Sunteți pe pagina 1din 139

Milton H.

Erickson (1901-1980) a fost psihiatru de renume mondial, specializat în hipnoterapie medicală şi


terapia familiei. A fost preşedinte-fondator ai Societăţii Americane de
Hipnoză Clinică şi membru marcant al Asociaţiei Psihiatrilor
Americani şi al Asociaţiei Americane de Psihopatologie.
Este considerat „părintele” hipnozei clinice, cercetările şi studiile sale fiind reunite sub un domeniu de sine
stătător:
hipnoterapia ericksoniană. Autof prolific, a scris împreună cu Emest L. Rossi numeroase studii despre hipnoza
clinică, dintre care amintim: Hypnotic Realities, Hypnotherapy —
An Exploratory Casebook, Experiencing Hypnosis, Time
Distortion în Hypnosis.
La Curtea Veche Publishing a mai apărut Tehnicile hipnoterapiei ericksoniene – Richard Bandler & John
Grinder,
2008.

Vocea mea te va însoţi


Povestiri didactice de Milton H. Erickson
Ediţie îngrijită şi comentarii de Sidney Rosen, M.D.
Cuvânt înainte de Lynn Hoffman
Institutul Ackerman de Terapie a Familiei
Traducere din limba engleză de
NICOLETA RADU

BUCUREŞTI, 2008
Descrierea CIF a Bibliotecii Naţionale a României
ERICKSON, MILTON II.
Vocea mea te va însoţi: povestiri didactice / de
Milton H. Erickson; trad: Nicoleta Radu; ed. Îngrijită şi comentarii: Sidney Rosen. — Bucureşti: Curtea Veche
Publishing, 2008
Bibiiogr.
ISBN 978-973-669-617-6
I. Radu, Nicoleta (trad.)
II. Rosen, Sidney (ed.)
133.9
Coperta: Griffon and Swans www.grifton.ro
MY VOICE WILL GO WITH YOU:
The Teaching Tales of Milton H. Erickson
Edited and with Commentary by Sidney Rosen
Copyright © 1982 by Sidney Rosen, M.D.
AII rights reserved.
© CURTEA VECHE PUBLISHING, 2007
pentru prezenta versiune în limba română
ISBN 978-973-669-617-6
Pentru Estelle, Jeff şi Joanna, cu toată dragostea
C U V Â N T Î N A I N T E
Povestirile didactice ale lui Milton Erickson – cele pe care le-a spus pacienţilor sau cele
relatate pelerinilor care au venit să se hrănească din învăţătura sa – sunt originale şi
încântătoare. Ele constituie exemple extraordinare de artă a persuasiunii. Unii ar putea spune
că sunt mult prea bune pentru a fi azvârlite neglijent pe raftul psihiatriei, căci, chiar dacă
intenţia lor a fost una terapeutică, sunt parte integrantă a unei tradiţii mult mai bogate: tradiţia
americană a înţelepciunii şi umorului, al cărei reprezentant prin excelenţă este Mark Twain.
Am aflat despre realizările uimitoare ale lui Milton
Erickson atunci când am început să lucrez ca scriitor şi redactor la Mental Research Institute
din Palo Alto, în 1963. Adunam material pentru cartea Techniques of Family Therapy
împreună cu Jay Haley. Haley, care înregistrase conversaţii de ceasuri întregi cu Milton
Erickson, mi-a spus nenumărate poveşti despre el, facându-mă să-l ascult ca în transă. Asta
făcea parte din activitatea mea de iniţiere în terapia de familie şi a avut asupra mea un impact
considerabil. Cu atât mai mult reprezintă o cinste pentru mine faptul de a mi se cere,
optsprezece ani mai târziu, să scriu cuvântul înainte ia compilaţia de povestiri didactice
ericksoniene realizată de Sidney Rosen.
Datorită modului neobişnuit în care Milton Erickson se situează undeva între statutul de
terapeut, cel de poet, de om

de ştiinţă şi de bard, nu este deloc uşor să-i descriem activitatea. Transcrierile şeminariilor
sale, deşi uimitoare, sunt întrucâtva nesatisfacătoare. Cuvântul scris nu poate reda pauzele,
zâmbetele şi privirile scrutătoare prin care Erickson îşi marca povestirile, nici nu poate
surprinde măiestria vocii şi a tonului caracteristice lui. Pe scurt, cuvântul scris nu poate da
măsura felului în care Erickson se insinuează.
Sidney Rosen a rezolvat această problemă, deşi nu ştiu exact cum a reuşit. Erickson l-a
ales, în calitate de discipol, coleg şi prieten, să editeze acest volum. Ca de obicei, intuiţia lui
s-a dovedit corectă. Rosen are darul de a te lua de mână şi de a te insinua în prezenţa lui
Erickson. Pare să nu existe niciun obstacol. Am asistat o dată la un spectacol de înot
subacvatic în Florida. Publicul stătea într-un amfiteatru subteran, separat printr-un panou de
sticlă de un izvor calcaros. Apa era atât de limpede şi de transparentă, încât peştii care înotau
aproape de panou păreau că lunecă prin aer.
Lectura cărţii de faţă mi-a provocat o experienţă similară, poate pentru că Rosen ne face
să percepem intens domeniul relaţional care pentru Erickson însemna mediul lui natural.
Primul rând din Capitolul 1 este o remarcă pe care Erickson a facut-o în prezenţa lui Rosen, şi
se referă la natura subconştientului. Aşa cum Erickson introduce în povestirile sale
reminiscenţe, elemente din biografia personală, gânduri ciudate sau fapte neobişnuite, şi
Rosen introduce în comentariul său referiri la una sau la alta dintre întâlnirile cu Erickson,
asocieri cu o anumită povestire şi modul în care el însuşi a folosit aceste povestiri lucrând cu
pacienţii, oferind totodată, pe tot parcursul cărţii, explicaţii privind diversele tehnici ilustrate
în relatări. Comentariul constituie însuşi domeniul relaţional în care sunt proiectate
povestirile.
în plus, Rosen ne lasă impresia că vorbeşte, nu scrie – o altă asemănare cu Erickson –, iar
stilul său este prietenos şi familiar. Un stil simplu. Intenţionat sau nu, Rosen creează un cadru
suficient de neutru pentru a scoate în evidenţă veridicitatea şi splendoarea povestirilor. Cu
toate acestea, impresia de ansamblu depăşeşte efectul fiecărui element luat separat. Se acordă
o atenţie deosebită fiecărei anecdote, iar un hipnoterapeut priceput şi experimentat, care
aplică el însuşi, cu măiestrie, tehnicile ericksoniene, ne oferă o carte care este, de fapt, o
povestire didactică despre alte povestiri didactice.
Daţi-mi voie sa exemplific modul în care comentariile se întreţes în fluxul povestirilor,
folosindu-mă de prima parte a Capitolului 3, intitulat „Să avem încredere în subconştient”.
Acest capitol începe cu o scurtă anecdotă despre un discurs pe care Erickson a trebuit să-l ţină
fără să fi fost anunţat din timp, drept pentru care şi-a spus că nu era necesar să se pregă ească,
fiindcă avea încredere în ideile şi experienţa adunate de-a lungul anilor. Rosen subliniază
această temă a încrederii în puterile stocate subconştient, şi inserează apoi o scurtă vinietă,
„Ninsoare slabă”, remarcabilă prin simplitatea ei, despre o amintire din copilărie şi despre
rememorarea momentului în care acea amintire a fost înregistrată. Povestirea este urmată de
alte două pe aceeaşi temă. Ultima este despre
Erickson, care la patru ani încă nu vorbea, iar mama lui le-a spus celor care se îngrijorau din
pricina asta: „Când va veni vremea, o să vorbească.” Rosen intervine scurt şi ne spune că
această povestire este potrivită pentru a fi folosită în cazul pacienţilor care abia învaţă să intre
în transă.
Povestirea care urmează este pur şi simplu extraordinară.
Se numeşte „Scărpinatul porcilor”. Descrie perioada în care
Erickson, tânăr fiind, vindea cărţi pentru a se întreţine la colegiu. E vorba de momentul în
care încearcă să-i vândă câteva unui fermier bătrân şi ursuz. Bărbatul nu vrea să cumpere
niciuna şi-i spune lui Erickson să-şi vadă de treabă. Fără să se gândească, Erickson ia de pe
jos nişte scândurele şi începe să scarpine pe spinare porcii pe care-i hrănea ţăranul. Acesta se
răzgândeşte şi accepta să-i cumpere cărţile, fiindcă, spune el,
„te pricepi să scarpini porcii”.
Povestirea este urmată de comentariul lui Rosen, care ne precizează şi împrejurarea în
care a auzit-o prima dată —
după ce l-a întrebat pe Erickson de ce l-a ales pe el să-i scrie prefaţa la volumul
Hypnotherapy. După ce i-ă explicat care însuşiri ale lui Rosen l-au determinat sa-i
încredinţeze scrierea acelui cuvânt înainte, Erickson a adăugat: „îmi place cum scarpini
porcii.”
Acest fragment ne ajută să ne facem o idee despre bogăţia cărţii. Fiecare povestire este
privită ca un obiect preţios dintr-o colecţie, încărcat de amintiri, iar Rosen împărtăşeşte eu
cititorul sensurile diferite pe care acestea i le evocă, deopotrivă ca om şi terapeut. Dacă aş fi
şireată, ca acel ţăran, aş cumpăra cartea aceasta. Sidney Rosen se pricepe să scarpine porcii.
LYNN HOFFMAN
Institutul Ackerman de Terapie a Familiei
N O T A E D I T O R U L U I
Joi, 27 martie 1980, m-au sunat de la biroul meu din New
York şi mi-au spus că Milton Erickson murise. Mă aflam într-o vacanţă la schi în Snowbird,
Utah. M-am gândit mai întâi la
Betty Erickson, şi i-am telefonat. Am aflat că Milton îşi încheiase, ca de obicei, săptămâna de
cursuri vineri, dăduse autografe pe douăsprezece cărţi, şi că sâmbătă se simţise oarecum
obosit toată ziua. Duminică dimineaţă încetase brusc să mai respire. Betty Erickson îi făcuse
respiraţie artificială, şi începuse din nou să respire. A fost ajutată de o echipă de paramedici
care l-au dus la spital, unde nivelul tensiunii arteriale sistolice a pacientului, înjur de
patruzeci, nu a putut fi ridicat nici prin injectarea de dopamina. S-a stabilit că
Erickson suferea de „şoc sept. Ic”. A fost diagnosticată o infecţie cu streptococul beta, care
luase forma de manifestare a unei peritonite. Pacientul nu mai reacţiona la dozele masive de
antibiotice.
S-au reunit toţi membrii familiei Erickson, de pe tot cuprinsul Statelor Unite. Este vorba
despre o familie foarte unită şi numeroasă, constând din patru fii şi patru fiice, împreună cu
nepoţii şi strănepoţii. Toţi i-au fost alături în timpul stării semicomatoase. Potrivit relatărilor
lor, se pare că a murit aşa cum a spus mereu că-şi doreşte – cu zâmbetul pe

faţă, înconjurat de prieteni şi de familie. Avea şaptezeci şi opt de ani.


în ceea ce priveşte funeraliile, Betty Erickson a spus: „Nu te da peste cap să faci prea
multe, Sid. Va fi o reuniune restrânsă. Ştiu că sunt persoane care vor să organizeze
manifestări comemorative în diferite oraşe.” Din fericire, am putut să mă duc cu maşina până
la aeroportul din Salt Lake City şi să ajung în Phoenix după un zbor scurt. Liniştea şi căldura
acelei zile contrastau puternic cu frigul şi vântul din zona de munte de unde tocmai plecasem.
A fost într-adevăr o reuniune restrânsă. Trupul lui Erickson fusese incinerat, iar cenuşa
urma să fie împrăştiată în vânt de pe Squaw Peak. La slujba religioasă au vorbit patru oameni

Jeffrey Zeig, Robert Pearson, Kay Thompson şi Emest Rossi.
îmi amintesc comentariul final al lui Pearson: „Erickson şi-a asumat de unul singur
fundamentarea psihiatriei ca ştiinţă şi i-a depăşit pe toţi. Deşi ei nu ştiu încă asta…”
Recurgând la melodie şi la versuri, Rossi a povestit visul care l-a făcut sa se trezească
plângând chiar înainte de a primi telefonul din
Phoenix cu vestea morţii lui Erickson.
După încheierea funeraliilor, Betty Erickson mi-a spus că are ceva pentru mine. Era vorba
despre un schimb de scrisori între Erickson şi Salvador Minuchin. Minuchin îl întâlnise pe
Milton doar cu o săptămână înainte ca acesta să moară.
Erickson nu mai apucase să citească ultima scrisoare, la care răspunsese, conştiincioasă, soţia.
Aceasta i-a cerut lui Minuchin permisiunea ca eu să folosesc corespondenţa lor în cartea de
faţă, iar Minuchin a avut amabilitatea să accepte.
lată cum începe ultima scrisoare: „întâlnirea mea cu dumneavoastră se înscrie în categoria
experienţelor fundamentale, în viaţa mea, am cunoscut doar câţiva oameni remarcabili —
dumneavoastră sunteţi unul dintre ci.”
Şi continuă: „Am fost extrem de impresionat de felul în care priviţi momentele simple şi
le descrieţi în toată complexitatea lor, ca şi de încrederea dumneavoastră în capacitatea
fiinţelor umane de a valorifica un stoc de experienţe pe care nu ştiu că le posedâ.”
în timpul vizitei mele în Phoenix, din 1979, am fost invitat sa dorm în cabana care se află
chiar lângă biroul lui
Erickson. Am profitat de ocazie pentru a cerceta cărţile din biblioteca sa şi am fost
impresionat văzând că multe dintre ele îi fuseseră dăruite cu dedicaţie de autorii lor,
conţinând mesaje de recunoştinţă. Volumele abordau multe domenii —
nu doar pe cele ale hipnozei şi psihoterapiei. De exemplu, erau acolo cărţi despre Gurdjieff,
despre planificarea urbană şi despre literatură. Dedicaţiile autorilor pentru Erickson irizau
adesea stări extatice – cum era, de pildă, acel „Vă mulţumesc ca m-aţi învăţat diferenţa dintre
cunoaştere şi simplul fapt de a şti”
Pentru cei, asemenea mic, care urmăriseră lucrările lui
Erickson încă din anii 1940 şi 1950, era o bucurie să afle că, pe măsură ce se apropia de
optzeci de ani, era în sfârşit recunoscut ca valoare de un public tot mai numeros şi că tehnicile
şi strategiile sale vor fi de folos unui număr din ce în ce mai mare de oameni. Desigur, în
cercurile specialiştilor în hipnoză, Erickson era de mult recunoscut ca lider. El întemeiase
American Society of Clinical Hypnosis. În anii ’50, a scris articolul despre hipnoză pentru
Encyclopaedia Britannica.
Specialiştii îi solicitau adesea sfaturile cu privire la tehnicile hipnotice şi la stările de
conştienţă modificate. Tot în anii ’50, aplicase hipnoza în cazul lui Aldous Huxley, cu care
colabo rase apoi la elaborarea studiului despre stările de conştienţă modificate. Margaret
Mead a studiat sub îndrumarea lui peste patruzeci de ani, devenind membră în Society of
Clinical
Hypnosis. În anii ’40, revista Life luase în discuţie activitatea lui Erickson. În 1952, a fost un
participant activ la Confe- rinţele Macy, unde autorităţi precum Gregory Bateson,
Margaret Mead şi Laurence Kubie, eminentul psihanalist, au dezbătut o serie de probleme ce
au condus la fundamentarea domeniului ciberneticii. Cu toate acestea, mulţi oameni care nu
erau specialişti, ba chiar şi mulţi psihoterapeuţi nu auzi- seră niciodată de el; când era
menţionat numele „Erickson”, obişnuiau să spună: „O, da, Erik Erikson?”
interesul pentru Milion Erickson a fost stimulat de lucră- rile lui Jay Haley, care a studiat
cu Erickson timp de şaptesprezece ani şi a devenit apoi un nume de referinţă în dome- niul
terapiei de familie. În ultimul timp, ideile lui Erickson au fost răspândite de lucrările şi
seminariile lui Richard Bandler şi John Grinder.
Exista o listă lungă de candidaţi care doreau să participe la întâlnirile de grup ţinute de
Erickson. Tuturor celor care l-au sunat pe Erickson în ultimul său an de viaţă li s-a spus că
lista de aşteptare era mai mare de un an şi că nu se mai făceau rezervări decât după Congresul
Internaţional despre Hipnoza
Ericksoniană, care urma să aibă loc în Phoenix, în decembrie
1980.
Când îi prezentam activitatea în faţa unui public speciali- zat, cu demonstraţii asupra
hipnozei, apelând uneori la înre- gistrări video, constatam că multă lume dorea să-l viziteze
pe
Erickson. Cum pentru cei mai mulţi acest lucru era imposibil, m-am întrebat ce aspect
particular al învăţăturilor sale ar fi putut să le ofere cel mai bine, lor şi altora, sentimentul
unui contact direct cu el, şi totodată să redea esenţa abordărilor sale terapeutice.
Mi-am amintit de o conversaţie din 1978 între Erickson şi unul dintre psihiatrii care
asistau la seminariile lui. La un moment dat, Erickson se întorsese către psihiatru şi, zâmbind
uşor, îl întrebase: „încă mai credeţi că terapia se rezumă la a spune poveşti?” Astăzi este
evident că, deşi terapia lui Erickson nu consta doar în „a spune poveşti”, relatarea a ceea ce
eu numesc „povestirile sale didactice” a reprezentat unul dintre elementele majore ale terapiei
sale.
în august 1979, Milton Erickson mi-a acordat permisiunea de a scrie o carte despre aceste
„povestiri didactice”. Până-n noiembrie acceptase să fie coautorul volumului respectiv, iar
contractul de publicare l-am semnat cu circa trei luni înainte de moartea lui.
„Povestirile didactice” sunt istorisiri pe care Milton
Erickson le-a spus pacienţilor şi studenţilor săi de-a lungul anilor. În ultimii şase ani de viaţa,
s-a întâlnit cu grupuri de psihoterapeuţi aproape zilnic, în şedinţe care durau, fără întrerupere,
patru sau cinci ore, şi în care discuta despre hip- noză, terapie şi viaţă, folosind cu
generozitate „povestirile didactice”.
Majoritatea numelor care apar în povestirile ce urmează au fost modificate, cu excepţia
celor ale membrilor familiei
Erickson, care m-au asigurat că nu au nimic împotrivă să le folosesc numele. În toată cartea,
în afara cazurilor în care am specificat genul, am desemnat pacientul sau studentul prin
pronumele „el”, deoarece folosirea constantă a lui „el sau ea”
ar fi fost obositoare. Iată un caz în care pronumele englezeşti nu s-au aliniat încă la nivelul
ridicat al conştienţei noastre.
Adresez mulţumirile mele lui Elaine Rosenfeld, Dava
Weinstein şi Joan Poelvoorde pentru ajutorul oferit la obţi- nerea materialului; lui Ernest
Rossi pentru sprijin şi încura- jare; lui Jeffrey Zeig pentru generozitatea cu care mi-a oferit
din timpul şi din ideile lui preţioase. Lui Betty Erickson i se cuvin mulţumiri speciale –
pentru încrederea că nu voi tri- vializa activitatea soţului ei, pentru toate acele zile în care a
revizuit manuscrisul şi poveştile de familie şi pentru că a insis- tat asupra acurateţei, în cele
mai mici detalii,. Orice abatere de la standardele Domniei-Sale mi se poate imputa mie.
SIDNEY ROSEN, M.D.
New York, 1981
Şi vreau să alegi un moment din trecut când erai foarte, foarte mică. Iar vocea mea te va însoţi. Vocea mea
se va preschimba în vocea părinţilor tăi, a vecinilor, prietenilor, colegilor de şcoală, tovarăşilor de joacă,
profesorilor tăi. Şi vreau să te descoperi pe tine stând în sala de clasă, o fetiţă care este foarte fericită dintr-un
motiv anume, ceva ce s-a întâmplat cu multă vreme în urmă, ceva ce ai uitat cu, multă vreme în urmă.
Milton H. Erickson
Un om a vrut să ştie mai multe despre minte, însă nu din natură, ci din marele său computer personal. L-a
întrebat (fără îndoială, în cel mai bun limbaj Fortran): „Procesezi că vei ajunge vreodată să gândeşti ca o fiinţă
umană?” Aparatul s-a pus pe treabă, pentru a-şi analiza propriile deprinderi privind procesarea. În cele din urmă,
a tipărit răspunsul pe o foaie de hârtie, aşa cum fac aparatele de acest gen. Omul a dat fuga sa afle răspunsul şi a
citit, foarte îngrijit tipă- rite, următoarele cuvinte: „ASTA ÎMI ADUCE AMINTE DE O
POVESTE.”
Gregoiy Bateson, Mind and Nature
C A P I T O L U L I
Transformarea inconştientului
9

„Ceea ce nu înţelegi, Sid, este că cea mai mare parte din viaţa ta este determinată în mod
inconştient.” Când Erickson mi-a spus aceste cuvinte, am reacţionat ca mulţi dintre pacienţii
mei atunci când le spun acelaşi lucru. Intuiam că a vrut să spună că viaţa mea era predestinată
şi că nu puteam decât sa sper că voi ajunge să conştientizez tiparele incon- ştiente care erau
ferm stabilite. Ulterior însă, mi-am dat seama ca inconştientul nu este neapărat neschimbător.
Toate experienţele de astăzi ne afectează deopotrivă inconştientul şi conştientul. Dacă citesc
ceva ce ma inspiră, inconştientul meu a fost deja transformat. Dacă am o întâlnire cu o
persoană importantă pentru mine – inconştientul meu este transformai. De fapt, valoarea
pozitivă a oricărei psihoterapii se bazează, în mod evident, pe capacitatea unei persoane de a
se schimba, în mare parte ca rezultat ai întâlnirii cu o altă per- soană sau cu alte persoane.
în opinia mea, această transformare se. Produce în mod efi- cient şi este permanentă
atunci când terapeutul se concen- trează asupra modelării tiparelor inconştiente ale
pacientului, care includ adesea valorile şi cadrele de referinţă ale acestuia.
Erickson împărtăşea acest punct de vedere. Către sfârşitul vieţii, el a conceput o modalitate
foarte eficientă pentiu a realiza acest scop – seminariile sale didactice.
Ultima dată când ne-am întâlnit, mi-a explicat cum se con- turase această metodă de
abordare.
— Trebuia să petrec prea mult timp cu un singur pacient.
Preferam să învăţ mai mulţi oameni cum să gândească, cum să facă faţă problemelor cu care
se confruntă. Primeam teancuri de scrisori în care îmi spuneau: „Mi-aţi schimbat radical ma-
niera de a-mi trata pacienţii/L-am întrebat:
— Şi ăsta este rezultatul faptului ca…?
Mi-a răspuns:
— Rezultatul faptului că ei vin aici şi mă lasă să le spun poveşti. După care se duc acasă
şi îşi schimbă maniera de abordare.
în mod evident, faptul că „ei vin aici şi mă lasă să le pun poveştiAtunci când „spunea
poveştiîn opinia lui Erickson, transa este starea în care învăţarea şi deschiderea către
schimbare au cele mai mari şanse sa se producă. Ea nu se referă la o stare de somnolenţă
indusă.
Pacienţii nu sunt „anesteziaţi” de către terapeut, nici nu sunt privaţi de capacitatea de
autocontrol şi conduşi de voinţa altei persoane. Transa este, de fapt, o stare naturală, pe care o
experimentăm cu toţii. Cele mai familiare experienţe ale noastre survin atunci când visăm cu
ochii deschişi, dar stări de transă pot sa apară şi atunci când medităm, ne rugăm sau practicăm
anumite exerciţii – ca joggingul, de pildă, care a fost numit şi „meditaţie în mişcare”. În astfel
de situaţii, sun- tem conştienţi de acuitatea experienţelor lăuntrice mentale şi senzoriale, iar
stimulii externi, precum sunetele şi mişcarea, sunt mai puţin importanţi.
În transă, pacienţii înţeleg adesea, pe cale intuitivă, sem- nificaţia viselor, a simbolurilor
şi a altor forme de exprimare a inconştientului. Ei se apropie mai mult. De ceea ce Erickson a
numit „învăţare inconştientă”, care se ocupă în mai mică măsură de gânduri şi preocupări. Ei
pot să accepte sugestiile hipnoterapeutului cu un spirit critic diminuat, dar, dacă aceste
sugestii intra în conflict cu valorile pacientului, acceptarea nu se va produce sau va fi una
temporară. Amnezia poate să fie prezentă într-un moment al experienţei de transă sau pe tot
parcursul acesteia, însă reprezintă un aspect esenţial al transei.
Ajutând un pacient să intre în transă, terapeutul îi captează atenţia şi i-o direcţionează în
interior, conducându-l către autoanaliză şi reacţie hipnotică. Reacţia hipnotică, corelată
deopotrivă cu nevoile şi aşteptările pacientului şi cu îndru- marea terapeutului, derivă din
„vastul bagaj de învăţături” al pacientului. Pentru a obţine această reacţie, sugestiile tera-
peutice pot să fie indirecte, disipate într-o conversaţie obiş- nuită sau într-o povestire
interesantă. Câteva abordări utile, specifice, au fost descrise în Hypnotherapy, scrisă de
Erickson în colaborare cu Emest Rossi.
Terapeutul este atent la schimbările subtile care indică
„atenţia de reacţie” a. Pacientului. Ea include aplatizarea expresiei faciale, privirea fixă,
absenţa mişcărilor de clipire a pleoapelor şi o imobilitate aproape totală. Când se observă
acest ansamblu de elemente, terapeutul poate presupune, fără teama de a greşi, că pacientul a
intrat într-o transă uşoară.
Atunci poate să-i ofere o sugestie sau, pur şi simplu, să-i spună ceva de genul: „Asta e. Rămâi
aşa”, ştiind că, probabil, pacientul se confruntă cu un material din inconştient.
Povestirile’ urmează adesea tipare arhetipale, ca acelea din basme, din naraţiunile biblice
sau din miturile populare. Ca şi în mituri, multe dintre ele includ tema unei căutări. Poate că
îndeplinirea uneia dintre sarcinile trasate de Erickson nu are dramatismul eroic al mitului
Lânii de Aur, dar zbuciumul lăuntric şi sentimentul împlinirii sunt asemănătoare. În plus,
multe dintre povestirile sale au ceva tipic american, cu deose- bire cele care se referă la
propria familie. Din acest motiv,
Erickson a fost numit un erou popular american.
Cu toate acestea, cineva se poate întreba cum îl ajută pe un pacient ori pe un discipol
faptul că ascultă o poveste, chiar în stare de transă hipnotică. În multe privinţe, efectul este
simi- lar entuziasmului pe care îl simţim după ce am văzut un film bun. În timpul filmului,
mulţi dintre noi intră într-o stare de conştientă modificată. Ne identificăm cu unul sau mai
multe dintre personaje, şi plecăm trans-formaţi a terapeutului.. Acest sentiment este însă de scurtă
durată – zece, cel mult cincisprezece minute. În schimb, oamenii se trezesc, mulţi ani mai
târziu, că-şi amintesc de una dintre povestirile lui Erickson. Este posibil ca atitudinile şi
comportamentul lor să fi fost schim- bate pentru totdeauna.
Explicaţia lui Erickson pentru aceste schimbări perma- nente este că ele au survenit în
contextul „hipnozei”, pe care o defineşte ca fiind „evocarea şi utilizarea învăţăturilor sub-
conştiente”. Când terapeutul este capabil, cu sau fără a recurge la povestiri, să-şi ajute
pacientul să ia contact cu propriile sale resurse neutilizatc, respectivul pacient are toate
şansele să încorporeze în comportamentul său acele cunoştinţe uitate.
Rezultatul poate fi, de multe ori, un comportament mai con- structiv şi asertiv.
în ce fel este acest proces diferit de „spălarea creierului”?
Poate că diferenţa fundamentală este că, în absenţa conso- lidării culturale, „spălarea
creierului” tinde să piardă teren. În timpul Războiului din Coreea, de pildă, mulţi prizonieri
ame- ricani supuşi acestei proceduri au fost determinaţi să accepte convingeri antiamericane.
Ba chiar au fost mii care voiau să rămână în China comunistă, în loc să se întoarcă acasă.

a terapeutului. Joc de cuvinte bazat pe omofonia dintre adjectivul transformed =


„transformat" şi sintagma trance-formed = „format prin transă" (n. tr. ).
Totuşi, după ce au fost repatriaţi, se pare că cei mai mulţi dintre ei, dacă nu toţi, au revenit la
convingerile anterioare.
Intervenţiile lui Erickson aveau toate şansele să conducă la schimbări de natură asertivă,
care generau, la rândul lor, alte schimbări. Poate că acest lucru se întâmpla pentru că toate
aceste schimbări erau orientate în direcţia evoluţiei şi a
„deschiderii”. Desigur, era de aşteptat ca ele să fie mai efi- ciente într-o cultură care susţine
filosofia lui Erickson – că individul este important, că el se poate perfecţiona şi că fie- care
dintre noi are posibilităţi unice de dezvoltare.
Transformarea intrapsihică
Aşa cum am menţionat, inconştientul nostru poate fi influ- enţat de un imput pozitiv.
Colaborarea cu un psihoterapeut ca
Erickson, care este tonic şi adept al schimbării, poate constitui ea însăşi un imput pozitiv.
Adăugarea „povestirilor didactice”
întăreşte, îmbogăţeşte şi direcţionează acest imput pozitiv.
Relatându-le, Erickson vine cu. Informaţii noi, evocă sentimente noi şi prescrie experienţe
noi. Unui pacient care se zbate de ani de zile într-o viziune despre viaţă îngustă şi împovărată
de vinovăţie îi poate fi prezentată, prin intermediul acestor po- vestiri, filosofia ericksoniană,
care celebrează viaţa şi este tole- rantă. Aceste perspective ajung la el pe multe planuri,
inclusiv prin inconştient. Ele îi pot fi prezentate pacientului deopotrivă în stare de veghe şi în
stare de transă. Pacientul descoperă astfel că nu e nevoie să se bazeze doar pe propriile tipare
de gândire, circulare şi fixe. El nu este nevoit „să se descurce” cu propria filosofie limitată şi
cu propriile tipare mentale limitate. În parte şi prin intermediul acestor povestiri, el devine
conştient de posibilităţile noi, pe care este liber să le accepte sau să le res- pingă atât în plan
conştient, cât şi inconştient.
Uneori, pacientul se va identifica cu un personaj dintr-o povestire sau cu Erickson însuşi –
maestrul care poate să facă faţă cu succes provocărilor dificile. Astfel, ajunge să tră- iască un
sentiment de împlinire. Acest sentiment de împlinire îi permite să abordeze o situaţie cu mai
multă încredere. Un exemplu potrivit în acest sens îl constituie tratamentul dis- funcţiilor
sexuale, cum ar fi ejacularea precoce. Când un pacient este capabil să trăiască experienţa
satisfacţiei sexuale în stare de transă hipnotică, terapeutul adaugă setului său de amintiri
personale sentimentul succesului şi aşteptarea legată de succesele viitoare.
Desigur, nu toate povestirile lui Erickson, şi în mod cert nu toate părţile din toate
povestirile, îşi propun să adauge în inconştient astfel de imputuri pozitive. Unele au scopul de
a răscoli şi de a aduce la suprafaţa conştienţei sentimente pre- cum cel al apatiei, al unui
blocaj sau al lipsei de sinceritate.
Ascultătorul este astfel nevoit să-şi sondeze resursele incon- ştiente pentru a îmbunătăţi
situaţia. Sau poate să găsească susţinere emoţională şi intelectuală într-o altă povestire erick-
soniană.
Rememorarea unei singure fraze dintr-o povestire a lui
Erickson poate schimba starea de spirit a unei zile întregi.
Asta mi s-a întâmplat mie însumi în timp ce mă plimbam pe lângă o pajişte. Brusc, mi-a
răsunat în minte propoziţia:
„Ştiaţi că fiecare fir de iarbă are o altă nuanţă de verde?”, şi atunci m-am uitat cu atenţie la
iarbă. Într-adevar, aşa era!
Toata ziua aceea m-am plimbat pe acolo cu ochii mult mai deschişi decât de obicei.
Multe dintre povestirile lui Erickson par să implice inter- acţiuni şi chiar manipulări între
oameni. S-ar putea crede că el îi învaţă pe oameni cum să manipuleze alţi oameni. Or nu
aceasta este intenţia povestirilor, sau efectul lor, care se manifestă preponderent prin
transformări interioare. Mulţi oameni care au ascultat aceste povestiri descoperă că se
comportă mai liber şi mai creativ. Este evident că acest lucru se dato- rează transformărilor
intrapsihice. Putem înţelege mai bine aceste transformări dacă vedem povestirile şi
personajele din ele ca reprezentând structuri psihice interne. De pildă, părinţii din povestiri
pot reprezenta îndrumători, surse de dragoste şi sprijin, ori surse de îndrumare iraţională. De
multe ori, ei reprezintă surse ale forţei coercitive iraţionale. Un copil dintr-o povestire poate
sa reprezinte copilul din noi – lipsit de expe- rienţă, dornic să înveţe, dar neştiind cum,
spontan, dar igno- rant, cu un repertoriu de comportamente şi reacţii limitat.
Când cititorul se transpune în acest copil, există şanse ca el să se simtă plin de speranţă
auzind cum copilul depăşeşte bloca- jele care îl împiedicau să evolueze şi să se simtă liber.
Unele transformări intrapsihice pot să fie determinate de procesul de repareniing1.
Erickson a folosit acest concept într-un sens mai amplu decât Jacqui Lee Schiff în cartea sa
Transactional Analysis of Psychosis. Erickson aplică terme- nul metodei sale de înlocuire a
interdicţiilor „parentaleAceste sugestii posthipnotice pot fi facilitate de o frază pe care
Erickson o includea adesea în inducţiile sale hipnotice:
„Şi vocea mea te va însoţi oriunde vei merge.” Această frază i-a permis să menţină contactul
cti pacientul aflat în transă, indiferent cât de profundă era regresia acestuia, servind toto- dată
drept indiciu pentru sugestiile posthipnotice. O altă expresie cu valoare de sugestie poate fi:
„Vei vedea o pată de culoare.” Ulterior, la mult timp după şedinţa terapeutică, de câte ori
pacientul vedea o pată de culoare, era de aşteptat ca el să reacţioneze la alte sugestii
posthipnotice corelate cu su- gestia „petei de culoare”. Aceste sugestii puteau să includă
interdicţii şi puncte de vedere, care erau apoi „auzite” (frec- vent prin vocea lui Erickson) ca
vocea unui părinte, prin introiecţie, sau a supraeului. Această introiecţie a vocii tera- peutului
se poate manifesta în orice tip de psihoterapie, dar este mai probabil să se producă atunci
când pacientul se află în transă hipnotică. O posibilă explicaţie pentru acest feno- men a fost
data de Lawrence Kubie la o întrunire a Asociaţiei
Americane de Psihanaliză. Dr Kubie a observat că în transa hipnotică diferenţa dintre
psihoterapeut şi subiect este abo- lită. Subiectul aude vocea hipnotizatorului ca şi cum ar veni
dinlăuntrul capului său – ca pe vocea lui interioară. Acest lucru era adevărat în cazul lui
Erickson. Vocea lui devenea voce ta, şi vocea lui te însoţea, oriunde te-ai fi aflat.
Evident, cea mai bună modalitate de a surprinde impactul deplin al acestor povestiri ar fi
să le prezentăm pe bandă video sau cel puţin pe bandă audio. Oamenii ar înţelege mai bine
cât de importante erau la Erickson schimbările de voce, pauzele, poziţia corpului şi semnalele
nonverbale. Din păcate, în momentul de faţă dispunem de puţine înregistrări video.
Iar acurateţea înregistrărilor audio lasă de dorit. Apariţia po- vestirilor în forma tipărită ne
oferă însă avantajul că ele devin astfel mai uşor accesibile pentru a fi studiate şi analizate.
Interpretarea strategiilor terapeutice ale lui Erickson
Rapoartele de caz ale lui Erickson par să prezinte adesea soluţii magice, iar unii au
manifestat o reacţie de neîncredere faţă de ele. Alţii au impresia că sunt relatări fictive –
scrise şi prezentate într-o formă interesantă, dar totuşi fictive. Din ce am observat personal
privindu-i pe Erickson în timp ce lucra cu pacienţii, pot să confirm că cel puţin unele dintre
relatările sale nu sunt fictive. De fapt, cu sunt convins că toate sunt reale şi că au fost

1 Reparenting (căutarea unor părinţi noi) este o metodă terapeutică


ce-şi propune „să vindece copilul din noi". Ea implică tratarea problemelor
cauzate de atitudinea extrem de critică a părinţilor sau de abuzurile sexuale
suferite de către copil din partea acestora şi recurge la o serie de strategii
care implică afirmarea de sine, exteriorizarea resentimentelor, iertarea de
sine şi eliberarea de povara ruşinii sau a vinovăţiei (n. tr. ).
publicate doar în vederea unei prezen- tări mai atrăgătoare şi poate mai spectaculoase decât se
obiş- nuieşte în majoritatea rapoartelor clinice. Unele persoane, care chiar cred că Erickson a
reuşit să inducă transformări reale şi spectaculoase în rândul pacienţilor, discipolilor şi al
altor terapeuţi, susţin totuşi că aceste rezultate au fost proba- bil obţinute datorită charismei
speciale a lui Erickson, care nu
Ie putea fi transmisă altor terapeuţi. Totuşi, în ultima vreme, s-au făcut încercări de a studia
strategiile sale de comunicare într-o manieră mai analitică.
în Uncommon Therapy, Jay Haley subliniază acest aspect strategic. El a definit „terapia
strategică*Bandler şi Grinder, cu abordarea lor „neurolingvistică”, au interpretat maniera de
comunicare cricksoniană până în cele mai mici detalii. Ei au remarcat, de pildă, tendinţa lui
Erickson de a „marca” sugestiile pe care le inserează într-o povestire.
Această „marcare” se face, de exemplu, prin pauze, prin schim- barea poziţiei sau a tonului.
Ea se poate realiza şi inserând numele pacientului înainte de sugestia „marcată”.
Emest Rossi, în Hypnotic Realities şi în Hypnotherapy, a împărţit inducţiile hipnotice şi
formele indirecte de sugestie utilizate de Erickson în cinci etape: (1) captarea atenţiei;
(2) dezactivarea cadrelor de gândire şi a sistemelor de con- vingeri obişnuite; (3) explorarea
inconştientului; (4) proce- sarea inconştientă şi (5) reacţia hipnotică. Fiecare etapă conduce la
următoarea. Rossi şi coautorul cărţii, Erickson însuşi, şi-au denumit abordarea „metodă
pentru utilizarea hipnotera- piei”. În cărţile menţionate, ca şi în lucrările lui Watzlawick,
The Language of Change şi Change, se discută teza potrivit căreia Erickson ar comunica
folosindu-se de emisfera dreaptă a creierului, cu tendinţa acesteia de a acţiona preponderent
în termenii proceselor primare, ai limbajului arhaic, ai emoţiilor, spaţiului şi formei (i.e.,
imagini).
Jeftrcy Zeig, în cartea Teaching Seminar with Milion H.
Erickson, menţionează câteva dintre avantajele folosirii anec- dotelor în terapie, după cum
urmează: (1) anecdotele sunt inofensive; (2) anecdotele obligă la reacţie; (3) anecdotele
promovează independenţa: individul trebuie să atribuie un sens mesajului şi apoi să ajungă la
o concluzie dedusă pe cont propriu sau la o acţiune întreprinsă voluntar; (4) anecdotele pot fi
folosite pentru a depăşi rezistenţa naturală la schim- bare; (5) anecdotele pot fi folosite pentru
a controla o relaţie;
(6) anecdotele modelează flexibilitatea; (7) anecdotele pot crea confuzie, încurajând reacţia
hipnotică; (8) anecdotele fixează o amintire – „ele conferă ideii prezentate un carac- ter
memorabil”.
Transpunerea povestirilor didactice în terapie
Una dintre cele mai importante şi mai utile strategii ale lui
Erickson s-ar putea numi „citirea minţii”. Observând cu atenţie pacientul şi oglindindu-i
comportamentul şi reacţiile, Erickson îi dă acestuia senzaţia ca îi sunt citite gândurile şi că el
îl cunoaşte cu adevărat. Acest tip de „cunoaştere” conduce la o relaţie foarte apropiată.
„Raportul”, care este imperios nece- sar în toate tipurile de psihoterapie, pare să se formeze
mai repede în terapia hipnotică decât în oricare alte forme de psihoterapie. (în acest sens, este
interesant faptul că Anton
Mesmer a fost primul care a folosit termenul „raport” cu refe- rire la terapie). Majoritatea
terapeuţilor, indiferent de „şcoala”
din care provin, vor fi de acord că acest raport, „relaţia me- dic-pacient”, are o importanţă
covârşitoare. O relaţie terapeu- tică puternică îl face pe pacient să se simtă înţeles, în sigu-
ranţă şi protejat. Având acest sprijin, el se poate aventura deopotrivă în universul lăuntric şi în
cel exterior cu o mai mare încredere şi mai pregătit să-şi asume riscuri.
Tipul de „cunoaştere” la care ne referim aici este diferit de modul obişnuit în care un
terapeut analitic ajunge să aibă cunoştinţe „despre” pacient. De fapt, pentru Erickson nu era
necesar să strângă prea multe informaţii despre trecutul unui pacient sau chiar despre
simptomele acestuia. Există o oare- care doză de adevăr în teoria conform căreia cunoaşterea
sa era una de tip „intuitiv”, dar numai dacă înţelegem că intuiţia lui Erickson se întemeia pe
ani întregi de observare atentă şi minuţioasă. Observaţiile lui aveau în vedere nu doar
chestiuni simple, precum mişcările corpului, respiraţia şi pulsul (detec- tabil în zona gâtului),
ci şi reacţiile pacientului în timp ce asculta o povestire. De exemplu, dacă pacientul se
încorda

