Sunteți pe pagina 1din 2

Modul de primire a convertiţilor romano-catolici în Biserica ortodoxă

cu referire specială la hotărârile Sinoadelor de la 1484 (Constantinopol), 1755


(Constantinopol) şi 1667 (Moscova)

George Dionysios Dragas

5. Concluzii

Examinarea faptelor şi documentelor de mai sus arată limpede că folosirea botezului sau
mirungerii pentru primirea Latinilor în Biserica ortodoxă a fost determinată de aplicarea
diferită a vechilor canoane datorită felurimii de împrejurări istorice din relaţiile între
Ortodoxie şi Romano-Catolicism şi a practicilor oscilante ale Latinilor în săvârşirea botezului.
Acest lucru, cred eu, nu scade sau nu primejduieşte nicidecum consecvenţa sau integritatea
canonică a Bisericii ortodoxe. Cele două principii, al acriviei şi al iconomiei, care stau în mod
limpede în spatele aplicărilor diferite, nu sunt în nepotrivire unul cu altul. Aş sugera că sunt
„asimetrice” unul faţă de celălalt, deşi rezultatul lor este unul şi acelaşi. Hotărârea de folosire
a unuia sau a altuia stă în seama Bisericii fiecărei perioade istorice, care acţionează prin
structurile ei legale de autoritate. Mitropolitul Hrisostom al Efesului s-a preocupat recent de
aceste două principii canonice, acrivia şi iconomia, în abordarea problemei recunoaşterii
Tainelor eterodocşilor în relaţiile diacronice dintre Ortodoxie şi Romano-Catolicism[1]. Ele
[cele două principii canonice, acrivia şi iconomia] sunt cei doi plămâni canonici ai practicii
ortodoxe, care au fost şi sunt folosiţi de autoritatea conducătoare a Bisericii. Pentru a ilustra
acest lucru, el citează din Dosithei al Ierusalimului, Chiril al IV-lea al Constantinopolului şi
Sfântul Nicodim Aghioritul. Dosithei scrie: „pricinile bisericeşti pot fi văzute în două feluri:
cel al scumpătăţii (acriviei) şi cel al pogorământului (iconomiei); de fiecare dată când nu se
poate folosi calea scumpătăţii, se foloseşte calea pogorământului”[2]. Chiril al IV-lea,
scriindu-le Patriarhilor Antiohiei şi Ierusalimului, spune şi mai limpede că „pogorământul se
foloseşte din când în când… în chip vădit… de nevoie, oricând ar urma pierderea sau
primejduirea sufletului”. În cele din urmă, Sfântul Nicodim arată în „Pidalionul” său că „două
feluri de ocârmuire şi îndreptare se ţin în Biserica lui Hristos: unul se numeşte scumpătate şi
celălalt pogorământ sau îngăduinţă; prin acestea două, iconomii Duhului chivernisesc
mântuirea sufletelor, întrebuinţând uneori unul şi alteori celălalt”[3].

6. Post-scriptum

Vederile de mai sus au fost prezentate în cadrul Dialogului american dintre ortodocşi şi
romano-catolici în 1998. Comisia reunită a optat în cele din urmă pentru primirea la
Ortodoxie a convertiţilor romano-catolici doar prin mirungere. Această alegere americană este
îndreptăţită într-un document oficial numit „Botezul şi iconomia sacramentală – o declaraţie
comună a Consultării Teologice Nord-Americane dintre ortodocşi şi romano-catolici,
Seminarul Ortodox «Sfântul Vladimir», Crestwood, New York, 3 iunie 1999”[4]. Documentul
acesta, care are natura unei propuneri, ridică câteva întrebări legate nu atât de modul primirii
convertiţilor romano-catolici la Ortodoxie (prin mirungere), deoarece am văzut că aşa ceva
este admis canonic în temeiul iconomiei, ci în privinţa raţiunilor aduse în sprijin. Această
postfaţă nu e locul pentru o discuţie întreagă pe acest subiect, dar poate se cuvine a ridica una
sau două întrebări.
O întrebare evidentă este legată de respingerea în document a distincţiei între acrivie şi
iconomie ca o „inovaţie grecească”, introdusă de Sfântul Nicodim Aghioritul![5]

O altă întrebare, care vine de fapt din respingerea sus-amintită, este caracterizarea naturii
variate a practicii ortodoxe în privinţa primirii convertiţilor romano-catolici ca
„inconsecventă”, în comparaţie mai ales cu practica romano-catolică, care e socotită
consecventă! Oare nu-i adevărat că consecvenţa sau lipsa de consecvenţă se stabileşte potrivit
practicii obişnuite a Bisericii de primire în Una Sancta a necreştinilor, şi nu potrivit cazurilor
excepţionale, cum sunt cele de primire în Biserică a creştinilor schismatici şi eretici? Oare au
păstrat romano-catolicii practica vechii Biserici nedespărţite, adică acrivia vechilor canoane
pentru săvârşirea Sfântului Botez? Oare nu romano-catolicii sunt cei inconsecvenţi, dacă nu şi
inovatori, ba chiar contradictorii în săvârşirea Botezului în diferite perioade şi locuri? Sau este
oare nedrept să vezi ca inconsecventă „deschiderea” lipsită de discernământ a romano-
catolicilor spre ortodocşi şi spre alţi creştini în privinţa Botezului lor (şi acum a Euharistiei
lor), din perspectiva credinţei şi practicii primite de la Apostoli?

În cele din urmă, dacă învăţătura ortodoxă asupra Botezului este cu adevărat aceeaşi cu cea
romano-catolică, cum pretinde Declaraţia Comună, şi dacă este adevărat că misteriologia
merge mână în mână cu eclesiologia, aşa cum ne-a amintit bătrânul Mitropolit Hrisostom al
Efesului în recenta sa carte, se poate pretinde pari passu că eclesiologia ortodoxă este aceeaşi
cu cea romano-catolică? S-a rezolvat atunci problema eclesiologică ce-i desparte pe ortodocşi
de romano-catolici? Oare nu e drept să susţinem că atât timp cât există o despărţire între
aceste două (şi, cu adevărat, între oricare alte) Biserici, dilema cipriano-augustiniană, care
dublează oarecum dilema ortodoxă acrivie-iconomie, este silită să existe?

Astfel de întrebări mi se par inevitabile, dar putem nădăjdui ca recentele sugestii/probleme ale
„Declaraţiei Comune a Consultării Teologice Americane dintre ortodocşi şi romano-catolici”
să îşi găsescă o rezolvare la Marele şi Sfântul Sinod al Bisericii ortodoxe, care este ἐπί θύρας.
Sau, şi mai bine, există nădejdea găsirii răspunsurilor la aceste probleme printr-o apropiere
eclesială a ortodocşilor şi romano-catolicilor (şi, cu adevărat, a tuturor celorlalţi creştini) care
să se întemeieze pe venerabila Sfântă Tradiţie dată Sfinţilor odată pentru totdeauna de către
Apostoli şi Părinţi, de-a lungul noului mileniu ce ne stă înainte.

S-ar putea să vă placă și