1.

Filosofia ca domeniu de studiu si ca mod de a fi a omului

OBIECTUL DE STUDIU al filosofiei a variat odata cu evolutia ei. La inceput,filosofia cuprinde ansamblul
unor elaborari teoretice. Spre exemplu,Thales din Milet (VII-VI i.Hr.) aborda in lucrarile sale filosofice atit
probleme referitoare la existenta in genere,cit si la probleme care ulterior vor fi abordate in cadrul altor
stiinte concrete (geometria,cosmologia,astronomia etc.). Mai tirziu,Socrate pune omul in centrul
filosofiei,si in baza diversificarii cunostiintelor specializate,impreuna cu Platon si Aristotel,are loc o
delimitare a cunostiintelor stiintifice de cele filosofice. Obiectul de studiu e necesar a fi studiat in
interconexiune cu conceptia despre lume,religie,stiinta,istorie,in general cu toate formele culturii.
Filosofia are drept obiectiv construirea unei imagini integrale generale a lumii cu ajutorul unor categorii
si principii generale: materie,miscare,spatiu,timp,cauzalitate, contradictie la elaborarea unor teze,legi si
teorii filosofice.
Filozofia este nucleul concepţiei despre lume, ea trebuie se deie într-o formă maximal generalizată
tabloul lumii, omului şi interacţiunii lor. Obiectul filozofiei este generalul în sistemul ―lume – om‖. La
rîndul său acest sistem este compus din două subsisteme – ―lume‖ şi ―om‖. Fiecare din ele are
nivelurile sale, iar interacţiunea laturilor – patru aspecte: ontologic, gnoseologic, axiologic şi spiritual-
practic.

18. Specificul şi actualitatea manifestării eticii și bioeticii în medicină.

Etica este o disciplină filosofică ce studiază distincţia dintre bine şi rău, precum şi evaluarea consecinţelor
morale ale acţiunilor umane. Etica reprezintă teoria sau studiul filosofic al moralei. Etica apartine lumii
ideilor, marilor orientari, incercand sa aduca o justificare teoretica principiilor de actiune, in profesia sa
medicul trebuie sa se supuna unui cod etic mult mai strict comparativ cu profesionistii din alte domenii.
Actul medical, exercitat pe un solid temei știintific, implică  din partea celui care-l efectueaza-o puternică
angajare etică. Etica medical se constituie ca o teorie a moralei, ca o știință ce studiază ansamblul de
cerințe, deprinderi, atitudini și obiceiuri morale specifice activității medicale și care se manifestă în
fapte, în mod de comportare în cadrul profesiei medicale. Etica medicalainseamna, de fapt, infruntarea
responsabilitatilor, gasirea unor solutii cand datoria o cere siactionarea in consecinta.

Bioetica constituie o orientare ştiinţificăinterdisciplinară a problemelor etice, filosofice şi antropologice

ce apar în legătură cu progresulştiinţelor biomedicale şi implementarea noilor tehnologii în practica
socială.
bioetica se confundă cu etica medicală profesională, limitându-i conţinutul doar la problemele etice ale raportului “medic - pacient” ce
apar actualmente în legătură cuimplantarea intensivă în practica medicală a tehnologiilor noi performante,
scientofage.•Sarcina  pr inci pală a bi oeti c ii sub acest  aspect  const ă în expli carea eti co- filosofi că a
si tuaţii lor   problematice limitrofe ca eutanasia, esenţa morţii (concepţia religioasă şi cea ştiinţifică),ingineria genetică,
transplantologia, implantarea organelor artificiale, experimentele clinice(inclusiv şi cele ale embrionului uman), avorturile,
autoidentificarea sexuală a omului, noiletehnologii ale naşterii copiilor, clonarea etc.  

Rolul filosofiei in medicina este colosal, deoarece filosofia dezvolta gindirea logica,corecta si analizata.
Folosofia medicinei este o integritate disciplinilor medicale teoretice si clinie,dezvoltarea noilor conceptii
ale org. formularea teoriei tratamentului bolnavilor si dezvoltarea gindirii clinice a medicului. Filosofia in
medicina generalizeaza cunostnte din domeniul dat si formeaza o coneptie generala despre aceasta.

3 Necesitatea metodelor filosofice in argumentarea deciziilor profesionale , sociale si morale

Prin dimensiunea si functia cognitiva, filosofia si stiinta reprezinta o cunoastere elaborata prin
efort teoretic, o cunoastere sistematizata si nu spontana, deosebindu-se pronuntat de bunul-simt
si cunoasterea comuna. Sub aspect etimologic termenul metoda provine de la grecescul
”methodos”, compus la randul sau din meta = dupa si odos = cale. A avea metoda inseamna a
proceda dupa o cale, ea fiind caracterizata ca un sistem de norme ce organizeaza mental,
demersul de cunoastere sau pe cel practic-material; metoda va exprima astfel o dedublare
specifica omului, prin care acesta va organiza si va domina propria sa activitate de cunoastere si
de transformare practica a realului
Situatia este radical diferita in filosofie, unde nu se accepta “metode luate de-a gata”. Filosoful
aspira sa devina “autorul unei lumi”, constiinta sa il obliga sa-si “reintemeieze” imperiul pe care
il ia in stapanire, el va marca drumul sau in filosofie, deoarece metoda inseamna calea spre
adevar.
Metoda presupune doua aspecte, unul negativ, reculul in sfera prealabilui spre inceputul
absolut, al doilea, pozitiv, actul optarii, prin excelenta metodologic si intrisec metodei care nu
consta nicidecum intr-o justificare rationala a ceea ce intreprinde. Prin metoda intelegem reguli
simple sigure si usoare, gratie carora cine le observa nu va lua ceva fals drept adevarat si va
ajunge, crutandu-si puterile mintii, la cunoasterea adevarata a tuturor acelora de care va fi
capabil. Asa cum s-a aratat, exista doua cai pentru a cerceta si descoperi adevarul.
Socrate credea ca, daca cunoastem firea fiecarui lucru, putem lamuri si pe altii, insa daca
nu o cunoastem, nu e de mirare ca ne inselam singuri si inselam si pe altii; de aceea cerceta
intotdeauna firea lucrurilor. Aducand toate intrebarile spre originea lor, adevarul va iesi la iveala
chiar si pentru cei care il contrazice.
‘Cunoaste-te pe tine insuti”, avertizeaza o rasturnare de perspectiva. Aici omul este cel studiat in
planul eticii, politicii, al logicii. Autocunoasterea devine premisa necesara cunoasterii, care ne
permite sa alegem drumul corect si alegerea deciziilor importante din viata noastra.
(despre decizia profesionala)
Avem  tendinta de a ne iluziona, de a ne amagi, deci satisfacerea cu aparentele pana
ajungem intr-un punct in care nu mai esti deacord cu sine. Alegerea profesiei de exemplu este
influentata de mai multi factori. Metoda filosofica ne ajuta sa identificam acesti factori prin
gandire profunda si cautarea adevarului. Intrebari ce ne macina sufletul:
De ce am ales aceasta cale?
Care a fost scopul principal?
Mi se potriveste ceea ce am ales?
Voi putea duce crucea in drumul vietii cu demnitate?
Oare aceasta este menirea mea pe acest pamant?
(despre cea sociala)
Ceea ce tine de deciziile sociale pe care le luam sunt foarte mult influentate de insusi societatea
in care traim cu reguli dure de supravietuire ca intr-o jungla. Intr-un fel ne dicteaza si ne
dirijeaza viata. Insa suntem siguri ca ceea ce ne impune este neaparat correct si potrivit pentru
noi? Sau mergem in aceeasi directie cu multimea si ne pierdem individualitatea , Eul dispare in
neant. Doar un numar restrans de oameni, reusesc sa gandeasca mai profund si respective sunt
mai greu de manipulat pentru ca au un EU, se cunosc pe mai bine decat orice fapt ceea ce ia
determinat sa-si construiasca principii si viziunea despre viata perfecta.

