Genul Escherichia

Germenii aparţinând acestui grup sunt microorganisme comensale, constituenţi obişnuiţi ai florei
normale a corpului, care însă, în anumite condiţii, pot deveni patogeni pentru om şi animale.
Sunt bacili mobili, nesporulaţi, gram-negativi. Fermentează lactoza, produc indol, dau reacţia
roşu de metil pozitivă, nu descompun ureea şi nu folosesc citratul ca unică sursă de carbon.

Genul Escherichia grupează 5 specii: E. coli cu 2 biovaruri: normal şi inactiv; E. blattae;

E. fergusonii; E. hermanii; E. vulneris.

Istoric. În 1895, Escherichia a pus în evidenţă, în scaunele adulţilor, două tipuri de

germeni pe care i-a denumit B. coli communis şi B. lactis aerogenes.

E. coli a fost izolată dintr-o serie întreagă de infecţii, printre care infecţii urinare,
septicemii, endocardite maligne, iar în ultima vreme o serie de cercetători, începând cu Adam
(1923), Taylor (1947), Giles şi colaboratorii (1949), Kauffmann şi Dupont (1949), au identificat
anumite tipuri serologice de E. coli în etiologia diareei maligne a nou-născuţilor sau sindromul
toxico-septic epidemic.

Habitat. Întâlniţi în mod normal în conţinutul intestinal al omului şi animalelor, este

răspândit pretutindeni în mediul extern, în aer, apă, sol. În intestinul omului E. coli pare să joace
un rol însemnat în sinteza unor vitamine din grupul B [Gant, 1942].

Caractere morfologice. Se prezintă sub forma unor bastonaşe de dimensiuni variabile

între 2 şi 3µ lungime şi 0,4- 0,6µ grosime. Sunt mobili, prezintă însă o mobilitate mai redusă
decât salmonelele. Au cili mai puţin numeroşi şi mai puţin lungi.

Caractere biochimice şi de metabolism. Aerobi şi facultativ anaerobi, sunt uşor

adaptabili la variaţii largi de temperatură şi reacţie chimică, dezvoltându-se în condiţii optime la
37oC şi pH 7,2- 7,6.

Rezistenţa la agenţi fizici, chimici şi biologici. E. coli supravieţuieşte în mediul extern

timp îndelungat. Supuşi la acţiunea căldurii, germenii sunt omorâţi la 55o într-o oră şi la 60o în
15-20 de minute. Sunt sensibili la acţiunea antisepticelor uzuale: fenol, sublimat, cloramină.
Clorul, în concentraţie de 0,5-1/1 000 000, s-a dovedit un bactericid puternic, fiind folosit la
purificarea apei. Sunt sensibili la acţiunea coloranţilor din grupul trifenilmetanului. Faţă de
substanţele antibiotice, E. coli se comportă în mod variat. Sunt rezistenţi la penicilină, datorită
elaborării de penicilinază.

Caractere de patogenitate. Patogenitatea E. coli s-a dovedit legată mai ales de prezenţa
antigenului “K”. Majoritatea tulpinilor de E. coli, izolate din diferite produse patologice, în
opoziţie cu tulpinile izolate din intestinal oamenilor sănătoşi, posedă antigen “K”.

Virulenţa E. coli este redusă, sunt rare cazurile clinice în care caracterul de invazivitate al
germenilor este prezent.

Boala la om. Comensal obişnuit, E.coli se găseşte în mod constant în tractul intestinal al
omului şi al animalelor, unde apare încă din primele ore după naştere. În mod obişnuit se pot găsi
concomitent mai multe tipuri serologice, unele persistând intervale scurte de timp, altele timp
îndelungat, uneori chiar ani de zile. În anumite condiţii însă, E. coli poate dovedi capacitate
marcată de patogenitate, situaţie în care poate determina infecţii urinare, variate ca intensitate şi
localizare (cistite, pielite, pielo-nefrite), infecţii intestinale (enterite, colite, enterocolite), infecţii
periintestinale sau perirectale, peritonite, apendicite. Pătrunzând în torentul circulator, poate
cauza infecţii generalizate, septicemii, cu localizări secundare în organe, plămân, endocard, căi
biliare sau chiar la nivelul meningelor.