într-un anumit moment al povestirii, era un indiciu că fusese atins un punct important.
Erickson putea apoi să recurgă la o altă povestire sau s-o dezvolte pe cea în curs într-o
manieră care sa amplifice reacţia pacientului. În felul acesta, povesti- rile nu au doar o funcţie
terapeutică, ci şi una de diagnosticare.
Povestirile didactice au fost întotdeauna folosite şi trebuie aplicate întotdeauna în
corelaţie cu alte principii ale terapiei cricksoniene. Printre aceste principii se numără cele
menţio- nate de Haley, dar şi altele, cum ar fi prescrierea simptomului, utilizarea rezistenţei şi
reîncadrarea. Sunt prescrise diverse activităţi, chiar sarcini dificile. Transformarea se produce
ca urmare a interacţiunii dintre aceste activităţi şi transferul psi- hâc interior, în contextul unei
relaţii strânse şi bazate pe încre- dere între medic şi pacient.
Aşa cum se afirmă în lucrarea Hypnotherapy, Erickson a aplicat principiile de captare a
atenţiei pacientului prin inter- mediul surprizei, şocului, îndoielii şi confuziei, alături de uti-
lizarea din plin a implicaţiilor, întrebărilor, calambururilor şi umorului. Fiecare povestire are
o structură şi un subiect, ade- sea cu un final surprinzător. Povestirile converg spre un punct
culminant, urmat de un sentiment de uşurare sau de reuşită.
Folosirea povestirilor didactice demonstrează un principiu pe care Erickson l-a conturat în
Hypnotic Realities, şi anume:
„Când vă confruntaţi cu o problemă dificilă, daţi-i o repre- zentare interesantă. Ulterior, vă
puteţi concentra asupra acestei reprezentări, ignorând eforturile istovitoare pe care le implică.
MPlăcere perversă
O femeie la vreo treizeci de ani a venit şi mi-a spus:
— Nu cred că vreţi să mă vedeţi.
l-arri răspuns:
— Asta-i ceea ce presupuneţi dumneavoastră, vreţi să auziţi şi varianta mea?
— Ei, bine, a continuat ea, nu merit atenţia dumneavoastră. Când aveam şase ani, tata m-a
molestat sexual, şi de la şase până la şaptesprezece ani m-a folosit ca obiect sexual, cu
regularitate, de mai multe ori pe săptămână. Şi de fiecare dată când o făcea, eu eram copleşită
de frică. Eram paralizată de spaimă. Mă simţeam murdară, inferioară, penibilă, ruşinată.
La şaptesprezece ani, m-am gândit că am suficientă forţă ca să fug, am muncit şi m-am
întreţinut singură până am ter- minat liceul, crezând că asta îmi va readuce respectul de sine,
dar nu s-a întâmplat aşa. Apoi am sperat că o diplomă de licenţă va reuşi să facă asta. M-am
întreţinut singură la cole- giu. Mă simţeam ruşinată, inferioară, indecentă. Trăiam un
sentiment cumplit de dezamăgire. M-am gândit că, poate, o diplomă de maşter îmi va da
sentimentul de respect de sine, dar n-a fost aşa. Şi, cât au durat colegiul şi studiile postuni-
versitare, mi s-au tot făcut propuneri indecente. Ceea ce dovedea că nu meritam să mă bucur
de respect de sine. Apoi m-am gândit să mă înscriu la doctorat, dar bărbaţii continuau să-mi
facă propuneri indecente. Atunci am renunţat şi am devenit prostituată în toată regula. Numai
că asta nu e deloc bine. Iar un bărbat s-a oferit să mă lase să locuiesc cu el. Ei, bine, am fost
de acord, pentru că o femeie are nevoie de mâncare şi de un acoperiş deasupra capului.
Sexul a fost o experienţă cumplită. Un penis este atât de dur şi pare aşa de ameninţător.
Am ajuns iar paralizată de spaimă şi pasivă. Şi a fost o experienţă dureroasă şi oribilă.
Bărbatul acela s-a plictisit de mine, şi atunci am început să trăiesc cu altul. Şi tot aşa, iar
acum am venit la dumneavoastră. Mă simt ca un gunoi. Un penis în erecţie mă înspăimântă,
devin neajutorată, moale şi pasivă. Sunt atât de fericită când bărbatul termină.
Cu toate acestea, trebuie să trăiesc mai departe. Trebuie sa-mi cumpăr haine. Trebuie sa
am un adăpost; numai că nu merit toate astea.
l-am spus:
— E o poveste tristă; dar partea cu adevărat tristă e că sun- teţi proastă! Îmi spuneţi că vă
temeţi de un penis îndrăzneţ, în erecţie, întărit – ceea ce e o prostie! Ştiţi că aveţi vagin; şi eu
o ştiu. Iar un vagin poate primi cel mai mare, mai îndrăzneţ şi mai hotărât penis,
transformându-l apoi într-un obiect care atârnă neajutorat.
Iar vaginul dumneavoastră poate găsi o plăcere perversă în a-l reduce la nivelul unui
obiect, care atârnă neajutorat.
Schimbarea de expresie de pe faţa ei a fost remarcabilă.
Mi-a zis:
— O să mă întorc la Los Angeles, dar pot să trec iar pe la dumneavoastră peste o lună?
— Desigur, i-am răspuns.
A revenit după o lună şi mi-a spus:
— Aţi avut dreptate! M-am culcat cu un bărbat şi am găsit o plăcere perversă în a-l face
să se simtă neajutorat. Nu mi-a trebuit mult, şi mi-a plăcut la nebunie. Apoi am încercat cu
altul. S-a întâmplat acelaşi lucru. A urmat altul. Şi e de-a dreptul încântător! Acum vreau să-
mi iau doctoratul şi să mă specializez în consiliere, iar între timp o să aştept să apară bărbatul
alături de care să vreau să trăiesc.
O făcusem proastă. Aşa îi captasem cu adevărat atenţia. Şi apoi îi spusesem: „Plăcere
perversă.” Iar ea chiar nu putea suferi bărbaţii. Dar eu folosisem şi cuvântul „plăcere”.
Când Erickson mi-a relatat această povestire, eu am venit cu următorul comentariu:
„Felul în care ai descris penisul acela întărit l-a făcut să pară foarte atrăgător – şi provocator.
Fiindcă a fost vorba şi de seducţie verbală. E ca şi cum ai fi penetrat-o verbal şi în
imaginaţie.”
Prima parte a povestirii, care se termină cu „nu merit toate astea”, reprezintă o modelare a
lumii pacientului. Dacă această povestire îi este spusă unei paciente care a încercat fără suc-
ces să-şi depăşească ura de sine prin intermediul unor trans- formări exterioare (obţinerea
titlurilor academice, faptul ca s-a lăsat folosită de oameni) şi dacă femeia este ameninţată de
un stimul fobie (reprezentat, de exemplu, de „un penis întărit, ameninţător”), există şansa, cel
puţin la nivel inconştient, ca ea să recunoască existenţa unei asemănări între povestire şi
propriul său model despre lume.
Etapa a doua, „modelarea lumii pacientului conform mo- delului de viaţă”, se realizează
după ce Erickson reuşeşte să capteze atenţia pacientului. Cu siguranţă, dacă auzim pe cineva
relatând această povestire, atenţia ne va fi atrasă de introducerea spectaculoasă şi şocantă.
Atenţia e garantată prin folosirea unor cuvinte precum „vagin”, „penis îndrăzneţ, în erecţie,
întărit” şi „proastă”.
Modelarea conform modelului de viaţă nu se realizează doar prin conţinutul sugestiilor
ericksoniene, ci şi prin atitu- dinea lui relaxată şi plină de umor atunci când reformulează şi
reîncadrează problema şi prezintă apoi o modalitate reîn- cadrată de a lua în considerare
comportamentul afişat de pacientă, în încercarea acesteia de a „trăi”. Problema – teama de
bărbaţi şi ura de sine – este reformulată prin enunţul:
„îmi spuneţi că vă temeţi de un penis îndrăzneţ, în erecţie, întărit.” Cuvântul „temeţi” îi
concentrează frica, nu doar de bărbaţi, ci şi de viaţă. I se spune categoric că această frică este
„prostească” (iar ea este obişnuită să se perceapă ca fiind proastă). Propoziţia „Şi penisul
acela îndrăzneţ, întărit poate să vă penetreze vaginul” este o sugestie posthipnotică. Atunci
când va fi urmată, îi va reaminti pacientei o perspectivă oare- cum maternă, ludică asupra
penisului până nu demult ameninţă- tor – acel „penis îndrăzneţ,. Întărit” pe care Erickson l-a
iro- nizat prin repetarea sintagmei.
Ultima etapă, una rafinată „a reîncadrării pentru pacient este exprimată prin enunţul: „Iar
vaginul dumneavoastră poate găsi o plăcere perversă în a-l reduce la nivelul unui obiect care
atârnă neajutorat.”
Pentru cititor, etapa finală a modelării conform modelului de viaţă o constituie hotărârea
de a se vindeca, pe care, în cazul de faţă, Erickson îi cere să o descrie. Când el sau alt- cineva
spune această povestire, ni se induce speranţa că pro- blemele de acest fel se pot rezolva. Aşa
cum am sugerat,
„problemele de acest fel” nu se limitează la aria dificultăţilor sexuale cauzate de incest, ci pot
să includă spaime fobice, situaţii generatoare de anxietate sau probleme legate de aser-
tivitate. Metaforele din această povestire furnizează multe
„cârlige” de care pot fi prinse problemele ce ţin de asertivi- tate, furie şi neajutorare.
„Plăcere perversă” este un excelent exemplu despre cum poate fi folosită reîncadrarea
pentru a transforma un senti- ment de neajutorare pasivă într-unul de control activ. Ea
demonstrează totodată modul în care reîncadrarea poate fi utilizată pentru a ajuta pacientul să
treacă în postura de „supe- rioritate”. Deşi pacienta şi-a subliniat teama şi neajutorarea,
Erickson a înţeles că ea avea şi resentimente puternice la adresa bărbaţilor. El a stabilit o
legătură între aceste resenti- mente şi un potenţial sentiment de plăcere, şi a creat sintagma
foarte sugestivă „plăcere perversă”.
După ce am citit această povestire, vom fi mai înclinaţi sa ne recunoaştem resentimentele
şi să ne asumăm responsabi- litatea? Vom fi în stare să ajungem până la forţele pe care le
simţim că exercită o presiune asupra noastră şi să ne bucurăm de plăcerea procurată de
preluarea controlului şi de neutra- lizarea lor?
Un terapeut care utilizează povestirile didactice ale lui
EricksoR poate sa experimenteze o diminuare a propriei sale anxietăţi obişnuite. În felul
acesta, el va putea să se concen- treze mai bine asupra problemei care i se prezintă – să-l ajute
pe pacient să fie mai deschis, să găsească soluţii origi- nale şi cadre de referinţă noi. Simplul
fapt că deţine un reper- toriu de povestiri îi poate da terapeutului un sentiment de control, de
putere şi de competenţă. De asemenea, când citeşte sau spune o povestire de-a lui Erickson,
terapeutul poate intra el însuşi în transă, fie în urma asocierilor pe care le stabileşte între el şi
Erickson, fie datorită „efectului hip- notic” intrinsec al povestirii. În stare de transă,
terapeutul nu doar că va deveni mai puţin anxios „ci va fi mai deschis faţa de propriile
asocieri inconştiente. Prin urmare, va putea să-l ajute mai bine pe pacient să-şi domine
anxietăţile, să-şi exploreze potenţialul lăuntric şi să găsească modalităţi dife- rite de raportare
la situaţie.
Am descoperit că cea mai bună metodă prin care un tera- peut poate selecta povestirile o
constituie propriile sale aso- cieri libere. Nu mă refer doar la asocierile libere de tip cogni- tiv,
ci şi la reacţiile corpului, la emoţii, percepţii şi, în mod deosebit, la asocierile de imagini, lată
un exemplu despre cum am folosit eu povestirile lui Erickson în tratarea a doi pacienţi
diferiţi.
Primul dintre ei, un evreu hasidic în vârstă de treizeci de ani, venise la mine trimis de
soţia lui. Aceasta citise despre tehnicile de tratament ale lui Erickson şi credea că puteam să-l
ajut pe soţul ei să-şi depăşească incapacitatea pe termen lung de a se trezi la o oră rezonabilă.
De când era elev în clasa a zecea la Yeshiva, nu putuse niciodată să se trezească mai devreme
de ora 11 sau 12. Din această cauză, nu-şi putuse păstra nicio slujbă, dar se adaptase destul de
bine ritmului unei afaceri familiale. Era căsătorit de aproximativ un an, iar soţia lui considera
incomod şi supărător faptul că trebuia să-şi petreacă o oră zilnic încercând să-l trezească.
r
în timpul primei noastre şedinţe, pacientul mi-a spus că fusese hipnotizat de mai multe ori
de un psihoterapeut renu- mit. Hipnoterapeu tul era mulţumit că pacientul intra în transă, dar
pacientul nu era mulţumit. L-am supus unei proceduri standard de inducere a transei
hipnotice, folosind tehnicile de levitaţie a braţelor şi de fixare a privirii. A fost capabil să
obţină atât închiderea ochilor, cât şi senzaţia de greutate în braţ. Însă la sfârşitul şedinţei a
susţinut că nu era hipnotizat, că fusese mai degrabă cooperant, cu toate că eu îl prevenisem să
nu încerce să fie cooperant. După această primă şedinţă, mi-a dat un telefon. Mi-a spus că,
atunci când soţia lui a auzit despre procedura noastră hipnotică, s-a îndoit că ar fi destul de
„neobişnuită” pentru a fi considerată o tehnică erickso- niană standard.
La a doua şedinţă, i-am spus imediat pacientului: „Am sta- bilit deja ca nu puteţi fi
hipnotizat într-o manieră de care dumneavoastră să fiţi mulţumit, chiar dacă atât eu, cât şi
celălalt hipnoterapeut am crezut că am reuşit să vă hipnotizăm. Prin urmare, n-o să mai
pierdem timpul încercând să vă conving că puteţi fi hipnotizat.”
Pacientul a descris atunci istoricul unui caz despre care citise împreună cu soţia sa:
Erickson tratase un cuplu care suferea de enurezis spunându-le ca, în fiecare seară, să înge-
nuncheze pe pat şi să urineze intenţionat. Apoi să doannă în aşternuturile ude. Asta, susţinea
pacientul meu, însemna tera- pie „cricksoniană”.
M-am lansat atunci într-o discuţie lungă şi fără şir despre valoarea inconştientului, în
timpul căreia pacientul s-a relaxat în mod vizibil şi a închis ochii, părând să fi intrat în transă
hipnotică. Nu l-am chestionat în legătură cu profunzimea transei. În timp ce vorbeam, am
început să fac asocieri cu povestirea despre cei doi enuretici, şi mi-am amintit de comentariul
pe care Erickson îl făcuse la sfârşitul altei pove- stiri. Iată ce spusese: „Vrei o tehnică
imbatabilă ca să trăieşti o viaţă lungă? Trezeşte-te în fiecare dimineaţă! Şi, ca să fii sigur că
într-adevăr te trezeşti în fiecare dimineaţă, bea multe lichide înainte de culcare, şi atunci vei
fi nevoit să te trezeşti —
ca să mergi la baie să urinezi.”
I-am relatat pacientului meu această povestire, după care i-am sugerat să bea cel puţin un
litru de lichid în fiecare seara, cu o oră înainte de culcare şi, în decursul a două săptămâni, să-
şi amâne ora de culcare cu câte treizeci de minute. Până atunci se culca în jur de trei
dimineaţa şi se trezea pe ia 11, înainte de prânz, l-am sugerat să înceapă să se culce pe ia 2, la
1:30, la 1 şi, în cele din urma, la miezul nopţii, când se culca şi soţia lui. L-am mai spus să nu
lâncezească în pat după ce se trezeşte. Patul trebuie să fie asociat cu somnul sau cu sexul.
Dacă se trezea, trebuia să se dea jos din pat, să meargă în living şi să citească ceva sau să se
uite la televizor. Şi trebuia sa bea cel puţin un litru de lichid înainte să se culce.
L-am asigurat că astfel vezica lui se va umple în şase până la opt ore şi că va fi nevoit să
coboare din pat ca să urineze.
După ce urina, trebuia sa facă un duş, terminând cu apă rece, dacă era posibil. Apoi
trebuia să se îmbrace, să ia micul dejun şi să-şi vadă de treburi, fără să se mai întoarcă în pat.
Pacientul a obiectat, spunând că nu-i place să facă duş dimineaţa, că preferă sa facă seara.
Am insistat, din nou, că de acum încolo trebuia să facă duş dimineaţa – cel puţin până
rezolvam problema cu trezirea. Mi-a promis că aşa o să facă şi că mă sună peste două sau trei
săptămâni ca să-mi spună dacă pianul a funcţionat sau nu. După două săptămâni, m-a sunat şi
mi-a zis că nu mai avea probleme cu somnul sau cu trezirea.
A doua zi, a venit la consultaţie o femeie inteligentă şi rafinată care mă contactase iniţial
ca s-o ajut să depăşească problemele cauzate de o vezică dureros de inflamată, dar şi pe cele
legate de somn. La începutul şedinţei, nu mă gândeam în mod conştient la problema vezicii
inflamate. Ştiam că se pre- zentase în instanţă cu o săptămână înainte pentru a finaliza
procedurile de divorţ, dar părea destul de liniştită şi de veselă când a intrat în cabinet. Ştiam
că o interesau tehnicile tera- peutice ale lui Eriekson, aşa că i-am povestit experienţa pe care
o avusesem cu evreul hasidic.
I-am povestit cum îl sfătuisem să bea apă înainte de culcare şi am încheiat reproducând
comentariului final al lui
Eriekson când spusese povestirea: „Cu toţii începem să murim chiar din clipa în care ne
naştem. Unii o fac mai repede decât alţii. Tot ce putem face este să ne bucurăm de viaţă.”
Pacienta mea a început să plângă în hohote. Am întrebat-o dacă vrea să-mi spună de ce
plânge. (Mă întrebam dacă, printr-o asociere, avea legătură eu problemele ei urinare şi cu
faptul că eu vorbisem despre urinare.) Mi-a spus că referirea la moarte o făcuse să simtă că
viaţa ei se terminase. Convingerea aceasta începuse să se formeze de ceva timp. Simţea că, în
ciuda suc- cesului profesional şi a faptului că reuşise să crească. Şi să educe doi copii, nu mai
avea niciun motiv să trăiască.
Ea atribuia acest sentiment faptului că părinţii ei nu divor- ţaseră, chiar dacă trăiau separat
de când ea avea unsprezece ani. Mama îi interzisese să păstreze legătura cu tatăl ei. Ar fi fost
considerat un semn de trădare faţă de mamă. În conse- cinţă, pacienta simţea că-i fusese
refuzai dreptul de a rela- ţiona cu tatăl. Avea sentimentul că, dacă părinţii ar fi divorţat, ea ar
fi fost liberă să-şi vadă tatăl. Tatăl ar fi avut dreptul să o viziteze, şi aşa mai departe, iar
legătura dintre ei nu s-ar fii rupt. În felul acesta, ea asocia propriul divorţ cu actul de a-şi
elibera copiii. În acelaşi timp, simţea că viaţa ei se terminase, odată ce făcuse acest lucru.
Asta m-a făcut să mă gândesc la o altă povestire, pe care i-am şi spus-o. După prima mea
întâlnire cu Eriekson, avu- sesem un vis. În vis, vizualizasem cuvintele: „Nu duci nimic până
la capăt, niciodată.” Şapte ani mai târziu, în timp ce ascul- tam nişte înregistrări cu Eriekson
în Phoenix, am avut o reve- laţie: „Cine spune că trebuie să duci ceva până la capăt? Nimic
nu se tennină cu adevărat atâta timp cât continuăm să trăim.”
l-am relatat pacientei mele această povestire şi i-am su- gerat că ar putea să-şi conceapă
viaţa ca o continuare a vieţii părinţilor ei, iar viaţa copiilor săi ca pe o continuare a vieţii ei. Şi
procesul va continua atâta timp cât există viaţă pe pământ. Acest gând i s-a părut dătător de
speranţă.
Esenţial la această trecere în revistă destul de amplă a două şedinţe, de terapie cu doi
pacienţi diferiţi este că nu am avut idei preconcepute atunci când am ales aceste povestiri, ele
au izvorât din propriile mele asocieri libere, care au fost influenţate de experienţele mele de
viaţă şi perfecţionate de peste treizeci de ani de experienţă clinică. Totodată, este important să
subliniez că procesul respectiv s-a desfăşurat în contextul unei bune relaţii terapeutice.
Pacienţii s-au oprit asupra acelor secvenţe care se aplicau în cazul lor. Nu a fost vorba
neapărat despre acele părţi pe care eu mă aşteptasem să le aleagă. Dar s-au dovedit a fi utile.
Când folosim aceste povestiri, ca şi atunci când recurgem la imaginaţie în general, există
riscul ca experienţa imaginară să devină un susbstitut pentru experienţa reală de viaţă. Dacă
cineva simte că a reuşit deja să-şi satisfacă necesităţile de trai, nu are de ce sa se mai dea jos
din pat dimineaţa. Desigur, atunci când un terapeut adoptă filosofia activismului, aşa cum a
făcut Eriekson, el nu va încuraja niciodată un tip de viaţă „dolce far niente”. E puţin probabil
ca persoanele care îi ascultă povestirile să se retragă din viaţa activă.
Se întâmplă uneori ca pacienţii mei să observe că, deşi au o experienţă captivantă în
cabinetul terapeutului, fantazând şi chiar imaginându-şi rezolvări ale conflictelor, nu există o
continuitate. Ei se plâng că „nu s-a produs nicio transformare înăuntrul meu. După ce ies din
cabinet nu fac nimic diferit faţă de cum făceam înainte”. În astfel de cazuri, câteodată este
mai bine pentru pacient dacă păstrează tăcerea şi mă lasă sa-i relatez în linişte o povestire
ericksoniană. Poate să fie o poveste lungă şi plictisitoare despre dezvoltarea în copilărie.
La sfârşitul şedinţei, pacientul va declara că nu i s-a părut la fel de „bună” ca şedinţele de
până atunci şi va spune că pre- feră să fie mai activ. Poate să afirme că s-a plictisit. Atunci o
să-i explic că ceea ce încercăm noi să realizăm se petrece la nivel inconştient, şi că nu
contează ce face latura conştientă a minţii lui. Ulterior, poate să îmi spună că în viaţa lui au
apărut schimbări majore. A devenit, de. Pildă, mai încrezător în sine pe plan social, a stabilit o
serie de contacte noi său şi-a schim- bat locul de muncă. Cu alte cuvinte, activismul său se
manifestă în afara şedinţelor terapeutice. În timpul şedinţelor, eu sunt cel care îşi asumă
responsabilitatea în privinţa acţiunii.
Desigur, pot să existe pacienţi cărora nu le place să li se spună o povestire concepută de
altcineva decât terapeutul lor.
S-ar putea să prefere o abordare mai personalizată. O serie de cărţi, precum Therapeutic
Metaphors a lui David Gordon, inspirată de modul în care Erickson utiliza metaforele, vin în
ajutorul celor care doresc să folosească metoda generală ericksoniană pentru a-şi crea
metafore proprii.
Evident, este puţin probabil ca simpla citire sau relatare a uneia sau a mai multora dintre
aceste povestiri să determine o schimbare. Este de aşteptat ca schimbarea să se producă
atunci când receptorul, şi poate chiar transmiţătorul (aşa cum îl numesc eu pe terapeut), se
află într-o stare de receptivitate.
Aşa cum am menţionat, această stare de receptivitate se reali- zează adesea cel mai uşor şi
mai rapid prin inducerea unei transe hipnotice. Relaţia terapeutică optimă nu constă în ceea
ce, în mod frecvent, se numeşte „transfer pozitivC A P I T O L U L 2
Povestiri motivationale
t
Erickson a folosit adesea descrieri ale dez\oltării. Din prima copilărie – cum înveţi să-ţi
recunoşti propria mână, cum înveţi să stai în picioare, să mergi şi să vorbeşti – ca modalitate
de a construi simţul propriei evoluţii şi dezvoltări.
Când îmi spunea povestiri în care eram ghidat să mă întorc spre cele mai timpurii lecţii,
eram capabil – în stare de transă— să retrăiesc efortul imens şi frustrarea care interve- neau
adesea în procesul de învăţare a unei noi sarcini sau abilităţi. Eram totodată cât se poate de
conştient de faptul că reuşisem să învăţ aceste abilităţi. Puteam face faţă şi altor provocări
din viaţa mea prezentă.

Aşa cum afirmă Jay Haley în Uncommon Therapy,


Erickson avea o viziune extrem de clară asupra dezvoltării normale. Asta nu înseamnă că el
încerca să îi vâre pe toţi indivizii în acelaşi tipar, ci considera că în fiecare există un sâmbure
de normalitate şi sănătate, ceva similar, poate, cu ceea ce Haley numea „şinele adevărat”.
Era conştient de nenumăratele moduri în care evoluţia şi dezvoltarea pot fi deformate şi
îndrumate pe o cale greşită, dar simţea că sar- cina terapeutului este să readucă individul pe
propriul său
„drum adevărat”.
în acest sens, a spus o povestire despre un cal care rătă- cea prin curtea familiei, când
era el tânăr. Calul nu avea niciun însemn. Erickson s-a oferit să ia calul şi să îl ducă
proprietarilor. Pentru asta, pur şi simplu l-a încălecat, l-a condus până la drum, apoi l-a
lăsat să hotărască încotro voia să meargă. El intervenea doar atunci când calul ieşea de pe
drum să pască iarbă sau când o lua peste câmp. Când, în cele din urma, calul a ajuns la
curtea unui vecin care locuia la o depărtare de câţiva kilometri, omul l-a întrebat pe
Erickson:
„De unde ai ştiut că a plecat de aici şi că e calul nostru?”
Erickson i-a răspuns: „Nu eu am ştiut – calul a ştiut. Eu nu am făcut decât să-l ţin pe drum.”
Atunci când începem un curs de terapie sau unul didactic, este foarte util să ne întoarcem
la începutul drumului adevărat. Un astfel de exemplu apare în povestirea didactică a lui
Erickson numită „Cum învăţăm să stăm în picioare”.
Cum învăţăm să stăm în picioare învăţăm foarte multe lucruri la un nivel
conştient, apoi uităm ce am învăţat şi folosim abilitatea respectivă. Vedeţi voi, comparativ cu
alţii, eu am avut un avantaj extraordinar.
Am suferit de poliomielită, eram complet paralizat, iar infla- maţia era atât de puternică, încât
îmi erau paralizate şi sim- ţurile. Puteam să-mi mişc ochii şi nu îmi fusese afectat auzul.
Mă simţeam foarte singur, să zac tot timpul în pat, incapabil să mişc altceva decât globii
oculari. Eram în carantină la fermă, împreună cu şapte surori, un frate, mama, tata şi o
infirmieră. Ce puteam să fac ca să-mi treacă timpul? Am început să studiez oamenii şi mediul
înconjurător. În scurt timp, am aflat că surorile puteau să spună „nu”, dar să gândească „da”.
Şi puteau să spună şi „da”, şi să gândească „nu”.
Puteau să-i ofere altei surori un mar, şi în acelaşi timp să îl păstreze pentru ele. Atunci am
început să studiez limbajul nonverbal şi limbajul corpului.
Aveam o surioară care tocmai începuse să înveţe să meargă de-a buşilea. Iar eu trebuia să
învăţ să mă ridic în picioare şi să merg. Vă puteţi imagina cu câtă încordare pri- veam cum
surioara mea depăşea faza mersului de-a buşilea şi învăţa sa se ridice în picioare. Voi nu ştiţi
cum aţi învăţat să vă ridicaţi în picioare. Nu ştiţi nici măcar cum aţi mers pe picioarele
voastre. Vă puteţi gândi că puteţi sa mergeţi în linie dreaptă cale de şase poşte – dacă nu
există pietoni sau trafic rutier. Nu ştiţi că nu puteaţi să mergeţi în linie dreaptă în ritm
constant.
Nu ştiţi ce anume faceţi atunci când mergeţi. Nu ştiţi cum aţi învăţat să staţi în picioare.
Aţi învăţat întinzând mâna şi trăgându-vă în sus. În felul acesta, mâinile voastre s-au încordat
– şi, din întâmplare, aţi descoperit că puteţi să vă aduceţi greutatea în picioare. Este un lucru
îngrozitor de complicat, pentru că genunchii voştri tind sa cedeze – iar dacă genunchii rămân
drepţi, cedează şoldurile. Atunci v-aţi încrucişat picioarele. Şi nu puteaţi să vă ridicaţi în
picioare pentru că cedau şi genunchii, şi şoldurile. Aveaţi picioarele încrucişate – şi în scurt
timp aţi învăţat să vă luaţi avânt şi să staţi în poziţie dreaptă –, şi vă trăgea. În sus, iar acum
trebuie să învăţaţi cum să vă ţineţi genunchii întinşi, întâi pe unul, apoi pe celălalt, şi după ce
învăţaţi asta, trebuie să învăţaţi cum să vă concentraţi pentru a vă ţine şoldurile drepte. Apoi
aţi des- coperit că trebuie să învăţaţi să vă concentraţi pentru a vă ţine şoldurile drepte şi
genunchii întinşi în acelaşi timp, şi picioa- rele depărtate! În sfârşit, acum puteaţi sta cu
picioarele depăr- tate, sprijinindu-vă în mâini.
Apoi a urmat lecţia în trei etape. Vă distribuiţi greutatea pe o mână şi pe ambele picioare,
mâna aceasta nu vă susţine deloc E. Ridică mâna stângă. Fără îndoială, e o munca grea —
să înveţi să stai drept, cu şoldurile drepte, cu genunchii întinşi, picioarele depărtate, cu mâna
aceasta dreapta apăsând cu putere pe sol. Apoi descoperiţi cum să vă schimbaţi echilibrul
corpului. Vă schimbaţi echilibrul corpului întorcând capul, răsucind trupul. Trebuie să
învăţaţi să vă coor- donaţi toate schimbările în echilibrul corpului atunci când vă mişcaţi
mâna, capul, umărul, trupul – după care trebuie să învăţaţi toate astea din nou, pentru mâna
cealaltă. Apoi urmează sarcina teribil de grea de a învăţa să staţi cu ambele mâini ridicate şi
de a mişca mâinile în toate direcţiile, bazându-vă pe solidele suprafeţe de sprijin ale celor
două picioare, pe care le ţineţi depărtate. Şi să vă menţineţi şoldu- rile drepte – şi genunchii
drepţi, cu atenţia împărţită astfel încât să aveţi sub control genunchii, şoldurile, braţul stâng,
braţul drept, capul, corpul. Şi, în sfârşit, după ce aţi dobândit suficientă dexteritate, aţi
încercat să vă balansaţi pe un singur picior. O treabă fantastic de grea!
Cum vă controlaţi întregul corp, menţinându-vă şoldurile drepte, genunchii întinşi,
simţind totodată mişcarea mâinilor, mişcarea capului, mişcarea trupului? Apoi aţi dus un
picior înainte şi aţi schimbat centrul de greutate al corpului! Ge- nunchii vi s-au îndoit – şi
iată-vă jos! V-aţi ridicat şi aţi încercat din nou. În cele din urmă, aţi învăţat cum să duceţi un
picior înainte, şi aţi făcut un pas, şi vi s-a părut că e bine.
Aşa că l-aţi repetat – era tare bine. A urmat al treilea pas —
cu acelaşi picior –, şi v-aţi răsturnat! A durat mult până aţi alternat picioarele, dreptul,
stângul, dreptul, stângul, şi tot aşa.
Acum puteaţi să mişcaţi din braţe, să întoarceţi capul, să vă uitaţi în dreapta şi în stânga, şi
totodată să mergeţi, fără să mai fiţi deloc atenţi să vă ţineţi genunchii întinşi şi şoldurile
drepte.
Erickson vrea să ne spună că un handicap poate constitui un avantaj pentru o persoană,
„un avantaj extraordinar, comparativ cu alţii El ne arată că învăţarea este una dintre cele
mai bune forme de petrecere a timpului. Când este com- plet paralizat, el se întreabă: „Ce
pot să fac ca să-mi treacă timpul?” în acest sens, ne descrie cum şi-a dezvoltat puterea de
observaţie. Apoi ne povesteşte despre plăcerea de a învăţa în continuare – de a învăţa
lucrurile care în mod normal

sunt inconştiente – şi ne dă ca exemplu acţiunile şi mişcările pe care le facem în mod


inconştient. În timp ce mergem pe stradă.
Atunci când vorbeşte despre procesul efectiv de a învăţa să stai în picioare, el
accentuează conştienţa chinestezică, iar ascultătorul se va concentra probabil asupra
propriului simţ chinestezic interior. Stângăcia unui copilaş care încearcă să se ridice, să-şi
ţină picioarele depărtate şi aşa mai departe este similară stângăciei pe care o resimţim cu
toţii atunci când încercăm să învăţăm ceva nou.
Descriindu-ne experienţele plauzibile prin care un bebe- luş poate trece atunci când
învaţă să stea în picioare şi să meargă singur, Erickson îl încurajează pe ascultător să
regreseze până la nivelul unui copil mic. De fapt, aproape oricine ascultă această povestire
va intra într-o stare hip- notică, însoţită de regresie. În povestire, se pune accent pe învăţarea
unei deprinderi fundamentale, la început în mod conştient, şi pe transformarea ei în ceva
inconştient. Când această povestire este folosită pentru a induce hipnoza, ea încurajează
regresia şi manifestarea automatismelor. Este interesant de remarcat că enunţurile cu sens
negativ ale lui
Erickson (i.e. „v-aţi răsturnat”) sunt la timpul trecut. El trece la timpul prezent pentru a
întipări sugestii pozitive („vă schimbaţi echilibrul corpului
Această povestire despre „setul de învăţături la o vârstă fragedă” este utilă la începutul
oricărui program terapeutic pentru că aduce pacientul înapoi la o perioadă premergătoare
apariţiei problemelor de origine nervoasă, distrugând, cel puţin temporar, seturile mentale
fixe ale acestuia. De asemenea, i se reaminteşte astfel pacientului că învăţarea este sau a fost
dificilă, dar că va reuşi să înveţe, dacă perse- verează. La urma urmei, el ştie că acum poate
să meargă fără niciun efort.

Eric/cson evidenţiază totodată faptul că dispunem de piesele de bază şi că vom duce cu


noi aceste piese de bază în viitor. Crescând la o fermă, Erickson trebuia să semene pentru a
recoltă ceva în viitor. În această povestire, el aşază una dintre piesele de bază pentru terapie,
vorbind despre modul în care învaţă oamenii. El face în aşa fel ca procesul învăţării să nu fie
ceva ameninţător, ci. Interesant. De asemenea, el începe să accentueze punctele la care va
reveni mereu în povestirile sale, şi anume faptul că cerceta lucrurile cu foarte mare atenţie.
El a învăţat privindu-i pe alţii. Mesajul impli- cat este: „Te ajli aici ca să înveţi”, Erickson
stimulând un
„set de învăţare” – o deschidere faţă de învăţare. Paralizia te face neputincios, iar un
pacient trebuie să facă faţă unor lucruri care îi provoacă neputinţă. Erickson transformă
această paralizie în ceva util. Era singur şi nu se putea baza decât pe el însuşi, aşa că a
început să-i observe pe alţii.
Când Erickson spune că una dintre surori putea, să-i ofere altei surori un măr şi, în
acelaşi timp, să-l păstreze pentru ea, el vrea să spună că el poate să ofere un măr – învăţarea
–, şi, în acelaşi timp, să-l păstreze pentru el? Sau că voi înşivă puteţi să oferiţi ceva din voi
şi, în acelaşi timp, să păstraţi o parte pentru voi? El nu oferă unul sau altul dintre aceste
mesaje, ci un mesaj construit pe mai multe niveluri. Iar mărul ne face să ne gândim la
Grădina Raiului – începutul, Face- rea Lumii.
„Vă puteţi imagina cu câtă încordare priveam.” Aici,
Erickson pune accent pe cuvântul „imagina”. Desigur, acti- vitatea lui hipnotică se va
desfăşura în acest mod, folosind imaginile, imaginaţia. În acelaşi timp, el începe să inducă şi
săfocalizeze atenţia ascultătorului.
Jeffzeig a făcut următorul comentariu la această poves- tire: „Erickson avea capacitatea
să se joace cu atenţia ta şi să se joace cu propria lui atenţie. Îşi spunea toate povestirile
chicotind. Era pus pe distracţie şi te invita şi pe tine să te joci.
Dacă nu voiai să te joci, era problema ta. El continua să te invite, dar nu se supăra dacă îl
refuzai. Noi ne aflăm încă la suprafaţa lucrurilor. Am senzaţia că am reuşit să înţeleg destul
de bine procesul lui Erickson, dar dacă am discuta cu el despre ceea ce face, am descoperi
că suntem abia la supra- faţă sau poate la primul nivel aflat dincolo de suprafaţă. El vedea
cele două sau trei niveluri atunci când a prezentat sim- bolul unui măr. Poate se referea la
„Ce gândeşte un copil mic despre un măr?” sau „Ce faci cu un măr atunci când eşti mic?” îi
aduci un măr învăţătoarei. Şi el devenea un simbol prin care încercai să te faci plăcut.
Erickson înţelegea inconştientul uman, deci ştia că, dacă prezentai acest tip de cuvânt sau
simbol, te puteai aştepta la aceste asocieri posibile. Privind persoana respectivă, îţi dădeai
seama despre asocierile pe care le face şi mergeai mai departe. Acest gen de profunzime este
într-adevăr de neegalat. Nu ştii, prin urmare, cum ai învăţat să te ridici în picioare. Dar
dispui de acea informaţie.”
Acesta era unul dintre principiile importante ale lui
Erickson —faptul că oamenii au, în propria lor istorie natu- rală, resursele de a rezolva
problema pentru care caută aju- torul. În această povestire, el le aminteşte oamenilor că dis-
pun de resurse de care nu sunt deocamdată conştienţi.
Când foloseşte fraze de genul: „în felul acesta mâinile voastre s-au încordat – şi, din
întâmplare, aţi descoperit că puteţi să vă aduceţi greutatea în picioare”, aceasta este
modalitatea prin care el ne transmite ideea utilizării în tera- pie a „întâmplărilor
programate”. Pui pacientul într-o situa- ţie, iar el este determinat astfel să descopere lucruri
– chiar dacă nu o face în mod conştien t.
„Este ceva îngrozitor de complicat, pentru că genunchii voştri tind să cedeze – iar dacă
genunchii rămân drepţi, cedează şoldurile.” Aici, Erickson stimulează subconştientul prin
cuvinte precum „drepţi” şi „ridicare în picioare”. Mai târziu, când aceste cuvinte sau
sintagme sunt introduse în terapie, întregul set de învăţături şi atitudinea faţă de învă- ţare
sunt evocate în mod automat:
Băiatul moare până în zori
Am terminat liceul în iunie 1919. În august, am auzit cum trei medici, în camera alăturată,
îi spuneau mamei: „Băiatul moare până în zori.” Erickson a suferit prima infecţie cu
poliomielită la vârsta de şaptesprezece ani.
Fiind un copil normal, nu mi-a plăcut ce am auzit.
Medicul nostru de ţară chemase doi ţipi din Chicago, în calitate de specialişti, iar ei i-au
spus mamei că „Băiatul moare până în zori”.
Eram furios. Să-i spui unei mame că fiul ei moare până în zori! E ceva cumplit!
După asta, mama a intrat la mine în cameră, albă la faţă.
Credea că delirez, fiindcă i-am cerut insistent să mute scrinul cel mare, ca să fie la un unghi
diferit lângă pat. L-a aşezat lângă pat, într-o poziţie oarecare, dar eu am tot pus-o să-l mute
până m-am declarat mulţumit. Din cauza scrinului, nu puteam să văd pe fereastră – şi afurisit
să fiu dacă voiam să mor fără sa văd răsăritul de soare! Nu l-am văzut decât pe jumătate. Am
zăcut inconştient vreme de trei zile.
Nu i-am spus nimic mamei. Nici ea nu mi-a spus mie.
Erickson mi-a istorisit această întâmplare emoţionantă în
1970, când venisem la el să mă ajute să-mi îmbunătăţesc memoria numelor şi să-mi
recuperez amintirile din copilărie.
Mi-am amintit imediat nişte lucruri din copilărie – despre propria mea bătălie cu o boală
febrilă, scarlatina. Insă do- rinţa mea de a-mi îmbunătăţi memoria numelor nu avea să se
realizeze. Abia mai târziu mi-am dat seama că el îmi sugera, într-un mod indirect, să accept
această limitare. Această sugestie mi-a fost transmisă tot printr- o povestire, despre ce
spusese tatăl său la înmormântarea mamei lui.
„Şi, la înmormântarea mamei, lata a făcut următoarea remarcă: «A fost plăcut să petrec
şaptezeci şi patru de ani- versări ale căsătoriei alături de aceeaşi persoană. Ar fi fost şi mai
plăcut dacă erau şaptezeci şi cinci, dar nu le poţi avea pe toate.»”
Prin această povestire şi prin cea precedentă, el ne spune, indirect, că suntem norocoşi
să fim în viaţă.
Prin referirea la scrin şi la răsăritul de soare, ne trans- mitea una dintre prescripţiile lui
preferate, să ne bucurăm de viaţă, poate chiar s-o prelungim! „întotdeauna trebuie să avem
un scop real în viitorul apropiat.” în acest caz, scopul său era să vadă răsăritul de soare.
Desigur, înainte ca acest scop să fie atins, era necesar să mute obstacolul. Cum
Erickson nu putea face acest lucru, avea nevoie de ajutorul mamei. Semnificativ este faptul
că el nu i-a spus de ce voia să mute scrinul. Nu întotdeauna este necesar să ne motivăm
acţiunile. Este însă necesar să avem scopuri – scopuri ime- diate şi care pot fi realizate.
Dilatatia
r

Erickson nu a afirmat niciodată că hipnoza ar avea efecte miraculoase. A repetat însă în


nenumărate rânduri că pose- dăm cu toţii puteri naturale pe care nu le utilizăm. Prin su-
gestii adecvate, care să ne motiveze, şi sub îndrumarea potri- vită, aceste puteri pot fi.
Adesea valorificate şi folosite. Când a spus povestirea care urmează, ca răspuns la
întrebarea
„Este hipnoza utilă în tratarea cancerului?”, el se referea în principal la utilitatea hipnozei
pentru calmarea durerilor.
Exista o anumită implicaţie, potrivit căreia, împreună cu tra- tamentele convenţionale, ca
intervenţia chirurgicală, hipnoza ar putea mări şansele de supravieţuire ale pacientului.
Cred că se pot face multe. Preşedintele societăţii medicale din acest stat a trimis la mine o
femeie. O operase de cancer uterin, apoi o operase de cancer la colon, de un alt lip.
Femeia rămăsese cu o contracţie a colonului inferior. Defe- carea era extrem de
dureroasă, şi mergea la cabinetul acestui medic pentru o dilataţie lenta, gradata. Suferea nişte
dureri îngrozitoare. Medicul m-a întrebat: „Poţi s-o ajuţi pe aceasta femeie prin hipnoza? Nu
vreau s-o operez şi a treia oara.”
Aşa ca am utilizat o transă. I-am spus femeii că avusese două cancere de tipuri diferite;
iar acum suferea de o con- tracţie dureroasă a colonului inferior. Că avea dureri mari, iar
colonul trebuia dilatat, l-am spuscă dacă intra zilnic în pis- cină, arunca acolo o anvelopă de
automobil şi se bucura de confortul bazinului şi de apă, dilataţia avea să fie mult mai puţin
dureroasă.
Iar ea a făcut asta în fiecare zi. Medicul mi-a spus că dila- taţia se producea mult mai
repede, neobişnuit de repede. Mi-a zis că femeia continua să se plângă de dureri, dar că tonul
vocii ei era altul. După părerea lui, intensitatea durerii nu mai era aceeaşi.
Peste un an, femeia a venit la mine, m-a îmbrăţişat, m-a sărutat şi mi-a spus că avea o
viaţă minunată. Colonul i se vindecase; doctorul îi spusese că are un colon normal. Îi extir-
pase tumoarea canceroasă. Nu mai recidivase.
Erickson ne sugerează că „dilataţia” va fi mult mai puţin dureroasă dacă persoana
implicată face ceva – dacă ia o anvelopă, şi intră în piscină. El stabileşte starea sufletească
pentru terapia care va urma, sugerându-i că acest lucru poate fi realizat relativ uşor. De
asemenea, sugerează că el se va „produce mult mai repede, neobişnuit de repede”. Impli-
caţia ultimă este că terapia va avea succes, aşa cum a avut cu această femeie, în ciuda
faptului că ea suferea de o boală care adesea conduce la deces. Pentru că instrucţiunile, în
acest caz un remediu simplu împotriva durerii, sunt date sub hipnoză, ele vor avea o mai
mare putere decât dacă ar fi fost date în stare de veghe.
Este posibil ca Erickson să spună acest tip de povestire pentru a transmite un mesaj
cuiva din grup despre care sim- ţea că era „constipat” emoţional sau mental. El ar putea să
indice că mesajul a fost intenţionat pentru persoana în speţă, uitându-se într-o direcţie şi
îndreptându-. Şi vocea în altă direcţie, sau schimbând tonul vocii atunci când era cu faţa
spre acea persoană, sau evitând să se uite spre respectiva persoană.
Disputa
Un bărbat din Philadelphia, pe care l-am vindecat de migrenă, i-a trimis la mine pe
mătuşa şi pe unchiul lui. Mi-a spus: „Ăştia doi se ceartă în fiecare zi, de când s-au căsătorit.
Şi sunt împreună de peste treizeci de ani.”
Cei doi au venit la mine. Le-am spus: „Nu v-a ajuns de când vă certaţi? De ce nu începeţi
sa vă bucuraţi de viaţă?” Şi au avut o viaţă foarte plăcută. Iar mătuşa bărbatului respectiv a
încercat sa o convingă pe sora ei să vină şi ea la mine, pentru că mama acestui bărbat era
foarte nefericită.
În această povestire, Erickson, în maniera indirectă care îl caracterizează, răspunde
criticilor care întreabă despre evoluţia ulterioară a pacienţilor săi. Ne arată clar că trata-
mentul migrenei a fost eficient, spunându-ne că „bărbatul din
Philadelphia” i-a trimis la el pe mătuşa şi pe unchiul lui. De asemenea, e clar că şi situaţia
acestor două persoane s-a îmbunătăţit, întrucât mătuşa a simţit că Erickson putea să o ajute
şi pe sora ei. Erickson începe adesea să relateze un caz referindu-se la un alt pacient care a
fost tratat cu succes.
Această povestire ar putea fi spusă de Erickson atunci când cineva din grup se certa în gând
cu el sau cu sine însuşi. El accentueazăfraza: „Nu v-a ajuns de când vă certaţi?”
Este posibil ca această povestire să fie greu de crezut. O
prezint totuşi pentru fermecătoarea ei simplitate.
L-am rugat pe Erickson să ne spună mai multe despre contextul în care fuseseră date
aceste sugestii simple. Cât timp durase până stabilise legătura? Îi hipnotizase pe cei doi, soţ
şi soţie?
Ne-a răspuns: „Am folosit doar o transă în stare de veghe, care a trecut apoi întrto
transă uşoară, l-am întrebat: «Dar de ce să nu vă bucuraţi de viaţă? Sunt peste treizeci de
ani de când vă tot certaţi. Eu cred că o căsnicie ar trebui să fie ceva plăcut. Iar vouă nu v-au
mai rămas prea mulţi ani ca să vă bucuraţi de căsnicia voastră.» Iar ei au fost capabili să
apre- cieze acest lucru.
Prea mulţi terapeuţi consideră că ei trebuie să direcţio- neze schimbarea şi să ajute
pacientul să se schimbe. Terapia e ca. Un bulgăre de zăpadă căruia îi dai drumul din vârful
unui munte. Rostogolindu-se, se face din ce în ce mai mare şi se transformă într-o avalanşă
care ia forma acelui munte.”
C A P I T O L U L 3
Să avem încredere în inconştient
9
învăţasem multe
La colegiul Oswego din New York, Estabrooks un profe- sor de psihiatrie mi-a spus
atunci când m-am dus la el: „O sa te programez să ţii o convocare pentru profesori astă-
seară.”
Urma să participe o mulţime de orăşeni, şi trebuia să fac o groază de lucruri înainte să intru în
amfiteatru, lucruri care nu aveau nicio legătură cu prelegerea în sine. Cu toate acestea, nu îmi
făceam griji, pentru că ştiam că sunt în stare să vor- bese, şi ştiam că sunt în stare să gândesc,
şi ştiam că învăţa- sem multe în decursul anilor.

În paragraful de mai sus şi în cele doua care urmează,


Erickson modelează o atitudine de încredere în amin tirile pe termen lung şi în cunoştinţele
stocate inconştient. El sublini- ază faptul că inconştientul nostru este depozitarul amintirilor
şi deprinderilor care pot fi accesate după mulţi ani. Li plăcea să-l citeze pe Will Rogers: „Nu
ceea ce nu ştim ne creează probleme. Ceea ce ştim că nu este aşa ne creează probleme.” La
care Erickson obişnuia să adauge: „Lucru- rile pe care le ştim, dar nu ştim că le ştim, ne
creează pro- bleme şi mai mari.”
Ninsoare slabă în satul Lowell din Wisconsin, prima ninsoare din toamna aceea a
căzut pe 12 noiembrie, pe la patru după-amiaza. Iar copilul din banca a treia, de pe rândul al
treilea, care stătea chiar în dreptul ferestrei, se întreba: oare cât timp o să-mi mai amintesc de
asta?
Pur şi simplu, mă întrebam…
Ştiam cu precizie… Ştiam că era 12 noiembrie, anul 1912.
Ninsese foarte puţin.
Narvalul
La fermă, aveam două cărţi – istoria Statelor Unite şi un dicţionar în ediţie completă. Am
citit dicţionarul acela din scoarţă în scoarţă, de mai multe ori. Şi aveam un vocabular
formidabil. Peste mulţi ani, când ţineam conferinţe în Montana, un medic m-a invitat într-o
seară la el acasă. Pe parcursul şederii acolo, a venit la mine cu un obiect ciudat, în formă de
spirală, şi m-a întrebat:
— Ştii ce-i ăsta?
— Un colţ de narval.
Iar el mi-a zis:
— Eşti prima persoană care s-a uitat la obiectul ăsta şi l-a recunoscut. Bunicul meu a fost
vânător de balene şi a luat colţul ăsta de la un narval. De atunci îl avem în familie. Iar eu am
păstrat întotdeauna tăcerea în ceea ce-l priveşte. Îi las pe oameni să-l examineze şi să se tot
întrebe ce-o fi. Spune-mi, tu cum ai ştiut că e un colţ de narval?
Şi atunci i-am răspuns:
— Când aveam cinci sau şase ani, am văzut o poză cu aşa ceva într-un dicţionar în ediţie
completă.
O să vorbească
Multă lume îşi făcea griji pentru că împlinisem patru ani şi încă nu vorbeam, şi aveam o
surioară cu doi ani mai mică decât mine care vorbea, şi mai vorbeşte şi acum, dar nu spune
nimic. Iar oamenii se necăjeau pentru că eu eram un băieţel de patru ani care nu vorbea.
Mama le-a spus, liniştită: „Când va veni vremea, o să vor- bească.”
Această povestire evidenţiază convingerea lui Erickson că ne putem baza pe inconştientul
nostru care ne oferă, răspun- surile potrivite la momentul potrivit. Când această povestire îi
este relatată unui pacient care abia începe să intre în transa hipnotică, ea îl poate încuraja
să aştepte răbdător până simte nevoia să vorbească sau până când este capabil să dezvăluie
mesaje subconştiente într-o manieră nonverbală.
Scărpinatul porcilor
Într-o vară, am vândut nişte cărţi ca să ma pot întreţine ia colegiu. Pe la ora cinci, am
intrat într-o fermă, l-am întrebat pe fermier dacă nu vrea să cumpere cărţi, iar el mi-a răspuns:
— Tinere, eu nu citesc nimic. Nu am nevoie să citesc nimic. Nu mă interesează decât
porcii mei.
— Cât hrăneşti porcii, pot să stau şi eu sa vorbesc cu dumneata? L-am întrebat.
— Cum să nu, tinere, dar asta n-o să te ajute deloc. Eu n-o să-ţi dau atenţie; sunt ocupat să
hrănesc porcii.
Prin urmare, am început să-i vorbesc despre cărţile meie.
Fiindcă şi eu crescusem la o fermă, fără să-mi dau scama, am luat de pe jos doua scândurele
şi m-am apucat să scarpin porcii pe spinare în timp ce vorbeam. Fermierul s-a uitat la mine, s-
a oprit şi mi-a zis:
— Cine ştie să scarpine un porc pe spinare, aşa cum le place porcilor, este un tip pe care
vreau să-l cunosc, Eşti invi- tatul meu la cina astă-seară, poţi să rămâi peste noapte aici, pe
gratis, şi îţi cumpăr şi cărţile alea. Ţie îţi plac porcii. Te pricepi să-i scarpini aşa cum le place
lor sa fie scărpinaţi.
Aici, Erickson povesteşte cum’ a acţionat, inconştient, exact în maniera cea mai
potrivităpentru a-şi atinge scopul —
în acest caz, pentru a-şi vinde cărţile. El accentuează faptul că „fără să-şi dea seama” a luat
nişte beţe şi a scărpinat por- cul pe spinare în timp ce vorbea cu fermierul. Fermierul, în
mod subconştient, a reacţionat faţă de un om cu care simţea că are ceva în comun.
Sigur că Erickson nu ne învaţă cum să vindem cărţi sau cum să manipulăm oamenii. El a
reuşit, într-un mod natural, să stabilească o punte de legătură cu acest fermier, în parte
pentru că el însuşi crescuse la o fermă. Acţiunea care a avut efect – scărpinatul porcului pe
spinare – a putut fi expri- mată pentru că Erickson se exprima liber. El îl îndeamnă pe
ascultător să aibă încredere în propriul inconştient, aşa cum el însuşi a avut încredere în
inconştientul lui şi aşa cum fer- mierul a avut încredere în inconştientul său atunci când i-a
răspuns astfel tânărului Erickson.
Această povestire ilustrează, totodată, principiul pe care eu l-am numit „Alătură-
tepacientuluiErickson mi-a spus această povestire în august 1979, când l-am întrebat de ce
mă alesese pe mine să scriu cuvântul înainte la cartea lui, Hypnotherapy. Înainte să înceapă
pove- stirea despre scărpinatul porcilor, îmi spusese: „Mi-a plăcut de tine, şi i-ai dat nevestei
mele o broască de aur.” (Când îl vizitasem prima dată pe Erickson, în 1970, mă întorceam
din
Los Angeles la New York cu o colecţie de şerpi, şopârle şi broaşte, toate vii. Îi dăruisem
atunci o broască galbenă, foarte frum oasă.)
A dezvoltat apoi subiectul: „Mi-ai făcut o impresie bună.
Mi-a plăcut de tine. Eşti natural. Eşti cinstit. Eşti profund.
Eşti inteligent şi ai fost în stare să te duci din New York până la San Francisco sau L.A.
Numai fiindcă îţi plac broaştele!
Impresia pe care o las eu, judecând după camera în care ne aflăm – tipul ăsta e pasionat de
gravuri. Impresia asta ar trebui să o ai despre mine. Tipului ăstuia îi plac mult gra- vurile.
Nu e doar un individ care stă pe scaun şi câştigă bani ca psihanalist. Are şi alte preocupări.
Iar broaştele sunt cu totul altceva decât psihanaliza, psihiatria, literatura, şi aşa mai
departe. Eşti interesat de lucruri din domenii diverse.”
După ce şi-a încheiat povestirea, şi-a evidenţiat punctul de vedere privindu-mă în ochi cu
claritate şi blândeţe, şi mi-a spus: „îmi place cum scarpini porcii.” Am înţeles atunci că avea
încredere în inconştientul lui când îşi alegea colabora- torii, aşa cum proceda şi în privinţa
altor decizii.
Şapte asteriscuri
Unul dintre subiecţii mei era o persoană cu totul deosebită cu care am făcut multe
experimente. Era psiholog. Avea un titlu universitar de doctor şi era complet nehotărât în
privinţa propriului viitor. L-am folosit în cadrul unor experimente, şi atunci a înţeles că are un
inconştient, l-am împrumutat cărţile mele de medicină şi a intrat la facultatea de medicină. În
ultimul an de studii, unul dintre profesorii de acolo, care îl plăcea foarte mult, i-a spus:
— Arthur, cum crezi că ai să te descurci la examenul meu?
Şi Arthur i-a răspuns:
— N-o să am probleme la examenul dumneavoastră. Aveţi doar zece întrebări, iar acestea
sunt…
Şi a început să-i enumere toate cele zece întrebări.

v
I-.
TST”

