Decadenta lui Don Quijote

Octavian Paler

Cavalerul tristei figuri ! Mai avem printre noi astfel de cavaleri? sau, mai bine zis, avem
nevoie de ei ? Avem nevoie de idealisti, de visatori care vad dincolo de aparente ? O,
avem nevoie pentru ca toti sunt rationali, toti judeca logic… toti gandesc “normal”(cat de
normal asta doar Dumnezeu stie). Astazi cei care l-au citit pe Cervantes cat si cei care nu
l-au citit aplica in zeflemea acest titlu, de cavaler al tristei figuri, celor pe care ii vad tristi.
Sa fie o etichetare corecta ? Pentru ceea ce traim noi azi, din pacate, raspunsul nu poate fi
decat afirmativ. Dar sa nu uitati ca pentru cei care va altereaza realitatea Cervantes a zis o
vorba :”Fiecare este cum l-a lăsat Dumnezeu, şi, adesea, şi mai rău.”

”Cu iluzii, nu e greu sa fii Don Ouijote. Iti faci iluzii si le urmezi. Dar daca nu le mai ai? Si
daca, pe deasupra, nu poti sa fii nici rational ? Nu, nu e greu sa fii Don Quijote cand nu
intelegi prea bine ce risti. Greu, obositor, e sa fii Don Ouijote vazand ca morile de vant
sunt mori de vant si ca drumul nu te duce probabil, decat intr-o singuratate si mai mare.

Ce sa faca Don Quijote in aceasta situatie ? Sa arunce armura ? Si pe urma sa duca flori
la mormantul lui Descartes ? Desigur, ar fi o solutie…

Altadata ma laudam cu iluziile mele, cum se laudau altii cu pustiul lor. Imi placea sa spun
ca iluziile sunt ca un antinevralgic. Nu vindeca, dar amortesc durerea si, cata vreme isi fac
efectul, nu te plangi. Sau refuzam sa trag vreo concluzie din istorioara care zice ca la
Buddha a venit un ascet laudandu-se ca merge pe apa. Buddha l-a intrebat :” Cat timp ti-a
trebuit sa obtii acest har ?” “Zece ani.”, i-a raspuns ascetul. “Pacat, i-a replicat ironic
Buddha. Pentru cativa banuti puteai inchiria o barca.” Dar eu refuzam sa ma amuz.

Mi se parea nedrept ca lumea sa rada de Don Quijote, considerandu-l induiosator si

ridicol, dupa ce altii au vazut in ochii sai gaurile de pe cruce, iar in trupul sau crucea insasi.
Si nu e oare adevarat, ma intrebam, ca exista iluzii care inalta prin simplul fapt ca ne-am
dovedit capabili sa credem in ele? si ca intr-o lume fara nici o iluzie singuratatea noastra ar
tasni, intr-o zi, ca sangele prin toti porii?

Pe vremea aceea, puteam recunoste cel mult ca nu acesta e singurul mod de a trece
onest prin lume, in postura de cavaler, gata mereu de asalt impotriva morilor de vant, spre
disperarea celor care ne iubesc si spre amuzamentul celorlalti ; si ca, probabil, e la fel de
rau sa dispretuiesti iluzia si sa-i dai un rol prea mare. De la o vreme, imi cautam chiar un
loc intre Don Quijote si cei care il dispretuiesc. Nu vroiam nici sa detest iluziile, nici sa
raman doar cu ele, desi mi se intampla uneori sa ma hotarasc: ori sa fiu naiva pana la
capat, ori lucida pana la capat.

Intr-o zi, m-am pomenit gandind ca nu Don Quijote ci Sancho, asa cum il stim de la
Cervantes, e azi cel anacronic. Daca mai exista oameni care cred in iluzii, mi-am zis, cei
care ii inteleg fara sa-i dispretuiasca sunt aproape de negasit. Au disparut ori sunt pe cale
de disparitie. Cu timpul, Sancho a devenit cinic. Rade si el de Don Quijote si-l lasa sa
plece singur. Nu mai e dispus sa-l urmeze, sa-si piarda timpul. Si probabil, nu de disparitia
lui Don Quijote ar trebui sa ne speriem in primul rand, ci de disparitia lui Sancho, caruia nu
i-am dat niciodata atentia cuvenita, socotindu-l un simplu scutier. Si ce rost mai au scutierii
intr-o lume in care abia se mai gasesc cu greu cavaleri ?

Treptat, m-am convins ca in vreme ce Don Quijote e sublim, Sancho Panza e necesar…
Pe urma, am renuntat si la asta.

Asadar, nu mai cred ca morile de vant sunt cel mai pretios lucru pe care-l putem cuceri;
sau ca o iluzie ajunge sa excluda singuratatea. In plus, acum stiu cata candoare intra in
dorinta celor care au oftat dupa secolul lui Cervantes. Nici prostia, nici rautatea nu sunt in
functie de secole. Te lovesti de ele in functie de imprejurari si de noroc. Am inteles, cred,
si greseala celor care l-au luat in deradere pe Don Quijote : daca in loc sa-l persifleze, i-ar
fi aratat niste monstri adevarati, cavalerul nu i-ar mai fi confundat apoi cu morile de vant .
In privinta aceasta, secolul nostru nu ne-a frustrat.

In consecinta, declar nule toate parerile mele anterioare despre Don Quijote si ma
pregatesc sa fac penitenta la mormantul domnului Descartes.

Cu toate ca, in secret, mai am o iluzie : ca, de fapt, mint. “~Polemici cordiale