(despre cea morala)

Prin metoda maieutica, adevarul trebuie adus la lumina constiintei, pornind de la faptele cele
mai obisnuite. Maieutica este arta intrebarilor. Socrate pune intrebari pe care le formuleaza cu o
deosebita abilitate, pentru al face pe interlocutor sa se contrazica singur, si astfel sa-i
demonstreze ca nu stie ceea ce credea ca stie. In final, prin aceiasi medoda, il ajuta sa descopere
adevarul sa identifice si sa diferentieze binele de rau. Aceasta arta ne influenteaza deciziile
noastre morale Dialectica lui Socrate angajeaza trei momente: inductie,concept,definitie.
Dialogul socratic stimuleaza simtul nostru pentru adevar, descoperirea slabiciunilor si lipsurilor
radacinii simtului nostru pentru adevar, descoperirea nestiintei noastre si nechibzuirii in
comportamentul nostrum si lucrurile prioritare din viata noastra.
Metodele filosofice ne face sa intelegem si sa stabilim care sunt adevaratele momente
importante si prioritare
4. Filosofia şi medicina.
Din ştiinţele concrete medicina este disciplina cu care filozofia interacţionează permanent. Ca şi filozofia
medicina are obiectul său omul. Fără cunoaşterea problemelor conceptuale medicina nu poate exista. Iar
pentru rezolvarea problemelor medicale medicii trebuie să fie competenţi în problemele naturalist-
ştiinţifice, social-politice, economice.De aceea cei mai mari medici au fost şi filozofi (Empedocle,
Hipocrat, Aristotel, Celsius). Filozofia ajută pe medici să pătrundă mai profund în specialitatea sa, mai
bine şi efectiv să folosească cunoştinţele medicale pentru teorie şi practică.
Filozofia contemporană trebuie să fie o filozofie a supravieţuirii. Omenirea nu poate exista decît în
limitele unor parametri strict determinate a mediului fizic, biologic şi social. Medicina, care se ocupă cu
problemele omului şi optimizării condiţiilor sociale, poate să contribuie la tratarea efectiva a pacientilor,
la rezolvarea problemelor globale, la elaborarea noilor orientări valorice. Pentru formarea conştiinţei
globale e necesar de a reconştientiza toate relaţiile sociale: relaţiile omului cu natura, relaţiile dintre
diferite comunităţi, relaţiile dintre om şi om, atitudinea către trecut, istorie, cultură, strămoşi ş.a.

5.Ontologia si categoriile ei de baza: existenta,substanta si materia

Probleme de ontologie
1) Existenta si materia. Subiectede baza la ontologie
2) Probleme constiintei in filosofie si medicina
3) Dialectica legile si categoriile sale
1) Existenta este o categorie filosofica , prin care marcam si intelegem realitatea obiectiv existenta, adica
care exista independent de cunoasterea si vointa noastra.
NIVELURILE DE EXISTENTA:
1.existenta material -senzorial
2.realitatea obiectiv- ideal
3. existenta omului
ASPECTELE EXISTENTEI:
1)aspectul filosofic
2)aspectul ca existente este o primiza a unitatii lumii
3)lumea si tot ce exista in ea reprezinta o realitate cu o logica a interna
FORMALE EXISTENTEI:
1) existenta lucrurilor(tot)(starilor naturii si proceselor)
2)existenta umana
3)existenta sociala
4)existenta spirituala(spirituala individualizata si neindividualizate)
CATEGORIA MATERIA
materia este o categorie filosofica,pentru desemnarea realitatii obiective a lucrurilor,
obiectelor,fenomenelor, proceselor din lume.
NIVELURILE MATERIEI:
1)Nivelul materiei nevii/anorganice( toate obiectele de la particule elementare->galaxii);particulele
elementare->nuclei atomici->atomi->moecule->corpuri->macrocorpuri->sist.geologice->planete->stele-
>galaxia->sist.de galaxii->metagalaxia.
2)Nivelul materiei vii nivelul molecular al vietii->nivelul celular->microorganismele->tesuturi si organele-
>organismul->specii->biocenoze->biosfera
3)Nivelul materiei social organizate:omul->familia->colectivele->grupuri sociale->popoare->natiuni-
>clase->state->sisteme statale->societatea in intregime
Materia este obiectiva,universala,necreabila si indiscutabila, se gaseste in miscare,timp si spatiu. Ea
exista ca SUBSTANTA si CAMP.
Materie ca substanta este realitatea obiectiva corporala,tot ce are masa de repaos.Materie casubstanta
exista ca diferite tipuri de sisteme materiale cu anumite niveluri structurale:particule
elementare,atomii,moleculele,corpurile macroscopice,organismele vii,bicenozele,societatea
umana,sisteme geologice s.a.
CAMP este o varietate a materiei,care n-are masa de repaos si depinde de diferite interactiuni si relatii a
corputilor materiale.Materie ca realitate obiectiva este caracterizata prin diferite forme de existenta
,insusiri si legaturi universale: timp,spatiu,miscare,cauzalitate,legitate,structuralitate s.a.

6. Problema existenței în filosofie și medicină. Formele fundamentale ale existenţei şi specificul

existenţei omului.
1. Ce este primar, materia sau conștiința? Acesta reprezentând aspectul ontologic al filosofiei.
2. Lumea poate fi cunoscută sau nu?
Acesta la rândul său marcând aspectul gnosiologic al filosofiei. Cele 2 aspecte pot fi și ele divizate în mai
multe forme fundamentale ale existenței.
Aspectul ONTOLOGIC :
a. Materialism (poate fi:naiv antic; vulgar; metafizic, antropologic și dialectic)
b. Idealism(obiectiv sau subiectiv)
Aspectul GNOSIOLOGIC :
a. Adepții cunoașterii lumii
b. Agnosticii (cred că lumea nu poate fi cunoscută)
c. Curente intermediare (scepticismul, optimismul și fatalismul).