În ultima vreme s-a atras atenţia asupra rolului anumitor tipuri serologice de E. coli în
etiologia sindromului toxico-septic epidemic sau diareea malignă a nou-născuţilor. Boala este
caracterizată printr-o simptomatologie axată mai ales pe tubul digestiv, însoţită de o stare de
deshidratare şi o masivă pierdere în greutate. Acest sindrom care interesează nou-născuţii în
primele zile de viaţă, îmbracă uneori un aspect de o deosebită gravitate, atingând o mortalitate
până la 50 şi chiar 80%.

Tratament specific. Printre produsele biologice specifice folosite în tratamentul

infecţiilor colibacilare trebuie menţionate următoarele:

Serul anticolibacilar, preparat după metoda preconizată de către Vincent, a dovedit

oarecare putere antitoxică, după administrarea acestui ser se asistă la dezintoxicarea bolnavilor.
 Vaccinurile anticolibacilare şi mai ales autovaccinurile s-au dovedit în unele cazuri
clinice folositoare în tratamentul complex al bolnavilor, mai ales în cazurile în care antibioticele
singure nu dau rezultate.

Bacteriofagul anticoli, cu spectru larg de acţiune, a dat uneori rezultate spectaculare, în

alte cazuri, aplicarea bacteriofagului s-a dovedit ineficace.

Diagnosticul de laborator. Diagnosticul de laborator se bazează pe izolarea şi

identificarea germenilor în produsele patologice.

Diagnosticul serologic, nu este eficient, datorită, pe de o parte, coexistenţei în intestin a

mai multor tipuri serologice, unele din ele având o durată cu totul trecătoare, iar pe de alta,
heterogenităţii marcate a structurii antigenice care caracterizează E. coli.

Produsele patologice la care ne vom adresa diferă în raport cu localizarea infecţiei şi

anume: sânge (în cazul infecţiilor generalizate), urină (în infecţiile tractului urinar), materii
fecale (în infecţii localizate la tubul digestiv), puroi,exsudate (din focare inflamatoare), lichid
cefalorahidian (în localizări meningiene).

Examenul urinii. Se însămânţează urina ca atare sau sedimentul obţinut prin

centrifugare, în bulion şi pe un mediu diferenţial. După incubare la 37 o , cultura în bulion este
cercetată în preparat proaspăt, iar coloniile lactozo-pozitive sunt identificate după celelalte
caractere biochimice şi serologice.

Epidemiologie. Printre infecţiile cauzate de E. coli , diareea malignă a nou-născuţilor are

o epidemiologie mai bine cunoscută. Aspectul epidemic al infecţiei se constată mai des în
maternităţile mari decât în cele mici, factorul favorizant fiind legat mai cu seamă de circulaţia
intensă pe care cele dintâi o prezintă în funcţionalitatea lor.

Sursa de infecţie, caracterizată printr-o capacitate mare de difuzibilitate şi contagiozitate,

este introdusă in matenitate cel mai adesea de către un adult, care nu prezintă nici un fel de
tulburare intestinală. Germenii microbieni cauzatori ai bolii au fost întâlniţi pe obiecte,
biberoane, scutece, mese de înfăşat, ca şi în aer. Diareea malignă a nou-născuţilor loveşte
deopotrivă băieţii, ca şi fetele, infecţia putând apărea din a doua zi de viaţă. Pe măsură ce nou-
născuţii înaintează în vârstă, gravitatea ca şi incidenţa îmbolnăvirii scad.
 Infecţiile urinare colibacilare, de asemenea au o epidemiologie proprie. Ele adaugă un
procent ridicat la manifestarea infecţiilor intraspitaliceşti. E. coli, cauzând infecţii urinare, cu
recăderi multiple pe un fond evoluând cronic, trece cu uşurinţă de la un bolnav la altul sau de la
un bolnav urinar infectat la un bolnav indemn de infecţie. Folosirea instrumentarului insuficient
sterilizat este mijlocul cel mai obişnuit constatat