Sunteți pe pagina 1din 7

Prima cruciadă a fost iniţiată în 1095 de către Papa Urban al II-lea pentru a recâştiga controlul

asupra oraşului sfânt Ierusalim şi a Ţării Sfinte creştine stăpânite la acel moment de


către musulmani. Ceea ce a început ca un apel făcut cavalerilor francezi, s-a transformat rapid într-
o incursiune pe scacucerire a teritoriilor aflate în afara Europei, în Orientul Mijlociu. Atât cavaleri, cât
şi ţărani, din diferite naţiuni ale Europei Occidentale, fără o conducere centralizată efectivă, au
plecat pe uscat şi pe mare spre Ierusalim şi au ocupat oraşul în iulie 1099, înfiinţând Regatul
Ierusalimului şi celealte state cruciate. Deşi acestea au rezistat mai puţin de două sute de ani, prima
cruciadă a reprezentat un moment important în expansiunea Lumii occidentale, fiind de asemenea şi
singura cruciadă — faţă de multele care au urmat— care şi-a atins scopul, respectiv ocuparea
Ierusalimului.

Contextul general[modificare | modificare sursă]


Originile cruciadelor în general şi al primei cruciade în special, se află în evenimentele evului mediu
timpuriu. Descompunerea Imperiului Carolingian, împreună cu relativa stabilizare a graniţelor
europene după creştinarea vikingilor şi maghiarilor, a dat naştere unei noi categorii de războinici,
care în principal se luptau între ei.

Între timp, armatele muslumane ocupaseră =ulmanilor asupra coastelor Italiei şi Spaniei.

Din cauza acestor războaie continue, ideea unui Război Sfânt împotriva musulmanilor nu era
neplauzibilă printre naţiunile europene. Musulmanii ocupaseră centrul universului creştin,
Ierusalimul, care, împreună cu regiunea înconjurătoare, avea statutul unei relicve uriaşe, locul
unde Cristos a trăit şi a murit. În 1074, Papa Grigore al VII-lea a cerut ca milites Christi („soldaţii lui
Cristos”) să îi ajute pe bizantini în Orient. Aceştia suferiseră o înfrângere majoră în faţa turcilor
selgiucizi la bătălia de la Manzikert cu trei ani înainte. Acest apel, deşi în cea mai mare parte ignorat,
împreună cu numărul mare de pelerinaje în Ţara Sfântă din secolul al XI-lea, a atras atenţia asupra
acestei regiuni. Relatările despre abuzurile musulmanilor asupra pelerinilor creştini care se
îndreptau către Ierusalim şi alte locuri sfinte din Orientul Mijlociuau întărit zelul cruciaţilor. Papa
Urban al II-lea a fost primul care a propus în mod public ideea unei Cruciade pentru recucerirea Ţării
Sfinte, cu vorbele sale cunoscute: Deus vult! („Dumnezeu o doreşte!”)

Orientul spre sfârşitul secolului al XI-lea[modificare | modificare sursă]


Vecinul Europei Occidentale către sud-est era Imperiul Bizantin, locuit tot de creştini, însă de
rit ortodox. Sub împăratul Alexios I Comnen, Imperiul era în principal limitat la Europa şi coasta de
vest a Anatoliei, şi se confrunta cu numeroşi duşmani, cum ar fi normanzii în apus şi selgiucizii în
răsărit. Mai spre est, Anatolia, Siria, Palestina şi Egiptul erau toate sub control musulman, însă ele,
în perioada Primei Cruciade, , însă acest stat fusese răvăşit de război civil după moartea
şahului Malik I din 1092. În Sultanatul Rüm din Anatolia, Malik Şah a fost succedat de Kilij Arslan I,
iar în Siria de fratele lui, Tutuş I, decedat în 1095. Fiii lui Tutuş, Radwan şi Dukak, au
moştenit Alepul şi Damascul, divizând în continuare Siria în emirate aflate în conflict unul cu altul,
precum şi cu Kerbogha, atabegul Mosulului. Aceste state erau în general preocupate mai mult de
consolidarea propriilor teritorii şi deţinerea controlului asupra vecinilor lor, decât de cooperarea
împotriva cruciaţilor.
În alte regiuni ale teritoriului

Conciliul de la Clermont[modificare | modificare sursă]


Articol principal: Conciliul de la Clermont.