7. Principalele niveluri de organizare a materiei.

MATERIA - categorie filosofică pentru desemnarea realităţii obiective, care îi este dată omului în
sensaţiile lui, care este copiată, fotografiată, reflectată de sensaţiile noastre, existînd independent de ele
(V.I.Lenin). Materia este multitudinea infinită de obiecte şi sisteme care există în lume, există real,
independent de conştiinţa omului. Prima etapă era reprezentarea concret-senzorială a materiei. În
Grecia Antică ea era ca temelia, substratul, începutul tuturor lucrurilor şi se înţelegea ca ceva omogen,
nechimbător, necreabil şi indiscutabil.. A doua etapă – înţelegerea materiei ca substrat (substanţă).
Aristotel înţelegea materia ca substrat, ca ceva pasiv, amorf, acalitativ, ca material pentru obiecte şi
fenomene.În concepţiile materialismului mecanicist, metafizic din acea perioadă materia se înţelegea ca
o totalitate de însuşiri a corpurilor (întindere, formă, greutate, mişcare) care acţionează asupra organelor
de simţ. În această noţiune rolul principal îi revine corporalităţii ce se baza pe categoriile ştiinţei din acel
timp - atom, substanţă, masă. A treia etapă – reprezentarea filosofico-gnoseologică a materiei.
Materialiştii francezi Diderot, Holbach, Helveţius ş.a. neagă concepţia despre materie ca o substanţă
omogenă şi inertă. După părerea lor materia în general este tot aceia ce corespunde realităţii obiective şi
afectează simţurile noastre într-un mod oarecare. Această idee o dezvoltă mai departe F.Engels, care
arată că materia ca atare este o pură creaţie a gîndirii şi o abstracţie, noi nu ţinem seama de deosebirile
calitative ale lucrurilor, atunci cînd le unim în noţiunea de materie.

8. Importanta conceptiilor filosofice privitor la formele miscarii materiei, spatiului si timpului pentru
medicina.
MIŞCAREA este un mod de existenţă, atribuit inerent al materiei, este orice schimbare în genere,
ori totalitatea schimbărilor ce au loc în univers(natură, societate). Materia nu poate exista fără
mişcare şi mişcarea fără materie, că mişcarea este o însuşire inalienabilă, un atribut al materiei.
Sub forma de mişcare se înţelege un anumit tip de interacţiune între obiecte şi fenomene şi un
purtător material specific al acestei mişcări. F. Engels evidenţiază cinci forme de mişcare a
materiei: mecanică, fizică, chimică, biologică şi socială.
Formele de mişcare a materiei se găsesc într-o legătură structural-genetică – între ele există o
legătură de succesiune, formele superioare apar pe baza formelor inferioare, le conţin în sine în
mod reorganizat şi restructurat, fiecare formă este o calitate specifică ce nu se reduce la suma
părţilor componente. Din aceste considerente este inadmisibil ruperea formelor superioare de
cele inferioare, precum şi absolutizarea specificului formelor mai superioare.
Biologic şi social sunt două forme de mişcare a materiei, două nivele de dezvoltare a ei.Socialul
apare pe baza biologicului, există prin biologic şi determină specificul lui. Pentru biologie şi
medicină este important de a înţelege corect corelaţia dintre biologic şi social. Omul după natura
sa este o fiinţă biosocială, alcătuit din două substructuri – biologică şi socială. După esenţa sa omul
este o fiinţă socială, el este totalitatea relaţiilor sociale. Biologic în om este corpul, sistemele şi
organele lui, metabolismul, tot ce se transmite prin ereditate. La social se referă gîndirea
abstractă, vorbirea articulată, conştiinţa, capacitatea de muncă. Esenţa omului depinde nu de
organizarea lui biologică (măcar că ea nu-i indiferentă pentru el), ci de includerea lui în relaţiile
sociale, de socializarea lui. Biologicul şi socialul în om interacţionează, alcîtuiesc o unitate de
nedezmembrat. În afara condiţiilor sociale biologia singură nu-l poate face pe om om. Socialul şi
biologicul formează un aliaj, laturile cărui este personalitatea ca calitatea lui socială şi organismul
ce constituie baza lui naturală. Sănătatea şi bolile omului nu pot fi explicate numai prin factorii
biologici (ca dereglări a structurilor şi funcţiilor), de aceea este necesar de a avea în vedere şi
factorii sociali. Astăzi 80% din patologia contemporană are o provinenţă socială (bolile neuro-
psihice, cardio-vasculare,oncologice, traumatismul ş.a.).
Mişcarea, spaţiul şi timpul sunt categorii filosofice, atribute ale materiei care exprimă modul ei de
existenţă: variabilitatea (mişcarea), diversitatea (spaţiul) şi dezvoltarea succesivă legică (timpul).
Spatiul si timpul biologic caracterizeaza lumea vie. Spatiul biologic este totalitatea biocenezelor si
biogenezelor, reflecta o anumita structuralitate si densitate a relatiilor organismelor vii. Timpul
biologic este intensivitatea proceselor si ritmurilor biologice, durata schimbarilor biologice a
organismelor vii. Orice organism viu are ceasul sau, ritmurile sale de care depind de intensivitatea
proceselor fizico-chimice si biologice.
Timpul social caracterizează durata, succesiunea, devenirea activităţii umane şi relaţiilor sociale în
dezvoltarea proceselor sociale. Timpul social este diferit de la o epocă la alta, el are diferită
intensivitate. Timpul psihologic este intensivitatea, durata şi ritmicitatea proceselor
psihofiziologice ale omului. Există nu numai percepţia subiectivă a timpului, dar şi existenţa
timpului individual. Fiecare individ are ritmurile sale temporale, care se schimbă cu vîrsta. În
organismul uman există aproape la 300 de ritmuri de diferită amplitudine şi intensivitate (ritmuri
de o zi, o săptămînă, o lună, 3 luni, 6 luni, un an, 6, 12, 60, 100 şi 1000 de ani). Ritmurile biologice
îi dau posibilitate organismului de a se acomoda optimal la ritmurile fizice, ritmurile naturii, de a
coordona optimal procesele fiziologice pentru activitatea vitală normală. La copii timpul curge mai
rapid (fiindcă sunt mai intensive procesele fizico chimice), iar la bătrîni timpul se desfăşoară mai
incet. Însă psihologic aceste procese se retrăiesc invers: la copii timpul “curge” încet, iar la
oamenii în vîrstă – timpul “zboară”. O oră trăită la vîrsta de 5 ani este echivalentă cu 5 ore trăite la
50 de ani. Părinţii şi copiii se găsesc în diferite dimensiuni temporale.