; r’
ŞI*
Profesorul i-a zis:
— Ei, bine;, tu ştii exact întrebările pe care vreau să le pun!
Ba chiar mi le-ai spus în ordinea în care le utilizez. Nu cumva ai pătruns prin efracţie în
biroul meu şi mi-ai furat copia?
Iar Arthur i-a răspuns:
— Nu, pur şi simplu ştiam ce o să întrebaţi la un examen de sfârşit de an.
La care profesorul a replicat:
— Explicaţia ta nu mă mulţumeşte. Te duc la decan, să-i spui şi lui.
Decanul a ascultat povestirea.
— Este adevărat, Arthur? Tu chiar ştii întrebările? L-a chestionat el.
— Bineînţeles că ştiu întrebările. Am fost la cursurile domnului profesor şi i-am ascultat
prelegerile, i-a răspuns Arthur.
Iar decanul i-a zis:
— Nu ştiu cum, dar bănuiesc că ai intrat în posesia copiei.
Dacă nu reuşeşti să ne dovedeşti buna ta credinţă, mă văd nevoit să-ţi interzic intrarea în
examen, şi n-o să poţi absolvi din cauza incorectitudinii.
— Vreţi o dovadă că eu ştiam, înaintea domnului profesor, care aveau să fie întrebările
dumnealui. Puteţi să trimiteţi pe cineva în cameră la mine să aducă aici caietul meu cu
notiţele pe care le-am luat la cursurile dumnealui. O să observaţi că anumite lucruri sunt
însemnate cu asteriscuri. Veţi vedea că
„1”, şi „2”, şi „3” sunt aplicate în mod diferit la acele „întrebări cu asteriscuri”. Pentru că
dumnealui obişnuieşte să pună doar zece întrebări, am ales zece notiţe cărora le-am acordat
câte şapte asteriscuri, pentru că acelea erau lucrurile pe care pusese un accent mai mare – atât
în timpul anului, cât şi la sfârşit de an.
Aşadar, au trimis pe cineva să aducă acel caiet şi au văzut că Arthur însemnase anumite
notiţe cu un asterisc, pe unele cu două, pe altele cu trei, cu patru, cu cinci, cu şase – dar
numai zece erau însemnate cu şapte asteriscuri. Şi asteriscu-

rile aveau câte o cifră, nu în ordine, de la 1 la 10. Cea din mij- loc era 1 şi, probabil, cea de
sus era 9, şi aşa mai departe.
Atunci decanul a spus:
— Nu mai e nevoie să susţii examenul. Ai ascultat cu multă atenţie şi ai auzit intonaţia
specială cu care profesorul a rostit acele elemente.
Când asculţi o prelegere şi eşti atent la importanţa pe care profesorul o acordă anumitor
subiecte, poţi să-ţi dai seama care vor fi punctele pe care el le va include în examen. Arthur
era deosebit; avea un simţ al auzului extraordinar de dezvoltat şi un remarcabil simţ al
intensităţii sunetelor, aşa că întotdea- una ştia dinainte ce subiect va fi inclus în examen.
Profesorul se dădea de gol. Profesorii îţi spun ce anume este foarte important şi vor
întotdeauna ca studenţii să fie conştienţi de această importanţa. Aveţi grijă să vă amintiţi acest
subiect, pentru că îl veţi avea la examen. Comunicarea este un lucru foarte complicat.
Expresia noastră facială, ochii noştri, felul în care ne ţinem corpul, felul în care ne mişcăm
corpul şi extremităţile, felul în care ne mişcăm capul, modul în care ne mişcăm anumiţi
muşchi individuali – toate acestea ne dez- văluie foarte multe informaţii.
În această povestire, tânărul psiholog şi student la medi- cină a învăţat nu doar să aibă
încredere în inconştientul lui, ci şi să-şi dezvolte abilităţile de percepţie până la un nivel
extrem de avansat. După cum a spus Erickson: „Arthur era cu totul deosebit.” Desigur, cei
mai mulţi dintre noi nu ne-am dezvoltat abilităţile de percepţie într-o măsură aşa de mare.
Cu toate acestea, dacă ştim că acest lucru este posibil, putem ji încurajaţi într-o direcţie
similară, mai ales când primim mesaje clare în visele sau în asocierile noastre.
Profesorul din această povestire le semnala studenţilor, în mod inconştient, ce anume
voia el ca ei să înveţe. Erickson ne spune să ascultăm aceste semnale ale inconştientului
nostru.
În povestire, studentul a fost capabil să aducă până la nivelul

r’”
1
ri
, -U… li…

conştientei ceea ce ăjlăse în mod inconştient. Ascultătorii şi cititorii pot să răspundă însă la
mesajele subliminale care le sunt transmise de Erickson chiar dacă nu sunt conştienţi de
acest lucru. De fapt, el îi instruieşte să facă asta..
în inducerea şi utilizarea transei, Erickson ne îndeamnă să ne străduim să obţinem
aceeaşi atitudine – de încredere în inconştientul nostru. Face acdst lucru şi în următoarea
explicaţie pentru terapeuţi:
Vedeţi voi, inducerea transei nu ar trebui sa fie un lucru extrem de complicat. E suficient
să transmiteţi încredere prin vocea voastră. Încrederea în capacitatea voastră de a induce
transa este lucrul cel mai important. Şi nu există om care să nu intre în transă – chiar şi
pacienţii foarte paranoici – dacă aveţi foarte multă grija. Eu nu recomand transa pentru pa-
cienţii paranoici, pentru ca aceştia pot deveni paranoici şi în stare de transă. Dar,
experimental, am dovedit că toţi pacienţii pot intra în stare de transă.
Este însă necesar să ştii că te afli în transă? Nu, nu este necesar. Cât de profundă trebuie
să fie transa? Orice transă care arc un nivel suficient pentru a-i permite inconştientului nostru
să arunce o privire, o privire mentală la ceea ce se petrece este de ajuns. Din acele priviri
mentale şi din acea înţelegere înveţi mult mai mult decât printr-un efort conştient.
Şi e bine să-ţi foloseşti mintea la nivel inconştient chiar şi atunci când o utilizezi la nivel
conştient.
Curiozitate
O femeie venea la colegiu ţinând tot timpul mâna stângă peste gură. Vorbea în timpul orei
de curs cu mâna stângă sub nas, ca să nu i se vadă gura. Mergea pe stradă acoperindu-şi gura
cu mâna stângă. Mânca la restaurant ascunzându-şi gura sub mâna stângă. Când vorbea la
ore, mergea pe stradă, lua masa la restaurant, întotdeauna îşi acoperea gura cu mâna stângă.
Lucrul ăsta mi-a stârnit interesul. Mi-am propus să mă apropii de ea. Mi-a povestit, după
multe îndemnuri din partea mea, că la vârsta de zece ani trecuse printr-o experienţă îngro-
zitoare. Într-un accident de maşină, fusese aruncată prin par- briz. O experienţă înfricoşătoare
pentru o fetiţă de zece ani.
Geamul parbrizului îi tăiase gura, iar capota maşinii era plină de sânge. Tot sângele ăsta care
o speriase pe fetiţa de zece ani poate că nu a fost aşa de mult, dar ei aşa i se păruse. A cres-
cut cu ideea că are o cicatrice groaznică la gură – şi de aceea îşi acoperea gura cu mâna,
fiindcă nu voia ca lumea să-i vadă cicatricea aceea îngrozitoare.
I-am dat să citească o istorie a cosmetologiei şi a aflat despre semnele de frumuseţe –
semne în formă de semilună, cerc, stea şi aşa mai departe. A citit cum o femeie poate să
aplice un semn de frumuseţe lângă trăsătura pe care ea o con- sideră atrăgătoare. Am făcut-o
să-mi deseneze câteva semne de frumuseţe. Apoi am îndemnat-o, în intimitatea camerei ci, să
facă o copie în mărime naturală a cicatricei – s-a dovedit a fi o stea în cinci colţuri, de
mărimea unui semn de frumu- seţe. Dar ea o vedea în continuare ca fiind mai mare decât
întreaga faţă.

p:
,.t I::
, ’lal – .fi

Atunci am convins-o să-şi dea întâlnire cu unul dintre stu- denţi. Trebuia să care două
genţi grele, ca să aibă mâinile ocupate, să nu le mai ducă la faţă. La această întâlnire, şi apoi
la următoarele, a descoperit că, dacă îi dădea voie băiatului să o sărute la despărţire, el o
săruta de fiecare dată pe partea de gură unde era cicatricea. Chiar dacă gura ei avea două
părţi, băiatul o săruta de fiecare dată, fără excepţie, pe partea cu cicatricea.. S-a întâlnit cu un
bărbat, dar nu a avut curaj să-l lase sa o sărute înainte de a se despărţi. Al doilea bărbat a
sarutat-o pe partea dreaptă a gurii. La fel au făcut şi al doilea, al treilea, al patrulea, al cincilea
şi al şaselea. Ce nu ştia această femeie este că era curioasă şi, pentru că era curioasă, îşi
înclina de fiecare data capul spre stânga, aşa că bărbatul nu putea s-o sărute decât pe partea
dreaptă a gurii!
De câte ori povestesc istoria acestui caz, raă uit în jurul meu. Ştiţi cu toţii ce este aceea
vorbire subliminală, dar nu ştiţi despre auzul subliminal. Când povestesc istoria acestui caz,
absolut toate femeile strâng din buze – iar eu ştiu ia ce se gândesc. Îl observi cu atenţie pe
vecinul care a venit să vadă bebeluşul. Te uiţi la buzele lui. Ştii exact când vecinul acela va
săruta bebeluşul.
Observând direcţia în care fata obişnuia să-şi încline capul atunci când era curioasă în
legătură cu un lucru, Erickson a putut să prevadă că ea avea să-şi încline capul în acelaşi fel
atunci când urma să fie sărutată. El ne învaţă importanţa faptului de a folosi informaţiile
care ne sunt dezvăluite incon- ştient de către pacient. Erickson a ajutat-o să descopere ceea
ce el descoperise deja, şi anume faptul că îşi înclina capul atunci când devenea curioasă.
Pentru a o ajuta să descopere acest lucru, el a împiedicat-o să-şi folosească mecanismul de
apărare obişnuit, şi anume să-şi acopere cicatricea cu mâna stângă. În acest fel, ea a putut,
după ce mai mulţi, bărbaţi au sărutat-o pe partea cu cicatricea, să concluzioneze că această
cicatrice nu era chiar aşa de urâtă.
Erickson se foloseşte de un truc pe care iluzioniştii îl cunosc foarte bine. El ne
direcţionează atenţia într-un loc, când ceea ce se petrece are loc, de fapt, altundeva. De
pildă, el ne face să ne gândim: „De ce îşi acoperă ea gura cu mâna stângă?” în realitate, nu
acest lucru este important. El ob- servă felul în care ea îşi înclină capul, şi acesta este lucrul
care contează.
Profesorul Rodriguez
Eu intru în transă ca să fiu mai sensibil la intonaţiile şi inflexiunile din vocea pacienţilor
mei. Şi ca să pot auzi mai bine, să văd mai bine. Intru în transă şi uit de prezenţa celor- lalţi.
Iar oamenii văd că sunt în transă.
Am avut un pacient, pe nume Rodriguez, profesor de psi- hiatrie în Peru. Mi-a scris ca
voia să facă psihoterapie cu mine. ÎI cunoşteam după reputaţie. Ştiam că avea o educaţie mult
mai bună decât a mea. Ştiam că era mai ager la minte decât eram eu. Dar el îmi cerea să-l
primesc ca pacient.
Mă întrebam: „Cum o să fac faţă unui om mai inteligent, mai educat, mai ager la minte
decât mine?” Era un spaniol din
Castilia, şi extrem de arogant – arogant şi crud, obişnuit să-şi insulte interlocutorul. L-am
programat pentru ora două.
I-am notat numele, adresa, starea civilă, tot ce era necesar pentru statistică. Apoi mi-am
ridicat privirea şi l-am întrebat:
„Cum vedeţi problema dumneavoastră?M-arn uitat la ceas. Nu era două. Era ora patru. Am
obser- vat că aveam în faţă un dosar cu nişte foi în el. Atunci mi-am dat seama că intrasem
într-o transă hipnotică pentru a-i face anamneza.
într-o altă zi, după vreo douăsprezece sau paisprezece ore de terapie, Rodriguez a sărit, de
pe scaun şi a exclamat:
— Doctore Erickson, sunteţi în transă!
în momentul acela, m-am trezit şi i-am spus:
— Ştiţi că sunteţi mai ager decât mine şi mai inteligent, mai spiritual, mult mai educat. Şi
că sunteţi foarte arogant.
Simţeam că n-o să vă pot face faţă şi mă întrebam cum să fac ca să mă descurc. Abia după
primul interviu mi-am dat seama că inconştientul meu hotărâse să preia controlul. Ştiu că am
în dosar foi de hârtie, notiţe. Încă nu le-am citit. O să le citesc azi, după ce plecaţi.
Rodriguez mi-a aruncat o privire furioasă, apoi m-a între- bat (arătând spre o fotografie):
— Sunt părinţii dumneavoastră?
— Da, i-am răspuns.
— Cu ce se ocupă tatăl?

i. —TIS
I i. —, tJ.T

”4
Ml
’ V*

— A fost fermier, acum e la pensie.


La care Rodriguez ’mi-a. Aruncat, pe un ton dispreţuitor:
— Ţărani!
Ştiam că are foarte multe cunoştinţe din domeniul istoriei.
I-am spus:
— Da, ţărani. Dar, din câte ştiu, sângele ticăloşilor mei strămoşi curge şi prin venele
dumneavoastră.
Ştia că vikingii invadaseră întreaga Europă. După asta, s-a făcut băiat cuminte. E nevoie
ca mintea să proceseze rapid ca să înţelegi ca „sângele ticăloşilor mei strămoşi curge şi prin
venele dumneavoastrăŞtiam că Rodriguez plecase din Anglia fără să-i plătească lui Ernest
Jones onorariul pentru şedinţele de psihanaliză.
Ştiam că plecase de la Universitatea Duke şi că lăsase în urmă o mulţime de datorii. Aşa că, la
începutul ultimei săptămâni, i-am cerut lui Rodriguez să-mi spună numele tuturor oamenilor
importanţi pe care îi cunoştea. Le-am notat adresele, l-a făcut plăcere să se dea mare în felul
ăsta. Am scris tot ce mă interesa, apoi l-am întrebat:
— Plătiţi cu cec sau în numerar?
— M-aţi păcălit, a zis el.
— Am considerat că este necesar. Am muncit pentru aceşti bani.
Şi mi-am primit onorariul. Pentru care alt motiv aş fi vuit să ştiu numele şi adresele
tuturor prietenilor lui importanţi?
Ştia el prea bine ce e acela un şantaj.
Aceasta era una dintre povestirile preferate ale lui Erickson pentru a ilustra valoarea pe
care o are transa pentru tera- peut, aceasta permiţându-i să găsească modalitatea optimă de
a reacţiona eficient faţă de pacienţii săi. Această povestire necesită un comentariu minim. Ea
arată cât este de important ca terapeutul să fie „pe fază” atunci când are de-a face cu un
pacient arogant. Erickson realizează acest lucru treptat, evidenţiind la început punctele în
care îi era inferior lui Rodriguez.
în acest fel, faptul că el are ultimul cuvânt devine şi mai efi- cient. El ne transmite un
submesaj. Deşi ne putem simţi „infe- riori” faţă de o altă persoană, chiar necorespunzători,
dacă vom fora în inconştientul nostru, vom găsi resurse pentru a echilibra situaţia sau pentru
a ne ridica pe o poziţie supe- rioară. S-ar putea ca pentru asta să fie nevoie să îi aducem la
suprafaţă pe strămoşii noştri, aşa cum a făcut Erickson, dar nu e nimic rău în asta. Erickson
nu vrea să ne deposedeze de calităţile şi resursele pe care le-am moştenit. El credea cu tărie
că trebuie să ne folosim de tot ceea ce avem – de toate resursele noastre.
Răţoiul Huey, răţoiul Dewey şi răţoiul Louie
Aveam de scris un paragraf foarte dificil. Am încercat din răsputeri, dar nu reuşeam în
niciun chip. Şi, într-o bună zi, mi-am spus: „Ei, bine, am la dispoziţie două ore până vine
următorul pacient. Mă las pe spate, intru în transă, şi să vedem ce are să-mi spună
inconştientul în legătură cu para- graful acela dificil.”
Am aşteptat până mai erau cam cincisprezece minute îna- inte să-mi vină pacientul şi,
spre surprinderea mea, am văzut că aveam pe genunchi o cutie pentru cărticele de benzi dese-
nate destinate copiilor. Pe birou se aflau două teancuri de astfel de cărticele cu benzi
desenate. Trebuia să apară pacientul, aşa că am pus cărticelele la loc, în cutie, m-am dus în
camera cealaltă şi m-am ocupat de pacient.
Peste vreo două săptămâni, mi-am zis: „Ei, dar eu nu am primit încă răspunsul în legătură
cu paragraful acela”. Aveam un pic de timp liber, aşa că am luat un creion şi imediat mi-au
venit în minte următoarele: „Şi răţoiul Donald i-a zis răţoiului Huey, râţuştei Dewey şi
râţoiului Louie… şi m-am gândit, amuzat, că acele cărticele cu benzi desenate care îl au drept
erou pe răţoiul Donald stârnesc inteligenţa deopotrivă a adulţilor şi a copiilor. Ele trebuie să
fie succinte, clare şi sub- tilc. Şi aşa am reuşit-să scriu paragraful. Inconştientul meu a ştiut
unde să găsească un exemplu.
Aceasta este o altă povestire care evidenţiază valoarea
inconştientului atunci când avem de rezolvat o problemă. J
Erickson mi-a istorisit această povestire atunci când l-am rugat să-mi spună cum să-mi
programez pacienţii mai bine şi, să scriu cu mai multă uşurinţă. E clar că ceea ce îmi spunea

el era că trebuie să intru în transă, după ce mă asigur că dis- pun de timpul necesar, aşa cum
făcuse şi el, şi apoi. Să ascult i ce are să-mi spună inconştientul meu. Ceva mai târziu, i-am j
urmat sfatul şi am găsit mai multe soluţii. Odată, când mă blocasem şi nu reuşeam să mai
scriu, mi-am autoindus o transă hipnotică, dar mai întâi mi-am pus întrebarea: „Cum aş
putea să depăşesc acest blocaj?” Am observat că mă fur- nică dosul degetului mare, partea
laterală a degetului mijlo- ciu şi mijlocul degetului arătător. În scurt timp, mi-am dat j seama
că aceste furnicături erau localizate exact acolo unde j aş fi ţinut un stilou. Mesajul pe care
mi-l transmitea incon- ştientul meu era că trebuia să încep să scriu de mână.’ apoi să trec la
dictafon. Am făcut întocmai şi am reuşit să depăşesc blocajul respectiv.
Ş
O plimbare pe stradă
i

Mergi pe stradă, la vârsta pe care o ai acum, încerci să mergi întins, fără să te abaţi din
drum, dar, întâmplător, îţi feste foame şi, din reflex, încetineşti pasul când îţi iese în calc j un
restaurant. Dacă eşti femeie, poate că te îndrepţi automat spre vitrina unui magazin de
bijuterii. Dacă eşti sportiv, te opreşti din reflex lângă vitrina unui magazin cu articole spor-
tive. Dacă ţi-ai neglijat dantura şi ştii că ar cam trebui să-ţi faci programare la dentist, dar nu
ai chef, iuţeşti automat pasul când treci pe lângă un cabinet stomatologic. I
67
Să avem încredere în inconştient
Mi-am găsit un loc de unde puteam să urmăresc femeile tinere care treceau prin dreptul
unei clădiri cu cabinete medi- cale. Dacă îşi modificau mersul într-un anumit fel, încetineau
pasul şi dădeau altfel din braţe, iar pe chip le apărea o expresie de mare blândeţe când treceau
pe lângă acea clădire, mă duceam la ele şi le întrebam: „Primul test de graviditate pe broaşte
ori iepuri a ieşit pozitiv?” Fără să se gândească, ele îmi răspundeau: „Primul, da, sau
nădăjduiesc că da.”
O tânără şi-a modificat mersul, legănatul braţelor şi expresia feţei. Se vedea că are o
reacţie de frică! Trebuia să ai grija – nu era măritată!
Fiecare persoană, bătrână sau tânără, încetineşte pasul în mod automat, de parcă aerul ar
deveni dens şi greu de stră- puns. Ştiţi în faţa cărei clădiri? — o brutărie! Acel stimul olfactiv
puternic te încetineşte automat.
Aici ni se dă un alt exemplu care ilustrează faptul că, în mare parte, comportamentul
nostru este determinat în mod inconştient. Erickson inserează, de asemenea, referinţe frec-
vente la comportamentul „automat”. Astfel, această pove- stire este utilă pentru a încuraja
un pacient să-şi îngăduie să răspundă automat în timpul unei transe hipnotice. Repetiţia din
povestire poate conduce foarte uşor la o transă hipnotică, mai ales atunci când cuvintele
sunt rostite ritmic.

Desigur, această povestire poate fi folosită şi pentru diag- nosticare. Putem urmări
reacţia pacientului atunci când menţionăm diverse elemente din povestire – magazinul de
bijuterii, magazinul cu articole sportive, cabinetul stomato- logic. Îngrijorarea legată de
graviditate poate apărea ca reacţie la partea care se referă la teama tinerei că ar putea fi
însărcinată. Comentariul despre brutărie poate foarte uşor să trimită un subiect la amintiri
din prima copilărie, care sunt asociate cu mirosul bucatelor pregătite la cuptor sau pe
maşina de gătit.
M-am întrebat de ce Erickson a accentuat faptid că „fie- care persoană… încetineşte
pasul în mod automat’Dicteul automat
Se cuvine să fim atenţi la fiecare mişcare. De multe ori, scriind „da”, se poate răspunde la
întrebări. O fată poate să întrebe:
— Sunt cu adevărat îndrăgostită?
Iar eu o voi întreba:
— De cine crezi că eşti îndrăgostită?
— Păi, ar fi Bill, Jim, Pete şi George.
Şi atunci o întreb:
— De Bill?
Ea scrie „Da”.
— De George?
— Da.
— De Jim?
— Da.
— De Pete?
— Da
Dar dacă „da”-ul face o gaură, dacă creionul perforează hârtia, atunci acela este băiatul.
Dar ca nu vrea să ştie deo- camdată acest lucru.
Odată, la Universitatea Michigan, dr. Anderson ţinea o conferinţă despre hipnoză în faţa
celor din departamentul de psihologie – a întregului departament. Dr. Anderson m-a întrebat
dacă voiam să fac o demonstraţie. I-am spus că nu aveam un subiect şi că îmi trebuiau
voluntari. A chemat mai mulţi studenţi şi i-a întrebat dacă doreau să participe, şi au acceptat
destul de mulţi. Am ales o fată pe care o chema
Peggy. Printre altele, dr. Anderson voia să experimenteze scrierea automată. I-am spus lui
Peggy să se ducă la capătul unei mese lungi; iar noi, toţi ceilalţi, am rămas la celălalt capăt al
mesei.
l-am indus o transă lui Peggy. Era conştientă că noi ne aflam la un capăt al mesei lungi,
iar ea, la celălalt.
A scris ceva automat. Apoi, tot automat, a împăturit hârtia o dată, şi încă o dată, apoi a
vârât-o în poşetă. Ea nu a obser- vat nimic din ioate astea. Noi, ceilalţi, am observat. Am
adus-o din nou în transă şi i-am spus ca, după ce se trezea, să scrie automat: „Este o zi
frumoasă de iunie.” Noi însă eram în aprilie.
A scris această propoziţie, iar când i-am arătat-o, mi-a zis că nu ea a scris-o şi că nu era
scrisul ei. Avea dreptate, nu era scrisul ei.
în septembrie, m-a sunat dintr-o altă localitate, din Indiana, şi mi-a spus:
— Azi mi s-a întâmplat un lucra ciudat, şi cred că are legătură cu dumneavoastră – aşa că
o să vă povestesc despre ce e vorba. Astăzi mi-am golit poşeta. Am găsit înăuntru o bucăţică
de hârtie. Am desfăcut-o, şi pe o parte scria, cu un scris ciudat: „O să mă mărit cu Harold?”
Nu era scrisul meu.
Nu ştiu cum a ajuns hârtia asta ia mine în poşetă. Dar am sen- zaţia că are legătură cu
dumneavoastră. Iar singura mea legă- tură cu dumneavoastră a fost la acea conferinţă pe care
aţi ţinut-o în aprilie, la Universitatea Michigan. Puteţi să-mi explicaţi prezenţa acelui bileţel?
— Am conferenţiat la acea universitate în aprilie, e adevărat, i-am spus. Erai cumva
logodită şi urma să te căsătoreşti în acea perioadă?
— O, da, eram logodită cu Bill.
— Aveai îndoieli în privinţa logodnei atunci? Am întrebat-o.
— Nu, nu aveam.
— Ai avut vreodată îndoieli în privinţa logodnei cu Bill?
— O, în iunie m-am despărţit de Bill.
— Ce s-a întâmplat de atunci?
— O, în iulie ra-ara măritat cu un tip pe care îl cheamă
Haroid.
— De când timp îl cunoşteai pe Haroid?
— O, îl cunoşteam din vedere, îl ştiam cam din semestrul al doilea, dar nu-l întâlnisem
niciodată. Nu l-ain cunoscut până când ne-am întâlnit din întâmplare, în iulie.
Atunci i-am spus:
— Ceea ce scria acolo, „O să mărit cu Harold?”, a fost scris de tine, în mod automat, în
stare de transă. Subconştien- tul tău recunoştea deja că o să te desparţi de Bill şi că Haroid era
de fapt bărbatul care te atrăgea.
Subconştientul ei a ştiut, cu câteva luni mai devreme, că ca avea să rupă logodna.
Împăturise bucata de hârtie pentru că, în mod conştient, nu putea să accepte acel fapt în luna
aprilie.
Prima dată când puneţi un pacient să facă un dicteu auto- mai, dacă nu reuşiţi să-l
convingeţi că va fi protejat, îi va fi greu să scrie liber, fiindcă intervine ceva personal din oul
lui, iar el nu este încă pregătit să accepte acest lucru. Deci dacă vreţi sa folosiţi dicteul
automat, lăsaţi pacientul să spună:
„Nu pot”, şi învăţaţi-l să-şi lase mâna să mâzgălească. Trep- tat, după mai multe mâzgâleii, va
plasa informaţii secrete într-o mâzgăleală care nu poate fi citită. După care va scrie alte
lucruri, cum ar fi: „E o zi frumoasă de iunie.” Apoi poate să se extindă şi să ofere informaţii
personale. Odată, mi-au trebuit şaisprezece ore ca să descifrez, cu multă greutate, o scriere
ilizibilă care, în cele din urma, mi-a spus o întreagă poveste – cred că e în „The Collccted
Papersi a face asocieri senzoriale..2
Chiar tensiunea scrierii poate să transmită un mesaj important. A fost foarte relevant
faptul că Erickson i-a su- gerat lui Peggy să scrie propoziţia „E o zi frumoasă de iunie Iunie
a fost luna în care s-a despărţit de Bill, logod- nicul ei. Şi, desigur, tot iunie este luna pe care
noi o asociem cu nunţile.
Stări de transă în Baţi în 1937, când Margaret Mead, Jane Belo şi Gregoiy Bateson
s-au dus în Bali, scopui lor era să studieze autohipnoza în cul- tura locala. În cultura balineză,
să zicem că te duci la piaţă. În drum spre piaţă, balinezii pot să intre într-o transă profundă,
să-şi facă târguielile, să se întoarcă şi să iasă din transă când ajung acasă – sau să rămână în
transă şi să se ducă în vizită la un vecin care nu este în transă, în timp ce ei îşi continuă starea
de transă. Autohipnoza face parte din viaţa lor de fie- care zi. Mead, Bateson şi Belo le-au
studiat comportamentul şi mi-au adus de acolo filme, ca să le examinez. Dr. Mead voia să ştie
dacă transa balinezilor era aceeaşi ca transa occi- dentalilor. Fata asta Lucy, o studentă a făcut
mişcările de orientare a corpului pe care le fac locuitorii din Bali, şi-a strâns palmele, a vrut
să se ridice pe vârfurile picioarelor, să se familiarizeze din nou cu propriul corp. Toate astea
sunt caracteristice stării de transa.
Această povestire demonstrează că este posibil să-ţi vezi de treburile zilnice, de pildă să
faci cumpărături şi să te duci în vizită la vecini, şi să faci toate astea în timp ce te afli în
transă. Nu este necesar să ai un comportament ieşit din comun. La sfârşind povestirii,
Erickson stabileşte o legătură între transa din Bali şi cea din Occident, arătând că mişcările
de orientare a corpului pe care un terapeut (Lucy) le-a făcut la el în cabinet sunt similare
celor pe care balinezii le fac atunci când ies din transă. Prin acest exemplu, plasat într-un
loc îndepărtat şi, pentru cei mai mulţi dintre noi, exotic,
Erickson ne transmite două mesaje. Primul mesaj ne spune că transa este o experienţă
obişnuită, prin care trecem cu toţii. Al doilea, că transa este oarecum exotică şi are un
farmec al ei.
CA P ITO LU L 4
Sugestia indirectă
Povestirile din acest capitol demonstrează modul în care
Erickson aplică fenomenele hipnotice „tradiţionale”, cum sunt caracterul literal, regresia de
vârstă şi distorsiunile tem- porale şi spaţiale. Ele ilustrează totodată contribuţia sa unică în
domeniul hipnoterapiei prin folosirea sugestiilor indirecte. Abordarea lui indirectă este utilă
în special atunci când avem de-a face cu ceea ce este îndeobşte numit „rezis- t. Enţă” la
hipnoză şi la terapie. De exemplu, în povestirea
„învingem rezistenţa prin învăluire realitatea transei hip- notice îi este sugerată indirect unui
medic neîncrezător şi cârcotaş atunci când acesta este confruntat cu un alt subiect, care se
vedea clar că se află în transă. Pentru o înţelegere aprofundată a sugestiei indirecte, cititorul
este rugat să con- sulte lucrarea Hypnotherapy, de Erickson şi Rossi.

i a face asocieri senzoriale. (New York, Grune şi Stratton, 1967).


2 Advanced Techniques in Hypnosis and Psychotherapy, ed. Jay Haley
Subiectul hipnotic înţelege ad litteram
Am primit o fată pentru o demonstraţie de transă profundă şi fenomene ce ţin de transă
pentru dr. Rossi. I-am spus fetei să intre în transă profundă şi să ne întâlnim în mijlocul necu-
noscutului.3 Ea a deschis imediat ochii, în stare de transă, şi mi-a spus pe un ton serios:
— Ceva nu e deloc în regula!
Dr. Rossi nu ştia ce anume nu este în regulă – ea însă ştia.
Ce putea să nu fie în regulă dacă mă întâlnea pe un tărâm necunoscut?
Nu există un mijloc al necunoscutului! Este doar un spaţiu gol.
Am rugat-o să închidă ochii şi am trezit-o din transă, apoi i-am spus:
— Vreau să faci altceva pentru mine. Vreau să te întâlneşti cu mine în spaţiul cosmic după
ce intri în transa.
Fata a deschis ochii în stare de transă. Era evident că nu se orienta în funcţie de cameră,
de podea sau de vreun alt obiect de acolo. Apoi i-am zis:
— Vezi acest prespapier din mâna mea? Aşaza-l în altă poziţie.
Ce a făcut fata? Mi-a spus:
— Doctore Erickson, nu există decât trei poziţii. Într-una mă aflu eu, în alta sunteţi
dumneavoastră, iar prespapierul e în a treia. Acestea sunt singurele poziţii.
Subiectul hipnotic ascultă ad litteram, în sens strict.
Am trezit-o din nou şi i-am spus o anecdotă absurdă.
— Un cowboy călărea într-o zi şi a ajuns la un munte, care era aşa de înalt, încât a trebuit
să se uite de două ori ca să-i vadă vârful. S-a uitat în sus cât a putut de departe. Apoi s-a uitat
a doua oară, pornind din locul în care se oprise prima dată.
Am adus-o în stare de transă şi i-am spus:
— Când deschizi ochii, vreau să-mi vezi palmele, dar nu şi dincolo de ele. Apleacă-te în
faţă şi uită-te.
Mi-a. Zis:
— Roz şi cenuşiu. Asta sunt palmele dumneavoastră, doc- tore Erickson, dar unde sunteţi
dumneavoastră? Vă văd pal- mele, dar nu aveţi încheieturi. Şi, doctore Erickson, e ceva în
neregulă rău de tot cu ceea ce văd. Palmele dumneavoastră sunt bidimensionale, iar eu ştiu că
ar trebui să fie tridimen- sionale,
Când ne ocupăm de hipnoză, nu. Trebuie să uităm nicio clipă că inconştientul nostru
acordă semnificaţii foarte speci- fice cuvintelor. De-a lungul vieţii, aţi învăţat tot felul de
lucruri, aţi transferat acele cunoştinţe în inconştient şi aţi folosit, în mod automat, rezultatele
finale legate de ceea ce aţi învăţat. Aţi învăţat să vorbiţi şi a existat o perioadă în care aţi
crezut că „ve-pa” era vreau apă. V-, a luat mult timp până aţi descoperit că „ve-pa” nu e vreau
apa; de aceea, trece mult timp până când pacienţii, ca adulţi, ajung sa înţeleagă, după ce le
explicăm cu foarte mare grijă, că „există un limbaj pe care nu îl înţelegeţi – deşi a fost o
vreme când îl înţelegeaţi”.
Erickson evidenţiază faptul că un subiect hipnotic răs- punde ad litteram la sugestii şi,
totodată, el insistă asupra faptului că lucrurile pe care le învăţăm inconştient nu rămân fixe,
ci la ele se adaugă noi învăţăminte. „De-a lungul vieţii, aţi învăţat tot felul de lucruri, aţi
transferat acele cunoştinţe în subconştient şi aţi folosit, în mod automat, rezultatele finale
legate de ceea ce aţi învăţat.” Erickson sugerează că dumneavoastră, cititorii, veţi transfera
către subconştient învăţămintele extrase din povestirile sale didactice şi veţi folosi rezultatul
final în mod automat.

3 In the mlădie of nowhere = expresie care se referă la an loc foarte


îndepărtat; textual: în mijlocul necunoscutului (n Ir.).
Portocale
O pacientă s-a dus ia farmacie cu o reţetă pentru ulei de ricin. Când i-a întins reţeta
farmacistului, femeia i-a spus ca uleiul de ricin îi provoca greţuri. După ce ajungea acasă,
trebuia să ia uleiul de ricin şi avea să i se facă rău de la stomac.
Iar farmacistul i-a zis:
— Cât vă prepar eu uleiul de ricin, nu vreţi un pahar cu suc proaspăt de portocale?
Doamna a remarcat că sucul proaspăt de portocale avea un gust oarecum diferit de ce ştia
ea. După ce şi-a băut paharul, a întrebat:
— E gata reţeta?
— Aţi luat deja uleiul de ricin, vi l-am pus în sucul de por- tocale, i-a răspuns farmacistul.
Peste câteva zile, femeia a observat un panou publicitar care făcea reclamă portocalelor
Sunkist; i s-a făcut râu de la stomac. A intrat într-un restaurant, a văzut nişte portocale şi i s-a
făcut greaţă. Nu putea să meargă la cumpărături pentru mama ei dacă în magazinul respectiv
se vindeau şi portocale.
Şi a fost nevoită să renunţe la multe dintre hainele ei de culoare portocalie. S-a ajuns până
acolo încât era suficient să audă cuvântul „portocală”, şi imediat i se făcea rău de la stomac,
după care începea o durere de cap foarte puternică.
Am făcut în aşa fel ca ea să fie invitată la o petrecere care se organiza la spital, pentru că
doamna era prietenă cu unul dintre medicii de acolo. Am aranjat lucrurile cu respectivul
medic. Prin urmare, ia acea petrecere, el mi-a cerut să fac o demonstraţie de hipnoză, aşa că
am hipnotizat o persoană, apoi alta. În cele din urmă, doamna în cauză s-a oferit să-mi fie
subiect pentru hipnoză.
în stare de transă, i-am indus o regresie până la vârsta de trei ani, cu mult înainte de
episodul cu uleiul de ricin. Era într-o transă profundă de somnambulism şi avea halucinaţii
negative şi pozitive. Gazda i-a întrebat pe cei prezenţi dacă doreau suc de portocale. A adus
un coş plin cu portocale, le-a stors, apoi s-a aşezai lângă doamna respectivă. Am sporovăit
despre una, despre alta. Am făcut în aşa fel încât ea să-l vadă, să-i vorbească. Şi am băut cu
toţii suc de portocale. Mai târziu, când am trezit-o, avea în gură un gust nedefinit, dar plăcut.
Seara, în drum spre casă, a trecut pe lângă acel panou publicitar şi şi-a spus: „Ciudat, panoul
ăsta nu-mi mai pro- voacă greaţă?”
Iar de atunci încolo a început să bea suc de portocale şi să-şi poarte îmbrăcămintea
portocalie. Feste un timp, şi-a spus: „Nu-mi mai amintesc când a început să-mi fie greaţă la
vederea portocalelor, dar acum nu mi se mai face rău. Mă