În martie 1095, Alexius I a trimis emisari către Conciliul de la Piacenza, pentru a-i cere ajutorul Papei
Urban al II-lea împotriva turcilor. Cererea împăratului a fost întâmpinată cu un răspuns favorabil din
partea papei, care spera să rezolve disputa apărută cu ocazia Marii Schisme, ce avusese loc cu 40
de ani înainte, şi să reuşescă să reunească Biserica sub autoritatea papei, ca „arhiepiscop şi prelat
asupra întregii lumi” după cum s-a autodenumit la Clermont [2], prin ajutarea bisericii răsăritene la
nevoie. Totuşi, apelul său pentru convingerea a „mulţi să permită, prin jurământ, să îl ajute pe
împărat cu credinţă atâta

hoţii să devină cavaleri.”[2] A vorbit despre răsplăţi, atât pe pământ cât şi în rai, unde iertarea
păcatelor era oferită oricui ar fi putu muri în lupta pentru creştinism. Mulţimea a fost cuprinsă de un
entuziasm frenetic, cu strigăte de Deus vult! („Dumnezeu o vrea!”).

Predica lui Urban este unul dintre cele mai importante discursuri din istoria Europei. Există mai multe
versiuni ale acestuia, toate scrise după ocuparea Ierusalimului, astfel încât este greu de afirmat care
este cea reală şi care a fost recreată după cruciada încununată de succes. Ceea ce este evident
este că a avut un ecou neaşteptat de puternic. În ultima parte a anului 1095 şi începutul lui 1096,
Urban a răspândit mesajul în întreaga Franţă şi i-a îndemnat pe episcopii şi legaţii săi să o facă în
diocezele lor în restul Franţei, Germaniei şi Italiei. Papa a încercat să interzică unor categorii de
oameni (printre care femei, călugări, bolnavi) să se alăture cruciaţilor, însă acest lucru s-a dovedit
aproape imposibil. În cele din urmă, majoritatea celor care au răspuns apelului nu erau cavaleri, ci
ţărani, săraci şi fără pregătire militară, însă cărora această expediţie le oferea o evadare de la
greutăţile zilnice şi o descătuşare a pietăţii personale, neîngrădită de autorităţile ecleziastice şi laice.

Cruciada ţăranilor[modificare | modificare sursă]


Articol principal: Cruciada ţăranilor.

Urban a organizat plecarea cruciaţilor pentru data de 15 august 1096 , însă, cu mai multe luni
înainte, mai multe armate de ţărani şi cavaleri de rang inferior s-au organizat şi au pornit spre
Ierusalim pe cont propriu. . Răspunsul a depăşit orice prognoze: Urban se aştepta la câteva mii de
cavaleri, însă, până la urmă, numărul participanţilor a ajuns la 100.000 — majoritatea luptători
neinstruiţi,

provizii, cât şi una de cultură: oamenii aveau nevoie de mâncare şi provizii, şi aşteptau ca oraşele
gazdă să le ofere lucrurile necesare — sau măcar să le vândă la preţuri rezonabile. Părăsind repede
Europa Occidentală, nu au putut profita de recolta îmbelşugată a acelei primăveri, precedată de ani
de secetă şi de recolte slabe. Din nefericire pentru cruciaţi, localnicii nu erau întotdeauna darnici,
lucru care a dus repede la lupte şi conflicte. Coborând pe Dunăre, adepţii lui Petru au jefuit
teritoriul maghiar şi au fost la rândul lor atacaţi de aceştia, de bulgari, şi chiar de o armată bizantină
în apropiere de Nis. Aproximativ un sfert din participanţii la cruciadă au fost ucişi, însă restul au
ajuns la Constantinopolîn august. Oraşul era mare pentru Europa acelei perioade, însă mare era şi
„armata lui Petru”, iar diferenţele culturale, şi reticenţa de a aproviziona un număr atât de mare de
oameni a dus la alte tensiuni. Mai mult, în Constantinopol, adepţii lui Petru nu erau singura armată
cruciată – li se alăturaseră alte grupuri din Franţa şi Italia. Alexius, neştiind ce altceva să facă cu o
asemenea mare şi neobişnuită armată, i-a transportat repede peste Bosfor.

