Sunteți pe pagina 1din 63

1. Consideraţii privind rolul ştiinţei. Sistemul ştiinţelor sociale.

Ştiinţa este un sistem de cunoştinţe despre natură, societate şi gindire, cunoştinţe obţinute prin metode
corespunzătoare şi exprimate in concepte, categorii, principii şi noţiuni.
Ca fenomen social aparte şi ca formă specifică de activitate umană, ştiinţa nu poate fi privită doar ca un sistem
de idei, reprezentări, teorii (imagine statică), ci ca un sistem care se dezvoltă, produce continuu noi cunoştinţe,
ca un sistem de valori spirituale (imagine dinamică).
Scopul ştiinţelor sociale este acela de a cunoaşte legile generale ale existenţei şi dezvoltării societăţii, de a
studia formele istorice de organizare socială şi modalităţile specifice de manifestare a diverselor componenţe
ale realităţii social-umane (politice, etice, juridice etc.).
Legile generale ale societăţii au anumite trăsături care se deosebesc de legile naturii, in primul rind prin aceea,
că legile dezvoltării sociale se manifestă in activitatea oamenilor dotaţi cu conştiinţă şi raţiune. Prin tradiţie,
prin conţinutul obiectului său, ştiinţa dreptului aparţine ştiinţelor despre societate.
Ştiinţele sociale prezintă următorul tablou:
a) Ştiinţa de tip nomotetic, care are ca obiect activităţile umane şi işi propune să stabilească legile şi relaţiile
funcţionale corespunzătoare, in cadrul lor se utilizează observaţiile sistematice, experimentele, studiile statistice
etc. La ele se referă: economia politică, psihologia, sociologia, demografia, lingvistica etc.
b) Ştiinţele care-şi propun reconstituirea şi interpretarea trecutului -ştiinţele istorice.
c) Ştiinţele juridice - ştiinţe care delimitează lumea dominată de norme, obligaţii şi atribuţii;
studiază aspectele normative ale activităţii umane.
Ştiinţele juridice fac parte din categoria ştiinţelor sociale sau umanistice, spre deosebire de ştiinţele naturii care
au ca obiect de studiu natura, de exemplu: fizica, biologia, chimia ş. a.
Obiectul ştiinţei Juridice il constituie studierea dreptului, a fenomenului juridic in toată complexitatea sa:
dreptul ca ansamblu de norme, drepturile subiective, relaţiile juridice şi ordinea de drept din societate,
conştiinţă juridică, corelaţia drept-stat.

2. Teoria statului şi dreptului ca un sistem al cunoştinţelor generalizate despre stat şi drept.


Pornind de la legătură indisolubilă dintre drept şi stat, ceea ce face ca unii oameni de ştiinţă, specialişti in teoria
dreptului, să se ocupe, de asemenea, de teoria statului, au aparut lucrări teoretice cu caracter monografic sau
cursuri universitare dedicate studierii comune a statului şi dreptului, constituindu-se şi o disciplină distinctă de
teoria generală a statului şi dreptului. in Uniunea Sovietică şi apoi, după exemplul sovietic, in celelalte foste ţări
socialiste, s-a constituit şi s-a predat ca o
disciplină aparte teoria generală a statului şi dreptului, disciplină marcată insă puternic, ca toate disciplinele
juridice şi sociale in general de ideologia marxist-leninistă.
In principiu, ştiinţa juridică ar fi incompletă, iar juristul unilateral fără studierea statului, in aşa măsură cele
două fenomene - statul şi dreptul, sint legate unul de altul. De aceea unele concepte, noţiuni, categorii legate de
stat, se analizează in cadrul disciplinei Teoria generală a dreptului şi statului. In orice caz, teoria generală a
dreptului şi statului nu poate evita abordarea unor teme privind statul, legătura sa cu dreptul, fiindcă numai
astfel va putea da o imagine armonios inchegată şi bine
conturată asupra dreptului. TGD studiaza si cerceteaza cele mai importante aspecte ale statului.Statul si dreptul
sint fenomene sociale speciale ce nu pot fi studiate si intelese unul fata de celalalt.Dreptul e un instrument al
statului,iar statul e o organizatie politica ale carei principii sint fixate in normele juridice.Prin urmare stiinta
dreptului studiaza legile existentei si dezvolatarii statului si a dreptului,institutiile politice si juridice,formele lor
concret istorice,corelatia cu celelalte componente ale sistemului social,modul in care institutiile politico-juridice
influenteaza societatea si in care suporta influenta sociala.

3. Noţiunea teoriei generale a statului şi dreptului.


TGD este o stiinta sociala,politica si juridica care studiaza,in baza unui ansamblu de teorii,conceptii,notiuni cu
privire la drept si intr-o oarecare masura la stat,legitatile generale si speciale referitoare la aparitia,evolutia si
functionarea dreptului,in general.TGD este o stiinta sociala deoarece studiaza dreptul,ca fenomen social ce
exista intr-o comunitate umana.TGD face o analiza profunda a relatiilor sociale,economice,politice si de alta
natura,privite in dinamica lor,in raport de normele juridice pe care le reglementeaza.TGD reprezinta o
disciplina fundamentala a sistemului stiintelor sociale se ocupa de cercetarea legilor generale ale vietii juridice
si a categoriilor si notiunilor generale valabile pentru intreaga stiinta juridica,cum sint categoriile de
drept,norma juridica,raporul juridic,izvor de drept,raspundere juridica etc.TGD a mai fost caracterizata ca fiind
nucleul central al stiintei dreptului de la care pornesc practic toate stiintele juridice ,insa totusi ea nu constiuie o
stiinta complexa a dreptului.TGD e o stiinta politica ,studiind problemele de baza ale stiintei politice si inainte
de toate statul,puterea de stat.

4. Locul şi rolul teoriei generale a statului şi dreptului în sistemul ştiinţelor juridice


Teoria generală a dreptului şi statului este, evident, o ştiinţă, intrucit ea operează cu concepte, teorii, principii,
legităţi, dar din alt punct de vedere, sub alt aspect, poate fi privită şi ca o artă, in măsură in care ea solicită din
partea juristului, pe lingă cunoştinţe, talent, măiestrie şi capacitatea de a sesiza, cerceta fenomenul juridic, a-i
inţelege legităţile.
Teoria generală a dreptului nu rămine la nivelul abstracţional, ea are, de asemenea, o importanţă practică,
servind nemijlocit procesului de elaborare şi aplicare a dreptului. In acest scop este studiată tehnica juridică
privind elaborarea şi realizarea actelor juridice.
Ca disciplină de invăţămint, teoria generală a dreptului şi statului are şi un caracter de introducere in studiul
materiilor juridice. In ceea ce priveşte ştiinţele juridice de ramură, acestea s-au constituit pe măsura dezvoltării
şi extinderii reglementărilor juridice in cele mai diverse domenii ale vieţii sociale şi a constituirii ramurilor (şi
subramurilor) de drept, in principiu, ramura de drept formează obiectul unei ştiinţe juridice de ramură. Astfel
dreptului constituţional ii corespunde ştiinţa dreptului constituţional, dreptului civil - ştiinţa dreptului civil.
Pe măsură ce reglementările juridice abordează domenii şi aspecte noi de reglementare, fenomen ce se
manifestă tot mai evident in epoca actuală ca urmare a transformărilor sociale, ştiinţifice şi tehnologice, interne
şi internaţionale, apar si noi discipline ştiinţifice sau tendinţe de a crea noi ramuri ale ştiinţelor juridice, in acest
sens se vorbeşte, bunăoară, de dreptul mediului inconjurător, dreptul afacerilor, sau dreptul comunitar pentru
relaţiile Comunităţii Economice Europene.
Studiul istoric al dreptului şi statului constituie obiectul diferitelor ramuri ce formează disciplinele sau ştiinţele
juridice istorice. După modul in care este abordată cercetarea istorică a dreptului, in general, in lume, intr-o
anumită ţară sau numai in cadrul unei anumite instituţii, se pot distinge Istoria generală a dreptului, istoria
dreptului dintr-o anumită ţară, de pildă, Istoria dreptului Republicii Moldova sau istoria unei ramuri sau
instituţii, cum ar fi istoria dreptului penal sau istoria dreptului de proprietate etc. Aici trebuie să distingem şi
disciplina Istoria doctrinelor (sau gindirii) juridice care are ca obiect, aşa cum reiese din denumire, analiza
evoluţiei istorice a diferitelor curente, teorii sau şcoli juridice.
La studiul fenomenului juridic işi aduc contribuţia, de asemenea, unele ştiinţe de graniţă, interdisciplinare, ce
pot fi considerate ca auxiliare ştiinţelor juridice, cum sint criminologia, criminalistica, medicina legală,
psihiatria juridică, statistica juridică, informatica sau cibernetica juridică. Folosind mijloacele proprii altor
ştiinţe - medicina, psihologia, cibernetica ş.a. - acestea au un rol important in activitatea juridică la diferitele ei
ipostaze.

5. Istoricul apariţiei şi constituirii teoriei generale a statului şi dreptului.


Teoria generală a dreptului şi statului, ca ramură distinctă a ştiinţelor juridice, apare şi se constituie in secolul al
XX-lea, in prima sa jumătate şi, mai pronunţat, după cel de-al doilea război mondial. Abordarea teoretică a
existat din cele mai vechi
timpuri. Ele au avut, insă, şi au continuat să aibă de-a lungul secolelor un caracter preponderant filozofic,
ajungindu-se in secolul al XIX -lea la constituirea filozofiei dreptului ca ramură distinctă a filozofiei şi ca
disciplină de invăţămint destinată studiului teoretico-filozofic al dreptului. In unele ţări o disciplină cu acelaşi
subiect apare sub denumirea de Enciclopedie a dreptului sau Introducere in studiul dreptului-Germania.La
momentul actual aceasta disciplina stiintifica in diferite tari are denumiri diferite:TGD,Enciclopedia
dreptului,Introducere in studiul dreptului,Teoria statului si dreptului.In RMoldova si in Rominia disciplina e
denumita TGD.In opinia mai reusit ar fi ca disciplina didactica sa se numeasca TG a statului si
dreptului,deoarece un jurist trebuie sa posede cunostinte atit despre drept cit si depre stat Pornind de la legătură
indisolubilă dintre drept şi stat, ceea ce face ca unii oameni de ştiinţă, specialişti in teoria dreptului, să se ocupe,
de asemenea, de Jteoria statului, au apşrut lucrări teoretice cu caracter monografic sau cursuri universitare
dedicate studierii comune a statului şi dreptului, constituindu-se şi o disciplină distinctă de teoria generală a
statului şi dreptului. in Uniunea Sovietică şi apoi, după exemplul sovietic, in celelalte foste ţări socialiste, s-a
constituit şi s-a predat ca o disciplină aparte teoria generală a statului şi dreptului, disciplină marcată insă
puternic, ca toate disciplinele juridice şi sociale in general de ideologia marxist-leninistă.

6. Obiectul de studiu al teoriei generale a statului şi dreptului ca sistem al cunoştinţelor generalizate


despre stat şi drept.
Ca orice alta stiinta,TGD isi are obiectul sau de studiu.Dreptul nu este o parte a naturii ci este un produs al vietii
sociale,al intelegerii si al vointei umane.Dreptul ca stiinta juridica se deosebeste de stiintele naturii si cele
exacte prin aceea ca el nu se ocupa de descoperirea realitatilor materiale,ci de aprecieri despre caracterul drept
sau nedrept al unui fapt.Alexeev mentioneaza ca obiectul TGD nu e altceva decit legitatile de baza si generale
ale statului si dreptului,ale intregului fenomen juridico-statal.Prin obiectul sau de studiu si de preocupare,TGD
este o stiinta generala despre stat si drept.TGD studiaza dreptul in ansamblul sau,in generalitatea si integritatea
sa,ordinea juridica in globalitatea sa.De aici si provine si denumirea de TGD. TGD tinde spre o cunoastere
aprofundata care sa permita formularea conceptelor,categoriilor si notiunilor fundamentale.Obiectul specific il
constituie observarea si cercetarea fenomentului juridic a legilor generale ale vietii juridice,a categoriilor,si
notiunilor generale valabile pentru intreaga stiinta juridica.TGD studiaza si cerceteaza cele mai importante
aspecte ale statului.Statul si dreptul sint fenomene sociale speciale ce nu pot fi studiate si intelese unul fata de
celalalt.Dreptul e un instrument al statului,iar statul e o organizatie politica ale carei principii sint fixate in
normele juridice.Prin urmare stiinta dreptului studiaza legile existentei si dezvolatarii statului si a
dreptului,institutiile politice si juridice,formele lor concret istorice,corelatia cu celelalte componente ale
sistemului social,modul in care institutiile politico-juridice influenteaza societatea si in care suporta influenta
sociala.

7. Funcţiile şi structura logică a teoriiei generale a statului şi dreptului.


TGD are 2 functii:1.f.teoretica-facindul accesibil oamenilor,consta in elaborarea
ipotezelor,teoriilor,conceptelor,principiilor prin care sint interpretate domeniile pe care le
cerceteaza.2.f.practica-consta in cunosterea modalitatilor in care fenomenele juridice se manifesta in vaiata
social,prin propuneri de reformare a relatiilor juridice.In viziunea altor autori functiile TGD sint:
-F.Cognitiva-cunoaterea stiintifica a relatiilor sociale a dreptului,’’ne ofera posibilitatea de a patrunde dincolo
de ‘’cotina’’normelor juridice,pe care o ridica stiinta pozitiva a dreptului,de a depasi fenomenul ‘’patologic’’al
vietii reale a dreptului’’.
-F.Explicativa-dupa cunoasterea,descrierea unor fenomene juridice,urmatorul pas al cercatatotului va fi
explicarea acestora.El va dori sa stie de ce si cum au aparut fenomenele respective.Cunoaterea va fi definitive
doar aatunci cind explicatia va lua forma unei legi stiintifice,a unei legi cauzale,care ne ofera explicatia
cauzelor si mecanismelor dupa care s-au produs fenomenel respective.
-F.Critica-descoperirea si interpretarea fenomenelor juridice sint absolut necesare,dar nu si suficiente in
procesul cognitiv.O importanta majora o are constatarea defectelor,erorilor,lacunelor,fenomenelorjuridice.
-F.Practica-deriva din faptul ca orice stiinta nu s elimiteaza numai cu statulul de stiinta teoretica.Ea tinde si la
cea de stiinta aplicativa,la asumanrea unei functii practice
-F.Didactica-concomitent cu procesul de afirmare a TGD in sistemul general al stiintelor,asistam si la
impunerea valentelor ei stiintifice in procesul de pregatire a viitorilor juristi.
Exista si alte functii ,cum ar fi:F.de cercetare si formulare a legilor ;f.euristica-ce consta in elaborarea
principiilor ,metodelor si mijloacelor de cercetare a fenoemnelor si proceselorpolitico-juridice;f.analogica-se
manifesta prin evidentierea celor mai generale legi ale existentei fenomenelor si institutiilor politico-juridice
,f.previziunii stiintifice-consta in precizarea bazata pe generalitatea datelor teoretice si experimentale sip e
cunoasterea legitatilor obiective ale dezvoltarii fenoemenelor juridice.;f.de generalizare si sintetizare a
cunostintelor;f.metodologica fata de stiintele juridice de ramura ;f.educativa;f,ideological-care consta in
elaborarea unor conceptii,teorii despre drept,stat,realitatea juridical a societatii.

8. Teoria generală a dreptului şi practica construcţiei juridico-statale. Importanţa studierii


dreptului.
Teoria Generala a statului si dreptului se afla intr-o strinsa legatura cu practica sociala.Teoria,in general,si
teoria statului si dreptului ,in particular,este rezultatul productiei spirituale obstesti.Ea este cea care
definitiveaza scopurile activitatii umane si determina mijloacele de realizare a lor. Cu alte cuvinte ,ea este
conceperea practicii existente.
Practica nu e o simpa experienta subiectiva a unui cercetator.Ea apare ca o activitate a oamenilor care asigura
existenta si dezvoltarea societatii,ea e temelia vietii oamenilor.Practica constituie criteriul
adevarului,examinatorul general al teoriei.Fiecare stiinta isi detremina legaturile sale cu practica.Stiinta
dreptului recomanda adoptarea noremlor juridice de care societate are nevoie.Legatura dintre stiintele juridice si
practica a crescut indeosebi in ultimul timp cind un sir de societati si-au propus drept scop edificarea statelor de
drept .Dar in asemenea conditii teoria general a dreptului face o permanenta generalizare a experietei
practice,,constata lacunele dreptului ,determina relatiile sociale care necista o reglementare normativa juridical
si ,dimpotriva,scoate in evidenta acele realtii,reglementarea carora ar fi oportuna prin intermediul altor norme
sociale.
Dreptul, ca intreaga componenţă juridică a vieţii sociale, este un fenomen deosebit de complex, a cărui
cunoaştere presupune o cercetare aprofundată a legităţilor obiective a existenţei sale, a dinamicii sale, a
factorilor care-1 configurează şi valorilor pe care le promovează . Dreptul nu este numai ştiinţa, el este, in egală
măsură, tehnică, artă. Dreptul ca ansamblu de norme care organizează viaţa in comun, este o tehnică a
convieţuirii umane, destinată să disciplineze comerţul uman şi să apere societatea de excese.
Regulile juridice impun obligaţii, organizează funcţionarea generală a statului şi organismelor nestatale, oferă
posibilitatea valorificării unor interese, recunoscind capacitatea participării individuale in diferite relaţii,
detaliind roluri şi statute. Astfel bunăoară, vorbind de dreptul Republicii Moldova, avem in vedere ansamblul
normelor juridice indiferent de forma pe care au imbrăcat-o (legi, obiceiuri ş.a.), de-a lungul istoriei sau dintr-o
anumită perioadă. Restringind atenţia doar la dreptul actual, avem conceptul de drept pozitiv care nu este
altceva decit dreptul obiectiv in vigoare.

9. Consideraţii generale privind metoda de cercetare. Precizări terminologice.


Ca şi în orice domeniu, cercetarea ştiinţifică juridică se bazează pe folosirea unei metodologii, a unui ansamblu
de metode şi procedee cu ajutorul cărora are loc studierea dreptului în toată complexitatea lui. Metodele de
cercetare în domeniul ştiinţelor sociale s-au dezvoltat şi s-au perfecţionat şi ele în contextul general al
impulsului dat cunoaşterii ştiinţifice de noua revoluţie
ştiinţifică contemporană, evidenţiat mai ales prin folosirea noillor cuceriri ale informaticii şi tehnicii de
calcul.Dacă natura operează spontan, gîndirea, în mod special cea ştiinţifică, acţionează pe bază metodică.
Metoda apare, deci, ca un mijloc eficace al gîndirii. Modul în care cugetarea omenească se desfăşoară îl
reproduce pe cel al realităţii. Problema metodelor de cercetare in domeniul ştiinţelor sociale este deosebit de
complexă in condiţiile dezvoltării contemporane, a interpătrunderii diferitor ştiinţe, inclusiv a apariţiei aşa-
nunntor discipline de graniţă sau de intersecţie.
Cuvintul metodă vine de la grecescul „methodos" - cale, drum, mod de expunere. Preocuparea pentru
perfecţionarea metodei a dus la apariţia ştiinţei despre metodă – metodologia (methodos, plus logos = ştiinţă).
Metodologia reprezintă sistemul celor mai generale principii de investigaţie, deduse din sistemul celor mai
generale legi obiective.
Metoda priveşte fie un anumit principiu metodologic (metodă particulară), fie un procedeu tehnic oarecare
(metodă individuală).
O metodă in sensul adevărat al cuvintului, trebuie să fie determinată de insuşi obiectul cercetării ştiinţifice,
trebuie să corespundă legilor acestuia, intre diversele ei trepte metodologice - generală, particulară, individuală
- se stabilesc raporturi complexe, in cadrul cărora se pot distinge aspecte caracteristice legăturii dintre general şi
particular, dintre parte şi intreg, dintre proces şi moment etc.
O bună cunoaştere, explicare şi interpretare a dreptului (a fenomenului juridic) reclamă o metodologie
corespunzătoare in baza căreia să se realizeze o inţelegere ştiinţifică a mecanismului acţiunii sociale a dreptului,
a funcţiilor lui, a esenţei conţinutului şi formei sale, a legăturilor sale multiple cu societatea.
Aşa deci, arătăm că prin metode inţelegem un ansamblu de operaţii intelectuale (ce pot consta din principii,
norme) care sint folosite pentru atingerea unuia sau mai multor obiective privind cunoaşterea unui fenomen. In
acest scop, pot fi folosite şi anumite procedee tehnice, care sint unelte auxiliare ale metodelor şi nu trebuie
confundate cu acestea.
Studiul metodelor de cercetare in domeniul ştiinţelor juridice, a valorii lor euristice pentru descoperirea unor
cunoştinţe noi, revine Teoriei generale a dreptului şi statului. Aceasta nu elimină insă posibilitatea ca şi celelalte
ramuri ale ştiinţei dreptului să-şi aducă contribuţia la perfecţionarea metodologiei juridice in domeniul lor de
investigaţii.

10.Noţiunea metodologiei juridice.


Ştiinţa dreptului işi afirmă statutul epistemologic printr-o preocupare constantă şi veche pentru perfecţiunea
mijloacelor gindirii obiectului său. in ultimul timp această preocupare este concentrată in cadrul teoriei şi
sociologiei juridice.
Preocupări de definire a metodologiei juridice şi de analiză a metodelor cercetării ştiinţifice a dreptului sint
prezente in literatura juridică . Aşa cum s-a menţionat intr-un şir de lucrări, metodologia juridică, poate să apară
ca o ştiinţă despre ramura dreptului, care dezvăluie aspecte din cele mai importante şi pasionante, cum ar fi:
modul cum lucrează omul de ştiinţă, regulile ştiinţei dreptului, caracterul său.
in ce ne priveşte definim metodologia juridică ca sistem al acelor f actori de relativă invariantă intr-un număr
suficient de mare de metode, factori ce au ca obiect raporturile, legăturile relaţiile ce se stabilesc intre diferite
metode in procesul cunoaşterii fenomenului juridic .
Factorii de relativă invariantă intr-un număr suficient de mare de metode suit in acest caz principiile, normele
sau criteriile metodologice; ele formează conţinutul metodologiei juridice.
Raporturile, legăturile, relaţiile ce se stabilesc intre diferitele metode, fie inainte, fie in timpul, fie după
incheierea actului de cercetare ştiinţifică alcătuiesc obiectul metodologiei juridice.
Acest obiect nu se formează, deci, din metodele in sine, ci din raporturile multiple dintre acestea. intrucit
metodele diferă ca grad de abstractizare, ca arie de aplicare, ca grad al preciziei pe care o pot oferi cercetării
ştiinţifice, se justifică dezvoltarea unei metodologii juridice ca un ansamblu de norme de selectare, de cooperare
şi apreciere a avantajelor şi, eventual, dezavantajelor aplicării diverselor metode.
Este de remarcat şi faptul, că analiza sistemului metodelor de cercetare a fenomenului juridic nu se vrea in nici
un fel un „clasament valoric", in sensul că nu poate fi absolutizată valoarea uneia in raport cu alta (altele).
Totodată trebuie combătut extremismul metodologic. Se impune o strinsă colaborare, o combinare a metodelor
de cercetare intrucit fiecare are vocaţia de a sesiza universalul.

11.Metodele cercetării ştiinţifice juridice.


Metoda logică..In cercetarea dreptului, a fenomenului juridic, toate ştiinţele juridice se folosesc de categoriile,
legile şi raţionamentele logice.M.L nu este o cale catre obiect un mod automat de aflare a acestuia,ci un mod de
exprimare a obiectului,de formulare a unui rezultat.Despre importanta aplicarii logicii in cercetarea dreptuluine
spune insasi faptul ca ea apare ca o disciplina aparte.Logica juridical-domeniul ei de cercetare cuprinde:editarea
normei juridice;practica judiciara(logica juridical;interpretarea logica-juridica a normelor de drept).Logica e
stiinta despre regulile intelectului.Aplicarea M.L in studierea problemelor dreptului e deosebit de utila,deoarece
puterea de stat,sistemul de organe statale sint stabilite in conformitate cu un model rational,in activitatea de
elaborare a dreptului trebuie sa aiba un character logic.Logica e aplicata unei sfere largi de probleme
juridice:definitiile legale,metodele de formare si clasificare a conceptelor juridice.Profesorul ghi.Bobos sustine
ca folosirea logicii in cercetarea juridica nu trebuie sa duca la neglijarea continutului normei juridice.
M.Istorica.Esenta m.i. consta in cercetarea stiintifica a fenomenului juridic care rezida in analiza conditiilor
economice,sociale,politice si de alta natura,a relatiilor corespunzatoare,la momentul constituirii in trecut a unui
system de drept,completata cu analiza evolutiei relatiilor sociale reglementate judiceste.In conformitate cu
aceasta metoda TGD cerceteaza dreptul in evolutia sa istorica,de-a lungul diferitelor orinduiri sociale,studiind si
modul in care s-au format o serie de categorii juridice:esenta dreptului,izvoarele dreptului ,sistemul
dreptului,functiile dreptului.
M.Comparativa-cu ajutorul ei pot fi stabilite elementele identice si cele divergente dintre 2
fenomene,institutii,lucruri.Referitor la studiul dreptului,esenta M.C.consta in stabilirea similitudinilor si
diferentelor dintre diferite sisteme de drept,dintre diferite institutii juridico-statale,pentru ca dreptul diferitelor
popoare are mereu caractere specifice doar lui.In lit. juridica exista reguli dupa care se foloseste M.C.:A)e
supusa compararii numai ceea ce se poate compara 1-sa se stabileasca daca sistemele comparate apartin sau nu
aceluiasi tip istoric de drept,2-sa se stbileasca daca din punct de vedere al substantei intereselor,termenii supusi
compararii difera sau nu,diferentele trebuie precizate cu claritate;b)termenii supusi compararii trebuie priviti in
dimensiunile si conexiunile lor reale si plasati in contextual social-politic si cultural in care isi au
origineac)compartimentul trebuie sa tina seama atit de sensul normei juridice la momentul aparitiei,cit si de
evolutia in timp a acestui sens.In concluzie putem mentiona ca importanta deosebita a M.C. a adus la aparitia
unei ramuri distincte in sistemul stiintelor juridice –a dreptului comparat.
M.Experimentala-stim ca menirea sociala a dreptului e de a reglementa relatiile din societate.Actionind
asupra lor dreptul tinde la perfectionarea lor.De aici uneori este rentabil. De a experimenta diferitele
situatii,cazuri pentru a gasi varianta optima de solutionare a problemei.Aceasta metoda poate fi utilizata atit in
laborator ,cit si pe teren.Aplicarea metodei experimentele in activitatea legiuitorului reprezinta in pas inainte pe
linia sporirii eficientei sociale.
M.Sociologica-esenta ei consta in folosirea cercetarilor sociologice pentru studierea opiniei publice,a
eficientei sociale a activitatii deferitelor organe de stat,a regelemntarilor date relatiilor sociale.
M.Cantitativa-esenta acestei metode consta in operatiile de verificare a ipotezelor stiintifice in cadrul
strategiilor dezvoltarii fenoemnului juridic.Aceste metode presupun:a)dezvoltarea informatiei juridice pentru
imbunatatirea procesului decisional prin folosirea calculatorului ,b) orientarea cercetarilor de informatica
in directii ca:elaborarea legislatiei,sistematizarea legislatiei,evidenta legislative,c)introducerea si perfectionarea
programelor de calculator adecvate cercetarii juridice,d)evidenta si sistematizarea reglementarilor uniforme si a
practicii in domenii precumdreptul international,dr.intre.privat.
M.Prospectiva-se utilizeaza in fundamnetarea adoptarii unor noi acte notrmative ,cuprinzind si interpretarew
pe care le vor da organelor de aplicare,Finalizind cu prezentarea succinta a metodelor de cercetare a dreptului ar
fi de mentionat ca medotele nu trebuie intelese izolat,ci in interdependenta si complecsitatea lor.

12. Apariţia şi evoluţia istorică a dreptului.


Realitatea istorica arata,ca dreptul este un drept social inerent societatii omenesti.Romanii au explicat aceasta
realitate prin adaugarea:ubi societas,ubi ius.Studiul societatilor arhaice releva ca diferite forme de reglementare
in societatile arhaice(obiceiuri,morala,religie,drept)nu erau in mod necesar de la inceput.Sustineau ideea ca
dreptul apare paralel cu statul la o anumita treapta de dezvoltare a omenirii.Relatiile sociale din aceasta
perioada sint reglementate de anumite reguli de convetuire sociala:obiceiuri,prescriptii religioase.Unii autori
arat ca dreptul apare atunci cind oamenii dintr-un grup social incep sa regleze raporturile dintre ei printr-un
echilibru de avantaje si dezavantaje(echilibru in procesele de schimb,daune si reparatii,raul pricinuit de
pedeapsa).Insa filosoful german Helmut Coiny-dreptul apare atunci cind omul nu mai este subordonat normelor
stabilite de familie,clan,trib,cind personalitatea iese la suprafata,cind relatia de singe pierde
autoritatea.Cercetarile efectuate de antropologi spun ca in aceste comunitati raporturile membrilor erau
reflectate in norme sociale-tabuuri-se interzice incestul frate-sora,incestul cu mama si se pedepsea raportul
intim intre tata-fiica.Modalitatea de razbunare se bazeaza pe conceptul egalitatii-lege talionului-razbunare cu
aceeasi arma si in aaceeasi parte a corpului,razbunarea singelui a fost inlocuita cu expulzarea din trib.Procesul
aparitiei dreptului este analogic cu cel de aparitie a statului,normele juridice apar pe 2cai:1.o serie de norme de
conduita vechi adaugindu-se elemente sanctionate si transformate in norme juridice ,2 se creeaza reguli de drept
noi,elaborate de noua putere.Se creeaza reguli de a supravetui in permanetul razboi al tuturor contra fiecaruia.

13.Tipologia dreptului. Criterii de clasificare: Poirier - sistem de organizare;


R.David - bazin de civilizaţie juridică.
Tipul de drept are în vedere însuşirile semnificative, ceea ce este esenţial, caracteristic şi nu diferenţele
individuale nesemnificative.
Jean Poirier - unul din analiştii cei mai remarcabili ai tipologiei dreptului şi sistemelor juridice - a ajuns la
concluzia că dependenţa de sistemele de organizare socială ne îngăduie să constatăm existenţa unor asemenea
tipuri istorice de drept cum sunt: a. dreptul sclavagist; b. dreptul feudal; с dreptul bughez; d. dreptul socialist.
Fiecare din aceste tipuri istorice de drept au cunoscut trăsături caracteristice generale, care justifică definirea ca
atare a sistemului de drept respectiv, fără a neglija unele elemente individuale, care se reflectau în realitatea
juridică dintr-o ţară sau alta.
În ansamblu, însă, dreptul sclavagist îşi exercita rolul în realizarea obiectivelor sale majore privind apărarea
proprietăţii stăpânilor de sclavi şi excluderea sclavilor din categoria subiectelor de drept şi situarea lor în aceea
a lucrurilor.
Dreptul feudal apără prin toate mijloacele proprietatea funciară, edictând reguli menite să împiedice fărâmiţarea
marilor domenii. Un loc important în atingerea acestui obiectiv revenea regulii masculinităţii şi a regulei primo-
geniturii.
Dezvoltarea relaţiilor de producţie a impus apariţia şi garantarea libertăţii proprietăţii, a libertăţii contractuale,
facilitând schimbul de mărfuri şi servicii.
Dreptul burghez proclamă asemenea drepturi şi libertăţi democratice, cum sunt: libertatea persoanei, egalitatea
cetăţenilor, libertatea întrunirilor etc.".
Criteriul apartenenţei la un anumit bazin de civilizaţie a permis o analiză ştiinţifică a factorilor comuni de
configurare a dreptului în diferite ţări, cât şi a ramurilor şi instituţiilor de drept caracteristice sistemului juridic
sau familiei respective de drept.
în baza apartenenţei la un anumit bazin de civilizaţie sunt cunoscute mai multe familii sau sisteme juridice, între
care: familia romano-germanică; familia anglo-saxonă; dreptul musulman; dreptul hindus; dreptul chinez;
dreptul japonez etc.
a.în sistemul juridic romano-germanic, distingem elemente caracteristice ale familiei de inspiraţie franceze şi a
familiei influenţată de Codul civil german de la 1900.
Familia de inspiraţie franceză este influenţată de Codul civil napoleonian de la 1804. Acest sistem de drept a
avut un impact deosebit asupra sistemelor juridice din Europa, cum sunt cele din Spania, Belgia, Luxemburg,
Italia, Portugalia, România, precum şi asupra unor sisteme de drept din America Latină, cum sunt cele din
Panama, Porto-Rico, Venezuela etc.
b.Familia dreptului anglo-saxon, a apărut în Marea Britanie şi Ţara Galilor şi a influenţat sistemele de drept din
SUA, India, Australia, Noua Zeelandă.
Acest sistem de drept cunoaşte câteva momente esenţiale care îl structurează şi îi dau substanţă. între acestea,
sunt de relevat, ca fiind foarte importante prin rolul pe care îl joacă în întregul sistem juridic: 1. Common Law,
care reprezintă precedentele judecătoreşti ale unor instanţe superioare care sunt obligatorii pentru instanţele
inferioare în cauze similare; 2. Equity, care reprezintă acele reguli pronunţate de Curţi regale pentru atenuarea
asperităţilor regulilor Common Law; 3. Statutary-Law, care reprezintă regulile de drept stipulate în acte
normative.
с Familia dreptului musulman - are drept sursă istorică: Coranul; Sunna; Idjma; Idjitihad. Coranul conţine 500
de norme care au implicaţii juridice; Sunna cuprinde faptele şi cuvintele atribuite Profetului; Idjma conţine
preceptele învăţaţilor, iar Idjitihad reprezintă jurisprudenţa78.
Dreptul hindus, chinez şi japonez are mai multe caracteristici distinctive, determinate de evoluţia relaţiilor
sociale în Extremul Orient, sub influenţa destul de marcată a curentelor filozofice din această zonă a lumii.
Astfel, filozofia chineză a avut un impact hotărâtor asupra normelor juridice edictate în China antică şi
menţinute şi adaptate relaţiilor sociale din etapele următoare.
Dreptul Extremului Orient conţine norme influenţate de reguli religioase şi de-obiceiul juridic. Chiar mai târziu
- când aceste norme au îmbrăcat o formă juridică accentuată - au continuat să aibă o influenţă importantă:
elementele tradiţionale, precum şi caracteristicile diferitelor regiuni privind asemenea instituţii importante, cum
sunt: proprietatea; familia; rudenia etc.

În doctrina juridica contemporana, comparatistul francez Rene David a propus o clasificare a sistemelor de
drept “în familii” , bazata pe doua criterii.Cunostiintele teoretice, practice si tehnice care ofera unui jurist
orientarea într-un anumit tip, într-o anumita familie de drept ar reprezenta primul criteriu; în lipsa acestor
elemente comune, care se regasesc si în comunitatea limbajului juridic, a conceptelor juridice, izvoarelor de
drept si a metodelor juridice, familia de drept nu se poate constitui.
Al doilea criteriu de integrare a unor sisteme de drept în aceeasi familie implica, odata cu elementele deja
mentionate, substratul lor comun sub aspect filosofic, politic si economic. În absenta acestui substrat comun,
sistemele de drept considerate nu pot alcatui o aceeasi familie
Criteriile amintite, unul subiectiv si altul obiectiv, trebuie folosite cumulativ si nu izolat - avertizeaza Rene
David. Pe aceasta baza, teoreticianul francez a identificat urmatoarele familii de drept: romano-germana,
common-law (anglo-saxona), socialista si sistemele filosofice si religioase (dreptul musulman, dreptul chinez,
indian, japonez, al Africii si Madagascarului).

14.Conceptul dreptului ca fenomen social. Explicaţii terminologice.


Dreptul, ca întreaga componenţă juridică a vieţii sociale, este un fenomen deosebit de complex, a cărui
cunoaştere presupune o cercetare aprofundată a legităţilor obiective a existenţei sale, a dinamicii sale, a
factorilor care-l configurează şi valorilor pe care le promovează.
Să începem cu unele explicaţii terminologice. Cuvîntul drept este folosit în mai multe accepţiuni şi derivă de la
latinescul directus, luat în sens metaforic (directus - de la dirijo), care înseamnă "drept" - orizontal sau vertical,
de-a dreptul, direct, linie dreaptă, adică o regulă de conduită fără specificarea conţinutului.
În limba latină, însă, cuvîntul care corespundea cuvîntului drept era ius (drept, dreptate, legi).
Într-un prim sens, cuvîntul drept semnifică ştiinţa dreptului - ansamblul de idei, care explică dreptul şi prin
intermediul cărora dreptul poate fi gîndit.
Dreptul nu este numai ştiinţa, el este, în egală măsură, tehnică, artă. Dreptul ca ansamblu de norme care
organizează viaţa în comun, este o tehnică a convieţuirii umane, destinată să disciplineze comerţul uman şi să
apere societatea de excese.

15.Dreptul obiectiv. Dreptul subiectiv. Dreptul pozitiv.


Regulile juridice impun obligaţii, organizează funcţionarea generală a statului şi organismelor nestatale, oferă
posibilitatea valorificării unor interese, recunoscînd capacitatea participării individuale în diferite relaţii,
detaliind roluri şi statute (de producător, de cumpărător, de vînzător, de locatar, de părinte, de fiu, fiică) etc. În
limba romănă, ca de altfel şi în numeroase alte limbi, termenul de drept este folosit în două sensuri şi anume:
cel care are în vedere sau cuprinde regulile juridice de condultă sau normele juridice din societate, denumit şi
drept obiectiv şi cel prin care se are în vedere facultatea, prerogativa, îndrituirea (adică dreptul) ce aparţine unei
persoane (fizice sau juridice) în temeiul normei juridice, pe care-l denumim drept subiectiv.
Calificarea dreptului în prima sa ipostază de "obiectiv" nu vrea să însemne că acesta - adică normele juridice
cuprinse, de pildă, în legi - ar vrea o existenţă independentă de voinţă, interesul sau conştiinţa oamenilor,
precum bunăoară, fenomenele sau legile naturii. Dimpotrivă acestea exprimă, aşa cum vom vedea, voinţa şi
interesele poporului sau ale unor grupuri ori categorii sociale care sînt, însă, fixate sau obiectivate în normele
juridice căpătînd astfel o existenţă distinată, obiectivă, materializată in forma legilor sau altor acte apărate de
puterea publică.
Astfel bunăoară, vorbind de dreptul Republicii Moldova, avem în vedere ansamblul normelor juridice indiferent
de forma pe care au îmbrăcat-o (legi, obiceiuri ş.a.), de-a lungul istoriei sau dintr-o anumită perioadă.
Restrîngînd atenţia doar la dreptul actual, avem conceptul de drept pozitiv care nu este altceva decît dreptul
obiectiv în vigoare.
Deci, totalitatea normelor juridice în vigoare (active) dintr-un stat poartă denumirea de drept pozitiv, un drept
aplicabil imediat şi continuu, obligatoriu de a fi adus la îndeplinirea printr-o forţă exterioară (coercitudinea
statală).
Vorbind, însă, de dreptul unei persoane (fie că e vorba de o persoană fizică, fie că e vorba de o instituţie, o
organizaţie sau în genere de o persoană juridică), cum ar fi dreptul de proprietate asupra casei de locuit, a
terenului sau a unei firme comerciale, dreptul de vot, dreptul la salariu sau la concediu, dreptul de a încheia un
contract etc, avem în vedere dreptul subiectiv pe care titularul, persoana fizică îl foloseşte şi îl exercită
nemijlocit. Dreptul subiectiv mai implică categoria de libertate.
Evident că drepturile subiective (de obicei, pentru desemnarea lor se foloseşte pluralul) sînt organic legate de
dreptul obiectiv, neputînd fi concepute fără să fie prevăzute în normele juridice. Dar şi experienţa dreptului
obiectiv ar rămîne fără sens dacă prescripţiile normelor sale nu s-ar realiza prin depturi subiective, în relaţiile
interumane. Totuşi, cele două sensuri ale conceptului de "drept" evocă două ipostaze. De asemenea, este de
menţionat - aşa cum vom vedea în analiza raportului juridic - că drepturilor subiective le corespund, în mod
corelativ, obligaţiile juridice.