întreb care o fi fost motivul? Nu-mi pot aduce aminte când s-a întâmplat.Simpla
reorientarc în timp a unei persoane rezolvase pro- blema. Dacă ţi-e frica de înălţime şi nu eşti
capabil să escala- dezi vârful Squaw, cum procedez-eu? Te dezorientez în timp, chiar dacă
pentru asta e nevoie să mă întorc în urmă cu zece sau doisprezece ani. Ieşi la o plirrţbare, ca
şi cum ai fi mai tânăr cu optsprezece ani, când poate că nu aveai acea fobie.
Urci muntele respectiv, ca să vezi ce e de partea cealaltă.
Sau, dacă nu pot să fac asta cu tine, îţi dezorientez per- cepţia lucrurilor astfel încât
muntele să arate ca un teren plat, un spaţiu neted, ca o brazdă de pământ reavăn pe care poţi
să-l ari din nou. E o înaintare dificilă. Tu urci muntele şi dai vina pe arătură. Reuşeşti să
ajungi de partea cealaltă a mun- telui. După care eu te ajut să-ţi recapeţi treptat orientarea.
într-o zi călduroasă de vară, în somn, poţi să mergi să pati- nezi pe gheaţă. Şi poţi să
cinezi în New Orleans, San Francisco sau Honolulu. Poţi să pilotezi un avion, să conduci o
maşină, să te întâlneşti cu tot felul de prieteni, şi în tot timpul ăsta să dormi profund în patul
tău.
Vă daţi seama că fiecare pacient a avut astfel de expe- rienţe, aşa că, în stare de transă,
puteţi sugera că un vis poate să se transforme într-o senzaţie de realitate hipnotică. Transa nu
face decât să vă permită sa manevraţi toate învăţămintele pe care le-aţi acumulat deja. De
multe ori, noi nu luăm în seamă învăţămintele pe care le-am acumulat.
Să învingem rezistenţa prin învăluire
În povestirea care urmează, Erickson demonstrează o modalitate foarte eficientă de a
anihila rezistenţa la hipnoză.
Prima oară când am practicat hipnoza în Phoenix, m-a sunat un medic care dorea să-şi
facă o programare. Tonul vocii lui m-a avertizat: „Nu-i a bună. Îmi cere să îl aduc în stare de
transâ.” L-am programat pentru a doua zi. A intrat în cabinet şi mi-a zis:
— Acum, hipnotizează-mă.
Nu mi-a ieşit, pentru că am folosit un număr foarte mare de tehnici, în aşa fel încât să fiu
sigur că ele nu vor funcţiona.
Apoi i-am spus:
— Vă rog să mă scuzaţi o clipă; m-am dus în bucătărie, unde lucra o studentă de-a mea de
la Arizona State University.
Şi i-am spus:
— Lise, am la mine în cabinet un pacient foarte recalci- trant, care opune rezistenţă. O să-
ţi induc o transă, o transă de somnambulism.
M-am întors în birou însoţit de lise şi i-am ridicat braţul pentru a demonstra catalepsia.
Apoi i-am zis:
— Lise, du-te lângă bărbatul acela. Vreau să stai aşa până când îl aduci în stare de transă.
Revin peste cincisprezece minute.
Domnul respectiv îşi direcţionase deja rezistenţa către mine. Cum să opui rezistenţă unei
persoane deja hipnotizate, care începe să te hipnotizeze ea pe tine?
Când am revenit, el se afla într-o transă profundă.
Te învârti în jurul rezistenţei. Evoci toată rezistenţa de care eşti în stare în scaunul acela,
iar pe ea o pui să stea pe scaunul acesta. Ea îşi lasă rezistenţa acolo, şi nu mai manifestă
deloc rezistenţa atunci când ajunge la scaunul acesta.
Când Erickson vorbeşte despre „direcţionarea rezisten- ţei”, el aplică acelaşi principiu
pe care îl foloseşte când
„direcţionează” ori „plasează” un simptom într-o anumită poziţie geografică. De exemplu,
îl va pune pe un pacient să experimenteze toată forţa fobiei sale faţă de avioane într-un
scaun. Apoi va direcţiona pacientul să „experimenteze cu adevărat fobia în acel scaun” şi
apoi să „o lase în acel scaun”.
Implicaţia este că el nu o va experimenta altundeva – ci doar în scaunul acela.
Medicul din această povestire şi-a direcţionat rezistenţa la hipnoză către Erickson. Prin
urmare, el nu era rezistent faţă de alţii – cu siguranţă nu faţă de o persoană care evident se
afla într-o transă cataleptică.
r
Cactuşi
De obicei, trimit pacienţii alcoolici la Asociaţia Alcoolicilor Anonimi, pentru că ca poate
să-i ajute mai bine decât mine. Odată, a venit la mine un alcoolic care mi-a spus:
— Bunicii mei au fost toţi alcoolici; părinţii mei au fost alcoolici; părinţii soţiei mele au
fost alcoolici; soţia mea este alcoolică, iar eu am avut delirium tremens de unsprezece ori.
M-am săturat să fiu alcoolic. Fratele meu este şi el alcoolic, înţeleg că pentru dumneavoastră
este o treabă teribil de grea.
Ce credeţi că puteţi face ca să mă ajutaţi?
L-am întrebat cu ce se ocupă.
— Când sunt treaz, lucrez la un ziar. Iar alcoolul este un risc profesional acolo.
l-am spus:
— În regulă, vreţi sa vă ajut – cu acest lung şir de antece- dente. Ceea ce o să vă sugerez
acum n-o să vă pară corect. Vă duceţi în Grădina Botanică. Vă uitaţi la toţi cactuşii de acolo
şi vă minunaţi cum de pot cactuşii să trăiască trei ani tara apă, fără ploaie. Şi vă gândiţi
temeinic.
Peste mai mulţi ani, în cabinet a intrat o tânără care mi-a zis:
— Doctore Erickson, m-aţi cunoscut când aveam trei ani.
M-am mutat în California la vârsta de trei ani. Acum locuiesc în
Phoenix şi am venit să văd ce fel de om sunteţi – cum arătaţi.
— Uitaţi-vă bine, apoi sunt curios să aflu de ce vreţi să mă priviţi, i-am spus.
Mi-a răspuns:
— Un om care trimite un alcoolic la Grădina Botanică ca să privească plantele de acolo şi
să înveţe cum să se descurce fără alcool, şi lucrul ăsta funcţionează, este unul pe care vreau
să-l văd! Mama şi tata nu au mai băut de când l-aţi trimis pe tata acolo.
— Ce face tata acum?
— Lucrează la o revistă. A renunţat la slujba de la ziar.
Zice ca, dacă lucrezi la un ziar, alcoolismul e un risc profe- sional.
A fost un mod frumos de a vindeca un alcoolic. Să-l faci sa respecte cactuşii care
supravieţuiesc trei ani fără ploaie.
Poţi să vorbeşti despre manuale. Astăzi înveţi asta şi asta.
Mâine înveţi altceva. Lumea spune despre tine că faci cutare sau cutare lucru. Dar important
este să priveşti pacientul pentru a înţelege ce fel de om – bărbat sau femeie – este, apoi sa te
ocupi de ei într-un mod care se potriveşte problemei lui sau a ei, problemei lor unice.
Această povestire este un minunat exemplu de sugestie indirectă, aplicată simbolic.
Competiţie
Am avut un pacient care venise din Philadelphia. L-a adus un doctor. M-am uitat la acel
pacient şi ştiu că nu mai văzu- sem niciodată o persoană cu o fire atât de competitivă. Era în
stare să se ia la întrecere cu tine pe orice subiect şi avea o afacere foarte competitivă. Era
mereu la pândă pentru a nu rata nicio ocazie de a concura.
I-arn spus:
— Aveţi dureri de cap, migrene, care pur şi simplu vă omoară în fiecare zi. Le aveţi de
nouă ani. De trei ani faceţi tratament zilnic pentru dureri de cap cu acest medic în care aveţi
încredere. Dar nu aţi progresat deloc. Acum dumnealui v-a adus la mine, ca să lucrez cu
dumneavoastră. Eu nu o să lucrez cu dumneavoastră, dar am să fac următorul lucru. Aşe –
zaţi-vă mâinile pe genunchi şi vedeţi care mână vi se ridică spre faţă mai întâi, mâna stângă
sau mâna dreaptă.
Şi a urmat o adevărată competiţie între mâinile pacientului – ceva fenomenal! A durat
cam o jumătate de oră până când una dintre mâini a reuşit să câştige.
în clipa când mâna îi atingea faţa, i-am spus:
— Tensiunea se află în muşchi, şi dumneavoastră aduceţi această tensiune în mâini în
timpul competiţiei dintre ele.
Nu i-a plăcut să simtă acea tensjune.
— Dacă vreţi să aveţi dureri de cap, de ce să nu aveţi o durere de cap fără ca muşchii
gâtului şi ai umerilor dumneavoastră să intre în competiţie? Nu cred că vreţi o durere de cap
şi nu vreţi nici ca muşchii gâtului şi ai umerilor să intre în competiţie. Aş dori să vă fac să
înţelegeţi ce este relaxarea musculară, lăsându-vă mâinile să concureze în a fi relaxate.
Aşadar, i-am dat o lecţie despre tensiune şi relaxare. Şi de atunci nu a mai avut dureri de
cap. Asta s-a întâmplat acum şase sau opt ani.
Aici, Erickson ilustrează principiul de a întâlni pacientul în propriul său cadru de
referinţă. El a utilizat tendinţa com- petitivă a pacientului şi, în cele din urmă, l-a ajutat să
trans- fere acest spirit de competiţie într-o direcţie mai constructivă.
Desigur, orice competitivitate cu Erickson a fost redirecţio- nată spre competitivitatea
interioară a pacientului. Prin urmare, nu a existat nicio rezistenţă la hipnoză sau la
sugestiile tera- peutice prezentate de Erickson.
Vise umede
O femeie înaintase actele pentru divorţ din cauză că deve- nise indiferentă din punct de
vedere sexual, lucru care îl de- ranja foarte tare pe soţul ei. Nu suporta să trăiască alături de o
femeie care nu reacţionează.
Apoi, femeia a avut mai mulţi iubiţi. Acum trăia cu un bărbat care era despărţit de soţie –
o viaţă îngrozitor de sordidă.
El dorea să o aibă ca amantă. Pentru el, pe primul loc erau copiii, pe al doilea, soţia, pe al
treilea, amanta. Iar ea nu reac- ţiona în niciun fel.
Bărbatul în cauză era un tip înstărit, l-a dat femeii multe lucruri care ei îi plăceau. Iar ea
spunea:
— Sunt rece ca gheaţa. Nu am nicio senzaţie. Pentru mine e o chestie mecanică.
I-am indus o transă şi i-am explicat cum învaţă băieţii să recunoască diferite senzaţii din
penisul lor – când e flasc, erect pe sfert, erect pe jumătate, când are o erecţie completă. Ce
simt când se produce detumescenţa. Ce simt când ejaculează.
Şi i-am explicat în amănunt cum e cu visele umede la băieţi.
l-am spus:
— Pentru fiecare băiat, jumătate dintre strămoşi sunt femei.
Şi ce poate să facă un băiat poate să facă şi o fată. Aşa că Ss7
tu poţi să ai un vis umed noaptea. De fapt, poţi să ai un vis umed oricând vrei tu. În timpul
zilei, vezi un bărbat chipeş.
De ce să nu ai un astfel de vis atunci? El nu trebuie să ştie despre asta. Tu însă poţi să ştii.
— E un gând care îmi stârneşte curiozitatea, mi-a spus ea.
Am observat că devenise neobişnuit de calmă. Faţa i se înroşise.
Mi-a zis:
— Doctore Erickson, tocmai m-aţi ajutat să am primul orgasm din viaţa mea. Vă
mulţumesc foarte mult.
Am primit mai multe scrisori de la ea. Se despărţise de iubitul care se separase de soţie.
Acum era cu un tânăr de vârsta ei, interesat de căsătorie. Iar viaţa ei sexuală cu acest bărbat
era absolut minunată. Avea de fiecare dată orgasm, uneori chiar două sau trei.
Cât despre ideea că toţi băieţii au vise umede, motivul este că un individ învaţă să se
masturbeze folosindu-şi mâinile.
Pentru a se maturiza, el trebuie să funcţioneze sexual fără să-şi folosească mâinile. Astfel
încât inconştientul sau îi pune la dispoziţie, prin intermediul viselor, un obiect sexual.
De ce i-am descris masturbarea băieţilor şi nu pe cea a fetelor? Pentru ca, dacă îi
desenam- un băiat şi nu vorbeam despre ea, atunci putea să înţeleagă. Apoi, după ce a înţeles,
i-am spus: „O fată poate să aibă şi ea vise umede. Iar jumă- tate dintre strămoşii fiecărui băiat
sunt femei.”
Erickson arată, aparent fără, rost, că „Pentru fiecare băiat, jumătate dintre strămoşi sunt
femei De fapt, el îi spune acestei paciente că poate să înveţe din experienţa pe care el i-a
descris-o, chiar dacă a fost vorba despre băieţi.
Remarcăm nu doar că indiferenţa sexuală a pacientei a fost vindecată, ci şi că efectul s-a
extins în alte comparti- mente ale vieţii ei, prin faptul că şi-a ales un partener mai potrivit.
Să mai îndrăznească cineva să minimalizeze hip- noza, pretinzând că ar „vindeca, doar
simptomul”!
Această povestire este un alt exemplu bun privind utili- tatea sugestiei indirecte pentru a.
Induce vindecarea simptomului.
Simularea unei transe
Să îi induci lui Dolly o transă nu era deloc uşor. Pur şi sim- plu nu putea să intre într-o
transă profundă, l-am oferit o su- gestie care îi transmitea mesajul că putea „să înveţe să intre
în transă”.
Apoi i-am povestit despre experienţa prin care trecuse un subiect hipnotic, o femeie, în
Albuquerque. Un profesor care lucrase cu ea în cadrul unui experiment hipnotic mi-a spus:
„Am încercat din răsputeri să-i inducem o transă profundă, dar ca chiar nu poate să facă acest
lucru.”
Aşadar, am facut-o pe pacientă să creadă ca intrase în transă. I-am spus să deschidă ochii
şi doar să fie capabilă să-mi vadă mâna. Apoi i-am spus că vederea ei periferică urma să se
îngusteze până se limita la mâna mea. Şi că există alte patru zone senzoriale. În scurt timp,
era sigură că putea să vadă doar mâna mea, fără birou, fără mine, fără scaun.
Apoi am scos-o din acea stare şi i-am indus obişnuita ei transă uşoară, după care am adus-o
din nou într-o transă profundă. A simulat încă o dată o transă profundă, până când transa
chiar a devenit reală.
Doliy a ascultat povestirea aceasta. A simulat şi ea o transă profundă – până când transa a
devenit reală.
Uneori, se întâmpla ca. Persoane din publicul care îl asculta pe Erickson spunând
această povestire să intre şi ele în transă profundă. Am indicat câteva dintre expresiile „mar-
cate”. În acele puncte, Erickson îşi schimba, tonul vocii şi încetinea ritmul vorbirii. Aceste
expresii primeau apoi un răspuns, ca şi cum ar fi fost sugestii directe – „Tu vei vedea doar
mâna mea.”
Când am pacienţi care nu reuşesc să intre în transă, le vorbesc adesea despre cercetările
recente, care demonstrează că persoanele care simulează o transă hipnotică vor obţine
aceleaşi rezultate ca şi cele care sunt „de-adevăratelea” în transă. Aşa cum vedem în
această povestire, un individ poate simula o transă uşoară sau o transă profundă. Erickson
ne oferă indicaţii descriind câteva dintre fenomenele unei transe profunde – cum ar fi
„halucinaţiile negative” (incapacitatea de a vedea biroul, restul corpului său ori scaunul).
O auzi?
La un workshop, o femeie s-a oferit voluntar să fie su- biect. A spus că lucraseră cu ea
multe persoane, ore întregi, dar nicio sugestie nu avusese efect.
Am început prin a o chestiona un pic despre ea însăşi. Era franţuzoaică. Mi-a spus cum se
numea mâncarea ei preferată, mi-a vorbit despre un restaurant franţuzesc din New Orleans,
care îi plăcea ei, despre cât de mult iubea muzica. Mi-a descris muzica.
Atunci când a văzut ca o ascultam, şi-â întors capul şi a început să asculte cu cealaltă
ureche. Auzea cu urechea stângă. Aşa că mi-am închis urechea dreaptă.
l-am spus:
— O auzi şi tu? Este foarte slabă? Mă întreb cât de departe o fi orchestra aceea. Se pare
că se apropie.
Nu a trecut mult şi s-a trezit că nu se mai putea abţine să nu bată ritmul muzicii.
Atunci am întrebat-o:
— E un violonist în orchestră sau sunt doi?
Erau doi. A arătat spre tipul care cânta la saxofon. În con- cluzie, ne-ani distrat.
Mă întrebam dacă orchestra ajunsese la sfârşitul acelei bucăţi muzicale şi dacă
instrumentiştii îşi deschideau parti- turile pregătindu~se să cânte un âlt gen de muzică.
Doamna a auzit cum au fost interpretate toate piesele ei preferate.
Hipnoza se realizează cel mai bine dacă ne gândim la anumite fenomene. Îl asculţi
vorbind pe un bâlbâit şi nu te poţi abţine să nu pronunţi tu însuţi cuvintele. Formezi tu însuţi
cuvintele, ca să-l ajuţi.
Acesta este un mod mult mai elegant de a sugera haluci- naţii auditive decât cel obişnuit,
în care hipnotizatorul spune:
„Vei auzi…” Erickson evidenţiază încă o dată tendinţa oamenilor de a ajuta o altă persoană.
Astfel, când se arată el însuşi aproape capabil să audă orchestra, pacienta îl ajută auzind-o
ea însăşi.
Boli de piele
O doctoriţă din Est m-a sunat odată şi mi-a spus:
— Fiul meu este student la Harvard şi suferă de o acnee foarte urâtă. Îl puteţi trata prin
hipnoză?
I-am răspuns:
— Da. Dar de ce să vă mai deranjaţi să-l aduceţi aici? Ce planuri aveţi pentru vacanţa de
Crăciun?
— De obicei, îmi iau liber de la clinică şi mă duc în Sun
Valley la schi.
I-am zis:
— Ei, bine, de Crăciunul ăsta, de ce nu-l luaţi şi pe băiat?
Găsiţi o cabană şi scoateţi toate oglinzile din ea. Puteţi lua masa în cabană, dar să aveţi
oglinda pentru machiaj în buzu- narul poşetei.
Şi-au petrecut vremea schiind, tară ca băiatul să vadă o singură oglindă. Acneea i s-a
curăţat. În decurs de două săp- tămâni.
Deci acneea poate fi vindecată daca nu ai oglinzi prin preajmă. Urticaria de pe faţă sau
eczemele dispar de multe ori în acelaşi fel.
O altă pacientă, care avea pe ambele mâini negi foarte inestetici, a venit la mine. Avea
negi şi pe faţă, mulţi. Mi-a zis că voia să scape de ei prin hipnoză. Dacă aveţi ceva cunoş-
tinţe de medicină, ştiţi că negii sunt cauzaţi de un virus şi că sunt sensibili ia schimbările
tensiunii arteriale.
I-am spus femeii să-şi înmoaie picioarele mai întâi în apă rece ca gheaţa, apoi în apă
fierbinte, cât suportă, şi din nou în apă rece ca gheaţa. Trebuia să facă asta de trei ori pe zi,
până se enerva atât de tare, încât ar fi dat orice numai să nu mai fie nevoită să recurgă la aşa
ceva. După ce scăpa de negi, putea să uite de înmuiatul picioarelor.
Era destul de enervant să-şi întrerupă treburile zilnice pentru a-şi ţine picioarele în apă şi
să facă asta după un program bine stabilit.
Peste trei ani, doamna în cauză a venit la mine să-i tratez fiul. Am întrebat-o despre negi.
— Ce negi? S-a mirat ea.
— Aţi venit la mine, acum vreo trei ani, ca să vă tratez negii de pe mâini şi de pe faţă, i-
am zis.
— Probabil că mă confundaţi cu o altă persoană, mi-a replicat ca.
Ţinuse cont de sugestia mea. Îşi înmuiase picioarele în apă câteva luni, lucru pe care mi l-
a confirmat soţul ei. După care treaba astă a dezgustat-o aşa de tare, încât a uitat de înmuiatul
picioarelor, dar şi de negi. Încetând să se mai necăjească din pricina negilor, nu s-a mai
produs. Irigarea lor cu sânge, pentru că sângele trebuia să irige picioarele, dar şi pentru că ea
nu le mai dădea atenţie. Şi aşa a scăpat de ei.
În tratarea bolilor de piele prin schimbarea punctului asupra căruia se concentrează
atenţia unei persoane, Erickson ilustrează dictonul expus de Paracelsus în secolul al XV-lea:
„Aşa cum omul îşi imaginează că va fi, aşa va fi, el este ceea ce îşi imaginează că este.”
Există într-adevăr efecte fizice aso- ciate cu imaginile mentale. Aceste efecte pot fi obţinute şi
în interiorul corpului, dar pot fi demonstrate mai uşor atunci când apar pe piele. Exemple
evidente: roşim atunci când ne gândim la o situaţie jenantă sau avem o erecţie dacă ne
gândim la fantezii legate de o imagine erotică. O persoană care se consideră valoroasă are o
ţinută dreaptă şi se deplasează cu hotărâre şi încredere. Să ne mai mirăm dacă structura
scheletului, tonusul muscular şi expresia facială a unei astfel de per- soane se dezvoltă cu
totul altfel decât în cazul unei persoane care se „imaginează” sau se închipuie ca fiind o
nulitate?
„Auto”-hipnoza
O pacientă mi-a spus:
— Stau foarte prost cu nervii, dar nu pot să discut cu dumneavoastră sau cu altcineva. Am
ajuns aici prin intermediul unor prieteni care vă sunt pacienţi. Dar nu am curaj să vă spun ce
problemă am. Vreţi să fiţi terapeutul meu?
— Da, o să fac tot ce-mi stă în putinţă, i-am răspuns.
— Ei, bine, o sa fac în felul următor. Seara, pe ia unsprezece, vin cu maşina, o parchez în
faţă, şi îmi imaginez că sun- teţi în maşină cu mine. Apoi mă gândesc temeinic la pro- blema
mea.
Mi-a plătit două consultaţii. Nu ştiu de câte ori a stat, până dimineaţa, pe la patru, pe aleea
din faţa cabinetului, analizându-şi problema. Şi-a rezolvat problema, iar mie mi-a plătit doar
pentru primele două consultaţii.
Mi-a spus:
— Am scăpat de problema pe care o aveam. Dacă vreţi, acum pot să lucrez cu
dumneavoastră la experimente.
Linn Cooper (coautor, împreună cu Erickson, al lucrării
Time Distortion în Hypnosis) şi cu mine am folosit-o în expe- rimente de deformare
temporală în hipnoză. Aşa că, până la urmă, m-a plătit aeordându-mi din timpul ci. Şi i-am
sugerat să folosească transa, atunci când eu şi Linn Cooper am lucrat cu deformarea
temporală, pentru propriul său beneficiu. Linn
Cooper şi cu mine am fost mulţumiţi. Am obţinut ceea ce doream. Cred că şi ea a obţinut ceea
ce îşi dorea.
În acest caz, avem literalmente un exemplu al dictonului lui Erickson: „Cel care face
terapia este pacientul.” Totuşi, această pacientă avea nevoie să ştie că Erickson era terapeu-
tul ei. Era evident că nu se putea trata singură fără un tera- peut. Poate că această nevoie de
a exista o altă persoană, un terapeut – chiar dacă doar în imaginaţie –, confirmă doc- trina
lui Martin Buher potrivit căreia numai în relaţie cu alţi oameni putem să ne împlinim şi să ne
dezvoltăm.
Să forăm în inconştient
Când era studenta la medicină, fiica mea a citit o lucrare despre legăturile duble, scrisă de
Ernest Rossi şi de mine. A
venit apoi şi mi-a zis:
— Aha, deci aşa reuşesc!
Rossi a întrebat-o:
— Ce să reuşeşti?
Şi ea a răspuns:
— Toţi pacienţii au dreptul să refuze un examen rectal, hernial sau vaginâl când e făcut de
un student lă medicină.
Niciuna dintre celelalte studente nu a efectuat un astfel de examen, în timp ce eu le-am făcut
examene vaginaie, rectale şi hemiale tuturor pacienţilor mei.
Am întrebat-o cum de a reuşit, din moment ce cu toţii aveau dreptul să refuze.
Mi-a zis:
— Când ajungeam la acea parte a examenului, le zâmbeam dulce şi le spuneam cu
înţelegere: „Ştiu că v-aţi săturat să mă tot zgâiesc în ochii voştri, să mă uit în urechile, nasul
şi gâtul vostru, să vă împung ici şi să vă înghiontesc colo. Dar după ce termin cu examenul
rectal şi cu cel hernial, o să scă- paţi de mine.”
Şi au aşteptat cu toţii, răbdători, să scape de ca.
Această abordare este un excelent exemplu despre modul în care se instaurează o
legătură dublă. Pentru ca pacienţii, epui- zaţi, să scape de Kristi, trebuiau să-i permită să ie
facă examene rectale, vaginaie şi herniale. Dar, mai întâi, ea li se ală- tura, verbalizându-le
epuizarea şi dorinţa de a fi lăsaţi în pace.
Când mi s-a spus această povestire, prin sugestie indi- rectă, ea mi-a evocat sentimentul
că trebuia să-i cer lui
Erickson: „Dă-i drumul! Fă-mi examenul rectal!” Cu alte cuvinte, am avut senzaţia că el îmi
cere permisiunea pentru a fora mai adânc în subconştientul meu. M-am trezit imediat că îmi
aminteam lucruri demult uitate, din copilărie, legate de clisme. Am descoperit că atunci când
pacienţii simt că sunt ajutaţi sau chiar forţaţi să scoată la lumină „senzaţii visce- rale” şi
amintiri îngropate adânc, adeseori ei vor visa sau vor avea fantezii despre clisme sau
examene rectale. Dacă se concentrează asupra examenelor vaginaie sau herniale, este foarte
posibil ca anumiţi pacienţi să facă asocieri cu senzaţii şi experienţe sexuale.
Kathleen: tratarea unei fobii
În următoarea transcriere completă, din fericire, putem observa o întreagă terapie care
demonstrează sugestia indi- rectă. Putem vedea modul în care Erickson seamănă o idee şi se
întoarce la ea mai târziu. Putem să observăm cum uti- lizează sugestia posthipnoticăpe
termen lung şi reîncadrarea.
Această prezentare textuală o are ca subiect pe Kathleen, o studentă care participa la
seminariile de instruire ale lui
Erickson. Ne este imposibil să determinăm cum a descoperit
Erickson căfata suferea de o fobie a vomatului. Când e între- bat, el explică doar atât: „Pe
lumea asta nu ducem niciodată lipsă de bârfitori.” Poate că îi spusese un alt student. Sau
poate intuise el. În orice caz, nu a ezitat să se ofere să o tra- teze, iar fata a acceptat.
At

E: Îţi dai seama că eşti în transă, nu? O să realizezi mai bine lucrul ăsta dacă închizi ochii.
Acum, în stare de transă, vreau să te simţi foarte conforta- bil. Vreau să intri într-o transă
atât de profunda, încât să ţi se pară ca eşti o minte lipsită de trup, că mintea ta pluteşte în
spaţiu, eliberata de corpul tău, că pluteşte în spaţiu şi pluteşte în timp.
Şi vreau sa alegi un moment din trecut când erai foarte, foarte mică. Iar vocea mea te va
însoţi. Vocea mea se va pre- schimba în vocea părinţilor tai, a vecinilor, prietenilor, colegilor
de şcoală, tovarăşilor dejoacă, a profesorilor tăi. Şi vreau să te descoperi pe tine stând în sala
de clasa, o fetiţă care este foarte fericită dintr-un motiv anume, ceva ce s-a întâmplat cu multă
vreme în urmă, ceva ce ai uitat cu multă vreme în urmă.
Şi mai există încă o experienţă pe care vreau s-o trăieşti.
Când îţi spun să te trezeşti, să te trezeşti de la gât în sus.
Corpul tău va rămâne în somn profund. Ştiu că e greu să te trezeşti de la gât în sus, dar tu
poţi. S-o faci.
în curând, vei începe să te trezeşti de la gât în sus. Nu te teme, căci corpul tău doarme
profund. Nu te grăbi, trezeşte-te în voie de la gât în sus. E o treabă grea, dar tu poţi s-o faci.
(pauză prelungită)
Acum capul tău începe să se trezească. Ochii tăi încep să se deschidă, (pauză) Poţi să faci
asta. Poate că trupul tău, care continuă să doarmă profund, va fi cel al unei fetiţe. Te trezeşti
încet de la gât în sus. Ochii tăi încep să clipească şi să se deschidă. Îţi ridici capul, şi gâtul ţi
se dezmorţeşte, (pauză)
Ridică-ţi capul şi priveşte-mă.
E treaz capul tău?
Ştii că pe lumea asta există multe moduri de adaptare la mediul de viaţă. Mie nu mi-ar
surâde deloc să fac baie în
Oceanul Arctic, dar morsei îi place lucrul ăsta; şi balenei îi place. Eu cred că Antarctica e
geroasă. N-aş suporta să fiu o femelă de pinguin, să clocesc un ou la şaizeci de grade sub
zero, să ţin oul între picioare şi să flămânzesc vreme de şase săptămâni până când partenerul
meu cel gras se întoarce şi îmi ia locul la clocit.
Şi, vezi tu, balenele, aceste mamifere uriaşe, se hrănesc cu plancton, particule
microscopice care se află în apa oceanică.
Şi mă întreb câte tone de apă de mare trebuie să le treacă prin gură până au mâncat destul
plancton. Fiindcă, vezi tu, eu mă bucur că balenele pot să mănânce plancton şi să crească
mari şi grase. Şi faimoşii scafandri din Australia adoră să stea călare pe spinarea rechinului-
leopard în timp ce el înoată leneş de colo-colo, trecând apa de mare prin branhii, ca să extragă
oxigenul, şi măturând cu branhiile după planctonul care să-i hrănească trupul enorm.
Ai ceva împotriva faptului că balenele şi rechinii trăiesc în felul acesta? Şi am vizionat şi
un program educativ despre o ciocănitoare din Pădurea Neagră, realizat de un specialist în
păsări. Ciocănitoarea îşi petrecuse aproape trei săptămâni scobind o gaură suficient de mare şi
de adânca pentru a-şi adăposti acolo familia. Cel care îi studia comportamentul, în absenţa
părinţilor plecaţi după mâncare, a sfredelit o gaură în cuib, a îndepărtat lemnul şi a pus în loc
o placa de sticla, astfel încât gaura ciocănitoarei era acum solidă şi impenetrabilă.
Apoi a instalat un bec electric, pentru ca atunci când clocea ouăle să poată fi filmată
dezvoltarea lor. În sfârşit, a fixat un inel pe gâtul puiului de ciocănitoare, iar în lipsa
părintelui, s-a uitat în gâtlejul puiului ca să vadă cu ce fel de mâncare se hrănea. În acest fel,
el a descoperit că ciocănitoarea are un rol vital în conservarea pădurii. A găsit gândaci care
mâncau frunze şi gândaci care mâncau lemn, care distrug coaja şi frunzele copacilor.
Sigur că părinţii se duc şi găsesc gândacii; ei au în gât o umflătură în care predigeră aceşti
gândaci cu crustă. Şi când se întorc la cuiburi, regurgitează gândacii pe jumătate digeraţi în
gurile lacome ale puilor.
Din experienţa mea, alăptarea este o modalitate mult mai bună de a obţine mâncare. Dar,
dacă aş fi un pui de ciocănitoare, aş prefera gândacii regurgitaţi, pe jumătate digeraţi.
Chiar dacă oamenii sunt cele mai evoluate animale, totuşi aceste cunoştinţe caracteristice
altor animale au un corespon- dent în viaţa umană. Noi folosim regurgitarea pentru a ne salva
viaţa. Ciocănitoarele folosesc regurgitarea pentru a-şi salva viaţa. Oamenii înghit alimentele
într-o clipă, iar stoma- cul le dă imediat replica: „Netrebnicule, scapă de chestia asta acum şi
pe cea mai scurtă cale posibilă.” Am dreptate?
în opinia mea, este fantastic că oamenii au un stomac care, deşi este lipsit de creier, are
totuşi destulă inteligenţă pentru a le spune: „Scapă de gunoiul ăsta pe cea mai rapidă cale.”
Sigur că toate aceste caracteristici ale vieţii umane sunt extrem de importante şi demne de
admiraţie.
Crezi ca o să te mai temi vreodată că o să vomiţi? Nu trebuie să-ţi fie teamă. E bine ca nu
trebuie să te bazezi pe creie- rul din cap. Îţi dai scama singură că, de multe ori, reacţia în
cauză e mult mai inteligentă decât reacţiile mentale.
Aşa, acum vrei să ne povesteşti cum te temeai altădată că o să vomezi?
Kathleen: De unde aţi ştiut?
E: Pe lumea asta nu ducem niciodată lipsă de bârfitori.
Ştii când a început fobia ta legată de vomat?
K: De mult.
E: Cunoşti expresia „Ontogenia repetă filogenia”? Dez- voltarea individului repetă
dezvoltarea speciei. Chiar dacă respiri pe nas, din punct de vedere anatomic există şi fante
pentru branhii. Cum te simţi când eşti perfect trează? Cât de mare este corpul tău? Nu eşti
uimită de faptul că nu-l poţi folosi? Nu, nu poţi să te ridici.
K: Ce nu pot să fac?
E: Nu poţi sa te ridici.
K: Sunteţi sigur?
E: O, eu sunt sigur, dar tu eşti?
K: Păi, am fost, până adineauri; eu cred că pot.
E: Practic, toţi cei prezenţi aici ştiu că ei pot. Tu doar crezi că poţi.
K: Păi, am ştiu că pot până adineauri. Dintotdeauna am avut marea spaimă de a nu mă
putea mişca, de a fi infirmă ca mama.
E: Cum a ajuns infirmă?
K: Ani de zile eu am crezut că de vină a fost poliomielita, dar apoi am descoperit că era
mintea ei. Avea poliomielită, dar vinovatul era mintea ei.
E: Eu sufăr de poliomielită de-adevăratelea, la care se adaugă uzura vârstei. Într-o bună
zi, o să mă fac bucăţi, ca o trăsură trasă de un cal. Dar până vine ziua aceea sunt hotărât să mă
ţin tare. Vezi tu, când eram mic m-am dus în vizită la fratele bunicii şi la familia lui. Tundeau
oile. Mătuşa Mary ne-a dat la masă ficat prăjit, şi după aia ani de-a rândul nu am putut să
mănânc ficat din cauză că mă gândeam la urechile oilor de atunci. Acum, cu guta mea, nu mai
pot să mănânc ficat atât de mult pe cât aş vrea.
închide ochii şi trezeşte-te în întregime. Peste tot.
Trezeşte-te în întregime. Şi eliberează-te. Şi încearcă să nu zâmbeşti.
Spune, ce părere ai despre vomat?
E ca atunci, când bei prea mult sifon; dacă trebuie să te uşurezi, o faci, şi gata.
K: Aveţi un staul secret de ciripitori?
E: Prietena ta a venit azi-dimineaţă la mine şi mi-a spus că ai avut un coşmar, dar ţi-ai
amintit doar cum te-a afectat. Aşa mi-am dat seama că ai o fobie. Unul dintre ciripitorii mei
mi-a spus despre ce fobie este vorba. Nu te bucuri că există ciripitori? Crezi în reîncarnare?
K: în viaţa viitoare o să fiu un com francez într-o orchestră.
E: Cred că va trebui sa-l înclini ca să verşi ce e înăuntru.
K: Înţelegeţi, toată viaţa m-am reîncarnat ca un com fără să ştiu asta! Acum pricep:
înainte nu aveam decât sunetul!
E: Să fie pentru tine o lecţie: nu tot creierul este localizat în craniu. Ştii cum spunea
Shakespeare: „Etapele vieţii încep cu adevărat odată cu pruncul.”
Iar eu cred că tu ar trebui să începi viaţa pe bune.
în Corinteni scrie: „Când eram copil, vorbeam ca un copil, mă purtam ca un copil; dar
când m-am făcut bărbat, am lepă- dat cele ale copilului.” Aici intră şi spaimele, nu?
Care e numele tău mic?
K: Kathy.
E: Să ţi-l schimb eu în mod oficial? De azi înainte, o să fii doar Kathleen, nu Kathy cea
sperioasă care dă la boboci.
Cum te simţi?
K: Undeva între ameţită şi liniştită.
E: Există un vechi cântec irlandez; nu vreau s-o strig pe nevastă-mea ca sa-i cânte. Eu nu
reproduc niciodată corect.
Am vrut s-o prezint pe Margaret Mead spunând că eu nu pot să recit o poezie corect. Dar am
prezentat-o fără probleme pe
Margaret Mead. Şi. Mai. Eram sigur de un lucru: puteam să recit „Un trandafir este un
trandafir este un trandafir este un trandafir” a lui Gertrude Epstein. Până când am aflat de la
familia mea, care s-a distrat pe chestia asta, ca în numele lui
Gertrude Stein nu era un „Ep” şi că existau doar trcî trandafiri!
Ei, bine, lucrul care mi-a venit acum în minte este: „Şi s-a tot dus Meginty până pe fundul
mării.” Dacă marea era din whiskey irlandez, el ajurat ca nu mai urcă niciodată ia supra- faţă.
Dacă marea era secată, nu avea de gând să irosească nicio picătură de apă, vomând-o!
Iar Kathleen este un foarte frumos nume irlandez!
Aşadar, aţi. Asistat până acum la o demonstraţie de psiho- terapie.
Nu am fost deloc scorţos. Am râs şi am făcut glume. Poate că pe unii dintre voi i-am
plictisit de moarte vorbind despre balene, plancton şi altele asemenea. Ciocănitori şi gândaci.
Transcrierea de mai sus abundă în asemenea măsură în exemple de sugestii indirecte şi
de utilizări ale limbajului simbolic, încât ne-ar trebui o carte întreagă pentru a discuta aceste
aspecte. Lăsăm cititorilor bucuria de a descoperi singuri câteva dintre ele. Pe un traseu
ocolitor, începând cu tot felul de animale şi cu modul lor de a se adapta, Erickson introduce
ideea că vomatul este o reacţie de adaptare care salvează viaţa oamenilor. El vorbeşte despre
„reacţia visce- rală” ca despre ceva benefic. Prezintă filosofia lui de viaţă optimistă pentru a
contracara teama pacientei de a nu ajunge infirmă, „ca mama”. El spune: „într-o bună zi, o
să mă fac bucăţi, ca o trăsură trasă de un cal. Dar până vine ziua aceea sunt hotărât să mă
ţin tare.” Apoi revine la subiect şi îi vali- dează vindecarea prin referirea la „pruncul” lui
Shakespeare, şi lasă citatul neterminat, pentru ca pacienta să-l completeze singură. („întâi e
prunc, scânceşte şi vomează în braţele mamei.”) Pentru a se asigura că ea pricepe mesajul,
Erickson face referire la pasajul din Corinteni, care spune: „… dar când m-am făcut bărbat,
am lepădat cele ale copilului.” Apoi adaugă: „Aici intră şi spaimele, nu?” Pentru a schimba
ati- tudinea femeii faţă de sine, merge până acolo încât îi schimbă numele în Kathleen,
pentru ca ea să poată lăsa în urmă vechea atitudine faţă de sine, când era „sperioasă şi
dădea la bob o c i ş i E rickson conchide: „Aşadar, aţi asistat până acum la o demonstraţie de
psihoterapie.” Şi ce demon- straţie elegantă!
Erickson foloseşte tot ceea ce face sau spune pacienta pentru a-şi atinge scopul
terapeutic – în acest caz, să-i schimbe atitudinea faţă de vomat. De exemplu, când ea spune
că i-ar plăcea să se reîncarneze într-un corn francez dintr-o orchestră, el replică imediat:
„Cred că va. Trebui să-l înclini ca să verşi ce e înăuntru.” Cu alte cuvinte, trebuie să fie
pregătită să scoată afară lichidele care se adunaseră acolo.
Trebuie să fie pregătită să vomite. Kathleen îi semnalează că a înţeles sugestia atunci când
zice: „înainte nu aveam decât sunetul.” Vrea să spună că există anumite substanţe care pot
să iasă din corpul ei.
Când utilizează citatul din Shakespcare şi pe cel din Biblie,
Erickson stabileşte cu pacienta lui o relaţie, ca şi cum ea ar fi o tânără studentă, dornică să
înveţe. El îi inoculase această idee prin sugestia hipnotică iniţialăatunci când îi spusese:
„Şi aş vrea să te imaginezi şezând în sala de clasă.” în acest caz, Erickson foloseşte o
manevră prin învăluire. Neştiind ce sugestii sau ce modalitate de reîncadrare a problemei va
utiliza pacienta, el pare să o bombardeze din toate părţile.
Nu are cum să scape de sugestiile lui referitoare la sănă- tate. El o scoate din necaz,
oferindu-i un nume nou, o nouă identitate. Numele ei nou va fi asociat aproape pavlovian cu
schimbarea. Erickson a utilizat această metodă, de a da oamenilor un nume nou sau de a-i
lăsa să-şi aleagă alt nume, cu mult înainte ca acest procedeu să fie folosit pe scară largă la
grupurile de terapie din anii ’60. Tehnica numelui nou devine un semnal posthipnotic, astfel
încât, de fiecare dată când pacienta îl foloseşte ori îl aude, vor fi readuse în prim-plan noi
asocieri legate de o anumită deprindere sau de respectul de sine. Această abordare oferă
mult mai multă plăcere este- tică, este mai naturalistă, mai focalizată pe individ decât, de
pildă, tratamentul biofeedback, în care semnalele sunt introduse mecanic. De exemplu, în
cadrul unui tratament al hiper- tensiunii cu ajutorul biofeedbackului, pacienţii au fost condi-
ţionaţi ca tensiunea să le scadă de fiecare dată când se uitau la un punct roşu de pe ceasul de
la mână. Semnalul lui
Erickson – în acest caz, numele Kathleen – se încadrează perfect între celelalte semnale şi
sugestii. Comentariul lui
Jeffrey Zeig a fost: „A hrănit-o forţat pe această femeie. A
obligat-o să ingereze un material nou, pe care era nevoită să-l încorporeze, şi pe care nu
putea să-l regurgiteze.” Şi i l-a prezentat într-un mod estetic şi cu gust.
C A P I T O L U L 5
Să ne depăşim limitele obişnuite
În povestirile care urmează. Erickson explică două ele- mente foarte importante pentru
extinderea limitelor. Primul stabileşte un set mental care este mai larg sau mai puţin limi- tat
decât precedentul. Al doilea este abordarea sarcinii fără focalizare asupra limitelor prin
concentrarea asupra sarcinii înseşi. În golf, de pildă „, crezi că fiecare gaură este prima
Cu alte cuvinte, semnificaţia unui întreg context, care include numărul găurii, scorurile
anterioare şi aşa mai departe, este eliminată, concentrându-te în schimb asupra fiecărei
lovituri, a fiecărei marcări. Prin urmare, chestiunea limitelor nu apare. Ea este determinată
mai târziu, când vezi scorul.
Dacă vrei. Să devii creativ ori să gândeşti creativ, trebuie să practici ceea ce a. Fost
numit „gândire divergentă” prin contrast cu „gândirea convergentă”, pe care adulţii au ten-
dinţa să o adopte pe măsură ce devin din ce în ce mai restric- tivi în comportament. În
gândirea convergentă, un număr de povestiri sau un număr de teme converg într-una
singură. În gândirea divergentă, o idee se mişcă în mai multe direcţii diferite, asemenea
ramurilor unui arbore. Pentru stimularea imaginaţiei, şi poate chiar pentru sporirea
creativităţii, mi se pare utilă cartea Mental Jogging a lui Reid J. Daitzman. Ea conţine 365 de
exerciţii mentale pe tema „numiţi şapte moda- lităţi de a nu vărsa cafeaua când o bei
Aceste povestiri au fost folosite de Ericicson pentru a extinde mintea oamenilor.
/
Pietrele şi mecanica cuantică
Aţi văzut cu toţii pietrele mele şlefuite în urmă cu două sute de milioane de ani. Nepotul
meu, care are cincisprezece ani, mi-a zis:
— Pietrele astea au fost lustruite acum două sute de mili- oane de ani. Dar în felul ăsta se
elimină omul. Eu vreau să ştiu cum au fost lustruite. Nu mi-ai arătat o piatră modelată de apă.
Am trăit în Okinawa: ştiu cum arată pietrele lustruite de apă. Şi am văzut vulcani: nu e nici
piatră de la vulcani. Tu mi-ai arătat ceva neobişnuit de acum două sute de milioane de ani.
Ştiu că îmi arăţi ceva care îmi e cunoscut. Doar că trebuie să nu mă mai gândesc la nisip, apă,
gheaţă şi la om.
L-am lăsat să cugete şi i-am zis:
— Mai am o ghicitoare pentru tine. La ce se referă urmă- torul enunţ: „Cum aş mai bea
ceva, alcoolic, desigur, după toate capitolele astea de mecanică cuantică!— Habar n-am. Nu
ştiu ce-i aia mecanică cuantică.
— Nici nu e nevoie să ştii. O să-ţi dau un răspuns pentru profani. Bate doi ţăruşi în
pământ la o jumătate de metru unul de altul. Între ţăruşi, aşază un panou suficient de lat încât
să depăşească ţăruşii cu doi centimetri, şi ai obţinut un răspuns pentru profani.
Au trecut câteva minute până când nepotul lui Erickson a exclamat: „E prima oară când
mă gândesc în felul ăsta!”
Poate că unii dintre cititori vor avea nevoie de şi mai mult timp ca să vizualizeze răspunsul
„pentru profani” ori să deseneze două linii verticale cu o linie orizontală deasupra
— N— simbolul pentru „pi”. Erickson ne mai dă un indiciu, care probabil că i-ar ajuta doar
pe studenţii la medicină şi pe medici. El spune: „Toţi medicii cunosc înşiruirea mnemonică
pentru nervii cranieni: «On Old Olympus ’ towering tops a
Finn and German vend some hops.» *” în felul acesta, în loc să spună „Ghicitoarea e
mnemonică”, Erickson dă exemplul unei alte înşiruiri mnemonice, lăsându-l pe cititor să
facă singur legăturile.
Pietrele pe care Erickson i le-a arătat nepotului fuseseră în pipota unui dinozaur. Ele se
lustruiseră în timpul digerării hranei. Astfel, nepotul intuise bine că trebuia să nu se mai
gândească la nisip, apă, gheaţă sau ia om ca fiind sursa lus- truirii. Trebuia să iasă din
tiparele de gândire obişnuite pentru a rezolva această problemă. Erickson le spune celor
care îl ascultă ori îl citesc că trebuie să iasă din tiparele de gândire obişnuite. Ghicitoarea
despre pietre nu are legătură cu cealaltă, doar că ambele sunt ghicitori.
Dacă cititorul nu a făcut încă legătura, poate să încerce să numere câte litere sunt în
fiecare cuvânt din „How I want a drink…” Exact! Pi are valoarea 3,14159265358979…
Trecerea dintr-o cameră în alta
— Cum treci din camera asta în cealaltă? L-am întrebat pe un student.
Iar el mi-a răspuns:
— Mai întâi, te ridici în picioare. Apoi faci un pas…
L-am întrerupt:
— Spune-mi toate modurile posibile în care poţi ajunge din camera asta în cealaltă.
— Poţi să fugi, să mergi la pas; poţi să înaintezi în salturi;
poţi sări; poţi să faci tumbe. Poţi să ieşi pe uşa aceea, să te
Prin acest procedeu, se reţin mai uşor nervii cranieni (în engl.): olfactory, optic, oculo-motor, frochlear,
/rigeminal, «bducens, /âcial, «uditory, glossopharingeal, vagus,. Vpinal accessory, Ziypoglossal (/i duci în faţa
casei, să intri pe alta uşă şi să ajungi în cameră.
Sau poţi să intri printr-o fereastră,. Dacă vrei…
— Âi vrut să enumeri toate posibilităţile, dar ai omis ceva extrem de important. Eu
obişnuiesc să exemplific spunând:
„Dacă aş vrea să intru în camera aceea din camera asta, aş ieşi pe uşa aceea, aş lua un taxi
până la aeroport, mi-aş cumpăra un bilet până la Chicago, New York, Londra, Roma, Atena,
Hong Kong, Honolulu, San Francisco, Chicago, Dallas,
Phoenix, m-aş întoarce de acolo cu limuzina, aş intra în curtea din spate, de acolo pe poarta
din spate, apoi pe uşa din dos, şi de acolo în cameră.” Plus că tu te-ai gândit doar la mişcarea
înainte! Nu te-ai gândit să intri cu spatele, nu-i aşa?
Şi nu te-ai gândit să intri târâş.
— Ori să intru alunecând pe burtă, a adăugat studentul.
Adevărul este că ne autolimităm îngrozitor de mult în gândirea noastră!
Eu câştig de fiecare dată campionate olimpice
L-am întrebat pe Erickson despre un pacient care e pianist concertant şi care se temea să
nu înţepenească în faţa clavia- turii şi să nu poală cânta din cauza artritei. Iată ce mi-a
răspuns Erickson:
Un pianist, indiferent cât de sufeiinde i-ar fi mâinile, ştie muzică. Şi ştie să compună. Iar
asta e ceva ce n-o să uite niciodată. Mâna poate să nu-l mai ajute, dar poate să com- pună, şi
chiar să compună mai bine. Dintr-un scaun cu rotile, eu câştig de fiecare dală campionate
olimpice.
/
Donald Lawrence şi medalia de aur
Donald Lawrence s-a ocupat de aruncarea greutăţii un an încheiat. Antrenorul de la liceu
l-a pregătit benevol, fără să-i ia bani, un an întreg, seară de seară. Donald avea 1,98 în
înălţime şi cântărea 117 kg, dar nu avea pic de grăsime pe el, iar antrenorul se ambiţionase să
obţină un record naţional al liceelor la aruncarea greutăţii. La încheierea anului, mai erau
două săptămâni până la competiţia între licee, dar Donald nu putea să arunce greutatea decât
la 58 de picioare44 – cu mult sub recordul în vigoare.
Tatăl lui era foarte preocupat de această situaţie. L-a adus pe Donald la mine. I-am spus
lui Donald să se aşeze şi să intre în transă. I-am spus să ridice mâna în aer şi să înveţe să-şi
simtă fiecare muşchi, apoi să mai vină o dată, să intre în transă şi să asculte ce-i spun. L-am
întrebat dacă ştie că o milă** se făcea pe vremuri în patru minute, dar Roger
Bannister doborâse acest record – după ce recordul fusese imbatabil mulţi, foarte mulţi ani.
L-am întrebat dacă ştie cum reuşise Bannister să facă asta.
l-am spus:
— Ei, bine, Bannister, care era familiarizat cu sporturi de toate genurile, şi-a dat scama că
putea să câştige la schi fond cu o sutime de secundă sau cu o zecime de secundă; apoi a
început să înţeleagă că o milă în patru minute însemna 240 de secunde. Dacă putea să o
parcurgă în 239 de secunde şi cinci zecimi de secundă, reuşea să doboare recordul de patru
minute pentru o milă. După ce s-a gândit temeinic la asta, a doborât recordul de patru minute.
Apoi am adăugat:
— Tu ai aruncat deja greutatea ia 58 de picioare. Donald, spune-mi sincer, crezi ca tu ştii
diferenţa dintre 58 de picioare şi o şaisprezecime dintr-un inch***?
— Nu, sigur că nu, mi-a răspuns.
— Dar dintre 58 de picioare şi o optime dintr-un inch?
— Nu ştiu.
Şi am continuat aşa până am ajuns la 59 de picioare, dar el tot n-a ştiut care e diferenţa.
Au urmat alte două şedinţe, în care am mărit treptat posibilitatea. Peste două săptămâni,
Donald stabilea un nou record naţional al liceelor.
în vară, a venit la niine şi mi-a spus:
— Mă duc la Olimpiadă; am nevoie de un sfat.
44 Picior = unitate de măsură egală cu 30,5 cm {n. tr.).
'* Milă (terestră) = unitate de măsură egală cu 1 609 m (n. tr.).
— Recordul olimpic la aruncarea greutăţii este puţin sub
62 de picioare. Tu ai doar optsprezece ani. E suficient dacă aduci acasă medalia de bronz. Să
nu aduci medalia de argint sau medalia de aur. Fiindcă asta ar însemna să concurezi cu tine
însuţi. Lasă-i pe Perry şi pe O’Bryan să ia aurul şi argintul.
Perry şi O’Bryan au câştigat medaliile de aur şi argint. Iar
Donald s-a întors acasă cu bronzul.
Următoarele Jocurile Olimpice s-au desfăşurat în Mexico
City. Donald a venit din nou la mine şi mi-a zis:
— Mă duc în Mexico City.
Iar eu i-am spus:
— Acum, Donald, ai cu patru ani mai mult. E în regulă dacă iei medalia de aur.
Şi a venit cu medalia de aur.
Când să plece la Tokyo, m-a întrebat:
— Ce trebuie să fac la Tokyo?
I-am răspuns:
— În atletism, e nevoie de timp pentru ca realizările să se maturizeze. Câştigă din nou
aurul.
S-a întors acasă cu medalia de aur şi a intrat la colegiu să studieze stomatologia. Acolo a
aflat că era eligibil pentru două interviuri sportive, la care voia să se ducă. A venit şi mi-a zis:
— Se apropie interviurile la colegiu; este oficial. Ce să fac cu aruncarea greutăţii?
l-am zis:
— Donald, oamenii se limitează întotdeauna. La proba olimpică de aruncare a greutăţii s-
au limitat ani de-a rândul la mai puţin de 62 de picioare. Sincer, nu ştiu până la ce distanţă
poate fi aruncată o greutate. Sunt sigur că poate fi aruncată la
62 de picioare. Chiar mă întreb dacă ar putea fi aruncată la
70 de picioare. De ce nu stabileşti tu un nivel al recordului cuprins între 62 şi 70 de picioare?
Cred ca l-a fixat la 65 de picioare şi 6 inchi.
Când a venit din nou la mine, m-a întrebat:
— Acum ce fac?
I-am răspuns:
— Donald, tu ai demonstrat, ridicând recordul la 65 de picioare, că vechiul record
olimpic, care se menţinea de atâta vreme, era foarte greşit. Iar asta e abia prima încercare.
Data viitoare, vezi cât de mult te poţi apropia de 70 de picioare.
— Bine.
Şi a fixat recordul la 68 de picioare şi 10 inchi.
l-am povestit antrenorului de la Texas A & M despre
Donald Lawrence, despre modul în care îl antrenasem. Antre- norul m-a ascultat foarte atent,
apoi mi-a zis:
— Eu îl antrenez pe Masterson la aruncarea greutăţii.
Când i-a spus lui Masterson cum îl antrenasem pe Donald
Lawrence, acesta i-a zis:
— Dacă aşa l-a antrenat Ericksors pe Donald Lawrence pentru’ a stabili un nou record, să
vedem cât de departe pot eu să-l duc faţă de Donald Lawrence.
L-a fixat la 70 de picioare. Cred că acum a ajuns la 70 de picioare şi 4 inchi.
Erickson trece apoi la golf:
La golf, loveşti de fapt pentru prima gaură şi ajungi la a doua după un număr corect de
lovituri. Se pune întrebarea:
„Te poţi descurca la. Fel de bine şi la a treia gaură?” Prin urmare, la fiecare gaura tu crezi că
este prima. Îl laşi pe băiatul de mingi să ţină socoteala găurilor.
Un concurent a venit la mine şi mi-a zis:
— Marchez din şaptezeci de lovituri la o rundă şi vreau să câştig campionatul statal
înainte să mă apuc de golf profe- sionist. Vreau să câştig campionatul de amatori din Arizona.
Dar la fiecare turneu la care particip termin la nouăzeci. Când joc singur, pot să ajung la
şaptezeci.
L-am adus în stare de transă şi i-am spus:
— O să joci doar la prima gaură. Numai asta 6 să-ţi amin- teşti. Şi o să fii singur pe
terenul de golf.
A participat la următorul turneu statal. După a optspreze- cea gaură, când se îndrepta spre
alta, cineva l-a oprit şi i-a spus:
— Ai jucat a optsprezecea gaură.
— Ba nu, abia am jucat la prima, l-a contrazis el.
După care. A adăugat:
— De unde au apărut toţi oamenii ăştia?
Putem observa modul în care Eriekson utilizează truis- mele pentru a oferi sugestii.
„Acum, Donald, ai cu patru ani mai mult. E în regulă dacă iei medalia de aur.” Primul enunţ
este adevărat; a doua parte a comunicării ar putea fi adevă- rată. Aşezându-le una lângă
alta, Eriekson pune între ele semnul egalităţii. Sugerându-i lui Donald să aducă acasă mai
întâi medalia de bronz, el demonstrează un control extraordinar – un control foarte precis.
Un asemenea con- trol e chiar mai de dorit decât câştigarea locului întâi. Când, peste patru
ani, Eriekson sugerează că e în regulă dacă
Donald ia medalia de aur, acest lucru fusese de fapt prezis în demonstraţiile de control
precedente. În sfârşit, pentru această povestire este important, mai important decât pentru
altele, să ne amintim că Donald Lawrence este o persoană reală şi că el a câştigat într-
adevăr campionate olimpice.
Doar că i s-a schimbat numele şi au fost lăsate deoparte câteva lucruri nesemnificative.
Acest tip de efect benefic nu a fost unul pur teoretic, ori o fantezie de-a lui Eriekson. Donald
a fost capabil săfacă progrese pas cu pas. Eriekson a început prin a-i aminti ceva ce ştia
deja: Roger Bannister doborâse recordul de patru minute pentru o milă. Cum a reuşit
Bannister? Schimbându-şi modul de gândire. A transformat cele patru minute în 240 de
secunde, apoi a putut să se descurce cu secundele în loc de minute. Strategia lui Eriekson era
să-l facă pe Donald să gândească lucrurile într-un mod diferit. Odată ce şi-a schimbat
gândirea, aşa cum făcuse Roger
Bannister, el a fost capabil să iasă din blocajul psihologic.
Eriekson mai face o mică schimbare – diferenţa dintre 58 de picioare şi o şaisprezecime
dintr-un inch. El face o schimbare mică, apoi construieşte pornind de la acea schimbare.
Fiecare problemă are un trecut şi un viitor. Eriekson îşi dă seama că, dacă elimini
trecutul şi schimbi viitorul, în- seamnă că ai modificat două treimi din problemă. Prin
urmare, dacă gândeşti despre fiecare gaură că este prima, dinspre trecut nu vine nicio
nelinişte. Ai eliminat trecutul şi poţi schimba viitorul, fiindcă viitorul nu poate fi decât unul
al aşteptărilor pozitive.
Aceste două povestiri îmi sunt de mare ajutor atunci când le transmit pacienţilor ideea că
dependenţa de o altă per- soană se rezolvă dacă îţi extinzi propriile abilităţi şi limite.
Are mult mai multă semnificaţie decât dacă le spun, pur şi simplu, că trebuie să înveţe să stea
pe picioarele lor, lucru pe care li-l spune toată lumea.
Antrenarea echipei de tir americane pentru a-i învinge pe ruşi
Antrenorul echipei de tir a armatei americane a citit undeva despre hipnoză şi a hotărât că
aceasta putea să ajute echipa lui să-i bată pe ruşi. Echipele se antrenau în Georgia. Fuseseră la
trageri în San Francisco şi se opriseră în Phoenix. Antrenorul i-a adus la mine pe băieţii din
echipă şi m-a întrebat dacă puteam să-i antrenez să-i învingă pe ruşi la concursul inter-
naţional.
— Eu am tras cu arma de două ori, în adolescenţă. Ştiu care e gura de tragere şi care e
patul puştii – asta e tot ce ştiu legat de arme. Ţintaşii aici de faţă ştiu tot ce trebuie să ştie
despre o armă. Eu sunt. Medic. Ştiu tot ce trebuie sa ştiu despre corpul omenesc. O să vă
antrenez echipa. Ei au deja cunoştinţele despre arme, iar eu am informaţiile medicale.
Comandantul s-a înfuriat aşa de tare aflând că un civil urma sa antreneze echipa de tir,
încât a adăugat alţi doi bărbaţi care încercau de doi ani să fie primiţi în concurs. Nu ştiu ce
aptitudini erau necesare pentru a intra în echipa de tir, dar trebuia să scoţi un punctaj de
aproximativ şaizeci. Aceşti doi indivizi îşi dedicaseră tot timpul liber pentru a se antrena, dar
abia dacă obţineau patruzeci. Cu alte cuvinte, nu aveau ce să caute în echipă.
Unul dintre lucrurile pe care i le-am spus omului când am aflat că la concurs trebuia să
tragi patruzeci de runde succe- sive a fost:
— Ştiu că prima dată e uşor să loveşti centrul ţintei. Între- barea este: „Poţi s-o faci şi a
doua oară?… Poţi s-o faci de unsprezece ori după ce ai reuşit să loveşti în centru de zece ori?
… Ai lovit acolo de nouăsprezece ori. O să reuşeşti şi a douăzecea oară?… Tensiunea creşte –
cu fiecare lovitura reuşită! Ai făcul-o de douăzeci şi nouă de ori. Poţi s-o faci de treizeci de
orii Ai făcut-o de treizeci şi cinci de ori. Treizeci şi şase? Treizeci şi şapte? Treizeci şi opt?
(cu respiraţia tăiată)
Treizeci şi nouă? E posibil să reuşesc de patruzeci de oritAl doilea lucru pe care l-am făcut a
fost să chem la mine un subiect bun pentru hipnoză, l-am spus:
— După ce te trezeşti, o să ţi se ofere o ţigară. O să vrei s-o fumezi. Şi o s-o primeşti
bucuros. O s-o pui în gură, dar eşti distrat şi o să-ţi cadă pe jos… o să ici o a doua ţigară —
fără să-ţi aminteşti că ai luat prima ţigară.
în felul acesta, subiectul a primit 169 de ţigări!
Atunci, ţintaşii au înţeles că şi ei puteau să uite. Dacă el a putut să uite de 169 de ţigări,
puteau şi ei să uite de fiecare dintre cele patruzeci de trageri la ţintă.
Apoi le-am zis:
— Vă fixaţi bine în podea talpa piciorului, în aşa fel încât talpa să se simtă comod. Apoi
vă asiguraţi că glezna se simte comod, gamba se simte comod, genunchiul, şoldul, trunchiul,
braţul stâng; degetul vostru pe trăgaci; patul armei sprijinit de umăr. Să aveţi exact senzaţia
potrivită. Apoi mişcaţi mira armei în sus şi în jos, de-a latul ţintei, înainte şi înapoi. Şi, la
momentul potrivit, apăsaţi pe trăgaci.
Şi i-au învins pe ruşi, pentru prima oară, la Moscova. Iar cei doi oameni aduşi de
comandant ca umplutură au marcat şi ei.
Dacă povestirea precedentă ilustrează instituirea unui set mental mai larg sau mai puţin
limitat, aceasta ilustrează principiul concentrării asupra sarcinii în sine. Acest lucru a fost
realizat nu doar pentru că oamenii au uitat toate lovi- turile anterioare, ci şi pentru că şi-au
concentrat atenţia asupra senzaţiilor din corp, la momentul prezent.
O pată de culoare
O pacientă a venit la mine şi mi-a spus:
— Locuiesc în Phoenix de cincisprezece ani, şi am urât fiecare clipă din aceşti
cincisprezece ani. Soţul meu mi-a ofe- rit o vacanţă în Flagstaff. Urăsc Phoenixul foarte tare,
totuşi am refuzat să merg în Flagstaff. Prefer să rămân în Phoenix şi să urăsc ca mă aflu în
Phoenix.
Aşa că i-am spus, în timp ce era în transă, că va fi curioasă în legătură cu sentimentul de
ură pe care îl are pentai Phoenix şi cu motivul pentru care se pedepseşte singură aşa de tare.
O
să aibă o foarte mare curiozitate.
— Şi mai există un lucru pentru care să fiţi curioasă —
chiar foarte, foarte curioasă. Dacă mergeţi în Flagstaff pentru o săptămână, o să vedeţi, cu
totul pe neaşteptate, o pată de culoare.
Dacă avea o curiozitate mare legată de sentimentul de ură faţă de Phoenix, putea foarte
bine să dezvolte o curiozitate la

