Principiul forţei obligatorii este acea regulă a efectelor actului juridic civil potrivit

căreia actul juridic civil valabil încheiat, se impune autorului sau autorilor săi întocmai ca
legea [art. 1270 alin. (1) C. civ.]. Excepţiile de la acest principiu sunt cazurile în care efectele
nu se produc aşa cum au dorit părţile la încheierea lor, în sensul că efectele pot fi mai
restrânse sau mai întinse, independent de voinţa părţilor.
Acestea sunt:
a) Cazuri de restrângere a forţei obligatorii: – încetarea contractului de mandat în
cazul morţii, incapacităţii sau falimentului mandatarului sau mandantului [art. 2030 alin. (1)
lit. c) C. civ.]; – încetarea contractului de locaţiune; intervine atunci când bunul închiriat a
pierit în totalitate sau s-a făcut netrebnic de obişnuita sa întrebuinţare [art. 1818 alin. (1) C.
civ.]; – ş.a.
b) Cazuri de extindere a forţei obligatorii: – prelungirea (prorogare) efectelor actului
juridic civil, prin efectul legii; – prelungirea efectelor actului juridic civil cu executare
succesivă cu o perioadă de timp egală cu durata cauzei de suspendare, care a făcut imposibilă
executarea; – moratoriul legal ; – revizuirea efectelor anumitor acte juridice din cauza ruperii
echilibrului contractual ca urmare a schimbării împrejurărilor avute în vedere la încheierea
actului juridic civil (art. 1271 C. civ.); – cazurile în care legea recunoaşte uneia dintre părţi
dreptul de a aduce modificări unilaterale acului juridic civil cum este cazul reglementat prin
dispoziţiile art. 53 alin. (1) din O.U.G. nr. 54/2006 privind regimul contractelor de concesiune
de bunuri proprietate publică.
Totuşi, dobânditorul ulterior nu poate invoca lipsa înscrierii dreptului real imobiliar în
cartea funciară, dacă avea cunoştinţă de aceasta. În acest caz, dobânditorul prin act juridic cu
titlu oneros este de rea-credinţă. De asemenea, acest aspect nu poate fi invocat nici de
dobânditorul prin act juridic cu titlu gratuit, indiferent dacă este de bună sau rea-credinţă
(potrivit art. 28 din Legea nr. 7/1996, dobânditorul anterior poate cere instanţei judecătoreşti
să acorde înscrierii sale rang preferenţial faţă de cea efectuată la cererea unui terţ ce a
dobândit ulterior imobilul cu titlu gratuit sau care a fost de rea-credinţă la data încheierii
actului).
Când una dintre cele trei cerinţe este neîndeplinită, dobânditorul cu titlu particular va
avea calitate de terţ. Ex:. când după încheierea contractului de închiriere, proprietarul
(locatorul) vinde imobilul în cauză unui terţ. Potrivit art. 1441 C. civ., contractul de locaţiune,
dacă are dată certă anterioară celui de vânzare-cumpărare, îşi va produce efectele şi faţă de
cumpărător, exceptând situaţia în care contractul de închiriere cuprinde o clauză expresă de
reziliere în cazul vânzării. Însă, cumpărătorul nu mai este obligat să respecte locaţiunea
consimţită de vânzător dacă la data când contractul de vânzare-cumpărare a dobândit dată
certă sau, mai exact, au fost îndeplinite formalităţile de publicitate imobiliară (devenind astfel
opozabil terţilor, deci şi locatarului), contractul de locaţiune încheiat anterior nu avea dată
certă. În aceleaşi condiţii, contractul de locaţiune îşi va produce efectele şi faţă de alţi
dobânditori cu titlu particular ai bunului ce îi formează obiectul (ex: în cazul înstrăinării
bunului printr-un contract de donaţie, de întreţinere, schimb etc.), precum şi faţă de cel căruia
locatorul îi constituie un dezmembrământ al dreptului de proprietate asupra bunului respectiv
(ex.: convenţia de constituire a unui drept de uzufruct sau a unui drept de superficie).
 Pentru un exemplu mai concret, putem presupune că proprietarul X îi închiriază
chiriaşului Y o casă, încheind un contract de închiriere în formă autentică sau sub forma unui
înscris sub semnătură privată cu dată certă, fără a introduce o clauză privitoare la soarta
contractului de închiriere în cazul în care X ar vinde casa. După încheirea acestui act,
proprietarul X vinde însă casa respectivă terţului Z (succesor cu titlu particular). În acest caz,
Z va fi obligat să respecte obligaţiile asumate de X prin contractul de închiriere încheiat cu Y,
cu toate că Z nu a participat la încheierea contractului de închiriere. Prin urmare, Z are
calitatea de având-cauză faţă de contractul de închiriere încheiat între- X şi Y, pentru că
efectele acestui contract se produc şi faţă de el, deşi nu a participat la încheierea lui.
Suntem.în prezenţa aşa-numitelor obligaţii scriptae in rem. Tot calitate de având-cauză are
succesorul cu titlu particular şi în privinţa obligaţiilor propter rem.
Un alt exemplu clasic oferit de doctrină este acela când creditorul A încheie cu
debitorul B un contract de împrumut prin care primul îl împrumută pe al doilea cu o sumă de
bani. Pentru garantarea obligaţiei de restituire a sumei împrumutate, B constituie în favoarea
lui A o ipotecă. Ulterior, printr-o cesiune de creantă, A cedează terţului C creanţa pe care o
are contra lui B.. Dacă prin cesiunea de creanţă, care este notificată debitorului cedat, sau este
acceptată de aceasta printr-un înscris autentic,- nu se prevede expres contrariul, C beneficiază
de gajul sau ipoteca ce garantează creanţa dobândită cu toate că nu a fost parte (nu a participat
la încheierea actului juridic prin care s-a constituit gajul sau ipoteca). Şi în acest caz, C este
succesor cu titlu particular şi are calitatea de având-cauză.
Producerea efectelor unui act juridic şi faţă de succesorii universali sau cu titlu
universal ai părţilor, precum şi, în condiţiile arătate, faţă de succesorul cu titlu particular este
justificată şi de principiul potrivit căruia un drept se transmite aşa cum apare el în patrimoniul
transmiţătorului, acesta din urmă neputând ceda mai multe drepturi decât are.
Dreptul civil este acea ramură de drept care reglementează raporturi juridice,
patrimoniale şi nepatrimoniale, în care părţile figurează ca subiecte egale în drepturi.