16.Realitatea juridică şi componentele ei.


"Legile sînt matca şi mama noastră" - afirmă D. Cantemir sublniind prin aceasta poziţia dreptului în societatea
civilizată, ca nucleu al ordinii sociale şi condiţie a bunei derulări a raporturilor umane.
Abordarea dimensiunilor sociale ale dreptului implică analiza locului dreptului şi a realităţii juridice în
societate, sistemul legăturilor sale cu celelalte elemente (realităţi) ale societăţii. În general, ştiinţele sociale
privesc societatea ca un sistem dinamic, evolutiv (capabil să parcurgă stări directe) şi înzestrat cu capacitatea
autoreproducerii lărgite şi optimizate. Aceste ştiinţe (sociologia, politologia, economia politică) cercetează
diversele componente ale societăţii, pun în lumină structura şi legalitatea structurală a vieţii sociale, rolul
elementelor societăţii şi influenţele complexe între aceste părţi (economice, politice, juridice, culturale etc.).
Realitatea juridică (juridicul) este o dimensiune inalienabilă a realităţii sociale în condiţii istorice determinate.
Existenţa ei nu poate fi desprinsă de existenţa celorlalte părţi ale unei societăţi, suportînd influenţa acestora şi
exercitînd la rîndu-i influenţă asupra lor.
Realitatea juridică sau juridicul este uneori denumită şi sistem juridic sau suprastructură juridică. Realitatea
juridică (juridicul) are un conţinut bogat în care este cuprins dreptul ca fenomen normativ (dreptul pozitiv),
dar care nu se reduce numai la el.
Astfel, componentele juridicutui sînt:
a) conştiinţa juridică;
b) dreptul;
c) relaţiile juridice (ordinea de drept).
Înainte de a fi o realitate normativă, dreptul este o stare de conştiinţă, în sensul că nevoile schimbătoare ale
societăţii care-şi reclamă reflectare într-un sistem de norme nu se transpun imediat în limbajul şi în conţinutul
dreptului, ele trec prin conştiinţa legiuitorului (sau a poporului, dacă e vorba de obicei), urmînd un proces de
evaluare, valorizare şi valorificare finală prin normele de drept.
Conştiinţa juridică apare ca o premisă a dreptului (ca fenomen normativ), funcţia sa normativă fhnd mijlocită de
ipostazele conştiinţei prin care omul devine propriu-zis subiect: cea cognitivă, cea acţională şi cea cultural-
axiologică.
A doua componentă a realităţii juridice (a juridicului) o constituie partea instituţională - dreptul, ca sistem de
reglementări şi instituţii. Această parte alcătuieşte miezul juridicului, conţinutul sau cadrul său substanţial de
referinţă.
Dreptul ca fenomen normativ dă expresie cerinţelor structurilor sociale - conducătoare sau conduse - de mai
bună organizare a raporturilor umane, în vederea obţinerii acelui echilibru indispensabil pentru asigurarea
climatului în care liberului arbitru şi violenţei să i se poată opune eficient anumite standarde oficiale de
comportament şi în care să poată fi înlăturată tensiunea dintre cei care acceptă aceste standarde şi cei care se
abat.
În sfîrşit, cea de-a treia componenţă a juridicului este alcătuită din elemente relaţionale, sociologice. Sînt
cuprinse aici raporturile juridice şi situaţiile juridice, cele care probează eficienţa dreptului. În cadrul acestor
raporturi oamenii (individual sau colectiv) participă în calitate de subiecte de drept, valorificîndu-şi sau
apărîndu-şi pe cale legală interese şi drepturi.

17.Apariţia dreptului - cerinţă socialmente umană.


În evoluţia sa omul pleacă de la o stare de dependenţă totală faţă de natură - omul în situaţia de culegător,
folosind tot ceea ce natura îi pune la dispoziţie în stare brută fără a prelucra (şi fără să aibă posibilitatea s-o
facă) obiectele înconjurăloare.
Hoarda sau ceata primitivă nu putea fi o formă socială de organizare întrucît orice asemenea formă implică
conştiinţa unui criteriu (real sau imaginar), iar hoarda nu era decît rezultatul unei apropieri instinctive
(apropierea omului de om fiind resimţită astfel ca o garanţie a supravieţuirii în faţa unei naturi atotputemice).
Ginta a fost o formă universală de organizare a societăţii primitive. Ea s-a caracterizat printr-o diviziune
naturală a muncii (după sex şi vîrstă) şi prin domnia obiceiului. Democraţia gentilică însemna proprietatea
comună asupra pămîntului, lipsa unei forţe exterioare de constrîngere, o putere socială ce apartinea întregii
colectivităţi.
La greci, spre exemplu, ginta purta denumirea de genos. Conducătorul era ales de membrii gintei denumit
arhonte. Mai multe ginţi formau fratrii şi triburi. În fruntea tribului se afla sfatul (bule), alcătuit din
conducătorii gintelor. Agora era adunarea obştească, în timp de război tribul avea un conducător militar
(basileus), care era după Aristotel, şef peste oameni liberi. S-a susţinut că iniţial ginta a fost matriarhală fapt
datorat poziţiei deosebite a femeii în gospodărie - ea asigurînd mijloacele de existenţă (întoarcerea bărbaţilor
ocupaţi cu vînătoarea era permanent sub semnul întrebării). Căsătoria (în sensul raporturilor dintre sexe) era
exogamă - bărbatul fiind din afara gintei-mamă, la moartea sa copiii rămîneau în aceasă gintă, iar legăturile de
sînge se stabileau în legătură cu un strămoş feminin. Raporturile sexuale fiind libere (heretism) era exclusă
orice paternitate, descendenţa stabilindu-se în linie feminină.
Trecerea de la ginta matriarhală la cea patriarhală a fost uneori interpretată ca un efect al dezvoltării ideilor
religioase şi al introducerii unor zeităţi noi. Este ilustrativă în acest sens descrierea pe care Eshil o face: lupte
dramatice între matriarhat şi patriarhat, în Orestia.
În realitate, trecerea la patriarhat îşi are cauzele sale sociale şi economice, determinate de schimbările
importante produse:
- dezvoltarea agriculturii;
- dezvoltarea păstoritului, a meşteşugului;
- dezvoltarea schimbului.
Hegel considera că adevărata istorie începe odată cu apariţia statului şi dreptului, care întruchipează punctul cel
mai înalt al culturii unui popor.
Sancţiunile, în cazul nerespectării opreliştilor stabilite în conţinutul normelor, erau aplicate de comunitate,
primind chiar forma alungării din trib. Se practica răzbunarea sîngelui (dinte pentru dinte, ochi pentru ochi).
În condiţiile schimbărilor sociale ce au avut loc în societatea gentilico - tribală se produc modificări în structura
şi modul de funcţionare a puterii sociale şi a normelor ce asigurau eficienţa acestei puteri.
Astfel - spre a ne menţine la exemplul Greciei - în epoca descrisă de Homer (aceea a democraţiei militare) se
constată o treaptă de desprindere a organelor conducătoare de restul populaţiei. Conducătorii militari, datorită
înmulţirii războaielor, cresc considerabil în importanţă; ei hotărăsc fără a mai consulta adunările obşteşti.
Astfel, alături de preluarea unora dintre vechile norme de obicei şi sancţionarea lor (recunoaşterea lor) ca norme
statale, dreptul apare şi sub forma unor legi noi, edictate de noua putere. În acelaşi timp, societatea a continuat
să creeze reguli sociale (obişnuielnice. morale, religioase) care coexistau cu regulile juridice. Deci, dreptul nu
înlătură celelalte norme sociale, el se alătură acestora, coexistă cu ele. Dreptul se desprinde treptat de morală şi
obiceiuri, în condiţiile prefacerilor structurale din societate.
Deci, dreptul s-a format, în primul rînd, prin preluarea cu un scop nou a unor reguli vechi gentilice de conduită.
Aceste reguli nescrise aveau să alcătuiască dreptul obişnuielnic sau cutumiar, a cărui respectare miza pe
aplicarea unor sancţiuni statale.
Geneza dreptului se leagă în al doilea rînd, de crearea nemijlocită a unor norme noi, reprezentînd dreptul scris,
fapt ce a rezultat din instituirea directă a normelor de conduită prin acte normative: edicte, legi etc. Acestea
consacrau norme avînd ca obiect vînzarea - cumpărarea, împrumutul, modul de organizare a statului (Codul lui
Hamurappi în Babilon, Legile lui Manu în India, Legea celor 12 table la romani). Deşi norme ale dreptului
cutumiar mai persistau în unele legiuiri scrise, acestea vor cuprinde treptat norme absolut noi, detaşîndu - se de
cutume şi venind chiar în contradicţie cu obiceiul juridic.
A treia modalitate de constituire a dreptului ţine de evoluţia structurii statului în direcţia specializării organelor
sale şi constă în formarea normelor juridice prin soluţiile formulate de judecători cu ocazia proceselor. Aceste
soluţii, în situaţii cînd nu există un text de lege, devin obligatorii pentru judecătorii, care ulterior aveau de
rezolvat cazuri asemănătoare. Aceste soluţii dobîndeau practic forţa unei legi.
Apariţia şi formarea dreptului este, de bună seamă, un proces complex, căruia nu i se poate stabili o dată precisă
de naştere, iar normele din această perioadă a începuturilor societăţii omeneşti sînt încă destul de difuze,
împletite cu multitudinea de obiceiuri, datini, practici religioase etc. Ele sînt studiate în special de etnologia
juridică.

18.Caracteristica puterii obşteşti şi a normelor sociale din societatea prestatală.


Cauzele, condiţiile apariţiei statului şi dreptului s-au format în societatea primitivă şi de aceea se cere făcută
caracterizarea acestei societăţi.
Baza economică a societăţii primitive este factorul principal şi determinant înviaţa ei, în apariţia statului şi
dreptului. Baza economică a acestei societăţi se alcătuia din proprietatea colectivă asupra mijloacelor de
producţie: împărţirea bunurilor materiale se efectua în mod egal. Proprietatea colectivă asupra mijloacelor
de producţie era determinată de nivelul redus de dezvoltare a forţelor de producţie-omul, mijloacele de
producţie, uneltele. Productivitatea muncii putea fi joasă: oamenii nu cunoşteau bine realitatea. Slăbiciunea lor
în faţa naturii, condiţiile aspre de viaţă îi impuneau să se unească încolective şi să muncească împreună (ginţi,
triburi). Munca comună în mod inevitabil conducea la proprietatea comună şi împărţirea produselor în baza
egalităţii.
Ginta- celula primarăa societăţii primitive. A apărut în rezultatul evoluţiei îndelungate a societăţii umane. La
începutul omenirii trăiau în turme, sub influienţa muncii ei căpătau “trăsăturile omului social”. Munca a jucat
rolul primordial în crearea ”omului social” şi al gintei. Apariţia gintei înseamnă un pas înainte în dezvoltarea
societăţii. Ea se prezintă ca unorganism social, o asociaţie ce constituie un colectiv de producţie, proprietar al
mijloacelor de producţie, organizator al muncii comune. Proprietatea comună asupra pămîntului, obiectelor de
consum, uneltelor, împărţirea lor egală au condiţionat dominaţia puterii colective în gintă. Toţi membrii gintei
erau oameni liberi, egalilegaţi prin rudenie; relaţiile dintre acestea se bazau pe frăţie, ajutor reciproc, nimeninu
se bucurau de previlegii.
Pentru gintă, ca celulă primară a organizării sociale este caracteristic: 
 Ginta este o alianţă personală şi nu teritorială, ceea ce înseamnă că ginta nu depinde de teritoriu. Ea
putea să se mute dintr-un loc în altul, dar ea se păstra ca organizaţie.
 În gintă există autoadministrarea socială, lipsea puterea publică politică, iar  puterea socială(publică)
purta un caracter “părintesc” şi se baza pe autoritate,respect şi tradiţie.
Exponentul puterii era întrega gintă (societatea). Puterea nu era separată desocietate, ci coincidea cu ea,
aparţinea ei. Cele mai importante întrebări ale vieţii societăţii: producţia, războiul, ritualurile religioa sau,
rezvolvarea litigiilor între anumite persoane şi altele se soluţionau de adunarea tuturor membrelor mature ai
ginţii(femei, bărbaţi)- adunarea populară. Adunarea populară apărută odată cu ginta era puterea supremă. Pentru
conducerea nemijlocită cu afacerile gintei adunarea poporului alegea căpitenia (stareişina) şi comandantul
oastei, care nu avea precumpăniri materiale, muncea de rînd cu ceilalţi membri ai ginţii şi se bucurau de
autoritatea morală (şi nu politică). Aceste persoane puteau fi înlocuite de adunare oricînd. Hotătîrile adunării
populareerau strict obligatorii pentru toţi . Puterea publică din societatea primitivă avea posibilitatea de a-i
constrînge pe cei ce încalcau ordinea, însă nu dispunea de organe de specialitate, de constrîngere
(poliţie, jandarmerie). Dacă apărea necesitatea soluţionării chestiunilor legate de încălcare aobiceiurilor,
regulilor morale, religioase (şi tradare), apoi cu aceasta se ocupa adunarea populară, adică întreaga gintă. Ea
scoate hotărîrea despre pedeapsă:
- Punerea în vedere; - Dojana; - Mustrarea;- Alungarea din gintă.Legăturile cu alte ginţi au contribuit la
formarea de uniuni de ginţi, care afost denumită “fratarie” în Grecia “curie” în Roma. Cîteva fratarii în
măsura dezvoltării societăţii se uneau în triburi. Au existat şi uniuni de triburi. În “fratarii” organizarea
puterii se asemăna cu cea din gintă. În trib puterea socială se înfăptuia deconsiliul tribului în care intrau
reprezentanţii “fratariilor”: - Capiteniile 
(şeful tribului, preoţii);- Comandanţii de oşti;- Slujitorii cultelor (sacerdoţii). 

19.Esenţa, conţinutul şi forma dreptului.


Ca orice fenomen, dreptul este unitatea unor laturi calitative şi cantitative. Determinarea conceptului dreptului
prin prisma categoriilor filozofice de esenţă, conţinut şi formă, implică efortul de subliniere a trăsăturilor şi
determinărilor calitative fundamentale ale dreptului, precum şi efortul de sesizare a modalităţilor specifice de
organizare internă şi externă a conţinutului.
În general esenţa unui fenomen reflectă unitatea laturilor, trăsăturilor şi raporturilor interne necesare, relativ
stabilite care constituie natura lăuntrică a fenomenului şi o fixează într-o clasă de fenomene înrudite.
Dreptul, ca şi statul, apar în această concepţie ca produse ale voinţei, ca forme necesare ale vieţii în comun. În
drept se exprimă poziţia şi interesele generale ale grupurilor şi structurilor sociale.
Hegel considera că voinţa generală, ca voinţă a statului, este superioară voinţei individuale şi mai putemică
decît ea fiind - pentru aceasta - o formă mai înaltă a libertăţii şi o treaptă superioară a spiritului.
Constituind esenţa dreptului, aceasta voinţă generală oficializată (devenită voinţă juridică, exprimată în legi
sau apărată de stat) trebuie privită ca o unitate de momente sociale şi psihologice. Voinţa juridică se numără
printre elementele componente ale conştiinţei juridice. Fără a se identifica cu conştiinţa juridică, voinţa
reprezintă o parte activă a acesteia.
Dreptul nu poate rămîne doar în stare de voinţă. Raţiunea sa practică, legăturile sale cu interesele fundamentale
ale oamenilor şi ale structurilor sociale de bază imprimă dreptului trăsături de eficienţă mult mai pronunţate în
comparaţie cu alte seturi normative (morale, obişnuielnice etc.).
Perceptele dreptului îşi găsesc concretizarea în elementele de conţinut şi formă ale acestuia.
Conţinutul dreptului îl constituie ansamblul elementelor, laturilor şi conexiunilor care formează conturul
voinţei şi intereselor sociale. Conţinutul dreptului trebuie privit în multitudinea elementelor sale alcătuitoare, a
proceselor care-i dau fiinţă specifică, a conexiunilor multiple pe care le stabileşte.
Vorbind de conţinut, ne raportăm la două planuri şi anume, conţinutul normativ şi conţinutul social, ca două
laturi, elemente, conexiuni diverse ale conţinutului dreptului.
Deci conţinutul dreptului are ca latură componentă sistemul normelor juridice (lucrul ce-i determină pe unii
autori să vorbească despre conţinutul normativ al dreptului). Conţinutul normativ relevă însăşi conduita sau
comportamentul prescris de normele juridice, adică ce drepturi şi obligaţii concrete au oamenii în anumite
împrejurări. Conţinutul social caută să explice de ce, care este motivul că într-un stat, în anumite condiţii sînt
prevăzute reglementări. Conţinutul social al dreptului este dat de scopul, de voinţă şi interesele pe care dreptul
le exprimă şi le consacră. În principiu, dreptul exprimă voinţa şi interesele deţinătorilor puterii de stat.
Cît priveşte forma dreptului, cercetările ştunţifice scot la iveală faptul că studiul conţinutului nu poate fi
desprins de cel al formei sale.
Dacă analizăm dreptul de sine stătător, el ne va apare într-o unitate a conţinutului şi formei sale. Din această
perspectivă se poate vorbi despre o formă internă şi una externă.
Forma internă a dreptului este chiar interacţiunea ramurilor dreptului (sistemul dreptului), gruparea normelor
juridice pe instituţii şi ramuri.
Forma exterioara (externă) poate fi analizată din mai multe puncte de vedere:
a) din punct de vedere al modalităţilor de exprimare a voinţei legiuitorului -izvoarele dreptului;
b) din punctul de vedere al modalităţilor de sistematizare a legislaţiei - codificări, încorporări etc.;
c) din punctul de vedere al modalităţilor de exprimare a normelor de drept în felurite acte ale organelor de stat -
legi, decrete, hotărîri etc.

20.Dreptul şi valorile fundamentale ale societăţii.


Studiul factorilor de configurare a dreptului nu poate fi complet fără cercetarea valorilor sociale pe care le
urmăreşte societatea respectivă şi în slujba cărora urmează să acţioneze reglementările juridice. Studiul
valorilor formează un capitol important al ştiinţei dreptului denumit axiologia juridică.
Valorile nu sînt de natură strict şi exclusiv juridică. Dimpotrivă ele au o dimensiune mai largă de natură morală,
politică, socială, în general. Deşi unele dintre ele pot fi regăsite în toate sistemele de drept, că, de pildă, justiţia,
totuşi specificul şi particularităţile istorice ale societăţii îşi pun amprenta asupra lor. Valorile sociale ale unei
societăţi trebuie deduse primordial din filozofia (socială, politică, juridică) ce prezidează şi orientează forţele
sociale din societatea respectivă.
Referindu-ne la valorile sociale ale dreptului nostru, în prezent, este de subliniat că ele, desigur, decurg din
idealurile Declaraţiei de independenţă a Republicii Moldova. Alături de justiţie asemenea valori sînt:
democraţia, cu tot ceea ce implică ea - demnitatea umană, securitatea (siguranţa) juridică, statul de drept,
proprietatea în formele ei multiple, societatea civilă, suveranitatea naţională. Prezentînd doar unele considerente
cu privire la aceste valori, arătăm că:
a) democraţia presupune necesitatea instaurării puterii liber alese a poporului în societate, asigurarea egalităţii,
drepturilor şi obligaţiilor cetăţeneşti în conformitate cu prevederile documentelor internaţionale, respectul
persoanei umane, libera dezvoltare a personalităţii sale, omul în centrul preocupărilor, văzut ca scop nu ca
mijloc;
b) securitatea juridică presupune respectul drepturilor şi libertăţilor persoanei împotriva oricăror abuzuri,
încrederea cetăţeanului că drepturile sale sînt respectate;
c) statul de drept, apreciat ca valoare socială presupune instaurarea unei puteri bazate pe domnia legii, a
justiţiei, principiile separaţiei puterilor şi pluralismului politic. Fiecare dintre aceste principii sînt ele însele
valori sociale;
d) în legătură cu proprietatea, trebuie menţionată excluderea monopolului unei forme de proprietate şi a
dominaţiei proprietării de stat, între formele multiple ale proprietăţii, afirmarea proprietăţii private, realizarea
procesului de privatizare, făurirea economiei de piaţă, ca o necesitate a progresului societăţii noastre;
e) societatea civilă este un concept tot mai des evocat, desemnează, în principiu, organizarea societăţii pe baze
democratice, distincte de puterea politică; dezetatizarea într-un anumit sens a societăţii, înlocuirea dominaţiei
politicului, a dominaţiei atotputemice a statului, care trebuie redus la dimensiunile sale fireşti, nu statul este în
centrul atenţiei şi preocupărilor, ci cetăţeanul, dispunînd de drepturile sale fundamentale;
f) suveranitatea naţională are în vedere asigurarea dreptului fundamental al poporului de a-şi determina singur
modul de organizare şi de viaţă în contextul societăţii internaţionale contemporane, cu respectarea principiilor
dreptului internaţional;
g) ordinea constituţională este, putem spune, o sinteză a tuturor acestor valori, exprimată în existenţa
Constituţiei ca lege fundamentală supremă, ce consfinţeşte principiile şi trăsăturile fundamentale ale statului şi
societăţii noastre, ale orînduirii social-politice şi economice.
În perioada de tranziţie pe care o parcurge Republica Moldova în prezent spre o societate democratică, aceste
valori care sînt adevăraţi vectori în dezvoltarea dreptului se întrepătrund şi se sprijină reciproc. Constituţia
Republicii Moldova, referindu-se la unele valori supreme ale societăţii noastre, precum demnitatea omului,
drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii acestora, ordinea constituţională, egalitatea
juridică, justiţia şi pluralismul politic, arată că autorităţile publice sînt obligate să le respecte şi să le protejeze.

21 .Definiţia dreptului. Precizări terminologice.


În încheierea definirii conceptului dreptului să trecem în revistă unele definiţii ce i-au fost date. De la bun
început menţionăm că nu există şi nu se pune problema de a da o definiţie general acceptată. Diferiţi autori au
definit dreptul în funcţie, mai ales, de poziţia şi orientarea lor filozofică, de şcoala sau curentul juridic căruia i-
au aparţinut.
Între cele mai cunoscute şi frecvent evocate definiţii ale dreptului din antichitatea greco-romană se înscriu cele
ale jurisconsulţilor romani Celsius şi Ulpian. "Jus est boni et aequi", adică dreptul este arta binelui şi echităţii,
spune Celsius, iar Ulpian îl defineşte aşa cum am văzut prin cele trei precepte fundamentale, care stau de alt fel
şi la baza definirii conceptului de justiţie.
În încheiere, ca o concluzie la analiza făcută conceptului dreptului în prezentul capitol - apariţia, dinamica,
factorii de configurare ai dreptului, normativitatea şi valorile juridice propunem următoarea definiţie: dreptul
este sistemul normelor de conduită, elaborate sau recunoscute de puterea de stat, care orientează
comportamentul uman în conformitate cu valorile sociale ale societăţii respective, stabilind drepturi şi
obligaţii juridice, respectarea obligatorie a cărora este asigurată, la nevoie de forţa coercitivă a puterii
publice (de stat).

22.Noţiunea şi definiţia statului. Accepţiunile termenului de stat.


Cuvîntul "Stat" este de origine modernă, în Limbile greacă şi latină se găsesc mai multe expresii care indică o
specie de organizaţie politică, dar nu vom uitimi un termen şi nici o teorie adecvată a statului. O adevărată
teorie a statului cu sensul pe care-1 dăm azi termenului de stat este fundamentată de către Nicolo Machiavelli,
părintele ştiinţei politice modeme.
Kant considera că statul legitim (statul de drept) este cel care are ca scop apărarea drepturilor inalienabile ale
omului şi în care politica este subordonată moralei.
Cicero în "De Republica", definea statul drept "o structură de putere", "un mecanism care asigură funcţionarea
socială normală".
G. W. Fr. Hegel defineşte statul ca un organism, ale cărui laturi sunt "puterile diferite şi funcţiile şi activităţile
lor", care trebuie să se afle în unitate, deoarece - ca în cazul oricărui organism - "dacă toate părţile nu trec în
identitate, dacă una din ele se pune ca independentă, toate trebuie să se prăbuşească".
Dicţionarele enciclopedice definesc statul ca o organizaţie politică, principal element al suprastructurii, având
menirea să promoveze şi să apere interesele generale ale societăţii respective. în Larousse, statul este definit ca
o "entitate politică constituită pe un teritoriu delimitat de frontiere, cu o populaţie şi o putere instituţionalizată".
Aşadar, statul este principala organizaţie politică a societăţii, constituită pe un teritoriu delimitat, cu o
populaţie proprie şi o putere instituţionalizată, având menirea să promoveze şi garanteze interesele generale
ale societăţii respective.

23.Apariţia statului. Tipurile istorice de stat.


Statul este principala instituţie politică a societăţii. Apărut cu aproape şase mii de ani în urmă m Orientul Antic
(Egipt, Babilon, China, India), Statul continuă să fie şi astăzi instrumentul conducerii sociale, iar discuţiile
privind natura, funcţiile, mecanismul şi formele sale continuă să polarizeze şi astăzi atenţia unor cercuri largi de
specialişti în domeniul politologici, sociologiei, dreptului.
Apariţia statului este determinată de schimbările petrecute în orînduirea comunei primitive, schimbări care au
făcut ca vechile forme de organizare şi conducere (ginta, tribul) să nu mai fie suficiente impunîndu-se o formă
nouă - cea politică, statală.
Odată cu apariţia statului relaţiile sociale se dezvoltă la adăpostul unei forţe speciale de constrîngere, pe care o
deţine şi o poate utiliza împotriva celor care i se opun.
Statul apare astfel ca o modalitate (o variantă) social - istorică de organizare socială prin care grupurile sociale
i-au promovat interesele comune şi în care şi-a găsit expresia concetrată întreaga societate.
Statul sclavagist a cunoscut trei forme de guvernământ: monarhia sclavagistă, aristocraţia sclavagistă şi
democraţia sclavagistă. Monarhia sclavagistă cunoaşte ca element predominant aşa zisa "despoţie orientală",
fiind cunoscută mai ales în Babilon, India, Asiria, Persia ş.a. Ea este caracterizată prin menţinerea - timp
îndelungat - a proprietăţii obştilor asupra pământului. Monarhia sclavagistă este cunoscută şi în unele state ale
Greciei antice sub forma tiraniilor - Dionis în Siracuza, Policrat în Samos, Pisistrate la Atena etc. - iar la Roma
antică sub forma diarhiei (puterea era împărţită între senat şi împărat) până la Diocletian, când devine absolută.
Aristocraţia sclavagistă este întâlnită în Sparta, la Roma în secolele Vl-I î.e.n. şi în Cartagina în mileniul I
î.e.n. Ea se caracterizează prin aceea că puterea de stat se afla în mâna unei minorităţi - nobilimea aristocratică.
Democraţia sclavagistă - întâlnită în statul atenian - asigură guvernarea stăpânilor de sclavi cu participarea la
conducerea statului a unui număr mare de cetăţeni, care se întruneau în adunări populare, în tribunalul juraţilor
denumit Helia şi prin exercitarea funcţiilor administrative pe baza unui cens de avere.

24.Esenţa, scopurile, sarcinile şi funcţiile statului.


a.Poate că formula cea mai concisă prin care putem defini rolul şi scopul statului este că acesta apără interesul
general85 al tuturor cetăţenilor şi al fiecăruia în parte. "Sentimentul de sine al indivizilor constituie realitatea
statului, şi tăria lui stă în identitatea acelor două laturi"87. "Scopul statului este fericirea cetăţenilor"88, deoarece
"statul este condiţia exclusivă a atingerii scopului şi binelui particular"89. Dacă cetăţenilor nu le merge bine,
dacă scopul lor subiectiv nu este satisfăcut, dacă ei nu găsesc că mijlocirea acestei satisfacţii constituie statul
însuşi "atunci statul stă pe picioare slabe". Individul, potrivit îndatoririlor sale ca supus al statului, găseşte ca
cetăţean "apărarea persoanei şi a proprietăţii sale, consideraţia binelui său particular şi satisfacerea esenţei sale
substanţiale, conştiinţa şi mândira de a fi membru al acestui întreg"90. în îndeplinirea îndatoririlor - ca realizări
şi îndeletniciri în serviciul statului - individul îşi află "conservarea şi subzistenţa sa".
b.în analizele efectuate de Immanuel Kant şi Rene Casin, se subliniază că scopul principal al organizaţiei
politice statale îl constitie "apărarea drepturilor inalienabile ale omului". Kant lega acest obiectiv de morală şi îl
explica prin morală, iar Casin îl lega de "interesul civic general". De altfel, mai mulţi autori se opresc - în
analiza efectuată cu privire la obiectivele urmărite în activitatea statală - asupra relaţiei acesteia cu societatea
civilă, subliniind că: ambele au ca obiectiv organizarea raporturilor sociale, statul prin mijloace juridice,
societatea civilă prin educaţie civică, deci, prin mijloace nejuridice; statul acţionează ca o forţă exterioară într-o
relaţie necesară cu societatea civilă, care vizează procese, dezvoltări interioare; societatea civilă - ca un
seismograf sensibil - este chemată să dezvăluie din interior ce se cuvine a fi corectat în raporturile juridice
statale şi să stimuleze elementele pozitive.
Immanuel Kant atrage atenţia asupra faptului că nu toţi cei ce sunt egali sub legile publice existente "trebuie
consideraţi egali în ceea ce priveşte dreptul de a da aceste legi". După opinia sa, libertatea în acest domeniu
trebuie exercitată în limitele "respectului şi dragostei pentru constituţia sub care trăieşte" 93, fiecare cetăţean. Cu
toate că marele gânditor recunoaşte poporului atributele de adevărat suveran, îi limitează câmpul de acţiune în
cazul unei schimbări necesare, pe calea unei revolte94. în acelaşi timp, însă, Kant demonstrează că "libertăţile
contribuie la vitalitatea internă a statului şi la prestigiul internaţional al acestuia". Dânsul observă că nu se mai
poate aduce atingere libertăţii civile "fără să se simtă prejudiciul pe care îl produce aceasta în întreaga activitate
a ţării, mai ales în comerţ, şi aceasta face să slăbească forţele statului în relaţiile externe". Dacă este împiedicat
cetăţeanul să-şi caute bunăstarea în orice mod crede de cuviinţă "cu condiţia ca acţiunile sale să fie în acord cu
libertatea altora, se atinge dinamismul activităţii generale a ţării, şi, prin aceasta, din nou toate puterile ţării".

25.Puterea de stat. Exercitarea puterii de stat.


Al treilea element al statului. Prin putere publica se inţelege ansamblul de instituţii  şi relaţii de putere
reglementate juridic.
Trăsăturile puterii de stat sunt următoarele:
a )este o putere politică ce are o sferă largă de aplicare şi agenţi specializaţi care o realizează;
b) este o putere instituţionalizată - ea aparţine statului ca instituţie politico-juridică, iar cei care o deţin
acţionează în numele său şi în baza legii. Instituţiile (organele) fundamentale ale statului, numite de Constituţie
“autorităţi publice” sunt: 1) Parlamentul 2) Preşedintele ţării ,Guvern 3) Autoritatea judecătorească
c )este o putere de comandă ce instituie norme obligatorii;
d )este o putere unică care deţine dreptul exclusiv de a exercita, prin organele abilitate,
constrângerea legitimă.
Puterea intruchipata in aparatul de stat este unica si suverana.Ea nu poate fi divizata in mai multe puteri de sine
statatoare.Scopul statului,al puterii publice este apararea interesului general si al fiecarui cetatean.
Exercitarea puterii de stat:
In forma sa cunoscuta si azi, teoria separatiei puterilor a fost fundamentata de Montesquieu. Potrivit conceptiei
sale, in stat exista 3 puteri: puterea legislativa, executiva si judecatoreasca. Fiecare putere trebuie sa se exercite
independent, trebuie sa se autolimiteze pentru a se preveni abuzul de putere. Separatia puterilor apare ca o
conditie indispensalbila realizarii unei guvernari moderate. Separatia puterilor nu inseamna insa lipsa de
corespondenta intre ele.
26.Mecanismul statului: concept, principii, structură.
Statul este o organizaţie politică. Pentru realizarea funcţiilor sale, statul îşi organizează un sistem de instituţii,
de organe, care dau expresie concretă puterilor publice.Mecanismul statului consta din institutii sau organe care
in ansamblul lor,realizeaza sarcinile si functiile puterii de stat.Fiecare organ isi are competenta exprimata in
totalitatea dr. si obligatiilor cu care e investit in vederea indeplinirii atributiilor sale. Totalitatea organelor de
stat legate între ele, în cadrul unui sistem, cu o structură proprie, formează mecanismul sau aparatul de
stat.Potrivit criteriului separarii puterii in stat se poate de vorbit despre organele de stat: -org. de stat
legislative;
- executive ; - judecatoresti.
Elementul de baza al mecanismului îl constituie organul de stat.

27.Statul la începutul mileniului III: Criza funcţională a statului; Statul


providenţă; Efectele globalizării - negarea statelor.
STATUL LA ÎNCEPUTUL MILENIULUI III - Are loc o aprigã dezbatere despre actuala crizã a statului si
dreptului.
Cu mai bine de 500 de ani înainte de Hristos, în Atena anticã, se crea un model de stat de drept, o democratie
care îsi propunea sã functioneze pe urmãtoarele coordonate:
– egalitatea în fata legii;
– libertatea de opinie; – manifestarea pluralismului;
– o artă a politicului, a compromisului ambiţiilor rivale.
Acest model de stat nu a rezistat, decât un secol. El s-a des-trămat datorită comportamentului oamenilor
politici, care, atunci când ajungeau la putere, nu urmăreau decât să se îmbogăţească, încălcând toate principiile
arătate mai sus. Din acest moment a început nesfârşita criză a statului şi dreptului, permanent alimentată de
acest teribil decalaj, de o nepermisă ruptură între dorinţă şi putinţă, între regulile pure de funcţionare şi
realităţile sociale atât de profund modificate în istorie.
Societăţile, în evoluţia lor, au impus, sub presiunea realităţilor sociale, restrângeri ale rolului STATULUI.
Mai întâi a fost vorba de o diminuare semnificativă a rolului IDEOLOGIC al statului, care, nefiind în stare să
convingă asupra necesităţii menţinerii puterii sale, a cedat în favoarea creşterii rolului PIEŢII, care scade din
rolul de control al statului asupra societăţii.
A urmat, inevitabil, criza FUNCŢIONALĂ a statului, care s-a văzut în situaţia de a-şi asuma prea multe
sarcini nemai având la dispoziţie mijloacele concrete de rezolvare a acestora.
Criza s-a adâncit în epoca globalizării, când societăţile transna-ţionale ignoră suveranitatea statelor.
S-au experimentat, în ultima perioadă, mai multe modele de stat: cel liberal, cel social-democrat, cel
conservator.
Se doreşte realizarea a două obiective:
– protecţia indivizilor şi
– coeziunea socială.
Statul-providenţă îşi propune să se întemeieze pe concepţia justiţiei sociale, care ar însemna redistribuirea
bogăţiei comune în scopul asigurării bunăstării materiale şi intelectuale a cetăţenilor săi.
Acest tip de democraţie modernă are ca obiectiv înfăptuirea unei egalităţi reale a indivizilor, ignorând faptul că
prin natura lor oamenii nu sunt egali.
Statul providenta trebuie să înfăptuiască o reformă reală a societăţii, el trebuie să-şi reformuleze principiile şi
funcţiile sale în raport cu nevoile reale, justificate ale cetăţenilor.
Este nevoie de depăşirea imobilismului statului, de realizarea unei simplificări evidente a procedurilor, de mobilitate şi,
mai ales, de eficienţă în limitarea birocraţiei şi corupţiei.
Conceptul de suveranitate este astãzi atacat, contestat si erodat.
Impactul globalizãrii duce la diminuarea semnificativã a rolului statelor nationale.
Astãzi, multe din pârghiile clasice ale politicilor economice nu mai functioneazã: capitalul nu mai are
domiciliul fix, iar fluxurile financiare au iesit de sub controlul guvernelor nationale.
O altã caracteristicã se referã la influenta crescândã a organizatiilor supranationale (Banca Mondialã, Fondul
Monetar International, NATO etc.) care dicteazã politicile pe care statele nationale trebuie sã le adopte.
În lucrarea Globalizarea si efectele ei sociale, Zygmunt Bauman (Editura Antet, 1999) – consemneazã: „Pietele
financiare globale îsi impun legile si preceptele asupra planetei. Statele nu au suficiente resurse sau libertate de
miscare pentru a-si pune în functiune propriul mecanism de functionare”
Practic statul nu mai controleazã economia si finantele; aceste douã importante componente sunt scoase din
zona politicului, a zonei de decizie fundamentalã, globalizãrii ar fi continuarea declinului influentei politice si
al puterii de negociere economicã a fortei de muncã organizate.
Globalizarea conduce inevitabil la slãbirea capacitãtii statelor nationale de a-si impune propriile obiective de
reglementare, la scã-derea puterilor lor disciplinare.
Curentul care se dezvoltã astãzi în stiintele sociale este acela al „negãrii statelor”. Peste tot, în studii de
politologie, sociologie si economie politicã „statul apare ca subrezit, golit de sens, detronat sau îngropat” (Linda
Weiss, Mitul statului lipsit de putere, 1998, p.18).
Suntem martorii confruntãrii a douã mari curente: neolibera-lismul de extractie anglo-americanã si social-
democratia, de inspiratie europeanã.
Ideea de bazã a gândirii liberale rezidã în cerinta ca institutiile politice sã fie create nu atât pentru a proteja pe
indivizi de ostilitatea potentialã a celorlalti (homo homini lupus), ci mai ales pentru a proteja individul de
mãsurile discretionare ale puterii.
Curentul social-democratic considerã cã statul cel mai just este acela care, cu riscul restrângerii unor libertãti,
cautã solutii contra inegalitãtilor.

28.Concepţii despre rolul statului în .epoca globalizării: Concepţia lui Francis


Fukuiama („Construcţia statelor" - 2004); Concepţia lui Benjamin Barber.
Francis Fukuyama a devenit cunoscut prin articolul său The End of History?, publicat în ziarul american „The
National Interest” în vara anului 1989. El milita pentru „idealul democraţiei liberale”, considerând că
problemele actuale sunt grave, dar „nu sunt nerezolvabile pe baza
principiilor liberale”. Cât priveşte „sfârşitul istoriei”, era vorba de una dintre interogaţiile lui Hegel, la care
Fukuyama căuta un nou răspuns. Concepţia şi-adezvoltat-o apoi în Sfârşitul istoriei şi ultimul om(şi ediţia
engleză,şi traducerea romineasca 1992).Opinind pentru Revolutia liberala mondiala,autorul cauta antecedentele
atit pentru batrinetea omenirii cit si pentru statul universal si omogen.El se opreste la interesele nationale si isi
recapituleaza viziunea increzatoare in mersul omenirii Catre o omenire pasnica.Acestui punct de vedere
universalist ,de esenta liberala si de natura optimista – dar care sa dovedit in curind ,grevat de accente utopice –
i se opun previziunile,mai degraba pesimiste ale lui.

29.Conceptul formei statului.


Forma de stat este un concept politico-juridic care exprimă modul de constituire şi exercitare a puterii, de
organizare şi conducere a societăţii prin stat. Forma statului este unul dintre cele mai vechi concepte rezultate
din studierea fenomenului statal în general, a organizării şi conducerii statale, în special.
In literatura de specialitate, forma statului este definită ca fiind modul de organizare a continutului puterii de
stat.
Forma de stat exprima modul de organizare a continutului puterii, structura interna si externa a acestu
continut ,acest mod de organizare se manifesta sub 3 aspecte: forma de guvernamant, structura de stat si
regimul politic. Deşi distincte, cele trei aspecte sunt strâns legate şi condiţionate unele de altele.