9. Structura conștiinței individuale.

Conştiinţa este întotdeauna colectivă, dar nivelul de conştientizare al oamenilor din lume depinde de cât
de inclus este cineva în conştiinţa generală. Pe de altă parte, percepţia noastră depinde de măsură
participării noastre în această conştiinţă. Reiese că, chiar dacă imaginea mea, pe de o parte, este
holografică (aşa numitele „zece Sefirot”), pe de altă parte cele zece Sefirot se manifestă ele însele pe o scală
individuală.
Atunci când este vorba de perceperea unui nivel superior, chiar dacă cineva este deja conectat cu
universul, unul personal, nivelul individual încă depinde de participarea acestuia la holograma generală.
Imaginea generală există chiar de la început. Cineva pătrunde în interiorul vibraţiilor acesteia şi, în
măsura conexiunii acestuia cu un alt suflet, care percepe şi el aceeaşi imagine, se va vedea într-o lume
mai mare şi mai autentică.
Totuşi, acest lucru se poate simţi doar înăuntrul nostru. Nu trecem niciodată de limita celor zece Sefirot.
Sau o altă variant
Constiinta de sine: esenta, caracteristica, manifestarea.Conştiinţa de sineconstituie reflectarea în
conştiinţa individului a propriei existenţe psihice şi sociale. Se structurează în cadrul relaţiilor sociale,
individul cunoscându-se pe sine şi delimitându-se de ceilalţi prin comparare cu semenii săi. Individul
devine, astfel, o conştiinţă personalizată, individualizată. Constiinta de sine in sens filosofic general
constiinta ca propria existenta si actiune depend de o cunoastere de sine implicita in orice actiune.
Trebuie sa destingem o constiinta de sine reflectata cand se cunoaste sinele si propria activitate prin
revenire la un act precedent de cunoastere si o constiinta de sine concomitenta, adica o activitate ccare
insoteste o alta cunoastere care cunoaste un obiect particular si determinat si in acelasi timp este
constienta ca se gandeste la acel obiect.
Elaborarea primelor perceptii este conditionata, evident, de dezvoltarea cerebrala si de dezvoltarea
conexiunilor dintre ariile de proiectie corticala, ele (perceptiile) reprezentand un proces complex la care,
initial vor participa un numar redus de analizatori, printre care, in mod special, cel vizual si cel gustativ.
Pe baza primelor perceptii se vor forma in scurt timp reprezentarile, la inceput avand un caracter
rudimentar si primar, schematic si neelaborat. Constiinta de sineare insa mult mai multe fatete si face
referire la o multitudine de continuturi diferite – ea ne tine in contact (acumuland in permanenta date
despre noi) nu numai cu fizilogicul si cu afectivul, ci si cu vasta retea de procese si continuturi cognitive,
permitandu-ne, astfel, sa fim constienti de eficienta noastra intelectuala, de calitatea si fiabilitatea
proceselor noastre de procesare cognitiva, de stabilitatea si operativitatea mnezica, de stabilitatea si
distributivitatea atentiei, de bagajul de achizitii teoretice si practice, etc (eul epistemologic).
Constiinta de sine ne mai permite ca, in baza unei educatii adecvate, sa fim permanent constienti de
pozitia noastra in fata celorlalti, de raporturile dintre noi si ceilalti si ne ajuta sa abordam conduite,
atitudini si comportamente adecvate contextului social si sa ne pozitionam corect in grupurile de
apartenenta (eul social). Prin urmare, asa cum spuneam mai devreme, la nasterea si dezvoltarea
constiintei de sine concura toate aceste euri, primul dintre ele care se contureaza in cursul unei
dezvoltari tipice fiind eul corporal[ “(Eu)sunt”].
Imediat dupa el se dezvolta eul biografic(“Cinesunt?”) si cel material(Eu am) si apoi, mai tarziu, prin
ramificarea si imbogatirea conexiunilor dintre copil si mediu - eul social(Eu si ceilalti), eul
epistemologic(Eu cunosc), eul axiologic (Eu ma indoiesc)si, in ultima instanta, cel mai complex – eul
spiritual(Eu cred
Kant imparte constiinta de sine in constiinta a intelectului si constiinta a simtului intern prin care eul este
in acelasi timp, subiect al gandirii si obiect al perceptiei. Constiinta de sine este constiinta pe care eul o
are despre sine ca subiect al gandirii ca o contitie a oricarei cunoasteri si de aceea nu creaze propriul
obiect, cu materialul ii este dat, ii insoteste reprezentarile. La Schelling actul constiintei de sine este ideal
si real deopotriva.
La Hegel, Constiinta de sine este ratiunea inteleasa ca substanta, ca realitate.
10. Inconştientul, aprecierea poziţiei lui Freud şi a neofreudismului vizavi de această problemă
Inconştient - domeniu al psihicului ce constă dintr-o totalitate de procese, operaţii şi stări ce nu sunt
reprezentate în conştiinţa subiectului. Acest domeniu a concentrat în sine pasiunile, motivele, năzuinţele
sensul cărora este determinat de cerinţele şi necesităţile fiziologice. Aşadar nu orice acţiune este
orientată conştient. Fenomenele inconştiente nu-s ceva misterios, enigmatic, ci tot aceea activitate a
sistemului nervos superior care în momentul dat nu se găseşte în centrul atenţiei conştiente, nu se
percepe şi resimte de individ.
Din punct de vedere fiziologic procesele inconştiente îndeplinesc un rol de protecţie a sistemului nervos,
iau sub controlul său acele funcţii care nu cer atitudinea creatoare şi participarea nemijlocită a
conştiinţei (deprinderile, automatismele ş.a.).
Concepţia despre inconştient a fost pentru prima dată formulată de G.Leibnitz.
S Freud (1856-1939)- a dezvoltat o concepţie specifică despre inconştient. După părerea lui psihicul
omului este format din trei niveluri:
Nivelul inferior – “Eul-ambigen” – este “subsolul”,aici este întuneric, domină misterul, pasiunile, aceasta
este lumea inconştientului unde totul dictează instinctele. Inconştientul este fundamentul de adîncime al
psihicului, care determină viaţa conştientă a subiectului(omului) şi chiar destinele unor popare.
Al doilea nivel este “Eul” – sfera fenomenelor conştiente, autoconştiinţa individului.
Al treilea nivel “Super-Eul” – cenzura, lumea normelor sociale şi interdicţiilor (tabu), morala.
Personalitatea se găseşte permanent sub presiunea contradicţiilor. Individul trebuie să aleagă între
dorinţele şi plăcerile sale (principiul plăcerii) şi ceea ce este posibil şi admisibil (principiul realităţii).
Neofreudism – concepţie ce încearcă de a revedea ideile lui S.Freud în direcţia socializării lor.
Reprezentanţi: A.Adler, C.G.Jung, E.Fromm, C.Horni ş.a.
Ei neagă biologismul şi determinismul sexual freudian, mai puţină atenţie atrag factorului inconştient în
comportamentul individului, dar mai mult se ocupă de rolul inconştientului în elucidarea fenomenelor
sociale.