Explicaţie: dreptul civil are ca obiect relaţiile dintre oameni, în care persoanele
se află în raport de egalitate.

Exemplu: raport de drept civil poate fi dreptul de proprietate (în cazul în care
cineva are un teren şi o altă persoană îi încalcă dreptul de proprietate). Ca urmare a acestei
egalităţi amîndouă părţile pot prezenta dreptul de proprietate.

Raporturile patrimoniale sînt relaţii evaluabile în bani.

Raporturile nepatrimoniale sînt relaţii care nu sînt evaluabile în bani, ca de ex.:

dreptul la nume;
 dreptul la viaţă;
dreptul la reluare numelui de fată după divorţ.
Legea fundamentală care reglemetează raporturile de drept civil este CODUL CIVIL,
intrat în vigoare la 1. decembrie 1865.

Un cod reprezintă un ansamblu de legi existente anterior, care pentru a fi mai uşor
aplicate au fost codificate într-un cod.

Codul civil român a fost întocmit după modelul codului civil al lui Napoleon.

Codul civil român cuprinde 1914 articole, din care circa 1800 mai sînt şi astăzi în
vigoare.

Raportul juridic

Este relaţia socială cu caracter patrimonial sau nepatrimonail reglementată de norma

de drept civil şi care se naşte între persoane fizice şi/sau persoane juridice.
Caracterele raportului juridic civil:
este o relaţie socială;
-animalele nu au capacitate de folosinţă (drepturi şi obligaţii).
are un caracter voliţional, pentru că:
exprimă voinţa legiuitorului (raportul juridic există dacă părţile îşi manifestă dorinţa în
acest sens);
implică manifestarea de voinţă a părţilor.
este un raport de drept în care părţile au o poziţie de egalitate juridică.
Structura raportului juridic:
Raportul juridic are 3 mari componente:
Subiect;
Conţinut;
Sbiectele raportului juridic civil:
Persoanele fizice şi persoanele juridice.
Calitatea de subiect de drept presupune capacitatea civilă. Aceasta este formată din:
 capacitatea de folosinţă
capacitatea de exercitare
Capacitatea de folosinţă

Este aptitudinea generală a persoanelor de a dobîndi drepturi şi de a-şi asuma obligaţii.

Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice se deosebeşte de cea a persoanei fizice

prin aceea că aceasta nu este generală şi egală, ci este specifică fiecăreia dintre acestea. O
persoană juridică are doar drepturi şi obligaţii izvorînd din scopul pentru care a fost înfiinţată,
existînd aşadar principiul specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanelor juridice.

Dobîndirea capacităţii de folosinţă:

Persoana fizică dobîndeşte această capacitate:

- de la naştere, ca regulă;

- din momentul concepţiei copilului, ca excepţie, cu condiţia însă de a se naşte viu

(de interes major în cazul în care şi acesta vine la moştenire).

Persoana juridică dobîndeşte această capacitate din momentul în care ia fiinţă. Are o
capacitate de folosire restrînsă chiar de la data actului de înfiinţare (adică înainte de
înregistrare), cît priveşte drepturile ce se constituie în favoarea ei; (neîndeplinirea obligaţiilor
necesare pentru ca persoana juridică să ia naştere în mod valabil)?.
Încetarea capacităţii de folosinţă:

pentru persoana fizică: - la moartea ei;

- la declararea judecătorească a morţii.

pentru persoana juridică în cazul dizolvării.

Dizolvarea poate avea loc:

prin voinţa persoanelor care au constituit-o;

de drept - la împlinirea termenului pentru care a fost înfiinţată;
 - în funcţie de realizarea sau de imposibilitatea realizării scopului propus;

- în cazul scăderii numărului membrilor organizaţiei sub limita stabilită de lege

sau statut.

În cazul dizolvării, persoana juridică intră în lichidare.