30.Forma de guvernămînt: concept, varietăţi.


In lucrarea sa Montesquieu arată că există 3 forme de guvernământ: "cel republican; monarhic şi despotic’’Pe
cind J. Rousseau distinge tot 3 forme de guvernământ: democraţia; aristocraţia şi monarhia , deci nu aceleaşi
definite de Montesquieu, dar cu multe elemente caracteristice asemănătoare. Hegel se referă la monarhie,
aristocraţie şi democraţie, dezvăluindu-le trăsăturile istorice, dar se ocupă în detaliu de forma monarhică de
guvernământ, căreia îi subliniază importanţa şi efectele pozitive, în condiţiile în care se exercită pe baza
constituţiei, ca o monarhie constituţională.
Forma de g. – reprezinta modul de constituire a organelor centrale a statului,exercitarea puterii prin intermediul
organelor si impartirea competentei intre ele.
Dupa forma de guvernamant statele se impart in :
a) Monarhii b) Republici
Monarhia este forma de guvernamant in care seful statului este stabilit pe calea succesiunii.
Monarhia poate fi : -M. constitutionala (monarhul are atributii restrinse,iar parlamentul e foarte important.)
-M. absoluta (atributiile monarhului sint foarte intinse.)
-Monarhia pariamentară dualistă  (se caracterizează prin faptul că monarhul şi parlamentul,din punct de vedere
legal, sînt egali.)
Monarhia pariamentară contemporană  (este cea mai fxecvent întílnită forma a monarhiei(Anglia, Belgia,
Olanda, ţările scandinave etc.) .Puterea monarhului, de cele mai multe ori, poartă un caracter simbolic).
Republica este o forma de guvernamant in care puterea suprema apartine unui organ , ales pe timp limitat.Ea
este de 2 feluri : - R.parlamentara (cind rolul principal ii revine parlamentului)
-R.prezidentiala (sefului statului ii revin atributii majore in exercitarea puterii.)
31. Structura de stat: concept, varietăţi.
Structura de stat – reprezinta impartirea interna a statului in unitati administrativ-terit sau in parti politice
autonome. Statele se impart in: -state simple sau unitare si -state compuse sau federative. In statele simple
exista un singur parlament, un singur guvern, un singur rand de organe judecatoresti, o singura constitutie si o
singura cetatenie. Impartirea interna a statului se face in acest caz in unitati admin-terit. In statele compuse
(federative) exista mai multe randuri de organe, mai multe constitutii, iar impartirea este facuta in parti politice
autonome, state componente ale federatiei.
Sunt 2 feluri a str. de stat : -federatia(este statul unional) - confederatia (este unuinea statelor)
Federatia - presupune trecerea celor mai importante functii asupra organelor intregii federatii, existenta a cel
putin 2 randuri de organe supreme ale puterii, administratiei de stat si justitiei.
Confederatia este o uniune de state fara o coeziune atat de stransa , fiecare pastrandu-si suveranitatea integrala ,
uniune creata pentru anumite scopuri comune ale statelor membre: militare , economice , diplomatice.
Forme ale structurii complexe : Uniunea personala si Uniunea reala de date .
Uniunea Personala este rezultatul unei intelegeri intre 2 state , constand in desemnarea unui sef de stat comun .
Statele membre ale uniunii personale isi pastreaza suveranitatea.
Uniunea Reala este o uniune mai stransa intre 2 state , legate nu numai prin persoana aceluiasi sef de stat ,dar
si prin existenta unor institutii comune .

32.Regimul politic: concept, varietăţi.


Regim politic –e ansamblul institutiilor si raporturilor politice prin care clasa politica isi infaptuieste programul
politic.Aceste institutii sunt: monarhia,parlamentul,guvernul,partidele politice,armata,justitia,etc.
Regimurilor politice se clasifica în:
a) regimuri autocratice; b) regimuri democratice.
R. autocratic - se caracterizează prin inexistenţa atît a condiţiilor juridice formale cît şi a condiţiilor reale pentru
manifestarea voinţei poporului. Puterea de stat este exercitata de catre o persoana sau un grup de persoane prin
metode dictatoriale , brutale , prin folosirea teroarei politienesti , prin negarea libertatilor si drepturilor
individuale , in masura in care acestea sunt prevazute in legislatia statului respectiv .(state de tip antic si feudal)
R.democratic - presupune existenta unor conditii care sa faca posibila participarea maselor de cetateni la viata
politica , influentarea politicii interne si externe a statului , exercitarea unui control asupra modului in care
organele de stat indeplinesc vointa lor
R. democratic se imparte dupa criteriul democratiei in directe,indirecte sau semidirecte.
Regimurile de democratie directa - poporul exercita nemijlocit puterea de stat .
Regimurile politice de democratie indirecta - conducerea de stat se realizeaza prin reprezentanti , prin organele
alese (democratie reprezentativa).

33.Corelaţia ideologie, doctrină, doctrină politică, stat, drept.


În teritoriul vast al ştiinţelor sociale cel mai derutant concept este acela al ideologiei.
Dicţionarele definesc ideologia ca „totalitatea ideilor şi concepţiilor filosofice, morale, religioase etc. care reflectă,
într-o formă teoretică, interesele şi aspiraţiile unor categorii sociale, într-o anumită epocă. Ştiinţa care are ca obiect de
cercetare studiul ideilor, al legilor şi origi-nilor lor” (Dicţionarul Explicativ al Limbii Române – ediţia 1996).
Termenul de doctrină desemnează „totalitatea principiilor unui sistem politic, ştiinţific, religios etc.”.
Ideologia, ca ştiinţă, este rezultanta revoluţiilor politice şi sociale care au acompaniat Prima Revoluţie Industrială şi
care au permis con-solidarea şi răspândirea idealurilor democratice, a concepţiilor moderne despre societate şi evoluţia
acesteia.
Cel care a plasat ideologia în avangarda discursului politic a fost Karl Marx, discipolul lui Hegel.
Marile doctrine politice pe care le-a cunoscut epoca modernă şi contemporană (liberalismul – fondat de John Locke
în Anglia, în anul 1690; anarhismul – fondat de Proudhon – 1860; socialismul – fondat de Saint Simon şi Charles
Fourier şi desăvârşit de Karl Marx, cu dezvoltările sale cunoscute drept: leninism, stalinism, maoism etc.; totalitarismul
cu variantele fascism şi nazism; pluralismul prezent astăzi în SUA.) s-au născut, au evoluat şi au dominat spaţiul de
gândire şi acţiune al forţelor politice decenii şi secole de-a rândul.
Doctrinele politice au caracterizat şi caracterizează sistemele politice din societate. Fiecare partid sau structură
politică îşi elabo-rează propria doctrină, o doctrină globală, cu componentele: politică, economică şi religioasă. Aflat pe
scena politică a societăţii, fiecare partid lansează idei, concepte, teorii, programe, manifeste etc., încer-când să atragă, să
înroleze sub stindardul său cât mai mulţi adepţi şi simpatizanţi.
Pe baza doctrinei globale promovate, partidul său cucereşte, prin forme şi mecanisme democratice sau
antidemocratice, puterea politică.
Odată ajuns la putere, partidul construieşte strategia concretă de punere în aplicare a doctrinei proprii.
Primul şi cel mai important domeniu care trebuie transformat şi modelat potrivit doctrinei este STATUL, pe care
politicienii îl definesc ca principală instituţie politică a societăţii, capabilă să exercite puterea suverană. Statul reprezintă
sistemul nervos central al societăţii, motiv pentru care puterea politică instalată va acţiona astfel încât statul să fie în
măsură a implementa conceptele doctrinei respective. Puterea politică ghidată de o doctrină proprie este forţa care
comandă în societate. Important este faptul că dreptul se află în slujba obiectivelor stabilite de puterea politică. Teoretic
vorbind, dreptul ar trebui să aibă capaci-tatea de a cenzura comenzile statului, de a domoli nervozitatea ori nerăbdarea
puterii politice, asigurând reglementarea sub forma normelor juridice a celor mai importante domenii ale vieţii
economice, politice şi sociale, plecând de la protecţia valorilor juridice, a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
omului, a democraţiei reale în general.
Corelaţia dintre ideologie-doctrină politică, stat şi drept este evidentă:
─ ideologie – doctrină nazistă – stat nazist – drept nazist;
─ ideologie – doctrină liberală – stat liberal – drept liberal;
─ ideologie – doctrină socialistă – stat socialist – drept socialist.

Voinţa statului este voinţa puterii politice. Normele juridice sunt elaborate potrivit voinţei statului, voinţei
puterii politice. Dreptul nu ar putea să fie eficient, nu ar putea fi aplicat fără ca el să aibă garanţia forţei statului.
Dreptul este oglinda statului, este expresia puterii politice.

34.Noţiunea, trăsăturile şi felurile democraţiei.


Democratia e un regim politic care se bazează pe voința poporului. Principiile de bază ale democrației sunt
votul universal și suveranitatea națiunii,existenta constitutiei,mecanismului politic,organizarea si conducerea
societatii democratic..
D. poate să fie:- directă ; - reprezentativâ.
D. directă-  participarea directă a cetăţenilor la conducere, la adoptarea deciziilor.
D. reprezentativă - presupune alegerea de către cetăţeni a organelor reprezentative prin intermediul cărora se
exprimă voinţa şi in-teresele poporului, âlegeri care se fac prin vot. Desigur căevoluţia votului cunoaşte şi are o
istorie proprie, votul nu a fost de la început un vot universal,dar a devenit în societatea contemporană
democratică, universal, egal, direct şi secret. Democraţía directă este o forma mai rară, chiar foarte rară, ea
astăzi se întîlneşte în unele cantoane din Elveţia, unde într-adevăr sînt organizate adunări populare aleîntregii
populaţii din cantonul respectiv, o data sau mai multe ori pe an, într-o anumită locali-tate, şi unde sînt discutate
şi aprobate unele hotărîri, legi ale cantonului respectiv. “Democraţia formală". Rolul central in sistemul politic
al societăţii revine partiduluicomunist.Recunoaşterea prin Constítuţie a rolului conducător al partidului
comunist a avut o semnificaţie multiplă. în primul rînd, i se garanta poziţia de monopolist al vieţii de
stat,indiferent de rezultatele alegerilor deoarece rolul conducător al partidului nu era conditionalde victoria în
alegeri. în al 2 rînd, partidul avînd dreptui să „îndrumeze" toate organele de stat şi funcţionarii publici dictau
modalităţile de soluţionare a tuturor problemelor. în al 3 rînd, prin politica de cadre, coordonată strict, partidul
comunist asigura excluderea cazurilor de pă-trundere în aparatul de stat a persoanelor nedorite, a celor care
aveau alt concept asupra vieţii.
35.Factorii de configurare a democraţiei reale.
Democratia reala a viitorului CURTUIUS AUGUSTIN - poiectul unei democratii autentice este in lucru -
include votul direct, tutelar si delegat - tehnica de vot IT. De asemeni fragmentarea pe nivele
local,regional,national,unional etc. a legislatiei precum si mandat pe timp nedeterminat pentru persoane.
36.Formele democraţiei. Referendumul ca formă a democraţiei.
Democratia este inteleasa ca putere a poporului ce poate fi executata direct sau indirect. In epoca moderna
s-a impus democratia reprezentativa, in cadrul careia exercitarea puterii se face de catre reprezentanti alesi.
Există următoarele tipuri de democraţii:
1. Democraţia directă- este un regim politic democratic în care populația („suveranul”) exercită puterea
în mod direct. Democrația directă mai este numită uneori și "democrație pură". Deci, este o formă de
democraţie şi o teorie a societăţii civile în care suveranitatea este practicată de către toţi cetăţenii care doresc să
participe la luarea deciziilor. În funcţie de sistemul particular, participanţii pot decide asupra moţiunilor
executive, pot legiferaalege sau demite oficiali, şi pot judeca procese civile şi penale.
2. Democraţia reprezentativă- unde suveranitatea este exercitată de către un grup restrând de persoane,
de obicei selectaţi prin alegeri. Această formă include incă 2 forme: A. Democraţia Parlamentară; B.
Democraţia prezidenţială;
3. Democraţia deliberativă incorporează elemente din ambele democraţii anterioare. Multe ţări care au
democraţie reprezentativă permit trei forme de acţiune politică care oferă o democraţie directă limitată:
iniţiativa, referendumul (plebiscitul), şi demiterea prin plebiscit a unor persoane alese prin vot. Referendumul
- Consultare directă a cetățenilor, chemați să se pronunțe, prin vot, asupra unui proiect de lege de o deosebită
importanță pentru stat sau asupra unor probleme de interes general. Referendumurile pot include posibilitatea
respingerii unor anumite legi. Aceasta dă posibilitatea populaţiei să dea un veto hotărârilor de guvern.
Iniţiativele, înaintate de obicei de către populaţie, forţează luarea ăn consideraţie a legilor sau amendamentelor
(de obicei ca urmare a unui referendum), fără a fi nevoie de consimţământul oficialilor aleşi, sau chiar în
opoziţie cu dorinţa acestora. Demiterea prin pălebiscit a unor persoane alese prin vot oferă populaţiei dreptul de
a înlătura oficiali aleşi înainte de terminarea perioadei pentru care au fost aleşi, deşi această posibilitate este
folosită foarte rar în democraţiile moderne.

37. Corelaţia stat-drept. Aspecte teoretico-metodologice a corelaţiei stat-drept.


Statul şi dreptul sunt 2 părţi străns legate între ele, ale suprastructurii, sînt fenomene politice deosebite, deci, pe
ele le uneşte politica, unfenomen social mai larg. Ele au apărut odată, există, funcţionează, se
dezvoltăîmpreună. Totodată, statul şi dreptul sînt fenomene sociale diferite. Statul reprezintăorganizaţia puterii
politice, exprimată în anumite organe de stat. Dreptul este regulator al relaţiilor sociale şi e alcătuit din norme,
din reguli cu caracter general. Statul şi dreptul se află în interacţiune strînsă, şi satul depinde de drept, şidreptul
depinde de stat. Dreptul este un instrument necesar în mîinele statului. Statul nu poate exista fără drept. Cu
ajutorul dreptului statul îşi înfăptuieşte funcţiile sale,impune voinţa sa întregii societăţi. Dreptul este un mijloc
de organizare a puterii destat (doar Constituţia, alte legi stau la baza formării şi activităţii organelor de drept).La
rîndul său dreptul nu poate exista fără stat, care este capabil să constrîngă pentru a fi respectate normele
juridice. Normele juridice îşi au începutul de la stat. Statul le concretizează în actele sale individuale, le asigură
prin puterea sa de contrîngere. Dependenţa dreptului de stat se exprimă şi în formele înfăptuirii funcţiilor
statului care crează dreptul, adicăinstituie, modifică, anulează normele juridice, atribuie un caracter juridic altor
normesociale (de exmplu: obiceiurile), concretizează normele juridice în actele individuale(activitate de
executare a dreptului), adoptă măsuri privind asigurarea normelor juridice (activitatea de ocrotire a normelor
juridice).
38.Independenţa relativă a statului şi dreptului: independenţa relativă a statului
faţă de economie; independenţa relativă a organelor statului; independenţa
relativă a dreptului (nu am găsit)

39.Conceptul şi structura sistemului politic al societăţii.


Dupa cum se stie, societatea, privita printr-o abordare sistemica, constituie un sistem social global, adica un
ansamblu de relatii, procese si activitati umane aflate în interactiune dinamica, având ca finalitate crearea
bunurilor materiale si valorilor spirituale menite sa asigure existenta si progresul social. Societatea este un
sistem social global, deoarece omul, ca element fundamental al societatii, este în primul rând o fiinta sociala,
care comunicasi intra în relatii interumane cu semenii sai: fie printr-un cadru organizat caruia indivizii îi apartin
prin nastere, cum sunt comunitatile umane familia, etnia, poporul, natiunea); fie prin activitati comune în cadrul
unor
grupuri sociale (muncitori, tarani, intelectuali, patroni, angajati, liber profesionisti), fie prin libera adeziune la
diferitele organizatii politice. Sistemul politic reprezinta, asadar, un subsistem al sistemului social global care
cuprinde relatiile politice, institutiile politice si conceptiile
politice, sistemul care asigura organizarea si conducerea de ansamblu a societatii, functionalitatea ei. Pentru a
întelege specificul si functionalitatea sistemului politic, trebuie analizate structura si, respectiv, componentele
sale: relatiile politice, institutiile politice si conceptiile politice, precum si interactiunea dintre ele. a) Relatiile
politice constituie acea parte a relatiilor sociale în care indivizii, grupurile sociale si comunitatile umane intra
deliberat pentru a se implica în organizarea si conducerea societatii în ansamblul ei. Relatiile politice se
deosebesc, prin urmare, de restul relatiilorsociale, prin anumite caracteristici: au un caracter programatic, în
sensul ca ele reprezinta numai acea parte a relatiilor sociale în care indivizii si categoriile sociale intra în mod
deliberat pentru realizarea scopurilor privind organizarea si conducerea societatii; au un caracter organizat,
manifestânduse prin intermediul institutiilor politice, al unor programe si platforme politice privind organizarea
si conducerea societatii. Prin urmare, relatiile politice sunt acele relatii care se stabilesc în raport cu puterea
politica prin intermediul unor institutii si organizatii politice. Relatiile politice sunt între partide, între diferite
institutii politice, care exprima vointa si interesele diferitelor grupuri de cetateni privind organizarea si
conducerea societatii; relatii între cetateni si puterea de stat; relatii între partide si stat, care sunt de
guvernamânt sau de opozitie; relatii între state etc. În general, relatiile politice, deci si institutiile politice prin
care
acestea se materializeaza, sunt în raport direct cu gradul de cultura si constiinta politica a cetatenilor. indicând
gradul de organizare politica a societatii la un moment dat. Principala si cea mai veche institutie politica este
statul cu întreg ansamblul componentelor sale, existând, de asemenea, partidele politice, grupurile de presiune
etc. Trebuie avut în vedere ca nu orice organizatie din societate este si organizatie politica, ci numai
organizatiile care se implica în
problema puterii politice. De regula, institutiile politice (stat, partide, alte organizatii) se constituie în cadrul
unui sistem national, al unor natiuni. În epoca contemporana însa, unele institutii politice au capatat si un
caracter international pe fondul interdependentei si colaborarii între state si popoare, si chiar un caracter
superstatal, prin înfiintarea de asemenea organisme politice la nivelul unor comunitati regionale sau mondiale.
Institutiile politice, atât pe plan mondial cât si pe plan international, se pot afla în relatii de alianta sau opozitie.
c) Conceptiile politice , o alta componenta a sistemului politic, constituie reflectarea în viata spirituala a
modului de organizare si conducere a societatii. Elementul esential al conceptiilor politice îl
constituie doctrinele politice. Doctrinele politice exprima o anumita conceptie de organizare si conducere a
societatii, pe baza unui principiu sau unghi de vedere propriu precum: democratic, dictatorial, conservator,
liberal, socialist, social democrat, tehnocrat etc. Valoarea conceptiilor
politice se oglindeste, de fapt, în programele si platformele partidelor politice, în natura organizarii si
conducerii politice a societatii. Toate cele trei componente ale sistemului politic se afla intr-o strânsa legatura,
asigurând, în parte si împreuna, functionalitatea sistemului politic în calitatea sa de reglator al vietii sociale, al
organizarii si conducerii acesteia. Functiile sistemului politic de reglare, organizare si conducere a societatii se
manifesta contradictoriu, întrucât ele reprezinta o expresie a pluralitatii intereselor individuale, grupurilor
sociale, comunitatilor umane
care trebuie oglindite în mod corespunzator si armonizate, în scopul gasirii celor mai adecvate solutii.
Functionalitatea sistemului politic presupune si contradictia între competenta procesului stiintific de
fundamentare a deciziilor si nivelul redus de cunoastere, specific formelor institutionalizate ale democratiei.
Cresterea complexitatii problemelor solicita o competenta
sporita a persoanelor implicate în procesul informarii, analizei, diagnozei, prognozei. Contradictia manifestata
între scientizarea procesului de conducere si democratie nu trebuie înteleasa ca fiind o opozitie fatala.

40. Varietăţile sistemelor politice.


Constatăm faptul că lumea contemporană e caracterizată de o diversitate a sistemelor politice. Lucrul acesta se
explică prin faptul că procesul de constituire şi activitatea sistemelor politice sunt influenţate de mulţi factori:
experienţa istorică, gradul de dezvoltare a culturii, nivelul dezvoltării economice; maturitatea societăţii civile;
cadrul geopolitic ş.a.
În funcţie de gradul de dezvoltare a culturii şi ponderea diferitor subiecţi ai procesului politic, sistemele politice
pot fi clasificate, după G.Almond în patru tipuri:
a) Sistemul anglo-american. Se caracterizează printr-un nivel înalt al diviziunii rolurilor şi funcţiilor între
participanţii procesului politic: stat, partide, grupuri de presiune. Puterea şi influenţa sunt repartizate între
diferite niveluri ale sistemului politic. Sistemul politic funcţionează în baza hegemoniei culturii politice,
orientate spre apărarea valorilor liberale, care sunt recunoscute în societate.
b) Sistemul continental-european. Se deosebeşte prin caracterul fragmentar al culturii politice, prin apariţia
în cadrul culturilor naţionale a orientărilor, idealurilor, valorilor, principiilor opuse. Existenţa diferitor
subculturi nu poate asigura stabilitatea socială. Acest tip de sistem politic este caracteristic Franţei, Germaniei,
Italiei. Ţările scandinave au o poziţie intermediară între cele două sisteme.
c) Sistemul preindustrial şi parţial industrial. Acest tip de sistem dispune de o cultură politică mixtă, care
este constituită din subculturile locale, întemeiate pe valorile clasei, ale tribului, ale gintei, ale clanului. În
cadrul acestui sistem politic liniştea, înţelegerea, stabilitatea nu pot fi atinse fără constrângere. Integrarea
societăţii cu ajutorul violenţei contribuie la întărirea puterii, la concentrarea ei în mânile unui grup restrâns.
d) Sistemul politic totalitar. Funcţionează în baza recunoaşterii priorităţii intereselor de clasă, intereselor
naţionale. În cadrul acestui sistem lipsesc organizaţiile, asociaţiile benevole.
Este cunoscută şi tipologia realizată de J.Blondeli, care divizează sistemele politice contemporane în cinci
tipuri:
a) Democraţiile liberale ataşate valorilor liberale.
b) Sistemele comuniste care proclamă egalitatea socială dar nu oferă soluţii pentru realizarea ei.
c) Statul tradiţional, condus, de regulă, de grupul oligarhic, conservativ după caracterul său.
d) Sistemele populiste, orientate spre afirmarea principiului egalităţii în distribuirea bunurilor dar care sunt,
în majoritatea cazurilor, de esenţă autoritară, după mijloacele utilizate.
e) Sistemele autoritar-conservative, pentru care este caracteristică o politică de conservare a inegalităţii, care
se opune răspândirii principiului egalităţii şi a participării politice.

41 .Statul şi partidele politice: concept, corelaţie.


Partidele sunt atestate de experienţa socială ca o categorie de bază a mişcării istorice a societăţii, constituind
principalii factori ai mişcărilor sociale şi naţionale, ai confruntărilor politico-ideologice, exprimând prin
activitatea lor devenirea istorică a societăţii.
Partidele politice, prin locul şi ponderea lor în societate, prin influenţa pe care ele o exercită asupra membrilor
şi simpatizanţilor au un mare impact asupra vieţii şi organizării politice din ţările respective.
Partidismul reprezintă o componentă dinamică a vieţii democratice, în sensul că democraţia începe să se
manifeste eficient o dată cu apariţia şi dezvoltarea partidelor ca instituţii politice.
Într-o accepţiune largă, un partid politic reprezintă o grupare sau asociaţie permanentă de indivizi uniţi în mod
liber între ei prin afinităţi ideologice şi convingeri politice comune, creată la nivel teritorial pe baza unor
principii stricte de organizare şi disciplină, al cărui scop, înscris într-un program sau statut, constă în
promovarea şi înfăptuirea în competiţie electorală şi parlamentară cu alte partide, a unei anumite doctrine sau
concepţii politice privind dezvoltarea şi conducerea unei societăţi date.
Sociologul român D.Gusti aprecia partidul politic în felul următor: ,, partidul politic este o asociaţie liberă de
cetăţeni, uniţi în mod permanent prin interese şi idei comune, de caracter general, asociaţie ce urmăreşte, în
plină lumină publică, a ajunge la puterea de a guverna pentru realizarea unui ideal etic social”.
Definiţia cel mai adesea reţinută se fondează pe reuniunea a patru criterii propuse de către Joseph La Palombara
şi Myron Weiner:
a) O organizaţie durabilă. Un partid există atunci când are o organizare durabilă. Un partid exprimă o tradiţie
politică ce durează în timp şi el n-ar putea fi doar o adunare momentală la iniţiativa unui om providenţial.
Continuitatea organizaţiei permite distingerea partidelor de simplele clientele sau clici, care dispar odată cu
fondatorii lor.
b) O organizaţie ramificată. Un partid nu există în mod real decât atunci când dispune de o organizare
completă, începând de la eşaloanele locale până la centrul coordonator de rang naţional. Acest criteriu îl
diferenţiază de simplul grup parlamentar lipsit de structurile locale permanente.
c) Voinţa de a exercita puterea. Partidele au vocaţia de a cuceri puterea fie răsturnând sistemul existent
(partidele revoluţionare), fie participând la competiţiile electorale. Acest criteriu permite diferenţierea partidelor
de cluburile de reflexie sau de sindicate, ori de grupurile de presiune. Obiectivul acestor organizaţii este de a
influenţa puterea, nu de a o exercita.
d) Căutarea unei susţineri populare. Această susţinere poate lua mai multe forme - militanţi, aderenţi,
simpatizanţi, alegători, - care diferenţiază partidul - instrument de mobilizare colectivă de clubul sau de cercul
politic, acestea rămânând mai ales laboratoare de idei. Acest lucru permite, de asemeni, diferenţierea partidelor
de organizaţiile paramilitare, ce pot uneori încerca să ia puterea prin forţă.

42.Statul şi organizaţiile obşteşti: concept, corelaţie.


Statul poate să acorde sprijin asociaţiilor obşteşti prin finanţarea cu destinaţie specială, la cererea acestora, a
unor programe sociale, ştiinţifice şi culturale, prin încheierea unor contracte pentru executare de lucrări şi
prestar e de servicii, precum şi prin plasarea, pe bază de concurs, a unor comenzi sociale de realizare a
diferitelor programe de stat unui număr nelimitat de asociaţii obşteşti. Statul contribuie la desfăşurarea
activităţii asociaţiilor obşteşti ce urmăresc beneficiul public, colaborînd cu acestea şi promovînd faţă de ele o
politică fiscală preferenţială. În relaţiile cu asociaţiile obşteşti care desfăşoară activitate în acelaşi domeniu,
organele de stat nu trebuie să acorde preferinţe nici uneia din ele. Asociaţiile obşteşti ce urmăresc beneficiul
public pot fi scutite parţial sau integral de plata unor impozite în conformitate cu legislaţia fiscală şi cu prezenta
lege. Arendarea de către asociaţiile obşteşti ce urmăresc beneficiul pu blic a încăperilor şi clădirilor proprietate
publică se face în condiţii preferenţiale, în modul stabilit de Guvern. Scutirea asociaţiilor obşteşti de impozite şi
acordarea, cu titlu individual, a altor înlesniri şi privilegii nu se admite. Asociaţiile obşteşti de tineret şi de copii
beneficiază de sprijinul material şi financiar al statului. Statul acordă organizaţiilor de copii dreptul de a folosi
gratuit sau în condiţii preferenţiale încăperile şcolilor, liceelor, col egiilor şi instituţiilor extraşcolare, căminele
culturale, palatele şi casele de cultură, amenajările sportive. Asociaţiile obşteşti şi persoanele lor juridice care,
în perioada alegerilor autorităţilor publice, desfăşoară agitaţie pro sau contra partidelor politice, organizaţiilor
social-politice, blocurilor şi candidaţilor aparte sînt private de dreptul la sprijin financiar de stat cu destinaţie
specială, la impunere, finanţare şi creditare preferenţială. Mijloacele financiare primite de ele în conformitate cu
programele speciale de stat, în calitate de granturi şi subvenţii urmează să fie restituite la bugetul de stat, în
temeiul hotărîrii judecătoreşti, în conformitate cu legislaţia. Organele de conducere ale asociaţiei obşteşti, în
numele căreia membrii (participanţii) asociaţiei sau alte persoane au desfăşurat agitaţie preelectorală fără ştirea
şi asentimentul acestor organe, urmează să declare, fără întîrziere, neparticiparea asociaţiei pe care o conduc la
aceste acţiuni, iar organul de informare în masă, prin al cărui intermediu s-a făcut agitaţie, este obligat să
difuzeze în c el mai scurt timp dezminţirea. Persoanele care acţionează în numele asociaţiei obşteşti fără
sancţiunea organelor de conducere poartă răspundere în conformitate cu legislaţia. Asociaţiile obşteşti şi
persoanele lor juridice nu au dreptul să utilizeze mijloacele băneşti şi valorile materiale, primite de la persoane
fizice şi juridice străine, pentru susţinerea partidelor politice, organizaţiilor social-polit ice, blocurilor şi
candidaţilor aparte în cadrul alegerilor autorităţilor publice. Mijloacele băneşti şi valorile materiale utilizate în
scopurile menţionate urmează să fie expropriate, cu titlu gratuit, în venitul bugetului de stat, în temeiul hotărîrii
judecătoreşti.

43.Statul şi religia: concept, corelaţie.


Religia este prima încercare de gîndire metafizică a omului.Este prima filosofie.Ca normă şi spiritualitate,ce are
drept centru fiinţa umană,dreptul se identifică cu religia, dobîndind cînd un conţinut profund religios,cînd un
conţinut absolut ateist,independent şi indeferent de religie.În mod tradiţional,în evoluţia raporturilor dintre drept
şi religie s-a evidenţiat existenţa următoarelor faze:1.o primă fază prezintă confuzia totală,atît pe terenul
dreptului public,cît şi pe cel privat,a dreptului cu religia.2.A doua fază ne pune în prezenţa emancipării
progresive a dreptului privat de religie.3.separarea dreptului de religie,cel puţin în sens formal,pe teren
public.Prima fază se manifestă sub două forme:a)teocraţia-guvernarea directă a societăţii prin
zei;b)monarhia de drept divin.-guvernarea prin reprezentanţi ai divinităţii.Faza a doua începe să apară ca
urmare a evoluţiei istorice,a apariţiei unor noi factori economici,sociali,politici.De ex.:înmulţirea populaţiei,
formarea unor clase care nu participă la religia romană,dau naştere necesităţii unor acte şi proceduri de care să
se poată servi cetăţenii şi care îşi pierd caracterul religios în materia de căsătorie, testamente.Cu revoluţia
franceză intrăm în faza laicizării dreptului public.Suveranitatea nu va mai fi de drept divin,ci de drept
popular.În formă , religia se desparte de drept.Profesorul Adam Popescu menţionează,că tratatele de teorie sau
Enciclopedia dreptului din perioada comunistă şi postcomunistă,acordă o mare atenţie legăturii dreptului cu
religia.Interacţiunea dreptului cu religia este multiformă,aceste se dovedeşte prin mai multe
aspecte:identificarea preceptelor religioase cu cele juridice,influienţa dogmelor religioase asupra dogmelor de
drept.Stemele juridice tradiţionale (hindus,islamic)au incontestabilă origine religioasă.Astfel în Islam sursa
primară de drept o reprezintă Coranul- carte sfîntă a mahomedanilor.Deci,rezultă că atît dreptul cît şi morala,şi
religia sînt norme de conduită,reglementează anumite relaţii sociale,apar la o anumită treaptă de dezvoltare
istorică,însă spre deosebire de drept aceste norme sociale nu sînt neapărat unitare şi normele morale au un
caracter spontan,pe cînd cele juridice sînt rezultatul unei creaţii conştiente şi organizate.

44.Corelaţia statului cu organele de autoadministrare.


Autoadministrarea   locală   reprezintă   activitatea  liberă  a locuitorilor  unei  anumite   unităţi   administrativ-
teritoriale   a republicii,  stabilite  prin lege pentru rezolvarea în mod nemijlocit
sau  prin  intermediul  organelor  alese  de  ei  a  problemelor   de importanţă locală.
     Autoadministrarea  locală  se  realizează  în  baza Constituţiei Republicii Moldova, a prezentei Legi, a
legilor Republicii Moldova cu privire   la   autoadministrarea   comunei   (statului),    oraşului, municipiului,
judeţului, în baza altor legi ale Republicii Moldova, a decretelor   Preşedintelui,   a  
hotărîrilor  Parlamentului  şi  ale Guvernului Republicii Moldova.
     Autoadministrarea locală se realizează  prin  voinţa  poporului,
exprimată  prin  forme  ale  democraţiei  directe  şi reprezentative:
participarea  populaţiei  la  discutarea  şi  rezolvarea  celor   mai importante  probleme, alegerea organelor
reprezentative (consiliile), participarea  la  realizarea  hotărîrilor  adoptate  şi   exercitarea controlului asupra
activităţii organelor autoadministrării locale.
Organele autoadministrării locale  au  atribuţii  de  competenţă locală şi împuterniciri transmise de organele
ierarhic superioare.
     Organele    autoadministrării    locale    asigură   organizarea autogestionării publice pe teritoriul respectiv.
Ele  au  dreptul  să decidă şi sînt responsabile pentru toate chestiunile de interes local în   domeniile:  
organizării  administraţiei  de  stat,  dezvoltării social-economice   a   teritoriului   din   subordine,    edilităţii,
gospodăriei   comunale,   deservirii  sociale.  ocrotirii  sănătăţii, comerţului şi telecomunicaţiilor,
ocrotirii  naturii  şi  exploatării raţionale  a  resurselor naturale, asigurării legalităţii, menţinerii ordinii publice,
dezvoltării învăţămîntului, culturii şi cultelor.
     Organele autoadministrării locale  asigură  buna  funcţionare  a întregului  organism social-economic al
teritoriului din subordine în funcţie  de  mijloacele  disponibile,  buna  funcţionare  a   tuturor serviciilor  
necesare  populaţiei,  respectarea  legilor  Republicii Moldova, respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.

45.Statul de drept: concept şi repere istorice.


Statul de drept poate fi înţeles ca un concept politico-juridic ce defineşte o formă a regimului democratic de
guvernămînt din perspectiva raporturilor dintre stat şi drept, dintre putere şi lege prin asigurarea domniei legii şi
a drepturilor, a libertăţilor fundamentale ale omului în exercitarea puterii. Statul de drept reflectă coexistența
celor două etnității sociale distincte totodată indisolubil legate între ele care sunt statul și dreptul a raporturilor
lor reciproce manifestate ca relații dintre putere și normativitate prima cu tendințe spre dominare și supunere,
cealaltă cu cea de frînare ți ordonare relevînd această independență Leon Duguit spunea dreptul fără forță este
neputencios, dar forța fără drept este o barbarie. Ideea statului de drept întodeauna sa sprijinit pe dualismul
statului și dreptului. Înacelași timp ea sa bazat pe viziunea filozofică despre drept ca o valoare supremă care
dispune de un conținut propriu.după cum menționează Gr.C.Fiodorov, statul democratic și de drept este un idial
specific un vis roz al omenirii al căror realizare ea tinde mii de ani.imaginațile omului despre stat ca o
organizație care funcționează pe baza unor legi echitabile au început să se formeze în primele etape de
dezvoltare a civilizației umane. Gînditorii antechității au încercat să evedențieze așa relații și interacțiuni dintre
drept și puterea de stat care să asigure funcționarea armonioasă a altei epoci. În peroada devreme a revoluților
burgheze la elaborarea concepților pprogresiste despre statul de drept au contrebuit Spinoza, montesquieu,
voltarie, kant. În viziunea filozofilor antici puterea de stat care recunoaște dreptul și îl limitează se consideră o
statalitate echitabilă. „acolo unde lipsește puterea legiii scria Aristotel acolo nu există nici o formă a orînduirii
de stat. Socrate considera că un stat bine construit este statul care este administrat de legi bune. Ideile juridico
statale și instituțile Romei antice și ale Grecei antice au influențat semnificativ apariția și dezvoltarea unor
învățături progresiste cu privire la statul de drept. Aristotel în lucrarea sa politica vorbește despre cele trei ideei
de bază ale statului de drept: supremația legii, separarea puterilor în stat, echitatea socială care stau și astăzi la
baza conceptului stat de drept. Trăsăturile: - presupune democratismul puterii manifestat prin suveranitatea
poporului - cere o ordine de drept în care locul suprem îl ocupă Constituţia- presupune libertatea presei, a
tuturor mass-media.Pricipiile statului de drept.Prin principii ale statului de drept înţelegem acele începuturi, idei
fundamentale care stau la baza concepţiei statului de drept.1.Princip. separaţiei puterilor în stat. Putem spune că
pentru buna funcţionare a aparatului de stat este hotărîtoare asigurarea unui echilibru raţional al elementelor
sale, mergîndu-se de la o separaţie mai strictă pînă la o separaţie suplă.Separaţia puterilor constituie o trăsătură
definitorie majoră a statului dedrept.2.Princip.supremaţiei legii. include aspectele eficacităţii şi legalităţii.
Legalitatea este definită ca fiind conformitatea normei sau a actului juridic cu normele superioare care stabilesc
condiţii de procedură privind edictarea normelor juridice. Eficacitatea este definită ca fiind conformitatea
normelor cu comportamentul destinatarilor normelor sau al autorităţilor împuternicite cu aplicarea lor.
Legitimitatea- conformitatea normelor juridice cu norme, valori şi principii extrajuridice. Esenţa acestui
principiu se reduce la aceea că există stat de drept numai acolo unde domină legea, dreptul. 3.Princip. echităţii
sociale şi egalităţii în drepturi.Realizarea acestui principiu constituie protecţii minimale, permiţînd individului
să trăiască o viaţă demnă, de neamestec atît din partea statului, cît şi din partea altcuiva, viaţa lui personală
desem-nînd un fel de spaţiu sacru, de nepătruns, constituind în jurul individului o sferă de
inviolabilitate.4.Principiul democratismului. democraţia este un concept şi un fenomen ce aparţine statului de
drept, ce sintetizează într-un tot unitar valorile morale, politice şi juridice ale societăţii, la o anumită etapă de
dezvoltare a ei.

46.Principiile statului de drept.


