Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Ficatul este organul cu activitatea metabolică cea mai complexă. Principalele funcţii metabolice
ale acestuia sunt: formarea şi excreţia bilei, menţinerea homeostaziei glucidelor, sinteza şi
secreţia în plasmă a lipidelor, a lipoproteinelor, controlul metabolismului colesterolului,
formarea ureei, a albuminelor serice, a factorilor de coagulare, a enzimelor şi a numeroase alte
proteine. De asemenea ficatul este implicat în metabolizarea şi detoxifierea unor produşi toxici
endogeni, a medicamentelor sau a unor substanţe exogene.
Afecţiunile ficatului sunt rezultatul unor multitudini de factori: infecţii, toxine, ischemia,
medicamente, boli autoimune. Toţi aceşti factori determină leziuni ale hepatocitelor şi alterarea
funcţiilor acestora urmate de apariţia unor simptome sau/ şi modificări ale unor teste funcţionale
hepatice. Acestea reprezintă markeri ai intensităţii, complexităţii sau predominanţei anumitor
leziuni.
A. TESTE ENZIMATICE
Analiza enzimelor serice poate da informaţii despre tipul afecţiunii: hepatocelulară sau
colestatică, fără a putea diferenţia tipurile de hepatite sau colestaza intrahepatică de cea
extrahepatică. Printre testele enzimatice cele mai frecvent utilizate se numără următoarele:
Alaninaminotransferaza (ALAT, ALT, GPT) este o enzimă citoplasmatică prezentă mai ales în
ficat, dar şi alte ţesuturi precum miocardul sau musculatura scheletică. Proporţia sa este mai mare
în ficat comparativ cu alte organe, astfel creşterea serică este mai specifică pentru afecţiunile
hepatice decât creşterea ASAT.
Raportul ASAT/ALAT poartă numele de indice Ritis şi are valoarea normală de 1,3. Valori
peste 2 ale acestuia sunt sugestive pentru diagnosticul hepatitelor şi al cirozelor alcoolice.
1
Lucrări practice Fiziologie II
4. Enzimele de colestază
Fosfataza alcalină (FA) are rolul de a hidroliza esterii acidului fosforic şi acţionează la un pH
alcalin (optim între 8,6 şi 9,1). Ea prezintă trei izoenzime: hepatică, osoasă si intestinală, iar
tranzitor în sarcină mai apare o formă placentară. Forma hepatică este implicată în transporturile
de la polul biliar şi sinusoidal al hepatocitelor şi căilor biliare.
Valori crescute:
• colestază ( creşte în paralel cu FA)
• abuz de alcool
• boli pancreatice
• diabet zaharat
5 nucleotidaza este prezentă în toate ţesuturile dar mai ales la nivelul capilarelor biliare şi
sinusoidelor hepatice creşte în colestază în paralel cu FA. În afecţiunile osoase valorile sale
rămân normale.
Sindromul de colestază defineşte perturbările funcţiei de excreţie biliară a hepatocitului sau ale
fluxului biliar.Acesta este caracterizat prin creşterea enzimelor de colestază asociat cu
hiperbilirubinemie predominant conjugată. Colestaza poate fi intrahepatică(ex.ciroza biliară
primitivă) sau extrahepatică(ex.litiaza coledociană).
5. Colinesteraza, este o enzimă nespecifică, prezentă la nivel ribozomal, are mai multe
izoenzime.
Produsul de secreţie al hepatocitului este reprezentat de bilă. Aceasta este produsă continuu fiind
colectată în perioadele interdigestive în vezicula biliară (colecist), de unde este deversată ulterior
în duoden.
Componenţii principali ai bilei sunt: apa, mucina, pigmenţii biliari, sărurile biliare, lecitina şi
colesterolul.