11. Geneza conştiinţei. Conștiința de sine. Limba şi gândirea, rolul cuvântului în terapie. Conştiinţa şi
creierul.
1: Conştiinţa - însuşire a materiei superior organizată, funcţia superioară a creierului,
specifică numai oamenilor şi legată cu vorbirea; ea constă în reflectarea generalizată şi
orientată spre un anumit scop a realităţii, în construcţia mintală preliminară a acţiunilor şi
previziunea rezultatelor lor, în reglementarea raţională şi autocontrolarea comportării omului
(A.G.Spirchin). Conştiinţa este capacitatea omului de a se evidenţia pe sine însăşi din lumea
înconjurătoare, de aşi da seama despre lumea sa internă şi atitudinii sale către alţi oameni şi
societate, ea este o reflectare concepută, înţeleasă.
2: Conştiinţa de sine - capacitatea individului de a se înţelege şi aprecia pe sine însăşi ca
subiect cunoscător, simţitor şi activ. Formarea conştiinţei începe de la reflectarea propriei sale
existenţe corporală, psihică, socială. În dezvoltarea individului ea se începe a forma de la vîrsta
de 3 ani şi presupune anumite etape de cunoaştere pe sine însăşi. Deosebirea sa de alţii se
începe de la însuşirea numelui său, corporalităţii sale, dispoziţiei şi stărilor sufleteşti, acţiunilor
sale şi calităţilor personale. Următoarea etapă este evidenţierea sa din lumea înconjurătoare,
orientarea şi înţelegerea locului său în această lume, înţelegerea sa ca reprezentant a anumitui
grup social, colectivităţi. Etapa superioară este legată de apariţia eului ca personalitate şi se
manifestă nu numai prin distincţia sa de alţii şi mediul înconjurător, dar şi aprecierea sa ce se
manifestă prin aşa noţiuni ca ruşinea, cinstea, demnitatea, datoria ş.a.
3: Limba este un sistem semiotic format din totalitatea semnelor şi regulilor gramaticale
de formare a propoziţiilor şi frazelor cu sens. Limba este o totalitate de semne care servesc ca
mijloc pentru comunicarea interumană, pentru înregistrarea, prelucrarea, păstrarea şi
transmiterea informaţiei. Limba este forma materială de existenţă şi exprimare a gîndirii
umane. Gîndirea abstractă, conştiinţa sunt fenomene ideale care pot să existe şi să se manifeste
numai prin limbă ca totalitate de simboluri şi semne. În limbajul obişnuit, natural aceste semne
sunt cuvintele. Ele semnifică şi înlocuiesc obiectele realităţii. Cu ajutorul cuvintelor reproducem
realitatea, ne formăm o reprezentare despre lume. Prin intermediul limbii se realizează
cunoaşterea lumii, în limbă se obiectivează conştiinţa personalităţii. Ea este un mijloc specific
social de păstrare şi transmitere a informaţiei, de reglementare a comportamentului uman.
Limba este un fenomen social, apare în procesul muncii din necesitatea activităţii în comun şi
schimbului de informaţii.
Gîndirea este capacitatea de analiză şi sinteză, de a căpăta cunoştinţe noi şi de a le
folosi în diferite condiţii. Intelectul este capacitatea individului de a înţelege şi folosi raţional
cunoştinţele. Intelectul depinde nu de cantitatea de cunoştinţe, ci de capacitatea de a produce,
creea noi cunoştinţe şi le utiliza cu chibzuinţă. El conţine o totalitate de principii, reguli,
algoritmuri cu ajutorul cărora se realizează multitudinea formelor de gîndire. Intelectul este
“temperatura”, puterea raţiunii umane.Gîndirea umană are un caracter abstract, generalizat, ea
se exprimă prin noţiuni. Pentru existenţa noţiunilor este necesar de memorie, limbaj, cuvinte
12. Cunoaşterea ca obiect al analizei filosofice. Subiectul şi obiectul cunoaşterii.
Cunoașterea este un schimb de informații în rezultatul careia pentru o parte oarecare se acumulează
informații noi.
Cunoașterea se înscrie în cel de al doilea aspect al problemei fundamentale a filosofiei 
- în medicină se realizează în 3 ipostaze:
1.cunoasterea propriu zisă, științifică rezolvată în cercetări 
2.Cunoastere cotidiană care nu da date științifice dar cunoștințe anumite (medic-paciennt)
3.stabilirea diagnozei

Subiectul cunoașterii reprezintă totdeauna omul, adică etnitatea existențială de la care pornește
procesul cunoașterii (declanșează , initiaza, realizează)

Obiectul cunoașterii poate fi tot ce se conține în realitatea obiectivă, adică obiectul spre ce este îndreptat
procesul cunoașterii.