fel de mare, la fel de irezistibilă, ca şa afle ce va fi acea pată de culoare din Flagstaff.
S-a dus la Flagstaff pentru o săptămână, dar a rămas o lună. Ce pată de culoare a văzut?
Eu nu mă gândisem la nici- una. Doar voiam ca ea să fie curioasă. Iar când a văzut acea pată
de culoare s-a înveselit intr-atât, încât a rămas în Flagstaff o lună încheiată. Pata de culoare
fuşese o ciocănitoare cu cap roşu zburând pe deasupra unui arbore peren. Doamna respec-
tivă îşi petrece acum mai toate verile în Flagstaff, însă a fost şi pe Coasta de Est, ca să vadă
culoarea de acolo. S-a dus în
Tucson, ca să vadă o pată de culoare. S-a dus la New York, ca să vadă o pată de culoare. S-a
dus în Europa, ca să vadă o pată de culoare. Dar afirmaţia mea, că va vedea o pată de culoare,
se bazase exclusiv pe faptul că trebuie să vedem o mulţime de lucruri pe care de obicei noi nu
le vedem. Şi voiam ca ea să continue să privească. Atunci avea să găsească ceva care să dea
sens cuvintelor mele.
Acest set de instrucţiuni, care a fost inclus într-o inducţie hipnotică, a fost folosit pentru a
ajuta ascultătorul să-şi depăşească limitele obişnuite. Sugestiile explicite şi permisi- unea
pentru depăşirea acestor limite sunt evidente. Âm subli- niat anumite cuvinte, pe care
Erickson le-a „, marcat” accen- tuându-leprintr-o schimbare de tonalitate. Aceste cuvinte, de
pildă „să continue să privească”, sunt instrucţiuni, clare pre- zentate într-o manieră
învăluită pentru a ne încuraja să pri- vim în repertoriul nostru inconştient. Adesea, după ce
marca unul dintre aceste cuvinte, el făcea o pauză, câteodată chiar de trei sau patru minute,
pentru ca această lucrare interioară să aibă timp să se producă. Totodată, el include sugestii
post- hipnotice, care vor conduce la un vis, poate peste o săptămână.
Bandler şi Grinder ar putea evidenţia modul în care
Erickson schimbă „sistemele de reprezentare” în această povestire. Pacienta începe
chinestezic, spunând că preferă să stea în Phoenix şi să urască să jie în Phoenix. Erickson îi
schimbă sistemul de reprezentare intr-unui vizual, folosind ca punte de legătură curiozitatea
ei. El o îndepărtează de ură şi o apropie de curiozitate, lucru care micşorează ura. Apoi mută
curiozitatea spre ceva vizual. În acest fel, el ajunge treptat de la chinestezic la vizual.
Chiar dacă Erickson însuşi nu putea să aprecieze culoa- rea – era daltonist –, el a
folosit-o aşa cum utiliza sunetul şi poezia (pe care, la fel, nu le putea aprecia, fiindcă era
afon şi nu avea simţul ritmului), pentru că ştia că alţi oameni erau capabili să aprecieze
aceste elemente. Jeffrey Zeig a arătat că, deplasând un pacient dincolo de o limită pe care el
însuşi o are, Erickson îl încurajează „să-l lase de căruţă”. E un mod politicos de a evidenţia
diferenţele dintre indivizi. Iar dacă pacientul respectiv este genul de persoană care vrea să
fie mereu „la înălţime”, i se oferă astfel un prilej săfie şi mai
„la înălţime”.
Poate să aibă ceva ce nici chiar Erickson nu are.
Să mergi pe o gheaţă sticloasă în timpul războiului, am lucrat la centrul de
încorporare din Detroit. Într-o zi, în drum spre respectivul centru, am văzut un veteran, care
se alesese cu un picior artificial, cum se uita la o fâşie de gheaţă sticloasă, privind-o
suspicios, fiindcă ştia că ar fi căzut dacă ar fi păşit pe ea.
— E o gheaţă foarte netedă, i-am spus. Stai pe loc. Vin imediat şi îţi arăt cum să mergi pe
gheaţa sticloasă.
A văzut că şchiopătam, aşa că ştia că vorbesc în cunoştinţă de cauză. M-a urmărit
traversând gheaţa lucioasă, apoi m-a întrebat:
— Cum ai făcut?
I-am zis:
— Nu-ţi spun. Dar o să te învăţ şi pe tine. Închide ochii strâns de tot.
L-am răsucit în loc şi l-am plimbat înainte şi înapoi pe tro- tuar, unde nu era pic de
gheaţă. Am continuat să-l plimb pe distanţe din ce în ce mai mari, apoi pe distanţe din ce în
ce mai mici, până când am observat că e. Complet zăpăcit. În cele din urmă, l-am adus cu
bine de cealaltă parte a fâşiei de gheaţă.
— Deschide ochii, i-am zis.
— Unde e gheaţa aia sticloasă? M-a întrebat el.
— E în spatele tău.
— Cum am ajuns până aici?
I-am spus:
— O să înţelegi. Ai mers ca şi cum asfaltul nu era acoperit cu nimic. Când încerci să
mergi pe gheaţă, tendinţa obişnuită este să-ţi încordezi muşchii, pregătindu-te să cazi. Rezultă
o programare mentală. Şi aşa, aluneci.
Dacă îţi laşi greutatea picioarelor drept în jos, aşa cum faci pe cimentul uscat, n-o să
aluneci. Alunecarea se produce fiindcă nu îţi cobori toată greutatea şi fiindcă te încordezi.
Mie mi-a trebuit mult timp până mi-am dat seama de lucrul ăsta. Urcând o scară, aţi păşit
vreodată o treaptă în plus? Ce hurducătură zdravănă! Coborâţi o treaptă în plus —
şi puteţi să vă rupeţi piciorul! Totuşi, nu aveţi deloc cunoştinţă de programarea respectivă.
Aici, Erickson îşi demonstrează metoda lui clasică prin care ajută o persoană să iasă
dintr-o programare mentală fixă. Primul pas este să zăpăcească subiectul. Al doilea pas, în
această perioadă de confuzie, este să conducă subiectul peste obstacol, astfel încât acesta să
aibă o experienţă a suc- cesului. Desigur, în acest caz, experienţa succesului s-a pro- dus
atunci când subiectul nu a mai răspuns cu obişnuita încordare, cu programarea lui mentală
obişnuită. Vechea programare este înlocuită cu una nouă. Pacientul crede că poate să
meargă pe gheaţa sticloasă. Acum abordează noile situaţii „lunecoase” fără povara fricii
asociate cu „căde- rile” lui anterioare.
Uneori, este important pentru pacient să nu folosească lucruri pe care le cunoaşte sau
percepţii pe care le utilizează de obicei. Din acest motiv, Erickson îi cere veteranului să
închidă ochii. Dacă nu vede, poate să-şi ducă sarcina la bun sfârşit. Văzul îi produsese mai
înainte o reacţie chinestezică, făcându-l să adopte programarea greşită.
Lui Erickson îi plăcea să ilustreze concentrarea hipnotică întrebându-i pe oameni:
„Dacă aş aşeza pe podea o scân- dură lată de 30 cm şi lungă de 15 în, ţi-ar fi greu să mergi
pe ea?” Desigur, răspunsul va fi „nu”. După care continuă:
„Ce reacţie ai avea dacă aş pune aceeaşi scândură – de
30 cm lăţime şi 15 în lungime – între două clădiri, de la eta- jul 50 al uneia până la etajul 50
al celeilalte?” Şi în acest exemplu, simţul văzului este asociat cu un set chinestezic care îi va
determina pe mulţi oameni să-şi piardă senzaţia de sigu- ranţă. Pentru a reuşi în această
sarcină, ca şi la mersul pe sârmă, s-ar putea săfie important să nu foloseşti ceea ce ai —
adică simţul văzului (şi imaginaţia).
Indienii Tarahumara
Indienii Tarahumara din Chihuahua de sud-vest sunt cei care pot să alerge o sută de mile –
tensiunea lor nu creşte, rit- mul lor cardiac rămâne neschimbat. Un impresar a adus câţiva
astfel de alergători la Jocurile Olimpice (1928, Amsterdam).
Nu au ieşit nici măcar pe locul al doilea. Fiindcă au crezut că douăzeci şi cinci de mile era
încălzirea! Nu le-a explicat nimeni că alergau într-o cursă de douăzeci şi cinci de mile.
Uneori, mă gândesc la această povestire atunci când nu reuşesc să mă implic într-o
treabă, când scriu, repar ceva pe lângă casă, frustrat de problemele care apar, sau sunt
literal- mente cu respiraţia, tăiată după jogging. Îmi vine în minte propoziţia: „Asta e doar
încălzirea.” După ce fac asta, de obicei, descopăr că am mai multă energie.
Paturi uscate
Ca în poveştile Sufi sau Zen, destinatarul cunoaşterii vin- decătorului trebuie să fie
pregătit să primească. În multe dintre aceste povestiri, aspirantul vine la maestru, dar i se
refuză intrarea până când „vehiculul este pregătit să primească bogăţiile învăţăturii”.
Erickson realizează adesea această pregătire lăsându-şi ascultătorul sau pacientul să aştepte
multă vreme până când el spune „poanta”. De pildă, când a prezentat povestirea care
urmează în faţa unui grup de stu- denţi, a fost nevoie de o jumătate de oră ca să ajungă la
recomandarea finală. O parte din acest timp a fost folosit pentru a schiţa istoricul de caz. O
parte a fost utilizat pentru a-i întreba pe ascultători cum ar trata ei un astfel de pacient. Un
anumit timp a fost folosit pentru a relata alte povestiri, care nu aveau o legătură directă cu
problema pusă în discuţie.
Erickson repeta enunţuri ca: „Există ceva ce ştiţi, dar nu ştiţi că ştiţi. Când o să ştiţi ce
anume nu ştiţi că ştiţi, atunci o să aveţi tot timpul patul uscat.” Acest tip de anunţ, care zăpă-
ceşte, dar, totodată, contrariază îi determină pe ascultători să facă ceea ce Ernest Rossi
numea „căutare interioară”.
Ascultătorul începe deja să caute în interiorul său resursele care îl pot ajuta în procesul de
vindecare. Când vorbim despre una dintre tehnicile de inducţie ale lui Erickson, „teh- nica
aşteptării”, se aplică acelaşi principiu. Pacientul este efectiv lăsat să implore că vrea mai
mult. Atunci epregătit să primească.
O mamă a venit la mine cu fiica ei de unsprezece ani.
Imediat ce am auzit că urina în pat, am rugat-o pe mamă să iasă din cameră, încredinţat că
fetiţa putea să-mi spună singură povestea ei. Fata mi-a spus că avusese o infecţie la vezica
urinară când era bebeluş, că fusese tratată de un uro- log, dar că infecţia continuase vreme de
cinci sau şase ani, poate chiar mai mult. Făcuse cistoscopie în mod regulat, de sute de ori, şi
până la urmă focarul de infecţie fusese desco- perit într-un rinichi. Îi fusese scos acest rinichi
şi nu mai avu- sese infecţii vreo patru ani. Făcuse cistoscopie de atâtea sute de ori, iar vezica
şi sfincterul ci erau atât de dilatate, încât îşi uda patul noapte de noapte, imediat ce se relaxa
în timpul somnului. Ziua reuşea să-şi controleze vezica, destul de greu, cu condiţia să nu
râdă. Dacă râdea, se producea o relaxare şi îşi uda lenjeria intimă.
Părinţii ei credeau că, dat fiind faptul că i se extirpase un rinichi şi nu mai avea infecţii de
câţiva ani, trebuia să înveţe să se controleze. Fata avea trei surori mai mici, care îi spuneau
vorbe urâte şi râdeau de ea. Toate mamele ştiau că făcea pe ea.
Şi toţi copiii de la şcoală, vreo două-trei mii, ştiau că îşi udă patul şi că se scapă pe ea când
râde. Era calul lor de bătaie.
Fata era foarte înaltă, foarte frumoasă, blondă, cu un păr lung care îi ajungea până la brâu.
Cu adevărat o fată încântătoare. Era ostracizată, ridiculizată; i se cerea mai mult decât putea
să dea. Trebuia să îndure compătimirea vecinilor, zefle- meaua surorilor ei şi a colegilor de
şcoală. Nu putea să meargă la o petrecere în pijama ori să rămână peste noapte la rude pentru
că îşi uda patul. Am întrebat-o daca mai fusese la vreun doctor. Mi-a spus că fusese la o
mulţime de medici, înghiţise pastile în cantităţi industriale şi luase tot felul de medicamente,
fără niciun rezultat.
l-am spus că nu eram cu nimic diferit de ceilalţi doctori.
Nici eu nu puteam s-o ajut.
— Însă tu ştii deja ceva, doar că nu ştii că ştii. Imediat ce o să afli ce anume ştii, dar nu
ştii că ştii, n-o să mai uzi patul.
Apoi am adăugat:
— O să-ţi adresez o întrebare foarte simplă şi vreau de la tine un răspuns foarte simplu,
lată întrebarea. Dacă ai fi în baie şi ai urina, iar un tip ciudat s-ar izbi cu capul de uşă, ce ai
face?
— Aş încremeni!
— Aşa este. Ai încremeni – şi te-ai opri din urinat. Deci ştii ceea ce ştiai deja, dar nu ştiai
că ştiai deja.. Şi anume că poţi sa nu mai urinezi în orice moment, la orice stimul ales de tine.
Pentru asta nu e nevoie ca un tip ciudat să dea cu capul în uşa de la baie. E suficientă ideea.
Te opreşti. Încremeneşti.
Şi, după ce el pleacă, începi să urinezi.
Ştiu că e foarte greu să ai patul uscat. Poate că o să ai pentru prima oară patul uscat peste
două săptămâni. Trebuie să exersezi mult, cum să începi şi cum să te opreşti. S-ar putea ca în
unele zile să uiţi să exersezi cum să începi şi cum să te opreşti. E în regulă. Corpul tău va fi
bun cu tine. O să-ţi ofere întotdeauna ocazii noi. Tot aşa cum pot să existe zile în care eşti
prea ocupată să exersezi pornirea şi oprirea, dar e în regulă. Corpul tău o să-ţi ofere
întotdeauna ocazii ca să porneşti şi să te opreşti. M-ar mira tare mult dacă în trei luni nu ţi-ai
mai uda patul deloc. Dar m-ar mira şi dacă peste şase luni ai continua să-ţi uzi patul. Va fi
mult mai uşor să nu uzi patul prima dată decât să ai patul uscat de două ori la rând. Iar de trei
ori la rând e şi mai greu. Şi e şi mai greu de patru ori la rând. După asta, totul devine mai
uşor. Poţi să ai patul uscat de cinci, şase, şapte ori, deci o săptămână întreagă. Atunci o să ştii
că poţi să ai patul uscat o săptămână încheiată, apoi încă o săptămână.
Nu m-am grăbit cu această fetiţă. Nu aveam altceva de făcut. Am stat cu ea o oră şi
jumătate, apoi am lăsat-o să plece. Peste două săptămâni, a venit şi mi-a adus un cadou —
primul cadou pe care îl oferea ştiind că nu-şi mai udase patul
(mi-a dăruit o vacă roşie, tricotată). Ţin foarte mult la acest cadou. Peste şase luni, rămânea
peste noapte la prieteni, rude, la petreceri în pijama, la hotel. Fiindcă cel care face terapia este
pacientul. Eu nu am crezut că avea nevoie de terapie familia, chiar dacă părinţii erau
nerăbdători, surorile îi spuneau vorbe urâte, colegii de şcoala râdeau de ea. Eu am simţit ca
părinţii trebuiau să se adapteze la faptul că patul ei rămâ- nea uscat. La fel şi surorile ei, şi
colegii de şcoală – şi vecinii.
De fapt, nu vedeam cum ar fi putut sa facă altfel. Nu am con- siderat că era necesar să-i
explic ceva tatălui, mamei, surorilor sau altcuiva. Eu i-am spus fetei ceea ce ea ştia deja, dar
nu ştia că ştie.
Toţi aţi crescut cu ideea că atunci când vă goliţi vezica uri- nară o goliţi de tot. Şi credeţi
în asta. Important este că fiecare dintre voi a trecut prin experienţa de a fi întrerupt în timp ce
urinează şi de a opri brusc jetul. Cu toţii trăim această expe- rienţă – numai că ea a uitat acest
lucru. Eu nu am făcut decât să-i reamintesc ceva ce ea ştia deja, dar nu ştia că ştie.
Cu alte cuvinte, atunci când faci terapie, îţi priveşti pa- cientul ca pe un individ, şi oricâtă
bătaie de cap le-ar fi dat părinţilor, surorilor, vecinilor sau colegilor de şcoală, era în primul
rând problema ei. Tot ceea ce avea nevoie să ştie era ceva ce ea ştia deja – iar terapia pentru
toţi ceilalţi era să-i las să se adapteze, fiecare în felul lui.
Psihoterapia trebuie să fie orientată către pacient şi către problema principală. Nu uitaţi un
lucru. Că fiecare dintre noi are limbajul său individual, şi că atunci când asculţi un pacient,
trebuie să-l asculţi ştiind că el vorbeşte o limbă stră- ină şi că nu trebuie să încerci să înţelegi
în termenii limbajului tău. Înţelege pacientul în limbajul lui.
Aceasta este una dintre povestirile mele preferate, poale pentru că Erickson începea
aproape invariabil cu un comen- tariu de genul: „Sid, povestirea asta o să te intereseze în
mod.
deosebit.” Mi~am bătut multă vreme capul până am priceput mesajul pe care voia să mi-l
transmită, dar până la urmă am reuşit să extrag două mesaje principale.
Primul este că pot învăţa să-mi controlez gândurile, ener- giile active şi simptomele, de
pildă anxietatea. Dar trebuie să fac asta. Nu prin puterea voinţei, ci descoperind ce stimuli
sunt necesari pentru a-mi induce „pornirea şi oprirea”.
După care trebuie săfolosesc ocaziile pentru a exersa „pornirea şi oprirea”.
Al doilea mesaj este că „toţi aţi crescut cu ideea că atunci când vă goliţi vezica urinară o
goliţi de tot”. În versiunea acestei povestiri publicată în A Teaching Seminar with
Milton H. Erickson, editată de Jeffrey Zeig, Erickson a mai adăugat câteva propoziţii care
clarifică şi mai mult acest al doilea punct. „Tot ce trebuia să ştie era. Că putea să-şi
oprească urinarea în orice moment, dacă avea stimulul potri- vit.” Şi: „Creştem crezând că
trebuie să terminăm. Acest lucru nu este adevărat, că trebuie să continuăm până ter-
minăm.” Am descoperit că o atare atitudine este foarte utilă pentru realizarea unor sarcini
precum scrisul. Sentimentul coercitiv că trebuie să terminăm poate foarte uşor să blo- cheze
spontaneitatea şi creativitatea. O modalitate mult mai eficientă de a duce ceva la bun sfârşit
este să folosim „pornirea şi oprirea”, după ritmul interior al fiecăruia. Am descoperit că
această povestire este foarte utilă pentru a ajuta pacienţii să depăşească diverse blocaje,
cum ar fi pana de inspiraţie a unui scriitor.
Cravata-snur
Toată viaţa învăţăm să fixăm limite pentru foarte multe lucruri. Îmi amintesc de Bill
Folsey, reporter la KOOL-TV.
într-o călătorie la Chicago, s-a dus la un restaurant, iar şeful de sală l-a anunţat că trebuia să
poarte cravată – nu şnurul pe care îl purta el. Bill l-a întrebat:
— Cât ai dat pe cravata dumitale’1
— Douăzeci şi cinci de dolari, i-a răspuns şeful de sală.
Iar Bill i-a zis:
— Cravata mea a costat două sute de dolari.
Ospătarul nu ştia ce să creadă. Aşa că Bill Folsey a intrat în restaurant şi s-a aşezat unde a
vrut – în vreme ce ospătarul încerca să analizeze problema. Chestia aia ciudată de la gâtul lui
Bill Folley! O cravată de două sute de dolari! Iar a lui costase doar douăzeci şi cinci de
dolari!
Deci ai un vis. Iar de fiecare data când visezi, ai dreptul şi privilegiul sa visezi din nou
acel vis, cu o altă distribuţie a personajelor. În felul acesta, poţi să descoperi multe lucruri pe
care ai fost educat să nu le ştii. Cu multă vreme în urmă, profesorii ţi-au spus: „Uită-te la
mine când mi te adresezi.
Uită-te la mine când vorbesc cu tine.” Şi tu ai învăţat: „Nu face asta, nu face aia. Îmbracă-te
cu hainele potrivite, puneţi pantofii potriviţi. Leagă-ţi şireturile cum trebuie.”” O mare parte
din ceea ce am învăţat se bazează pe instrucţiuni limi- tate, care ne împiedică să ne dezvoltăm
înţelegerea – şi intrăm în tipare care ne limitează..
I-am învăţat pe fiii mei cum să sape un lot cu cartofi —
făcând desene. De fiecare dată când fac desene cu sapa şi sapa lotul cu cartofi, ei se întreabă
care va fi ultimul lor desen. Aşa că fiii mei au învăţat să sape un lot cu cartofi făcând
triunghiuri, apoi mai multe triunghiuri, şi au desco- perit singuri că puteau să sape cercuri,
cifre şi litere.
Este minunat să dormi noaptea, să ai un somn profund şi odihnitor – şi să descoperi abia
peste o săptămână că în acea noapte ai visat. Nu ai avut cunoştinţă de acel vis – ai aflat abia
peste o săptămână.
Comentariile pe care Erickson le-a făcut după povestirea cu cravata-şnur ar putea să
pară irelevante. De fapt, în acest fel, el repetă şi ne ajută să înţelegem mesajele principale
din povestire. Primul mesaj este că suntem limitaţi în tiparele noastre de a înţelege şi a
acţiona. („Imbracă-te cu hainele potrivite… O mare parte din ceea ce am învăţat se bazează
pe instrucţiuni limitate.”) Al doilea mesaj este că putem să înlocuim instrucţiunile limitate şi
limitatoare prin tipare noi —
pe care chiar noi le-am inventat („cercuri, cifre şi litere”). În sfârşit, Erickson îşi încadrează
comentariile prin sugestia că ascultătorul va descoperi tipare noi într-un vis. Trebuie să aibă
încredere în subconştientul său, care va. Concepe noi modalităţi de a depăşi limitele
obişnuite.
Păcatul
O tânără a venit la mine. Fusese educată să creadă că tea- trele sunt locuri în care fetele
sunt seduse, locuri ale păcatului. Refuza să intre într-o drogherie din cauză că acolo se vin-
dea tutun, şi Dumnezeu ar fi pedepsit-o dacă o vedea într-un loc unde se comercializa tutun.
Lafel, nu bea vin sau cidru, şi nici vreo altă băutură alcoolică, fiindcă, dacă ar fi băut,
Dumnezeu ar fi trăsnit-o; ar fi trăsnit-o şi dacă fuma o ţigară.
M-am interesat de locul ei de muncă. Lucra pentru un medic care făcea parte din biserica
ei. O plătea cu o sută de dolari pe lună. Pe vremea aceea, salariul mediu era de două sute
şaptezeci de dolari pe lună. Lucra pentru el de zece ani, dar continua să primească doar o sută
de dolari pe lună. Iar viteza ei de dactilografiere era de numai douăzeci şi cinci de cuvinte pe
minut.
Locuia cu părinţii, care o păzeau ca pe ochii din cap – să nu cadă în păcat. Făcea o oră
până la serviciu, lucra acolo opt ore, câteodată stătea peste program, fără să fie plătită supli-
mentar. Mai făcea o ora până acasă. Şi muncea şase zile pe săptămână. Duminica se ducea la
biserică – unde stătea toată ziua. Era o familie foarte rigidă şi limitată.
Când a ieşit din cabinetul meu după prima şedinţă, soţia mea, care rareori face comentarii
la adresa pacienţilor, m-a întrebat:
— Cine era individa aia insipidă, a adus-o pisica?
— O pacientă de-a mea.
Am stat de vorbă cu fata şi am convins-o că viaţa e plină de capcane şi că de moarte nu
scapă nimeni, iar dacă Dum- nezeu a hotărât ca ea să moară la un moment dat, eram sigur că
n-o să moară din cauza fumatului, dacă Dumnezeu nu era pregătit s-o primească. Am pus-o să
fumeze o ţigară. A tuşit mult, dar Dumnezeu nu a trăsnit-o! Chiar nu a trăsnit-o!
Lucrul ăsta a surprins-o.
Apoi i-am sugerat să se duca la cinema. I-au trebuit două săptămâni până şi-a făcut curaj.
Mi-a spus, cu toată sinceri- tatea:
— Dumnezeu o să mă trăsnească daca mă duc într-un loc al pierzaniei.
I-am spus că dacă Dumnezeu nu o trăsnea era pentru că nu-i venise vremea să moară şi că
şi eu mă îndoiam că i-ar fi venit vremea să moară. Voia să fie amabilă şi să-mi spună ce film a
văzut? A revenit după ce văzuse Doamna şi vagabon- dul. Nu eu am ales spectacolul.
Mi-a spus:
— Probabil că biserica se înşală. Nici măcar un lucru din filmul acela nu a fost rău. Nu
am văzut oameni depravaţi care să compă fetele tinere. Mie filmul mi s-a părut amuzant.
Iar eu i-am zis:
— Eu cred că biserica ţi-a dat o idee falsa despre filme.
Nu cred că biserica a făcut-o intenţionat. Cred că biserica a făcut-o din ignoranţă.
Şi au mai fost şi alte filme care i s-au părut, interesante —
în special musicaluri. Apoi, într-o zi, i-am spus:
— Cred că ai făcut destule progrese ca să bei un pic de whiskey.
— Cu siguranţă că Dumnezeu are să mă trăsnească, a repli- cat ea.
Iar eu i-am zis:
— Mă îndoiesc. Nu te-a trăsnit când te-ai dus la cinema sau când ai fumat o ţigară. Să
vedem dacă o să te trăsnească dacă bei puţin whiskey.
A băut whiskey şi a tot aşteptat ca Dumnezeu s-o trăs- nească. Apoi mi-a zis:
— Cred ca trebuie să fac nişte schimbări în viaţa mea.
Cred ca ar fi bine să mă mut din casa părinţilor şi să-mi iau un apartament al meu.
I-am spus:
— Şi trebuie să-ţi cauţi un loc de muncă mai bun. Trebuie să înveţi să dactilografiezi. Şi
să ţe muţi într-un apartament numai al tău. Nu îţi permiţi financiar, aşa că nu ezita să-i rogi pe
părinţi să-l plătească ei. O să-ţi faci singură de mâncare şi o să închiriezi o maşină de scris.
Dimineaţa, imediat după ce te trezeşti, fugi la maşina de scris, primul lucru pe care-i faci, şi
scrii: „E o zi minunată de iunie.” După care te duci la baie, te speli pe dinţi şi scrii la maşină
altă propoziţie scurtă, dac- tilografiind cu cea mai mare viteză. Fiecare propoziţie trebuie să
fie foarte scurtă. Apoi începi să te îmbraci. Înainte să ter- mini cu îmbrăcatul, mai baţi la
maşină o propoziţie. Când ter- mini de îmbrăcat, mai scrii o propoziţie scurtă. Începi să
pregăteşti micul dejun, şi mai baţi o propoziţie scurtă când ajungi la jumătate cu pregătirile.
Te aşezi la masă şi, înainte să termini de mâncat, te ridici şi scrii o propoziţie scurtă —
de fiecare dată dactilografiind cu viteză maximă. Poţi să exer- sezi cu aceste întreruperi, de
fiecare dată la viteză maximă, şi vei învăţa să dactilografiezi mult mai rapid.
Peste trei luni, ajunsese la optzeci de cuvinte pe minut.
Cât despre prepararea mâncărurilor, mi-a spus:
— M-am gândit să fac nişte orez, şi am zis să pun pe foc o cană de orez. Am aşezat orezul
într-o oală şi am adăugat apă. Apoi a trebuit să iau altă oală, deoarece cana de orez umpluse
toată oala aceea mare. După care a fost nevoie de alte două oale. Nu ştiam că orezul se umflă
aşa de mult.
— Sunt multe lucruri care trebuie învăţate despre gătit, i-am zis.
Am pus-o să facă fasole. A măsurat cana de fasole cu multă grijă, iar fasolea s-a umflat, s-
a făcut o cantitate uriaşă.
Până la urmă, a ajuns o bucătăreasă bună, a renunţat la bise- rică şi le-a spus părinţilor:
— O să mai vin în vizită din când în când. Acum am un loc de munca bun. Câştig două
sute şaptezeci de dolari pe lună şi nu am de mers decât câteva zeci de metri până la serviciu.
Apoi a venit la mine şi cam tot atunci doamna Erickson m-a întrebat:
— Milton, te-ai specializat în blonde frumoase?
— Pe ea mi-a adus-o pisica de data asta, am lămurit-o eu.
Fiindcă s-a dovedit că fata aceea era, de fapt, foarte fru- moasă. A luat lecţii de muzică şi
îi plăcea ce făcea la serviciu.
Apoi a venit iar la mine, peste câteva luni, şi mi-a zis:
— Doctore Erickson, vreau să mă îmbăt şi vreau să ştiu cum să fac asta.
I-am spus:
— Cel mai bun mod de a te îmbăta este să-mi promiţi că nu o să foloseşti telefonul, că o
să încui uşa şi că nu o mai descui, şi că o să rămâi în apartamentul tău. La o sticlă de vin şi
savurează-!, picătură cu picătură, până îl bei pe tot.
Peste câteva zile, s-a întors şi mi-a zis:
— Mă bucur că m-aţi pus să vă promit că nu o să folosesc telefonul, fiindcă am vrut să-mi
sun toţi prietenii şi să-i invit la mine ca să ne îmbătăm împreună. Iar asta ar fi fost cumplit.
Şi am vrut să ies în stradă şi să cânt. Dar v-am promis că o să încui uşa şi o s-o las încuiată.
Sunt aşa de fericită că m-aţi făcut să vă promit toate astea. Să ştiţi ca a fost distractiv să mă
îmbăt, numai că a doua zi m-am trezit cu o migrenă groaz- nică. Nu cred că vreau să mă mai
îmbăt vreodată.
l-am spus:
— Bucuria de a te îmbăta are un preţ, iar acesta este o migrenă – mahmureala. Eşti liberă
să fii mahmură ori de câte ori doreşti.
— Nu mai vreau să fiu mahmură, mi-a zis.
Peste un timp, s-a măritat. Acum nu mai ştiu nimic despre ea.
Cred că este foarte important să iei pacientul în serios şi să vii în întâmpinarea dorinţelor
lui. Să nu fii un judecător rece şi dur. Să admiţi că oamenii au nevoie să înveţe tot felul de
lucruri, iar tu nu ai competenţa necesară pentru a-i învăţa toate lucrurile de care au nevoie. Că
pot învăţa multe pe cont

propriu. Aşa cum, fără îndoială, a învăţat această fată. Plus că, în general, sunt uimitor de
politicoşi când se afla în transă.
Determinaţi-i, să încalce interdicţiile! Aceasta, este una dintre regulile principale ale lui
Erickson pentru a trata multe tipuri de complexe simptomatice, inclusiv fobiile şi stă- rile de
inhibiţie. Mai întâi, când ne sqhiţează istoricul, Ericicson are grijă să scoată la iveală semne
ale limitărilor, rigidităţilor, „seturilor” înguste. Apoi, folosind convingerile pacienţilor,
acţionează pentru a-i determina să încalce interdicţiile.
Aici, Erickson prezintă situaţia unei tinere care este extrem de limitată. Limitările ei sunt
percepute ca fiind cauzate de rigiditatea bisericii şi de educaţia primită în fami- lie. Desigur,
ele ar putea foarte bine să fie cauzate şi de cri- tica din interior. Metoda esenţială prin care
Erickson o ajută să-şi încalce interdicţiile, să-şi lărgească experienţele despre lume, să-şi
construiască abilitatea de a trăi independent, fiindu-şi suficientă sieşi, este de a-i induce să
se pună pe sine în situaţii noi. În aceste situaţii noi, ea învaţă din propria-i experienţă, nu din
ce-i dictează alţii, care sunt de fapt limită- rile ei. De asemenea, învaţă cum să manipuleze
diferite sub- stanţe, de pildă orezul.
Desigur, Erickson, în mod tipic, atunci când vorbeşte despre modul în care se umflă
orezul şi fasolea, seamănă idei universale despre expansiune. De fapt, întreaga povestire
poate fi văzută ca o ilustrare a expansiunii unei personalităţi foarte mici într-una mult mai
mare. Venitul ei creşte de la o sută de dolari pe lună la două sute şaptezeci de dolari pe lună.
Personalitatea ei înfloreşte, iar acest lucru este vizibil în aspectul ei exterior, în aşa măsură
încât se transformă dintr-o „individă insipidă” într-o „blondă frumoasă” ’.
Pacienta chiar reuşeşte să-şi descopere, propriile limitări —
din experienţă. De pildă, ea învaţă din experienţă cum e să fii mahmur. În cele din urmă,
Erickson ne oferă un indiciu despre cum îi convinge el pe oameni să facă lucruri pe care în
mod obişnuit nici nu s-ar gândi să le facă. El ne explică:
„în general, sunt uimitor depoliticoşi când se află în transă.”
Punând accent pe impulsuri şi pe senzaţii în detrimentul intelectului şi al conceptelor,
Erickson încearcă de fapt să corecteze dezechilibrul care apare la multe persoane. Aşa cum
mi-a spus o dată: „La copii, trupul încearcă să ţină pasul cu picioarele. La adulţi, picioarele
încearcă să ţină pasul cu trupul (şi capul).”
Slăbeşti – te îngraşi – slăbeşti
O femeie a venit la mine şi mi-a spus:
— Cântăresc 80 de kilograme. Am urmat sute de diete la recomandarea medicilor, şi au
dat rezultate. Vreau să cântăresc 60 de kilograme. De fiecare dată când ajung la 60 de
kilograme, dau iama prin bucătărie şi sărbătoresc succesul. Şi mă îngraş la loc imediat. Acum
am iar 80 de kilograme. Puteţi să folosiţi hipnoza ca să mă ajutaţi să scad la 60 de kilo-
grame? Am revenit la 80 de kilograme pentru a suta oară.
î-am zis că da, puteam s-o ajut să piardă în greutate prin hipnoză, dar n-o să-i placă ceea
ce fac.
Mi-a răspuns că ea vrea să aibă 60 de kilograme şi că nu-i pasă ce anume fac.
I-am zis că o să fie destul de neplăcut.
— O să fac tot ce ziceţi dumneavoastră, mi-a spus.
— În regulă. Vreau să-mi promiţi solemn că o să-mi urmezi sfatul întocmai.
Mi-a promis imediat şi i-am indus o stare de transă. I-am explicat încă o dată că n-o să-i
placă metoda prin care vreau să-i reduc greutatea şi am rugat-o să-mi promită, solemn, că o
să-mi urmeze sfatul. Mi-a promis.
Apoi i-am spus:
— Lasă-ţi inconştientul şi conştientul să asculte, lată cum vei proceda. În clipa de faţă,
cântăreşti 80 de kilograme.
Vreau sa te îngraşi 10 kilograme, iar când ajungi la 90 de kilograme, după cântarul meu, poţi
începe să slăbeşti.
M-a rugat efectiv în genunchi să o eliberez de promisiunea pe care mi-o tăcuse. Cu
fiecare sută de grame pe care o lua în greutate insista din ce în ce mai mult să-i permit să
înceapă cura de slăbire. Era extrem de nefericită când a ajuns la 85 de kilograme. Când avea
85 de kilograme, m-a implorat să o eliberez de promisiune. La 89,5 kilograme, mi-a spus că
mai avea doar un pic până la 90 de kilograme, dar eu am insistat să ajungă la 90 de
kilograme.
Când a atins 90 de kilograme, era foarte fericită că putea începe să slăbească. Iar când a
ajuns la 60 de kilograme, mi-a zis:
— N-o să mă mai îngraş niciodată.
Tiparul ei fusese să slăbească, apoi să se îngraşe la loc. Eu am inversat acest tipar şi am
făcut-o să se îngraşe şi apoi să slăbească. A fost foarte mulţumită de rezultatul final şi s-a
menţinut la acea greutate. Nu voia să mai treacă niciodată prin chinul cumplit de a se îngrăşa
10 kilograme.
Pentru această pacientă, faptul că se îngraşă nu mai este un act de revoltă sau expresia
unui lucru pe care vrea să-l facă. A devenit ceva ce este forţată să facă. Prin urmare, aşa
cum până atunci fusese supărată că trebuia să slăbească, acum era supărată că trebuia să se
îngraşe.
În „Păcatul”, Erickson a ilustrat faptul că, uneori, este necesar să ajuţi pacientul să
„încalce interdicţiile”. Aici, el arată că este util să-i determini pe pacienţi să-şi schimbe
tiparul. În acest caz, el nu a făcut decât să o determine să-şi inverseze tiparul de a slăbi şi de
a se îngrăşa. După ce a făcut asta, nu mai putea să treacă prin aceeaşi succesiune în mod
repetat, aşa cum făcuse toată viaţa ei. Se pare că învăţase să fie capabilă să accepte să se
îngraşe doar până la 80 de kilo- grame. Vedem acest lucru la mulţi pacienţi care au
probleme cu greutatea. Ei prezintă un nivel de toleranţă, iar când îl ating simt imperios
nevoia să slăbească. Erickson a reuşit să facă acest nivel de toleranţă intolerabil,
determinând-o să-l depăşească.
Această metodă, de a inversa tiparele sau de a privi lucru- rile invers este una dintre
metodele preferate de Erickson pentru a schimba programările mentale. Îi plăcea să le arate
pacienţilor o carte intitulată Topsys & Turvys, scrisă de
Peter Newell, în care povestirile şi ilustraţiile îşi schimbă semnificaţia, dacă întorci cartea
invers.
O metodă fantastică de a ţine regim
O altă fată era supraponderală, şi încă mult. I-am explicat:
— Eşti supraponderală şi ai ţinut diete peste diete, fără niciun rezultat. Şi mi-ai spus că
poţi să ţii regim o săptămână, sau două săptămâni, chiar trei săptămâni, după care te laşi
păgubaşă şi începi să te ghiftuieşti. Apoi te apucă disperarea, şi mănânci şi mai mult.
O să-ţi dau o reţetă medicală. Continuă dieta pe care ţi-a prescris-o medicul tău. Ţine
regim două săptămâni sau trei săptămâni, dacă poţi. După care, în duminica celei de-a treia
săptămâni, mănâncă atât cât te ţine stomacul, e ordin de la medic. Oricât de mult ai mânca, nu
are cum să compenseze ce ai slăbit în cele trei săptămâni. Şi poţi mânca fără să te simţi
vinovată, fiindcă medicul ţi-a ordonat să te ghiftuieşti toată ziua de duminică. Luni, revii la
regim. Ţine-l trei săptă- mâni, dacă poţi, apoi mai înfulecă o zi întreagă, fără senti- mentul
vinovăţiei.
în ultima scrisoare pe care mi-a trimis-o, îmi spune că trebuie să existe o metodă mai
bună de a ţine regim decât să-şi controleze foamea trei săptămâni. Vrea să-i fie foame în fie-
care zi, vrea să savureze mâncarea şi să se bucure de canti- tatea potrivită în fiecare zi. Zilele
în care s-a ghiftuit i-au dat forţa de a ţine regim în acele trei săptămâni.
Acest mod de abordare se înscrie în categoria „prescrie- rea simptomuluierickson i-a
spus pacientei să facă exact ceea ce ea făcea deja – să ţină regim trei săptămâni, „când era
capabilă”, apoi să se ghiftuiască. Nu se schimba decât durata de timp cât se ghiftuia. Dacă
un tipar poate fi schim- bat, oricât de puţin, există posibilitatea schimbării în conti- nuare.
Aşa cum am văzut de multe pri, aceasta este una dintre metodele terapeutice de bază ale lui
Erickson – iniţierea unei schimbări mici.
Vizitarea obiectivelor turistice
O femeie mi-a spus ca voia să fac ceva în legătură cu greu- tatea ei corporală. M-am uitat
la unghiile ei. Avea unghii lungi, roşii. Cred că li se face reclamă ca „Unghii”. Le lipeşti cu
un adeziv. Sunt foarte lungi. Toată grăsimea aia, şi unghi- ile lăcuite cu roşu!
I-am spus:
— Pot să vă ajut, dar va trebui să fiţi cooperantă. O să vă urcaţi pe Squaw Peak.
— La răsăritul soarelui? M-a întrebat ea.
— Da.
— Păi, mi-ar plăcea să mai fie cineva cu mine, mi-a zis.
— Vă plângeţi că băiatul dumneavoastră de şaisprezece ani cântăreşte cu 50 de kilograme
mai mult decât ar trebui.
Luaţi-l şi pe el. Daţi-i un exemplu bun.
Data viitoare când ne-am văzut, mi-a zis:
— Să ştiţi că nu cred că vreau să slăbesc, şi ştiu că nici fiul meu nu vrea. Vă supăraţi dacă
încetez sa mă mai mint singură?
— Câtuşi de puţin, i-am răspuns.
O altă femeie mi-a dat telefon şi mi-a spus:
— Mi-e ruşine să vin la dumneavoastră pentru consultaţie.
De doi ani îmi neglijez soţul, familia, copiii. Stau în bucătărie şi înfulec tot ce îmi cade sub
ochi. Soţul meu îi duce pe copii la şcoală şi îi aduce acasă. El face toate cumpărăturile, iar eu
pregătesc mâncarea şi înfulec. Am mult peste greutatea nor- mală. Nu vreau să mă vedeţi cum
arăt.
Iar eu i-am zis:
— Vreţi să slăbiţi. Vă neglijaţi copiii şi soţul de doi ani de zile. În cazul acesta, de ce nu
luaţi dumneavoastră copiii de la şcoală? Ei n-or să piardă nimic dacă faceţi asta. Soţul câştigă
destul cât să vă permiteţi să aveţi maşina dumneavoastră.
Luaţi copiii de la şcoală; urcaţi-i în maşină şi vizitaţi obiec- tivele turistice din Arizona, New
Mexico, Utah, California şi din oricare alt loc unde se cultivă bumbacul. Puneţi-i pe copii să
citească broşuri istorice şi geografice atunci când faceţi această călătorie. Cazaţi-vă la
moteluri unde nu aveţi acces la bucătărie. O să fiţi prea ocupată să aveţi grijă de copii ca să
mai aveţi timp să mâncaţi. La cât câştigă soţul dumneavoastră în prezent, poate să vină şi el
în fiecare weekend. Familia chiar poate să se bucure de vacanţă vreme de un an.
Peste un an, m-a sunat şi mi-a spus:
— Am revenit la greutatea normală. Sunt interesată de copiii mei. Îmi iubesc soţul şi
vreau să-mi reiau îndatoririle casei. Mai e nevoie să vizitez şi alte locuri?
— Numai dacă mai luaţi în greutate, i-am răspuns.
— Staţi liniştit, domnule doctor. Mi-am făcut suma. Acum vreau să-mi văd copiii
crescând şi vreau să mă ocup de gos- podărie. Copiii s-au distrat, dar eu am dreptul sa fiu
acasă. Şi o să-mi apăr acest drept.
Nu am primit niciun fel de onorariu şi nu am întâlnit-o niciodată, însă toată familia a făcut
terapie fără ca eu să-i 11
văzut măcar.
Când atingi punctul vital al pacientului, acesta fie reacţio- nează şi se face bine, fie nu.
Tocmai am văzut trei moduri diferite în care Erickson a rezolvat probleme legate de
obezitate. În fiecare caz, el a găsit o zonă diferită asupra căreia să-şi concentreze propria
atenţie şi pe cea a pacientului. Desigur, ; în toate cele trei cazuri rezolvate cu succes,
elementul motivaţiei a fost impor- tant, iar Erickson l-a stabilit de la început. În cazul femeii
care nu era motivată, acest element a fost stabilit foarte, uşor atunci când ea nu a vrut să
urmeze sugestia simplă de a se urca pe Squaw Peak. Erickson ghicise deja că femeia era
leneşă şi autosuficientă, având în vedere aspectul ei general, inclusiv unghiile artificiale,
ostentative.
Şi în următoarele două povestiri elementul motivaţiei este extrem de important.
Alcoolicul tău trebuie să fie sincer
Un bărbat foarte bine situat financiar a venit la mine şi mi-a spus:
— Sunt alcoolic. Vreau să mă las de băut.
I-am zis:
— Ei bine, aş vrea să ştiu câteva lucruri despre dumneavoastră. Sunteţi căsătorit?
— Da, foarte căsătorit, mi-a răspuns el.
— Cum adică „foarte căsătorit”?
— Păi, avem o reşedinţă de vară, o cabană, la cincisprezece kilometri de oraş. E un loc
frumos. Am avut bani, aşa că am plătit ca să fie aranjată frumos. Stau acolo cu soţia câte
două-trei săptămâni. Putem prinde păstrăvi din râu dacă ne scoatem undiţele pe fereastră. Nu
există telefon. Civilizaţia e ia o depărtare de cincisprezece kilometri. Casa e mobilată frumos.
Avem o grămadă de mâncare şi de băutură. În fiecare vară, eu şi soţia mea stăm acolo cam
trei săptămâni, umblăm goi peste tot şi ne bucurăm cu adevărat de viaţă.
I-am spus:
— Bine, o să vă fie foarte simplu să nu mai fiţi alcoolic.
Trimiteţi-o pe soţie la cabană şi spuneţi-i să încarce în maşină toate sticlele de băutură.
Încărcaţi în maşină şi toate hainele dumneavoastră. Luaţi toate hainele care mai sunt pe acolo
şi aduceţi-le înapoi în Phoenix.
Poate să roage o prietenă să o ducă acolo cu maşina, noaptea, şi să-i dăruiască toate
hainele ei acestei prietene. Iar dumneavoastră şi soţia puteţi să petreceţi acolo doua
săptămâni, trei săptămâni încântătoare, hrănindu-vă cu păstrăvi şi fără să mai puneţi gura pe
băutură. Ştiu că n-o s-o luaţi pe jos prin deşert, cale de cincisprezece kilometri, după o sticla
de băutură.
Şi el mi-a zis:
— Domnule doctor, cred că m-am înşelat când v-am spus ca vreau să mă las de băut.
Ar 11 fost însă modalitatea perfectă. Numai că alcoolicul tău trebuie să fie sincer.
Folosind expresia „alcoolicul tău”, Erickson subliniază crezul său potrivit căruia un
terapeut, după ce a acceptat un pacient, îşi asumă o foarte mare responsabilitate în ceea ce
priveşte progresul acestuia. Dacă tu, ca terapeut, ai acceptat un pacient, el devine
„alcoolicul tău”. Cum bărbatul din poves- tire a refuzat să urmeze recomandarea lui
Erickson, el nu a fost acceptat ca pacient, rămânând astfel propriul său alcoolic.
Un divorţ în termeni amiabili
Iată un caz în care l-am văzut pe soţ o singură dată. Asta din pricină că m-am îmbolnăvit.
N-am mai primit pe nimeni vreme de două luni.
A venit la mine un soţ şi mi-a spus:
— Sunt singur la părinţi. Tata este preot la o biserică creş- tină foarte strictă. Am fost
educat să cred ca fumatul este un păcat, să mergi la cinematograf este un păcat. De fapt, am
fost educat să cred că aproape totul este un păcat. Foarte puţine sunt lucrurile pe care le poţi
face. Cât am studiat medicina, am avut grijă să nu comit vreun păcat. Am cunoscut-o pe unica
fiică a unui preot aparţinând aceluiaşi cult, care primise aceeaşi educaţie ca şi. Mine. Ne-am
îndrăgostit unul de altul.
Părinţii noştri au fost încântaţi şi au organizat pentru noi o nuntă minunată. Au pus mână de la
mână şi ne- au plătit luna de miere în acelaşi hotel în care şi-o petrecuseră şi părinţii unuia
dintre noi. Era situat la 230 de kilometri de localitatea noastră de baştină.
Iarna era în toi în Indiana, iar temperatura coborâse sub zero grade. Am făcut nunta seara,
după care a urmat o petre- cere frumoasă. Pe la ora zece sau unsprezece, eu şi soţia mea ne-
am urcat în maşină şi am pornit spre respectivul hotel, cale de 230 de kilometri. După ce
parcurseserăm vreo trei kilo- metri, radiatorul maşinii s-a defectat, aşa că atunci când am
ajuns la hotel, după ce am mers 230 de kilometri, eram înghe- ţat bocnă. Eram amândoi
supăraţi şi obosiţi. Maşina se stri- case şi nu ştiam dacă o puteam repara. Plus că trebuia să
schimb cauciucul de rezervă.
Când am ajuns, am urcat în cameră şi eu am deschis uşa.
Stăteam în prag şi ne uitam unul la altul.
Ştiam amândoi ce avem de făcut, dar eram aşa de obosiţi, aşa de nefericiţi şi de îngheţaţi.
Soţia mea a făcut primul pas.
Şi-a luat valiza, a aprins lumina în baie şi a stins lumina în cameră. S-a dezbrăcat în baie, a
stins lumina şi a ieşit de acolo în pijama. Pe întuneric, a venit şi s-a vârât în pat.
Aşa ca mi-am luat şi eu valiza, am intrat în baie, am aprins lumina, mi-am pus pijamaua,
am stins lumina şi, pe întuneric, m-am urcat în pat de cealaltă parte. Stăteam amândoi şi
aşteptam. Ştiam ce aveam de făcut, dar nu încercam să luăm o decizie în sensul ăsta, nu
voiam decât să nu ne mai fie frig, să nu mai fim nefericiţi şi obosiţi.
Am stat aşa toată noaptea şi am încercat să dormim măcar un pic, să ne hotărâm.
într-un târziu, pe la unsprezece dimineaţa, ne-am făcut suficient curaj pentru consumarea
căsătoriei, dar n-a fost o plăcere pentru niciunul dintre noi. După acel prim act sexual, ea a
rămas însărcinată. De atunci, am tot încercat să învăţăm