Cuvîntul „principiu” vine de la latinescul principio ceea ce înseamnă început.Prin principii ale dreptului
înţelegem ideiile,tezele fundamentale care stau la baza întrgului sistem de drept,determinate de relaţiile
sociale,fiind expresia concentrată, a valorilor promovate şi apărate de drept.În literatura juridică există mai
multe opinii privitor la clasificarea principiilor dreptului.Unii consideră,că principiile se clasifică în două mari
grupuri: a)principii generale (fundamentale); b)princip.ramurale.Însă există şi alte păreri conform cărora
principiile se clasifică în trei grupuri:princip.fundamentale; princip.ramurale;princip.interramurale.Principii
fundamentale se mai numesc şi constituţionale deoarece sînt reglementate în Constituţie.Ele se dezvoltă din
acele norme juridice care reglementează relaţiile sociale de primă importanţă pentru unitatea organizată de
stat.Princip.fundamentale stau la baza princip.ramurale şi interramurale.Ele sînt foarte mobile,caracterizîndu-se
printr-o pronunţată legătură logică între ele, şi se realizează pe planul TGD.princip.generale ale dreptului se
delimitează de norma juridică.Norma juridică se raportează la principile dreptului în două sensuri:
1.princip.dreptului îşi găsesc realizarea prin aplicarea practică a conduitei prescrise de n.juridică.2.Normele
juridice conţin şi descriu cele mai multe din principiile dreptului.Princip.ramurale sînt principiile propri unei
singure ramure de drept.Ele sînt înscrise în coduri şi în alte legi.Din această categorie fac parte
princip.individualizării pedepsei penale,princip.libertăţii contractuale etc.Princip.interramurale se referă la
două sau mai multe ramuri de drept,însă nu la toate.Ex:principiul oralităţii,publicităţii în dreptul procesual penal
şi civil. De aici rezultă că aceste trei grupuri de principii se întrepătrund, se completează şi se sprijină reciproc.
Princip.legalităţii sau asigurării bazelor legale de funcţionare a statului.Acest principiu stă la baza unui
stat democratic şi de drept.Caracteristica fundamentală a statului de drept o constituie cucerirea pe cale legitimă
a puterii de stat,exercitarea ei conform cerinţelor legalităţii.Într-un stat de drept, dreptul îndeplineşte misiunea
sa de intermediar între idealurile morale,filosofice şi forţele reale,între ordine şi viaţă.Pentru ca puterea să fie
exercitată potrivit cerinţelor legalităţii organele care exercită aceasttă putere trebuie să li se dee o perioadă
scurtă de exerciţii,deasemenea este necesar să existe separarea puterilor în stat.Princip.legalităşii presupune
democratismul puterii manifestat prin suveranitatea poporului.Acest princip.cere o ordine de drept în care locul
suprem îl constituie Constituţia.Principiul libertăţii şi egalităţii Libertatea înseamnă:a)posibilitatea unei
persoane de acţiona după propria sa dorinţă.b)starea unei persoane libere,care se bucură de deplinitatea
drepturilor politice şi civile în stat.c)independenţa unui stat faţă de o putere străină.d)drepturi cetăţeneşti
;libertatea individuală-dreptul care garantează inviolabilitatea persoanei; libertatea de conştiinţă-dreptul
persoanei de a avea opinie proprie,libertatea gîndirii,cuvîntului.Egalitatea deasemenea are mai multe sensuri:
a)starea a două sau mai multe lucruri legate între ele;b)principiul potrivit căruia oamenilor şi statelor li se
recunosc aceleaşi drepturi.Acest principiu constă în consacrarea în drepturi acelor două fundamente- libertatea
şi egalitatea-ale vieţii sociale. „Fiecare individ are dreptul la viaţă,la libertate,la siguranţa personală” (art.3
Declaraţia universală a dreptului omului).În legătură cu acest principiu I.Gogaru face următoarele precizări.
A)libertatea –ca fundament al vieţii sociale şi component al acestui principiu, se găseşte difuzaată în ramurile
dreptului sub două forme:1.sub forma libertăţilor individuale; 2.sub forma libertăţilor generale.B)libertatea-ca
fundament al vieţii sociale şi ca dimensiune este determinată de puterea publică.C)libertatea este unică,însă
modalităţile de exprimare sînt diverse.D) libertatea omului primeşte considerare pe trei planuri:1.libertatea
omului în raport cu natura; 2.în raport cu societatea;3.în raport cu sine însuşi.E)egalitatea este unul din
fundamentele vieţii sociale care îşi găseşte reglementatea sub forma egalităşii tuturor în faţa legii.Principiul
responsabilităţii Cuvîntul responsabilitate presupune obligaţia de a efectua un lucru,de a răspunde, de a da
socoteală.Responsabilitatea este un fenomen social,deoarece exprimă un act de angajare a individului în
contextul relaţiilor sociale,este un fenomen social pentru determinarea unui anumit comportament al individului
faţă de alţii,faţă de societate,faţă de sine însuşi.Ea presupune asumarea răspunderii faţă de rezultatul acţiunii
sociale a omului.N.Popa afirmă că responsabilitatea a fost plasată pe terenul moralei,însă reeşind din faptul că
ea e înţeleasă ca o dimensiune a agentului ce reglementează întregul său comportament nu poate fi redusă doar
la nivelul moral,ci la toate formele responsabilităţii/politică,juridică.Responsabilitatea e legată de drept,însă nu
poate fi confundată cu răspundere, deoarece ea este un act de angajare a individului care îşi asumă consecinţele,
conştiintizează consecinţele acţiunilor şi inacţiunilor.Responsabilitatea desemnează subordonarea conştientă a
omului faţă de legi Principiul echităţii şi justiţiei .Echitatea înseamnă nepărtinire, dreptate şi cumpătate.În
concepţia lui Aristotel ....... sublinia valoarea unei justiţii sociale care urmăre îndreptarea legii acolo unde nu
corespundea.La romani aequitas are sens apropiat de drept.Pentru Cicero el este unul şi acelaşi lucru,ca ius
civile(dreptul egal pentru toţi cetăţenii),iar Celsius defineşte dreptul ca artă a binelui şi echităţii.Acţiunea
principiului echităţii priveşte atît activitatea legiuitorului cît şi activitatea de interpretare şi aplicare a dreptului
de către organele de care aplică legile.Cuvîntul justiţie provine din latinescul „iustitiu” şi are mai multe
semnificaţii: totalitatea organelor de juridicţie dintr-un stat,ansamblul legilor şi a instanţelor judecătoreşti.
Justiţia se realizează prin asigurarea satisfacerii drepturilor şi intereselor legitime pentru toţi oamenii. Justiţia e
unul din principalii factori de consolidare a celor mai importante relaţii sociale.

47.Perspectivele edificării statului de drept în Republica Moldova.


Republica moldova a apărut pe harta lumii ca un nou stat în urma dezmembrării Uniunii Sovietice în 1991,
eveniment ce a făcut posibilă proclamarea independenţei RM, la 27 august aceluiaşi an. Lipsa tradiţiei politice
de statalitate, criza de identitate şi divizarea populaţiei în dependenţă de atitudinea faţă de statalitatea şi
suveranitatea RM, de necesitate şi legitimitatea lor, precum şi de viziunile diverse asupra politicii, care trebuia
să fie promovată de puterea centrală, au constituit baza şubredă pe care s-a edificat statul RM. Noul stat era
foarte sensibil la orice atentat la atributele suverane ale puterii centrale, venite din interior şi exterior şi
întruchipate, în mare parte, în fenomenul separatismului, care a marcat istoricul RM, începвnd din perioada
activizării luptei forţelor naţionale şi democratice din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (RSSM)
pentru independenţa faţă de URSS.
În 2005 a fost investigate: fenomenul juridic din perspectiva procesului de edificare a statului de drept
Republica Moldova, aspectele lui teoretice şi istorice, şi anume: 1)fenomenul activismului juridic al cetăţenilor,
asistenţa juridică gratuită, fiind înaintate propuneri de lege ferenda în Parlament şi în organisme non-
guvernamentale a căror activitate ţine de protecţia drepturilor omului; 2) fenomenul cu privire la probaţiune şi
protecţia drepturilor persoa nelor aflate în detenţie. Rezultatele cercetărilor realizate au fost implementate în
practica penitenciarelor din Republica Moldova; 3) problema dreptului la informare, ceea ce a contribuit la
imple men tarea prac tică a rezultatelor investigaţiilor în activitatea mass-media; 4) practica de interpretare a
dreptului de către organele judiciare în contextul integrării europene a Republicii Moldova. În condiţiile
actuale finalizarea formării statului de drept în Republica Moldova devine unul dintre elementele centrale al
reformelor structurale care sînt menite să confere reformei democratice un caracter ireversibil. Nu un împrumut
mecanic al unei experienţe străine, ci evidenţierea principiilor de bază care urmează să fie aplicate în practică,
inclusiv şi ţinîndu-se cont de specificul socio-cultural al societăţii moldoveneşti, care poate contribui la
consolidarea legalităţii administrării statale.
În aceste condiţii este important să se folosească experienţa Uniunii Europene în elaborarea noilor legi şi
desăvîrşirea celor existente, ţinîndu-se cont de tradiţiile şi specificul societăţii moldoveneşti.
Statul de drept se caracterizează prin unele principii proprii lui, dintre care de bază sînt următoarele:
În primul rînd, predominarea legii în toate sferele vieţii publice. În acest sens, statul de drept − este o structură
organizată social cu relaţii stabile economice, culturale, juridice şi politice, care, prin intermediul legii şi puterii
de stat, se limitează la formarea şi asigurarea dezvoltării libere a societăţii civile.
Drepturile şi libertăţile cetăţenilor în statul de drept se examinează în strînsă legătură cu drepturile şi
libertăţile tuturor membrilor societăţii, ca fundament pentru construirea relaţiilor dintre om şi autorităţi, al căror
scop principal este să asigure respectarea drepturilor şi libertăţilor, crearea condiţiilor necesare pentru realizarea
lor plenară. Statul, fiind parte a societăţii democratice civile, soluţionează conflictele care apar în momentul
exercitării drepturilor şi libertăţilor, precum şi găsirea unui consens, armonizarea relaţiilor dintre cetăţeni şi
între aceştia şi organizaţiile publice, precum şi între acestea şi însuşi statul.
În al doilea rînd, importanţa primordială a societăţii civile de origine moldovenească pentru funcţionarea
statului de drept. Crearea unei societăţi civile deschise, libere, democratice, bazate pe lege, pe responsabilitatea,
informarea şi spiritul întreprinzător al cetăţenilor face ca omul şi cetăţeanul să fie elementul central al unui stat
de drept.
Societatea civilă şi statul de drept − acestea sînt două părţi ale unui tot întreg. Acolo unde lipseşte statul de
drept, lipseşte şi societatea civilă. Şi invers − în cazul în care nu există nici o societate civilă, nu există nici un
stat de drept. Numai o astfel de abordare poate crea condiţii pentru auto-exprimare, auto-realizare a
personalităţii, dar şi a libertăţii creaţiei şi gîndirii în diferite domenii, ceea ce ar permite dezvăluirea valorilor,
iniţial inerente societăţii umane.
Din acest punct de vedere este foarte importantă reglementarea de stat a activității persoanelor de origine
străină, care au un interes în elaborarea politicii în Republica Moldova. Activitatea străinilor în societatea civilă
din partea sferei politice sau în finanţarea unor astfel de organizaţii publice este o subminare directă a
suveranităţii statului şi prin urmare, o încălcare a Constituţiei Republicii Moldova. Asemenea persoane nu
trebuie să aibă posibilitatea de a crea şi finanţa organizaţiile societăţii civile de pe teritoriul Republicii Moldova
care în vreun fel influenţează sau încearcă să influenţeze politica statului. Mai mult decît atît, în scopul creării
condiţilor pentru persoanele juridice străine de a avea contacte cu conducerea politică şi puterea executivă a
Republicii Moldova trebuie să fie adoptată legislaţia, care reglementează acest fel de relaţii, folosind experienţa
altor state, în special a Statelor Unite, în formarea legislaţiei privind lobbyismul.
În al treilea rînd, îmbunătăţirea de mai departe a principiului separării puterilor, în conformitate cu care toate
cele trei ramuri ale puterii − legislativă, executivă şi judecătorească, sînt la fel de importante, dar au
competenţe, mecanisme de formare şi funcţionare diferite.
Republica Moldova are în acest sens realizări reuşite, însă pentru a înfăptui de facto principiul de „separare al
puterilor” e nevoie să fie dezvoltat sistemul de control şi de echilibrare în administrarea publică şi politică. În
acest scop, este oportun să fie îmbunătăţite metodele de interacţiune continuă a structurilor puterii de stat, în
scopul elaborării soluţiilor coordonate bazate pe satisfacerea intereselor reciproce şi compromisurilor
rezonabile, a opri părţile de excesul de ambiţii, egoism şi acte necugetate în interes propriu. Este deosebit de
importantă aplicarea principiului „separării puterilor” în ceea ce priveşte reţeaua sistemului judiciar, în baza
unei delimitări clare a competenţelor, a modului de formare a lor şi de independenţa faţă de alte ramuri ale
puterii a tuturor verigilor sistemului judiciar din Republica Moldova.
Institutul preşedinţiei nu se referă la acest principiu de separare al puterilor în stat. Conform Constituţiei
Republicii Moldova, Preşedintele este şeful statului şi trebuie să asigure coordonarea necesară a activităţii
diferitor ramuri ale puterii în stat − legislative, executive şi judecătoreşti, adică, îndeplineşte rolul opus
principiului de „separare al puterii” .
În al patrulea rînd, supremaţia legislaţiei la funcţionarea şi organizarea puterii de stat. Un stat de drept
înseamnă că, în societate şi în stat legea reprezintă cea mai înaltă valoare juridică, toate relaţiile economice,
politice, sociale, culturale sînt construite în baza legii şi corespund acesteia.
Stabilirea supremaţiei legii este de neconceput fără penetrarea profundă a bazelor juridice în toate structurile
societăţii şi ale puterii de stat. Toate instituţiile administrației publice trebuie să respecte legislaţia şi normele
morale. Recunoaşterea acestui principiu trebuie să vină din partea tuturor verigilor organelor de stat, dar şi de la
toate nivelurile ei − sub forma declaraţiilor oficiale, legilor şi altor acte normative în activităţile lor de zi cu zi.
Supremaţia legii trebuie să fie recunoscută de către partidele politice, mişcările sociale şi organizaţiile − în
formă de avize, declaraţii, iniţiative, etc. Acest concept trebuie să prindă rădăcini în sensul justiţiei publice şi în
conştiinţă fiecărui om, ceea ce necesită îmbunătăţirea culturii juridice a tuturor segmentelor populaţiei,
promovarea valorii sociale înalte a dreptului, semnificaţia lui în viaţa de zi cu zi a persoanei, societăţii şi
statului.
Lecţiile de drept trebuie introduse ca discipline obligatorii în şcoli şi instituţii superioare de învăţămînt,
punîndu-se accent nu pe conţinutul legilor, ci pe explicarea principiilor funcţionării unui stat de drept,
importanţa respectării Legilor şi normelor morale.
În al cincilea rînd, egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii. Protecţia garantată a drepturilor, libertăţilor,
onoarei şi demnităţii cetăţenilor nu este posibilă fără respectarea strictă a acestui principiu. Legile trebuie să fie
respectate de către toţi cetăţenii, indiferent de rangul lor, de orice alte caracteristici specifice. Acest principiu
este strîns legat de consolidarea disciplinei conştiente în relaţiile de muncă, viaţa economică şi cea de zi cu zi.
Supremaţia dreptului şi legii înseamnă că întreaga viaţă a societăţii, întregul sistem al relaţiilor sociale,
funcţionarea organelor puterii, activitatea funcţionarilor publici trebuie să se bazeze pe principii legale. Legea
în sine trebuie să fie una de drept, adică să fie adoptată de organele legitime ale puterii de stat, să corespundă
standardelor internaţionale, care nu vin în contradicţie cu prevederile constituţionale.
În al şaselea rînd, responsabilitatea reciprocă a statului şi cetăţeanului. Un stat de drept, conform definiţiei,
este un stat democratic, care respinge metodele rigide de guvernare, care respectă şi garantează drepturile şi
libertăţile omului, în care funcţionează principiul responsabilităţii reciproce a cetăţeanului şi statului, conform
căruia nu numai cetăţenii sînt responsabili în faţa statului, ci şi statul poartă responsabilitate faţă de cetăţenii săi.
  Responsabilitatea reciprocă a guvernului şi cetăţenilor, înseamnă că statul defineşte şi permite măsura
libertăţii cetăţenilor şi gradul de responsabilitate faţă de aceştia, dar şi măsura şi limitele intervenţiei sale în
viaţa cetăţenilor, stabileşte limitele autonomiei cetăţenilor în relaţiile lor cu alţi subiecţi ai reglementării legale.
Anume prin acordarea drepturilor cetăţenilor şi a responsabilităţilor asumate între stat şi cetăţeni se stabilesc
raporturile juridice în limitele în care una dintre părţi are tot atîtea drepturi cîte obligaţii are cealaltă. Explicarea
acestor principii ar trebui să stea la baza studierii culturii juridice de către elevi şi studenţi.
În al şaptelea rînd, moralitatea în administrarea statului devine un concept de amploare naţională, din motiv
că serviciul de stat este un indicator al calităţii statului însuşi. De aceea statul odată cu implicarea societăţii
civile ar trebui să se ocupe de această problemă: să ducă o politică de consolidare a bazelor eticii şi moralităţii
şi mai presus de toate, în rîndul funcţionarilor publici. Lucrul în această direcţie ar trebui să aibă un caracter
sistematic, de durată şi să constea în selectarea tinerilor supradotaţi pentru a-i pregăti să lucreze în calitate de
funcţionari de stat. Iar în acest context este foarte importantă optimizarea numărului membrilor aparatului de
stat, prin crearea pentru stat a posibilităţii de a avea grijă pe deplin de angajaţii săi.
Un moment important în construirea unui stat de drept este institutul reprezentanţei ca o manifestare a
principiului independenţei poporului în condiţiile democraţiei reprezentative, deoarece trăsătura distinctivă a
unui stat de drept este poporul ca unica sursă a puterii şi purtătorul suveranităţii sale. Pe cît de eficient va fi
institutul reprezentanţei, tot în aceeaşi măsură putem vorbi despre construirea unui stat de drept în Republica
Moldova.
Natura reprezentativă a democraţiei şi eficienţa statului de drept depind de sistemul de control permanent din
partea alegătorilor a reprezentanţilor săi, a gestionării organelor reprezentative în activitatea sa. Controlul
democratic popular va permite să ţină oficialii aleşi în imediata apropiere de popor, să exercite control judiciar
asupra legalităţii organelor reprezentative, iar dacă este necesar, să aplice măsuri de răspundere juridică
membrilor organelor puterii reprezentative.

48.Teoria statului social.


Statul de drept îsi exercita puterea în conformitate cu legea, si are la baza activitatii sale o serie de trasaturi
precum:
1.      un cadru legislativ adecvat, care sa reglementeze raporturile sociale dintre membrii societatii în totalitatea
lor, iar toti cetatenii, indiferent de pozitia lor sociala sau politica, sa fie egali în fata legii, sa respecte legea ca
element suprem în stat; legea este un principiu de baza (fundamental) al statului de drept;
2.      organele puterii de stat, centrale si locale, sa fie alese de cetateni, prin vot universal, direct si secret, pe
baza unor optiuni ale pluralismului politic;
3.      separatia puterilor în stat: parlamentul sa constituie puterea legislativa, guvernul puterea executiva, iar
puterea judecatoreasca sa vegheze la respectarea legilor si sanctionarea încalcarii lor;
4.      datoria guvernului si a autoritatii politice de a se conforma Constitutiei si de a actiona conform legii;
5.      delimitarea clara, precisa între stat si partidele politice;
6.      fortele militare si politia sa fie plasate sub controlul autoritatii civile, în fata careia sunt raspunzatoare;
7.      circulatia libera a informatiei si persoanelor, dreptul la libera exprimare si organizare politica si
profesionala a tuturor cetatenilor, în conformitate cu legea, care sa faca controlul puterii politice în societatea
civila;
8.      respectarea drepturilor omului în conformitate cu prevederile internationale consacrate.
Statul de drept, ca element esential al puterii politice, constituie un factor de baza al progresului general.

-formarea stat. Social


Statul a apărut la o anumită treaptă a evoluţiei istorice, răspunzând nevoilor de dezvoltare şi progres ale
societăţii. Statul apare în perioada de trecere de la organizarea gentilică la orânduirea sclavagistă. Necesitatea
apariţiei statului este legată de trebuinţele unor comunităţi umane evoluate de a-şi asigura funcţionalitatea.
Evoluţia comunităţilor umane prestatale se prezintă astfel: hoarda, ginta, tribul.
Factorii care au determinat apariţia statului sunt:
- Atingerea unui înalt grad de evoluţie (atît numeric cît şi calitativ) a uniunilor tribale;
- Diviziunea socială a muncii ce a generat necesitatea organizării comunităţii în cadrul unui anumit teritoriu;
- Diferenţierea socială care a adus la apariţia unei autorităţi cu mijloace de impunere a propriei voinţe.
Apariţia statului ca organizare a puterii colective a societăţii a necesitat asigurarea respectării normelor sociale
transformate treptat în norme juridice.
Statul a apărut şi s-a dezvoltat, evoluând prin specializarea unei anumite părţi din societate căreia i s-a
încredinţat anumite funcţii de conducere, organizare, apărare etc. Pentru asigurarea funcţionalităţii sociale în
condiţiile complexe în care au început să se dezvolte anumite comunităţi umane.

49.Reglementarea drepturilor şi libertăţilor omului înstatul de drept.


Drepturile si libertatile fundamentale ale omului formeaza obiectul de reglementare a dreptului constitutional,
reflectinduse in norme juridice, care nasc modifica sau sting acele relatii care apar intre sat si cetatian,
determina ststutul juridic al cetateanului. O deosebire dintre drept si libertate ar fi: dreptul – posibilitatea de a
obtine careva beneficii; libertatea – posibilitatea de a evita unele ingradiri ce vin din partea statului. Constitutia
R.M. din 29.07.1994 contine acele drepturi si libertati care au o importanta semnifigativa atit pentru cetatean ca
individ cat si pentru societate si stat.drepturile si lebertatile cetatenilor pot fi grupate conform constitutiei in:
 Drepturi civile – specificul lor este ca ele îi apartin omului de la nasterem; ele cuprind acele drepuri ale
omului care aigura un nivel de trai decent si in general chiar care sunt necesare pentru viata, libertate si
demnitatea omuluii ca individ;
astfel constitutia proclama drepuri si libertati ca – dreptul la viata , la libera circulatie, la integritatea fizica, la
viata intimaa, familie si privata, libertatea opineiei si a exprimarii dreptul la constiinta ș.a.
 Drepturile politice – specificul lor rezulta din legatura politico-juridica dintre stat si cetatean articolul 38
Dreptul de vot şi dreptul de a fi ales.
Voinţa poporului constituie baza puterii de stat. Această voinţa se  exprimă  prin  alegeri  libere, care au
loc  în  mod  periodic  prin sufragiu universal, egal, direct, secret şi liber exprimat. Cetăţenii  Republicii
Moldova au drept de vot de la vîrsta de 18 ani,  împliniţi  pînă în ziua alegerilor inclusiv, excepţie  făcînd  cei
puşi sub interdicţie în modul stabilit de lege. Dreptul de  a  fi aleşi le este garantat cetăţenilor  Republicii
Moldova cu drept de vot, în condiţiile legii.
 O grupa aparte a drepturilor de baza pe care la are un cetatean sau omul simplu reprezinta drepturile
social-economice. Ele ating acele parti ale veietii omenesti ca proprietatea, relatiile de munca adica dintre
angajator si angajat, odihna, sanatate, invatatură, conform constitutiei R.M. se cunosc urmatoarele drepturi
social-economice: Dreptul la muncă şi la protecţia muncii, Dreptul la grevă, Dreptul la proprietate privată şi
protecţia acesteia, Dreptul la asistenţă şi protecţie socială s.a.
Astfel majoritatea drepturilor si libertatilor fundamentale leregasim in constitutie, dar statul de drept, ca stat de
drept are , sau adopta continuu acte normative = in care se regasesc drepturi si libertati consacrate omului,
cetataeanului.

50.Rolul statului în garantarea drepturilor şi libertăţilor omului.


Statul este cel dintii care elaboreaza anorm juridice si aplicarea lor. Astfel statul are menirea de a garanta acele
drepturi si libertati care sunt consacrate in constitutie si nu numai, aceste lucru este infaptuit de stat pri acele
mecanizme create si care sunt puse la indemina omului, cetateanul ca detimator al suveranitatii cedeaza unele
dein drepturile sale statuloui si asta la rindul sau are menirea de ai apara interesele astfel rolul statului poate fi
privit sub doua aspecte obligatia statului de apara acele drepturi si libertati; pe de alta parte a asigura pe
cetatean cu acele pirgii care ar permiteca insusi cetateanul sasi poata valorifica drepturile si libertatile sale ex
prin accesul la justitie consacrat chiar de constitutie.
Mai mault ca atit stratul are obligatia in dependeta de intinderea sa, să ajusteze legislatia nationala la acele
tratate internationale la care face parte, daca tratatul prevede.

51 Consideraţii generale privind accepţiunea socială, conduita umană şi Reglementarea normativă a


acesteia.
Societatea poate fi privită ca un sistem complex de relaţii între oameni, ca interacţiune reciprocă a indivizilor şi a
comunităţilor umane pentru atingerea scopurilor existenţiale. Fiinţele umane sunt, prin natura lor, fiinţe sociale, ale căror
tendinţe şi instincte fundamentale le conduc spre crearea unor reguli de convieţuire, care se consolidează în cadrul
comunităţilor. Oamenii însă sunt şi fiinţe raţionale, iar această raţiune le permite să găsească spontan căi de cooperare.
Starea naturală a omului nu este de „război al tuturor împotriva tuturor”, aşa cum şi-a imaginat Thomas Hobbes, ci
mai degrabă o societate reglementată de o mulţime de reguli sociale.
Din multitudinea de norme sociale, un rol deosebit de important îl ocupă normele juridice, dreptul fiind chemat să
analizeze poziţia omului, atitudinea acestuia faţă de normele juridice care îi impun o variantă de comportament,
determinându-l să se conformeze regulilor cuprinse în normele juridice.
Aceste reguli vizează omul în cele trei ipostaze: a) trebuie să dea ceva; b) trebuie să facă ceva; c) trebuie să se
abţină a face ceva.
Regulile acestea ne demonstrează că omul trăieşte şi acţionează într-un mediu activ, dinamic, fiind pus permanent în
situaţia de a se adapta la normele prescrise de drept. Importantă nu este gândirea sau reacţia intimă, personală a
individului faţă de realitatea exterioară, faţă de conţinutul normelor juridice, ci maniera concretă, pragmatică în care omul
acţionează faţă de norma juridică.
În intimitatea sa, în gândul său, omul poate să nu fie de acord cu prescripţiile unor norme juridice. El poate respinge
normele, le poate contesta, dar este obligat să se conformeze acestora, pentru că norma juridică reprezintă voinţa
majorităţii.
În fapt, omul acceptă că toate activităţile umane trebuie să fie normate, reglementate, că acestea nu se pot derula
dezorganizat, fără ca ele să fie subordonate unor scopuri clare, unor norme şi principii juridice.
Orice societate sau colectivitate umană are nevoie de organizare, ordine şi disciplină, care se pot realiza prin
normare. Daca nu ar fi normele, am fi siliţi să negociem, de exemplu, reguli de proprietate în fiecare caz în parte ceea ce
ar duce la dezechilibre sociale.
Normarea activităţii umane se impune ca o cerinţă fundamentală în orice formă de convieţuire (în familie, în
colectivele de muncă, în comunităţile de elevi şi studenţi, în comunităţi rurale şi urbane etc.).
Această cerinţă fundamentală capătă nuanţe şi particularităţi în condiţiile contemporane, ce se caracterizează printr-
o mare diversitate de raporturi interumane şi sociale. Societatea umană la începutul mile-niului trei este marcată de
schimbări profunde, determinate de revoluţia informaţională, de criza alimentară, de dezechilibrele majore apărute în zone
şi regiuni geografice, de fenomene de înstrăinare a individului, de criza guvernării statelor, de formidabila presiune a
fenomenului de şomaj, analfabetism, criminalitate şi sărăcie.
Intr-un asemenea context, acţiunea umană trebuie normată, ea însăşi impunând reglarea prin norme a conduitelor şi
comportamentelor. Norma socială este cea care reglementează conduita umană

Normele sociale apar din nevoia coordonării comportamentelor indivizilor ce trăiesc în societate şi din nevoia
asigurării eficienţei activităţilor lor.
Nu există gen de activitate socială căreia să nu i se impună sau să nu i se recomande anumite reguli de
desfăşurare, de exercitare. Stabilirea unor norme de ghidare a unei anumite activităţi este atît consecinţa
participării la realizarea acesteia a mai multor categorii de persoane (de vîrstă, profesie şi formaţie diferită), cît
şi consecinţa acumulării, de-a lungul timpului, a unei experienţe pozitive sau negative, fapt ce conduce, spontan
sau nu, la formularea unor reguli privind condiţiile reuşitei unor acţiuni
Norma socială este o regulă ce stabileşte felul în care să acţioneze sau să se comporte un individ în condiţii
determinate, pentru ca intervenţia să fie eficientă şi să sc bucure de o calificare favorabili. Unele norme sociale
au o largă sferă de cuprindere, guvernind comportamentul tuturor membrilor societăţii, cum este, de exemplu,
norma care interzice uciderea unei persoane, pe cînd altele pot ti te refere la anumite categorii
socioprofesionale, cum ar fi. de exemplu, o normă de munca aplicabilă agricultorilor sau anumitor grupuri, sau
chiar anumitor persoane ce deţin anumite funcţii In stau cum tlnt, de exemplu, normele cuprinse In capitolul V
Titlul III din Constituţia R Moldova privind Preşedintele R Moldova Norma sociali presupune o atitudine
conştientă ţk activă, concretizaţi în alegerea unui tip de comportament. Dar această alegere se face în cadrul
anumitor limite. Acţiunile oamenilor, deşi presupun sau se bazează pe conştiinţa fi voinţa fiecăruia, se
desfasoara în cadrul unei determinări complexe, în limitele căreia există mai multe posibilităţi de opţiune

52.Sistemul normelor sociale.


Am subliniat faptul că relaţiile sociale cunosc o mare diversitate şi dobândesc un caracter complex şi dinamic,
corespunzător societăţii în care acestea se manifestă.
Marea diversitate a relaţiilor sociale determină existenţa unei multitudini de norme sociale care urmăresc
influenţarea compor-tamentului oamenilor.
Aşadar, în categoria de norme sociale sunt cuprinse:
– norme etice (morale);
– norme obişnuielnice;
– norme tehnice;
– norme politice;
– norme religioase;
– norme juridice;
– norme de convieţuire socială.
Între diferitele norme sociale există o strânsă legătură. Astfel la începutul societăţii umane au apărut mai întâi
normele morale, urmate de cele religioase. Morala şi religia au la bază propriile sisteme de valori şi propriile lor sisteme
de norme care le ocrotesc. Valori ca viaţa, sănătatea, libertatea, munca, viaţa de familie etc au apărut mai întâi în sfera
moralei.
Normele morale sunt respectate din convingere fără a fi necesară o intervenţie exterioară individului.
Religia a preluat valorile general-umane din domeniul moralei şi le-a impus credincioşilor prin anumite dogme.
Normele religioase cuprinse în decalog – ca de exemplu, să nu furi, să nu fii desfrânat etc. apără valori ocrotite de
toate religiile, indiferent de nuanţele existente între ele şi care le separă.

53.Rolul normelor sociale în funcţionarea şi dezvoltarea durabilă a societăţii.


Normele sociale sînt create de oameni şi stabilesc conduita oamenilor în cele mai diferite domenii ale vieţii
sociale, varietatea lor fiind condiţionată, pe de o parte, de varietatea relaţiilor sociale reglementate - economice,
politice, de familie etc. - şi, pe de altă parte, de modul prin care voinţa şi interesele exprimate sînt aduse la
îndeplinire, cu alte cuvinte, consecinţele nerespectării lor (existenţa unor sancţiuni)10.
Existenţa normelor sociale este obiectiv necesară, nici societatea neputîndu- se lipsi de ele, fiind inimaginabilă
o societate anormică, adică fără norme de comportament. Pe măsura evoluţiei şi dezvoltării societăţii creşte şi
se diversifică sistemul normelor sociale. Rolul acestora şi, în mod special, al celor juridice creşte deosebit de
mult în societatea contemporană în care intervenţia tot mai amplă în orientarea proceselor sociale necesită
reglementări corespunzătoare.
Desigur, oamenii sînt liberi în alegerea comportamentului lor în conformitate cu diferitele norme sociale,
acestea nu li se impun mecanic, automat, ci trebuie să treacă prin conştiinţa lor, prin liberul lor arbitru. Această
libertate, liber - arbitru al oamenilor, este relativă, adică permite manifestarea concomitentă şi a libertăţii
celorlalţi. Norma supremă a dreptului, după Kant, cere să te comporţi în aşa fel încît libertatea, expresie a
voinţei autonome, să se împace cu libertatea fiecăruia. Dreptul este acela care, prin normele sale, asigură, pe de
o parte, o limitare reciprocă a voinţelor libere ale oamenilor. Pe de altă parte, în cazul alegerii unei conduite
contrar normei sociale, intervine corectivitatea necesară, aplicarea sancţiunii, foarte diferită, conform naturii
normei încălcate (morale, juridice etc.

54.Conceptul funcţiilor dreptului.


Dreptul are ca scop reglementarea relaţiilor sociale, orientarea comportamentului uman, în cadrul unor relaţii
de interes major, în conformitate cu o voinţă generală.
Acestui scop îi servesc o serie de funcţii.
Funcţiile dreptului stnt acele direcţii (orientări fundamentale) ale acţiunii mecanismului juridic la a căror
realizare participă întregul sistem al dreptului (ramurile, instituţiile, normele dreptului) precum şi instanţele
sociale cu atribuţii în domeniul realizării dreptului (baltag )
Cunoscutul sociolog american Tom Parsons, considera că funcţia primară a dreptului este funcţia integrativă,
dreptul avînd rolul de a calma elementele potenţiale de conflict şi de a unge mecanismul social.
Dreptul este în această lumină un instrument al controlului social,un instrument ce poate funcţiona în condiţii
bune numai în prezenţa următoarelor premise:
- existenţa fundamentului legitim al sistemului normativ;
- existenţa modului de interpretare a normelor dreptului;
- existenfa sancţiunilor ce se aplică în cazul încălcării acestora;
- existenţa unei jurisdicţii.

55.Prezentrea analitică a funcţiilor dreptului.


a) Funcţia normativă5. Funcţia normativă a dreptului derivă din scopul superior al lui şi din faptul că, nefiind scop în sine,
dreptul este destinat să asigure subordonarea acţiunilor individuale unei conduite-tip.
Această funcţie ne apare ca o funcţie de sinteză, care implică toate celelalte funcţii ale dreptului şi este strîns legată de
caracterul normativ al dreptului, de normativitatea juridică. Orice proces care apare în societate nu se poate desfăşura
anarhic, la întîmplare, ci într- un cadni organizat, normat, reglementat.
b) Funcţia de conservare, apărare și garantare a valorilor fundamentale ale societăţii. Fiind mijlocul cel mai eficient
de realizare a scopurilor social-politce, dreptul exercită un rol important în conducerea societăţii. Dreptul este o tentativă
de reglare a relaţiilor sociale, avînd menirea să stabilească în avalanşa de interese, adesea contradictorii, o
armonie in virtutea unei idei de valoare.
c) Funcţia informativă. Funcţia informativă permite cunoaşterea societăţii, a problemelor acesteia prin prisma
normelor juridice ale dreptului.
Dreptul concentrează în sine schimbările ce au loc în societate: principiile orinduirii sociale de stat, structura
politică a societăţii, caracterul relaţiilor economice, nivelul de democratizare a societăţii.
Din normele juridice putem culege o informaţie amplă despre societatea data la acea sau alta etapa de
dezvoltare.
d) Funcţia educativă. Prin norme juridice, statul asigură cadrul organizatoric necesar activităţii spirituale şi
pune la dispoziţia oamenilor o serie de mijloace culturale şi spirituale în a căror bază se realizează educaţia.
Astfel, dreptul ocroteşte valorile spirituale şi culturale care sînt legate nemijlocit de funcţionarea normată a
mecanismelor sociale. În cazul aplicarii sanctiunilor scopul urmarit este prevenirea abaterilor de la normele
juridice, educarea si reeducarea persoanelor.
e) Functia preventiva a dreptului, funtia de a preveni incalcarea normelor juridice , elaboreaza norme de
prevenire a acriminalitattii s.a.
56.Conceptul principiilor dreptului.
In sens juridic, termenul principiu are următoarele caracteristici: a) este un început în plan ideal, este o sursă,
o cauză de acţiune; b) are forţa şi semnificaţia unor norme superioare, generale, ce pot fi formulate în textele
actelor normative, de regulă, în Constituţii; c) se poate prezenta sub diferite forme, în special, ca o
generalizare de fapte experimentale; d) reflectă funcţionarea şi dezvoltarea dreptului: f) se caracterizează
printr-o pronunţată afinitate intre ele.
Principiile dreptului pot fi definite ca idei generale, postulate călăuzitoare sau
percepte directoare care stau la baza întregului sistem de drept dintr-o ţară, orientmd
reglementările juridice şi de aplicare a dreptului

57.Clasificarea principiilor dreptului.


Referindu-ne la clasificarea principiilor dreptului, putem menţiona că în literatura juridică există mai multe
criterii de clasificare:
A. După gradul de generalizare şi sfera lor de acţiune, acestea se clasifică în trei grupe, şi anume: a)
principii fundamentale sau generale; b) principii ra- murale (de ramură); c) principii interramur ale.
- Principiile fundamentale sau generale se desprind din Declaraţia de suveranitate a Republicii
Moldova. Asemenea principii sînt democratismul politic, drepturile omului, separaţia puterilor, pluralismul,
independenţa judecătoriilor. De regulă, aceste principii sînt înscrise în Constituţie şi capătă o forţă juridică
superioară faţă de celelalte legi şi faţă de toate ramurile dreptului.
- Principiile de ramură sînt înscrise în coduri sau alte legi. In această categorie de principii pot fi
numite principiul legalităţii, incriminării şi pedepsei în dreptul penal, principiile libertăţii contractuale sau
bunei credinţe în dreptul civil, principiile realităţii contradictorialităţii sau publicităţii în dreptul procesual şi
altele. Fiecare disciplină juridică de ramură studiază principiile ramurii de drept respective.
Evident că frontiera între principiile fundamentale, generale sau constituţionale şi cele de ramură este elastică,
penetrabilă în sensul că acestea se întrepătrund, se completează şi se sprijină reciproc.
- Principiile interramurale se referă la două sau mai multe ramuri de drept, dar nu la toate. Dintre ele
fac parte principiile oralităţii, contradictorialităţii sau publicităţii în dreptul procesual penal, în dreptul
procesual civil etc.
B. Din punct de vedere al conţinutului, principiile pot fi filozofice, politice, sociale, exclusiv juridice şi de
tehnică juridică.
C. în dependenţă de funcţiile pe care le îndeplinesc, principiile generale ale dreptului disting funcţia
fundamentală şi funcţia tehnică.
După genul de funcţie tehnică pe care o îndeplinesc, principiile generale ale dreptului se împart în principii
directoare şi principii corective.
Directoare sînt acele principii de care depinde ordinea socială, (de exemplu, prezumţia de cunoaştere a legii,
principiul egalităţii în faţa legii).
Corective sînt principiile în absenţa cărora soluţiile legale ar putea fi nejuste sau neadecvate (de exemplu,
principiul bunei credinţe sau principiul că nimeni nu poate să obţină avantaje din propria culpă (Nemo auditur
propria suam tur- pitudinem alejans).
D. După sfera de aplicare, principiile dreptului pot fi divizate în: a) principii de drept naţional (intern) ce se
aplică în cadrul unui stat; b) principii de drept comunitar (supranaţional) ce se aplică în cadrul Comunităţii
Europene, cu referinţă la Statele Uniunii Europene; c) principii de drept internaţional, ce se aplică
în cadrul societătii internaţionale, cu referire la statele lumii.
E. După diviziunea dreptului, deosebim: a) principii de drept public; b) principii de drept privat.

58.Principiile ramurale ale dreptului.