13. Cunoaşterea senzorială şi raţională. Unitatea cunoaşterii senzoriale şi raţionale.

Treapta senzorială -este o cunoaştere nemijlocită, concret imaginativă, superficială, ne dă informaţia
primară despre fenomen. Ea este momentul iniţial al cunoaşterei şi se efectuiază în procesul interacţiunii
nemijlocite a subiectului cu realitatea obiectivă. *Senzaţia-este reflectarea unor laturi şi însuşiri a
obiectelor lumii materiale, este efectul acţiunii obiectelor asupra organelor de simţ. Senzaţia este
imaginea subiectivă a lumii obiective, rezultatul interacţiunii subiectului şi obiectului şi deci conţine ceva
de la subiect (forma reproducerii lumii obiective) şi ceva de la obiect (conţinutul senzaţiei). Imaginea este
copia obiectului, ea coincide cu obiectul reflectat. Asemănătoare este şi concepţia lui I.Muller despre
energia specifică a organelor de simţ, conform căreia omul percepe nu fenomenele lumii obiective, ci
numai schimbările în organele de simţ, energia lor specifică. *Percepţia-este o reflectare senzorială (o
formă a ei), care constă în reproducerea obiectului în întregime, este o imagine integrală a obiectului.
Dacă senzaţia este reflectarea unei laturi, însuşiri a obiectului, percepţia este reflectarea obiectului în
întregime. *Reprezentarea este a treia formă a reflectării senzoriale şi constă în reproducerea imaginil or
care au avut loc în trecut, reproducerea obiectelor şi fenomenelor care au acţionat asupra noastră
cîndva, iar în momentul dat nu acţionează asupra organelor de simţ. Reprezentarea are un caracter
concret - imaginativ. Treapta raţională -este o formă calitativ specifică de reflectare a realităţii şi mai
puternică decît treapta senzorială, este o cunoaştere mijlocită (pe baza unor cunoştinţe putem căpăta
cunoştinţe noi), ne dă cunoştinţe generalizate şi abstracte, în formă de noţiuni şi legităţi, ne redă esenţa
obiectelor şi fenomenenlor. Ea are un caracter conceptual, neimaginativ. Cunoaşterea raţională este
legată cu gîndirea abstractă şi limbajul (sisteme de semne şi construcţii logice care permit existenţa
gîndirii abstracte). *Noţiunea-este expresia lucrurilor în gîndire, reflectarea lor în mod generalizat şi
abstract, cînd ne abatem de la trăsăturile lor neesenţiale şi secundare. Noţiunile se fixează în forme
lingvistice şi constituie sensul expresiilor respective ale limbii. Noţiunea leagă cuvintele cu anumite
obiecte , ceea ce face posibilă stabilirea unei semnificaţii precise a cuvintelor şi operează cu ele în
procesul gîndirii. Cele mai generale noţiuni se numesc categorii. *Judecata-este un gînd exprimat în
formă de propoziţie, în care se afirmă ori se neagă ceva despre obiecte. Ea poate fi simplă şi compusă.
Funcţia gnoseologică a judecăţii constă în determinarea raportului dintre subiectul cunoscător şi obiect.
Prin intermediul judecăţii se formează o relaţie de apreciere a realităţii, o apreciere prin compararea
noţiunilor. *Raţionamentul-este o formă a gîndirii în procesul căreia din una sau cîteva judecăţi numite
premize se deduce o judecată nouă, care rezultă în mod logic din premize. Raţionamentul este forma
gîndirii în care se realizează cunoaşterea lumii obiective la nivelul treptei abstracte. Unitatea lor constă în
aceea, că senzaţiile noastre au un caracter conştient (noi nu numai vedem, dar şi înţelegem), iar
discursurile logice întotdeauna se bazează pe datele experienţei. Baza unităţii senzorialului şi raţionalului
este practica socială. Astăzi, de pe poziţiile cognitologiei sociale , trebuie de privit cunoaşterea nu numai
ca interacţiunea acestor două trepte (sensorială şi raţională), dar evidenţierea unui nou moment -
mediului informaţional, care joacă rolul hotărîtor în procesul cunoaşterii. Cunoaşterea senzorială şi
raţională este importantă în activitatea medicului atît la nivelul examinării pacientului (este foarte
necesar de a vedea şi recunoaşte simptomele), cît şi în procesul formulării diagnozei. Ultima prezintă un
şir de judecăţi şi raţionamente şi medicul trebuie să respect e anumite reguli pentru a evita greşelile
posibile.
14. Diagnoza ca fenomen de cunoaştere.
Cunoasterea presupune descoperirea unui nou fapt. Diagnosyicarea medicala, insa, nu este descoperirea
a ceva nou ci este recunoasterea fenomenului dat(procesul patologic concret )la un anumit individ.
Medicul in prpcesul diagnosticarii merge de la ceva cunoscut(notiuni generale de boli) la ceva
necunoscut(boala la persoana data).
    Diagnosticarea medicala de recunoastere a bolii este un proces de desemnare a bolii pe baza
cunoasterii simptomelor si trasat.ei si gasirea acestora la bolnav.

Diagnoza- constatarea unitatii nozologice(anumita forma a procesului patologic) si diferentierea ei de

alte unitati nozologice. 
Diagnisticarea este un rationament ce se bazeaza pe legile: legea identitatii, contradictiei, tertului exclus,
ratiuni suficiente). Calitatea diagnozei depinde nu numai de modil cum medicul examineaza bolnavului,
dar si de capacitatea medicilor de a gandi logic. 

Folosirea computatoarelor in medicina are o perspectiva multpropitatoare, deoarece masina apriori are
un sir de proprietati fata de om. Odat cu aceasta informatizare a medicinei duce la consecinte poz si neg.
Ca rezultat, al informat sferei med se imbunatateste calit diagnosticarii. Se exclude unilateralitatea si
subiectivismul in procesul activitatii medicale. Computerizarea medicinei tottodata poate sa duca si la
standaryizarea de umanizare. Numai in manual tabloul clinic al bolii este clasic. In realitate boala are o
multime de part pe care computerul nu poate sa le evidentieze. Mijloacele tehnice si computerele fiind
surse de info pentru bolnav maresc distanta dintre medic si pacient medicul prefera sa contacteze mai
mult cu tehnica decat cu omul viu. Deasemnea se mareste probabilitatea aparitiei greselilor medicale
fiindca dintr-un complex mai mare de metode si procedee de diagnosticare si tratament trebuie de ales
pe cele mai optimale. Crearea sistemelor de experti ne da posibilitatea de a folosi cunostinetele si
experienta celor mai mari specialisti. Totusi sistemele de experti sunt limitate de nivelul de cunoastinte si
calificare a specialistului. Respectiv ne dau niste concluzii probabile despre mai multe boli posibile. De
aceea lucrul principal de argumentare si diferentiere a diagnozei trebuie sa-l faca peesonal medicul(si nu
masina). Computerizarea si informatizarea sferei medicale nu poate inlocui complet metidele clasice de
diagnosticare. Medicul trebuie sa posede atat metode clasice cat si metode noi de diagnosticare si
tratament. Pentru asta se cere o preg profes a medicilor mai ampla ce presupune o cultura filozofica o
pregatire logico-metodologica.

15. Problema adevărului în filosofie şi medicină.

Cea mai importanta problema a teoriei cunoasterii este problema adevarului, care se refera la ceea ce
este adevarul, cum poate fi el atins, cum exista el si ce caracter are. In dependenta de aceea cum se
intelege adevarul si posibilitatea atingerii lui va fi pozitia civica a omului si activitatea lui. Adevarul este
categoria filosofica care vizeaza corespunderea adecvata a imaginei cu obiectul, a cunostintelor cu
realitatea obiectiva. 
Adevarul poate fi obiectiv, care vizeaza cunostintele continutului carora e determinat de obiectul
cunoasterii si este independent de subiect. 
Adevar absolut, ce vizeaza coincidenta completa, definitiva a imaginii cu obiectul reflectat.
Si adevarul relativ, care reflecta coincidenta incomplet a imaginii cu obiectul.
Adevarul abstract nu exista, el este ceva concret, valabil in anumite conditii si in anumit timp.
In medicina principala forma de cunoastere este diagnisticarea,care este un proces de cunoastere
cimolicat, essnta carui este reflectarea legitatilor obiectiv-existente in constiinta medicului.Daca diagniza
este adevarata, adica coincide cu procesul patologic insasi, atunci apare intrebarea - ce fel de adevar este
diagnoza medicala ? In concluziile medicului exiata atit adevar absolut (fapte, date de laborator) cit si
adevar relativ (forma bolii, procesul patologic).