După ce au ajuns în Asia Mică, cruciaţii au fost sfâşiaţi de conflicte interne şi s-au despărţit în două
tabere separate. Turcii

reprezintă primul caz de violenţă în masă îndreptată împotriva comunităţilor evreieşti. Pornită la
începutul verii anului 1096, o armată germană de aproximativ 10.000 de soldaţi condusă de
Gottschalk, Volkmar, şi Emicho, s-a îndreptat către nord prin valea Rinului, în direcţia opusă
Ierusalimului, şi a început o serie de pogromuri, pe care unii istorici le numesc „primul Holocaust”[3]

Predicile din timpul cruciadei au dus la creşterea sentimentului antisemit. Unii predicatori îi
considerau pe evrei şi musulmani ca duşmani ai lui Cristos, oameni cu care trebuia luptat şi care
trebuiau convertiţi la creştinism. Publicul a considerat că „luptat” înseamnă „luptat până la moarte”
sau „omorât”. Cucerirea creştină a Ierusalimului şi instaurarea unui împărat creştin acolo ar fi trebuit
teoretic să aducă Sfârşitul timpului (perioadă care precede a doua venire a lui Iisus Cristos). În
anumite părţi ale Franţei şi Germaniei, evreii erau făcuţi responsabili de crucificare, fiind în acelaşi
timp mult mai numeroşi şi mai aproape decât musulmanii. Mulţi oameni nu considerau necesar să
călătorească mii de kilometri pentru a se lupta cu necredincioşii, când necredincioşii erau atât de
aproape de casă.

Cruciaţii s-au deplasat către nord prin valea Rinului, ajungând la comunităţile evreieşti, cum ar fi cele
din Köln, şi apoi către sud. Evreilor li s-a oferit opţiunea de a se converti la creştinism sau de a fi
masacraţi. Majoritatea au refuzat prima opţiune, şi, pe măsură ce veştile despre masacrele în masă
s-au răspândit, comunităţi întregi s-au sinucis în masă. Mii de evrei au fost masacraţi, în ciuda
încercărilor autorităţilor seculare şi ale clerului local de a-i adăposti. Masacrele au fost justificate prin
afirmaţia că discursul papei Urban de la Clermont promitea răsplată de la Dumnezeu pentru
uciderea necreştinilor de orice fel, nu neapărat musulmani. Deşi instituţia papală a condamnat şi a
îndemnat la încetarea acţiunilor îndreptate împotriva locuitorilor musulmani şi evrei, atât în timpul
acestei cruciade, cât şi în timpul următoarelor, la fiecare mişcare cruciată au avut loc numeroase
atacuri îndreptate împotriva evreilor.

Drumul participanţilor la prima cruciadă

Cruciada baronilor[modificare | modificare sursă]


Prima cruciadă nu a luat sfârşit cu dezastrul cruciadei ţăranilor şi cu masacrarea evreilor. Cruciada
prinţilor, cunoscută şi sub numele de cruciada baronilor, a pornit în anul 1096 într-o manieră mai
ordonată, condusă de diferiţi nobili cu cete de cavaleri vasali din diferite regiuni ale Europei. Cei mai
importanţi erau Raimond al IV-lea de Toulouse, care îi reprezenta pe cavaleriidin Provenţa, însoţit
de legatul papal Ademar de Le Puy; Boemund de Taranto, reprezentându-i pe normanzii din Italia de
sud, împreună cu nepotul său Tancred; Lorenii sub fraţii Godfrey de Bouillon, Eustaţiu şi Balduin de
Boulogne şi Francezii din nord, conduşi de contele Robert al Flandrei, Robert al Normandiei (fratele
mai mare al regelui William al II-lea al Angliei), Ştefan de Blois, şi Hugo de Vermandois (fratele mai
tânăr al regelui Filip I al Franţei, căruia i s-a interzis participarea, fiind excomunicat).
Marşul către Ierusalim[modificare | modificare sursă]

Cei patru lideri ai cruciadei:Godefroy de Bouillon, Boemund de Taranto, Raimond al IV-lea de


Toulouse şi Tancred de Taranto.