Principiile generale nu rămîn într-un spaţiu suspendat, ele nu există în mod abstract, fară legătura cu
reglementările din ramurile de drept. Principiile generale constituie, în acest sens, fundamentul principiilor de
ramură.
Unele dintre principiile de ramură, descrise în literatura de specialitate.
1. Principiile dreptului internaţional conţin regulile de conduită cele mai generale, a căror respectare este
obligatorie pentru toate statele-membre ale comunităţii internaţionale, pentru menţinerea păcii şi securităţii
internaţionale.
principiul egalităţii suverane se referă la faptul că statele sînt egale din punct de vedere juridic, fiecare stat fiind
obligat să respecte personalitatea celorlalte state. Potrivit acestui principiu, fiecare stat are dreptul să-şi aleagă
în mod liber sistemul său politic, social, economic şi cultural, să-şi elaboreze legile şi reglementările juridice
proprii.
pacta sunt servanda (principiul îndeplinirii cu bună credinţă a obligaţiilor internaţionale) este considerat cel mai
vechi principiu, pentru că el înseamnă în esenţă respectarea cuvîntului dat, a cuvintelor ce sînt scrise în
cuprinsul tratatelor internaţionale.
principiul autodeterminării (dreptul popoarelor de a-şi hotărî singure soarta) vizează două planuri: în plan intern,
principiul reprezintă dreptul statului de a-şi defini orînduirea socială şi de stat, de a dispune liber de bogăţiile
sale naturale, de a-şi rezolva liber toate problemele interne; în plan extern, principiul reprezintă dreptul fiecărei
naţiuni de a se constitui într-un stat independent.
principiul neintervenţiei în treburile interne interzice imperativ ca un stat să se amestece în treburile interne şi
externe ale altui stat.
principiul neagresiunii {nerecurgem la forţă şi ameninţarea cu forţa)
principi soluţionării pe cale paşnică a difrremielor internaţionale
principiul respectării drepturilor omului, respectiv dreptul la viaţă, egalitatea în faţa legii, dreptul la muncă, drepturi politice etc.
2. principiile dreptului chilvile sini definite ca „idei în conformitate cu care se cglcmcntea/ă relaţiile sociale fi care stau la
baza activităţii juridice"21.
Aceste principii sînt:
principiul inviolabilităţii proprietăţii, consacrat de Constituţia R. Moldova și dezvoltat de normele juridice de drept civil;
principiul egalităţii in faţa legii civile care pune în lumină deplina egalitate a persoanelor fizice fi juridice ht faţa normelor de
drept civil;
principiul îmbinării intereselor individuale cu cele generale vizează atît persoanele fizice cît fi persoanele juridice, în sensul că
drepturile civile ale acestora sin! recunoscute în ideea satisfacerii intereselor persoanelor in acord deplin cu interesele
generale ale societăţii. , jj;
principiul ocrotirii drepturilor subiective civile
3. principiile dreptului penal sînt definite ca reguli de bază cărora li se subordonează toate normele fi instituţiile dreptului penal
pnmipiul legalităţii exprimă faptul că întreaga activitate de apărare socială împotriva criminalităţii trebuie să se desfăşoare în
strictă conformitate cu lgea Acest principiu se exprimă prin două reguli fundamentale: (nu există infracţiune fără lege) si (nu
există pedeapsă fără lege);
principiul egalităţii in faţa legii se referă ta faptul că toţi membrii societăţii |K sînt egali in faţa legii penale.
Principiul umanismului dreptului penal constituie linia directoare a dreptului penal, potrivit căruia sînt apărate drepturile
şi libertăţile fundamentale ale omului fi este respectată personalitatea fiecăruia;
principiul prevenirii faptelor prevăzute de legea penală vizează faptul că legea penală are o funcţie preventivă;
principiul caracterului personal al răspunderii penale
principiul vinovăţiei persoana este suspusă răspunderii penale şi pedepsei penale numai pentru fapte săvîrşite cu
vinovăţie;
principiul individualizării răspunderii penale şi pedepsei
principiul teritorialităţii legii penale consfinţeşte faptul că legea penală se aplică pentru faptele săvîrşite pe
teritoriul R. Moldova.
4. Principiile dreptului procesual penal sînt definite ca ideile principale pe baza cărora este organizat
procesul penal:
principiul legalităţii
principiul prezumţiei nevinovăţiei,
principiul aflării adevărului presupune concordanţa deplină între concluziile formulate de organele judiciare şi
realitatea obiectivă privind fapta cercetată şi autorul acesteia;
principiul oficialităţii este fixat în art. 28 din Codul de procedură penală al R. Moldova, care prevede că
„instanţa de judecată efectuează acţiunile procesuale din oficiu în efectuarea acestora la cererea părţilor". Acest
principiu este obligatoriu în toate cele trei faze ale procesului penal: urmărirea penală, judecată şi punerea în
executare a hotărîrilor judecătoreşti;
principiul rolului activ al organelor judiciare penale consacră obligaţia organelor care participă la desfăşurarea
procesului penal de a manifesta un rol activ atît în iniţierea procesului penal cît şi în celelalte faze ale acestuia;
principiul garantării libertăţii persoanei prevede, ca In tot cursul pro cesului penal este garantată
libertatea persoanei,
principiul respectării demnităţii umane, orice persoană, care se află în proces de u r m ă r i r e penală sau de
judecată, trebuie t r a t a t ă cu respectarea d e m n i t ă ţ i i umane;
principiul operativităţii (celerităţii) procesului penal constă în rezolvarea (clarificarea) rapidă a cauzelor
penale şi simplificarea activităţii procesual penale;
principiul echităţii desemnează dreptul fiecărei persoane la un proces echitabil.
5. Principiile dreptului familiei sînt: principiul ocrotirii căsătoriei şi familiei, principiul ocrotirii
intereselor mamei şi copilului, principiul căsătoriei liber consimţite între soţi, principiul egalităţii în
drepturi dintre bărbat şi femeie, principiul exercitării drepturilor şi al îndeplinirii îndatoririlor
părinteşti în interesul copiilor, principiul monogamiei.
Principiile dreptului comunitar sînt:
principiul aplicabilităţii imediate şi efectului direct al normelor dreptului comunitar se referă la faptul că
acesta se aplică imediat în statele-membre, că el completează direct patrimoniul juridic al acestor
state şi că orice persoană are dreptul de a cere judecătorului să i se aplice tratatele, deciziile,
directivele şi reglementările comunitare.
principiul priorităţii dreptului comunitar arată că acesta nu poate fi obstrucţionat sau zădărnicit de
dreptul statelor-membre.
principiul armonizării dreptului naţional cu dreptul comunitar conţine ideea directoare a substituirii dreptului
naţional cu dreptul comunitar.

59.Conceptul de izvor al dreptului. Clasificarea izvoarelor dreptului.


Norma juridică nu poate deveni obligatorie într-o colectivitate, daci nu îmbraca o anumită formă de
exprimare si anume izvorul de drept
În teoria dreptului şi, în general, in ştiinţele juridice, conceptul de izvor al dreptului este utilizat Intr-un sens
specific, strict juridic, prin care se au în vedere formele de exprimare a normelor juridice actele normative (legi,
decrete), obiceiul juridic, practica judiciară ele,
Porntndu-se de la sensul etimologic al termenului „izvor", în ştiinţa juridică au fost definite, de asemenea,
sursele, originea, factorii de determinare şi creare a dreptului. Pentru a evita confuzia dintre cele două
abordări ale „izvoarelor" dreptului in ştiinţa juridică s-a făcut distincţia Intre izvoarele materiale şi izvoarele
formale.
Ixvoarrh materiale ale dreptului, numite şi izvoare reale, stnt concepute realităţi exterioare acestuia căre
determină acţiunea legiuitorului: ele dau naştere unor reguli izvorîte din necesităţile practice (dacă este vorba de
obicei).
Izvoare formate - care presupune mijlocul de exprimare a izvorului material, forma pe care o îmbracă dreptul
în ansamblul normelor sale.
Aşadar, prin izvoare ale dreptului (în sensul juridic) ştiinţa juridică are în vedere, într-o formulare foarte
generală, formele de exprimare ale normelor juridice în cadrul unui sistem de drept în diverse epoci şi ţări.
Sensul juridic al noţiunii de izvor formal al dreptului surprinde o multitudine de aspecte şi de modalităţi prin
care conţinutul preceptiv al normei de drept devine regulă de conduită, se impune ca model de urmat în
relaţiile dintre oameni.
Sau izvorul de drept este forma de exprimare a dreptului, adică modalitatea de instituire sau recunoaştere de
către puterea de stat a normelor juridice in procesul de creare a dreptului.
Clasificarea izvoarelor dreptului o găsim în lucrarea profesorului Gh. I. Mihai şi Radu L Motica Fundamentele
Dreptului11: a) izvoarele fundamentale (Constituţia, tratatele internaţionale); b) izvoarele generale (legile
organice şi ordinare); c) izvoarele detaliatoare (hotărîri, decrete); d) izvoare întregitoare (cutuma, precedentul
judiciar).

60.Obiceiul juridic ca izvor al dreptului.


Ansamblul normelor sincretice - drepte, bune şi sacre - păstrate in memoria orala a comunităţii, poartă
denumirea de obicei juridic sau cutumă juridică.
Obiceiul juridic este o componentă a tradiţiei normative şi, de aceea, poartă trăsăturile acesteia:
conservatorism, rigiditate, compozitism, arie mică de aplicare, ambiguitate. Ca izvor de drept, obiceiul juridic e
lipsit de certitudinea textului scris. Formulele lui sînt puternic impregnate în starea afectivă a comunităţii, iar
impreciziile lui întîmpină dificultăţi de aplicare.
Primele legiuiri scrise au fixat în scris o serie de cutume, anume pe cele care puteau fi generalizate iar cele care
nu au fost asimilate şi fixate în legiuiri au continuat să trăiască în umbra acestora, reglementîndu-li-se rostul în
raport cu ele.
Mecanismul trecerii unei cutume în sistemul izvoarelor dreptului pozitiv este marcat de două momente:
- fie că statul, prin organele sale legislative, recunoaşte oficial un obicei şi îl încorporează într-o normă a sa,
aşa cum s-a întîmplat în Codul civil al R. Moldova (art. 4);
fie cutuma este invocată de părţi ca normă de conduită în faţa unei instanţe de judecată şi aceasta o validează
prin hotărîrea sa, aşa cum se întîmplă în instanţele din India sau China.

61 .Doctrina juridică. Rolul ştiinţei juridice în diferite perioade de timp.


Reprezinta analizele investigatiile si interpratariel date de specialistii teoreticieni si practicieni fenomenului
juridic – reprezinta stiinta dr.
Doctrina jurid a avut o mare insemnatate, fiind recunoscuta ca izv de dr in special in antichitate si in epoka
medieval. Astfel, in dr roman jurisconsultii au desfasurat o activitate complexa si bogata privind aplicarea si
interpretarea dr, aducid o contrbutie substantiala la dezvoltarea si la adoptarea reglementarilor jurid la relatiile
vietii sociale.
Dintre jurisconsulti de mare renume in sec III dupa Hristos, sint cunoscuti: Papinian, Paul,Ulpian, ale caror
opera au capatat putere de lege in baza unor hotariri date de imparatii Teodosiu al II-lea si Valentinian al III-lea,
an 426.
Si in evul mediu doctrina a jucat un rol important. In situatiile dificile ale dr cutumiar, judecatorii cautau solutii
in comentariile din operele stiintifice. In epoca moderna , doctrina juridical a incetat practice sa fie izv de dr.

62.Precedentul judiciar şi practica judecătorească ca izvor al dreptului.


Precedentul judiciar si practica judiciara, au avut un rol important ca izv formale ale dr de-a lungul istoriei.
Precedentele judiciare sunt soluţii pronunţate de instanţele judecătoreşti, soluţii care, în anumite condiţii, devin
obligatorii în situaţii similare ce vor fi judecate ulterior.
Practica judecătorească înglobează toate hotărârile pronunţate de către instanţele judecătoreşti.
Precedentul este mai mult caracteristic sist de dr anglo-saxon. Inca in dr feudal , practica judiciara capata
valoare de izv de dr, mai ales in Europa, dupa receptionarea dr roman. Odata cu centralizarea puterii de st
feudale si cu formarea monarhiilor absolute se constata tendinta intaririi rolului actelor normative edictate de
monarhul absolut , in detrimentul precedentului si al altor izv de dr.
Odata cu revolutiile burgheze problema precedentului judiciar, ca izv de dr sa pus diferit in diverse sist de dr.
Astfel in Anglia , dr comun impreuna cu dr statutar alcatuiesc sstemul de dr englez , si este format din hotariri
judecatoresti si obiceiuri jurid. Iar in Elvetia exista opinie ca unele hotariri ale tribunalului federal constituie
adevarate izv ale dr. In sist de dr socialist practicii judiciare nu i sa recunoscut sub nici un aspect rolul de izv de
dr. In tara noastra, desi practicii judiciare i se acorda o atentie sporita, la fel nu e considerata izv de dr.

63.Contractul normativ ca izvor al dreptului.


Poate fi definit ca un act individual, un accord de vointa, realizat pe baza unor norme jurid, care produce efecte
jurid stabilind dr si obligatii unor subiecti précis determinati.
Contr cu character normative ca izv de dr, au avut o aplikare mai larga in dr feudal, unde se realizau astfel de
acorduri intre nobili si orase, intre diverse stari sociale, etc.evident ele exprimau raportul de forta intre partile
semnatare(ex : Magna Charta Libertatum).
Contr normative ca izvor de dr este mai des intilnit in ramurile de dr constitutional, dr muncii si dr
international. Contractual este un important izv al dr constitutional in cazul formarii federatiilor sau
confederatiilor. In dr muncii si protectiei sociale, contr colectiv de munca este un contr normative, deoarece in
continutul sau sint stabilite reguli de conduit generale si obligatorii.
La etapa contemporana o insemnatate deosebita o au contr international ca izv ale dr international.

64. Actul normativ-juridic ca izvor al dreptului.


Este izv de dr creat de organelle autoritatilor publice, izv cecontin reguli generale si obligatorii, a caror aplikare
la nevoie e asigurata prin forta de constringere a st.
Characteristic p/u actele normative-jurid sint urmatoarele trasaturi generale.
1) ele sint acte ale activitatii de elaborare a dr de catre st si include prescriptii jurid obligatorii cu character
general despre conduita oamenilor si organizatiilor, precum si prescriptii privind modificarea si suspendarea
actiunii normelor juridice.
2) actul normativ jurid isi extinde actiunea nu asupra unui raport concret si nu asupra unui cerc individual
concret de raporturi, ci asupra unui sau altui tip de raporturi sociale si asupra tipului de actiuni ale oamenilor.
3) Actul normativ jurid este adresat orikarui subiect ce participa la aceste relatii. Ele pot fi aplikate in mai
multe rinduri. Actele normative se refera nu la fiecare persoana , ci la categoria de participant la acest raport
individual.
Actele normative se impart in : legi si acte normative subordinate legii.
65.Legea şi actele normative juridice subordonate legii: clasificarea lor.
Termenul lege desemneaza actul normative ce emana de la organul legislativ. Legile se impart in : legi
constitutionale, legi ordinare si legi organice.
1) Constitutia si legile constitutionale sint investite cu o forta jurid superioara tuturor celorlalte legi si acte
normative. Constitutia fiind legea fundamental a st si impreuna cu legile constitutionale sint cele mai
importante izvoare de dr.
2) Legile organice – sint nemijlocit indicate de constitutie. Prin ele se reglementeaza sistemul
electoral,organizarea si desfasurarea referendumului, organizarea Guvernului,etc.
3) Leg ordinare- se deosebesc dupa insemnatatea si ordinea adoptarii lor.
Mai deosbim categorii specific ale legii : legi exceptionale, temporale, interpretative. Deasemenea mai sint
dupa continutul lor: legi material, legi procedurale. Dupa regl jurid : legi cu character civil, penal,administrative
, financiar, etc. dupa sfera de cuprindere a relatiilor sociale reglementate: legi generale, special, exceptionale.
Actul normative – creat de organelle autoritatii publice, ce contine reguli generale si obligatorii, a caror
aplikare la nevoie e aplikata prin forta de constringere a st.
Celelalte acte normative sint : hotaririle parlamentului,decretele presedintelui, hotaririle si ordonantele
guvernului, ordinele, instructiunile si regulamentele ministerelor, hotaririle si dispozitiile org administratiei
publice locale.

66. Acţiunea actelor normative juridice în timp. Regulile şi excepţiile acţiunii.


Durata de timp in care o n.j. e in vigoare reprezinta si intervalul de timp in are ea produce efecte juridice, si
evidentiaza 2 momente principale: 1) momentul initial(intrarea n.j. in vigoare); 2) momentul final(incetarea
actiunii n.j.)
Deci actul normative intra in vigoare: a)din momentul publicarii lui oficiale; b) din momentul adoptarii actului
normative sau din momentul indicat nemijlocit in textul actului normative sau al altui act special.
Din momentul intrarii in vigoare n.j. guverneaza in deplinatate relatiile sociale : din acest moment nimeni nu
este in drept sa nu respecte prevederile n.j. pe motiv ca nu o cunoaste.
N.j. actioneaza doar in present sau viitor de aceea un principiu fundamental al actiunii n.j. e principiul
neretroactivitatii lor. Legea nu ultraactiveaza , deci ea nu isi extinde actiunea dincolo de iesirea din vigoare. Cu
toate ca aici exista si anumite exceptii , cum sint:
1) retroactivitatea expresa – unde aceasta se indica in textul legii noi
2)legea penala – aici se prevede ca leg penala poate fi aplikata si unor situaii anterioare, daca pedeapsa are un
character mai blind, sau ii usureaza pedeapsa.
3) alta exceptie prevede actele normative exceptionale (temporale); 4) alta exceptie e legata de actiunea legilor
interpretative.
Momentul final, adica incetarea actiunii n.j. are lok prin abrogare, prin expirarea termenului p/u care a fost ea
edictata si caderea ei in desuetudine.
Abrogarea- este un procedeu tehnico-jurid prin care actele normative fara termen isi inceteaza activitatea prin
renuntare la ele,scoaterea lor din uz. Abrgarea cunoaste mai multe forme : expresa, tacita,totala si partiala.
Suspendarea in timp – a unei n.j. are lok in cazuri exceptionale p/u cauze determinate.
Derogarea- o abatere sau exceptie de la reglementarea existent, ii ingusteaza sfera de aplikare.
Ultima forma este caderea actului normativ in desuetudine – atunci cind desi formal este in vigoare, totusi nu e
rational de a fi aplikata, datorita dezvoltarii relatiilor sociale, schimbarilor social-politice si economice.

67. Acţiunea actelor normative juridice în spaţiu: principiile şi excepţiile acţiunii.


Acțiunea normelor de drept în spațiu este guvernată de principiul teritorialității legii. Conform acestui
principiu, legea se aplică doar pe teritoriul statului ce a adoptat-o, excluzând acțiunea acelei legi pe teritoriul
altui stat, precum și acțiunea legii unui stat străin pe teritoriul respectivului stat.
Deci intregul sistem de norme jurid produc efecte jurid pe un anumit teritoriu. Astfel ele se divizeaza in doua
grupe: 1)interne; 2)internationale. Cele interne se divizeaza in : locale si centrale.
N.j. internationale – regl relatiile dintre st conform principiului teritorialitatii. Aceste norme sint obligatorii si
produc efecte jurid. In cazul in care st a aderat la unele acte normative internationale si le-a ratificat, ele devin
prioritare fata de cele interne.
Referitor la actele normative interne,o deosebita importanta pentru valabilitatea lor o are forma orinduirii de st.
Drept teritoriu al statuluii se considera intreaga parte terestra,subsolul, bogatiile subpamintene,apele interne si
teritoriale, spatiul aerian in limitele frontierelor de st, precum si teritoriul ambasadelor.
Principalele cazuri de neaplikare a legii unei tari asupra tuturor persoanelor de pe teritoriul sau sint:
1)imunitatea diplomatica; 2)statutul juridic al consulilor; 3)regimul juridic al unor categorii de straini.
In cazul in kare un membru al unei ambasade, al unei agentii diplomatice sau consulare, a savirsit o fapta grava
pe teritoriul st de resedinta, el poate fi declarat persoana non-grata sau poate fi expulzat.
Si daca actele nrmative adoptate de org centrale ale st ationeaza pe intreg teritoriul tarii, atunci norm jurid
lokale au o actiune limitata, la unitatea administrativ-teritoriala sau economika asupra careia se extinde
autoritatea organului.

68. Acţiunea actelor normative juridice asupra persoanelor.


Normele juridice ale unui stat se aplică tuturor persoanelor care se află pe teritoriul acelui stat, indiferent că
sunt cetăţeni ai acestuia, străini ori apatrizi.
Totuşi, există norme de drept care nu se aplică tuturor subiectelor de drept. Astfel, sunt norme care se aplică
doar persoanelor fizice sau numai persoanelor juridice. De asemenea, unele reguli de drept vizează anumite
categorii distincte de persoane, cum ar fi studenţii, avocaţii, inginerii, militarii, magistraţii, demnitarii,
persoanele căsătorite, părinţii etc.
Astfel dupa cercul de subiecti ai r.j. pot fi : norme individuale si n. Colective.
Dupa caracterul n. Jurid. : - n.j. cu caracter general de aplikare pentru toti subiectii de drept;
- N.j. ce se aplica numai pers fizice ; si – n.j. ce se aplica doar pers jurid.;
- N.j. speciale ce se aplica doar anumitor categorii de subiecti de drept;
- N.j. cu caracter individual ce se aplica unei singure persoane.
Dupa statutul juridic al pers fizice se deosebesc:
-cetatenii st strain, - cetatenii st propriu-zis; - pers fara cetatenie (apatrizi).
Actiunea actelor normative asupra pers e strins legata cu actiunea teritoriala a actelor normative, atit sub aspect
itern cit si international. Ce inseamna ca n.j. actioneaza asupra tuturor destinatarilor in limitele teritoriului de
actiune al unui sau altui act normativ.
Dar sint si exceptii: - sefii statelor, corpul diplomatic si consular, unele categorii de straini, dispun de imunitate
diplomatica, ce consta in exceptarea de la jurisdictia st strain pe teritoriul careia se gasesc.
- Cetatenii straini si apatrizii ce lokuiesc pe teritoriul st, sint limitati in drepturi.
- Unele acte normative se rasfring asupra pers fizice indiferent de lokul savirsirii infractiunii.
Sint cunoscute 3 forme de reglementare de catre st a regimului jurid al strainilor :
Regimul national- recunoasterea de catre st de resedinta a acelorasi dr pentru straini de care se bucura proprii
sai cetateni.
Regim special – acordarea pentru starini a unor dr nominalizate in acorduri internationale sau in legislatii
nationale.
Clauza natiunii celei mai favorizate – un regim consacrat in acorduri bilaterale, in temeiul careie st acorda un
tratament la fel de avantajos ca acela conferit cetatenilor unui st tert considerat favorizat.

69.Norma juridică: noţiune, trăsături.


Norma juridică reprezintă acea regulă de conduită socială, instituită sau recunoscută de către stat, care are drept
scop asigurarea ordinii în societate și care poate fi adusă la îndeplinire, în caz de nevoie, prin forţa de
constrângere a statului.
Nici o formă de asociere umană nu poate funcționa in mod adecvat fără instituirea unui minim de reguli de
conduită.Putem spune ca normele sau născut odata cu societatea. Rolul normei este legat de organizarea vieții
sociale pe baze raționale , societatea funcționînd independent de voințele individuale. Norma juridica conține
pretentiile si exigentele societatii fata de conduita membrilor sai in anumite categorii de relații.
Norma juridică se distinge prin următoarele caractere: (a) social, (b) statal, (c) general si impersonal, (d)
obligatoriu, (e) prescriptiv, (f) permanent şi (g) coercitiv.
a.Norma juridică prezintă un caracter social fiindcă priveşte exclusiv relaţiile ce se stabilesc între oameni, în
societate.
b.Regula juridică are un caracter statal. Fenomenul juridic nu poate fi separat de cel statal. Norma de conduită
devine regulă de drept doar dacă este expresia voinţei statale. Astfel, în cele mai multe cazuri, norma de drept
este emisă de către stat, prin organele abilitate, folosindu-se un proces legislativ special.
c.Norma juridică are un caracter general şi impersonal deoarece prescrie o conduită standard, concepută să se
aplice unui număr nelimitat de situaţii şi de persoane ce intră sub incidenţa sa. Această trăsătură arată că norma
juridică vizează înlăturarea oricărei discriminări între subiectele de drept, precum şi garantarea egalităţii
acestora în faţa legii.
d.Regula de drept are caracter obligatoriu. Prevederile normelor juridice nu sunt facultative pentru subiectul de
drept, ci ele trebuie respectate de către acesta.
e.Norma juridică prezintă caracter prescriptiv. În majoritatea cazurilor, regula de drept instituie o prescripţie,
un comandament adresat subiectului şi nu doar o simplă recomandare.
f.Norma de drept are caracter permanent deoarece ea produce efecte fără încetare, continuu, între momentul
intrării sale în vigoare şi cel al ieşirii din vigoare.
g.Caracterul coercitiv (puterea, dreptul de a constrange). De regulă, normele juridice sunt respectate de
bunăvoie de către subiectele de drept cărora li se adresează. Atunci când ele nu sunt respectate, intervine forţa
coercitivă a statului.
h.Norma de drept are caracter volitiv deoarece ea “întruchipează şi oficializează voinţa socială, iar într-un stat
democratic voinţa generală majoritară” exprimată prin intermediul organului legislativ suprem.
i.Caracterul de injoncțiune rezultă din faptul că norma juridică este considerată o “poruncă statală”.
j. Regula de drept are caracter violabil deoarece, deşi nu este o conduită dezirabilă, “norma juridică poate fi
nerespectată, ignorată, încălcată” de către subiectul de drept căruia i se adresează.
k.Caracterul tipic rezultă din faptul că norma “reţine doar trunchiul comun, ceea ce este caracteristic unei
situaţii, fără a evoca diferenţele individuale”.
l.Caracterul public constă în faptul că, pentru a fi respectată şi eficientă, norma juridică trebuie să fie făcută
publică. Este necesar ca ea să fie redactată şi publicata.

70.Structura normei juridice.


Norma juridică are o dublă structură: (1) structura logico – juridică (internă) şi (2) structura tehnico –
legislativă (externă).
Structura internă a normei de drept este alcătuită din trei elemente: (1) ipoteza, (2) dispoziţia şi (3) sancţiunea.
Ipoteza arată condiţiile sau împrejurările în care se aplică norma. Ipotezele sint de mai multe feluri :
-Ipoteza determinată strict stabilește cu precizie condițiile sale de aplicare. -Ipoteza relativ -determinată lasă
loc interpretării sau nu indică decât la modul general condițiile aplicării ei.
În raport de complexitatea împrejurărilor luate în considerare, ipotezele sunt -simple sau -complexe .
-Ipoteza simplă prevede o singură situație în prezența căreia norma devine realizabilă.
-Ipoteza cumulativă (complexă) indică mai multe împrejurări prin cumularea cărora norma devine aplicabilă.
În funcție de numărul împrejurărilor avute în vedere, ipotezele pot fi -unice sau -alternative.
-Ipoteza unică prevede doar o singură împrejurare aptă să declanșeze aplicarea legii.
-Ipoteza alternativă conține mai multe împrejurări, pentru realizarea legii fiind suficientă producerea oricăreia
dintre ele.
Dispoziţia constă în conduita prescrisă subiectului în condiţiile ipotezei date.
În funcție de precizia detaliilor oferite, dispozițiile pot fi -determinate strict sau - relativ -determinate.
-Dispoziția determinată strict stabilește cu precizie drepturile și obligațiile persoanelor la care se referă.
-Dispoziția relativ -determinată stabilește mai multe variante de conduită sau limitele acesteia.
În raport de natura conduitei prescrise subiectului, dispozițiile sunt onerative, prohibitive, permisive, de
recomandare și de stimulare.
Dispoziția onerativă este dispoziția care obligă subiectul la săvârșirea unei (unor) acțiuni. Dispoziția
prohibitivă(care opreste, interzice) este dispoziția care interzice realizarea unei (unor) acțiuni.
Dispoziția permisivă dă posibilitatea subiectului să aleagă conduita pe care dorește să o urmeze.
Dispoziția de recomandare este dispoziția care face anumite recomandări subiectelor de drept vizate, fără a le
obliga la o anumită conduită. Dispoziția de stimulare prevede recompensarea subiectului de drept care o
urmează.
Sanctiunea arată consecinţele nerespectării sau respectării (în cazul normelor stimulative) dispoziţiei de
către subiectul de drept. În funcție de gradul lor de determinare, sancțiunile pot fi:
-Sancțiuni determinate strict (sunt stabilite precis de către normă, neputând fi făcută nici o abatere de la ele, în
sensul de a fi mărite, micșorate sau schimbate de către organul de aplicare) și
- Sancțiuni relativ determinate (pot fi stabilite concret de către organul care le aplică dintr-un cadru mai larg,
prevăzut între un minim și un maxim). -Sancțiuni unice (prevăd o unică modalitate de tragere la răspundere a
subiectului sau de restabilire a ordinii de drept) și -Sancțiuni alternative (dau posibilitatea organului de
aplicare să aleagă dintre mai multe feluri de sancțiuni). -Sancțiuni unice și sancțiuni cumulative (dau
posibilitatea organului să aplice mai multe sancțiuni pentru aceeași conduită a subiectului).
În raport de natura lor, sancțiunile sunt : 1-penale 2- civile 3- administrative 4- disciplinare etc.
Sancțiunile penale se numesc pedepse și sunt de trei feluri: -principale- complementare - accesorii.
Sancțiunile civile sunt împărțite în -sancțiuni propriu – zise (care privesc patrimoniul subiectului) și
-pedepse civile (împiedică subiectul să dobândească un drept subiectiv sau suprimă un asemenea drept).
În funcție de scopul lor, sancțiunile pot fi -de anulare,- reparatorii sau -expiatorii.
Sancțiunile de anulare vizează lipsirea de efecte (anularea sau declararea ca nule) a actelor încheiate cu
încălcarea legii. Sancțiunile reparatorii au în vedere restabilirea ordinii de drept încălcate prin nerespectarea
dispoziției, precum și repararea prejudiciului produs cu această ocazie.
Sancțiunile expiatorii definesc sancțiunile ce se aplică subiectului ce a încălcat norma juridică și care îi
restrâng acestuia un drept sau altul (inclusiv libertatea in cazul inchisorii), urmărind pedepsirea acelor fapte cu
caracter antisocial.
Structura tehnico-legislativă (externă) Această structură are în vedere forma exterioară a regulii de drept.
Ea reprezintă dispunerea normelor juridice pe articole, alineate, subalineate și gruparea acestora în secțiuni,
capitole, titluri, cărți (părți).

71 .Modalităţi de expunere a elementelor normelor juridice în textul actului normativ.


nu aaaa

72.Clasificarea normelor juridice.


a. După forța juridică a actului normativ în care sunt incluse, normele juridice se împart în:
-norme cuprinse în legile deParlament. Aceste legi pot fi constituționale, organice sau ordinare;
-norme cuprinse în decretele emise de Președintele;
-norme cuprinse în hotărârile, ordonanțele și ordonanțele de urgență ale Guvernului;
-ordine și instrucțiuni ale ministerelor;
-norme cuprinse în actele normative (hotărâri, decizii) elaborate de organele administrației publice
locale (prefecți, primari, consilii județene și consilii locale).
b. După ramura de drept din care fac parte, distingem:
-norme de drept constituțional; -norme de drept civil; -norme de drept penal;
-norme de drept procesual civil; -norme de drept procesual penal; -norme de drept administrativ;
-norme de dreptul familiei; -norme de drept comercial; -norme de drept fiscal;
-norme de dreptul muncii; -norme de dreptul mediului; -norme de drept internațional public;
-norme de drept internațional privat etc.
c. După caracterul dispoziției ce o conțin (natura conduitei prescrise subiectului de drept), normele juridice se
clasifică în:
1- norme imperative și 2- norme permisive.
1-Normele imperative (categorice, peremptorii) sunt acelea a căror respectare a dispoziției de către subiectele
de drept se impune categoric, nefiind admisă nici o abatere de la aceasta.
Normele imperative pot fi : -onerative sau - prohibitive.
Normele onerative - prescriu obligația de a săvârși o acțiune. Normele prohibitive- impun subiectului să se
abțină de la săvârșirea uneia sau mai multor acțiuni.
2-Normele permisive (dispozitive sau facultative)-nu obligă subiectul la o anumită conduită și nici nu îi interzic
expres să facă ceva, ci doar îi oferă acestuia posibilitatea de a opta liber pentru una dintre conduitele oferite de
lege, în funcție de propria apreciere.
Normele permisive pot fi: - supletive, -de împuternicire (de competență), -de stimulare -de
recomandare.
Normele supletive-- oferă subiectului posibilitatea de a opta pentru conduita pe care o dorește (dintre mai
multe variante posibile sau în anumite limite indicate de lege), iar dacă acesta nu optează (de regulă, într-un
anumit interval de timp) norma prevede reglementarea ce se va aplica.
Normele de împuternicire- sunt regulile de drept care fixează drepturi și obligații. Acestea stabilesc
competențele subiectelor de drept.
Normele de recomandare- sunt acelea care propun o anumită conduită ce nu este obligatorie și care poate fi
urmată și de alte subiecte de drept decât cele vizate de norma în cauză.
N. de stimulare – stabilesc atribuirea de decoratii, premii.
d. După sfera de aplicare (și gradul de generalitate), normele juridice se împart în:
-norme generale, -norme speciale și -norme de excepție.
Normele generale se aplică tuturor relațiilor sociale (raporturilor juridice) aparținând unui domeniu sau unei
ramuri de drept. Acestea se mai numesc norme de drept comun.
Normele speciale se aplică unei sfere mult mai restrânse de relații sociale din cadrul unei ramuri de drept ori
anumitor instituții juridice.(ex. Norme ce se aplika numai barbatilor si n. ce se aplika doar femeilor.) Normele
de excepție reglementează situații deosebite (excepționale), cum ar fi calamitățile naturale (inundații,
cutremure, avalanșe), contexte social – politice (stare de urgență, stare de război) etc.
eDupă structura logico -juridică pe care o prezintă, normele juridice se împart în -norme complete și
-norme incomplete.
Normele complete (perfecte) conțin toate cele trei părți constitutive ale structurii logico – juridice (ipoteza,
dispoziția și sancțiunea), având un înțeles clar, complet. Aceste norme constituie majoritatea;
Normele incomplete (imperfecte) -nu prezintă toate părțile constitutive ale structurii interne. Din structura
normelor juridice imperfecte poate lipsi un element (ipoteza ori sancțiunea).
La rândul lor, normele incomplete se împart în: (1) norme de trimitere – ce se completează cu norme din același
act normativ sau din alte acte normative existente (în vigoare), la care trimit . (2) norme în alb – fac trimitere
și urmează să se completeze cu alte norme ce nu există încă (nu au fost adoptate), dar care urmează să apară.
f.În raport de gradul și de intensitatea incidența lor, normele sunt :-norme principii și -norme mijloace.
Normele principii (cardinale) sunt normele cuprinse în acte normative fundamentale (Constituții, Declarații
etc.) sau care sunt deduse prin interpretare și care constituie principii de drept.
Normele mijloace sunt toate celelalte norme juridice care au menirea să transpună în ordinea socială normele –
principii.
g.După felul sancțiunii prevăzute în norma juridică, normele se împart în :-punitive și -stimulative.
Normele punitive(au scopul de a pedepsi) cuprind sancțiuni negative, pedepse juridice pentru subiectele de
drept care nu respectă comandamentul conținut de dispoziția normei juridice.
h.dupa caracterul relatiilor pe care le reglementeaza- sint :norme materiale – regl. Relatiile economice
,politice , sociale,ideologice,s.a., determina statutul juridic al persoanei,dr libertatile si indatoririle ei
fundamentale.
n. procesuale- intaresc formele procesuale de realizare si aparare a celor materiale.
i. dupa continutul si caracterul expunerii n. juridice : -n. principii
n. definitii – pot sa se contina in diferite articole ale unui sau altui act normativ.
n. sarcini – intaresc scopurile si sarcinile la kare trebuie sa fie indreptata intreaga activitate a org de st.
n. calcule – contine diferiti indici calitativi si cantitativi ale activitatii org puterii de st si altor institutii si org
statale.

73.Teoria raportului juridic: noţiune, trăsături, clasificare.


Raportul juridic reprezintă 0 relație socială care este reglementată de către o norma de drept și care dă
naștere la drepturi și obligații în sarcina subiectelor între care s-a stabilit.Drepturile și obligațiile subiectelor de
drept pot fi realizate, atunci când este cazul,și prin forța de constrângere a statului.
Caracterele raportului juridic
Raportul juridic prezintă mai multe caractere. Astfel, raportul juridic este un raport:
-social,
-volițional și
-valoric.
DIFERITE CATEGORII DE RAPORTURI JURIDICE
Deosebirea între diferitele categorii de raporturi juridice se va face în funcție de
natura normei de drept care guvernează relația socială ce se constituie în raport juridic.
Astfel, în temeiul unei reguli de drept civil se va naște un raport de drept civil (de exemplu, dintr-un delict civil
se naște întotdeauna un raport de drept civil), iar dintr-o regulă de drept penal se constituie un raport de drept
penal
(de exemplu, săvârșirea unei infractiuni)
1. Caracterul social
Caracterul social al raportului juridic este determinat de faptul că acesta se
stabilește între oameni, fie priviți individual ca persoane fizice, fie ca participanți în cadrul unor persoane
juridice, ce pot fi chiar instituțiile statului.
2. Caracterul volițional
Raportul juridic este un raport volițional deoarece el se naște din voința subiectelor de drept.
Voința subiectelor de drept de a stabili raportul juridic trebuie completată cu
voința statului care este autorul normelor de drept în baza cărora se nasc raporturile juridice, adică drepturile și
obligațiile pe care le vor avea subiectele de drept.
Datorită acestui motiv, în doctrină se vorbește despre dublul caracter volițional
al raportului juridic.
3. Caracterul valoric
Raportul juridic prezintă și un caracter valoric deoarece prin intermediul său sunt fie protejate fie concretizate
principalele valori sociale.
Sectiunea III - Structura raportului juridic

74.Subiectele raportului juridic


1. Subiectele raportului juridic
Subiectele unui raport juridic sunt doar oamenii. Aceștia pot fi priviți fie
individual (persoane fizice), fie grupați în anumite structuri de organizare, colective (statul, organele statului și
persoanele juridice).
A-persoana fizica
B-statul
C-organele statului
D-persoanele juridice
A. Persoana fizică este omul ca titular de drepturi și obligații.
Individul este recunoscut ca titularul unei capacități juridice, aceasta
reprezentând aptitudinea generală și abstractă a unei persoane de a dobândi drepturi și de a-și asuma obligatii
juridice.
În dreptul civil se face distinctie între:
- capacitatea de folosință și
-capacitatea de exercitiu.
Capacitatea de folosință este posibilitatea unei persoane de a fi subiect de drept, aptitudinea de a fi titular de
drepturi și obligații în cadrul raportului juridic. Aceasta se dobândește prin naștere (uneori chiar în perioada de
după concepție – capacitatea de folosință anticipată) și se pierde prin moarte.
Capacitatea de exercițiu constituie aptitudinea unei persoane de a-și exercita
singură drepturile și obligațiile. Aceasta se dobândește la 18 ani. Între 14 și 18 ani persoana fizică are o
capacitate de exercițiu restrânsă care îi îngăduie să-și exercite singură doar anumite drepturi și sa-și poată
asuma numai unele obligații.
Există și situații în care anumite persoane fizice, deși au o vârstă mai mare de 18 ani, nu posedă capacitate de
exercițiu deoarece, pentru anumite motive, ele au fost puse sub interdicție printr-o hotărâre judecătorească
irevocabilă (interzișii judecătorești).
Persoana fizică, pentru a nu fi confundată cu alte persoane fizice, prezintă anumite atribute de indentificare.
Acestea sunt: numele și prenumele, data și locul nașterii, domiciliul, starea civilă și codul numeric personal
(CNP).
B. Statul constituie subiect de drept atât în cadrul raporturilor juridice interne, cât și în al celor externe.
Statul este subiect de drept în dreptul constituțional (cetățenia, federațiile,
raporturile dintre el și unitățile administrativ-teritoriale).
În dreptul civil, statul este participant în calitate de creditor al tuturor obligațiilor
fiscale ale contribuabililor (reprezentat de Ministerul de Finanțe), precum și în anumite aspecte legate de
dreptul succesoral (moșteniri vacante).
C. Organele statului sunt reprezentate de organele legislative, administrative -
executive, precum și de cele judiciare.
D. Persoana juridică constituie un subiect colectiv de drept. În doctrina mai
veche, conform influenței franceze, persoana juridică este numită persoană morală.
Persoanele juridice sunt constituite prin asocieri sau grupări de persoane fizice învederea realizării unui anumit
scop.
Persoanele juridice pot fi înființate prin act normativ emis de către unul dintre
organele puterii de stat (centrale sau locale) ori prin manifestarea de voință a mai multor persoane fizice sau
juridice, realizată în condițiile legii și, eventual, supervizată de un organ de stat.
Desființarea unei persoane juridice poate avea loc în aceleași moduri.
Persoanele juridice au capacitate juridică care de cele mai multe ori este limitată la obiectul lor de activitate
(specialitatea capacității de folosință)
Ca atribute de identificare, în cazul persoanelor juridice se disting: denumirea,
naționalitatea, sediul, contul bancar, numărul de înmatriculare sau înregistrare în anumite
Evidențe specifice și codul de identificare fiscală.