cum să facem dragoste amândoi, însă e prea târziu. Am stat de vorbă, şi imediat după
naşterea copilului, luna următoare, după controlul de şase săptămâni, vrem să divorţăm în ter-
meni amiabili. Nu vreau să fie şi divorţul la fel ca însurătoa- rea. Regretăm amândoi că
mariajul nostru nu a mers. Copilul rămâne la ea, şi o s-o ajut să-l crească. Se întoarce cu
copilul la părinţii ei. Eu nu ştiu încotro s-o apuc.
l-am zis:
— În regulă. Este într-adevăr o căsnicie nefericită, la care voi nu aţi reuşit să vă adaptaţi.
Lucrurile s-au complicat când ea a rămas însărcinată. Vă sugerez să divorţaţi în termeni
amiabili. Acum o să vă explic cum faceţi acest lucru.
Şi am continuat:
— Mergeţi în Detroit şi aranjaţi pentru o cină intimă şi pentru o cameră într-un hotel.
Angajaţi o doică care să aibă grijă de copil după controlul de şase săptămâni al soţiei.
Explicaţi-i soţiei că e timpul să demaraţi pregătirile pentru un divorţ amiabil şi că trebuie să
vă despărţiţi în aceşti termeni.
Duceţi-o la Hotelul Statler; nu mă interesează cât costă, închiriaţi un salon privat şi luaţi o
cină minunată, cu lumânări şi, ordin de la medic, cu o sticlă de şampanie. Şi beţi amândoi din
acea sticlă de şampanie.
La sfârşitul cinei – să nu fie mai târziu de ora zece –, mergeţi la recepţie şi cereţi cheia de
la cameră. O să vă conducă băiatul de serviciu. Când ajungeţi la etajul respectiv, daţi-i
băiatului o bancnotă de cinci dolari şi spuneţi-i să spele putina. O să priceapă la ce vă referiţi.
Apoi mergeţi în camera de hotel, descuiaţi uşa, luaţi-vă mireasa în braţe, treceţi-o pra- gul,
încuiaţi uşa la loc, fără să o lăsaţi din braţe, traversaţi camera şi aşezaţi-o pe marginea patului.
Şi spuneţi-i: „Vreau să te sărut de ramas-bun.” Sărutaţi-o cu tandreţe, apoi faceţi următoarea
remarcă: „Sărutul ăsta a fost pentm tine, acum vreau unul şi pentru mine.” Puneţi mâna pe
genunchiul ei, prelungiţi un pic sărutul, apoi scoateţi-i pantoful. Pe urmă spuneţi-i: „încă un
sămt, pentru noi amândoi.” Vă strecuraţi mâna pe sub rochia ei, o lăsaţi sa alunece în jos, şi îi
scoateţi şi celălalt pantof. Apoi, cu şampanie şi cu glandele endocrine ale amândurora,
lucrurile vor începe sa se lege. Descheiaţi-i bluza şi sarutaţi-o din nou. Scoateţi-i un ciorap,
apoi sărutaţi-o iar.
l-am descris în detaliu cum să-şi seducă soţia. Până în vara, m-am înzdrăvenit după boală,
dar ei dispăruseră amândoi. Peste câţiva ani, ţineam nişte, prelegeri la Universitatea
Emory. Un tânăr a venit şi mi-a spus:
— Ne-ar face mare plăcere să cinaţi cu noi.
— Îmi pare rău, dar nu mă lasă biletul de avion, m-am scuzat eu.
— O să fie foarte dezamăgită, mi-a zis atunci.
Nu pricepeam de ce să fie dezamăgită o familie pe care nu o cunoşteam.
— După câte vad, nu mă recunoaşteţi, a continuat tânărul.
— Aşa este, nu vă recunosc, am admis eu.
— Dar vă amintiţi cu siguranţă de o cină pe care ne-aţi recomandat-o, mie şi soţiei, la
Hotelul Statler din Detroit, m-a lămurit el.
— Da, îmi amintesc, i-am zis.
— Acum avem doi copii, iar ai treilea e pe drum, a adău- gat el.
Când oamenii vin la voi şi spun că vor să divorţeze, poate că, de fapt, nu vor lucrul ăsta.
Soţul şi soţia din această povestire seamănă, în multe privinţe, cu tânăra din „Păcatul”.
Din cauza educaţiei rigide, plină de constrângeri, pe care au primit-o de la părinţi, au nevoie
de îndrumări foarte precise pentru a-şi depăşi bara- jele deprinse. În plus, au suficient
respect faţă de autoritate pentru a urma astfel de instrucţiuni. Totuşi, ne putem întreba:
„De ce ne spune Erickson această povestire? Noi suntem suficient de experimentaţi ca să
ştim cum să seducem o femeie. Există oare un mesaj secret în această povestire?”
Sigur că există. Sunt mai multe mesaje. Cel mai evident este următorul: cea mai bună
metodă pentru a-i da cuiva posibili- tatea să-şi schimbe reacţiile este să-i spui să facă ceea
ce face deja sau, ca în cazul de faţă, ceea ce plănuieşte să facă. Apoi introduci ceva diferit,
de pildă o schimbare de decor sau de atmosferă. Nu eziţi să dai instrucţiuni sau să oferi
informaţii,
(dacă subiectul eşti tu, obţii informaţii importante.)
Esenţial în această povestire este crezul lui Erickson că avem cu toţii în noi capacitatea
şi resursele pentru a rezolva probleme şi neînţelegeri. Uneori, nu avem nevoie decât de
stimulul unei mici schimbări.
începi să rostogoleşti mingea
O fata de doisprezece ani nu mai e un copil. Am avut o astfel de pacientă pe care am
demonstrat o tehnică pur şi simplu copilărească. Mi-a dat telefon şi mi-a spus:
— Am avut paralizie infantilă şi am uitat cum să-mi mişc braţele. Puteţi să mă hipnotizaţi
şi să mă învăţaţi dumneavoastră?
l- am spus mamei ei să o aducă la cabinet, şi a venit cu ea.
M-am uitat la fată. Pentru o fată de doisprezece ani, avea un bust foarte bine dezvoltat, doar
că sânul drept era sub braţ.
Am pus-o pe mamă să o dezbrace pe fată până la brâu şi i-am cercetat tot torsul ca să văd în
ce stare sunt muşchii.
l-am spus că trebuie să se aşeze în faţa unei oglinzi de trei ori pe zi, goala până la brâu, şi
sa se strâmbe la imaginea ei reflectată.
— Vrei, te rog, să cobori ambele colţuri ale gurii? Aşa, mai fa o dată, simte cum ţi se
mişcă pielea de pe piept. Eu pot să fac asia doar cu o parte a feţei.
I-am spus să se aşeze în faţa unei oglinzi de trei ori pe zi, timp de douăzeci de minute, şi
să-şi coboare colţurile gurii.
Cu alte cuvinte, să contracte muşchiul platysma
— Chiar trebuie să stau în faţa unei oglinzi? M-a întrebat fata.
— Unde ţi-ar plăcea să stai? Am întrebat-o.
— Mi-ar plăcea să-mi imaginez un program de televiziune.
Urmărea deci un program imaginar la un televizor imaginar. A început să facă exerciţii cu
muşchii platysma, şi îi plăcea să se uite la televizorul imaginar în timp ce se strâmba.
Atunci când începi să mişti un muşchi, tendinţa este ca acea mişcare să se extindă şi la alţi
muşchi. Tu încerci să mişti un singur deget. Dar începi să extinzi mişcarea, fără să vrei.
Şi braţele fetei au început să se mişte.
Sânul drept s-a deplasat de sub braţul ei pe o latură a pieptului. Acum fata este avocat
pledant.
Comentariile lui Erickson la acest caz ne oferă suficiente explicaţii. El iniţiază şi de data
aceasta o schimbare mică, aparent adiacentă problemei vizate, incapacitatea de a mişca
braţele. El îşi foloseşte cunoştinţele de anatomie în mod indi- rect, pentru a o determina pe
pacientă să-şi contracte muşchii pectorali, care au desigur legătură cu braţele (mai ales pec-
toralul mare). De ce nu i-a spus fetei pur şi simplu să-şi folosească muşchii braţelor? Ştia că,
în timp, ea ajunsese la prea multă rezistenţă, aşa că o asemenea abordare directă nu ar fi dat
rezultate. Dar cum putea ea să opună rezistenţă unei abordări indirecte, ca aceea folosită
aici?
Claustrofobia
O altă pacientă suferea de claustrofobie. Nu suporta să fie închisă într-o cameră mică. În
copilărie, mama ei o pedepsea trimiţând-o într-o odăiţă exterioară, care dădea în pivniţă.
Apoi închidea uşa şi îi auzea tocurile pe pavaj, în timp ce se îndepărta, părăsind-o pe fată. Îşi
ţăcănea tocurile pe trotuar, făcând-o să creadă că pleca departe.
Şi fata crescuse cu o fobie totală pentru camerele mici. Am rugat-o aşadar să stea în biroul
cabinetului meu de consultaţii.
— O să fac asta numai dacă uşa este larg deschisă, mi-a spus.
— Dar dacă îi mai lipseşte un milimetru până să fie larg deschisă? Am întrebat-o.
Iar ea a fost de acord. A stat în birou, cu uşa deschisă larg, mai puţin un milimetru. Apoi
am trecut la doi milimetri, trei milimetri, un centimetru, un centimetru şi jumătate, doi cen-
timetri. Cât de deschisă trebuia să fie uşa aceea pentru ea?
Aşa că a stat în birou şi a închis încet uşa. Am aşteptat să văd când intră în panică. A
descoperit că se simţea liniştită chiar şi atunci când uşa era deschisă doar un centimetru şi
jumătate, iar ea stătea cu mâna pe clanţă. În cele din urmă, a închis-o şi a văzut că poate să
trăiască şi să respire în acel birou cu uşa închisă, atâta timp cât stătea cu mâna pe clanţă.
Apoi i-am sugerat că ar putea să încerce să se uite prin gaura cheii. Cum prin gaura cheii
vedea ce e afară, nu mai era nevoie să se mai ţină de clanţă.
Claustrofobia este un sindrom care exprimă în mod eloc- vent blocajele unei persoane.
Există multe teorii despre cauza acestei fobii şi a altora, dar Erickson nu este interesat de
ele. Preocuparea lui este să-l ajute pe cel care suferă de aşa ceva să scape de senzaţia
sufocantă de apăsare, să treacă dincolo de lim itările impuse de fobie.
Erickson ne recomandă să ne ocupăm de problemele dificile puţin câte puţin – mai întâi,
ne imaginăm, apoi, închi- dem treptat o uşă. Pe urmă, facem acelaşi lucru cu o altă uşă, cu o
fereastră…
Până la stele
Un profesor de astronomie a venit la mine într-o iarnă. A
lăsat deschisă uşa de ia intrare. A lăsat deschisă uşa de la cabi- netul meu şi a deschis şi
celelalte două uşi din cabinet.
A deschis obloanele unei ferestre. A ridicat jaluzelele şi a deschis fereastra.
Mi-a spus:
— Am fost ales de guvern să fotografiez eclipsa totală din
Borneo, numai că eu sufăr de claustrofobie. Ca să ajung în
Bomeo, trebuie să mă urc în avion, apoi să merg cu trenul.
Trebuie să călătoresc cu vaporul, cu automobilul. Trebuie să fiu în stare să lucrez într-o
cameră obscura. Puteţi să mă faceţi bine? Mai sunt două luni până plec.
I-am cerut să-şi imagineze că una dintre uşi e închisă, chiar dacă ea era de fapt larg
deschisă. Până la urmă, a reuşit să-şi imagineze acest lucru sub hipnoză. Apoi i-am cerut să-şi
imagineze că şi cealaltă uşă e închisă, că fereastra e închisă, şi că uşa de la intrarea în cabinet
e închisă.
S-a dus în Bomeo să fotografieze eclipsa totală de soare.
După ce a reuşit, în stare de transă, să-şi imagineze că uşa e închisă, eu chiar am închis-o,
puţin câte puţin, până am închis-o de tot. Una câte una, am închis fiecare uşă, după ce i-am
cerut mai întâi să-şi imagineze că e închisă. Totul a început prin a-i cere să-şi imagineze că
uşa e închisă. Eu am numit acea uşă deschisă o spărtură în perete, l-am spus:
— Hai să închidem spărtura aceea, puţin câte puţin, până obţinem un perete compact.
Dacă voi aţi fi claustrofobi, aţi vrea să fie deschise toate ferestrele şi toate uşile. Eu v-aş
aduce în stare de transă şi v-aş face să vedeţi aici o spărtură mare. Şi, indiferent cât de gravă
ar fi claustrofobia voastră, aţi suporta să staţi pe canapeaua de colo, cu toate ferestrele şi cu
uşa aceea deschise. Iar când eu vă schimb imaginea mentală pe care o aveţi, o să vă raportaţi
la ea aşa cum vă raportaţi la peretele aflat în spatele vostru.
Tocmai acesta este avantajul hipnozei. Poţi să-i determini pe oamenii aflaţi în stare de
transă să-şi imagineze că o uşă sau alta este de fapt o spărtură în perete. Şi atunci vor avea în
spatele lor un perete. Deci ferestrele şi uşile trebuie să fie deschise. Când ele se transformă în
spărturi în perete, le închizi uşor.
După ce a ajuns în Bomeo şi a fotografiat eclipsa, omul a intrat în camera obscură şi a
developat pozele. Fiindcă îşi dorea cu disperare să vadă locurile din Bomeo sau orice altceva.
lama viitoare, soţia lui a venit la mine şi mi-a spus:
— Slavă Domnului că în iama asta nu mai trebuie să dorm cu toate uşile şi ferestrele
deschise.
în acest caz de claustrofobie, Erickson îşi ajută din nou pacientul ca, treptat, să tolereze,
din ce în ce mai mult un
„spaţiu închis”. Dacă în primul caz prezentat, desensibiliza- rea a fost făcută efectiv, în cazul
profesorului de astronomie ea a fost realizată prin imaginare. Experienţa a fost apoi con-
firmată atunci când Erickson a închis efectiv uşile. Erickson nu numai că închide uşi reale,
după ce mai întâi le lasă deschise, ci, totodată, prin sugestie hipnotică, el produce o
„spărtură mare” într-un perete compact. El demonstrează că poate prelua controlul
deopotrivă asupra senzaţiilor de fobie ale pacientului şi asupra percepţiilor acestuia –
producând şi îndepărtând astfel de halucinaţii vizuale. El stabileşte o legătură între
halucinaţia unei spărturi mari şi senzaţia de spaţiu deschis – asociate cu „aţi suporta să staţi
pe cana- peaua de colo cu toate ferestrele şi cu uşa aceea deschise”.
Apoi, când „schimbă imaginea mentală”, poate să sugereze că sentimentul de siguranţă şi
confort va rămâne chiar şi după ce „spărtura cea mare” este îndepărtată.
Sânge pe claviatură
Un medic avea doi băieţi şi o fată. A hotărât ca băiatul cel mare, Henry, să devină medic.
Mama a vrut ca acest fiu să se facă pianist concertant. Îl punea să exerseze la pian câte patru
ore pe zi. Tatăl nu vedea nimic rău în asta. În scurt timp,
Henry a învăţat că trebuia să-şi păcălească mama într-un fel.
Aşa ca şi-a ros unghiile până la carne, iar când cânta la pian lăsa urme de sânge pe toată
claviatura. Mama lui era neîn- durătoare şi l-a pus să cânte în ciuda acestui lucru. Şi-a ros
unghiile şi mai mult, dar oricât de mult sânge i-ar fi curs, tot trebuia să exerseze. A continuat
-să-şi roadă unghiile. Nu-l lăsa să plece la şcoală dacă nu cânta la pian patru ore, în fiecare zi.
Iar el voia să meargă la şcoală. Mai târziu, voia să meargă la liceu. Aşa că trebuia să exerseze
la pian patru ore pe zi. Mai târziu, când a vrut să meargă la facultate, a trebuit să exerseze
zilnic câte patru ore ca să i se permită acest lucru.
După liceu, tatăl lui Henry a vrut ca el să urmeze medi- cina, dar Henry nu voia să facă
asta. A reuşit să pice la exame- nul de admitere. Dar tatăl lui era un bun politician şi l-a
înscris la o altă facultate de medicină. A picat şi acolo exame- nul. Henry ajunsese să aibă idei
proprii. Voia să studieze ştiinţele politice, aşa că a copiat în mod deliberat, pe faţă, cu
neruşinare, şi a fost trecut pe lista neagră la toate facultăţile de medicină. Tatăl lui l-a adus la
mine şi mi-a spus:
— Hipnotizaţi-l şi faceţi-l să nu-şi mai roadă unghiile.
Henry avea douăzeci şi şase de ani. El mi-a zis:
— Vreau să studiez ştiinţele politice, dar tata mi-a tăiat toate fondurile.
Henry îşi găsise de lucru la un antreprenor de pompe fune- bre. Nu-i plăcea deloc ce făcea
acolo. Conducea o ambulanţă, l-am spus tatălui:
— O să mă ocup de fiul dumneavoastră. Am propriile mele metode de a face terapie.
Tatăl a replicat:
— Nu mă interesează metodele dumitale de a face terapie, numai să-l faci pe Henry să-şi
lase unghiile să crească. Nu am cum să-l bag pe fiul meu la facultatea de medicină cu aşa
nişte unghii oribile.
— Ce crezi despre obiceiul ăsta al tău? L-am întrebat pe
Henry.
— E un tipar înrădăcinat. Nu mă pot abţine să-mi rod unghiile. Probabil că le rod în
somn. Nu-mi doresc să am ase- menea unghii. Sunt respingătoare! Nu mi-ar plăcea să-mi
vadă mâinile o fată frumoasă, mi-a spus Henry.
I-am zis:
— Uite ce e, Henry, tu ai zece degete. Eu sunt absolut con- vins că unghiile de la nouă
degete îţi oferă suficientă hrană, aşa că poţi să-ţi laşi să crească unghia de la ce deget vrei tu,
şi să le rozi pe celelalte nouă.
— Aşa este, a acceptat Henry.
— De fapt, ai putea să-ţi laşi sa crească unghiile de la două degete, şi celelalte opt unghii
tot ţi-ar oferi suficientă tirană, am adăugat.
Henry a replicat:
— Înţeleg încotro bateţi. Până la urmă, o să-mi spuneţi că îmi este suficient un singur
deget, şi pot să las să crească nouă unghii. Fir-ar să fie, m-aţi prins cu logica dumneavoastră!
În scurt timp, avea unghiile crescute la toate cele zece degete.
Atunci i-am spus:
— Henry, tatăl tău nu te mai întreţine. Ai un loc de muncă şi cânţi la pian patru ore pe zi.
— Îmi place muzica, însă detest pianul. Chiar îmi place muzica, m-a asigurat Henry.
— Mai sunt şi alte instrumente în afară de pian, i-am zis.
Ai douăzeci şi doi de ani de experienţă privind cântatul la instrumente cu clape.
— O să-mi cumpăr o orgă electronică, m-a anunţat Henry.
Şi a reuşit să cânte aşa de bine la orga electronică, încât era foarte solicitat la nunţi şi
petreceri. A continuat să cânte la orgă pe toata durata studiilor de drept. Tatăl lui era furios pe
mine!
Al doilea fiu, hotărâse tatăl, trebuia să se facă preot epis- copalian. Dar el se însurase cu o
evreică. Îşi luase o slujbă ia un parc de maşini uzate. Era beţiv, vindea maşini de mâna a doua
şi se însurase cu o evreică!
Fiica primise şi ea instrucţiuni. Când avea sa fie mare, trebuia să se facă soră medicală.
Dar făta fugise. De acasă la şaisprezece ani! Se dusese în Carolina, de Nord sau de Sud, şi se
măritase cu iubitul ei, tot un adolescent.
Fratele lui Henry hotărâse ca, dacă Henry putea să studieze ştiinţele politice şi dreptul, nu
mai avea rost ca el şi soţia lui evreică să continue să se urască unul pe altul. Erau amândoi
nefericiţi în acea căsnicie. Nu mai avea de ce să bea. A divor- ţat. Preoţii episcopalieni nu au
voie să divorţeze. A spus: „Nu puteţi să mă faceţi preot episcopalian – o să mă fac vânzător
de maşini. Şi o să vând maşini noi\” Ei bine, a reuşit!
în felul acesta, Henry, avocatul, şi fratele lui, vânzătorul de maşini, prin exemplul dat, au
impus o conduită pentru sora lor şi pentru soţul ei în vârstă de şaisprezece ani. Cei doi şi-au
vizitat familiile şi şi-au impus punctul de vedere. Soţul ei avea să meargă la colegiu şi să ia
note bune. Putea sa studieze orice voia. Iar sora lor urma să meargă la colegiu şi să-şi ia
licenţa; ea şi soţul ei erau perfect capabili să ia singuri decizi- ile care îi priveau.
în această povestire, este scoasă în evidenţă natura coer- citivă a părinţilor. Tatăl avea o
idee fixă conform căreia fiul lui trebuia să devină medic. Mama avea o idee fixă, conform
căreia fiul ei trebuia să devină pianist. În mod tipic, tatăl i-a ordonat lui Erickson „să-l
hipnotizeze şi să-l facă să nu-şi mai roadă unghiile Chiar şi după ce Henry a fost trecut pe
lista neagră de către toate facultăţile de medicină, tatăl insista orbeşte că numai din cauza
unghiilor nu putea Henry să fie acceptat la o altă facultate. Ani de-a rândul, Henry
reacţionase la constrângerile părinţilor prin simptome pre- cum roaderea unghiilor. Desigur,
el nu avea sentimentul că e răspunzător de aceste simptome. A spus: „Nu mă pot abţine să-mi
rod unghiile.” Să vedem cum a procedat Eridison cu el —
şi cu întreaga familie.
Erickson a intervenit la început preluând el însuşi respon- sabilitatea, prezentăndu-se pe
sine drept „un tată bun”. A
spus: „O să mă ocup de fiul dumneavoastră.” Apoi s-a com- portat ca un îndrumător mai
raţional, cu care fiul se putea identifica, fără să-şi amâne propriile dorinţe şi idealuri.
Folosind o legătură dublă (spunându-i să roadă, dar să nu roadă), l-a determinat pe Henry
să admită, în stadiul incipi- ent al terapiei: „M-aţi prins cu logica dumneavoastră.”
Henry şi-a dat seama că, dacă urma sugestia lui Erickson, putea să-şi satisfacă nevoia de a-
şi roade unghiile şi, toto- dată, să-şi lase să crească aproape toate unghiile. Cu alte cuvinte,
el a fost încurajat să-şi exprime orice impulsuri legitime, dar să le direcţioneze – în acest
caz, asupra unei singure unghii. Apoi Erickson a aplicat acest principiu pro- blemei
cântatului la pian. El a determinat faptul că lui Henry îi plăcea cu adevărat muzica şi l-a
încurajat să-şi exprime şi să-şi satisfacă această zonă de interes şi plăcere. Oricum,
Henry şi-a ales singur instrumentul. Odată ce a descoperit că putea să facă ceea ce dorea, a
fost capabil să meargă mai departe, să-şi determine singur drumul în viaţă şi să urmeze
facultatea de drept utilizând talentul şi interesul pe care deja le exersase.
După ce Henry a ieşit de sub influenţa limitatoare a părinţilor şi a descoperit metode mai
eficiente decât rosul unghiilor pentru a se revolta, a putut să-şi ajute fratele să se impună.
După care cei doi fraţi şi-au unit forţele pentru a-şi
„impune punctul de vedere” în faţa părinţilor şi, de fapt, a întregii familii, inclusiv a soţului
surorii lor şi a părinţilor acestuia. Ei au putut să facă acest lucru pentru că uniunea lor le-a
dat putere şi pentru că reprezentau acum valori raţio- nale şi scopuri „sănătoase”.
Interesant este că nu au insistat ca sora lor să se despartă de soţul ei în vârstă de şaisprezece
ani. În schimb, soţul a fost inclus în programul de autoper- jecţionare care fusese
întotdeauna o prioritate a familiei şi care, întâmplător, era important şi pentru Erickson.
Era evident că mama şi tatăl credeau în educaţie şi în autoperfecţionare. Din nefericire,
ei fuseseră prea rigizi şi lipsiţi de sensibilitate în încercarea lor de a le impune valo- rile lor
copiilor. Cu toate acestea, în cele din urmă, toţi copiii fuseseră capabili să răspundă pozitiv
preocupării sănătoase a părinţilor faţă de ei. Henry a devenit avocat şi organist, împlinind
deopotrivă speranţele tatălui şi pe cele ale mamei.
Fratele lui Henry a pus capăt mariajuliu mixt care era clar că îi supăra pe părinţii lui, şi a
avut succes ca vânzător de automobile noi.
Erickson ilustrează „efectul de undă”, aşa cum a fost descris de Spiegel. Acest efect este
vizibil la fiecare individ şi la întreaga familie. Ameliorarea obiceiului lui Henry de a-şi roade
unghiile a condus la o mai mare încredere în sine, care, la rândul ei, a condus la un
comportament hotărât al acestuia. El „şi-a ales singur instrumentul” ’. Eliberarea de o con-
strângere iraţională a unui membru al familiei a condus la eliberarea următorului membru
al acesteia, care a condus la eliberarea următorului. Chiar şi părinţii excesiv de preocupaţi
au fost neîndoielnic eliberaţi de grija lor pentru copii, amplificată peste măsură. În orice
terapie, noi ştim că, deşi ne concentrăm asupra unui singur pacient, orice schimbare care se
va produce în cazul acelui pacient îi va afecta şi îi va schimba pe toţi cei care fac parte din
„lumea” sau din „siste- mul” lui.
Recadrarea i

În literatura psihoterapeutică există multe exemple care ilustrează procesul de recadrare.


Unul dintre cele mai remar- cabile ne este relatat de Victor Frankl în cartea sa From Death
Câmp to Existenţialism şi se referă la ceea ce a trăit acesta într- un lagăr de concentrare. În
vreme ce majoritatea tovarăşilor săi de încarcerare şi-au pierdut speranţa şi au murit,
Frankl şi- a ţinut mintea ocupată gândindu-se la prelegerile pe care avea să le ţină după ce
va fi eliberat – prelegeri pe tema experienţei pe care a trăit-o în lagăr. În felul acesta, el a
recadrat o situaţie lipsită de speranţă, în care putea să-şi piardă viaţa. A transformat-o în
mintea lui într-o sursă de experienţe bogate pe care le putea folosi pentru a-i ajuta pe alţii să
depăşească situaţii aparent lipsite de speranţă – fizice sau mentale. Sigur că există persoane
sceptice care vor spune că acest tip de gândire nu a avut niciun efect asupra faptului că a
supravieţuit; sau că pierderea speranţei nu i-a condamnat neapărat la moarte pe cei de
acolo. Oricum ar fi, acest tip de gândire l-a ajutat cu sigu- ranţă să-şi păstreze vii spiritul şi
mintea. Poate că i-au ţinut în viaţă şi trupul. Mai mult, observăm că reîncadrarea lui Frankl

a fost ceva „sintonie”4 cu orientarea lui generală privind viaţa. Lui chiar îi plăcea să
predea, să îi înveţe pe alţii., şi chiar avea experienţe în ceea ce priveşte prelegerile, aşa că,
pentru el, a fost ceva firesc să folosească această experienţă ca sursă pentru prelegerile
viitoare.
Watzlawick, Weakland şi Fisch, în Change, afirmă urmă- torul lucru: „Să recadrezi
înseamnă să schimbi cadrul con- ceptual şi/sau emoţional ori punctul de vedere în raport cu
care este experimentată o situaţie, şi să o plasezi într-un alt cadru, adecvat la fel de bine,
poate chiar mai bine, «datelor»
aceleiaşi situaţii concrete, şi care îi schimbă astfel întreaga semnificaţie.” Autorii de mai sus
îl citeazăpe filosoful Epictet, care a spus: „Nu lucrurile în sine îmi creează probleme, ci
opiniile pe care noi le avem despre ele.” Ei arată că „expe- rienţa noastră despre lume se
bazează pe împărţirea în clase a obiectelor percepţiei noastre” şi că „odată ce un obiect este
considerat ca făcând parte dintr-o clasă dată, este extrem de dificil să-l vezi ca aparţinând şi
unei alte clase”.
Prin recadrare, odată ce constatăm „apartenenţa alternativă la mai multe clase”, este dificil
să revenim la viziunea limi- tată asupra „realităţii” pe care am avut-o înainte.
Povestirile care urmează ne oferă exemple despre modul în care Erickson a folosit

i în original reframing. Tehnică prin care perspectiva pacientului asupra


problemei sale este rapid schimbată, prin descoperirea conotaţiei pozitive a
însuşirii nedorite sau a contextului în care aceasta a constituit sau ar putea
constitui o resursă.
4 Din engl. syntonic — aflat într-un echilibru emoţional şi reactiv faţă
de mediul înconjurător (n. red.).
recadrarea.
Spune-le că sunt mari
Fiul meu, Robert, a mai făcut un etaj la casa în care locuia.
Cu o noapte în urmă, el şi soţia lui se mutaseră sus. Douglas, care avea cinci ani, şi Becky,
care avea doar doi, erau grozav de speriaţi că pe ei îi lăsau jos. Robert a venit la mine. Iar eu
l-am sfătuit aşa: „Patul lui Douglas este mai jos decât patul părinţilor.” Robert trebuia să-i
demonstreze că el era acum băiat mare şi să facă legătura între faptul că el era mare şi
mărimea patului părinţilor, care rămânea jos. Becky trebuia să-şi raporteze statutul de fetiţă
mare la cât de mare era patul lui Douglas.
Apoi i-am spus lui Robert să se asigure că cei doi copii ştiau că puteau să folosească
interfonul pentru a comunica de la parter la etaj. Şi au dormit bine, deşi Douglas fusese foarte
agitat. Chiar îi întrebase daca putea să doarmă sus câteva nopţi, mai ales la început.
Important era să se concentreze asupra unui lucru care scotea în evidenţă eul, faptul că
patul era mare şi că el era acum băiat mare.
Erickson porneşte de la faptul că orice copil vrea să se facă mare. Copiii lui Robert au
fost feriţi de sentimentele de teamă şi neputinţă şi îndrumaţi să se vadă pe ei înşişi ca fiind
mai mari.
în loc să vadă ceea ce au pierdut – compania părinţilor –, copiii au fost întorşi cu faţa
spre viitor. Lui Douglas i s-a spus că, dacă se uita la patul părinţilor, el era următorul care
va dormi în acel pat. La fel, lui Becky i s-a reamintit că se făcea mare şi că, în curând, avea
să i se dea patul lui Douglas.
La modă
Fiica mea a venit de la şcoala şi mi-a zis:
— Taţi, toate fetele de la şcoală îşi rod unghiile, şi vreau să fiu şi eu la modă.
I-am spus:
— Ei bine, sigur că trebuie să fii la modă. Cred că pentru fete este foarte important să fie
la modă. Ai rămas mult în urmă faţa de restul fetelor. Ele au avut tot timpul să exerseze.
Aşa că, după mine, cel mai bun mod de a le ajunge din urmă este să ai grijă să-ţi rozi unghiile
suficient de mult, în fiecare zi. Uite, eu zic că, dacă îţi rozi unghiile câte cincisprezece