Diferitele armate au părăsit Europa la data stabilită din august şi au mers pe drumuri diferite
către Constantinopol, adunându-se în afara zidurilor oraşului în decembrie1096, la două luni după
anihilarea cruciadei ţăranilor de către turci. Cavalerii erau însoţiţi de numeroşi oameni săraci, care îşi
puteau permite îmbrăcămintea de bază şi poate o armă mai veche. Petru Hermitul, care s-a alăturat
cruciaţilor la Constantinopol, era responsabil pentru soarta lor, iar aceştia au putut să se organizeze
în grupuri, similare companiilor militare, conduse de obicei de un cavaler.

Nobilii au ajuns la Constantinopol fără multe alimente, aşteptând provizii şi ajutor de la Alexius I.
Acesta era suspicios după experienţele cu cruciada ţăranilor şi, de asemenea, deoarece între
cavaleri se afla şi vechiul său duşman normand, Boemund. În acelaşi timp, împăratul bizantin nutrea
speranţa de a putea prelua controlul asupra cruciaţilor, pe care aparent îi considera o forţă auxiliară
bizantină. În schimbul proviziilor, Alexius le-a cerut conducătorilor cruciaţi să-i jure supunere şi să
cedeze Imperiului Bizantin orice teritorii recucerite de la turci. Lipsiţi de alimente şi provizii, cruciaţii
au trebuit să respecte aceste condiţii, după mai multe compromisuri şi după ce aproape au izbucnit
lupte în oraş. Doar Raimond a evitat să depună jurământ, preferând în schimb să se alieze cu
Alexius împotriva duşmanului comun, Boemund.

Alexius a fost de acord cu trimiterea unei armate bizantine condusă de generalul Tatikios, care să-i
însoţească pe cruciaţi în drumul lor prin Asia Mică. Primul obiectiv era Niceea, vechi oraş bizantin,
însă la acea dată capitală a Sultanatului selgiucid de Rüm, condus Kilij Arslan I. Oraşul a trecut
printr-un asediu îndelungat, care nu a avut efectul scontat, deoarece cruciaţii nu puteau bloca lacul
pe malul căruia se afla oraşul şi pe unde putea fi aprovizionat. Arslan, din afara oraşului, a cerut
garnizoanei să se predea, dacă situaţia scăpa de sub control. Alexius, temându-se că luptătorii
cruciaţi vor jefui Niceea şi o vor distruge, a aceeptat în secret predarea oraşului; cruciaţii s-au trezit
în dimineaţa de 19 iunie, 1097 şi au văzut stindardele bizantine fluturând pe zidurile cetăţii. Nu li s-a
permis să ia pradă din oraş, şi accesul în oraş era redus la mici cete escortate. Această situaţie a
dus la o creştere a tensiunilor dintre cruciaţi şi bizantini. Cruciaţii au pornit apoi către Ierusalim.

Cruciaţii, însoţiţi în continuare de trupe bizantine sub comanda lui Tatikios, au mers


către Dorylaeum, unde înaintarea lui Boemund a fost oprită de Kilij Arslan. În timpul bătăliei de la
Dorylaeum de pe 1 iulie, Godfrey a spart liniile turceşti, şi, cu ajutorul trupelor conduse de legatul
Adhemar, i-a înfrânt pe turci şi le-a jefuit tabăra. Kilij Arslan s-a retras, iar cruciaţii au mărşăluit
aproape fără a întâmpina rezistenţă prin Asia Mică către Antiohia, cu excepţia unei bătălii în
septembrie, în care din nou i-au înfrânt pe turci.