75.Conţinutul raportului juridic - dreptul subiectiv şi obligaţiunea juridic


Conținutul raportului juridic este alcătuit din drepturile și obligațiile subiectelor
între care s-a stabilit raportul.
Drepturile și obligațiile subiectelor de drept între care s-a stabilit un raport juridic sunt corelative, astfel încât
obligația unuia dintre aceștia este chiar dreptul celuilalt.
În unele raporturi de drept doar un subiect poate fi titular de drepturi, celălalt fiind titular de obligații. În alte
raporturi, subiectele sunt, în același timp, atât titulari de drepturi, cât și de obligații.
Există și situații (căsătoria) în care subiectele de drept au exact aceleași drepturi și obligații unul față de altul
(soții).
Dreptul subiectiv este prerogativa sau posibilitatea unui subiect de drept să facă
sau să nu facă ceva, să pretindă altui subiect să facă, să nu facă sau să-i dea un lucru. De asemenea, posibilitatea
de a apela la forța de constrângere a statului în cazul nerespectării drepturilor sale.
În funcție de posibilitatea evaluării lor în bani, drepturile subiective se împart în:
-drepturi patrimoniale (cel mai important fiind dreptul de proprietate) și
- drepturi personal-nepatrimoniale.
Titularul dreptului subiectiv se numește subiect activ.
Obligațiile juridice constituie îndatoriri ale subiectului de a da , de a face, de a nu face ceva altui subiect de
drept.
Titularul obligației juridice poartă denumirea de subiect pasiv.

76.Obiectul raportului juridic


Noţiunea de obiect al raportului juridic desemnează acţiunea sau inacţiunea subiectelor raportului juridic.
Subiectul activ al raportului juridic poate să întreprindă diverse acţiuni sau să solicite celuilalt subiect astfel de
acţiuni în procesul derulării raportului juridic. Se poate astfel aprecia că obiectul raportului juridic îl constituie
conduita subiecţilor acestuia desfăşurată în vederea materializării drepturilor subiective şi a obligaţiilor.
În literatura de specialitate este susţinută şi ideea potrivit căreia obiectul raportului juridic îl constituie bunurile
la care se referă conţinutul raportului juridic. În opinia noastră numai conduita părţilor pune în mişcare
bunurile, numai ea face ca dreptul subiectiv să fiinţeze, ceea ce ne determină să o considerăm ca un element
structural al raportului juridic.

77.Faptele juridice şi clasificarea lor. Corpul juridic.


Naşterea, modificarea şi stingerea raporturilor juridice sunt dependente de anumite împrejurări exterioare
raportului juridic. Atunci când legea leagă naşterea, modificarea sau stingerea unor raporturi juridice de
anumite împrejurări, acestea dobândesc calitatea de fapte juridice.
Faptele juridice sunt, de regulă, prevăzute în ipoteza normelor juridice care reglementează un anumit raport
juridic. Apariţia acestor împrejurări duce la naşterea raportului juridic, la individualizarea subiectelor sale şi la
concretizarea conţinutului şi a obiectului raportului juridic. De asemenea, faptele juridice pot modifica sau
stinge raportul juridic. În felul acesta, existenţa raportului juridic este dependentă de dinamica faptelor juridice
care stau la baza naşterii, modificării sau stingerii acestora. Desigur, faptele juridice se leagă în mod specific de
un anumit raport juridic. Nu există fapte juridice universale care să stea la baza oricărui raport juridic.
Determinarea faptelor juridice este o prerogativă a legiuitorului, el fiind acela care stabileşte ce împrejurări pot
da naştere, modifica sau stinge un raport juridic.
Faptele juridice se împart în evenimente şi acţiuni. Evenimentele sunt acele împrejurări independente de voinţa
oamenilor de care legea leagă naşterea, modificarea sau stingerea raporturilor juridice. În rândul evenimentelor
intră naşterea, moartea, curgerea timpului, calamităţile naturale şi alte asemenea împrejurări naturale,
incontrolabile de către om.
Imprejurările, atunci când intervin, fac să se nască anumite raporturi juridice (moartea - raporturi de
succesiune), să le modifice (calamităţile naturale se instituie în forţă majoră care împiedică executarea
obligaţiilor contractuale) sau să le stingă (trecerea timpului duce la exigibilitatea creanţelor etc.)
Acţiunile umane sunt cele mai numeroase fapte juridice. Ele se împart în acţiuni licite şi acţiuni ilicite.
Acţiunile licite se numesc acte juridice. Ele sunt manifestări de voinţă îndreptate în mod expres spre naşterea,
modificarea sau stingerea unor raporturi juridice. Un contract de vânzare-cumpărare este un astfel de act juridic
în virtutea căruia se naşte un raport juridic, în cadrul căruia prind viaţă cele vizate prin acordul de voinţă al
părţilorO altă categorie a acţiunilor o constituie acţiunile ilicite, care reprezintă încălcări ale legii. Ele poartă
denumiri diferite în funcţie de ramura de drept în care intervin. Astfel, acţiunile ilicite din dreptul penal se
numesc infracţiuni, cele din dreptul administrativ abateri administrative, în rândul cărora o categorie distinctă o
constituie contravenţiile, delicte în domeniul dreptului civil etc.

78.Teoria activităţii normative a statului: definiţie, genuri. Tehnica juridică şi


tehnica legislativă.
Tehnica reprezintă, deci, un gen de cunoaştere, care trebuie să permită, pornind de la ştiinţă folosirea practică a
unui fenomen, a unei legi ştiinţifice. Analizînd raportul dintre ştiinţă şi tehnică, constatăm că aceasta din urmă
este aplicarea practică a ştiinţei în vederea atingerilor anumitor obiective, pe care omul şi le fixează şi, pe care
le vizează cînd creează o ştiinţă.
Tehnica juridică cuprinde anumite reguli, procedee, metode, principii, în vederea executării operaţiilor juridice,
adică în vederea elaborării actelor normative, în general, şi de sistematizare a dreptului.
Problema tehnicii juridice şi a metodologiei elaborării dreptului nu este numai o problemă ce ţine de ştiinţa
juridică ci, sub anumite aspecte, se transformă ea însăşi într-o reglementare juridică, devine o obligaţie juridică
pentru organele de stat cînd pregătesc, iniţiază un act normativ. De altfel, elaborarea actelor normative
presupune existenţa unor specialişti, jurişti, pe de o parte, care cunosc această metodologie şi, după cum ştim,
presupune şi folosirea altor specialişti, din alte domenii, care studiază relaţiile sociale pe care le reglementează
actul normativ respectiv.
Tehnica juridică este un concept complex, care cuprinde atît tehnica elaborării dreptului, sau tehnica legislativă,
cît şi tehnica realizării, aplicării, interpretării şi sistematizării dreptului.Conţinutul noţiunii de tehnică juridică
ne apare astfel ca deosebit de complex, el implică momentul receptării de către legislator a comandamentului
social, aprecierea sa selectivă şi elaborarea normei (tehnica legislativă), dar cuprinde, de asemenea, şi
momentul realizării (transpunerii în viaţă) a normei de drept construite de legislator (tehnica realizării şi
interpretării dreptului).
După cum vedem noţiunea de tehnică juridică nu corespunde noţiunii de tehnică legislativă.
Uneori se confundă tehnica juridică cu legiferarea (cu tehnica legislativă), printr-o reducere a sferei tehnicii
juridice doar la procesul elaborării normative.
Tehnica legislativă este parte componentă a tehnicii juridice şi este alcătuită dintr-un complex de metode şi
procedee menite să asigure o formă corespunzătoare conţinutului (substanţei) reglementărilor juridice.
Alegerea acestor procedee tehnice ale legiferării aparţine legislatorului. Dar ea nu poate fi nici pe departe
arbitrară. Există anumite principii deduse din reglementări constituţionale sau înscrise ca atare în metodologii
de tehnică legislativă, adoptate de parlamente. Asemenea principii sînt urmărite atît în practica normativă
parlamentară, cît şi în activitatea desfăşurată de alte organe statale cu competenţe normative.

79.Factorii de configurare a dreptului


a) Cadrul natural - factor de configurare a dreptului. În toate componentele sale - mediul geografic, factorii
biologici, fiziologic, demografici - aceşti factori influenţează dreptul.
"Legile, nota Montesquieu, trebuie să fie potrivite cu condiţiile fizice ale ţării; cu clima - rece, caldă sau
temperată - cu calitatea solului, cu aşezarea, cu întinderea sa..."
De exemplu: măsurile legislative pentru completarea poluării mediului, regimul juridic al terenurilor agricole,
regimul juridic al spaţiului aerian, regimul juridic al mării teritoriale etc.
Factorul demografic de asemenea exercită influenţă asupra reglementărilor juridice. Sînt cunoscute măsurile de
limitare a creşterii demografice şi invers, măsuri de stimulare a relaţiilor şi mentalităţilor cuplului conjugal faţă
de descendenţa finală (investiţia demografică).
Diversele împrejurări naturale (evenimente), care nu depind de voinţa omului, pot, prin voinţa legii, constitui
cauze de naştere, modificare sau stingere a raporturilor. Asemenea evenimente sînt naşterea, moartea, curgerea
implacabilă şi inversibilă a timpului, calamităţi naturale etc. Curgerea timpului poate, spre exemplu consolida
juridic sau stinge un drept, un cutremur poate provofa un raport juridic de asigurare de bunuri.
b) Cadrul istoric, etnic, naţional are in vedere condiţiile istorice şi particularităţile etnico-naţionale ale
populaţiei. De pildă, existenţa unei populaţii cu o structură etnică omogenă, prezenţa minorităţilor etnice şi
naţionale a populaţiei, componenţa multietnică şi naţională a populaţiei, toate îşi spun cuvîntul intr-un fel sau
altul şi asupra dezvoltării dreptului;
c) Cadrul social-politic influenţează dreptul constituindu-se ca un factor de configurare cu o acţiune specifică.
Acest factor de configurare are o componenţă complexă a cărei funcţionare conjugată nu poate rămîne în nici
un sistem de drept fără nrmări. Economicul, politicul, ideologicul, culturalul - au o influenţă puternică asupra
dreptului.
Un element compopent al cadrului social-politic este factorul economic (condiţiile materiale ale societăţii),
care-şi impune autoritatea sa asupra celorlalte componente.
d) Cadrul soclal-economic este determinat de nivelul economiei, formele de proprietate, structurarea societăţii
în diferite clase sau categorii sociale şi profesionale etc. Se constată însă că între economie şi drept există o
interdependenţă şi o influenţare reciprocă, iar pe măsura dezvoltării istorice, în societatea contemporană rolul
dreptului în reglementarea relaţiilor sociale, inclusiv a celor economice, sporeşte etc. Sistemul politic este de
asemenea un factor tot mai important de configurare a dreptului. Schimbarea sistemului politic, bunăoară, cu
consecinţele sale asupra tuturor ramurilor dreptului şi mai ales, asupra celui constituţional, de pildă,
reglamentarea instituţiei "drepturilor omului" în fostele ţări socialiste după răsturnarea regimurilor autoritare,
dictatoriale.
e) Cadrul cultural - ideologic (creaţie spirituală, ideologică, religia, cultura în general) are o înrăurire
semnificativă asupra reglementărilor juridice. Nu trebuie scăpat din vedere faptul că dreptul însuşi, în măsura
în care exprimă năzuinţele poporului, este un element de cultură.
Asupra dreptului exercită influenţă şi structurile organizatorice ale societăţii. Nu avem în vedere doar structurile
politice oficiale - statul în primul rînd - ci şi grupurile de interes, grupurile de presiune politică - structurii
sociale nestatale.
Ele fac publice cauzele pe care le apără, sprijină sau resping candidaturi la alegeri, dezbat proiecte de legi,
influenţează legislativul prin tacticile lobby-ulul.
O puternică influenţă socială exercită grupurile de presiune. Alături de partidele politice - institute specifice ale
vieţii sociale - aceste grupuri influenţează cu o forţă crescîndă jocul politic.
Deşi în statutele lor afirmă că nu doresc puterea, ci doar vor s-o influenţeze, grupurile de presiune sînt o
prezenţă tot mai activăMijloacele de acţiune ale grupurilor de presiune sînt: propaganda, jocul de influenţă şi
acţiunea directă (greva, blocarea străzilor etc.).
f) Factorul uman reprezintă zona centrală de interes pentru orice legislator. Reglementînd comportamentul
oamenilor în cadrul unor categorii diverse de raporturi sociale dreptul se raportează permanent la prezenţa
omului în societate, la capacitatea sa de a influenţa şi chiar de a transforma socialul.
De la naştere, omul parcurge un proces complex şi îndelungat de socializare, proces care semnifică integrarea
sa în societate, învăţarea modului social de existenţă, subordonarea faţă de regulile de conduită, prescrise prin
normele sociale. Dimensiunea umană a dreptului priveşte, înainte de orice, drepturile esenţiale ale individului:
("drepturile fundamentale"), dreptul care garantează egalitatea deplină a tuturor oamenilor, posibilitatea lor de
manifestare nestingherită în temeiul demnităţii şi libertăţii, pentru că omul după natura sa, este o fiinţă demnă şi
liberă.
g) Un alt factor este factorul internaţional, situaţia internaţională a ţării respective, raporturile cu vecinii, cu
comunitatea internaţională care influenţează de asemenea asupra dreptului. Toţi aceşti factori îşi au felul lor,
într-o măsură mai mare sau mai mică, în elaborarea reglementărilor juridice. Semnificativă din acest punct de
vedere este analiza diverşilor factori în elaborarea dreptului actual în Moldova, competiţia politică pentru a
determina adoptarea unor reglementări juridice în economie, în organizarea sistemului politic, în învaţămînt, cu
privire la statutul persoanei ş. a., în făurirea dreptului unei societăţi democratice.

80.Principiile activităţii de elaborare a dreptului.


A. Principiul planilicării legislative şi a suprematiei legii, potrivit cărora activitatea normativă trebuie să se
realizeze după programe de legiferare a parlamentului, cît şi ale guvernului ca iniţiator al proiectelor de legi.
În acest sens, după august 1991 sau legiferat acte normative deosebit de importante pentru viaţa social-politică
a Moldovei, cum ar fi legile organice referitoare la administraţie (guvern, ministere, organe locale), justiţie,
legile asupra fondului funciar, privatizării, cetăţeniei etc., etc.
Principiul supremaţiei legii, după care legea se bucură de forţă juridică supremă în ierarhia izvoarelor de drept,
ea reglementînd cele mai importante relaţii ale vieţii sociale şi fiind adoptată de parlament, ales prin sufragiu
universal. Toate actele normative ale celorlalte organe de stat trebuie să se întemeieze pe lege.
B. Principiul (cerinţa) fundamentării ştiintifice a activităţii de elaborare a dreptului.
Amplificarea şi adîncirea complexităţii relaţiilor interumahe ridică în faţa legislatorului aspecte de reglementare
cu totul noi.
Apar domenii noi de reglementare, cum ar fi la noi domeniul concurenţei, domeniul dezvoltării economice etc.
Abordarea acestor domenii implică o înarmare cu cunoştinţe noi. Legislatorul nu ajunge niciodată în mod
întîmplător la definirea propoziţiei normative (a normei), ci prin practică şi raţionament.
Mai devreme sau mai tîrziu o asemenea reglementare, care nu ţine cont de trebuinţele sociale reale, se va
confrunta cu fenomenul de respingere, "de revoltă" a faptelor împotriva dreptului.
Întrucît organele de decizie juridică (parlamentele) nu au ele însuşi posibilitatea să întreprindă asemenea
operaţiuni, se apelează de obicei la organisme juridice specializate, care sînt indriduite să avizeze proiectele de
acte normative.
C. Principiul asigurării echilibrului între stabililatea şi mobilitalea uniii sistem de drept.
În procesul elaborării normative, legislatorul se confruntă cu presiuni sociale dintre cele mai variate
(economice, politice, culturale, ideologice). Schimbările rapide ce intervin in socictale duc ln mutaţii în
conţinutul raporturilor sociale, la modificari instituţionale.
"Poporul, - nota J. J. Rouseaii - ajunge să dispreţuiască legile ce se schinibă în fiecare zi".
Penlru acest motiv raportul dintre stabilitatea şi modalitatea unui sistem de drept nu esle doar o chestiune de
politică juridică, el ţine de însăşi raţiunea dreptului, de menirea sa socială.
Respectarea acestui principiu asigură eliminarea lacunelor legislative, a normelor căzute în desuetudine, a
paralelismelor, suprapunerilor şi contradicţiilor dintre diferite reglementări.
D. Principiul accesibilitaţii în elaborarea normativă.
Arta legislatorului constă în a construi norme care să prevină asemenea dificultăţi. "Legislatorul, - remarca
Ihering - trebuie să gîndească profund ca un filozof, dar trebuie să se exprime clar ca un ţăran". Trebuie, de
asemenea, avut în vedere că cei dispuşi să violeze norma de drept vor încerca intotdeauna să exploateze
eventualele dificienţe sau neclarităţi ale reglementării.

81 .Etapele activităţii de elaborare a dreptului. Procesul legislative


a) Elaborarea sau iniţierea actelor normative.
Un act normativ care se are în vedere să fie adoptat, trebuie să fie iniţiat de cineva care stabileşte un proiect de
act normativ. Actele normative sînt iniţiate, de regulă, de organul care are dreptul de a adopta acest act
normativ. Vorbind despre lege, iniţierea adoptării legii aparţine celor care au dreptul de iniţiativă legislativă. Nu
oricine poate veni să propună Parlamentului proiecte de legi, ci numai organele care au drept de iniţiativă
legislativă.
b) Dezbaterea proiectelor actelor normative.
Dezbaterea proiectelor are loc în formele stabilite de Constituţie şi de Regulamentul de organizare şi
funcţionare ale organului legislativ.
Proiectul de lege, prezentat spre dezbatere Parlamentului Republicii Moldova, se dezbate, de regulă, în două
lecturi. Regulamentului Parlamentului Republicii Moldova prevede ca "în cursul dezbaterilor proiectului de
lege în prima lectură pot fi examinate propuneri vizînd":
- adoptarea legii;
- remiterea proiectului de lege comisiei permanente sesizate în fond sau altei comisii competente pentru
definitivare;
- adoptarea proiectului de lege în întregime şi supunerea ei dezbaterii în a doua lectură;
- respingerea proiectului de lege.
c) Adoptarea actelor normative.
Proiectul de lege se adoptă articol cu articol, iar la sfîrşit se trece la votare şi practic la adoptarea lui în
întregime.
Un proiect de lege se adoptă cu votul a jumătate plus unu din deputaţii Parlamentului, votul putînd fi secret sau
deschis.
d) Promulgarea şi publicarea actelor normative.
Odată votată legea, ea este adoptată. După aceea urmează promulgarea, pe care o face Preşedintele.
Promulgarea nu este un vot nou ci este un act prin care, pe de o parte, se recunoaşte că acesta este conţinutul
autentic al textului care a fost votat de Parlament, iar pe de allă parte, se dă dispoziţie să fie publicata.
Publicnrea nu ţine de aprobarea legii, însă ea este un moment important, deoarece în acest fel se aduc la
ctinoştinţă cetăţenilor prevederile legii.

82.Structura actului normativ juridic


1. Titiul actului normativ este elementul de identificare a acestuia. O cerinţă a tehnicii juridice constă în aceea
ca titlul să fie concis şi să exprime cu claritate obiectul reglementării respective.
2. Preambulul actului normativ reprezintă o succintă introducere, unde se arată considerentele de natură socială,
economică, politică, juridică, avute în vedere la elaborarea actului normativ. Aceasta nu este absolut necesar, de
aceea, el se întocmeşte numai pentru anumite acte, de regulă, cele mai importante. El ajută la înţelegerea actului
normativ, deoarece în el se dă într-o formă mai succintă, decît în expunerea de motive, justificarea noii
reglementări. Este important de reţinut, că preambulul nu conţine norme juridice. În anumite împrejurări,
preambulul poate să conţină orientări fundamentale, care stau la baza actului normativ. De regulă, aceste
preambuluri se referă la preambulurile unor acte foarte importante (constituţii). Marea majoritate a actelor
normative nu au preambul.
3. Dispoziţiile sau principiile generale reprezintă o primă parte a reglementărilor din actul normativ. Aici sînt
stabilite anumite dispoziţii cu caracter general ce privesc actul normativ în totalitatea sa. Aceste dispoziţii
generale pot lua uneori forma şi denumirea de "Principii generale" în sensul că stabilesc anumite principii
valabile pentru întregul act normativ. Uneori ele sînt despărţite, chiar printr-un titlu distinct, un capitol sau o
secţiune distinctă, cu titlu de "Principii generale", sau "Dispoziţii generale", sau "Principii de bază". De
exemplu: Legea privind alegerea Parlamentului, capitolul 1 este întitulat "Dispoziţii generale".
4. Dispoziţii de conţinut. În funcţie de problematica actului normativ, aceste dispoziţii pot fi mai mult sau mai
puţin numeroase şi, după caz, să se împartă în subdiviziuni (capitole, paragrafe).
Dispoziţiile de conţinut formează conţinutul propriu-zis al actului normativ. În această parte sînt cuprinse
regulile ce stabilesc drepturi şi obligaţii, se arată un anumit comportament, sînt arătate urmările în cazul
nerespectării conduitei impuse.
5. Dispoziţiile finale propriu-zise. Ele se referă la data intrării în vigoare a actului normativ atunci cînd se
doreşte acest lucru. Numeroase acte normative au nevoie de dispoziţii, de tranziţie de la vechea la noua
reglementare, să rezolve anumite situaţii tranzitorii şi atunci se adaugă şi aceste dispoziţii cu caracter
tranzitoriu. Cît priveşte modul lor de delimitare, ele pot fi uneori cuprinse într-un titlu distinct, sau într-un titlu,
de regulă, indicat cu "Dispoziţiile finale".
B. Structura actului normativ.articolele acestuia se pot grupa în secţiuni, capitole, titluri. Unele coduri sînt
organizate pe (partea generală şi partea specială).

83.Conceptul legalităţii. Garanţiile legalităţii.


Legalitatea se defineşte ca un principiu fundamental de drept în baza căruia orice subiect de drept trebuie să
respecte, şi, cînd e cazul, să aplice legile şi celelalte acte normative ori individuale.
1. O cerinţa fundamentală a legalităţii în activitatea normativa este respectarea ierarhiei actelor normative,
în special respectarea supremaţiei legii. Principiul legalităţii în activitatea de elaborare a dreptului - activitatea
normativă - cere organelor statului ce emit acte normative să nu-şi depăşească competenţa
2. Unitatea legalitaţii Unitatea legalităţii constă în faptul că legea este şi trebuie să fie aceeaşi pe întreg
teritoriul statului şi pentru toate subiectele de drept..3. Legalitatea şi oportunitatea.
.Principiul oportunităţii (cerinţa) impune studierea atentă a particularităţilor şi împrejurărilor în care urmează să
se aplice actul normativ4. O cerinţă fundamentală a legalităţii destinată deopotrivă organelor de stat,
organizaţiilor obşteşti ci cetăţenilor, esfe asigurarea şi respectarea drepturilor şi libertăţilor democratice ale
cetăţenilor
5. Legalitatea şi disciplina de stat. O cerinţă de bază a legalităţii este asigurarea disciplinei de stat. La rîndul ei,
întărirea disciplinei de stat creează condiţiile necesare unei respectări stricte a normelor juridice.
3.Principiile şi garanţiile legalităţii.
Ansamblul condiţiilor obiective şi subiective care asigură respectarea strictă a legilor şi a tuturor actelor
normative bazate pe lege, precum şi prevenirea şi înlăturarea tuturor încălcărilor de drept constituie
garanţiile legalităţii. Legalitatea rezultă din garanţiile sale. Acestea constau în factorii care asigură respectarea
tuturor actelor normative creînd totodată condiţiile prevenirii şi înlăturării faptelor ilegale.
Fie că sînt obiective (de exemplu, cele de natură economică) sau subiective (vizînd calitatea conştiinţei juridice
a individului), fie că sînt generale (cum ar fi natura democratică a societăţii) sau speciale (de exemplu, controlul
de stat) etc. aceste garanţii operează cumulativ, ca un sistem coerent, care asigură ordinea de drept promovînd
legalitatea.
Aceste cerinţe în acţiune şi formează legalitatea, ele fiind chemate să excludă din viaţa socială haosul,
samavolnicia, lipsa de control, inclusiv să asigure şi să apere drepturile persoanei, şi, în ultimă instanţă, să aducă în
corespundere realitatea cu idealurile cuprinse în noţiunea de legalitate, pentru ca ceea ce este scris în normele
juridice să poată deveni o realitate, să se transforme într-un comportament real al participanţilor la relaţiile sociale,
într-o adevărată legitate a relaţiilor sociale, într-o strictă ordine de drept. ;principiul legalităţii cuprinde şi unele
cerinţe concrete, tipice pentru o categorie ori alta de norme juridice sau o ramură sau alta de drept. De exemplu: în
dreptul penal şi în procesul penal el apare în special sub forma legalităţii încriminării şi pedepsei, independenţei
judecătorilor şi supunerii lor numai legii, garantării dreptului la apărare, prezumţiei de nevinovăţie.În opinia
prof..Legalitatea, se bazează pe nişte cerinţe care se manifestă în condiţiile regimurilor politice democratice, acestea
fiind: generalitatea dreptului, adică necesitatea unei legislaţii dezvoltate, corespunzătoare, în care toate relaţiile
sociale care reclamă o implicare juridică să fie reglementate prin lege; în legislaţie să nu existe asemenea lacune
care ar permite unele acţiuni voluntare, samavolnice; supremaţia Constituţiei şi a legilor; altfel spus, subordonarea
tuturor actelor subnormative şi individuale legilor în vigoare, iar a legilor şi a altor acte ale organelor de stat -
Constituţiei; egalitatea tuturor în faţa legii, înaintarea faţă de toţi participanţii la relaţiile sociale a unor cerinţe
unice, fără privilegii; existenţa unor mecanisme sociale şi juridice care să asigure realizarea dreptului (respectarea şi
executarea strictă a obligaţiilor, posibilităţi egale pentru folosirea drepturilor subiective); aplicarea garantată şi
calitativă a dreptului, lupta activă şi categorică cu toate încălcările de drept, tragerea obligatorie la răspundere
juridică a persoanelor care au încălcat legea; stabilitatea, siguranţa ordinii de drept, eficacitatea întregului mecanism
de reglementare juridică.
84.Ordinea de drept şi ordinea publică.
Ordinea publica este o stare de drept, continutul fiind legat de prevederile legale, ceea
ce permite realizarea si mentinerea echilibrului bazat pe :
- consensul social necesar functionarii optime a ansamblului social in conditiile
reglementarilor juridice in vigoare ;
- apararea si respectarea drepturilor si libertatilor fundamentale ale cetatenilor ;
- apararea avutului public si privat ;
- apararea valorilor supreme in scopul promovarii si afirmarii progresului social
intr-o societate democratica.
Ordinea publica este strans legata de ordinea de drept, reprezentand proiectia
acesteia din urma in organizarea si desfasurarea activitatii publice intr-un stat si constand in
respectarea tuturor normelor de comportare generala, a regulilor de convietuire sociala, de
aparare a cetatenilor si a integritatii lor, a drepturilor legitime ale acestora precum si a
proprietatii private si publice.
Mentinerea ordinii publice reprezinta ansamblul de masuri si actiuni intreprinse pentru
prevenirea tulburarilor sau a altor manifestari cu violenta in scopul evitarii fortei.
Caracteristica principala a mentinerii ordinii publice o constituie prevenirea, in care scop
culegerea si valorificarea informatiilor este elementul esential alaturi de actiunile privind
asigurarea ordiniipe timpul intrunirilor, manifestatiilor de diferite tipuri.
Asigurarea ordinii publice cuprinde un ansamblu de masuri, activitati si actiuni specifice
adoptate si desfasurate de catre organismele specializate ale administratiei de stat, in scopul
respectarii normelor de conduita civica prevazute in legi si alte acte normative, a drepturilor
si libertatilor cetatenilor, precum si a celor de protectie a proprietatii publice si private.
Restabilirea ordinii publice reprezinta ansamblul masurilor legale, preponderent
represive, bazate pe forta de constrangere, inclusiv pe forta fizica si a armelor de foc
aplicate de organele cu atributii legale pentru readucerea situatiei create prin incalcarea
grava a ordinii publice, generatoare de pericol, pentru siguranta statului, a cetatenilor, a
proprietatii publice si private, la starea de normalitate.

85. Coraportul legalitate, democraţie, ordine de drept.


În literatura juridică cuvîntul „legalitate” cunoaşte mai multe sensuri.. Astfel, profesorul francez Bernard
Chantenbout defineşte legalitatea ca pe un principiu al vieţii sociale şi de stat, care constă în îndeplinirea exactă,
neabătută şi uniformă a normelor juridice de către toţi participanţii la relaţiile sociale; el presupune lupta continuă
cu încălcările de drept şi neadmiterea samavolniciei în viaţa socială.
Constituţia Republicii Moldova, în art. 7, declară Constituţia drept Lege supremă a statului. Nici o lege şi nici un alt
act juridic care contravine prevederilor Constituţiei nu are putere juridică. La fel şi Constituţia României în art. 1
alin.(5) declară: „În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie”.
Alţi autori, de exemplu profesorii I. Ceterchi, I. Luburici, definesc legalitatea ca principiu fundamental de drept în
baza căruia orice subiect de drept trebuie să respecte şi, cînd e cazul, să aplice legile şi celelalte acte normative ori
individuale. Legalitatea, în opinia prof. francez Auby, este definită şi ca o îndatorire fundamentală de natură
constituţională care priveşte persoanele fizice şi juridice, modul de organizare şi desfăşurare a activităţii de stat.
Profesorul I. Santai defineşte legalitatea ca respectare întocmai a Constituţiei, legilor, celorlalte acte normative şi a
actelor juridice concrete date în baza lor, respectare a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti de către organele statului,
de organismele sociale în general, precum şi de către cetăţeni. Cetăţeanul este liber să se manifeste sau să
întreprindă orice, în afară de ceea ce este interzis prin lege: autoritatea de stat poate desfăşura numai activităţile
stabilite prin lege ca atribuţii.
Legalitatea este, pe de o parte, o cerinţă care decurge din lege, iar pe de alta, o stare care rezultă din respectarea ei.
Din acest motiv, se poate vorbi de promovarea, asigurarea ori încălcarea legalităţii, deoarece legalitatea înseamnă
tocmai respectarea legii, în genere a oricărui act normativ (inclusiv decrete, hotărîri, instrucţiuni ş. a.) sau individual
(contracte, hotărîri judecătoreşti etc.).
Aceste cerinţe în acţiune şi formează legalitatea, ele fiind chemate să excludă din viaţa socială haosul,
samavolnicia, lipsa de control, inclusiv să asigure şi să apere drepturile persoanei, şi, în ultimă instanţă, să aducă în
corespundere realitatea cu idealurile cuprinse în noţiunea de legalitate, pentru ca ceea ce este scris în normele
juridice să poată deveni o realitate, să se transforme într-un comportament real al participanţilor la relaţiile sociale,
într-o adevărată legitate a relaţiilor sociale, într-o strictă ordine de drept.Astfel, principiul legalităţii caracterizează
dreptul în ansamblu şi se manifestă sub forma unor cerinţe fundamentale în toate ramurile dreptului. Pe lîngă aceste
cerinţe fundamentale menţionate mai sus, principiul legalităţii cuprinde şi unele cerinţe concrete, tipice pentru o
categorie ori alta de norme juridice sau o ramură sau alta de drept. De exemplu: în dreptul penal şi în procesul penal
el apare în special sub forma legalităţii încriminării şi pedepsei, independenţei judecătorilor şi supunerii lor numai
legii, garantării dreptului la apărare, prezumţiei de nevinovăţie.În opinia prof. Tudor Roşca, legea este un
instrument de mare forţă de asigurare a legalităţii, de apărare a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor. Dar ea nu
trebuie apreciată ca o categorie absolută, ci trebuie aplicată în comun cu alte măsuri de meditaţie şi
conciliere.Legalitatea, se bazează pe nişte cerinţe care se manifestă în condiţiile regimurilor politice democratice,
acestea fiind: generalitatea dreptului, adică necesitatea unei legislaţii dezvoltate, corespunzătoare, în care toate
relaţiile sociale care reclamă o implicare juridică să fie reglementate prin lege; în legislaţie să nu existe asemenea
lacune care ar permite unele acţiuni voluntare, samavolnice; supremaţia Constituţiei şi a legilor; altfel spus,
subordonarea tuturor actelor subnormative şi individuale legilor în vigoare, iar a legilor şi a altor acte ale organelor
de stat - Constituţiei; egalitatea tuturor în faţa legii, înaintarea faţă de toţi participanţii la relaţiile sociale a unor
cerinţe unice, fără privilegii; existenţa unor mecanisme sociale şi juridice care să asigure realizarea dreptului
(respectarea şi executarea strictă a obligaţiilor, posibilităţi egale pentru folosirea drepturilor subiective); aplicarea
garantată şi calitativă a dreptului, lupta activă şi categorică cu toate încălcările de drept, tragerea obligatorie la
răspundere juridică a persoanelor care au încălcat legea; stabilitatea, siguranţa ordinii de drept, eficacitatea
întregului mecanism de reglementare juridică.
Conceptul care dirijează aceste dezbateri este statul de drept. Scopul principal al transformărilor din ţara noastră
este de a făuri în Republica Moldova democraţia, un stat de drept.
Adoptarea Constituţiei Republicii Moldova consacră respectarea unor principii esenţiale pentru instaurarea
democraţiei, consfinţite încă în Declaraţia despre suveranitate din 23 iunie 1989 şi Declaraţia despre
independenţă din 27 august 1991 cum sînt: pluralismul politic, separaţia puterilor în stat, asigurarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale ale cetăţeanului, prevenirea abuzului de putere, a totalitarismului, reforma
economică prin introducerea economiei de piaţă ş.a. Aceste principii sînt menite să asigure în societatea noastră
unele valori fundamentale precum justiţia, drepturile, libertatea şi demnitatea umană, securitatea juridică a
persoanei.
Pe măsură ce in evoluţia societăţii umane s-a ajuns ca finalitatea supremă să o reprezinte omul, demnitatea
umană, astfel cum se prezintă în contemporaneitate societăţile cu regimul democratic al statului de drept, are
loc deplasarea spre dreptul subiectiv, situarea "drepturilor omului" în miezul preocupărilor, ca centru de
gravitaţie spre care se orientează reglamentările date de drept ca şi alte aspecte ale fenomenului juridic în
special doctrina juridică. În cadrul cursului vor fi analizate toate fenomenele de manifestare ale fenomenului
juridic.
În cadrul regimurilor democratice operează principiul reprezentativităţii. Puterea de stat are ca fundament
pluralismul politic şi se manifestă în baza şi în limitele legii, cu respectarea drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului.Democratia ca forma de guvernare si tip de functionalitate a regimului politic se
caracterizeaza prin caracteristici ca:puterea apartine poporului, pluralism politic,se aplica principiul majoritatii,
libertatea si recunoasterea opozitiei,promovare si apararea drepturilor si libertatilor fundamentale.
Ginta a fost o formă universală de organizare a societăţii primitive. Ea s-a caracterizat printr-o diviziune
naturală a muncii (după sex şi vîrstă) şi prin domnia obiceiului. Democraţia gentilică însemna proprietatea
comună asupra pămîntului, lipsa unei forţe exterioare de constrîngere, o putere socială ce apartinea întregii
colectivităţi Democraţia presupune necesitatea instaurării puterii liber alese a poporului în societate, asigurarea
egalităţii, drepturilor şi obligaţiilor cetăţeneşti în conformitate cu prevederile documentelor internaţionale,
respectul persoanei umane, libera dezvoltare a personalităţii sale, omul în centrul preocupărilor, văzut ca scop
nu ca mijloc;
Democratismul subiectului de drept îşi află determinarea şi în unitatea şi unicitatea legalităţii, menite să asigure
egalitatea în faţa legii.
Ordinea de drept constituie condiţia de bază a echilibrului ordinii sociale, garanţia realizării drepturilor
esenţiale ale individului şi funcţionării corecte a instituţiilor.
De noţiunea legalităţii este strîns legată noţiunea de ordine de drept (ordine juridică), ca componenţă a ordinii
sociale. Cuvîntul ordine, cînd este vorba de lucruri, obiecte, reprezintă o anumită aşezare sau succesiune a
acestora, conform unui plan, unor reguli.
Dacă ordinea priveşte comportarea şi activitatea umană, obiectul ei sînt relaţiile sociale. În situaţia cînd
conduita oamenilor corespunde întocmai regulilor ce reglementează relaţiile lor, rezultă ordinea dorită (ordinea
obiceiurilor, moralei sau dreptului),
Prin urmare, orice ordine privind relaţiile sociale, viaţa socială este condiţionată de următorii factori de bază:
norme sociale, relaţii sociale reglementate prin aceste norme, conformitatea comportării oamenilor ce întră în
aceste relaţii cu prevederile normelor.
Aşadar, ordinea de drept înseamnă o rînduială, o aşezare a relaţiilor sociale în baza normelor juridice, a
dreptului. Într-un stat de drept aceste norme juridice, obiect al legalităţii, trebuie să fie emanaţia democratică a
voinţei poporului prin intermediul organelor legislative democratic constituite. Legalitatea, principiul
supremaţiei legii ca formă a legalităţii, implică respectarea Constituţiei, a legilor dar şi a actelor normative
subordonate legii precum şi a actelor concrete de aplicare. Toate acestea nu reprezintă un scop în sine, ci
urmăresc, în ultimă instanţă, asigurarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti în societate.
Corolarul legalităţii în statul de drept îl reprezintă respectarea drepturilor omului - instituţie juridică centrală, în
jurul căreia gravitează toate celelalte instituţii juridice. În procesul reglementării juridice nu se pune problema
de a reglementa toate relaţiile sociale. Se vor avea în vedere numai acele relaţii sociale ce necesită o anumită
intervenţie din partea legiuitorului pentru a se asigura ordinea socială.
Principiul libertăţii individuale permite cetăţeanului în statul de drept să-şi exercite capacităţile sale creatoare,
să-şi pună în valoare aptitudinile. Legiuitorul nu prescrie ceea ce individul poate să facă, ci ceea ce este interzis
să facă, avînd în vedere că libertatea unui individ trebuie să permită şi libertatea celorlalli indivizi în societate.