minute de trei ori pe. Zi., în fiecare zi (o să-ţi dau eu un ceas), ia ore fixe, poţi să ajungi la
nivelul lor.
La început, s-a apucat de treaba asta cu tot entuziasmul.
După care a început sa întârzie şi apoi să renunţe repede, până când, într-o zi, rrii-a spus:
— Taţi, o să lansez o nouă modă în şcoală – unghiile lungi.
începând prin „a se alătura pacientei” în dorinţa ei de a fi la modă, Erickson îşi propune
să transforme „comporta- mentul la modă” într-un calvar. El a folosit în mod frecvent
această abordare a simptomelor —procedând în aşa fel încât să-ţi fie mai greu să te ţii de ele
decât să renunţi.
Fata cel mai uşor de sedus
Am aici o scrisoare de la o studentă care a venit la mine când era în ultimul an de
facultate. Iată ce spunea ea: „Mama a fost dominată de mama ei toată viaţa. Aşa că mama şi-a
jurat ca, atunci când ajunge adult, dacă o să aibă un copil, să nu-l domine. Mama mi-a fost
cea mai bună amică, cea mai bună prietenă, tot timpul cât am fost la şcoala primară şi în
liceu. După aceea am plecat în California, la o universitate catolică de acolo. Sunt o catolică
înfocată. Mama mă sună de două ori pe săptămână, sau o sun eu de două ori pe săptă- mână,
şi ne scriem scrisori una alteia săptămânal, fiindcă este cea mai bună prietenă a mea.
Dar totuşi ceva nu merge bine. Când am plecat la facul- tate, am sărit de la 48 kg, cât
cântăream de obicei, la 58 kg.
În prima vară în care am venit acasă am slăbit până la 37 kg.
După care, când am plecat iar la facultate, am ajuns din nou la 58 de kg. În vara următoare,
am slăbit iar până la 37 kg.
Acelaşi lucru s-a întâmplat şi în vara următoare. Acum se apropie Pastele, şi anul acesta
termin facultatea. Am 58 kg şi vreau să-mi petrec vara în Phoenix. Şi nu suport să fiu aşa de
grasă, Mănânc non-stop tot felul de alimente nesănătoase, nu mă pot controla. M-aţi putea
ajuta?”
Am adus-o în stare de transă şi am vorbit despre greutatea ei. Şi atunci am aflat: generaţia
mai în vârstă nu poate să fie prietenă cu o elevă de grădiniţă, o elevă de şcoală primară.
I-am spus că mama ei nu era o prietenă adevărată. Fata nu avusese niciun iubit şi îi făcea
confidenţe numai mamei. Dacă ar fi avut un iubit, ar fi renunţat la el, fiindcă o făcea să se
simtă ciudat. Nu era capabilă să descrie acele senzaţii.
I-am spus atunci când era în stare de transă că trebuia să cunoască anumite lucruri, că
putea să mă asculte cu subcon- ştientul. Apoi o să lucrez cu ea ca sa poată asculta cu mintea
conştientă. În stare de transă uşoară, i-am explicat cum o mamă nu poate să fie prietena cea
mai buna a fiicei ei şi că, dimpotrivă, mama o domina într-un mod invers celui în care fusese
ea dominată. I-am spus că trebuia să se gândească temeinic la asta, până înţelegea. I-am spus
că de problema greutăţii corporale o să ne ocupăm mai târziu. Vara, s-a întors în Phoenix şi a
slăbit doar până la 51 kg. După care mi-a spus:
— Aveţi dreptate, mama chiar mă domină într-un mod invers celui în care a dominat-o
mama ei. Bunica locuieşte cu noi şi îi domină şi pe mama, şi pe tata. Iar tata e beţiv. Mama
mă domină, iar eu vreau să fiu o fată normală. Ştiu că am sentimente ciudate, pe care nu le
înţeleg.
I-am spus:
— Eşti o catolică înfocată, eşti foarte evlavioasă, dar eşti fata cel mai uşor de sedus din
Statele Unite.
Părea îngrozită. Mi-a spus:
— Nimeni nu are cum să mă seducă.
I-am zis:
— O să-ţi explic cât de uşor poţi fi sedusă. Iar tu o să te gândeşti bine la asta. Dacă aş fi
un tânăr care vrea să te seducă, ţi-aş da întâlnire, te-aş scoate la cină şi la un film, şi ţi-ai
petrece timpul într-un mod foarte plăcut. La a doua întâlnire, ţi-aş spune că eu cred că eşti
foarte frumoasă şi că mă simt foarte atras de tine.. Iar. În restul întâlnirii aş fi absolut nepri-
hănit. Aş avea grija să te simţi bine. La a treia întâlnire, ţi-aş spune că mi-ar plăcea să te
seduc, dar ştiu ca nu eşti genul de fată care poate fi sedusă. „Hai să nu mai vorbim despre asta
şi să ne distrăm.” Dar ţi-aş face următoarea recomandare: „Nu îmi da opt întâlniri. O să fii în
perfectă siguranţă la primele şapte întâlniri. Dar să nu-mi dai întâlnire a opta oară.”
Atunci vei fi în siguranţă să-mi dai a patra întâlnire, a cincea întâlnire. Dar în tot acest
timp, hormonii tăi îşi vor face de cap. La a şaptea întâlnire, hormonii tăi vor fi bine încinşi.
Te-aş săruta de noapte bună pe frunte. Aş aştepta o săptămână, după care ţi-aş da telefon
pentru a opta întâlnire.
Ştii ce ar urma să se întâmple atunci.
A fost de acord în legătură cu ce ar fi urmat să se întâmple.
l-am spus:
— Aşa, cât despre greutatea ta corporală, ai avut un tipar greşit, care a durat patru ani. Nu
poţi să ieşi din ei dintr-odatâ.
Prin urmare, până la Crăciun vreau să-mi dai o poză din faţă şi în oglindă cu tine în costum de
baie. Şi vreau să mi-o aduci personal, în ziua de Crăciun.
A venit cu fotografiile. Era deprimată, nefericită.
— Aveam 57 kg când am făcut poza asta. Şi mă uram.
l-am spus:
— Văd ca ai multă grăsime pe tine. Nu vreau să păstrez pozele astea. Poţi să le iei înapoi.
— Nici eu nu le vreau, mi-a zis. O să le rup în bucăţi.
Peste un an cântărea între 45 şi 48 kg şi avea un iubit sta- bil. Şi mi-a spus:
— Mâinile i se opresc pe genunchii mei – şi i se opresc pe umerii mei. Acum ştiu ce e cu
acele senzaţii ciudate. Şi nu am de gând să mai predau încă un an la şcoala catolică. O
să-mi găsesc un post la şcoala publică.
Aşa că anul acesta, în septembrie, a început să predea la şcoala publică. Şi era o fată
foarte frumoasă.
Erickson a comentat că, atunci când această studentă se afla acasă, era o „fetiţă”;
atunci când se afla departe de casă, era o fată „mare”. El a notat acest lucru, dar nu a simţit
că era necesar să i-l comunice pacientei. De ce îi spune
Erickson că poate fi sedusă? În primul rând, el îi captează în totalitate atenţia prin această
provocare. Apoi, cred eu, încearcă să evidenţieze faptul că ea este capabilă de senzaţii
sexuale normale – că, de fapt, acele „senzaţii ciudate” care ar determina-o să se despartă de
un iubit erau senzaţii sexuale normale. Erickson o lasă să experimenteze, în imaginaţie,
modul în care aceste senzaţii pot fi intensificate până în punc- tul în care ea le-ar simţi
efectiv. Atitudinea ei faţă de acele senzaţii „ciudate” este recadrată. Ea e capabilă să aibă
sentimente pozitive faţă de ele şi să se gândească la ele.
După ce Erickson o „seduce” cu povestea lui., el insistă să-i aducă o poză cu ea în
costum de baie. Privind fotogra- fia, care o arată aproape goală, el consolidează fantezia
inti- mităţii pe care o iniţiase („seducţia”). În felul acesta, ca fată
„mare”, departe de casă, ea are experienţa unui „iubit”
(Erickson) care respinge imaginea ei supraponderală atunci când se referă la „grăsimea” ei
şi îi spune că nu vrea să păstreze pozele. Iar ea îşi respinge propria imagine supra-
ponderală, rupând fotografiile. În urma interacţiunii cu
Erickson, ea şi-a schimbat imaginea despre sine şi atitudinea faţă de propria sexualitate.
Mergeţi pe jos doi kilometri
Un poliţist pensionat pe caz de boală mi-a spus:
— Sufăr de emfizem, hipertensiune arteriala şi, după cum vedeţi, sunt supraponderal.
Beau prea mult. Mănânc prea mult. Vreau să muncesc undeva, dar nu pot din cauza emfî-
zemului şi a hipertensiunii. Aş vrea să mai reduc din ţigări.
Mi-ar plăcea să mă las de tot de fumat. Aş vrea să nu mai beau 200 ml de whisky pe zi şi să
mănânc raţional.
— Sunteţi căsătorit? L-am întrebat.
— Nu, sunt celibatar, mi-a răspuns. De obicei, îmi fac singur de mâncare, dar imediat
după colţ e un restaurant mic, convenabil, la care mă duc des.
— Aşadar, aveţi imediat după colţ un mic restaurant la care puteţi sa luaţi cina. Ţigările
de unde vi le cumpăraţi?
Cumpăra câte două cartuşe o dată. I-am spus:
— Cu alte cuvinte, dumneavoastră cumpăraţi ţigări nu pentru astăzi, ci pentru viitor. Aţi
spus că vă gătiţi singur, unde vă faceţi cumpărăturile?
— Din fericire, există o mică băcănie chiar la colţ. De acolo îmi cumpăr alimente şi ţigări.
— De unde cumpăraţi alcoolul?
— Din fericire, am un magazin de băuturi chiar lângă băcănie.
— Deci există un restaurant convenabil chiar după colţ, o băcănie convenabilă chiar după
colţ, un magazin de băuturi convenabil chiar după colţ. Şi vreţi să faceţi jogging, dar ştiţi că
nu puteţi să alergaţi. Ei bine, problema dumneavoastră este cât se poate de simplă. Vreţi să
faceţi jogging, şi nu puteţi.
Dar puteţi să mergeţi la pas. În regulă, cumpăraţi-vă un singur pachet de ţigări. Mergeţi în
partea cealaltă a oraşului ca să vă cumpăraţi acest pachet. Aşa, veţi începe să vă recăpătaţi
forma fizică. Cât despre alimente, nu vă mai faceţi cumpără- turile la băcănia convenabilă de
la colţ. Duceţi-vă la o băcănie aflată la un kilometru sau un kilometru şi jumătate distanţă, şi
cumpăraţi doar cât gătiţi o dată. Asta înseamnă să faceţi trei plimbări pe zi. Cât despre
băutură, puteţi sa beţi cât poftiţi.
Primul pahar, beţi-l la un bar aflat la cel puţin un kilometru distanţă. Daca mai vreţi să beţi
ceva, găsiţi un alt bar aflat la cel puţin un kilometru distanţă. Dacă tot mai vreţi să beţi, găsiţi
un alt bar aflat la un kilometru distanţă.
S-a uitat la mine de-a dreptul furios. Mi-a aruncat vorbe urâte. A plecat plin de nervi.
Cam peste o lună, a venit la mine un alt pacient. Mi-a spus:
— M-a trimis la dumneavoastră un poliţist care s-a pen- sionat. Mi-a zis că sunteţi
singurul psihiatru care ştie ce face.
Poliţistul n-a mai putut să cumpere un cartuş de ţigări după ce a fost la mine! Acum ştia
că mersul la băcănie era un act conştient. Ţinea lucrurile sub control. Eu nu l-am privat de
mâncare. Nu l-am privat de tutun. Nu l-am privat de alcool. Eu doar i-am oferit prilejul de a
merge pe jos.
Acest pacient a fost forţat să-şi recadreze comportamen- tul. A trebuit să-l scoată din
categoria comportamentului involuntar. A înţeles, potrivit comentariului lui Erickson, că
„mersul la băcănie era un act conştient”.
Aici Erickson şi-a dat seama că avea de-a face cu un om care, o perioadă îndelungată,
fusese obişnuit să îndepli- nească ordine. Prin urmare, el îi dă ordine, aşteptându-se ca
fostul poliţist să le îndeplinească. Acesta este un exemplu important de întâlnire cu pacientul
în propriul său cadru de referinţă. Nu înseamnă că şi alţi pacienţi trebuie neapărat să fie
trataţi în această manieră.
Boabe şuierătoare
Într-o zi, o studentă a tras un vânt zgomotos în sala de curs, în timp ce scria la tablă. S-a
răsucit pe călcâie şi a ieşit în fugă, s-a dus în apartamentul în care locuia, a tras jalu- zelele,
şi-a comandat alimente la telefon şi s-a dus să le ia după ce s-a înnoptat bine. Iar eu am primit
o scrisoare de la ea, în care spunea: „Vreţi să mă acceptaţi ca pacientă?”
Am observat adresa din Phoenix pe care şi-o dădea şi i-am trimis răspuns: „Da, vreau.”
Mi-a scris din nou: „Sunteţi sigur că vreţi să vă fiu pacientă?” M-a mirat – dar i-am tri- mis
răspuns: „Da, chiar vreau.”
I-au trebuit cam trei luni, dar până la urmă mi-a scris şi mi-a spus: „Aş dori să mă
programaţi după ce se înnoptează.
Şi nu vreau să mă Vadă nimeni. Vă rog, să nu fie nimeni pe acolo când vin la
dumneavoastră.”
l-am făcut programare pentru zece şi jumătate, şi atunci mi-a povestit despre episodul de
flatuienţă zgomotoasă şi despre cum fugise din clasă şi se închisese în casă. Mi-a mai spus că
se convertise la catolicism. Catolicii convertiţi sunt întotdeauna foarte credincioşi; aşa că am
întrebat-o:
— Eşti cu adevărat o bună catolică?
Iar ca m-a asigurat că este. Şi am stat cu ea două ceasuri, punându-i întrebări despre cât
de bună catolică este.
La următoarea şedinţă, i-am zis:
— Spui că eşti o bună catolică. Dacă-i aşa, atunci de ce îl ofensezi pe Dumnezeu; de ce îi
iei numele în deşert? Fiindcă asta faci. Ar trebui sa-ţi fie ruşine – iei numele Domnului în
desert, şi mai zici că eşti o bună catolică!
A încercat să se apere.
l-am zis:
— Pot să-ţi dovedesc că nu-l respecţi pe Dumnezeu.
Mi-am scos cartea de anatomie, un atlas, cu ilustraţii despre întregul corp omenesc. I-arn
arătat o secţiune transver- sală a rectului şi a sfincterului anal.
I-am spus:
— Omul se pricepe foarte bine să construiască lucruri.
Dar poţi să-ţi închipui un om suficient de priceput să constru- iască o supapă care conţine
materie solidă, materie lichidă şi aer – dar emite în jos numai aerul!
l-am zis:
— Dumnezeu a făcut asta. De ce nu-l respecţi pe Dumnezeu?
Apoi am adăugat:
— Vreau să faci dovada faptului că-l respecţi pe Dumnezeu sincer, cu toată convingerea.
Vreau să faci o mâncare de fasole. Marinarii o numesc boabe şuierătoare. Condimenteaz-o cu
ceapă şi usturoi. Apoi scoate-ţi de pe tine toate hainele, dansează şi ţopăie prin tot
apartamentul, şi emite vânturi sonore, uşoare, puternice, slabe… şi bucură-te de lucrarea lui
Dumnezeu.
A făcut ce i-am spus. Peste un an, era măritată, şi i-am făcut o vizită la domiciliu ca să
văd ce face. Avea un copilaş.
Şi, când eram acolo, mi-a spus:
— E timpul să hrănesc bebeluşul.
Şi-a descheiat bluza, şi-a scos sânul şi i-a dat pruncului să sugă, continuând sa stea de
vorbă cu mine, foarte degajată. O
schimbare completă a sistemului de referinţă.
///
Fată de scorţişoară
O femeie pe care o tratasem împotriva durerii a venit din nou la cabinet. Mi-a spus:
— De data asta, am venit pentru altcineva. E vorba de fiica mea. Are opt ani. O urăşte pe
sora ei; ma urăşte pe mine;
îl urăşte pe tatăl ei; îi urăşte pe învăţătoare şi pe colegii de şcoală; îi urăşte pe poştaş, pe
lăptar, pe omul de la benzinărie —
pur şi simplu, urăşte pe toată lumea. Se urăşte şi pe ea. De multă vreme tot încerc s-o conving
să meargă la vară în
Kansas, la bunici. Îi urăşte, cu toate că nu-i cunoaşte.
— De unde provine toată ura asta? Am întrebat-o.
— Are faţa plină de pistrui. Copiii de la şcoală au poreclit-o
Pistruiata, şi urăşte grozav pistruii ăştia.
— Unde e fata?
— E afară, în maşină, nu vrea să intre. Vă urăşte pe dumneavoastră fiindcă are pistrui.
I-am spus:
— Mergeţi şi aduceţi fata încoace, chiar cu forţa. Aduceţi-o aici, în camera asta.
Eu tn-am aşezat la birou în camera alăturată. N-a fost nevoie ca mama sa folosească forţa.
Fata a intrat şi a rămas în prag, cu pumnii încleştaţi, cu maxilarul împins în afară, aruncându-
mi o privire feroce, gata de luptă.
Cum stătea acolo, m-am uitat la ea şi i-am spus:
— Eşti o hoaţă! Furi
Mi-a zis că nu e hoaţă şi că nu fură. Putea să se bată pe tema asta.
— O, ba da, eşti hoaţă! Furi lucruri. Şi eu ştiu ce ai furat.
Am şi dovezi, că ai furat.
— Nu aveţi nicio dovadă. Eu nu am furat niciodată nimic, a protestat ea.
— Ştiu şi unde erai când ai furat ce ai furat, i-am zis.
Fata era furioasă rău pe mine. I-am zis:
— O să-ţi spun unde erai şi ce ai furat. Erai în bucătărie, aşezai masa. Stăteai la masa din
bucătărie. Te-ai întins spre borcanul cu prăjiturele, în care erau fursecuri cu scorţişoară, chec
cu scorţişoară, cornuleţe cu scorţişoară – şi ai vărsat pe tine un pic de scorţişoară – eşti o Faţă
de Scorţişoară.
Asta se întâmpla acum doi ani.
Ce a făcut ea a fost să reacţioneze emoţional, şi favorabil, la pistrui. Se afla în cadrul
mental de a reacţiona favorabil fiindcă îi intensificasem intenţionat ostilitatea şi furia, apoi îi
făcusem în minte, efectiv, un vid. Pentru că i-am spus că ştiu unde se afla când a furat, ştiam
şi ce furase. Şi aveam dovezi.
Prin urmare, se simţise uşurată de acuzaţia că e hoaţă când înţelesese că nu era întemeiată. Eu
glumisem cu ea, iar situa- ţia devenise una amuzantă. Ei îi plăceau comuleţele cu scor-
ţişoară, sau checul, sau fursecurile, şi îi botezasem altfel pistruii. Terapia o făcuseră emoţiile
ei, modul ei de gândire, reacţiile ei. Chiar dacă ea nu ştia lucrul acesta.
Mai târziu, Erickson a făcut următorul comentariu pe marginea povestirii „Faţă de
scorţişoară”: „Şi mai trebuie să învăţaţi că important nu este ce faceţi voi, ce spuneţi voi, ci
ceea ce face pacientul, ceea ce înţelege el.”
Am avut ocazia să văd o felicitare şi un bilet pentru dr.
Erickson de la Faţă de Scorţişoară. „Stimate domnule
Erickson, astăzi m-am gândit la dumneavoastră. Citeam scri- sorile acelea «aiurite» pe care
mi le-aţi trimis. Ce mai faceţi?
O să încerc să nu uit să vă trimit o vedere de Sf. Valentin.
Anul acesta sunt în clasa a şasea. Probabil că nu vă amintiţi de mine aşa de bine, dar o să vă
amintiţi când o să vedeţi porecla mea. ÎNTOARCEŢI PE PARTEA CEALALTĂ. Mă numesc
B-H —(Faţă de Scorţişor) sic Acum nu mă mai deranjează. De la
Faţă de Scorţoşoară sic”
Felicitarea era imprimată în trei nuanţe diferite de violet, cu creioane colorate. Iar
bileţelul era însoţit, de fotografia color a unei fetiţe încântătoare cu părul şaten-roşcat şi faţa
acoperită de pistrui. Era toată numai un zâmbet.
Psoriazis
O tânără mi-a spus:
— De luni de zile încerc să-mi fac curaj să vin la dumneavoastră. După cum observaţi,
am guler înalt şi mâneci lungi, deşi e vară. Azi-noapte însă, când am văzut câtă mătreaţa era
pe covor, şi azi-dimineaţâ, câtă mătreaţă era în pat, m-am gândit: trebuie neapărat să mă vadă
un psihiatru.
Am psoriazis, nu are cum sa-mi facă ceva mai rău.
— Deci credeţi că aveţi psoriazis, i-am zis eu.
— N-aş suporta să-mi scot hainele. V-aţi uita la corpul meu, la braţe, la gât. S-ar putea să
las mătreaţă peste tot.
— Haideţi să mă uit la psoriazis. N-o să mă mor din asta, şi nici dumneavoastră nu muriţi.
Mi-a arătat. M-am uitat cu atenţie, apoi i-am zis:
— Nu aveţi decât mai puţin de o treime din psoriazisul pe care credeţi că îl aveţi.
Mi-a răspuns:
— Am venit la dumneavoastră pentru că sunteţi medic. Iar dumneavoastră îmi spuneţi că
am mai puţin de o treime din tot psoriazisul ăla, când eu văd cât de mult am, iar
dumneavoastră îl reduceţi la o treime.
I-am zis:
— Aşa este. Aveţi -multe emoţii. Aveţi un pic de psoriazis şi multe emoţii. Sunteţi vie,
aveţi emoţii; un pic de psoriazis şi multe emoţii. O mulţime de emoţii pe braţe, pe corp, dar
dumneavoastră le numiţi „psoriazis”. Prin urmare, nu puteţi să aveţi decât o treime din cât
credeţi că aveţi.
— Cât vă datorez? M-â întrebat.
I-am spus cât.
— O să vă scriu un cec, dar nu mai vin la dumneavoastră, mi-a zis.
Peste două săptămâni, m-a sunat şi m-a întrebat:
— Puteţi să-mi faceţi o programare?
— Da.
— Vreau să-mi cer scuze. Vreau să vin din nou la con- sultaţie.
— Nu aveţi de ce să vă cereţi scuze, pentru că eu v-am pus diagnosticul corect şi nu vreau
să mi se ceară scuze.
Mi-a zis:
— Presupun că aveţi dreptate. N-ar trebui să-mi cer scuze.
Ar trebui să vă fiu recunoscătoare că aţi pus diagnosticul corect. Nu mai am mătreaţă, şi
uitaţi-vă la braţele mele. Mai am câte un petic pe ici, pe colo, dar atât. La fel şi pe restul
corpului. Am fost furioasă pe dumneavoastră două săptămâni încheiate.
Când Erickson îi spune tinerei „Aveţi un pic de psoriazis şi multe emoţii”, el stabileşte o
legătură între psoriazis şi emoţii, sugerând că, dacă emoţiile sunt mai multe, psoria- zisul va
fi mai puţin, iar dacă psoriazisul e mai mult, vor fi mai puţine emoţii. Apoi îi oferă ocazia de
a-şi canaliza emoţi- ile către el. Când s-a înfuriat pe el şi a fost furioasă vreme de două
săptămâni, psoriazisul s-a împuţinat. A avut multe emoţii şi puţin psoriazis.
în felul acesta, Erickson îşi pregăteşte pacienţii să gă- sească un nou cadru de
referinţăprovocăndu-i, punându-i în încurcătură sau producăndu-le emoţii neplăcute.
Recadrarea este realizată în armonie cu seturile mentale şi cu convinge- rile persoanei în
cauză. În „Boabe şuierătoare”, el stabileşte mai întâi că pacienta se consideră religioasă.
Cu fetiţa din
„Faţă de Scorţişoară”, el adoptă o atitudine jucăuşă, potri- vită atunci când ai de-a face cu
un copil. Iar în cazul pacien- tei cu psoriazis stabileşte o legătură cu atitudinea anta- gonistă
şi tendinţa competitivă a acesteia printr-o provocare.
Pacienta cu psoriazis îşi dă seama că era într-adevăr furi- oasă. Ea recunoaşte faţă de sine
însăşi că Erickson a avut dreptate şi că ea chiar avea foarte multe emoţii. La nivel sub-
conştient, s-a stabilii că el trebuia. Să aibă dreptate şi în restul afirmaţiei pe care o făcuse –
şi anume că ea avea doar o treime din psoriazisul pe care credea că îl are. Corpul ei a
început să-i demonstreze acest lucru, iar erupţia a dispărut în mare parte.
Odată ce „Faţă de Scorţişoară” a zâmbit uşurată auzind că fusese botezată „Faţă de
Scorţişoară” în loc să i se spună că e hoaţă, a fost predispusă să zâmbească de fiecare dată
când se gândea la pistruii ei. În felul acesta, ura şi furia de la început au fost înlocuite cu un
sentiment uşor amuzant.
După cum explică Erickson, „situaţia devenise una amu- zantă”. Iar această situaţie
amuzantă a continuat şi după ce fetiţa nu s-a mai aflat în prezenţa lui Erickson.
În „Boabe şuierătoare”, situaţia este recadrată pentru pacientă, dintr-una în care ea se
simţea umilită din cauză să nu se putea controla într-una în care putea să aprecieze con-
trolul desăvârşit pe care îl avea de fapt – adică putea să emită doar gaze, dar să reţină în
rect materia lichidă şi mate- ria solidă. În fapt, ea a fost îndemnată să se bucure dansând
goală prin apartament pentru a exersa acest control. Desigur, la un nivel superficial,
Erickson îi permite să dea vânturi, şi este posibil ca acest lucru să fi şters mustrările
anterioare care condamnau un atare comportament. El îi respectă totuşi inhibiţiile, pentru că
nu îi sugerează să facă asia în public.
în mod incidental, -. Erickson ne arată că această povestire are şi o continuare. Faptul că
femeia şi-a acceptat corpul a determinat-o să accepte şi alte funcţii naturale; astfel, ea este
în stare să-şi expună sânul şi să-şi alăpteze copilul în timp ce discută cu Erickson, un an mai
târziu.
Nici măcar o erecţie
Eu încerc să croiesc terapia pe măsura fiecărui pacient în parte. Odată a venit la mine un
medic şi mi-a zis:
— Prima experienţă sexuală am avut-o într-un bordel. A
fost ceva dezgustător. Aşa încât în cei douăzeci de ani care au trecut de atunci nu am mai avut
nici măcar o erecţie. Am plătit femei, le-am dat bani grei şi le-am spus: „Ajutaţi-mă să am
erecţie.” Dar niciuna n-a reuşit.
Acum am găsit o fată cu care vreau să mă însor. Am încercat să mă culc cu ea. E foarte
drăguţă şi îndatoritoare, dar tot nu reuşesc să am erecţie.
I-am spus:
— Aduceţi fata să stea de vorbă cu mine, o să fie o discuţie privată între ea şi mine, după
care o să vorbesc cu amândoi.
I-am spus fetei:
— Culcă-te cu el în flecare scară, dar poartă-te ca o femeie rece. Nu-l lăsa să te atingă pe
sâni sau pe corp, sub riicio formă. Pur şi simplu îi interzici să facă asta. Este foarte important
să urmezi aceste instrucţiuni.
L-am chemat pe medic la mine şi i-am zis:
— L-am spus lui Mildred că trebuie să se culce cu dumneata în flecare noapte. I-am spus
să-ţi respingă orice încercare de a o săruta, de a o atinge pe sâni, pe părţile intime, pe corp.
Trebuie să te respingă total. Vreau ca acest lucru să se întâmple vreme de trei luni. După asta
veniţi să discutăm situaţia.
Pe la începutul lui martie, nu s-a mai putut stăpâni şi a
„violat-o”.
Mildred era o femeie foarte frumoasă, arăta foarte bine.
Când a fost nevoit sa se confrunte cu imposibilitatea venită din partea lui Mildred, nu din
partea lui, acest lucru a schim- bat cadrul de referinţă. Mildred era aceea care făcea imposibil
actul sexual, nu el.
Aşa că nu mai avea motive să se plângă de penisul lui flasc. Mildred făcea ca lucrul
acela sa fie imposibil pentru el.
întrucât prima experienţă sexuală avută într-un bordel îl dezgustase pe pacient, iar
încercările lui de a se vindeca singur, „plătind” femei, întărise tiparul de eşec al acestuia,
Erickson a stabilit că impotenţa lui era un rezultat al sexului uşor accesibil. Prin urmare,
Erickson, ajutat de iubita pacientului, a creat o situaţie opusă – una în care sexul era
interzis. În explicaţia pe care o dă celor întâmplate, Erickson foloseşte în mod expres
referinţe vagi. Când, în ultima pro- poziţie, spune „Mildredfăcea ca lucrul acela săfie
imposibil pentru el, noi (şi, probabil, şi pacientul) ne întrebăm care este
„lucrul acela” care este imposibil pentru el: actul sexual? Să se plângă de penisul lui flasc,
adică să se masturbeze fără erecţie? Să rămână impotent? Oricare ar fi răspunsul, el a reuşit
să transfere „inamicul” în afara pacientului. În felul acesta, în loc să fie supărat pe el însuşi
şi să-şi întărească astfel neputinţa de a avea o erecţie, pacientul putea să atace cauza
„imposibilităţii” aflate în afara lui, în Mildred. Şi face asta „violând-o După ce a avut
raporturi sexuale fără să se mai îngrijoreze dacă va avea erecţie, se presupune că va putea
săfacă dragoste fără să mai fie nevoie de acest puter- nic element de agresiune.
Pleosc, pleosc, pleosc
O fată de cincisprezece ani îşi sugea tot timpul degetul mare. Părinţii ei m-au sunat şi au
început să plângă şi să se tânguie. Mi-au spus că fata îi necăjea cât era ziua de lungă sugându-
şi degetul. Îşi sugea degetul cât timp mergea cu autobuzul şcolii, iar şoferul se considera
jignit. La fel şi cei- lalţi copii. Profesorii se plângeau de ea că îşi suge degetul.
I-au spus fetei că or s-o aducă la mine.
Fata a intrat în cabinet sugându-şi zgomotos degetul, cu obrăznicie. Părinţii erau în
camera alăturată şi nu auzeau ce-i spun.
— Vreau să îţi spun că eşti foarte proastă că-ţi sugi dege- tul, i-am zis.
— Vorbiţi ca părinţii mei.
— Nu, vorbesc inteligent. Accepţi faptul că părinţii tăi se simt uşor stingheriţi, că şoferul
de pe autobuz se simte uşor stingherit. Te afişezi în toată şcoala cu obiceiul de a-ţi suge
degetul. Câte mii de copii sunt în şcoală? Tu te afişezi în faţa tuturor. Dacă nu ai fi proastă,
dacă ai fi inteligentă, ţi-ai suge degetul într-un fel care chiar să-l scoată din pepeni pe tatăl
tău.
Am aflat de la tatăl tău şi de la mama ta ca după cină aveţi un program fix. Tatăl tău
citeşte ziarul. Se aşază şi îl citeşte, de la cap la coadă. I-am făcut pe părinţii tăi să-mi promită
că or să-şi ţină gura referitor la obiceiul tău de a-ţi suge degetul.
N-or să scoată o vorbă despre asta.
Aşa că te rog să iei un ceas. Diseară, după ce mâncaţi, aşază-te lângă tatăl tău şi suge-ţi
degetul cu plescăieli preţ de douăzeci de minute, iar pe mama, care e o persoană foarte
tipicară, las-o să spele vasele. Îi place să coasă cuverturi din petice. După ce spală vasele,
întotdeauna se aşază şi lucrează la cuvertură. După cele douăzeci de minute de stat lângă tatăl
tău, aşază-te lângă mama. Stai cu ochii pe ceas şi suge-ţi degetul – cu simţ de răspundere,
pleosc, pleosc, pleosc.
l-am pus pe părinţii tăi să-mi promită că n-or să spună nimic că-ţi sugi degetul. Aşa că
poţi să te joci în voie cu sentimentele lor. Pentru că ei nu au ce să facă.
Cât despre şoferul de pe autobuz – vă vedeţi doar de două ori pe zi. Pe copiii de la şcoală
îi vezi zilnic. Nu îi vezi nici pe şofer, nici pe copiii de la şcoală sâmbăta şi duminica.
Aşa că trebuie să te afişezi. De obicei, orice fată de şcoală nu poate să sufere un anumit băiat
sau o fată anume. Aşa că foloseşte-te de faptul ca sugi degetul. De câte ori se uită la tine
băiatul acela sau fata aceea, bagă-ţi degetul în gură. Şi suge-l pe bune. Nu există elev care să
nu aibă un profesor pe care nu-J suportă. Nu trebuie să-ţi sugi degetul fără rost în faţa
celorlalţi profesori. Când îl vezi pe profesorul respectiv, vâră-ţi degetul în gură şi suge-l cu
plescăieli.
în mai puţin de o luna, a descoperit că erau şi alte lucruri de făcut. Eu transformasem
suptul degetului într-o obligaţie, iar ea nu voia să fie obligată să facă un anumit lucru.
Când Erickson pune accentul pe „programul fix” al părinţilor, el atrage în mod indirect
atenţia fetei asupra caracterului coercitiv al propriului ei comportament referitor la suptul
degetului. El sugerează că ar putea să înceteze să mai fie „proastă” (adică să nu mai
acţioneze fără săfie con- ştientă de ceea ce face şi fără să aibă un scop). În schimb, ar putea,
în mod intenţionat, să-şi exprime ostilitatea mai efi- cient. Comportamentul ei privind suptul
degetului este reîn- cadrat. Acesta încetează să mai fie un „obicei ceva ce nu poate fi
controlat. Acum este o formă utilă de comunicare —
de ostilitate.
În această povestire, ca în multe dintre cele care se ocupă de tratarea copiilor, Erickson
începe cu „Am trimis părinţii în altă cameră şi am stat de vorbă cu copilul”. La un nivel, el
respectăfiecare copil ca pe un individ, departe de părinţi.
La un alt nivel, el vorbeşte cu copilul care există în fiecare din noi. Părinţii, care adeseori
reprezintă constrângerea, nerăbdarea şi absenţa acceptării, sunt îndepărtaţi. Ei nu trebuie să
intervină în terapie. La acest nivel, Erickson ne spune să renunţăm la pretenţiile propriului
supraeu excesiv de rigu- ros, la toate acele „trebuie să” extrem de stricte, şi să lăsăm
potenţialul copilului să iasă la iveală şi să se dezvolte. Este posibil ca el să ne spună să nu ne
îngropăm impulsurile copilăreşti – spontaneitatea, curiozitatea, impetuozitatea,
expansivitaleă, şi aşa mai departe —ci să canalizăm aceste impulsuri sau să le direcţionăm
„în mod inteligent”. Când, ca în cazul acestei fete, suntem în stare să vedem legătura dintre
ceea ce facem şi reacţia celorlalţi (de pildă, iritarea lor), putem hotărî să punem capăt
respectivului tip de com- portament.
Acest tip de „prescriere a simptomului” poate fi considerai şi o punere în practică a
dictonului lui Alfredadler referitor la terapie. Adler a spus cândva: „Terapia este ca şi cum
ai scuipa în supa cuiva. Respectiva persoană poate să continue s-o mănânce, dar n-o să-i
mai placă.” Făcând din suptul degetului un lucru obligatoriu, Erickson „a scuipat în supa
fetei”.
C A P I T O L U L 7
Să învăţăm din experienţă
Cum e să ai şase ani
Săptămâna trecută am primit o scrisoare de la nora mea, în care îmi scria că fiica ei
împlinise şase ani. A doua zi, fetiţa a făcut ceva pentru care mama a mustrat-o. Fetiţa i-a spus
mamei:
— E grozav de greu să ai şase ani. Eu am doar o zi de experienţă.
În vis
Noaptea, când mergi la culcare, te culci ca să dormi, poate şi ca să visezi. Iar în vis nu
intelectualizezi, ci experimentezi.
Nu am vrut să-i dau bomboane fiului meu Lance, l-am spus ca mâncase destule. A doua zi,
când s-a trezit, era foarte fericit.
— Am mâncat toată punga, mi-a zis el.
Când i-am arătat că mai erau bomboane în pungă, a crezut că mă dusesem şi cumpărasem
altele, fiindcă el ştia că le mâncase pe toate. Şi chiar le mâncase – în vis.
Altă dată, Bert îl necăjise pe Lance, iar Lance voia să-l pedepsesc pe Bert. Am refuzat. A
doua zi dimineaţă, Lance mi-a zis:
— Mă bucur că l-ai altoit pe Bert – dar nu trebuia să folo- seşti o bâtă de baseball aşa de
mare.
El ştia că deja îl pedepsisem pe Bert cu asprime. Îşi trans- formase sentimentul de
vinovăţie, pentru că îşi dorise ca tata
să-l pedepsească pe Bert, într-o critică la adresa asprimii pedepsei mele. Era clar că se
întâmplase ceva cu el.
Mulţi subiecţi, care au tendinţa de a intelectualiza în loc să intre în transă, noaptea, când
se gândesc la alte chestiuni, visează că sunt în transă. Şi, în acea stare de transă din vis, ei vor
face anumite lucruri. A doua zi vin la tine şi îţi spun: „Am visat o rezolvare a problemei.”
Terapia este în principal o motivare a subconştientului pentru a-şi folosi toate cunoştin- ţele,
care sunt multe şi diverse.
Există tot soiul de experienţe, iar visul este un tip de expe- rienţă. În această povestire,
Erickson ne arată că, deşi hipnoza s-ar putea să nu funcţioneze, terapia va funcţiona. Adică
pa- cientul poate să meargă acasă şi să continue lucrarea în vis.
După ce i s-a spus aceastăpovestire, un pacient care intelectua- lizeazăpoate să meargă
acasă şi să viseze că se află în transă.
înotul
Să înveţi din experienţă este mult mai educativ decât să înveţi în mod conştient. Poţi să
înveţi toate mişcările de înot stând pe burtă pe scaunul de la pian. Poţi sa stabileşti ritmu- rile,
respiraţia, mişcarea capului, mişcările braţelor, mişcările picioarelor, şi aşa mai departe. Când
intri în apă, ştii doar să înoţi câineşte. Trebuie să înveţi să înoţi în apă. După ce înveţi asta, ai
mai învăţat ceva.
Să înveţi din experienţă este lucrul cel mai important. Cu toţii am învăţat în perioada de
şcolarizare că trebuie să învă- ţăm conştient. Ai făcut lucrurile în mod inconştient, în raport
cu apa. Ai învăţat să-ţi roteşti capul, să vâsleşti cu mâinile şi să dai din picioare într-un anumit
ritm – în raport cu apa. Cei care nu sunteţi înotători nu ştiţi, nu puteţi să-mi descrieţi ce simţi
când ai picioarele în apă, cum simţi apa pe mâini, cum te absoarbe apa când îţi răsuceşti
corpul la dreapta şi la stânga în craulul australian, de pilda.
Când înoţi pe spate, ştii toate astea. Câtă atenţie acorzi jetului de apă de sub spinarea ta
când înoţi înapoi? Dacă înoţi în pielea goală, o sa descoperi cât de mult te îngreunează costu-
mul de baie. Apa alunecă pe pielea ta mult mai uşor atunci când eşti goi. Iar costumul de înot
este în mod cert un handicap.
Nu mă preocupă cât învaţă oricare dintre voi despre hip- noză aici, în această cameră,
fiindcă ştiţi cu toţii, din când în când – în perioada când nu sunteţi nici aici, nici acolo, când
nici nu dormiţi, nici nu sunteţi treji –, că învăţaţi foarte mult, în această stare hipnagogică,
despre hipnoză. Obişnuiam să mă trezesc dimineaţa şi să cobor din pat imediat ce deschi-
deam ochii, pe când soţiei mele îi plăcea să mai stea cincisprezece sau douăzeci de minute şi
să se trezească încetul cu încetul. Rezerva mea de sânge îmi urcă instantaneu în cap.
Rezerva ei circulă foarte încet. Fiecare dintre noi are un tipar individual, numai al lui. De
câte ori e nevoie să intri în transă, poate de douăsprezece ori, până când nu te mai interesează
să urmăreşti tu însuţi această experienţă?
Aţi înotat vreodată în lacul Great Salt? Arată ca apa şi o simţi ca pe apa. Eu am ştiut
dinainte că nu pot să înot în el.
Mă întrebam ce s-ar întâmpla dacă aş încerca să înot. Înţele- geam cât se poate de bine că
lacul era suprasaturat cu apă sărată. Însă trebuia să trăiesc experienţa de a încerca să înot ca
sa-mi dau seama ce i s-ar întâmpla unui înotător care ar încerca să înoate acolo. Majoritatea
subiecţilor hipnotici vor să înţeleagă în timp ce trăiesc experienţa. Lăsaţi experienţa deoparte.
Pur şi simplu, lăsaţi lucrurile să se întâmple.
Erickson evidenţiază modul în care corpul conştientizează prin experienţă tactilă. Pe
măsură ce el menţionează diferite senzaţii, ritmuri, mişcări, ascultătorul rememorează
instinc- tiv experienţe asemănătoare. În loc să spună: „Aceia dintre voi care sunt înotători îşi
amintesc cum îţi simţi picioarele când eşti în apă”, Erickson formulează enunţul la modul
negativ, şi spune: „Cei care nu sunteţi înotători nu puteţi să descrieţi.” Mai târziu, el
avansează sugestia întrebând: „Câtă atenţie acorzi jetului de apă de sub spinarea ta când
înoţi înapoi?” El implică faptul că este bine şi util să-ţi concen- trezi atenţia asupra
experienţei senzoriale.
Când Erickson spune: „Nu mă preocupă cât învaţă ori- care dintre voi despre hipnoză
aici, în aceasta cameră sub- linierea mea”, el ojeră o sugestie posthipnotică pe termen lung,
potrivit căreia ceea ce se învaţă despre hipnoză va continua şi în afara acestei camere. Apoi
dezvoltă, sugerând indirect că „această învăţare” se va petrece în diverse situaţii speciale,
de exemplu când te trezeşti din somn. El sugerează totodată că fiecare ascultător va ajunge
la „această învăţă- tură” potrivii propriului său „tipar individual”. El explică faptul că
învăţătura din experienţă se produce cel mai bine atunci când doar experimentezi, fără să
analizezi experienţa.
Apoi alunecă într-o altă sugestie posthipnotică – că acest lucru se va întâmpla după
douăsprezece experienţe de transă.
În comentariile ulterioare, Erickson insistă din nou asupra importanţei faptului de a nu
încerca să înţelegi experienţa în timp ce ea se produce. Acest principiu este valabil, desigur,
pentru toate experienţele, nu doar pentru experienţele hipno- tice. Dacă cineva doreşte să
înţeleagă experienţele, cel mai bine este ca examinarea, revizuirea şi analiza să fie lăsate
pentru mai târziu, când se va fi distanţat de respectiva experienţă.
O asemenea povestire se poate dovedi extrem de utilă în cazul pacienţilor implicaţi în
terapia sexuală. Ea constituie o bună introducere pentru descrierea exerciţiilor axate pe
simţuri, de pildă. Pentru pacienţii care au pierdut legătura cu propriile senzaţii, poate fi
eficient să se concentreze asupra senzaţiilor tactile.
Gustă un pic
Fiul meu, Bert, ar fi putut să ajungă un psihanalist foarte bun, dar a ales să se facă fermier.
Are şase băieţi şi o fată. Se temea ca ei să nu se apuce de tutun, alcool, droguri, şi aşa mai
departe. Prin urmare, chiar de la început, le arăta lucruri inofensive, dar care păreau
interesante, de pilda vaselina.
Atunci când copiii începeau să-i pună întrebări, el le zicea:
— De ce nu guşti un pic?
Sau lua o sticlă drăguţă:
— De ce n-o miroşi?
Şi nu e deloc plăcut să miroşi amoniac! Absolut toţi copiii au învăţat să aibă. Foarte multă
grijă ce pun în gură. A fost o modalitate bună de a le face educaţie.
Erickson îşi exprimă încă o dată convingerea, că modalitatea cea mai bună de a învăţa
este prin experienţă. Părin- tele, profesorul sau psihologul oferă oportunitatea expe- rienţei.
Beri nu are nevoie să ofere o experienţă efectivă cu tutun, alcool sau droguri, pentru că el şi-
a învăţat copiii, prin intermediul experienţei, „să aibă foarte multă grijă ce pun în gură”. În
perioada lor de formare, le-a pus la dispoziţie experienţe care să-i determine să aibă
discernământ. Odată ce au învăţat săfacă asta, ei vor decide singuri dacă să folo- sească
tutun, alcool sau droguri.
C A P l T O L U L 8
Să ne luăm viata în mâini
9

Despre moarte şi ce înseamnă să mori


Pentru a răspunde unui student care şi-a exprimat îngrijo- rarea că Erickson era pe moarte
Cred că este prematur. Nu am de gând să mor. De fapt, va fi ultimul lucru pe care o să-l
fac!
Mama a trăit până la nouăzeci şi patru de ani; bunica şi străbunica au trăit nouăzeci şi trei
sau peste. Tata a murit la nouăzeci şi şapte de ani şi jumătate. Tata planta pomi fruc- tiferi şi
se întreba dacă mai apucă să mănânce din roadele lor.
Şi avea nouăzeci şi şase sau nouăzeci şi şapte de ani când făcea asta.
Psihoterapeuţii au o idee greşită despre boală, handicap şi moarte. Ei au tendinţa de a
supraestima chestiunea raportării la boală, handicap şi moarte. Se pun în practică tot soiul de
aiureli pentru a ajuta familiile să treacă peste perioada de doliu. Eu cred că fiecare om trebuie
să ştie că ziua în care te naşti este ziua în care începi să mori. Unii sunt mai practici decât
alţii, şi nu pierd timpul cu moartea, pe când alţii aşteaptă vreme îndelungată.
Tata a avut un atac coronarian grav la optzeci de ani. Era inconştient când l-au dus la
spital. Sora mea a mers cu el;
medicul i-a spus surorii mele:
— Nu va faceţi prea multe speranţe. Tatăl dumneavoastră este bătrân. A muncit din greu
toată viaţa şi a suferit un atac coronarian extrem de grav.
Iar sora mea a zis:
— I-am râs în nas doctorului, şi i-am spus: „Nu-l cunoaş- teţi pe tata!”
Când tata şi-a recăpătat cunoştinţa, medicul era de faţă.
Tata a întrebat:
— Ce s-a întâmplat?
Doctorul i-a răspuns:
— Nu vă faceţi griji, domnule Erickson, aţi avut un atac coronarian grav, dar în două sau
trei luni o să fiţi din nou acasă.
Tata i-a zis, furios:
— Două sau trei luni, pe dracu’! Vreţi să spuneţi că trebuie să irosesc o săptămâna
întreagă!
Peste o săptămână era acasă.
La optzeci şi cinci de ani, a făcut din nou o criză cardiacă, asemănătoare cu prima. A dat
peste acelaşi doctor. Tata şi-a recăpătat cunoştinţa şi a întrebat:
— Ce s-a întâmplat?
— Acelaşi lucru, i-a răspuns doctorul.
— Încă o săptămână pierdută, a oftat tata.
A trecut printr-o operaţie abdominală serioasă, în care i-au extirpat 2,75 în de intestin.
Când şi-a revenit din anestezie, a întrebat-o pe asistentă:
— Ce s-a întâmplat?
I-a spus, iar tata a oftat şi a zis:
— În loc de o săptămână, acum or să fie zece zile.
Al treilea infarct s-a întâmplat la optzeci şi nouă de ani.
Şi-a recăpătat cunoştinţa şi a spus:
— Acelaşi lucru, doctore?
— Da, a răspuns medicul.
Tata i-a spus:
— Văd că am prostul obicei de a sta de pomană câte o săp- tămână.
La nouăzeci şi trei. De ani, a făcut al patrulea infarct. Când şi-a recăpătat cunoştinţa, a
spus:
— Doctore, serios, am crezut că la al patrulea mă duc.
încep să-mi pierd încrederea în al cincilea.
La nouăzeci şi şapte de ani şi jumătate, plănuise împreună cu două dintre surorile mele o
ieşire la sfârşit de săptămână în vechea colectivitate de fermieri. Toţi de-o seamă cu el muri-
seră, plus o parte din copiii lor. Stabiliseră pe cine să viziteze, la ce motel să stea, la ce
restaurante să mănânce. Au ieşit din casă şi s-au îndreptat spre maşină. Când au ajuns la
maşină, tata a spus:
— O, mi-arti uitat pălăria.
S-a dus fuga după pălărie. Surorile mele l-au aşteptat o vreme, după care s-au uitat una la
alta, liniştite, şi au spus:
— S-a sfârsit.
Au intrat în casă. Tata zăcea pe podea, răpus de o hemo- ragie cerebrală masivă.
Mama a căzut şi şi-a fracturat şoldul la nouăzeci şi trei de ani. A spus:
— E ridicol pentru o femeie de vârsta mea să facă una ca asta. O să mă fac bine.
Şi s-a făcut.
Un an mai târziu, când a căzut şi şi-a fracturat şi celălalt şold, a spus:
— N-a fost deloc uşor să mă înzdrâvenesc atunci când mi-am fracturat şoldul prima dată.
De data asta, nu cred că mă vindec, dar nimeni n-o să spună că nu am încercat.
Eu am ştiut, şi, văzându-mi expresia întipărită pe chip, şi ceilalţi membri ai familiei au
ştiut că din această a doua căză- tură avea să i se tragă moartea. A murit de pneumonie
conges- tivă, „prietena bătrânelor”.
Citatul preferat al mamei era: „în fiecare viaţă şi ploaie-i hărăzită. Sunt zile care scris e să
fie mohorâte.” Din poemul
The Rainy Day (Zi cu ploaie) al lui Longfellow.
Tata şi mama s-au bucurat de viaţă din plin, tot timpul, încerc să-mi conving pacienţii:
„Bucuraţi-vă de viaţă, şi bucuraţi-vă de ea din plin.” Cu cât pui mai multă veselie în viaţa ta,
cu atât îţi va fi mai bine.
Nu ştiu de unde i-a venit acelui student ideea că o să mor.
O să amân chestia asta.
Erickson voia ca moartea săfie ceva care să nu provoace nelinişte, şi a evidenţiat faptul
că viaţa este pentru cei vii.
Tatăl lui, ne spune Erickson, planta pomi fructiferi la vârsta de nouăzeci şi şapte de ani.
Orientarea era către viitor. Tatăl lui era activ şi a murit în timp ce se ducea să facă ceva –
voia să-şi ia pălăria şi să meargă în vizită. Jeffrey Zeig consideră că replica „O, mi-am uitat
pălăria” vine dintr-o recunoaştere inconştientă a faptului că ceva se întâmpla în capul său.
Erickson continua adesea această povestire spunând că tatăl lui avusese dreptate să-şi
piardă încrederea în al patru- lea infarct. Tatăl lui a murit la nouăzeci şi şapte de ani şi
jumătate, în urma unei hemoragii cerebrale. Erickson avea faţă de boală aceeaşi atitudine ca
şi tatăl său, şi anume că ea
„face parte din indigestiile vieţii”. La fiecare dietă este nevoie de alimente indigeste, iar
Erickson obişnuia să evidenţieze faptul că soldaţii hrăniţi cu raţii K ştiu cât de impor- tante
sunt în dietă alimentele indigeste. Tragediile, decesele, boala, toate fac parte dintre
indigestiile vieţii.
în ultimii ani de viaţă, Erickson a petrecut mult timp pentru a-i pregăti pe oameni pentru
moartea lui. Nu voia să fie jelit prea mult, şi făcea tot felul de glume pentru a diminua
neliniştea oamenilor. O dată l-a citat greşit pe Tennyson şi a spus: „Să nu mă plângă lumea
la bar când corabia mea porni-va pe mare.” Vorbea despre moarte pe faţă. Şi, ca şi tatăl său,
era orientat către viitor atunci când a murit. Se gândea cu nerăbdare la orele de curs pe care
trebuia să le ţină lunea următoare. După cum era de aşteptat, nu s-au organizat funeralii şi
nu a fost înmormântat. Cenuşa lui a fost împrăştiată de pe Vârful Squaw.
Comentariul final al lui Erickson la această povestire:
„Nu ştiu de unde i-a venit acelui student ideea că o să mor. O
să amân chestia asta.” Ce să amâne? Moartea? Sau ideea studentului?
Vreau o pereche
Când tata a fugit de acasă la şaisprezece ani, a înfipt în pernă un bilet, s-a dus la gară, a
trântit pe tejghea mărunţişul pe care îl strânsese şi a zis: „Vreau un bilet de toţi banii ăştia.”
A ajuns în Beaver Dam, Wisconsin, o localitate rurală. Mergea pe stradă şi se uita la fermierii
de acolo, cum unii mânau caii, alţii aveau care trase de boi. S-a dus la un bărbat cu părul
cărunt, care mâna un car cu boi, şi l-a întrebat:
— Nu aveţi nevoie de un băiat isteţ care să vă ajute la fermă?
Băiatul i-a spus că îl cheamă Charlie Roberts. I-a zis că nu avea familie, nu avea bani, nu
avea nimic, şi până la urmă fer- mierul i-a spus:
— Urcă în car. O să mergi cu mine, să lucrezi la fermă.
în drum spre casă, fermierul a oprit carul şi i-a zis:
— Aşteptă-mă în car. Trebuie să mă văd cu ginerele meu.
O fată într-o rochie înflorată îl privea, furişată pe după un arţar, şi Charlie a întrebat-o:
— A cui fată eşti?
— A Iu’ tata, i-a răspuns fata, liniştită.
— De-acum eşti a mea, a anunţat-o el.
Peste şapte ani, când tata a cerut-o în căsătorie în mod ofi- cial, mama a vârât mâna în
buzunăraş şi i-a întins o mănuşă mică, fiindcă în acea comunitate rurală, dacă refuzai o cerere
în căsătorie, se spunea că „îi dai omului mănuşa”. Tata a ieşit din casă furios. N-a închis ochii
toată noaptea, iar dimineaţa s-a dus la mama şi i-a zis:
— Nu ţi-am cerut o mănuşă, vreau o pereche.
Mănuşa era împletită din lâna pe care mama o spălase, o dărăcise şi o torsese.
Ea împletise acea mănuşă pe când avea şaptesprezece ani, iar cererea în căsătorie se
întâmplase la douăzeci. Tata o cunoştea pe mama. Marna îl cunoştea pe tata. Iar eu am pre-
dat la acea şcoală de ţară unde învăţase mama.
Tatăl lui Erickson şi-a luat numele de „Charlie Roberts”
când a plecat de acasă la vârsta de şaisprezece ani. Povestirile despre tatăl său, spuse de
Erickson, evidenţiază simţul aven- turii pe care îl avea tatăl său, încrederea şi capacitatea lui
de a obţine ceea ce îşi dorea. Această din urmă trăsătură apare în toate povestirile despre
familie narate de Erickson.
De această dată, mesajul pare să fie acela că poţi să-ţi stabileşti un scop, să te ţii de el şi
să nu accepţi un răspuns negativ. Desigur, trebuie să şi faci ceea ce este necesar pentru a
atinge acel scop. Erickson lasă să se înţeleagă că
Charlie Roberts a lucrat pentru viitorul socru vreme de şapte ani. În alte povestiri, răsplata
nu vine doar pentru că ai fost încăpăţânat şi perseverent. Trebuie să aplici strategia corectă
şi să munceşti într-un mod care este apreciat de societatea pe care vrei să o impresionezi.
Chiar şi aşa, după cum ne arată Erickson în povestirea care urmează, nu poţi să obţii
absolut totul.
Păreri diferite
La scurt timp după ce ne-am căsătorit, mireasa mea a întrebat-o pe mama:
— Când dumneata şi tata aveţi păreri diferite, ce se întâm- plă?
Mama i-a răspuns:
— Eu spun pe faţă ce gândesc, după care tac.
Atunci soţia mea a ieşit în curte şi l-a întrebat pe tata:
— Cum aţi procedat când dumneata şi mama nu cădeaţi de acord?
— Eu spuneam ce aveam de spus, după care tăceam, i-a spus tata.
Betty a insistat:
— Şi mai departe ce se întâmpla?
— Unul sau altul făcea aşa cum considera.. Şi lucrurile au mers de fiecare data în felul
ăsta.
Părinţii lui Erickson au fost căsătoriţi aproape şaptezeci şi cinci de ani. În mod clar,
armonia lor conjugală a fost rea- lizată pe baza respectului reciproc, şi au aplicat principiul
de a nu încerca niciodată să-şi impună opinia.
Cum s-a întreţinut singură în colegiu
Kristi mi-a spus:
— Dumneata ai muncit şi te-ai întreţinut singur la medi- cină. Sigur, aveai o infirmitate,
aşa că nu ţi-a fost uşor. Eu sunt mai tânără decât crai dumneata atunci, şi vreau să mă întreţin
singură în colegiu.
— Bine, copilă, i-am zis.
— Acum, întrebarea este cât te gândeşti să-mi iei pe chirie şi mâncare?
Era o întrebare serioasă.
— Suma medie pentru casă şi masă este de douăzeci şi cinci de dolari pe săptămână, dar
n-o să ai privilegiul să speli vasele, să dai cu aspiratorul, să faci paturile, să foloseşti tele-
fonul, să dai iama în frigider.
— Asta mai înseamnă pe puţin zece dolari. Ei bine, trebuie să merg în centru să-mi caut o
slujbă.
— Ai nevoie de o recomandare?
— Mă recomandă numărul de la asigurări sociale şi diploma de absolvire a liceului, mi-a
zis ea.
Vreo opt luni de zile nu ani ştiu unde munceşte. S-a dus la
Spitalul Bunul Samaritean, le-a spus că i-ar plăcea să lucreze la registratura, iar cei de acolo
s-au uitat la fata aceea de patruzeci şi cinci de kilograme şi i-au explicat:
— Trebuie să cunoşti terminologia medicală, termeni din psihologie, din psihiatrie.
— Da, ştiu, le-a zis ea. Tocmai de aceea, m-am dus la bib- liotecă şi am citit Dicţionarul
Medical Dorland, şi Dicţionarul
Medical Stedman, şi Dicţionarul de Psihologie Warren.
Aşa că au acceptat-o de probă, după care au angajat-o.
După un an, adolescenta din ea s-a revoltat şi a hotărât să plece în Michigan. Fratele ei a
întrebat-o dacă avea nevoie de bani, iar ea i-a răspuns:
— Nu.
La fel a întrebat-o şi mama, şi apoi şi eu. Am primit toţi acelaşi răspuns:
— Nu.
Aşa că în ianuarie şi-a împachetat hainele de iarnă din
Phoenix, s-a urcat în trenul de Michigan, iar acolo erau minus unsprezece grade când a ajuns.
I-au trebuit trei zile ca să se înscrie şi să găsească de lucru la decanat. Decanul s-a uitat pe
orarul ei şi a văzut că se înscrisese la nouăsprezece cursuri.
Studenţii care munceau nu aveau voie să urmeze decât şais- prezece cursuri. Kristi i-a spus:
— Lucrez în biroul dumneavoastră, aşa că aveţi ocazia să mă ţineţi sub observaţie, să mă
urmăriţi cum lucrez şi ce note iau, şi veţi proceda în consecinţă.
— Ai dreptate, aşa o să fac, a acceptat decanul.
Prin urmare, Kristi a urmat nouăsprezece cursuri. Numai că ea nu i-a spus decanului un
lucru. Pentru ea era esenţial să lucreze la decanat. Acolo se ţineau cartelele de cămin ale stu-
denţilor.
A pus ochii pe doi bătrânei care aveau un fiu însurat şi o fiică măritată şi i-a convins că
era bine să aibă o tânără în casă. O dată pe săptămână, fiul cel însurat îi scotea pe bunicul şi
bunica să ia cina în. Oraş. Şi încă o data pe săptămână fiica îi scotea în oraş pe bunicul şi pe
bunica. Kristi le-a intrat pe sub piele, îi ajuta mult la pregătirea mesei şi la curăţenie şi stătea
acolo pe gratis, casă şi masă, plus că fiul şi fiica bătrânilor o plăteau ca să le supravegheze
copiii.
De ce era important să lucreze la decanat, unde se ţineau cartelele? Ca să nu se descopere
că nu stătea la cămin. N-a spus nimănui, doar nouă şi câtorva prieteni de încredere, că lucra în
subsolul unui magazin cu mărfuri la preţ redus.
Erickson a utilizat adesea povestiri despre ingeniozitatea copiilor lui pentru a-şi încuraja
pacienţii să-şi folosească propriile resurse. „Autoritatea” este utilizată pentru atinge- rea
scopurilor dorite – în acest caz, să urmezi nouăsprezece cursuri şi să locuieşti în afara
campusului. Încă o dată, auto- rităţile (şi, în mod simbolic, „autoritatea internă”) sunt
văzute mai curând ca aliaţi decât ca adversari.
Cărămida lui Pearson
Robert Pearson, un psihiatru din Michigan, era medic de familie. Era singurul doctor pe o
rază de nouăzeci şi cinci de kilometri. Cel mai apropiat spital se afla la nouăzeci şi cinci de
kilometri. Şi-a trimis familia în vizită la rude, fiindcă venise un zidar ca să-i dea jos un horn
de pe casa în care locuia. Zidarul nu ştia că Pearson e acasă, aşa că scotea cără- mizile şi le
arunca pe jos. Bob tocmai ieşea din casă, nepăsă- tor, când a căzut o cărămidă de sus. L-a
lovit în frunte şi i-a fracturat craniul.
Bob a dat să se prăbuşească în genunchi, apoi şi-a venit în fire şi şi-a zis: „Ce bine era
dacă îl aveam pe Erickson aici!
Dar, fir-ar să fie, el e în Arizona. Aş face bine sa preiau con- trolul.” Aşa că şi-a administrat
un anestezic local. S-a urcat în maşină şi a condus nouăzeci şi cinci de kilometri până la spi-

tal, apoi a trecut prin formalităţile de internare. După aceea a chemat un neurochirurg şi i-
a spus:
— N-am nevoie de anestezie.
Neurochirurgul a insistat, în mod politicos, să accepte să i se facă anestezie. Iar Bob i-a
spus anestezistului:
— Să pui pe hârtie tot ce se spune cât sunt sub anestezie.
După operaţie, Bob şi-a recăpătat cunoştinţa rapid şi i-a spus anestezistului:
— Chirurgul a spus asta, asta şi asta.
îşi amintea absolut tot ce se vorbise, iar chirurgul s-a îngrozit când a aflat că Bob îl auzise
discutând dacă sa-i pună sau nu o tijă de argint.
Apoi Bob i-a zis chirurgului:
— Miercurea viitoare asta se întâmpla într-o joi trebuie să fiu în San Francisco să prezint
o lucrare la congresul anual.
— O sa fii norocos dacă de azi într-o lună eşti în papuci de casă şi halal de baie, a replicat
chirurgul.
Dar Bob a continuat:
— Aş vrea să ajung la o înţelegere cu dumneavoastră.
Marţi, veniţi şi îmi faceţi un examen fizic complet. Dacă nu descoperiţi nimic în neregulă, mă
duc la San Francisco. Dacă descoperiţi că ceva nu este în regulă, rămân în spital.
Bob mi-a zis că respectivul chirurg s-a dat peste cap să-i găsească ceva la examenul fizic,
dar până la urmă n-a avut încotro şi l-a externat.
în San Francisco, l-am văzut pe Bob cu un bandaj pe frunte.
Şi-a dat jos bandajul şi m-a întrebat:
— Ce zici de asta?
— Cum te-ai zgâriat? I-am zis. Avea o cicatrice la linia frunţii.
— Mi-am fracturat craniul, mi-a răspuns Bob, şi mi-a po- vestit toată întâmplarea.
Această povestire, ca şi aceea despre crizele cardiace ale tatălui lui Erickson,
demonstrează puterea minţii de a depăşi traume fizice grave,. Pearson spune: „Aş face bine
să preiau controlul.” Această, idee este valabilă pentru noi toţi, iar
„preluarea controlului” poate să intervină în cazul unui peri- col extrem atunci când, în faţa
unei necesităţi imperioase, descoperim resurse interioare pe care nu ştiam că le avem.
Povestirea despre Pearson demonstrează faptul că, în general, ştim mai multe despre
ceea ce se întâmplă decât ne permitem să ştim. El este capabil să-şi amintească inclusiv ceea
ce se vorbise în timp ce fusese sub anestezie. Interesant este că el a fost capabil să facă nu
doar asta, ci şi să anticipeze că va face acest lucru, întrucât l-a rugat dinainte pe anestezist
să „punăpe hârtie tot ce se spune cât sunt sub anestezie”. Desigur, atunci când Pearson le dă
altora astfel de sarcini, el preia controlul asupra situaţiei, chiar şi în această situaţie
particulară, când noi, toţi, am fi pasivi şi neajutoraţi – sub anestezie.
O temă a acestei povestiri este faptul că rolurile obişnuite pe care ni le asumăm sunt
inversate. Pacientul preia controlul, iar chirurgul şi anestezistul se pun în slujba lui. De fapt,
acesta şi este rolul medicului. Însă majoritatea pacienţilor regresează atunci când se
îmbolnăvesc; îi atribuie medicului rolul părin- telui atotputernic, plin de forţă. Adevărata
menire a medicului este să folosească ceea ce ştie pentru a trata şi a vindeca ţinând seama
de nevoile şi dorinţele pacientului.
Bătături
Un muncitor în construcţii a căzut în gol patruzeci de etaje şi a paralizat complet, doar că
îşi putea folosi braţele. Nu se mai putea face nimic. Avea să rămână aşa toată viaţa. Voia să
ştie ce să facă în situaţia lui chinuitoare. I-am spus:
— Nu puteţi să faceţi prea multe. Puteţi să dezvoltaţi bătă- turi la nervii durerosi. În felul
ăsta, nu veţi mai simţi durerea aşa de rău.
Viaţa dumneavoastră o să fie foarte plictisitoare, aşa că rugaţi-vă prietenii să vă aducă tot
felul de caricaturi, cărţi cu benzi desenate, iar asistenta o să vă dea lipici şi foarfeci.
Faeeţi-vă albume cu desene decupate, anecdote şi maxime amuzante. Puteţi să vă distraţi
copios făcând aceste albume cu decupaje. De câte ori un coleg de muncă ajunge la spital,
trimiteţi-i un album cu decupaje.
Şi a făcut nu ştiu câte sute de astfel de albume cu decupaje.
La început, Eriekson redirecţioneazăpreocuparea pacientului dinspre durere înspre
bătături – un lucru care îi era cunoscut pacientului, fost muncitor în construcţii. Apoi este
nevoie să îl redirecţioneze către ceva care să-l implice în viaţă, să-l facă să trăiască. Îi
menţionează truismul că viaţa o să fie foarte plictisitoare. Îl direcţionează pe pacient să se
implice într-o activitate socială – mai întâi, rugăndu-şi prietenii să-i aducă tot felul de
caricaturi şi benzi desenate, apoi oferind altora albumele cu decupajele pe care le va face. În
felul acesta, individul respectiv s-a implicat într-o activitate, fără să-şi dea seama că aşa va
păstra legătura cu oamenii. A
devenit mai independent şi capabil să trăiască „în afara”
durerii care îl chinuia.