Marşul prin Anatolia a fost unul plin de greuţăţi. Deplasarea s-a făcut în mijlocul verii, iar cruciaţii
aveau hrană puţină şi rezerve limitate de apă. Un mare număr de soldaţi şi de cai au pierit de foame
şi de sete. Atât în Europa cât şi în Asia, comunităţile creştine ofereau cruciaţilor daruri sub formă de
hrană sau de bani, dar mult mai deseori cruciaiţii jefuiau localităţile prin preajma cărora treceau.
Conducătorii militari ai marşului nu au încetat nicio clipă să se certe între ei pentru postul de
conducător suprem, deşi niciunul dintre ei nu era suficient de puternic pentru a prelua comanda. Cu
toate aceste, Adhemar a fost tot timpul recunoscut ca şef religios al marşului. După
traversarea Porţilor Ciliciene, Balduin de Boulogne s-a îndreptat pe cont propriu spre
ţinuturile armeneşti din zona Eufratului. La începutul anului 1098 în Edessa, Baldwin a fost adoptat
ca moştenior de regele Thoros, un monarh grec ortodox care se afla în relaţii foarte proaste cu
supuşii săi armeni. După asasinarea lui Thoros, Balduin a devenit noul monarh, creând Comitatul
Edessei, primul stat cruciat.

Asediul Antiohiei[modificare | modificare sursă]


Articol principal: Asediul Antiohiei.

Ademar de Le Puy purtând mitră, în mână cu Lancea Sfântă, în timpul cruciadei.

Între timp, armatele cruciate au mărşăluit spre Antiohia, care se afla cam la jumătatea distanţei
dintre Constantinopol şi Ierusalim. Creştinii au ajuns aici în octombrie 1097 şi au asediat oraşul
aproape opt luni. În timpul asediului cruciaţii au reuşit să respingă două încercări de despresurare
ale musulmanilor conduşi de Dukak al Damascului şi Ridwan al Alepului. Antiohia avea un sistem de
fortificaţii atât de întins, încât efectivele cruciaţilor s-au dovedit insuficiente pentru încercuirea
completă a oraşului. De aceea, Antiohia putea fi aprovizionată cu o oarecare greutate. În timp ce
asediul trena, a devenit din ce în ce mai evident că Boemund voia să cucerească oraşul pentru el,
nu să-l predea bizantinilor aşa cum jurase. În mai 1098, Kerbogha al Mosulului s-a îndreptat spre
Antiohia în frantea unei mari armate musulmane pentru a despresura oraşul. Boemund a mituit un
comandant armean din armata oraşului pentru ca acesta din urmă să predea fără luptă turnul pe
care îl apăra. În iunie, cruciaţii au intrat în oraş prin sectorul apărat de oamenii armeanului şi au
cucerit majoritatea locuitorilor. La numai câteva zile însă, armata musulmană condusă de Kerbogha
a ajuns în faţa porţilor Antiohiei, asediindu-i pe creştinii care ocupaseră cetate. În timpul noului
asediu, un călugăr necunoscut a pretins că a descoperit Lancea Sfântă şi deşi unii dintre cruciaţi şi
dintre clerici s-au arătat neîncrezători, marea masă a creştinilor a luat această descoperire ca pe un
semn divin al viitoarei lor victorii. Pe 28 iunie 1098, cruciaţii au înfrânt armatele musulmane într-o
bătălie în faţa zidurilor cetăţii, Kerbogha dovedindu-se incapabil să conducă în mod unitar trupele
eterogene conduse de comandanţi care nu se supuneau autorităţii centrale. În momentul atacului
cruciat împotriva liniilor musulmane, soldaţii fatimizi au dezertat de pe câmpul de luptă. Legenda
născută după victoria împotriva musulmanilor afirmă că alături de cruciaţii însufleţiţi în luptă de
Lancea Sfântă, s-a aflat pe toată durata bătăliei şi o armată de sfinţi.