16. Gândirea medicală între obiectivitate și subiectivitate. Legile fundamentale ale logicii și gândirea
medicală.
17. Tipurile metodelor de cunoaştere.
Procesul cunoasterii e acel proces obiectiv , spontan ce se desfasoara ca urmare a inzestrarii naturale a
omului
cu capacitati cognitive , omul nefiind constient de el , ci numai de rezultatele lui
Prin cunoaştere, omul îşi descrie şi explică existenţele concrete, expliă condiţiile, cauzele şi legile
acestora, scoate la iveală structurile, însuşirile şi funcţiile lor.
Cunoaşterea este procesul elaborării cunoştinţelor, producerii ideilor sau enunţurilor despre realitate,
ea este procesul specific uman de reflectare activă, complexă şi conştientă a lumii reale, procesul
transpunerii şi traducerii naturii, societăţii şi gîndirii în sistemul lumii de idei, în limbajul specific al
abstracţiilor.

Metodele de cunoastere: in dependenta decum rsp filosofii la intrab fundamentala a filosofie”Care este
raportul dintre gindire si materie,constiinta si exisntenta?”sau “Care este raportul dintre lumea spirituala
si cea materiala?” ei se impart in2 laturi:
1) Latura ontologica,care rsp la intrebarea:”ce este primar,gindirea,spirtul sau natura,materia?”.Aici la fel
in dependenta de rsp se impart in: -materialisti(mai intii a existat natura,apoi gindirea.Materialismul se
imparte in :antic,metafizic,vulgar,dialectic.; -idealisti (mai intii a existat constiinta,ratiunea apoi
materia).Idealismul se imparte in idealismul obiectiv(mai intii a existat o constiinta comuna,universala din
care apar trepat lucrurile) si idealismul subiectiv (mai intii a existat constiinta unui om,a unui subiect ce
creaza apoi lumea materiala).
2)Latura gnoseologica rsp la intrb: “E posibila sau nu cunoasterea esentei lumii?”.De faptul cum rsp filos.
la intreb, ei se impart in: optimisti(recunosc posibilitatea cunoasterii esentei lumii,ei spun ca”
cunsotintele mele sunt adevarate,deoarece reflecta lumea obiectiv si nu am temei de a le pune la
indoiala”),sceptici ( pun la indoiala posibiliatea cunoasterii lumii,deoarece noi cunoastem lumea prin
simturi,dar ele ne pot insela,ei spun :”eu nicicind nu pot fi sigur de obiectivitatea cunostintelor mele,p-u
ca eu vad lumea asa p-u ca asa este structura ochiului meu,caci daca ar avea alta structura as vedea
lumea altfel”), agnostici( neaga posibil. cunoaterii lumii,Kant afirma:” noi nu numai ca nu putem fi siguri
de obiectivitatea cunostintelor ci noi in genere nu putem cunoaste nimic,cunoastem doar exteriorul
,superficialul,pe cind esenta ce poate fi cunoscuta doar prin ratiune ramine necunoscuta,fiindca ratiunea
e prea slab dezvoltata”).

19. Teoriile normative ale moralităţii: teorii ale virtuţii, teorii deontologice şi teorii consecinţionaliste.
Cunoasterea materiala, care are a face cu obiecte determinante si cu legile caraora ele le sunt supuse.
Aceste legi la randul lor sunt de doua feluri: legile naturii studiate de catre stiinta numita fizica, si legile
libertatii studiate de stiinta numita etica in cadrul teoriei moravurilor.
     CUNOASTEREA                                                       (filosofie logica)
                    FIZICA                                 ETICA
             ( TEORIA NATURII)      ( TEORIA MORAVURILOR)
          Legile naturii                       Legile libertatii
         
     Plecand de la intelepciunea morala, Kant doreste sa se elaboreze o filosofie morala pura deplin
curatata de ceea ce este empiric si apartine antropologiei. Cercetarea si stabilirea principiului suprem al
moralitatii are ca punct de plecare examinarea acestui principiu de la izvoarele lui la cunoasterea
comuna.
Morala se  intemeiaza la Kant pe un principiu propriu si este in acest sens autonoma: ea nu decurge la
religie, dar conduce in mod necesar la aceasta. Filosofia morala se divide intr-o etica a persoanei ca
teorie a virtutii si o  teorie a dreptului care are ca obiect relatiile interpersonale. In viziunea filosofului, nu
este suficient necesar sa se recunoasca valabilitatea unei norme morale pentru a se actiona potrivit ei, ci
insista asupra distinctiei intre recunoasterea obligatiei morale si infaptuira efectiva a actiunii. In
prelegerile sale despre etica el invoca aceasta distinctie in termenii urmatori: ”Daca apreciez prin intelect
ca aceasta actiune este buna din punct de vedere moral, mai este inca o distanta foarte mare pana la
infaptuirea actiunii pe care am apreciat-o in acest fel. Daca insa aceasta apreciere ma indeamna sa si
infaptuiesc actiunea , atunci avem de-a face cu simtamantul moral. Si nimeni nu va putea pricepe si nu va
pricepe ca intelectul va trebui sa aiba puterea de a ne pune in miscare; intelectul poate intradevar sa
aprecieze, dar a conferi acestei aprecieri puterea de a deveni un imbold care indeamna vointa la
infaptuirea unei actiuni de a intelege, aceasta este piatra de incercare a intelepciunii.”
          Principiul moralitatii in lucrarea lui Kant pleaca de la intemeierea principiului moralitatii ca
modalitate de intelegere a ei ducand in final la aplicarea acestui principiu in practica.
Problema intemeierii obligatiei morale ocupa o pozitie centrala. Kant considera necesara nu fondarea
eticii pe morala comuna, ci fondarea moralei comune pe un concept de vointa pura, adica o vointa “care
sa fie determinata cu totul de principii a priori” si care sa apartina unei discipline aparte: “metafizica
moravurilor”, forma a “filosofiei transcedentale” , adica a unei filosofii a “gandirii pure” – pure nu in
sensul logicii caci aceasta este lipsita de continut, ci a unei gandiri pure a unor obiecte abordate intr-o
maniera complet a priori; o gandire prin urmare furnizoare de adevaruri necesare. “Caci Metafizica
moravurilor  – spune Kant – trebuie sa cerceteze ideea si principiile unei vointe pure posibile si nu
actiunile    si conditiile vointei omenesti in genere, care sunt luate in cea mai mare parte din psihologie”.
Teorie deontological
Deontologia arte a eticii care studiază normele și obligațiile specifice unei activități profesionale. 2 (Spc)
Totalitate a regulilor și uzanțelor care reglementează relațiile dintre medici sau dintre aceștia și
pacienți. 3 Teorie despre originea, caracterul și normele obligației morale în general.
Deontologia medicală (din greacă deon, -ontos = obligație, ceea ce trebuie făcut; logos = știința +
lat. medicus = medic) este ansamblul îndatoririlor care îi revin medicului în cadrul exercitării profesiei, în
raporturile cu bolnavii, cu ceilalți medici cu care colaborează și cu personalul medical mediu și auxiliar,
care se formează pe regulile (codurile deontologice [1]) și tradițiile profesiei. [2] [3] Etica deontologică
consideră că o acțiune are valoare morală, este bună, numai dacă este guvernată de anumite principii
normative care-i asigură nevesitatea si universalitatea.