Principalul pigment biliar este bilirubina. Aceasta se formează prin degradarea hemului, grupare
neproteică ce conţine atomi de fier, aparţinând hemoproteinelor. Hemoproteinele reprezintă o
clasă de proteine implicate în transportul sau metabolismul oxigenului (ex.hemoglobina,
mioglobina). Între 70 şi 90% din cantitatea de bilirubină formată derivă din hemoglobina
eritrocitelor sechestrate şi distruse la nivelul sistemului reticulo-endotelial (splină, ficat, măduva
spinării). Restul bilirubinei, provine prin degradarea miglobinei, a citocromului P-450, catalazei,
peroxidazei, în special la nivelul ficatului dar şi din hemoglobina provenită din distrugerea
hematiilor ca urmare a eritropoezei ineficiente. Bilirubina rezultată astfel se numeşte bilirubină
neconjugată, este insolubilă în apă de aceea este transportată în plasmă legată de albumină.
La nivelul ficatului aceasta pătrunde în hepatocit prin difuziune facilitată. În citoplasmă este
conjugată cu acidul glucuronic rezultând bilirubina conjugată. Bilirubina conjugată este
hidrosolubilă şi este excretată în bilă.
La nivelul colonului, sub acţiunea florei bacteriene bilirubina directă este transformată în
urobilinogen (UBG), din care aproximativ 20% este absorbit în sânge. O parte se elimină în
3
Lucrări practice Fiziologie II
urină prin filtrare la nivel renal, iar cealaltă parte ajunge la ficat de unde va fi eliminat în bilă.
UBG neabsorbit din colon (80%) se elimină prin fecale sub forma stercobilinei.
Concentraţia plasmatică a bilirubinei este determinată prin reacţia diazo van den Berg.
Bilirubina care reacţionează direct este bilirubina conjugată, restul reprezentând fracţiunea
indirectă (bilirubina neconjugată). Suma celor două fracţiuni poartă denumirea de bilirubină
totală.
VALORI NORMALE:
Bilirubina totală 0,3-1 mg %
Bilirubina directă (BD) 0,1-0,3 mg %
Bilirubina indirectă (BI) 0,2-0,7 mg %
4
Lucrări practice Fiziologie II
5
Lucrări practice Fiziologie II
• Limfadenopatii
Modificat dupa Cecil Medicine ed. 23, 2008
1. Metabolismul proteic
Ficatul asigură menţinerea constantă a proteinemiei prin sinteza de novo a proteinelor din
aminoacizi la nivelul hepatocitelor, prin metabolismul proteinelor alimentare şi tisulare.
Scăderea proteinemiei reflectă diminuarea funcţiei hepatice.
T.Quick (VN: 11,1-13,1 sec) testul de coagulare cel mai des utilizat deoarece evaluează global
complexul protrombinic, reprezintă un marker sensibil al funcţiei hepatice de sinteză cu valoare
prognostică atât în afecţiunile acute cât şi cele cronice. Creşte în ciroza hepatică.
2. Metabolismul lipidic
Ficatul are un rol esenţial în metabolismul colesterolului, în formarea acizilor biliari, dar şi în
metabolismul trigliceridelor, fosfolipidelor şi al lipoproteinelor. Se fac următoarele determinări
uzuale:
6
Lucrări practice Fiziologie II
Deşi nivelul seric al acizilor biliari nu se determină în mod curent, acesta creşte în afecţiunile
hepatice (hepatite acute şi toxice) şi biliare (colestază), datorită scăderii clearance-ului acestora.
Scăderea secretiei acizilor biliari perturbă digestia şi absorbţia lipidelor, manifestându-se prin
steatoree (grăsimi în materiile fecale). Pe de altă parte, sărurile biliare în cantitate crescută la
nivelul colonului (ex.colecistectomii), vor determina o pierdere importantă de apă şi electroliţi cu
apariţia diareei.
3. Metabolismul glucidic
Glicemia (VN:70-110 mg%). Aceasta scade în ciroză, prin creşterea utilizării tisulare ca sursă
de energie, în condiţiile diminuării depozitului hepatic de glicogen.