86. Conceptul conştiinţei juridice.


Este ştiut că - atunci când definim conştiinţa juridică - avem în vedere locul acesteia în conştiinţa socială,
deoarece conştiinţa juridică este - în mod necesar - o formă de manifestare a conştiinţei sociale6 . Fiind definită
ca un sentiment interior care se exprimă în judecăţi de valoare asupra propriilor acte, în sensul de bine şi de
rău , conştiinţa socială cunoaşte mai multe forme de manifestare: libertatea de conştiinţă; conştiinţa
profesională, conştiinţa morală, inclusiv conştiinţa juridică. în toate formele de manifestare, conştiinţa socială
implică "un ansamblu de reprezentări ideologice şi de comportament social"66. Conştiinţa juridică - ca formă
specifică de manifestare a conştiinţei sociale -este un ansamblu de idei, sentimente, voliţiuni cu privire la
dreptul existent, inclusiv atitudinea faţă de acest drept, precum şi cu privire la modul în care acesta ar trebui să
se modifice în viitor.
a. Deci, mai întâi observăm relaţia dintre conştiinţa juridică şi normele de drept, în sensul configurării,
structurării şi evoluţiei conţinutului acestora în diferite etape ale dezvoltării relaţiilor sociale. Conştiinţa juridică
se reflectăîntr-un ansamblu de reprezentări cu privire la: ceea ce este dreptul, ca totalitatea normelor juridice
existente67 şi cu privire la ceea ce ar trebui să fie dreptul înraport cu ideile şi sentimentele membrilor societăţii
privind evoluţia sa potrivit
cerinţelor şi aşteptărilor asupra contribuţiei normelor sale în reglementarearaporturilor sociale.
b. Totodată, se observă relaţia dintre conştiinţa juridică şi raporturile juridice, în sensul unor: aprecieri
asupra actelor şi faptelor juridice, precum şi unor luări de poziţie faţă de aceste acte şi fapte juridice. Aşadar,
conştiinţajuridică are un rol recunoscut în selectarea şi configurarea relaţiilor dereglementat, în raport cu
exigenţe prezente şi viitoare, în baza "judecăţilor devaloare" cu privire la actele şi faptele juridice dintr-o etapă
sau alta adesfăşurării relaţiilor sociale, în conformitate cu normele dreptului, adică subforma raporturilor
juridice. în acest fel, conştiinţa juridică se reflectă înrealizarea dreptului, în acel proces complex de transpunere
în viaţă a normelordreptului, prin adoptarea unei atitudini pozitive, de înfăptuire conştientă aprevederilor
normelor juridice, şi a unei atitudini critice faţă de anumite comportamente sociale, care contravin exigenţelor
stipulate în aceste norme.
Când suntem în faţa unor încălcări ale normelor dreptului, conştiinţa juridică se concretizează în acele aprecieri
şi judecăţi cu privire la gravitatea faptei şi - prin consecinţă - cu privire la răspunderea juridică a celui care a
săvârşit-o. Această răspundere implică, în acelaşi timp, aprecieri şi judecăţi cu privire la valoarea socială care a
fost lezată, cu privire la împrejurările concrete ale săvârşirii faptei, precum şi cu privire la personalitatea
făptuitorului (judecăţi asupra comportamentului său general: dacă este prima încălcare a dreptului; dacă este un
element cu un comportament antisocial; dacă a comis fapta cu vinovăţie etc.). în toate aceste momente, rolul
conştiinţei juridice este recunoscut, ca urmare a influenţei sale în conturarea ansamblului aprecierilor şi
judecăţilor de valoare privind desfăşurarea raportului juridic concret.

87. Structura conştiinţei juridice.


La fel ca şi alte tipuri de conştiinţă socială, conştiinţa juridică cuprinde două elemente constitutive: ideologia
juridică şi psihologia juridică. Psihologia juridică apare ca o totalitate de închipuiri, deprinderi, păreri, sentimente,
stări de spirit social, care se formează spontan şi sînt caracteristice unui om, unei categorii sociale concrete sau
pentru întreaga societate. Ele se manifestă în viaţa de fiece zi a oamenilor şi pe ultimii nu-i preocupă provenienţa
acestor păreri şi faptul ce reprezintă prin sine societatea care Ie-a dat naştere. Ideologia juridică este expresia
ştiinţifică sistematizată a concepţiilor, teoriilor, doctrinelor, a cerinţelor juridice în care sînt exprimate interesele,
scopurile, sarcinile, năzuinţele unor grupuri sociale mari. Aceste elemente scot în evidenţă două niveluri ale
conştiinţei juridice: conştiinţa practică-cotidiană şi teoretică-ştiinţifică.

În literatura de specialitate se evidenţiază trei funcţii de bază ale structurii conştiinţei juridice:
 Funcţia de cunoaştere, care constă în cunoaşterea şi înţelegerea elementelor vieţii sociale, realităţii
obiective prin prisma unor activităţi juridice.
 Funcţia de apreciere şi valorizare, care constă în faptul că prin intermediul ei se atribuie fenomenelor şi
acţiunilor umane o anumită semnificaţie. Respectarea normelor juridice este o urmare a aprecierilor pozitive ale
dreptului, iar nerespectarea lor este rezultatul unei aprecieri negative a acestuia. în dependenţă de ea, se stabileşte şi
răspunderea juridică.
 Funcţia normativă, de reglare a conduitei umane, de determinare a unei atitudini conforme cu normele de
drept. La realizarea acestei funcţii contribuie toate elementele, raţional, activ, volitiv. Importanţa hotărîtoare este
atribuită elementului volitiv.
Astfel, prin conştiinţa juridică se subînţelege o parte componentă a conştiinţei sociale apărută în procesul de
elaborare şi realizare a dreptului în societate vizînd un ansamblu de reprezentări, idei, concepţii, cunoştinţe cu
privire la drept ca fenomen social.

88. Felurile conştiinţei juridice.


CONŞTIINŢA JURIDICĂ- un ansamblu de idei, teorii, reprezentări,concepţii, convingeri şi sentimente
(emoţii) ce exprimă atitudinea subiectivă aoamenilor faţă de drept , legi, faţă de fenomene juridico-statale
în ansamblu.Aici se manifestă atitudinea (raportul) faţa de legea veche, cea în vigoare şi ceaviitoare.Conştiinţa
juridică este înaltă, redusă şi nicidecum nu se spune că la om nuexistă elemente ale conştiinţei juridică. Poate fi:
cotidiană, personală, profesională,ştiinţifică, colectivă. Unul din elementul conştiinţei juridice este ideologia
juridică,altul e psihologia juridică (aceasta e structura conştiinţei juridice).

89. Interacţiunea conştiinţei juridice cu dreptul.


Constiinta juridica si normele juridice sint interdependente si exercita impreuna o influenta activa asupra
mersului dezvoltarii sociale , contribuie la educarea omului in spiritului constiinciozitatii si activismului social.
Aceasta influenta se realizeaza prin reglementarea relatiilor sociale , prin influenta perseverenta asupra
aprecierii de catre oameni a actiunilor lor cu o insemnatatea juridica.
Constiinta juridica isi gaseste expresia in actele normative ale statului. In corespundere cu constiinta juridica se
elaboreaza continutul si formele actelor normative , structura acestora.
Practica elborarii dreptului in Republica moldova ofera un sir de exemple inriurire decisiva a constiintei
politice si juridice asupra formei si continutului actelor normative. In acelasi timp ea scoate in evidenta si
tendinta fortelor conservatoare de a nu admite o reformare adecvata a societatii noastre , de a frina
dezvoltarea ei. Unele prevederi ale actelor normative adoptate in tara noastra nu corespund realitatii , sint
depasite de timp , admit o nerespectare a principiilor unanim recunoscute de comunitatea umana.
Normele juridice exercita influenta supra dezvoltarii constiintei juridice a cetatenilor , asupra formarii unor
rationamente fundamentale si echitabile privind dreptul , realizarea acestora , raporturilor juridice, drepturile si
libertatile omului. In acest context , o problema primordiala e cea legata de drepturiloe si libertatile omului.
Anterior aceasta problema a fost studiat doar partial , in lumina in care admitea a face acets lucru regimul
toatlitar comunist. In conditiile in care statul nostru se elibereaza de mostenirea trecutului , toate foretele
sociake si politice , toate mijloacele trebuie sa se angajeze intro ampla actiuni de faurire a unui stat
democtratic in care drepturile si libertatile sint respectate si garanatate de lege. Un prim pas a fost adoptarea
Constitutiei RM, care a ridicat la rang constitutional problema cunoasterii de catre fiecare om drepturiele si
indatoririle sale.
Luind in consideratie factori social- economici , politici, sociali , etc. legiuitorul poate da o calificare juridica
unei fapte care era calificata anterior drept obiect al aorecierii morale.

90. Cultura juridică: concept, felurile culturii juridice.


Abordînd în cadrul acestui paragraf conceptul de cultură juridică, este necesar a prezenta cîteva elemente
explicative cu privire la termenul general de cultură. În general, termenul de cultură are printre conotaţiile sale şi pe
acela de ansamblu de modele comportamentale însuşite şi transmise social, specifice unei societăţi. Prezentînd în
linii generale semnificaţia termenului de cultură, vom spune că cultura există oriunde, unde există omul: este lumea
creată de el, „o prelungire a naturii şi o dimensiune nouă a universului”, spunea L.Blaga.
În conformitate cu scopul urmărit, definim cultura ca un sistem care se autoorganizează şi prin care se
reglementează existenţa umană, lumea sensurilor, simbolurilor şi valorilor, care funcţionează ca reguli, norme şi
condiţii pentru personificarea unei culturi. Condiţia principală a progresului societăţii, după părerea noastră, este
cultura ca factor integrator al comunităţilor omeneşti şi al indivizilor. „O ontologie a istoriei este, în realitate, o
ontologie a culturii”, susţine G.Uscătescu.
„Cultura sau civilizaţia este un complex, care include cunoştinţele, credinţele, arta, morala, obiceiurile şi alte
capacităţi, atitudini dobândite de om ca membru al societăţii”. În opinia lui T.Vianu, gânditor cu elaborări
substanţiale în axiologia românească, „cultura este o sinteză a valorilor”. El afirmă că valoarea reprezintă expresia
„unei adaptări satisfăcătoare între lucruri şi conştiinţă. Cine resimte o valoare realizează această adaptare”. Iar
lucrurile apar în relaţia axiologică ca „lucruri valorificate”.
Sintetizînd termenul de cultură juridică, vom spune că noţiunea dată nu poate fi separată de cultura general-umană,
a cărei parte componentă este şi, după cum cultura naţională conferă caracter unitar şi integratoriu vieţii sociale, aşa
şi cultura juridică dictează fiecărei personalităţi principiile de comportare juridică, iar societăţii intregi – un sistem
de valori de drept, idealuri, norme juridice, care asigură unitatea şi relaţiile dintre instituţiile de drept.
În această ordine de idei, cultura juridică este o modalitate a culturii spirituale a societăţii. Ea îşi găseşte expresie în
cunoaşterea de către cetăţeni a bazelor cunoştinţelor juridice, în necesitatea transpunerii în viaţă a prevederilor
normelor juridice, în înţelegerea de către fiecare om a responsabilităţii sale sociale, în intransigenţa faţă de
infracţiuni şi combaterea lor.
În opinia noastră, în conţinutul culturii juridice nu intră numai cunoaşterea dreptului, dar şi atitudinea persoanei faţă
de fenomenele de drept şi, în afară de aceasta, o atitudine specifică faţă de unele valori de drept – legalitate, ordine
de drept, mecanismul guvernării etc. Fiind un element de bază al culturii juridice şi un izvor direct de drept,
conştiinţa de drept îşi găseste reflectare în special, în justiţie.
Un alt element al culturii juridice este starea legalităţii, care se caracterizează prin gradul de desfăsurare a tuturor
prevederilor ei, posibilitatea reală de realizare a acestora, ceea ce formează durabilitatea ordinii de drept.
Următorul element al culturii juridice este starea legislaţiei, adică perfecţionarea ei în dependenţă de formă şi
conţinut. O importanţă deosebită in aprecierea culturii juridice a societăţii îi revine sistemului de legislaţie, a cărui
bază îl formează constituţia statului. Are importanţă de asemenea şi nivelul de dezvoltare a sistemului de acte
normative şi de drept, începind cu legi, acte ale puterii executive centrale şi terminînd cu actele organelor puterii
locale.
Mai mulţi autori confundă calitatea de element constitutiv al culturii juridice cu dreptul şi constiinţa juridică şi
comportamentul juridic, instituţiile de drept etc.
În continuare vom menţiona că cultura juridică înaltă este o condiţie necesară a realizării conştiente şi eficiente de
către fiecare cetăţean a datoriei sale faţă de societate, faţă de alţi cetăţeni. Propagarea dreptului nu numai că extinde
cunoştinţele juridice, dar şi contribuie la formarea sentimentului de convingere că legile sînt echitabile, că ele
corespund cerinţelor timpului şi contribuie eficient la soluţionarea problemelor cu care se confruntă societatea la
etapa dată.
Nivelul actual de cultură juridică în Republica Moldova este determinat, în primul rînd, de constiinţa juridică a
cetăţenilor, adică de faptul în ce măsură ei au asimilat valorile supreme ale statului democratic de drept, aşa cum
sunt: demnitatea umană, drepturile si libertăţile cetăţeneşti, dezvoltarea liberă a personalităţii, dreptatea şi
pluralismul politic.
Nivelul culturii juridice în Republica Moldova este determinat şi de nivelul de informare juridică a cetăţenilor, de
atitudinea cetăţeanului privind respectarea normelor juridice, şi, în particular, de drepturile constituţionale,
libertăţile şi obligaţiile cetăţeanului, de atitudinea faţă de organele de judecată, faţă de alte organe de ocrotire a
dreptului.
Eficienţa activităţii de drept este un indice important al culturii juridice, deoarece ea se reflectă nu numai în
materializarea rezultatelor activităţii ştiinţifice a savanţilor şi a legislatorilor, dar, şi în activitatea eficientă a
organelor administraţiei publice pentru asigurarea legalităţii, stabilităţii şi ordinii de drept.
O altă lacună a culturii juridice este şi faptul că o serie de legi în vigoare sunt declarative, în ele introducindu-se
multiple rectificări şi modificări. Dezvoltarea şi perfecţionarea legislaţiei necesită profesionalism, iar stabilitatea
legii este importantă pentru consolidarea legalităţii, pentru formarea constiinţei juridice a cetăţenilor şi pentru
educarea juridică a oamenilor.

91. educaţia juridică: concept, metode, forme.


Prevederile constitutionale subliniaza importanta sociala acordata dreptului in general si drepturilor omului i
special si totodata , ne obliga sa elaboram programe educationale concreten in acest domeniu la diferite
niveluri. Problema educatiei jur sia gasit reflectarea in asemenea documente cum ar fi : Conceptia reformei
judiciare si de drept, Concepta privind invatamintul. Amble acte considera educatia umanitara si cea juridica
ca o parte integranta a procesului socializarii , proces care debuteaza o data cu primele virste si care , in
conformitate cu preceptele moderne ale educatiei permanente, se deruleaza , in principiu, pe parcursul vietii.
In rimul stadiu, copii invata normele si formele acceptabile de conduita sociala , dobindind totodata
cunostinte elementare ce tin de drepturi si libertati. Acest stadiiu reflecta atit invatimintul prescolar cit si cel
secundar.
In periada celui de al 2 lea stadiu, copii urmeaza sa obtina cunstinte despre anumite structuri , institutii si
probleme polotice cum r fi: statutul, drptul , locul acestora in sistemul valorilor sociale.
Faza urmatoare a educatiei jurid tine de persoanele cesi fac studiile in clasele superioare ale liceilor ,
gimnaziilor, in institutiile de invat in clasele superioare . la acesata faza e important aprofundarea
cunostiintiilor precedente, a le raporta la contextul standardelor internationale. Aceasta etapa are drept scop
educatia in spiritul respectarii demnitatii omului, respectului fata de adevar etc., si sa conduca la combaterea
mentalitatii care ooat favoriza comiterea de abuzuri.
O importanta majora o are educatia jur lucratorilor aparatului de stat. Ei ur eaza a fi exemplu de disciplina ,
respectuoasa fata delegile statului.

92. Conceptul realizării dreptului. Subiectele realizării.


Elaborarea dreptului, a actelor normative nu reprezintă un scop în sine, prin elaborarea lor se urmăreşte
reglementarea relaţiilor sociale în sensul dorit. Normele juridice sînt create în vederea realizării unor sarcini ale
societăţii, sarcini complexe, orientate în direcţia asigurării unei conduceri eficiente a acesteia.
Garantarea suveranităţii naţionale şi a integrităţii teritoriale, asigurarea ordinii constituţionale, consfinţirea şi
garantarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, exploatarea resurselor naturale în concordanţă cu interesul
naţional, valorificarea potenţialului creator şi productiv al tuturor forţelor sociale, dezvoltarea culturii şi ştiinţei,
protejarea patrimoniului cultural naţional, ocrotirea mediului înconjurător şi asigurarea echilibrului ecologic,
crearea condiţiilor necesare pentru creşterea calităţii vieţii şi pentru protecţia socială a cetăţenilor, atragerea
tuturor cetăţenilor la viaţa politică a societăţii, organizarea cooperării cu alte state etc., într-un cuvînt, acestea
sînt sarcinile care se urmăresc prin crearea de norme ce reglementează relaţiile din domeniile amintite.
Analiza conceptului realizării dreptului este de fapt analiza modului de implementare a normei de drept în viaţa
socială, a modului în care societatea primeşte norma de drept, o încorporează în patrimoniul psihologic al
individului.
Condiţiile generale ce caracterizează climatul social-politic şi ideologic determină în mod nemijlocit eficienţa
formelor juridice de realizare a dreptului. Rolul acestor condiţii (economice, politice, spirituale) este hotărîtor în
procesul transformării principiilor dreptului în valori proprii structurii intime a personalităţii umane şi ca criterii
de apreciere a desfăşurării corecte a relaţiilor din societate.
Considerăm că realizarea dreptului poate fi definită ca procesul transpunerii în viaţa a conţinutului
normelor-juridice în cadrul căreia oamenii, ca subiecte de drept, respectă şi execută dispoziţiile normative,
iar organele de stat aplică dreptul, în temeiul competenţei lor.

93. Formele realizării dreptului.


Profesorii I. Ceterchi si I. Craiovan scot in evidenta 3 forme de realiz dr. :
a) realizarea n. Prohibitive
b) realizarea n. Permisive si onerative;
c) aplicarea n.j. de catre organele de stat competente
V.Lazarev propune citeva criterii de clasif a form de realiz a dr.
In dependenta de nivelul de realizare a prevederilor ce contin a. N , sunt:
a) realizarea prevederilor generale contin preambulu legii si in art. Care determina sarcinile si princiipile
generale al edr si activitatii jurid.
b) Realiz n. Generale , care determina statutul juridic si competenta ;
c) Realiz , prin intermediul rap jur a normelor concrete de drept.
In dependenta de subiecti: realiz individuala si colectiva a dr.
In functie de caracterul actiunilor:
a) respectarea. Esenta aceste forme este de a se abtine de l savirsirea actiunior interzise (n. prohibitive)
b) executarea. necesita actiuni active ce rezulta din prevederile imperative ale n jurid.
c) Utilizarea .exercitaerea unor dr de catre subiecti, in dependeta de vointa subiectului.
d) Aplicarea dr. Activitatea de a face ceva de catre subiectii speciali imputernici prin lege.

94. Aplicarea dreptului - formă specială de realizare.


Aplicarea dreptului constituie forma juridica de realizare a dreptului prin interventia organelor de stat. Termenul
„aplicarea dreptului” este rezervat in literatura juridica, activitati care imbraca anumite forme juridice si necesita o
anumita procedura. Aplicarea dreptului se caracterizeaza ca fiind activitatea practica prin care se realizeaza
prevederile normei juridice. Aplicarea dreptului constituie o forma a activitati statale care se desfasoara in forme
juridice oficiale, stabilite prin acte normative. Fiecare act aflat pe o anumita scara ierarhica se comporta fata de un
act superior ca un act de aplicare, iar fata de un act inferior , ca un act normativ. Distinctia dintre un act de aplicare
al dreptului si un act normativ poate fi formulata prin urmatoarele aspecte:
a. Actele de aplicare a organelor de stat constituie mijloace juridice de infaptuire a prevederilor actelor normative
de concretizare la cazuri individuale.
b. Actele de aplicare sunt temeiul legal juridic al aparitiei modificari sau singeri de raporturi juridice, in timp ce
publicarea unor acte normative nu creaza de regula automat raporturi juridice.
c. Este diferita actiunea in timp a actelor de aplicare fata de cea a actelor normative. Actiunea actelor normative
incepe odata cu publicarea lor in anumite publicatii oficiale iar in cazul actelor de aplicare actiunea lor in timp
coincide cu elaborarea lor si comunicarea partilor direct interesate.
d. Comportarea celor doua categorii de acte scoate in evidenta faptul ca fiecare dintre ele au principii care stau la
baza legalitatilor .
Clasificarea se face dupa ramura de drept si sunt : acte de aplicare constitutionale, civile, penale , administrative etc.
O alta clasificare se face dupa structura normei si sunt acte de aplicare a dispozitiei normei juridice, acte de aplicare
a sanctiuni normei juridice.
Fazele procesului de aplicare a dreptului . Varietatea actelor normative presupun mai multe faze de aplicare a
dreptului, ce constituie un proces unic deci nu au aceeas succesiune in timp.
a. Stabilirea stari de fapt este prima faza in care se intreprind cercetari pentru a cunoaste situatia concreta a
imprejurarilor cauzelor ce trebuie sa capete solutionare juridica. Organul de aplicare, cercetand starea de fapt,
trebuie sa cunoasca situatia reala astfel incat cauza ce este supusa solutionari sa fie lamurita din toate punctele de
vedre. Concluziile sa fie in perfecta concordanta cu realitatea concreta.
b. Alegerea normei de drept denumita si „critica”. Determinarea mormei la care se refera situatia si asigurarea unei
corecte calificari juridice, in temeiul actului de aplicare.
c. Implementarea normelor juridice constituie o activitate pe care organul de aplicare recurge pemntru a stabili
intelesul adevarat si deplin al normei juridice.
d. Elaborarea actului de aplicare constituie faza finala a procesului de aplicare, constand in elaborarea deciziei
juridice, care va atrage dupa sine stabilirea modificarea sau stingerea unor raporturi juridice.

95. Etapele procesului de realizare a dreptului.


Realizarea dreptului reprezintă un proces format din trei etape: 1) explicarea (interpretarea)
dreptului; 2) formarea voinţei subiectului, legată de dorinţa acestuia de a folosi dreptul subiectiv
oferit; 3) intrarea în raporturi juridice concrete.
Procesul explicării (interpretării) conţinutului normelor juridice de către individ sau persoană cu funcţie de
răspundere se înţelege ca interpretare a dreptului. Datorită acestei proceduri, normele juridice devin cunoscute
de către individ, terţi. Avînd şi cunoştinţe despre dreptul în vigoare, persoanele cointeresate îşi formează voinţa
lor şi iau hotărîri despre intrarea în raporturi juridice concrete. Procesul de mai departe, al realizării dreptului, se
efectuează ţinîndu-se cont de reglementarea specifică în sfera dreptului privat şi public. În domeniul dreptului
public, unde persoanele fizice şi juridice, independent, în baza aprecierii personale, intră în raporturi juridice
concrete, etapele formării voinţei se minimalizează la aşa procese: 1) conştientizarea necesităţilor în beneficii
materiale şi spirituale; 2) identificarea obiectului raportului juridic; 3) căutarea persoanei ce ar putea să
satisfacă necesităţile în beneficii materiale şi spirituale.
Procesul de formare a necesităţilor subiectului, ca şi orice proces psihologic, stă după limitele dreptului.
Importanţă juridică acest proces capătă atunci cînd persoana cointeresată conştientizează beneficiile materiale şi
spirituale corespunzătoare ca viabile pentru sine şi, în acest scop, ia hotărîri de a se încadra în raporturi juridice
concrete. Asemenea hotărîre reprezintă o etapă importantă a realizării dreptului, deoarece partea impunătoare a
beneficiilor materiale şi spirituale, ce prezintă interes pentru individ sau pentru persoana juridică, rămîne în
regiunea dorinţelor de neîndeplinite. Subiectul conştientizează ca fiind ireale cerinţele sale şi nu întreprinde
nimic pentru a le satisface. După luarea hotărîrii de a-şi satisface cerinţele, individul, persoana juridică este
nevoită să întreprindă următorul pas – înfăptuirea alegerii acestui bun. De exemplu, familia care s-a hotărît să
procure un frigider va fi obligată să identifice modelul concret pe care îl va procura. Dorinţa de a vizita
cinematograful, muzeul, de asemenea, se află în faţa alegerii instituţiei culturale concrete pe care individul
trebuie să o aleagă. Factorul final reprezintă totalitatea rezultatelor influenţării multiplelor factori sociali
Procesul realizării dreptului în raporturile juridice publice, de regulă, derulează în trei etape: intentarea cazului
juridic, primirea actului de aplicare a dreptului şi înfăptuirea raporturilor juridice. respectarea cu stricteţe
legislaţiei, a altor acte normative, ce este caracteristic realizării dreptului, reprezintă un principiu general pentru
toţi subiecţii raporturilor juridice, cetăţeni membri ai societăţii civile, inclusiv pentru organele statului şi pentru
persoanele cu funcţie de răspunder

96.Actele de aplicare. Deosebirea actelor de aplicare de actele normative juridice.


In literatura juridică se face distincţie între: aplicare normativa şi aplicarea individuală, dar majoritatea autorilor
consideră că accepţiunea propriu-zisă a noţiunii de aplicare constă în aceea de aplicare individuală.
Forma de aplicare individuală constă în actele concrete individuale (proceduri, metode, etc.) prin care organele de
stat competente transpun la situaţii concrete, individuale, adică aplică prevederile normei la un caz dat. Actul de
aplicare individuală are ca principală caracteristică pe cea de a determina întotdeauna naşterea, modificarea, sau
stingerea unui raport juridic concret.
Se impune aici o precizare referitoare la principiul separaţiei puterilor în stat întrucât, chiar dacă cele trei puteri au
competenţe esenţiale (fiecare în domeniul său), aceasta nu presupune că fiecare organ al unei puteri are în
competenţă numai un tip de acte ( ex: numai legi - pentru Parlament, numai acte executive - pentru Guvern).
Parlamentul, deşi este un organ de putere prin excelenţa legislativ, el realizează şi acte de aplicare individuale (ex:
aplicarea Regulamentului celor două Camere faţă de un parlamentar).
În privinţa organelor judecătoreşti, ele nu au competenţa de a emite acte cu conţinut normativ, generic, ci doar acte
de aplicare individuală (hotărâri judecătoreşti, sentinţe, decizii etc.) vizând un anumit caz (speţă).
Actul de aplicare individuală nu se identifică cu noţiunea de sancţionare, întrucât o sancţiune stabilită pentru un fapt
este un act de aplicare, dar nu toate actele de aplicare individuală implică şi sancţionare. Sancţiunea este un act de
aplicare individuală care presupune tragerea la răspundere juridică doar pentru conduitele ilicite, în timp ce
noţiunea de "aplicare" a dreptului are în vedere ansamblul conduitelor umane, atât licite, cât şi ilicite.
Între actele normative şi actele de aplicare există deosebiri şi asemănări:
Asemănările provin din esenţa lor comună: ambele forme constau în acte cu caracter juridic, emanând de la organe
competente ale statului; ambele urmăresc acelaşi scop – realizarea legalităţii in viaţa socială; -ambele au ca temei
juridic ordinea constituţională şi legile.
Deosebiri: - în timp ce actul normativ are un anumit grad de generalitate, actul de aplicare individuală este un act
concret, vizând o situaţie sau o stare de fapt dată (un caz) şi determină întotdeauna naşterea, modificarea sau
stingerea unui raport juridic concret; după efectul lor în timp: actele normative produc efecte în timp (sunt
aplicabile) între limitele momentului de intrare în vigoare şi cel al ieşirii din vigoare; actele cu aplicare individuală
îşi produc efectele odată cu momentul în care au fost transpuse în practică sub diverse forme: comunicare,
înştiinţare, pronunţare, luarea măsurii sau sancţiunii respective, soluţionarea cazului etc.; deosebiri date de
condiţiile formal-juridice şi procedurale cerute pentru valabilitatea lor (diferenţe sensibile între procedurile necesare
elaborării unei legi sau altui act normativ şi elaborare, respectiv pronunţarea unei sentinţe judecătoreşti, întocmirea
unui act contravenţional etc.); deosebiri privind formele căilor de atac sau de contestare a acestor acte: actele
normative pot fi modificate sau anulate, de regulă doar de organul emitent sau de organul ierarhic superior; actele
de aplicare individuală pot fi atacate, modificate sau anulate pe căi precum: recursul, apelul, sesizarea, plângerea,
adresate (de regulă) organelor superior ierarhice emitentului.

97. Structura şi clasificarea actelor de aplicare a dreptului. Ca activitate complexă, realizată prin
declanşarea şi desfăşurarea a nenumărate raporturi juridice, aplicarea dreptului ce concretizează într-un rezultat
specific - actul de aplicare. El finalizează, de fapt, activitatea concretă a organului de stat purtător al unei
atribuţii de putere în conformitate cu competenţa sa.
1. Activitatea de creaţie a dreptului este rezervată doar unor categorii de organe ale statului. Aceste organe pot
elabora nu numai acte normative ci şi acte de aplicare a dreptului. De exemplu: guvernul edictează atît hotărîrile
normative, cît şi decizii individuale.
Dacă activitatea normativă este strict determinată în competenţa unor organe ale statului, activitatea de aplicare
poate fi realizată de orice organ al statului şi in limite determinate, chiar şi de organizaţii nestalale.
2. Spre deosebire de actele normative, care au un caracter general. impersonal şi se aplică de cîle ori sînt
întrunite condiţiile prevăzute în ipoteză, actele de aplicare au un caracter concret, determinat, sînt acte
individuale. Scopul actului de aplicare este determinat de actul normativ, el trebuie să traducă în viaţă, într-o
relaţie concretă, prevederi ale normei de drept. Avînd caracter individual şi nu general-obligatoriu, actul de
aplicare este nemijlocit legat de activitatea unui organ de stat nominalizat şi a altor subiecte (persoane fizice)
concret determinate.
Clasificarea actelor de aplicare
Actele de aplicare ca şi actele normative se pot clasifica după diferite temeiuri:
1. După conţinutul prescripţiei deosebim:
- acte care duc la apariţia raporturilor juridice;
- acte care duc la stingerea raporturilor juridice;
- acte care duc la schimbarea sau modificarea raporturilor juridice.
2. După forma actului de aplicare:
- decrete
- ordine
- dispoziţii
- sentinţa judecătorească
3. După subiect cunoaştem:
- acte de aplicare adminislrative;
- acte de aplicare judiciare.

98. Lacunele în drept. Analogia legii şi analogia dreptului. Există şi situaţii când organul care aplică
dreptul, sesizat cu soluţionarea unui caz concret, nu găseşte norma juridică corespunzătoare rezolvării acestuia.
În asemenea împrejurări, organul de aplicare nu se va dezinvesti, constatând că nu poate soluţiona cazul.
Dimpotrivă, el va apela ori la o normă juridică ce se aplică într-o situaţie asemănătoare celei supuse rezolvării,
ori, în lipsa acesteia, va soluţiona cazul pe baza principiilor generale ale dreptului.
Atunci când respectivul organ de aplicare a legii apelează la o normă juridică aplicabilă într-o situaţie
asemănătoare celei de rezolvat se realizează o analogie a legii (analogia legis).
Dacă aceasta nu este posibilă, pentru rezolvarea cazului se recurge la principiile generale ale dreptului
folosindu-se analogia dreptului (analogia juris).
Există ramuri de drept în care analogia sub oricare dintre formele sale nu este permisă. În această situaţie este
dreptul penal, ramură în cadrul căreia operează principiul legalităţii incriminării.
Pentrua a reduce numărul lacunelor e binevenit faptul participării la elaborarea proiectelor de legi, actelor
normative, nu numai a specialistilor în dome-niul jurisprudentei, dar şi a specialistilor din economie, sociologie,
ecologie, filologie, alte domenii, totodata, în mod obligatoriu specialisti din diferite organizatii, departamente si
ministere şi, în ultima instanţă, specialiştii din diferite domenii ale ştiinţei trebuie sa ofere avize calificate
referitor la proiectele de legi nu în timp de 3-4 zile, ci în timp de 1-2 luni pentru a supune unei analize stiintifice
ample şi obiective a proiectelor de legi.

99. Conceptul şi necesitatea interpretării normelor juridice. În procesul realizării dreptului interpretarea
normei juridice ce urmează a se aplica în vederea soluţionării unei cauze printr-un act de aplicare reprezintă un
moment de cea mai mare importanţă.
Necesitatea interpretării este justificată de faptul că în procesul aplicării dreptului organul de aplicare
(judecătorul, organul administrativ etc.) trebuie să clarifice cu toată precizia textul normei juridice, să
stabilească compatibilitalea acestuia în raport cu o anunută situaţie de fapt.
Abordînd conceptul interpretării normelor juridice, trebuie să precizăm că privim interpretarea ca un moment al
aplicării dreptului.
Realizarea normelor juridice, după cum ştim, presupune efectuarea prealabilă a următoarelor operaţii:
1. stabilirea exactă a situaţiei de fapt;
2. determinarea normelor juridice care o prevăd;
3. interpretarea cît mai exactă a conţinutului normelor ce urmează a fi aplicate situaţiei date, a scopului în care
au fost elaborate.
Definind interpretarea dreptulai, putem reţine că interpretarea normelor juridice constituie o operaţiune
logică - raţională care constă în clarificarea sensului exact şi lămurirea conţinutului normelor juridice în
vederea realizării şi aplicării lor cît mai eficiente şi în mod echitabil faţă de toţi cetăţenii. Necesitatea
interpretării este justificată de faptul că în procesul aplicării dreptului organul de aplicare (judecătorul, organul
administrativ etc.) trebuie să clarifice cu toată precizia textul normei juridice, să stabilească compatibilitalea
acestuia în raport cu o anunută situaţie de fapt.
În al doilea rînd, necesitatea interpretării normelor juridice rezultă şi din faptul că legislatorul, redactînd
normele, se exprimă concis, concentrînd la maximum conţinutul exprimat. De aici rezultă, pentru organul de
interpretare, necesitatea dezvăluirii conţinutului real al normei şi a sferei situaţiilor avute în vedere de legislator
cu prilejul redactării normei. O normă juridică ridică puţine probleme de interpretare atunci cînd reglementările
ce le cuprinde sînt mai minuţioase, urmărind să acopere o diversitate de situaţii concrete.
În al patrulea rînd, necesitatea interpretării derivă şi din problemele care se pot ivi în legătură cu redactarea
gramaticală a textului de lege, cu o anumită poziţie a cuvintelor în text, cu folosirea semnelor de punctuaţie.

100. Felurile interpretării normelor juridice după subiect.


În teoria dreptului interpretarea normelor juridice se clasifică în:
a) interpretarea oficială;
b) interpretarea neoficială.
Interpretarea oficială este obligatorie şi ea mai poartă denumirea de interpretare cu forţă juridică. Interpretarea
neoficială mai poartă denumirea de interpretare doctrinară: ea este facultativă, fără forţă juridică.
Interpretarea oficiala este realizată de către organe de stat care au atribuţii fie în procesul elaborării dreptului,
fie în procesul aplicării lui. Interpretarea sa are un caracter autentic. Ce înseamnă o interpretare autentică?
Atunci cînd organul emitent îşi interpretează propriul act această interpretare poartă denumirea de interpretare
autentică, iar actul juridic ce cuprinde interpretarea are forţă juridică a actului interpretat. actul juridic
interpretativ este aplicat retroactiv (ex tunc) din momentul edictării, sau sancţionării normei juridice.
interpretarea legală, generală se realizează prin acte normative aparţinînd legislativului sau executivului.
interpretarea poate fi concretă (cauzală sau judiciară) - fiind făcută de organele de aplicare a dreptului cu
prilejul soluţionării unei cauze concrete, a unui anumit caz sau speţă şi care are caracter obligatoriu numai
pentru acea cauză.
Subiectele acestei interpretări sunt toate organele de stat care aplică dreptul.
Interpretarea neoficială poartă şi denumirea de interpretare facultativă, doctrinală, întrucît ea este cuprinsă,
de obicei, în operele ştiinţifice (în doctrină), efectele sale nefiind obligatorii.
Între modalităţile interpretării neoficiale distingem următoarele genuri:
- doctrinară;
- oficioasă şi
- comună.
Interpretarea doctrinară, obţinută în cercetarea riguroasă a instituţiilor juridice, este întemeiată pe argumente
ştiinţifice. Interpretarea oficioasă, nu are efecte obligatorii, rezultă din opiniile unor conducători de organe de
autoritate publică, ale funcţionarilor şi deputaţilor sau ale altor persoane oficiale, opinii exprimate cu prilejul
dezbaterilor proiectelor de acte normative etc. Interpretarea oficioasă rezultă şi din opiniile unor jurişti
(procurori, avocaţi, jurisconsulţi) asupra unor probleme de drept apărute în procesele judiciare la care participă.
interpretarea comună a dreptului, realizată de cetăţeni, de mass-media, de factorii politici etc. Ea corespunde
nivelului culturii şi educaţiei juridice şi constă în opinii despre dreptul existent, despre aplicarea şi
perfecţionarea sa.

101. Felurile interpretării normelor juridice după volum (rezultat).


În funcţie de rezultatele interpretării normelor juridice, interpretarea poate fi:
– interpretare literală;
– interpretare extensivă;
– interpretare restrictivă.
a) Interpretarea literală (ad litteram) se realizează atunci când organul de aplicare constată că textul normei
juridice descrie exact sfera cazurilor la care se referă norma juridică, neexistând
În acest caz se spune că legea este limpede, organul de aplicare urmând să aplice norma juridică în mod
corespunzător.
Exemplu: art. 21 din Constituţia României prevede: „Orice per-soană se poate adresa justiţiei pentru apărarea
drepturilor, libertăţilor şi a intereselor legitime”, este o normă juridică limpede, care nu oferă posibilitatea de
restrângere a sferei persoanelor ce se pot adresa justiţiei, pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor
legitime, textul fiind interpretat ad litteram.
b) Interpretarea extensivă (in extensso) se înfăptuieşte atunci când textul normei juridice urmează să fie aplicat
şi altor situaţii decât cele expres nominalizate
Exemplu: Constituţia României prevede: „Respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este
obligatorie”.
Este clar că termenul de „lege” trebuie înţeles aici în mod exten-siv, fiecare cetăţean fiind obligat să respecte
toate actele normative.
c) Interpretarea restrictivă se referă la situaţia în care textul normei juridice interpretate urmează să fie aplicat în
mod restrictiv, deoarece în urma analizei efectuate rezultă că sfera cazurilor la care se referă este mai restrânsă
decât arată formularea normei juridice.
Exemplu: legea spune: „Copii sunt obligaţi să îngrijească părinţii aflaţi la nevoie”. Interpretarea restrictivă ne
conduce la constatarea faptului că nu toţi copiii au această obligaţie, pentru simplul fapt că o parte din aceştia
sunt minori, incapabili sau handicapaţi.
Precizare: procedeele şi metodele de interpretare descrise în acest capitol, nu pot fi aplicate decât prin stricta
respectare a legii, astfel încât organul care interpretează norma juridică nu are dreptul să aducă schimbări în
conţinutul real, concret al normelor juridice, ci numai să constate voinţa autentică a legiuitorului, conţinutul real
al normei juridice.