Boemund a afirmat că împăratul Alexios a trădat cauza cruciată, ceea ce ar fi invalidat toate


jurămintele depuse la Constantinopol. Astfel el şi proclamat pretenţiile asupra oraşului, şi în ciuda
opoziţiei unora dintre liderii cruciaţi, Boemund a luat în stăpânire Antiohia. Cruciada a fost întârziată
pentru tot restul anului, vreme în care nobilii s-au certat pe tema statutului Antiohiei. Istoriografia
modernă presupune de obicei că francii din nordul Franţei, provensalii din sudul Franţei şi normanzii
din Italia se considerau „naţiuni” distincte şi luptau între ele pentru o poziţie dominantă. Deşi astfel
de rivalităţi au putut să aibă un rol în disputele dintre cruciaţi, mult mai dăunătoare pentru unitatea
lor au fost ambiţiile personale ale unora dintre liderii creştinilor.
În rândurile cruciaţilor a izbucnit o epidemie, cel mai probabil de tifos, care a ucis pe mulţi dintre
luptători, inclusiv pe legatul papal Ademar. În acelaşi timp, o mulţime de cai a murit de foame sau de
boală, în condiţiile în care ţăranii musulmani refuzau să ofere cruciaţilor nutreţ şi alimente. În
decembrie a fost cucerit oraşul arab Maarrat al-Numan, fiind înregistrate în aceeaşi perioadă şi
primele cazuri de canibalism printre cruciaţi. Cavalerii mărunţi şi soldaţii de rând au devenit din ce în
ce mai indisciplinaţi şi au ameninţat că vor continua marşul spre Ierusalim fără să le mai pese de
conducătorii lor gâlcevitori. În cele din urmă, la începutul anului 1099, marşul spre Ierusalim a fost
reluat, Boemund rămând în oraşul cucerit, unde s-a încoronat ca primulPrincipe al Antiohie.

Asediul Ierusalimului[modificare | modificare sursă]

Cucerirea Ierusalimului, 1099

Articol principal: Asediul Ierusalimului (1099).

Mărşaluind spre sud de-a lungul litoralului mediteranean, cruciaţii nu au avut de îmtâmpinat o


rezistenţă puternică, mulţi dintre conducătorii locali preferând să le ofere alimente, furaje şi bani
decât să se angajeze în conflicte costisitoare. Pe 7 mai, cruciaţii au ajuns la Ierusalim, care era
acum în stăpânirea fatimizilor egipteni, care-l recuceriseră din mâinile segiucizilor cu doar un an mai
înainte. Unii dintre cruciaţi au izbucnit în lacrimi când s-au văzut ajunşi la capătul lungului lor drum.

La fel ca şi în cazul Antiohiei, cruciaţii au asediat oraşul pentru o lungă perioadă de timp, în timpul
luptelor ei suferind pierderi importante, în principal datorită lipsei de alimente şi de apă. Din cei
aproape 7.000 de aristocraţi care porniseră în cruciadă, mai rămăseseră numai 1.500. În ciuda
dificultăţii sarcinii de îndeplinit, moralul cruciaţilor a crescut în momentul în care un călugăr,
Desiderius, a pretins că a avut o viziune sfântă în timpul căreia ar fi fost instruit cu privire la tactica
care trebuia urmată pentru a cuceri oraşul în 9 zile. Cruciaţii au postit şi au mers în desculţi într-o
procesiune de jur-împrejurul zidurilor oraşului pe 8 iulie, urmând exemplul biblic al
asediului Ierihonului.

Între timp, militarii genovezi de sub conducerea lui Guglielmo Embriaco, îşi demontaseră corăbiile cu
care navigaseră din patrie până înŢara Sfântă, folosind cheresteaua pentru a construi câteva turnuri
de asediu. Pe 15 iulie zidurile cetăţii au fost luate cu asalt şi cruciaţii au pătruns în oraş.