Testul toleranţei la galactoză (proba Bauer). Acesta reflectă funcţia hepatocitelor de conversie
a galactozei în glucoză şi depozitarea sub formă de glicogen. Se administrează oral 40 g
galactoză a jeun şi se măsoară cantitatea de galactoză eliminată în urină pe 24 ore. Normal nu
depăşeşte 2 g, eliminarea fiind crescută în hepatopatiile cronice.
Ecografia permite explorarea ficatului, a unui alt organ sau regiuni din organism cu ajutorul
ultrasunetelor. Fasciculul de ultrasunete emis sub formă de impulsuri scurte, succesive, este
dirijat spre zona de investigat iar ecourile provenite de la diferitele structuri ale zonei abordate,
prin reflectarea ultrasunetelor sunt culese şi proiectate pe ecran. Nuanţele afişate pe ecran (între
alb şi negru) sunt rezultatul reflexiei ultrasunetelor în funcţie de densitatea ţesutului străbătut.
Metoda permite aprecierea structurii hepatice şi prezenţa unor eventuale modificări ale
acesteia(ex. hiperplazia focală nodulară, hemangioame, metastaze hepatice).
7
Lucrări practice Fiziologie II
Computer tomografia (CT) şi Rezonanţa magnetică nucleară (RMN) sunt metode de elecţie,
foarte precise, utilizate atunci când alte metode nu permit un diagnostic precis.
Puncţia biopsie hepatică (PBH) permite prelevarea prin intermediul unor ace speciale (sub
control ecoghidat) a unui mic fragment de organ în vederea studiului histopatologic. Prin aceasta
sunt evaluate hepatitele cronice (activitatea necroinflamatorie şi fibroza).
FibroScan (elastografia) este o tehnică modernă, care permite cuantificarea fibrozei hepatice pe
baza analizei deplasării unei unde elastice de şoc, care se propagă în ţesutul hepatic. Metoda este
indoloră şi neinvazivă, fiind uşor de realizat, comparativ cu PBH, rapidă şi reproductibilă dacă
este necesar. Este utilizată pentru evaluarea stadiului fibrozei hepatice, ficatul fiind cu atât mai
dur cu cât gradul fibozei este mai mare. Valori mai mari de 13 kPa indică prezenţa cirozei
hepatice.
Bibliografie:
1. Textbook of Medical Physiology, Arthur C. Guyton, John E. Hall.—11th ed.W.B
Saunders Company 2006, ISBN 0-7216-0240-1
2. Harrison’s Principles of Internal Medicine, D.L.Kasper, A.S.Fauci – 16 th ed. 2005,
ISBN 0-07-140235-7
3. Oxford Handbook of Gastroenterologz and Hepatology, S.Bloom, G.Webster – edit.
Oxford Universitz Press 2006, ISBN 0-19-856652-2
4. Esenţialul în Gastroenterologie şi Hepatologie, O.Pascu – editura Naţional 2003, ISBN
973-659-045
5. Cecil Medicine, Lee Goldman, Dennis Ausiello – 23rd ed.Saunders Elsevier, ISBN 978-
1-4160-2805-5
8
Lucrări practice Fiziologie II
BULETINE DE INTERPRETARE:
1. Proteinemie = 4 g%
ELFO: Albumine = 25 g/l
Alfa 1 Globuline = 1,5 g/l
Alfa 2 Globuline = 5 g/l
Beta Globuline = 6 g/l
Gamma Globuline = 23 g/l
T.Quick = 21 sec
Fibrinogen = 1,5 g/l
3. GOT = 36 U/L
GPT = 37 U/L
Colinesteraza = 3 U/ml
T.Quick = 25 sec
Fibrinogen = 1,5 g/l
Fibroscan = 26 kPa
9
Lucrări practice Fiziologie II
10
Lucrări practice Fiziologie II
Răspunsuri corecte: 1B, 2A, 3A, 4A, 5B, 6C, 7B, 8B, 9D, 10C
11