102. Metodele interpretării normelor juridice.


În realizarea interpretării, organul de aplicare întrebuinţează o serie de metode, prin intermediul cărora el
reuşeşte să stabilească, în interesul soluţionării cauzei, sensul exact al normei, efectele şi scopul regulei.
Metodele de interpretare constau în construcţii logice, metode de lucru şi principii generale, care au fost
acceptate, în practica organelor de aplicare a legii, ca mijloace pentru identificarea voinţei legislatorului, cît
priveşte conţinutul şi finalitatea normei juridice interpretate.
1. Metoda gramaticală de interpretare a dreptului este un procedeu tehnic în virtutea căruia înţelesul unui text
de lege este desprins din analiza literei legii. Practic, semnificaţia normei juridice rezultată din analiza
gramaticală a textului legislativ. Pentru aceasta se recurge la studierea semnificaţiei cuvintelor utilizate, a
sensului lor comun sau juridic, la respectarea normelor sintactice, semantice şi morfologice a semnelor de
punctuaţie etc.
2. Metoda sistematică are în vedere faptul că norma juridică este integrată într-un act normativ, care la rândul
său face parte dintr-o ramură de drept, care şi ea este integrată în sistemul dreptului.
3. Metoda istorică este şi ea o creaţie a şcolii exegetice de interpretare a normelor juridice. În virtutea acestei
metode, cel care interpretează norma juridică trebuie să deducă voinţa legiuitorului care a stat la baza elaborării
acelei norme juridice.
4.Metoda teleologică sau după scop, urmăreşte găsirea sensului actului normativ prin desprinderea finalităţii
actului respectiv, a interesului protejat.
5.Analogia
Există şi situaţii când organul care aplică dreptul, sesizat cu soluţionarea unui caz concret, nu găseşte norma
juridică corespunzătoare rezolvării acestuia. În asemenea împrejurări, organul de aplicare nu se va dezinvesti,
constatând că nu poate soluţiona cazul.

103. Conceptul răspunderii juridice. Termenul "răspundere", astfel cum este utilizat în drept, este derivat din
verbul latin "respondere". Acest verb înseamnă a răspunde dar în acelaşi timp şi a plăti o îndatorire, o sarcină.
Profesorul englez H. L. A. Hart , cunoscut în plan internaţional prin analiza conceptuală a dreptului, arată că
expresiei "răspundere" i se pot atribui următoarele semnificaţii distincte:
a) răspunderea care decurge dintr-o anumită funcţie;
b) răspunderea cauzată;
c) răspundere;
d) capacitatea de a răspunde.
Răspunderea juridică este o formă specifică a răspundeni sociale, nerespectarea normelor sociale provoacă
consecinţe negative, atît pentru ceilalţi cît şi pentru societate în general. Răspunderea juridică se distinge de
celelalte forme de răspundere socială prin faptul că vizează obligaţia de a da seama pentru încălcarea normei de
drept. Nesocotirea prevederilor normelor de drept este singurul temei al răspunderii jnridice. Răspunderea
juridică este asociată cu sancţiunea. Dar, deşi răspunderea juridică şi sancţiunea pot fi considerate două faţete
ale aceluiaşi mecanism social, ele nu se confundă ci reprezintă două noţiuni diferite. Răspunderea derivă din
sancţiunea pe care legislatorul o prevede în conţinutul normei.
Spre deosebire de sancţiunile morale, religioase, sancţiunea juridică este mai gravă, mai promtă şi mai eficace,
avînd şi un caracter obligatoriu. Răspunderea şi sancţionarea nu sînt (şi nu pot fi) în nici un caz forme de
răzbunare oarbă, ci modalităţi de legală răsplată ("după faptă şi rasplată!" - spune poporul), de reparare a
ordinei încălcate, de reintegrare a unui patrimoniu lezat şi de apărare socială.
se poate ridica întrebarea: ce legitimează sancţiunea, dreptul unor oameni de a pedepsi pe altii? Răspunsul ar
putea fi: nimic altceva decît interesele societăţii de a se apăra împotriva acelora care o vatămă. Răspunderea
juridică constituie cadrul juridic de realizare a sancţiunilor juridice. Dacă răspunderea juridică este un raport
juridic de constrîngere, sancţiunea juridică constituie obiectul ei.

104. Principiile răspunderii juridice. Răspunderea juridică, în afară de formele concrete pe care le cunoaşte,
dispune de un şir de principii generale, nişte idei călăuzitoare, valabile pentru toate aceste forme, indiferent de
particularităţile fiecăreia dintre ele.
Principiile generale ale răspunderii juridice, ca şi principiile generale ale dreptului joacă un rol călăuzitor pentru
instituţia de răspundere juridică.
A. Principial raspunderii pentru fapte săvîrşite cu vinovăţie.
După acest principiu nimeni nu poate fi chemat să răspundă pentru fapta sa, decît dacă este vinovat şi numai în
limitele vinovăţiei sale.
B. Principiul legalităfii răspunderii juridice.
Cu toate că acest principiu este formulat în materia dreptului penal, în forma legalităţii incriminării şi
sancţionării "Nullum crimen sine lege" şi "Nulla poena sine lege”este valabil pentru toate formele răspunderii
juridice.
C. Principiul răspunderii personale care cere ca răspunderea juridică să fie strict legată de persoana care a
produs fapta ilicită, nici o persoană nu poate răspunde pentru fapta ilicită a altuia.
D.Principiul - o singură violare a normei, o singura răspundere.
În esenţă, acest principiu urmăreşte excluderea aplicării faţă de aceeaşi persoană şi pentru aceeaşi faptă a două
sau mai multe sancţiuni care prin natura lor sînt identice; o singură încălcare a normei de drept nu trebuie să
determine decît o singură sancţiune juridică.
E. Principiul prezumţiei de neviitovaţie în stabilirea răspanderii juridice. Conform acestui principiu se
presupune că ceva fără să fi fost dovedit există cu adevărat. Persoana poate fi trasă la răspundere numai în cazul
că i-a fost dovedită vinovăţia.
F. Principiul justiţiei sancţiunii, sau principiul proporţionalizării sancţiunii în raport cu gravitatea faptei.
Principiul justiţiei sancţiunii înseamnă totdeauna individualizarea corectă şi aplicarea adecvată a sancţiunilor
prescrise de norma de drept.
G. Principiul celebrităţii tragerii la răspundere juridica. Esenţa acestui principiu este a asigura realizarea
scopurilor răspunderii juridice.

105. Funcţiile răspunderii juridice.

106. Temeiurile şi condiţiile răspunderii juridice. Conduita neconforma cu litera legii a subiectului de drept
reprezinta temeiul raspunderii juridice.Un fapt devine ilicit numai in momentul in care conduita incalca
normele de drept, perturband astfel, desfasurarea normala a relatiilor sociale.
1. Fapta (conduita) ilicită.
Conduita ilicită este o primă condiţie. Prin conduită ilicită se înţelege o acţiune sau inacţiune care contravine
normei juridice.
Conduita ilicită se produce prin acţiune sau inacţiune.
Acţiunea, cu alte cuvinte, este voinţa conştientă, exteriorizată a omului, mişcarea lui voluntară către un scop
anumit, încălcarea unei norme de drept cu caracter prohibitiv. (De exemplu, se încheie un act fără şă se respecte
condiţiile legii, un om atentează la cinstea, onoarea şi integritatea corporală a unui alt om).
Inacţiunea este abţinerea de la o acţiune pe care persoana este obligată prin lege să o îndeplinească.
Conduita ilicită poate să se exprime în forme diferite: cauzarea de prejudiciu, abaterea disciplinară,
contravenţia, infracţiunea.
2. Rezultatele conduitei ilicite vizează consecinţele săvîrşirii ei, daunele societăţii sau unui individ, adică
atingerea valorilor apărate de stat.
După natura faptei ilicite daunele pot fi materiale (distrugerea unui bun, decesul sau vătămarea persoanei fizice)
sau nemateriale (de exemplu, atingerea onoarei şi demnităţii unei persoane).
Importanţa rezultatului pentru stabilirea răspunderii nu este acelaşi în toate ramurile de drept.
3. Legătura cauzală dintre fapta ilicită şi rezultatul dăunător. Legătura cauzală între faptă şi rezultat, este o altă
condiţie a răspunderii juridice. Pentru ca răspunderea să se declanşeze şi un subiect să poată fi tras la
răspundere pentru săvîrşirea cu vinovăţie a unei fapte antisociale, este necesar ca rezultatul ilicit să fie
consecinţa nemijlocită a acţiunii sale (acţiunea sau inacţiunea să fie cauza producerii efectului păgubitor pentru
ordinea de drept).
4. Subiectul răspunderii juridice este persoana faţă de care se exercită constrîngerea de stat prin aplicarea de
sancţiuni juridice. Subiecte ale răspunderii juridice sînt atît persoane fizice, cît şi persoana juridică.
5. Vinovaţia este o altă condiţie (o condiţie subiectivă) a răspunderii juridice. Încălcarea legii atrage
răspunderea juridică numai dacă autorul ei a acţionat cu vinovăţie. Formele vinovăţiei sînt intenţia şi culpa.
Vinovăţia este atitudinea psihică a unei persoane faţă de fapta ilicită săvîrşită de ea, precum şi faţă de urmările
acestei fapte. În situaţia în care autorul prevede rezultatul faptei sale şi urmăreşte producerea lui prin comiterea
faptei, avem de a face cu intenţia directă, iar cînd producerea urmărilor a fost numai admisă, acceptată, intenţia
este indirectă.
Răspunderea juridică se exclude în cazul săvîrşirii unui act ilicit, dar fără vinovăţie. Spre exemplu: minoritatea,
alienaţia mintală (cauze de iresponsabilitate); legitima apărare, starea de necesitate - împrejurări care de
asemenea exclud răspunderea penală.
6. Cauzele care înlătură răspunderea jundică
Există anumite împrejurări sau cauze care înlătură răspunderea juridică. Aceste împrejurări, prevăzute de
legislaţie, diferă de la o ramură de drept la alta. Astfel în dreptul penal sînt prevăzute ca avînd un asemenea
caracter:
- amnistia;
- graţierea;
- lipsa plîngerii prealabile a părţilor etc.
Amnistia înlătură răspunderea penală pentru fapta săvîrşită; dacă intervine după condamnare, înlătură şi
executarea pedepsei.
Graţierea, înlătură total sau în parte, doar executarea pedepsei. Dreptul penal mai cunoaşte şi alte cauze care
înlătură răspunderea juridică, precum lipsa plîngerii prealabile a părţilor vătămate, împăcarea părţilor sau
retragerea plîngerii prealabile.

107. Formele raspunderii juridice.


Există mai multe feluri (forme) de răspundere juridică:
- răspunderea juridică cu caracter politic (răspunderea constituţională a Parlamentului);- răspunderea civilă;-
răspunderea penală;
- răspunderea administrativă;- răspunderea disciplinară.
a) Răspunderea civilă survine în urma încălcărilor normelor dreptului civil, care cuprind o sferă vastă de fapte
ilicite civile, care pot fi împărţite în două categorii:
1. Fapte ilicite civile care constau în neîndeplinirea unor obligaţii ce derivă din contract. Aceste fapte ilicite
constituie temeiul răspunderii contractuale;
2. Fapte ilicite civile, care nu sînt legate de obligaţii contractuale, ci prin săvîrşirea unei fapte ilicite cauzatoare
de prejudiciu (de daună), denumite delicte civile (fapte care pricinuiesc, din intenţie, din neglijenţă sau
imprudenţă, o daună unei persoane).
Scopul tragerii la răspundere civilă constă, de regulă, în repararea prejudiţiilor patrimoniale cauzate prin fapte
ilicite. De aici distingem în dreptul civil răspunderea cu caracter reparator (sancţiuni reparatorii). Răspunderea
reparatorie vizează anularea consecinţelor prejudenciante pentru patrimoniul persoanei (fizice ori juridice) prin
obligarea făptuitorului la acţiunea de a da sau a face în beneficiul păgubitorului.
b) raspunderea penala survine în urma încălcării dreptului penal, care se numesc infracţiuni.
Infracţiunea este o faptă care prezintă pericol social, săvîrşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală.
Criteriul principal pentru caracterizarea unei fapte drept infracţiune îl constituie pericolul social pe care îl
prezintă. Periculozitatea faptei atrage gravitatea pedepsei (privaţiune de libertate).
Răspunderea penală este definită ca un raport juridic de constrîngere, născut ca urmare a săvîrşirii acţiunii,
raport ce se stabileşte între stat şi infractor, al cărui conţinut îl formează dreptul statului de a atrage la
răspundere pe infractor, de a-i aplica sancţiunea prevazută de legea penală şi de al constrînge să o execute,
precum şi obligaţia infractorului de a răspunde pentru fapta sa şi a se supune sancţiunii, aplicată în vederea
restabilirii ordinii de drept.
c) Răspunderea administrativă, apare în urma încălcării normelor dreptului administrativ. Fapta săvîrşită cu
vinovăţie, dar cu un pericol social mai redus în raport cu infracţiunea se numeşte contravenţie,in cazul
contravenţiilor, răspunderea este stabilită de organele administraţiei de stat sau de judecată, care pot aplica
sancţiuni administrative: avertisment, amendă, confiscare etc.
d) Răspunderea disciplinară, încălcarea îndatoririlor profesionale de către acele persoane cărora le revin
anumite atribuţii şi obligaţii în cadrul producţiei, a activităţii didactice, militare etc. reprezintă răspunderea
disciplinară. Asemenea fapte se cheamă abateri şi se sancţionează cu: mustrare, avertisment, reduceri de salarii,
retrogradări, suspendări din funcţie, transfer disciplinar, destituirea din funcţie.

108. Conceptul nihilismului juridic


Nihilismul juridic reprezintă o direcţie a gîndirii politico-juridice, care neagă valoarea socială şi personală a
dreptului şi care îl consideră drept o metodă mai inferioară de reglementare a relaţiilor sociale. Printre cauzele
de bază ale existenţei nihilismului juridic în ţara noastră putem menţiona:
1. rădăcinile istorice (care sînt o cauză naturală), prin care o bună parte din membrii societăţii erau lipsiţi, total
sau parţial, de drepturi şi obligaţii; neparticiparea lor la viaţa politică şi juridică, caracterul represiv al le-
gislaţiei, imperfecţiunea exercitării justiţiei;
2. consecinţele perioadei sovietice, cînd teoria şi practica dictaturii proletariatului era înţeleasă ca putere, care
nu era legată de legi, dar nici limitată de ele;
3. sistemul de drept în care au dominat metodele administrative de comandă, actele normative secrete şi
semisecrete; constituţiile şi alte acte cu caracter democratic care purtau un caracter doar declarativ şi nu real;
rolul inferior al instanţelor judecătoreşti şi al dreptului în general;
4. neconcordanţa dintre noile şi vechile reglementări juridice, criza legislativă şi mecanismul imperfect de
punere în aplicare a legilor adoptate, procesul îndelungat al reformelor, inclusiv al celei de drept şi judiciare etc.

109. Conceptul idealismului juridic

110. Conceptul si cauzele aparitiei coliziilor in drept.

Există autori printre care şi A. Miţkevici care definesc coliziunea juridică drept situaţie cînd o relaţie socială
este reglementată de mai multe norme juridice, pentru juristul D. Kerimov şi alţii coliziunea reprezintă
neconcordanţa dintre conţinutul normelor juridice; savantul S. Alexeev este reprezentantul adepţilor care
afirmă că coliziunea reprezintă contradicţiile ce apar în procesul de reglementare a relaţiilor sociale
Omogene.
Prof. Gh. Avornic defineşte coliziunile juridice ca fiind divergenţe şi contradicţii „care
apar între diferitele acte normative, dar care reglementează unele şi aceleaşi relaţii sociale sau
relaţii omogene, precum şi contradicţiile care apar între diferitele organe competente ale statului
sau persoane cu funcţie de răspundere în procesul de aplicare a normelor juridice, exercitîndu-şi
atribuţiile lor”
n concluzie, menţionăm că din categoria cauzelor subiective de apariţie a coliziunilor
dintre normele juridice fac parte:
− delimitarea confuză a competenţelor legislative ale autorităţilor publice; 90
− imprecizia împrejurărilor şi a procedurii de delegare a dreptului de exercitare a activităţii
normative;
− insuficienţa de informaţie referitoare la activitatea normativă;
− particularităţile de intrare în vigoare a actelor normative;
− lipsa de sistematizare şi planificare în activitatea normativă;
− organizarea ineficientă a activităţii de elaborare a dreptului în procesul de pregătire şi
adoptare a actelor normativ-juridice;
− incompetenţa profesională a funcţionarilor autorităţilor publice ce desfăşoară activitate
normativă.

111. Felurile coliziilor juridice.


În literatura juridică s-au constituit cîteva criterii de clasificare a coliziunilor juridice. Aşadar, tradiţional,
coliziunile normelor juridice se clasifică în funcţie de
următoarele criterii :
a) sistemul dreptului şi sistemul legislativ;
b) trăsăturile caracteristice normelor juridice;
c) forţa juridică a normelor ce formează coliziuni;
d) gradul de interacţiune dintre normele juridice;
e) esenţa naturii juridice a coliziunilor.
a) În funcţie de sistemul dreptului şi sistemul legislativ, coliziunile juridice se împart în
coliziuni interramurale şi coliziuni ramurale.
Coliziunile juridice interramurale reprezintă contradicţiile sau divergenţele dintre normele juridice care fac
parte din diferite ramuri de drept, dar care reglementează unele şi aceleaşi relaţii sociale sau relaţii sociale
omogene. Spre deosebire de coliziunile juridice interramurale, coliziunile juridice ramurale se caracterizează
prin faptul că normele care reglementează diferit sau contradictoriu unele şi aceleaşi relaţii sociale sau relaţii
sociale omogene fac parte din aceeaşi ramură de drept.
b) Următorul criteriu de clasificare a coliziunilor juridice îl constituie trăsăturile şi particularităţile
normelor juridice care intră în coliziune. În funcţie de acest criteriu putem evidenţia:
− coliziuni juridice temporale;
− coliziuni juridice spaţiale;
− coliziuni juridice ierarhice;
− coliziuni juridice dintre norme cu diferite grade de generalitate etc.
Coliziunile juridice temporale se formează între normele juridice care au fost adoptate în diferite perioade de
timp şi care reglementează una şi aceeaşi relaţie socială.
Coliziunile juridice spaţiale se referă la situaţiile care apar în urma interacţiunii dintre normele juridice ca
rezultat al acţiunii lor în spaţiu. Din punctul de vedere al dreptului intern aplicarea dreptului în spaţiu nu ridică
probleme deosebite în statele unitare. În general, actele normative ce emană de la organele centrale se aplică pe
întreg teritoriul statului, iar actele ce emană de la organele unităţilor administrativ-teritoriale în limitele unităţii
respective. În statele cu o structură compusă, precum statele federale, problema coliziunilor juridice spaţiale
este mult mai complexă. În cazul acestor state ne aflăm în prezenţa a două ordini juridice juxtapuse: dreptul
federal, aplicabil pe teritoriul întregii federaţii, şi dreptul statelor federate. Astfel, dacă apar unele contradicţii
dintre legea federală şi cea a unui stat federat primează cea federală, dacă nu este prevăzută o altă reglementare.
Coliziunile juridice ierarhice sau de subordonare se referă la contradicţiile şi divergenţele care apar între
reglementările cu forţă juridică diferită. Aceste coliziuni sînt determinate de modul de organizare a sistemului
de drept care este constituit dintr-un ansamblu de reguli aflate în raport de subordonare ierarhică. Elementul
specific care derivă din ierarhia actelor normative rezidă în subordonarea obligatorie a prevederilor actului
normativ cu forţă juridică inferioară faţă de cel cu o forţă juridică superioară. Deci, după cum menţionează
juristul
I. Vida, un act normativ situat pe un anumit nivel al acestei ierarhii nu poate contrazice nici unul din actele
normative care au o forţă juridică superioară, dar, dimpotrivă, prevederile sale trebuie să se integreze armonios
în ierarhia actelor normative şi să fie în deplină concordanţă cu dispoziţiile actelor normative ierarhic
superioare. Coliziunile dintre normele juridice cu grade diferite de generalitate, care în doctrina
penală se mai numesc şi concurenţă a normelor juridice, reflectă corelaţia dintre normele juridice generale,
speciale şi de excepţie [143, p. 80]. Formarea acestor categorii de coliziuni juridice se datorează faptului că
sistemul de drept reprezintă o suprapunere de reguli generale, speciale şi de excepţie. Elaborarea normelor
juridice cu grade diferite de generalitate este determinată de specificul relaţiilor sociale pe care le
reglementează, de particularităţile obiectului, laturii obiective, laturii subiective şi a subiectului prevăzut de
normele juridice, care, din anumite raţiuni, unele comportamente omogene trebuie delimitate printr-o normă
specială de comportamentele reglementate de norma generală
c) Drept criteriu de clasificare a coliziunilor dintre normele juridice autorul N. Vlasenko evidenţiază forţa
juridică a prescripţiilor normative care intră în coliziune. După părerea lui, în funcţie de forţa juridică
coliziunile juridice pot fi clasificate: pe verticală – în coliziuni care se formează între normele juridice ce au
forţă juridică diferită; pe orizontală – în coliziuni care se formează între normele juridice cu aceeaşi forţă
juridică Noi considerăm că o asemenea clasificare este posibilă şi are dreptul la existenţă, dar o credem de
prisos, deoarece repetă clasificările menţionate mai sus. Coliziunile dintre norme cu forţă juridică diferită sînt
cuprinse în întregime de coliziunile ierarhice, iar coliziunile dintre norme cu aceeaşi forţă juridică sînt cuprinse
integral de coliziunile temporale, coliziunile spaţiale şi coliziunile dintre normele juridice cu grade diferite de
generalitate.
d) În procesul formulării definiţiei coliziunilor juridice, am menţionat că normele care colizionează se
caracterizează prin grade diferite de interacţiune, de la paralelisme pînă la contradicţii. Astfel, în doctrina
dreptului coliziunile juridice se mai clasifică şi în funcţie de modul de interacţiune dintre normele juridice . În
baza acestui criteriu sînt evidenţiate următoarele categorii de coliziuni juridice: 71
− coliziuni contradicţii, cînd una şi aceeaşi relaţie socială este reglementată de două sau
mai multe norme juridice opuse după sens;
− coliziuni divergenţe, cînd normele juridice, în esenţă, conţin aceleaşi prevederi, dar,
totodată, conţin unele deosebiri referitoare la reglementarea relaţiilor sociale omogene;
− „coliziuni ce apar în urma impactului pozitiv” [144, p.24] al normelor juridice. Interacţiunea dintre aceste
norme este caracterizată de existenţa unei coincidenţe absolute dintre două sau mai multe norme juridice.
Asemenea situaţii în ştiinţa dreptului se mai numesc paralelisme.
În comparaţie cu celelalte categorii de coliziuni, coliziunile contradicţii au cel mai distructiv efect asupra
sistemului şi ordinii de drept, cu atît mai mult cu cît acestea sînt şi cele mai răspîndite în sistemul de drept la
etapa actuală. In opinia prof. N. Vlasenko coliziunile juridice pot fi clasificate în funcţie de esenţa naturii lor
juridice în coliziuni legitime şi coliziuni nelegitime. După părerea sa, coliziunile legitime sînt fenomene
fireşti introduse conştient de către legiuitor în sistemul de drept. Mai mult decît atît, el afirmă că acestea
reprezintă categorii juridice necesare sistemului de drept, care contribuie la eficientizarea reglementărilor
juridice.
Coliziunile nelegitime, spre deosebire de cele legitime, sînt acelea care influenţează negativ relaţiile sociale. Ele
reprezintădefecte în legislaţie şi, de obicei, apar în situaţia cînd unele acte normative sau întregul system
legislativ nu au un caracter unitar, integru Astfel, noi mai propunem următoarele criterii de clasificare a
coliziunilor din instituţia răspunderii juridice:
1) numărul de norme juridice care intră în coliziune; 72
2) efectul lor asupra relaţiilor sociale;
3) apartenenţa coliziunilor juridice la una dintre formele răspunderii juridice.
1) Numărul de norme juridice care intră în coliziune trebuie stabilit pentru a putea aprecia gradul de pericol pe
care îl prezintă ele pentru sistemul de drept şi modul de soluţionare a lor.
În funcţie de numărul de norme juridice care intră în coliziune, acestea pot fi clasificate în simple şi complexe.
Coliziunile simple se formează între două norme juridice care reglementează una şi aceeaşi relaţie socială. De
obicei, ele nu sînt atît de grave şi, respectiv, se soluţionează mai uşor. Spre deosebire de coliziunile simple,
coliziunile complexe se formează între trei şi mai multe norme juridice care reglementează relaţii sociale
omogene.
Alături de celelalte criterii de clasificare a coliziunilor instituţiei răspunderii juridice, noi propunem şi criteriul
apartenenţei coliziunilor juridice la una dintre formele răspunderii juridice, ca o alternativă la criteriul
apartenenţei lor la una dintre ramurile de drept. Referitor la apartenenţa coliziunilor juridice la una dintre
formele răspunderii juridice, menţionăm că în teoria generală a dreptului se evidenţiază, cu mici deosebiri de la
un autor la altul, următoarele forme ale răspunderii juridice: constituţională, administrativă, penală, civilă,
materială şi disciplinară

112. Modalitati de solutionare a coliziilor juridice


Soluţionarea coliziunilor normelor juridice în general şi a coliziunilor instituţiei răspunderii juridice în
particular este dictată de necesitatea aplicării uniforme a actelor normative pe întreg teritoriul Republicii
Moldova pe perioada de timp în care ele sînt în vigoare.
Pornind de la materialul analizat anterior, noi am ajuns la concluzia că mecanismul de soluţionare a coliziunilor
juridice este alcătuit din următoarele elemente:
− metode şi mijloace de prevenire a coliziunilor juridice;
− metode şi mijloace de eliminare a coliziunilor juridice;
− metode şi mijloace de depăşire a coliziunilor juridice.
Pînă la apariţia coliziunilor juridice în legislaţie trebuie utilizate toate metodele şi mijloacele pentru prevenirea
lor, iar în situaţia în care acestea au apărut, ele trebuie soluţionate în funcţie de caracterul lor, prin următoarele
metode:
− eliminarea coliziunilor juridice existente în legislaţie;
− depăşirea coliziunilor juridice existente în legislaţie
Influenţa negativă a cauzelor obiective de apariţie a coliziunilor juridice asupra sistemului de drept poate fi
diminuată prin intermediul următoarelor modalităţi:
1.1. Reglementarea strictă a competenţelor autorităţilor care participă la activitatea
normativă.
1.2. Sistematizarea actelor normative în vigoare, inclusiv a tratatelor internaţionale
ratificate de către Republica Moldova
1.3. Perfecţionarea procesului de aplicare a dreptului ca mijloc de ridicare a nivelului
culturii juridice în societate
1.4. Legiferarea activităţii lobbyste care se exercită asupra tuturor organelor de stat de
toate nivelurile. Î
1.5. Cercetarea problemelor lingvistice
Eliminarea coliziunilor din instituţia răspunderii juridice
Instituţiile statului, abilitate cu competenţe normative, trebuie să utilizeze toate căile în vederea prevenirii
coliziunilor juridice, însă, în cazul în care aceste măsuri nu au fost capabile să împiedice formarea lor, trebuie
utilizate şi alte căi de soluţionare a coliziunilor juridice. După cum am menţionat în paragraful precedent,
acestea sînt eliminarea coliziunilor juridice şi depăşirea coliziunilor juridice
În opinia cercetătorului N. Vlasenko, coliziunile juridice pot fi eliminate din sistemul de drept prin intermediul
următoarelor două modalităţi de legiferare:
− modificarea prevederilor actului normativ ce conţine coliziuni juridice;
− adoptarea normelor juridice de coliziune
Organele de elaborare a dreptului pot elimina coliziunile juridice în procesul de legiferare prin aplicarea
următoarelor metode de entropie:
− abrogarea uneia dintre normele juridice care intră în coliziune;
− dacă formează coliziuni mai mult de două norme juridice, se abrogă toate în afară de una care rămîne în
vigoare în continuare;
− modificarea şi precizarea obiectului de reglementare a normelor juridice care intră în coliziune;
− abrogarea tuturor normelor juridice care formează coliziuni şi adoptarea unei norme juridice noi;
− armonizarea legislaţiei interne cu reglementările internaţionale.
Depăşirea coliziunilor instituţiei răspunderii juridice
Următoarea modalitate de soluţionare a coliziunilor juridice la care ne vom referi în acest paragraf este
depăşirea coliziunilor juridice Prin depăşirea coliziunilor juridice din instituţia răspunderii juridice înţelegem
soluţionarea coliziunilor care apar în procesul de aplicare a dreptului în legătură cu o situaţie concretă din viaţă
prin intermediul normelor de coliziune.

113. Scoala dreptului natural: de la triumf prin eclipsa la renastere


Antichitate- filosofii au început sa reflecteze asupra ratiunii de a fi si asupra validitatii legilor. În acest
demers nu putea lipsi ideea naturii, ca ordine a tuturor lucrurilor, pretutindeni aceeasi. La opusul naturii se afla
viata sociala, unde arbitrariul guvernarii, nedreptatea, opresiunea, tirania erau socante pentru om în raport cu
natura.La baza rationamentelor privitoare la dreptul natural s-a aflat ideea potrivit careia oamenii se nasc egali,
natura îi creeaza egali. De aici- cerinta abolirii privilegiilor si sclavajului, cerinta egalitatii în ceea ce priveste
posesia bunurilor.Scoala dreptului natural- filosofii greci: Heraclit, Aristotel, Platon.La Aristotel- statul apare ca
scop al naturii, activitatea sa fiind destinata garantarii propriei unitati si apararii intereselor cetatenilor sai.
Dreptul deriva din observarea rationala a naturii.Aristotel distinge între justitia naturala- care are peste tot
aceeasi forta si justitia legala sau conventionala- care este, la origine impartiala, dar o data aplicata înceteaza sa
mai fie impartiala.Sofocle opunea legii naturale, legea scrisa.Platon deducea dreptul din ideea cea mai înalta-
ideea binelui.Stoicii deduceau morala din natura si ratiune. Ratiunea guverneaza întregul univers. Postulatele
ratiunii au o forma universala, impunându-se tuturor oamenilor, din toate tarile. Oamenii, fara deosebire de
nationalitate sau rasa sunt dotati cu ratiune.Socratea considera ca inteligenta si puterea de patrundere a omului
constituie natura binelui si ele dovedesc perfectiunea legilor.La romani, jus naturalae reprezenta legea
superioara legii pozitive.Cicero- nu este admisibil a modifica dreptul natural si nici a ne îndeparta de el. Dreptul
natural nu poate fi abrogat.Jurisprudenta romana a utilizat conceptia dreptului natural în scopuri practice, pentru
a transforma un drept rigid într-un sistem de drept cosmopolit, aplicabil în tot imperiul roman. Secolul al XIII-
lea- Tomas d'Aquino defineste dreptul natural ca un ordin al ratiunii, dat spre binele comun, de cel care are în
sarcina sa colectivitatea. Dreptul natural este acea parte a dreptului divin care se dezvaluie ratiunii umane, iar
omul, ca fiinta rationala, aplica aceasta parte a dreptului divin la treburile lumesti. Datorita dreptului natural
omul poate disocia binele de rau. Dreptul facut de oameni provine din principiile dreptului etern, astfel cum se
reflecta în dreptul natural. De aceea, orice drept care provine de la autoritatea omeneasca trebuie sa se
conformeze legii divine. Numai legea divina este eterna. Legile facute de om pot varia în timp si spatiu. Dupa
Tomas d'Aquino, legile statului nu trebuie sa fie tiranice. Legea este nedreapta atunci când se opune binelui
comun si favorizeaza vanitatea legiuitorului. În astfel de cazuri ea este contrara legii naturale si legii divine.
Teoriile contractualiste- au la baza urmatoarele idei:
-         Initial, oamenii s-au aflat într-o stare naturala, în care nu existau nici legi, nici ordine, nici guvernare.
-         La un moment dat, oamenii au trecut, prin încheierea unui contract prin care se angajau sa se respecte
reciproc si sa traiasca în pace unii cu altii, la stadiul de societate.
-         Ulterior, au semnat un al doilea contract, prin care se angajau sa se supuna unei guvernari, alese de ei
însisi.
-         Izvorul puterii politice se afla în popor.
-         Puterea publica nu este de origine divina.
-         Tuturor teoriilor contractualiste le este propriu individualismul.
Renasterea teoriilor de drept natural
În prima jumatate a sec. Al XIX-lea apare scoala urmasilor lui Kant: Fichte, Schelling, Hegel si apoi, Rudolf
Stammler, Charles Renouvier s.a. Leon Duguit, desi critica scoala clasica a dr. natural, împartaseste ideea dr.
natural cu continut variabil. El arata ca norma juridica este, în acelasi timp, permanenta si
schimbatoare.Francois Geny considera ca ratiunea constituie "un drept natural ireductibil", cu continut
variabil.In Italia, Giorgio del Vecchio considera ca principiul dreptului decurge aprioric din ratiune.Cea mai
importanta renastere a doctrinei dreptului natural a avut loc în filosofia germana dreptului, dupa cel de-al doilea
razboi mondial.

114. Scoala istorica a dreptului.


Fondatorul scolii istorice a dreptului este germanul Savigny (1778-1861) Savigny si discipolii
sai au sustinut, printre altele:
Ca si limba, morala si arta, dreptul se naste în mod spontan, se cristalizeaza în mod inconstient si se dezvolta în
strânsa legatura cu spiritul unui popor. Spiritul poporului (Volksgeist) se manifesta în dreptul unei natiuni; de
aceea, este esential sa se cerceteze cum a evoluat el, prin studiul istoriei dreptului.
Dezvoltarea dreptului reprezinta un proces organic. Din acest punct de vedere, dreptul este un produs colectiv al
desfasurarii istorice a vietii unui popor.
Institutiile juridice ale prezentului poarta în ele tot trecutul unui popor. Acestea nu pot fi întelese decât prin
studierea amanuntita a trecutului istoric. Întreaga atentie a cercetatorilor trebuie îndreptata asupra cunoasterii
mentalitatilor si a starilor de fapt din trecutul si prezentul unui popor.
Nu legea, ci cutuma reprezinta principalul izvor al dreptului si baza acestuia. În raport cu cutuma, legea nu are
decât o importanta secundara, legea nu formeaza reglui constiente, ea nu poate face altceva decât sa capteze
ceea ce s-a dezvoltat de la tine în viata sociala de-a lungul istoriei unui popor si sa-i asigure formularea.
Legiuitorul este doar un organ al constiintei nationale, el nu dispune de o putere creatoare de drept. În acelasi
timp, nu exista principii de drept predeterminate. Ca atare, codificarea dreptului nu este necesara, deoarece ea
încearca sa modifice, în mod violent, starea de fapt si sa o constrânga sa intre într-un cadru rigid. În conceptia
scolii istorice a dreptului, dreptul evolueaza lent, o data cu nevoile practice si cu mentalitatea unui popor.
Aceasta concepttie, prin definitie, este ostila reformelor legislative. În conceptia lui Savigny, stiinta juridica
valoreaza mai mult decât orice reforma legislativa.
Pe masura ce dreptul evolueaza, de la elementele juridice cele mai simple, care pot fi observate în comunitatile
primitive, pâna la cea mai mare complexitate, care este specifica societatii moderne, constiinta populara nu se
mai poate manifesta direct, ci ea trebuie sa fie reprezentata de juristii care formuleaza principiile juridice
tehnice. Juristul ramâne astfel, un organ al constiintei populare, care da forma materialului pe care îl dezvolta.
Ca atare, el este un factor mai important decât legiuitorul, deoarece reprezinta si formuleaza constiinta
populara.
Legile nu au o valabilitate sau o aplicare universala, deoarece fiecare popor îsi dezvolta propriile obiceiuri
juridice, propria Constitutie, dupa cum el are propria sa limba, propriile sale obiceiuri si traditii nejuridice.

115. Scoala sociologica sau pozitivista a dreptului.


Şc. Sociologică a fost întemeiată de marele cugetător Auguste Comte. În lucrarea sa susţine că toate ştiinţele
trec în evoluţia lor istorică prin 3 stadii: teologic, metafizoc şi pozitiv. A. Comte clasifică ştiinţele în ştiinţele
matematicii şt.Mecanicii, şt.sociologică care îmbrăţişează dreptul. Dreptul e un fenomen istoric sub forma
instituţiilor, pe care sociologia îl studiază. El reprezintă ceva pur material şi observabil prin simţurile noastre.
Un alt reprezentant al şcolii sociologice e Leon Duguit. Exponent al teoriei solidarităţii sociale, el susţine că
dreptul nu a luat naştere ca un imperativ al vieţii comunitare, ci doar ca un instrument al înţelegerii conştiente
dintre indivizi. Funcţia sa constă în a asigura stabilitatea ordinii şi a păcii sociale. Dreptul după Duguit, e
împărţit în 2 categorii: dreptul social, care rezultă din viaţa socială a oamenilor şi după care se conduc în mod
conştient, şi dreptul pozitiv, elaborat de stat, care dă consacrare juridică dreptului social, cuprins în formele
juridice şi învestit cu forţa de constrîngere a statului.

116. Pragmatismul juridic.

117. Teoria normativista a dreptului.


Bazele acestei teorii au fost puse de juristul german Rudolf Stammler.În concepţia lui Stammler, dreptul
aparţine domeniului gîndirii şi este cunoscut ca voinţă. El nu aparţine voinţei în sensul cauzal naturalist şi nici
nu este produsul acestuia, dar este voinţa ea însăşi, deoarece are proprietatea de a se determina.Voinţa, după
Stammler, poate fi divizată în voinţă morală şi voinţă socială. Voinţa morală sau voinţa individului izolat, spre
deosebire de voinţa socială, apare întotdeauna sub forma gîndirii în sine.Voinţa socială este menită să aibă rolul
de mediator al vieţii în comun, să unească, într-un fel, scopurile indivizilor, să creieze o ordine unitară în
activitatea socială.Diviziunea voinţei, conform opiniei lui Stammler, înlătură orice separaţie a acestora, precum
şi orice posibilitate de întîietate uneia asupra alteia, deoarece ambele voinţe emană deopotrivă din aceeaşi lege
supremă a voinţei90. Prin ideea dreptului, Stammler înţelege valoarea, criteriul sau măsura cu care judecăm şi
spre care îndrumăm dreptul. Această valoare este, în acelaşi timp, scopul ultim şi ideal al dreptului. Justiţia este
ideea armoniei tuturor voinţelor juridice reale sau posibile. Ea este numai o exigenţă raţională, o idee limită
care nu poate fi realizată niciodată în întregime şi în definitiv. Teoria normativistă, ca un curent al
pozitivismului juridic, este reflectată în lucrarea principală a juristului american Hans Kelsen Teoria pură a
dreptului. În doctrina dată autorul îşi propune a studia dreptul doar în ipostaza existenţei sale. După Kelsen,
ştiinţa dreptului trebuie să se limiteze la cercetarea dreptului numai în starea lui pură, înafara legăturilor cu
politica, morala. În caz contrar, ea îşi va pierde caracterul său obiectiv şi se va transforma într-o ideologie.
Locul central în teoria pură a dreptului îl ocupă norma juridică care, formal, are un caracter pur, spre deosebire
de norma morală, care are un conţinut. Prin sistemul său al normelor, Kelsen susţine teoria creării dreptului în
cascade93. Astfel, autoritatea unei hotărîri judecătoreşti se originează într-un decret prezidenţial; acesta, la
rîndul său, într-o lege adoptată de parlament, iar aceasta revendecîndu-se constituţiei. Toate normele juridice
aparţin unei ordine juridice date, îşi justifică valabilitatea prin raportarea la o normă fundamentală94.

118. Realismul juridic american.


Realismul juridic american - reactie impotriva conceptualismului, pozitivismului juridic. Isi propune sa aplice
in drept o metoda experimentala. Isi propune sa studieze dreptul in actiune, factorii sociali care creaza dreptul si
rezultatele sociale ale actiunii dreptului. Fara a fi ignorat rolul normelor in definirea dreptului, se pune accentul
pe conduita reala a celor care aplica legeasi pe folosiirea instrumentelor empiricein vederea cresterii preciziei
prognozei privind viitoarele decizii judecatoresti.
John Chipman Gray
K.N. Lewellyn 1930:Ceea ce fac oficiantii dreptuluiin legatura cu litigiile este dreptul insusi.
Jerome Frank - promotor al scepticismului juridic : dreptul, asa cum il avem, este nedefint, supus unor
schimbari incalculabile. Promoveaza rolul discretionar al instantelor, judecatorilor