În cursul acelei după-amiezei, şi în dimineaţa zilei următoare, cruciaţii au măcelărit aproape întreaga
populaţie a oraşului: musulmani, evrei şi chiar şi creştini ortodocşi. Deşi mulţi musulmani au căutat
să se refugieze în Templul lui Solomon (astăzi Moscheea Al-Aqsa), cruciaţii nu i-au cruţat nici pe cei
din acest lăcaş sfânt. După cum afirmă autorul anonim al cronicii Gesta Francorum, "...măcelul a
fost atât de mare, încât oamenii noştri înaintau prin sânge până la glezne..."[4]. Alte mărturii amintind
de nivelul sângelui până la frâiele cailor amintesc de un pasaj din Apocalipsa lui Ioan (14:20).
Tancred a pretins ca pradă de război cartierul Templului şi a oferit aici protecţie mai multor
musumani, dar nu a reuşit să împiedice uciderea lor de către cruciaţii scăpaţi de sub control. Fulcher
de Chartres afirma: "Cu adevărat, dacă ai fost acolo ai fi văzut picioarele noastre colorate până la
glezne cu sângele celor ucişi. Dar ce altceva aş mai putea povesti mai mult? Niciunul dintre ei nu au
fost lăsaţi în viaţă; nu au fost cruţaţi nici femeile nici copii."[5]
Gesta Francorum afirmă că unii dintre locuitorii oraşului au reuşit să scape cu viaţă. Autorul anonim
mai scria „Când păgânii au înfrânţi, oamenii noştri au pus mâna pe mulţi dintre ei, atât bărbaţi cât şi
femei, ori ucigându-i ori ţinându-i prizonieri, după cum au dorit.”[6] Acelaşi autor mai aduce
următoarea mărturie: "[Conducătorii noştri] au ordonat de asemenea ca toţi saraziniimorţi să fie
aruncaţi afară datorită duhorii grele, de timp ce întreg oraşul era plin de cadavrele lor; şi astfel
sarazinii vii au târât morţii în faţa porţilor de ieşire şi i-au aranjat în stive de parcă erau case. Nimeni
nu a văzut sau auzit de un asemenea măcel al păgânilor, pentru rugurile funerare fiind făcute
piramide din trupurile lor şi nimeni nu ştie numărul lor cu excepţia lui Dumnezeu." [7]

În zilele care au urmat cuceririi Ierusalimului şi masacrării locuitorilor săi, Godfrey de Bouillon a fost
proclamat Advocatus Sancti Sepulchri (Apărător al Sfântului Mormânt). Godfrey a afirmat că refuză
să poarte o "coroană de aur" în oraşul în care Isus Cristos a purtat o „coroană de spini”. În ultima
acţiune a cruciadei, Godfrey de Bouillon a condus armatele creştine în luptă împotriva trupelor
fatimide pe care le-a înfrânt în bătălia de la Ascalon. Godfrey a murit în iulie 1100, urmându-i pe tron
fratele său, Balduin de Edessa, care a luat titlul de „Rege al Ierusalimului”.

Cruciada din 1101 şi înfiinţarea regatului[modificare | modificare sursă]


Articol principal: Cruciada din 1101.

După cucerirea Ierusalimului, cei mai mulţi cruciaţi şi-au considerat jurămintele îndeplinite şi au
plecat acasă. Mai trebuie spus că unii dintre cavaleri plecaseră acasă cu mult timp înainte de a
ajunge la Ierusalim, unii dintre ei chiar în timpul asediului Antiohiei. Când în Europa au ajuns veştile
despe succesul cruciadei, dezertorii au fost batjocoriţi de concetăţeni şi chiar şi de membrii familiilor
lor, clerul local ameninţându-i cu excomunicarea. După spusele lui Foucher de Chartres, în nou
formatul Regat al Ierusalimului mai rămăseseră doar câteva sute de cavaleri. În 1101 a fost
organizată o nouă cruciadă, în rândul luptătorilor creştini fiind numeroşi dezertori ai primei cruciade.
Cruciaţii aceştia au fost în cea mai mare parte anihilaţi de turcii selgiucizi în Asia Mică, la mare
distanţă de destinaţia lor finală, Ierusalimul. Supravieţuitorii au reuşit să se alăture forţelor creştine
din Ierusalim. În anii care au urmat, Ierusalimul a primit ajutor din partea negustorilor italieni, care se
stabiliseră în porturile siriene, şi din partea ordinelor militaro-religioase
ale templierilor şi ospitalierilor create în timpul domniei lui Balduin I.