De la inceput trebuie sa precizam faptul ca, din moment ce deontologia constituie stiinta indatoririlor
profesionale, am comite un dublu pleonasm daca am utiliza formula „deontologie profesionala”, prin
adaugarea complementului de nume care desemneaza membrii unei profesii. Astfel, nu am putea vorbi
despre Codul deontologic al profesiei de politist, cand ar trebui sa ne referim pur si simplu la Codul de
deontologie al politistului sau Codul deontologic al politistului. Deontologia este practic o etica sau o
morala profesionala si un drept profesional.
            Creat, asa cum am precizat anterior, de filozoful hedonist englez Jeremy Bentham, cuvantul
„deontologie” deriva  din doua cuvinte de origine greaca: deon  (datorie) si logos (stiinta). In sensul
originar grec, deontos  semnifica stiinta a ceea ce va trebui facut, stiinta datoriei.
Morala este, de asemenea, atasata unei traditii idealiste, de tip kantian, care distinge intre ceea ce este si
ceea ce ar trebui sa fie, in timp ce etica este alaturata unei traditii materialiste, de tip spinozian, care
incearca doar sa imbunatateasca realul printr-o atitudine rezonabila de a cauta  bunastarea in toate.
            Dreptul si normele sale este deosebit fata de morala si de etica, in sensul ca nu se pronunta cu
privire la valoarea actelor, bine sau gresit, bun sau rau, si nu defineste decat ceea ce este permis sau
interzis, deci aparat de stat, intr-o societate data. Pe de alta parte, deontologia este, la randul sau,
ansamblul obligatiilor pe care o profesiune se angajeaza sa le respecte pentru a garanta o practica
conforma cu etica.
            Exista o serie de domenii legate de etica. De pilda, etica este mai intai inseparabila de filozofie, in
punctul in care se confunda cu filozofia morala. Drept urmare, se considera frecvent ca etica este o
ramura principala a filozofiei, in special a filozofiei morale.

20. Metode de luare a deciziilor morale în practica medicală. Principiile autonomiei, binefacerii, non-
dăunării, echităţii, vulnerabilităţii şi integrităţii.
Bioetica, ca şi orişice alte domenii ale ştiinţei, se fundamentează pe cîteva principii, pe careva
axiome.Elaborînd principiile eticii viului e necesar, în primul rînd, a stabili statutul ştiinţific al ei, a
determina în ce sens – îngust sau larg – se interpretează această disciplină, mai detaliat de precizat
obiectivele şi sarcinile bioeticii ca o direcţie ştiinţifică interdisciplinară şi ca un institut .
Autorii din Europa înaintează de asemenea patru principii fundamentele ale bioeticii, însă doar unul
singur dintre ele coincide cu cel american. E vorba de principiul autonomiei. Alături de el în modelul de
bioetică european apar asemenea noi principii, cum ar fi cel al demnităţii umane, al integrităţii (integrity)
şi cel al vulnerabilităţii (vulnerability).
E clar că majoritatea covîrşitoare a principiilor bioeticii americane şi europene nu poate satisface întru
totul cunoştinţele biotice în interpretarea numai ce nominalizată (în sens larg). De exemplu, potrivit
principiului autonomiei fiecare individ are dreptul de a delibera, de a face opţiuni şi de a acţiona conform
intereselor şi concepţiilor sale morale, politice, economice, religioase etc.
Principiul cheie al bioeticii în sens larg este cel biosferocentrist, graţie căruia în ştiinţă, în practică se
impune şi se argumentează necesitatea depăşirii postulatului antropocentrist în elaborarea şi
promovarea noilor paradigme în strategia de asigurare a securităţii umane
Un alt principiu – cel coevoluţionist– în apariţia şi dezvoltarea cunoştinţelor bioetice prevede o
interacţiune şi o existenţă armonioasă dintre societate şi natură, dintre om şi biosferă.
În baza principiului socializării, cunoştinţele bioetice trebuie să contribuie la o desfăşurare permanentă şi
adecvată a procesului de integrare socială a individului într-o colectivitate şi înainte de toate la o
încadrare comportamentală, morală etc. a lui într-un grup social. E vorba de formarea unei moralităţi
adecvate ale omului faţă de tot ce-i viu, deci faţă de animale, plante şi bineînţeles faţă de semenii săi.
Socializarea aici constituie un proces de asimilare (de adoptare) de către individ a unui sistem de
cunoştinţe bine determinate de norme şi valori etice, economice, juridice etc., ce-i permit lui de a activa
ca un membru cu depline drepturi ale societăţii.
Un alt principiu al bioeticii este cel al moralităţii, care impune acestui domeniu al filosofiei practice
promovarea normelor şi regulilor eticii tradiţionale vis-a-vis de tot ce-i viu, deci moralitatea autentică,
veritabilă în sistemul ―Om-Biosferă‖.
Principiul libertăţii şi responsabilităţii al bioeticii solicită ca cea din urmă să impună indivizii în relaţiile lor cu lumea
vie să nu absolutizeze libertatea, care (libertatea) are dreptul la ―viaţă‖ doar într-un raport justificat cu
responsabilitatea. Liber devii atunci cînd în aceeaşi măsură eşti şi responsabil faţă de animale, plante, faţă de tot ce
execuţi pentru a asigura securitatea individuală şi colectivă.
Principiul vulnerabilităţii al bioeticii ne vorbeşte despre faptul că vulnerabilitatea trebuie interpretată în două
sensuri. În primul rînd, vulnerabilitatea se manifestă drept caracteristică a oricărei fiinţe vii, a fiecărei vieţi aparte,
care posedă astfel de trăsături, cum ar fi fragilitatea şi moartea. În al doilea rînd, mult se vorbeşte despre
vulnerabilitatea grupelor de oameni aparte, cum ar fi, de exemplu, copiii, săracii, bolnavii, bătrînii, invalizii etc.
Principiul integralităţii se manifestă în cunoştinţele bioetice prin faptul necesităţii interpretării în ansamblu şi de
sistem al biosferei ce înglobează în sine cele mai simple şi inferioare elemente ale vieţii, pînă la cele mai complicate
şi superioare ale acesteia, cum ar fi Homo Sapiens. Acest gest ştiinţific este îndeosebi inevitabil în procesul de
elaborare a noilor paradigme de supravieţuire a civilizaţiei contemporane. Principiul examinat aici atinge atît
somaticul vieţii, cît şi spiritul celei din urmă. Valoarea principiului integralităţii în contextul bioeticii constă în aceea
că el determină cert securitatea omenirii doar în strînsă legătură cu toată biosfera, cu toată vietatea. În afara
acestui fapt este fatală catastrofa antropoecologică globală, prin urmare dispariţia