C A P I T O L U L 9
Să privim cu ochi inocenţe
Când ne gândim cum e să vezi lucrurile cu un ochi proaspăt, ca şi cum ar fi prima oară,
ne vin în minte câteva tehnici de meditaţie foarte răspândite. Jn Cartea secretelor,
Bhagwan Shree Rajneesh descrie o sutra în care tehnica este următoarea: „Să vezi ca şi cum
ai vedea pentru prima dată o persoană fermecătoare sau un obiect obişnuit.” El eviden-
ţiază faptul că ne obişnuim să nu mai vedem obiectele fami- liare, prietenii sau familia. „Se
spune că nimic nu este nou sub soare. În realitate, nimic nu este vechi sub soare. Doar ochii
se învechesc, se deprind cu lucrurile; doar aşa nimic nu este nou. Pentru copii, totul este
nou; de aceea pe ei totul îi entuzi- asmează…” Şi încheie capitolul astfel: „Priviţi cu un ochi
proaspăt, ca şi cum aţi privi pentru prima oară… în felul acesta, privirea voastră va căpăta
prospeţime, noutate. Ochii voştri vor deveni inocenţi. Şi ochii inocenţi sunt cei care pot să
vadă. Ochii inocenţi pot să pătrundă în lumea dinăuntru.”
Am văzut deja această metodă a „privirii proaspete” în mai multe povestiri ale lui Erickson.
În „Antrenarea ţintaşilor americani pentru a-i învinge pe ruşi”, Erickson îi instru- ieşte pe
sportivi să se gândească la fiecare lovitură pe care o trag la ţintă ca şi cum ar fi prima. În
„Să mergi pe gheaţă sti- cloasă”, subiectul este ghidat să lase deoparte asocierile
anterioare, întrucât el are ochii închişi şi nu ştie că merge pe

gheaţă. În consecinţă, nu merge rigid, pregătindu-se să cadă.


Poate să abordeze fiecare pas „cu inocenţă reacţionând în mod adecvat la simţul său
chinestezic şi având încredere în echilibrul pe care îl posedă. De fapt, în povestirile lui
Erickson se insistă în mod repetat cât este de important să te concentrezi asupra clipei
prezente. Cititorul poate să se gândească la o povestire cum ar fi „O plimbare pe stradă”
chiar atunci când merge efectiv pe o stradă. Când acest lucru se întâmplă, el nu poate să
vadă altfel ceea ce face decât cu un ochi proaspăt.
Necesitatea de a privi dintr-o perspectivă limpede, cu
„deschidere”, este evidenţiată atât în capitolul de faţă, cât şi în cel care urmează: „Să
observăm: să remarcăm diferen- ţele Principala deosebire este că povestirile din Capitolul
10 ilustrează o viziune limpede „educată”, care utilizează experienţa pentru a interpreta
datele.
Să gândim asemenea copiilor
Cum putem învăţa să gândim din nou asemenea copiilor şi să redobândim un pic de
creativitate?
Uitaţi-vă la copiii mici. Fiica mea mezină a făcut colegiul în trei ani, în al patrulea an de
colegiu şi-a luat masteratul, după care a terminat medicina în doi ani şi noua luni. Când era
mică, obişnuia să facă desene şi să remarce în timp ce desena.:
— E greu sa fac desenul asta. Sper să-i termin, ca să ştiu şi eu ce desenez.
Uitaţi-vă cum desenează copiii mici.
— E un grajd? Nu, e o vacă. Ba nu, e un copac.
Desenul este orice vor ei să fie.
Majoritatea copiilor mici au o bună imaginaţie eidetică, unii au tovarăşi dejoacă
imaginari. Pot să fie la un ceai undeva şi să schimbe petrecerea de acolo într-un joc în livadă.
După care pot să schimbe petrecerea din livadă într-o vânătoare de ouă de Paşti. Copiii sunt
extrem de ignoranţi, aşa că pentru ei posibilităţile de a schimba lucrurile din jur sunt infinite.
în stare de transă, ai la dispoziţie miliarde de celule cere- brale pe care nu le foloseşti de
obicei. În afară de asta, copiii sunt foarte sinceri. „Nu-mi place de tine.” Pe când tu ai spune:
„Mă bucur să te cunosc.”
Urmezi o rutină socială strictă fără să-ţi dai seama că în felul acesta îţi limitezi
comportamentul. În transa hipnotică, eşti liber, nestingherit.
Fantoma. Roger
Am avut un câine, un basset pe nume Roger. Când a murit, soţia mea a suferit foarte mult.
A doua zi, a găsit în cutia poştală o scrisoare pentru ea de la Fantoma Roger, trimisă din
marele cimitir aflat în apropiere.
Desigur, Fantoma Roger era prolifică la scris scrisori. Şi
Fantoma Roger a cules o mulţime de bârfe de la alte fantome, despre cum se comportaseră
copiii când erau mici. Nepoţii mei au citit acele scrisori şi au informaţii de la sursă despre
părinţii lor.
Copiii obişnuiesc să se joace cu cuvintele şi cu ideile. Cu imaginaţia lor eidetică, au peste
tot în jur câini şi pisici, doar că oamenii mari nu sunt în stare sa le vadă.
Când mergeam cu maşina din Michigan spre Wisconsin, să-mi văd părinţii, anticipam
cum avea să fie acolo. Obiş- nuiam să vorbesc despre cum o să mâncăm clătite. „Câtă claie
vrei să mănânci?”
Ajungeam la o claie de fân. „Uite o claie bună de mâncat.”
O claie de clătite, o claie de fân. În felul ăsta, am învăţat să jucăm o mulţime de jocuri.
în hipnoză, cred că cel mai bun lucru este să te foloseşti de tot ce poţi. Este posibil să aibă
legătură cu copilăria persoanei respective.
De ce căraţi bastonul acela?
Am ţinut o prelegere pentru un grup mare de medici, iar la sfârşit unul dintre doctori mi-a
spus:
— Mi-a plăcut prelegerea dumneavoastră, v-am urmărit desenele de pe tablă, ilustraţiile şi
explicaţiile. Nu înţeleg însă un lucru. De ce nu aţi folosit arătătorul de la tablă? De ce căraţi
după dumneavoastră bastonul pe care-l folosiţi ca arătător?
— Car cu mine un baston fiindcă şchiopătez. Şi e bun şi ca arătător, i-am răspuns
— Dar nu şchiopătaţi deloc, s-a mirat el.
A aflat că mulţi dintre ceilalţi medici, care asistaseră la prelegere, nu observaseră, nici ei,
că şchiopătez. Ei crezuseră că e o poză, că umblam cu bastonul în buzunar şi că îl folo- seam
ca arătător.
Am intrat în multe case, şi câte un ţânc îmi zicea imediat:
— Ce ai la picior?
Copiii observă astfel de lucruri. Mintea unui copil e des- chisă. Adulţii au tendinţa de a se
limita. Orice prestidigitator îţi va spune:
— Nu lăsaţi copiii să vină prea aproape, altfel or să-şi dea seama care e scamatoria.
Adulţii au mintea închisă. Ei cred că observă totul. De fapt, nu e de ioc aşa. S-au obişnuit
să privească într-un anumit fel.
Spectacole de magie
Am plătit un iluzionist ca să dea un spectacol de magie pentru copiii mei. L-a pus să stea
cât mai departe de el. Pe mine m-a lăsat să mă apropii. Mi-a arătat un iepure într-o cutie de
carton din altă cameră, iar eu l-am; urmărit cu atenţie.
Nu trebuia să mă uit decât la mâinile lui. Nu era mare lucru.
Când a ieşit din camera aceea, eu ştiam că nu luase iepurele cu el. Ceva mai târziu, în timpul
spectacolului, ne-a arătat o pălărie din care a scos iepurele. Eu fusesem foarte atent, ca să mă
asigur ca mâinile lui nu deschid cutia aceea de carton ca să scoată de acolo iepurele. După
vreo jumătaţe de oră de spectacol, iepurele a apărut brusc la el în pălărie. Am aflat mai târziu
că îmi distrăsese atenţia preţ de o clipă, cât durase ca să scoată iepurele din cutie şi să-l vâre
într-un buzunar al pelerinei cu care era îmbrăcat. Eu nu văzusem iepurele zvâr- colindu-se în
pelerină. Iluzionistul îşi scosese pălăria, mi-o arătase, şi era un iepure înăuntru.
Unul dintre copiii mei, care stătea în colţul opus al came- rei, a exclamat:
— L-ai scos din pelerină!
C A P I T O L U L 1 0
Să observăm:
să remarcăm diferentele
9

în acest capitol, Erickson face mai mult decât să ne arate cât este de important să
observăm şi să remarcăm diferen- ţele; el ne oferă o serie de exemple despre modul în care
creează situaţii, astfel încât să existe fenomene pe care să le obsewe şi din care să poată
obţine informaţii importante. Cu alte cuvinte, dacă pacientul nu dovedeşte un comportament
cooperant, prin care dezvăluie informaţii (aşa cum face pacientul din „Psihiatrul potrivit”),
Erickson creează o si- tuaţie care încurajează un astfel de comportament. În gene- ral, noi
numim situaţiile pe care le creăm „teste”. Erickson exact asta face atunci când testează un
copil de doi ani pentru a afla dacă e surd. Intr-un mod mai puţin direct, în cazul pe care eu l-
am denumit „Strănutul”, el introduce o între- bare-test care conduce la informaţii
importante.
În povestirile care urmează, observarea are legătură cu judecata şi experienţa.
Psihiatrul potrivit
Când îi ascultaţi pe oameni vorbind, auziţi toate posibili- tăţile. Fiţi comprehensivi şi
nerestrictivi în gândire, şi faceţi mai mult decât să încercaţi sa aplicaţi rândul trei, pagina
patru

din cartea lui Cari Roger, oricare ar-pacientul vostru. Gândiţi comprehensiv.
O femeie tânără şi frumoasă a venit la mine la cabinet, s-a aşezat pe scaun, şi-a cules o
scamă de pe mânecă, apoi mi-a zis:
— Ştiu că nu mi-am făcut programare la dumneavoastră, doctore Erickson. Am fost în
Baltimore şi m-am văzut cu toţi prietenii dumneavoastră de acolo, fim fost la New York şi m-
au consultat alţi prieteni de-ai dumneavoastră; am fost în
Boston şi în Detroit, dar niciunul nu era psihiatrul potrivit pentru mine. Acum am venit în
Phoenix ca să văd dacă dumneavoastră sunteţi psihiatrul potrivit pentru mine.
— N-o sa dureze mult, i-am zis.
I-am notat numele, vârsta, adresa, un număr de telefon, i-am mai pus câteva întrebări,
apoi i-am spus:
— Doamna, sunt psihiatrul potrivit pentru dumneavoastră.
— Nu sunteţi cam îngâmfat, doctore Erickson?
— Nu, eu doar constat un fapt. Sunt psihiatrul potrivit pentru dumneavoastră.
— Mie mi se pare că sunteţi grozav de îngâmfat.
— Nu e vorba de îngâmfare aici, i-am zis. E o realitate —
şi, dacă vreţi să vă dovedesc, o să vă dovedesc – adresându-vă o întrebare. Gândiţi-vă bine,
fiindcă eu nu cred că vreţi să vă adresez acea întrebare.
— Ba nu, daţi-i drumul, întrebaţi-mă.
— De când vă îmbrăcaţi în haine femeieşti? I-am zis.
— Cum v-aţi dat seama? S-a mirat doamna.
Chiar eram psihiatrul potrivit. Dar cum de mi-am dat seama? Aveţi dreptate. Din felul
cum îşi culesese scama de pe mânecă. Ca bărbat, eu nu fac niciodată „ocoluri”. Nu am ce să
ocolesc. Dar femeile au ce. El şi-a îndepărtat scama Iară să ocolească. Numai bărbaţii fac aşa.
Fetele învaţă să facă lucrul ăsta când nici nu au început să le mijească sânii. Privindu-le pe
fetele mele, am descoperit că asta se întâmplă în jurul vârstei de zece ani. De pildă, când
Betty Alice avea cam zece ani şi a trebuit să ia ceva de pe bibliotecă ori de pe aparatul de
radio, şi-a ridicat braţul aşa (ca şi cum ar fi vrut să evite un sân mare). I-am spus doamnei
Erickson:
— Când Betty Alice face baie, sa te uiţi la sânii ei. Iar doamna Erickson a venit şi mi-a
spus:
— Încep să se vadă mici schimbări la sfârcuri.
O fată cu apucături de băiat aleargă ca băieţii, aruncă min- gea ca băieţii. Apoi, brusc,
vine o zi în care începe să alerge ca fetele, să arunce mingea ca fetele. Aleargă ca băieţii
pentru că pelvisul ei are aceleaşi dimensiuni ca pelvisul unui băiat. Dar într-o bună zi îl
depăşeşte cu un milimetru pe cel al unui băiat, şi atunci fata începe să alerge ca fetele.
Băieţii trec printr-o fază când se uită tot timpul în oglindă.
Au un motiv întemeiat. Când îşi pipăie obrazul, simt cum pielea se îngroaşă. De fapt, se
îngroaşă suficient cât să-şi lase perciuni. Numai că trebuie să se îngroaşe mai mult ca să
poarte perciuni. În plus, pielea mai groasă se simte altfel.
Băiatul observă că obrazul lui arată altfel. Ce naiba mai e şi asta? Şi surorile lui, care îl fac
înfumurat fiindcă se uită toată ziua în oglindă!
Cum testezi un copilaş de doi ani?
Când i-am examinat pe copiii de la orfelinat, a trebuit să-i aleg pe cei care nu vedeau
bine, care aveau deficienţe de auz, handicapuri de învăţare. Dar cum testezi un copilaş de un
an sau de doi ani ca să afli dacă aude? Cum testezi un copilaş de doi ani care e complet surd?
Cum descoperi asta? Ca să nu mai zic că pentru el eşti un străin. Copilul nu te-a văzut
niciodată până atunci.
îngrijitorii de! A orfelinat au crezut că nu sunt întreg la minte, l-am pus sa-l aducă pe copil
mergând de-a-ndăratelea, iar îngrijitorul care îl însoţea să meargă tot aşa. În spatele biroului,
pregătisem o farfurie de tablă. I-am dat drumul pe podea. Îngrijitorul s-a uitat în jur, iar
copilul surd s-a uitat la podea. Simţise vibraţiile din podea. Ei bine, dacă eu am putut să mă
gândesc la asta, voi de ce să nu puieţi? Când vreţi să aflaţi lucruri despre pacienţii voştri,
observaţi-i! Observaţi-le comportamentul!
Cereale Pablum
Când un bebeluş de şase luni hrănit cu cereale Pablum se uită la chipul mamei, iar aceasta
gândeşte: „Ce chestie oribilă —
miroase urât”, copilul citeşte gândul pe chipul mamei şi scuipă mâncarea.
Nu trebuie decât să vă uitaţi la copiii mici cum studiază chipul mamei, sau al tatălui. Ştiu
exact când să se oprească înainte de a fi mustraţi. Şi ştiu de câte ori trebuie să ceară bom-
boane ca să li se dea. Nu contează de câte ori li se spune „nu”.
Ei aud cum „nu”-ul slăbeşte în intensitate. Ştiu când „nu” ’-ui este foarte slab, şi dacă cer
atunci, imediat, li se va spune „da”.
Erickson ne spune că atunci când eram mici ne dădeam seama de tonalitate şi de alte
metamesaje care însoţesc cuvintele. El ne reaminteşte că eram influenţaţi de atitudinile şi
gusturile părinţilor într-o perioadă când nu puteam să le testăm singuri. Acest tip de
influenţă este esenţial nu doar fiindcă ne determină obiceiurile, valorile şi gusturile, ci şi
pentru că, din păcate, adoptăm spaimele, prejudecăţile şi fobiile părinţilor.
Când le-a spus această povestire psihologilor, eu cred că le-a mai spus: „De ce nu
sunteţi cu adevărat atenţi la aceste mesaje extraverbale, acum?” În paranteză, fie spus,
folosirea repetată a cuvintelor „ştiu” şi „nu Câte căi diferite?
Am avut un student de la universitate, care în liceu fusese căpitan al echipei de baseball
şi, tot în liceu, fusese şi căpitan al echipei de fotbal. Voia să intre la ASU (Arizona State
University). S-a descoperit însă că avea o diferenţă de 2,5 cm, de altfel normală, între
lungimea antebraţelor. Era distrus. A
venit la mine şi mi-a zis:
— Dumneavoastră nu înţelegeţi ce înseamnă să fii infirm.
Nu putea să înveţe, nu putea să muncească, nu putea să mai facă sport. Antebraţul mai
scurt îl schilodea. Medicii i-au expli- cat mamei cum stăteau lucrurile şi că tânărul era
preschizoid.
Ei bine, de fiecare dată când un pacient îmi spune că nu înţeleg durerea şi că nu înţeleg
curn e sa fii infirm, presupun că se înşală. Exact asta fac eu. Dar pot să le arăt foarte clar cum
faptul că am paralizat după absolvirea liceului nu m-a stânjenit câtuşi de puţin. Iar eu nu
puteam sa mişc nicio parte a corpului, cu excepţia globilor oculari. Am învăţat limbajul
trupului.
La colegiu, când eram îri anul întâi, l-am văzut pe Frank
Bacon în Lightning (Fulgerul). A devenit star rostind, pe par- cursul piesei, cuvântul „nu” cu
şaisprezece înţelesuri diferite.
În seara următoare, m-am dus din nou, şi am numărat acele înţelesuri diferite.
Erickson evidenţiază, probabil, diferenţa dintre remarca- rea utilă a diferenţelor şi
concentrarea obsesivă sau ipohon- drică asupra diferenţelor minime, de pildă diferenţa
normală dintre lungimea antebraţelor unei persoane.
O altă nuanţă de verde
L-am trimis pe unul dintre pacienţii mei, care este depen- dent de heroină, să stea pe
peluză, până când a făcut o desco- perire senzaţională! Era alergolog şi avea o fenomenală
per-

cepţie a culorilor. După aproximativ o ora şi jumătate de stat pe peluză, a intrat vauvârtej
în casă şi mi-a zis:.
— Ştiaţi căfiecare fir de iarbă are o altă nuanţă de verdel
Şi le-a ordonat de la foarte deschis până la foarte închis.
Era grozav de mirat! Cantitatea de clorofila din fiecare frunză este diferită. Clorofila diferă în
funcţie de sezon, daca e plo- ios sau nu, de fertilitatea solului.
Altă dată l-am pus să stea pe peluză cu faţa spre răsărit. A
venit şi mi-a spus:
— Chiparosul de pe parcela de vizavi se înclină spre soare, spre sud. M-am întors şi eu şi
m-am uitat, şi am văzut că aveţi pe peluză cinci chiparoşi, toţi înclinaţi spre sud.
I-am zis:
— Am descoperit lucrul ăsta prima dată când am venit în
Phoenix şi am colindat oraşul, ca să verific dacă e aşa. Prima oară când am văzut un copac
heliotropic am fost foarte uimit, în general, te gândeşti că pomii cresc drept în sus. Un copac
heliotropic! Floarea-soarelui poate să îţi spună ce ora e.
Aţi auzit vreodată despre ceasurile florale? Bunica avea un astfel de ceas floral. Rochiţa
rândunicii se deschidea dimi- neaţa, alte flori se deschideau la ora şapte, altele la opt, altele la
nouă, altele la zece şi altele la prânz. Şi mai erau primulele, de pildă. Şi cactuşii de noapte se
deschid cam la zece şi jumă- tate, unsprezece noaptea.
Alergologul, calificat să distingă între diferite colorituri ale pielii, dezvoltase şi o
abilitate generalizată de a percepe diferenţe fine de nuanţă şi culoare. Desigur, în timp ce
vor- beşte intenţionat despre observarea fenomenelor naturale,
Erickson interpune sugestii despre „deschidere”. Comentari- ile lui au rolul unor sugestii
posthipnotice, astfel încât, de fie- care dată când ascultătorul se uită la copaci heliotropici
sau la primule, el să facă asocieri cu „deschiderea în conse- cinţă, este de aşteptat ca el să
reacţioneze printr-o deschidere nu doar în ceea ce priveşte percepţiile, ci şi emoţiile.
în străinătate
O nouă pacientă se aşezase deja când am ajuns eu. I-am notat numele, adresa şi celelalte
date, apoi am întrebat-o de ce venise la mine.
Mi-a zis:
— Am o fobie – e legală de avioane.
— Doamnă, când am intrat în cabinet, v-am găsit stând pe scaun. Vă rog să mergeţi în
sala de aşteptare, să intraţi din nou aici şi să luaţi loc pe scaun.
Nu prea i-a convenit, dar m-a ascultat.
— Bun, i-am zis.
— Care spuneaţi ca e problema?
— Soţul meu mă duce în septembrie în străinătate
(„a-broad”), numai că pe mine avioanele mă sperie de moarte.
— Doamnă, când un pacient vine la psihiatru, el nu trebuie să ascundă nicio informaţie.
Eu ştiu ceva despre dumneavoastră. O să vă pun o întrebare neplăcută. Fiindcă pa- cienţii nu
pot fi ajutaţi dacă ascund informaţii. Chiar dacă aceste informaţii par să nu aibă legătură cu
nimic.
— Bine, întrebaţi-mă, mi-a zis ea.
— Soţul ştie despre relaţia extraconjugală pe care o aveţi?
— Nu, dar dumneavoastră cum v-aţi dat seama?
— Mi-a spus-o limbajul trupului dumneavoastră.
îşi ţinea gleznele încrucişate. Eu nu pot să le ţin aşa. Avea piciorul drept trecut peste cel
stâng, şi talpa piciorului răsu- cită în jurul gleznei. Era complet imobilizată. Din experienţa
mea, orice femeie căsătorită care are o relaţie extraconjugală despre care nu vrea să se ştie se
imobilizează în felul acesta.
Spusese „a-broad”, nu „abroad” – într-un cuvânt. Făcuse o pauză între „a” şi „broad”. L-a
adus la mine şi pe amant.
Erau împreună de mai mulţi ani. După care a venit la mine doamna, ca să-mi spună că se
desparte de el. Amantul venise
Ia mine fiindcă avea o migrenă cumplită, în fiecare zi. Avea anumite probleme de cuplu cu
soţia lui şi copiii, aşa că am cerut s-o văd pe soţie l-am spus că vreau să-i văd şi pe copii.
Soţia a venit şi s-a imobilizat.
— Aşadar, aveţi o relaţie extraconjugală, i-am zis.
— Da, v-a spus soţul meu?
— Nu, am aflat din limbajul trupului dumneavoastră. Acum ştiu de ce suferă soţul
dumneavoastră de migrene.
— Chiar el mi-a sugerat să am o relaţie extraconjugală —
acum câţiva ani, mi-a explicat doamna. Am descoperit că era foarte plăcut. Apoi dumnealui s-
a trezit că nu mai vrea să continui. Nu ştiu sigur dacă şi-a dat seama că eu nu am pus capăt
acestei relaţii, dar câteodată am impresia că ştie.
în stare de transă, l-am întrebat pe soţ dacă îşi sfătuise soţia să-şi ia un amant.
— În perioada aceea eram foarte ocupat, dar nu credeam că îmi neglijez obligaţiile de soţ.
Peste puţin timp, am început să fiu gelos şi i-am cerut să înceteze. Mi-a spus că aşa o să facă,
numai că tot observ lucruri care îmi spun ca ea continuă relaţia – iar eu nu vreau să ştiu că ea
continuă.
— Iată explicaţia pentru migrenele dumneavoastră. Cum vă gândiţi să rezolvaţi asta? L-
am întrebat.
— Rămân cu migrenele.
Fusese cândva capul Partidului Democrat în Arizona.
Renunţase la funcţie ca să-i dea mai multă atenţie soţiei —
numai că era prea târziu.
Există oameni care păstrează durerea pentru că nu vor să ştie anumite lucruri. Ca să nu se
gândească la ceva anume.
Erickson observă că pacienta spune cuvântul „a-broad”
într-un anumit mod. După câte se pare, ea se numeşte pe sine
„broad”, „muiere”, fiindcă este infidelă. De asemenea, tera- peutul remarcă vizual că
pacienta stă într-un fel anume.
Ca în majoritatea povestirilor sale, Erickson a folosit-o şi pe aceasta în mai multe
scopuri. La sfârşit, el face o remarcă foarte importantă— că oamenii au dreptul să aleagă să
păs- treze un simptom dacă pierderea acestuia le-ar provoca o durere şi un disconfort şi mai
mare. În acest caz, soţul ar suferi mai mult dacă i-ar fi rănit orgoliul decât suferă de pe urma
migrenelor. Când a renunţat la funcţia de „cap” al
Partidului Democrat pentru a-şi restabili poziţia de „cap” al familiei, era prea târziu.
Durerea din cap poate să reprezinte în mod simbolic faptul că, la un anumit nivel, el
realizează că a fost „decapitat”. În plus, aceeaşi durere îl împiedică să-şi înfrunte situaţia.
Dacă ar recunoaşte deschis că ştie că soţia lui îl înşală, fie s-ar simţi obligat să se despartă
de ea, fie s-ar simţi impotent şi nepriceput. El alege să păstreze migrena.
Strănutul
O femeie mi-a spus:
— Am fost la douăzeci şi şase de medici pentru un examen. Unul m-a internat în spital
două săptămâni, să-mi facă nişte investigaţii. Altul m-a ţinut în spital o săptămână şi mi-a
făcut tot felul de analize. Până la urmă, cu toţii mi-au spus:
„Ar fi bine să mergeţi la un psihiatru, aţi ameţit de atâtea examene fizice/’
Femeia mi-a spus povestea asta.
— Ce lucru neobişnuit făceaţi la fiecare examen fizic şi îl întrerupeaţi pe doctor? Am
întrebat-o.
S-a gândit vreme îndelungată, apoi mi-a spus:
— Păi, strănutam de fiecare dată când începeau sa-mi examineze sânul drept.
— Aveţi patruzeci şi opt de ani şi strănutaţi de fiecare dată când ei va palpează sânul
drept. Le-aţi spus acestor medici că în tinereţe aţi suferit de gonoree şi sifilis, şi strănutaţi
când vi se atinge sânul drept, iar ei se opresc din examinarea sânului.
— Aşa este.
— Ei bine, o sa vă trimit la un ginecolog, şi puteţi să ascul- taţi ce am să-i spun la telefon,
i-am zis.
L-am sunat pe ginecolog şi i-am spus:
— Am în cabinet o femeie de patruzeci şi opt de ani. Cred că are un nodul la sânul drept.
Nu ştiu dacă este benign sau malign. Există anumite indicii psihologice. Vă trimit femeia la
cabinet şi vreau sa-i faceţi un examen amănunţit la sânul drept. Dacă găsiţi ceva în neregulă,
s-o trimiţi direct la spital, fiindcă e genul de pacient care dă bir cu fugiţii.
Ginecologul i-a examinat sânul drept. A dus-o imediat la spital. A operat-o de un nodul
mamar malign.
Pacienţii scot la iveală spaimele pe care încearcă să le ascundă. Erickson le spune
psihoterapeuţilor să observe nu doar ceea ce se poate vedea, ci să caute lucrurile pe care
pacientul încearcă să le ascundă. După cum ne arată el, de multe ori pacienţii dezvăluie
aceste lucruri în mod indirect, încercând să distragă atenţia de la ele.
El i-a demonstrat pacientei că, deşi nu se ferea să vor- bească despre bolile venerice de
care suferise, ea distrăgea atenţia de la sânul drept. Implicaţia consta în aceea că era
îngrozită ca nu cumva să afle că avea cancer la sân. Pe bună dreptate, Erickson se temea că
spaima ei de a-şi înfrunta diagnosticul (un diagnostic pe care ea şi-l pusese deja) pro- babil
că o determina să evite şi operaţia.
Magie, supranatural şi percepţie extrasenzorialâ
Ca şi Houdini, Erickson a respins aşa-numitele experienţe supranaturale şi percepţia
extrasenzorialâ, considerând că ele se bazează pe trucuri, iluzii sau pe capacităţi de
observare foarte dezvoltate. Atitudinea lui a fost rezumată într-o scrisoare către dr. Ernest E
Pecci, datată 8 iunie 1979, în care scria:
„Cred că se cuvine să vă aduc la cunoştinţă faptul că, în opinia mea, domeniul
parapsihologici nu este fondat din punct de vedere ştiinţific, şi mai cred că aşa-zisele dovezi
care ar atesta existenţa acestor facultăţi se bazează pe o lo- gică matematică falsă, pe
interpretarea eronată a datelor, ignorarea semnalelor senzoriale minimale, interpretarea
părtinitoare şi, adesea, pe fraudă făţişă. Eu lucrez de peste cincizeci de ani pentru a disocia
studiul hipnozei de conotaţi- ile mistice şi neştiinţifice.”
În povestirile care urmează, Erickson ne oferă câteva exemple amuzante despre propria
sa abilitate de a-i păcăli pe ghicitori, ştiind că ei au învăţat să observe şi să interpreteze
mişcările corporale minimale, inclusiv cele ale buzelor, gâtului (în zona corzilor vocale) şi
ale feţei. Apoi ne dezvăluie o metodă pe care a folosit-o pentru a localiza „magic” obiecte
ascunse. Mai departe, ne spune o povestire, pe care îi plăcea s-o repete, despre modul în care
l-a păcălit pe J. B. Rhine şi l-a făcut să creadă că poseda puteri colosale de percepţie
extrasenzorială. În toate aceste situaţii, Erickson are grijă să demonstreze că nu trebuie să
recurgem la explicaţii „supra- naturale”. Majoritatea evenimentelor legate de „percepţia
extrasenzorială” descrise de el pot fi explicate prin mijloace perfect „normale Comunicările
se realizează prin simţurile văzului şi ale pipăitului. În fiecare situaţie, „magicianul” nu a
făcut decât să se antreneze pentru a observa „semnalele senzoriale minime” pe care cei mai
mulţi dintre noi le ignorăm.
Prezicători
Orice explicaţie simplă, care te scuteşte să mai gândeşti, este acceptată rapid. O să vă
povestesc o experienţă personală.
Un bun subiect hipnotic s-a dus la un prezicător. Şi respectivul prezicător i-a relatat detalii
intime despre familia lui. Harold a fost teribil de impresionat. Fără ca Harold să ştie – în plus,
Harold cunoştea foarte bine familia mea –, am scris pe o hâr- tie câte un nume fals pentru
tata, mama, pentru cei opt fraţi şi surori, şi câte un loc de naştere greşit pentru fiecare. Am dat
multe detalii false. Le-am băgat pe toate într-un plic şi i l-am dat lui Harold, să şi-l pună în
buzunarul interior al hainei.
După care m-am dus cu Harold la prezicător. Spre mirarea lui Harold, prezicătorul mi-a
spus că pe tata îl cheamă Peter, pe mama, Beatrice, şi a continuat, spunându-mi toate numele
şi toate locurile false; mi-a dat toate informaţiile greşite. Lui
Harold nu i-a acordat deloc atenţie, presupun că se gândea că expresia de uluire de pe chipul
lui Harold însemna că este impresionat. Aşadar, ne-a dat toate acele informaţii false, după
care am plecat.
— Dar pe tatăl dumneavoastră îl cheamă Albert. De ce aţi spus că-l cheamă Peter? M-a
întrebat Harold.
— M-am gândit întruna „Peter „Peter, Peter” şi „Beatrice,
Beatrice, Beatrice”, i-am explicat eu.
Şi Harold a încetat să mai aibă încredere în prezicător.
în New Orleans, un prezicător a venit şi i-a ghicit corect viitorul unui prieten medic şi al
iubitei lui. Apoi i-a spus soţiei mele, Betty, că până la urmă are să se îndrăgostească de mine.
l-a spus ce nume o să alegem pentru copiii noştri. Betty şi cu mine, când am văzut că vine
prezicătorul, am convenit să-i dăm toate datele de care avea nevoie. În felul ăsta, prietenul
meu şi iubita lui aveau să fie grozav de impresionaţi. I-am dat prezicătorului datele printr-un
limbaj subliminal. Nu aţi văzut cum unii oameni numără şi dau din buze în timp ce numără?
Sau oameni care citesc şi îşi mişcă buzele? Or, buzele mele sunt aşa de rigide şi de umflate pe
dinăuntru, că nu pot să fac asta, şi prezicătorii se zăpăcesc.
în ambele situaţii, descrise mai sus, prezicătorul a putut să facă o „citire a minţii”,
descifrând limbajul subliminal sau subvocal. Erickson şi-a perfecţionat şi el această
abilitate, ceea ce a contribuit probabil la reputaţia lui de cititor al gândurilor şi magician.
r
Citirea mintii
La Corneli se iscase mare zarvă din pricina unui idiot savant care putea să înmulţească
numere de şase cifre. Era capabil să-ţi spună aproape instantaneu rădăcina pătrată, rădăcina
cubică pentru numere din şase sau opt cifre. Şi mai avea încă un truc. Spunea cuiva să
ascundă un ac cu gămălie undeva în clădire, oriunde. După care se învârtea pe acolo şi, prin
con- tact al mâinii, citea mintea acelei persoane, zicea el.
Când s-a discutat despre asta la Corneli, le-am sugerat:
„De ce nu ascundeţi un ac într-o clădire oarecare? Nu e nevoie să-mi spuneţi dacă l-aţi ascuns
la etajul doi, la etajul unu sau unde anume, o să ne ţinem de mână cu toţii şi o să dăm ocol
campusului, iar eu o să găsesc acul.”
Am găsit acul la etajul doi, înfipt în rama unui tablou. Nu trebuie decât să te ţii de mână,
să mergi pe acolo, iar persoana respectivă se trage uşor înapoi când te apropii de ac. Aşadar,
imediat ce am simţit o retragere minimă la apropierea de nişte trepte, sigur că am urcat. Când
ajungi în capătul scărilor, din nou apare tensiunea. În ce direcţie o iei? O iei într-o parte, şi
mâinile se relaxează. O iei în cealaltă parte, şi mâinile se ten- sionează. Aşa ca te învârti în
cerc!
Trucuri magice
Am învăţat câteva trucuri de magie cât am fost intern şi apoi rezident special la psihiatrie
ia spitalul de psihopatie din
Colorado. Tocmai înfiinţaseră o clinică pentru recuperarea delincvenţilor juvenili, şi fiecare
membru de la spitalul de psihopatie trebuia să se ducă acolo, lucru care nu le convenea deloc
băieţilor. Fiecare angajat trebuia să lucreze acolo două săptămâni, şi toată lumea era îngrozită
din pricina asta. Era un adevărat supliciu, fiindcă băieţii erau foarte recalcitranţi.
Când mi-a venit rândul mie, şi a intrat băiatul, aruncându-mi priviri duşmănoase, m-am
apucat să fac un truc simplu de magie. M-am îndepărtat de el, ca să nu vadă şmecheria. Ime-
diat mi-a arătat că nu era cine ştie ce, şi mi-a cerut să-i dez- vălui şi lui şiretlicul. Apoi a
trebuit să fac încă unul. Am sfâr- şit prin a ne împrieteni la cataramă. Aşa că am învăţat vreo
câteva trucuri, zvonul a început să circule şi toţi băieţii voiau să ma vadă. Voiau ceva de la
mine, şi în felul ăsta am obţinut ce voiam eu de la ei. Soluţia a fost pur şi simplu să-i faci să
se joace cu tine fără să-şi dea seama că tu te joci cu ei.
„Soluţia a fost pur şi- simplu să-i faci să se joace cu tine fără să-şi dea seama că tu te
joci cu ei.” Acest enunţ rezumă unul dintre cele mai importante principii ale lui Erickson —
cel al trezirii interesului pacientului în vreme ce psihotera- peutul, adesea prin folosirea
sugestiilor subliminale, „se joacă” cu subconştientul său. Asta înseamnă că psihotera-
peutul evocă o „muzică” din partea pacientului sub forma învăţămintelor şi a cunoştinţelor
dobândite în trecut şi care până atunci îi fuseseră inaccesibile. La început, majoritatea
pacienţilor trebuie să trăiască experienţa că sunt ei înşişi nişte instrumente muzicale şi să-i
permită terapeutului să „cânte”
pe ei. Prin experienţă, ei pot învăţa să „cânte” pe ei înşişi.
Experienţă extrasenzorială cu J.B. Rhine
Rhine era la o masă cu alţi subiecţi, ca participant la o demonstraţie de experienţe
extrasenzoriale. La o altă masă, stăteam cu şi alte câteva persoane, foarte neîncrezători în ce
făcea Rhine. Ne-am făcut mici pe scaune, ca să vedem mai bine cărţile de joc. Era noapte, iar
pe masă erau veioze. Căr- ţile de joc erau aşezate pe masă, iar Rhine întorcea una. Noi ne
coboram capetele şi vedeam lumina care cădea oblic deasupra cărţii. Şi vedeam steluţa,
rombul, aşa cum se întrezărea prin cartea de joc. Cărţile originale erau imprimate prin ştan-
ţare. Acea imprimare uşoară de pe spatele cărţii reflecta lumina în mod diferit, iar dacă îţi
coborai capul la unghiul potrivit, puteai s-o vezi. Te uiţi la ceva şi vezi că e neted, apoi întorci
acel obiect şi vezi umbra de la rugozitate. Aşa că
Gilbert, Watson ceilalţi prezenţi la masă şi cu mine ne-am oferit ca subiecţi – Rhine a crezut
că are trei subiecţi perfecţi, fiindcă toţi trei i-am citit la perfecţie toate cele douăzeci şi cinci
de cărţi de joc.
Aşa cum exemplifică Erickson, nu este necesar să fii un observator instruit pentru a
remarca diferenţe precum ştanţa- rea de pe spatele cărţilor de joc. În unele cazuri, este
suficient să priveşti lucrurile dintr-un unghi diferit sau dintr-o perspectivă diferită.
În povestirea care urmează, el ne relatează despre un tânăr care îmbina observarea
atentă cu o memorie foarte dezvoltată pentru a efectua un lucru remarcabil.
O scamatorie cu cărţi de joc
Unul dintre subiecţii mei hipnotici de la Worcester mi-a spus:
— Nu-mi place să fac scamatoria asta. Mă apucă o durere de cap îngrozitoare. Totuşi,
cred că dumneavoastră trebuie să ştiţi despre ce e vorba.
A continuat:
— Duceţi-vă la. O drogherie şi cumpăraţi un pachet de cărţi de joc. Desfaceţi-l. Scoateţi
afară toţi jokeri şi toate cărţile suplimentare. Amestecaţi pachetul bine, de şase ori, apoi tăiaţi-
l şi amestecaţi-l din nou.. Împărţiţi cărţile, cu faţa în sus, una câte una, apoi întoarceţi-le cu
faţa în jos. Apoi adunaţi cărţile, amestecaţi-le din nou şi împărţiţi-le iar cu dosul în sus.
Şi a numit cărţile în ordinea exactă cu dosul în sus. Le aşezase cu faţa în sus, apoi le
întorsese.
După asta mi-a arătat. Cumpărai un pachet de cărţi de joc care aveau pe spate linii
încrucişate şi pătrăţele. Pătratele nu sunt trasate cu precizie. Mi-a zis:
— Nu a trebuit decât să-mi amintesc că aici lipseşte un sfert de pătrat, iar dincolo, pe o
altă carte, lipseşte alt sfert.
Tot ce am făcut a fost să ţin minte cincizeci şi două de cărţi.
Şi de fiecare dată mă apucă o durere de cap cumplită – am exersat la greu, multă vreme, până
am reuşit să fac asta!
Cu scamatoria asta se întreţinuse la şcoală. Câştigase mulţi bani astfel.
E cu adevărat uimitor câte lucruri pot face oamenii. Numai că ei nu ştiu de ce sunt în
stare.
CA PTO LU L I I
Cum tratăm pacienţii psihotici
Când s-a ocupat de psihotici, Erickson nu a încercat să rezolve toate problemele
pacientului. Ca şi în cazul altor tipuri de pacienţi, el s-a străduit să inducă schimbări mici
care să conducă la schimbări mai mari, de anvergură. Întru- cât persoanele cu reacţii
psihotice reacţionează în general într-o manieră extremă, „negru sau alb”, intervenţiile lui
Erickson asupra lor sunt adesea foarte evidente, iar rezul- tatele imediate. Primele
experienţe psihiatrice ale lui
Erickson s-au petrecut într-un spital pentru bolnavi psihici, prin urmare este posibil ca el săfi
pus bazele câtorva dintre importantele sale principii de terapie lucrând cu pacienţi care
sufereau de psihoze. În mod cert, aşa s-a întâmplat cu două dintre dictoanele lui preferate:
„să vorbeşti pe limba pacientului” şi „să te alături pacientului”.
În situaţii în care alţii ar fi insistat în încercarea de a
„obţine un istoric al bolii” ori de a convinge pacientul „pe cale raţională”, Erickson
introducea adesea un element neaşteptat. După cum vom vedea în „Pacientul care s-a ridi-
cat în picioare” şi în „Herbert”, el obişnuia să-l aducă pe pacient într-un punct în care
acesta era forţat să întreprindă ceva în mod direct şi să facă o alegere.
În această secţiune, vom vedea exemple care demonstrează acest lucru, precum şi alte
abordări terapeutice, inclusiv folosirea manipulărilor şi a reîncadrării eficiente.
De-a-ndoaselea
La Worcester am avut un pacient care îţi întorcea întot- deauna salutul. Dacă îl întrebai
ceva, te privea cu seninătate.
Era blând, docil, foarte liniştit. Se ducea în sala de mese, mergea la culcare, era ordonat, nu
avea nimic de comentat.
Spunea „Bună” sau „La revedere”.
Am obosit tot încercând să-l chestionez. Voiam să-i aflu istoricul. Era limpede că trăieşte
într-o lume desprinsă de realitate. Mi-a trebuit ceva timp până mi-am dat seama cum pot sa
pătrund în lumea lui.
într-o zi, m-am dus la el şi i-am spus:
— Bună.
Mi-a răspuns:
— Bună.
Apoi mi-am scos haina, am întors-o pe dos şi am îmbră- cat-o de-a-ndoaselea.
L-am dezbrăcat şi pe el de haină, i-am întors-o pe dos, l-am îmbrăcat cu ea de-a-
ndoaselea, şi i-am zis:
— Aş vrea să-mi spui povestea ta.
Am. Obţinut istoricul bolii. Alătură-te pacientului.
Erickson a pătruns, în mod simbolic, în lumea „desprinsă de realitate” a pacientului, o
lume „pe dos” şi „de-a-ndoase- lea”, atunci când şi-a întors haina pe dos şi a îmbrăcat-o
de- a-ndoaselea. Apoi l-a făcut pe pacient să i se alăture folosind aceeaşi „limbă”. Când
amândoi s-au aflat în aceeaşi „lume”
(întoarsă pe dos şi de-a-ndoaselea), au putut să stea de vorbă unul cu celălalt.
întâmplător, faptul că: pacientul „îţi întorcea întotdeauna salutul” a fost un bun indiciu
că era de aşteptat ca el să imite comportamentul psihoterapetitului.
Pacientul care stătea mereu în picioare
Am cunoscut un pacient care a stat în picioare în salonul spitalului vreme de şase sau
şapte ani. Mergea la cantină. Se întorcea de acolo, se culca atunci când i se spunea, se ducea
la baie când avea nevoie. Dar îşi petrecea cea mai mare parte a timpului stând în picioare.
Puteai să-i vorbeşti ceasuri întregi, nu avea nicio reacţie, într-o zi, m-am asigurat că o să
primesc o reacţie din partea lui. M-am apropiat de el cu un lustruitor de podele. Un lus-
truitor de podele e făcut dintr-o bară de lemn, lungă de apro- ximativ un metru, care are ataşat
de ea un mâner lung.
Bara este învelită într-o cârpă veche şi, mişcând-o înainte şi înapoi, lustruieşti podeaua.
I-am dus un astfel de lustruitor de podele şi i-am pus degetele pe mâner. El continua să
stea în picioare. În fiecare zi, îi spuneam:
— Mişcă lustruitorul de podele.
Aşa că a început să-l mişte câte doi centimetri, înainte şi înapoi. În fiecare zi, creşteam
distanţa pe care trebuia să îm- pingă lustruitorul, până când l-am făcut să parcurgă tot salo-
nul, ore întregi. Şi a început sa vorbească. A început sa mă acuze că îl maltratez, fiindcă îl pun
să lustruiască podeaua cât e ziua de lungă.
I-am spus:
— Dacă vrei să faci altceva, n-am nimic împotrivă.
Atunci s-a apucat să facă paturile. Şi a început să vor- bească, să-şi spună istoricul bolii,
să-şi exprime maniile. În scurt timp, am putut să-i permit să iasă în curte.
Se plimba prin curtea spitalului. Un an mai târziu, a fost în stare să se întoarcă acasă şi să
muncească, iar la spital mai venea din când în când, şi rămânea o săptămână, două săptă-
mâni, trei săptămâni, o lună.
Suferea în continuare de psihoză, dar s-a putut acomoda la lumea exterioară.
Erickson ilustrează aici principiul de a iniţia o schimbare mică şi de a extinde treptat
respectiva schimbare. Am văzut asta în multe situaţii, în special în maniera sa de a trata
pacienţii cu fobii. Totodată, el demonstrează că îndrumă un pacient până când acesta e
capabil să se descurce singur.
L-am auzit pe Erickson când îi spunea unui pacient: „Până o să faci tu, fac eu.” în acest caz,
pacientul a fost îndrumat până când a sfârşit prin a rupe tăcerea şi a început să se plângă că
e maltratat. Când a fost capabil să „facă singur”, adică să vorbească, Erickson i-a oferit „o
alternativă”.
Capacitatea de a face alegeri a fost primul indiciu real că pacientul se însănătoşea.
Doi lisus Hristos
Aveam în secţie doi indivizi care se credeau lisus Hristos.
Toata ziua şi-o petreceau explicând:
— Eu sunt lisus Hristos.
Cum te prindeau, cum începeau să-ţi explice:
— Eu sunt adevăratul lisus Hristos.
Prin urmare, i-am aşezat pe John şi pe Alberto pe o bancă, şi le-am zis:
— Staţi acolo. Fiecare dintre voi îmi spune că este lisus
Hristos. Bun, John, vreau să-i explici lui AJberto că tu, nu el, eşti lisus Hristos. Alberto,
spune-i lui John că tu eşti adevăra- tul lisus Hristos, nu el; tu eşti.
Şi i-am ţinut pe acea banca, explicându-şi zile întregi că flecare era adevăratul lisus
Hristos. După vreo lună, John mi-a spus:
— Eu sunt lisus Hristos, dar nebunul de Alberto zice că el este lisus Hristos.
— Ştii, John, tu spui acelaşi lucru pe care îl spune şi el, i-am zis eu. Iar el spune acelaşi
lucru pe care îl spui tu. Ei bine, eu cred că unul dintre voi e nebun, fiindcă există un singur
lisus Hristos.
John s-a gândit la asta vreme de o săptămână. Apoi a venit şi mi-a zis:
— Eu spun acelaşi lucru ca nebiinul ăla. El e nebun, şi eu spun ce spune el. Înseamnă că
şi eu sunt nebun; iar eu nu vreau să fiu nebun.
— Păi, eu nu cred că tu eşti lisus Hristos. Şi tu nu vrei să fii nebun. O să te trimit să
lucrezi la biblioteca spitalului, i-am spus.
A lucrat acolo câteva zile, după care a venit la mine şi mi-a zis:
— E ceva în neregulă, rău de tot: fiecare carte are pe fiecare pagina numele meu.
A deschis o carte, şi mi-a arătat JOHN THORNTON;
găsise numele lui pe fiecare pagină.
I-am spus că avea dreptate, apoi i-am arătat cum apărea pe fiecare pagină MILTON
ERICKSON. L-am rugat să mă ajute să găsim numele dr. Hugh Carmichael, Jum Glitton,
Davc
Shakow. De fapt, pe pagina respectivă am găsit orice nume care i-a venit în minte.
— Literele astea nu aparţin unui nume; aparţin acelui cuvăntl a exclamat John.
— Aşa este, am acceptat eu.
John a continuat să lucreze la bibliotecă. Peste şase luni, s-a externat şi a plecat acasă,
eliberat de identificările lui psi- hotice.
Erickson nu se bazează pe metode obişnuite de „convin- gere”, ci – în ambele exemple –
îl plaseazăpe John în situaţii în care să descopere singur că ideile lui sunt maniacale.
Erickson se bazează pe tehnica „oglindirii” comportamentului pacienţilor. În primul
exemplu, Erickson face în aşa fel încât mania să fie oglindită de către alt pacient, care, în
mod convenabil, se întâmplă să sufere de aceeaşi manie. În cea de-a doua situaţie, Erickson
însuşi oglindeşte comportamentul, găsind pe pagină propriul său nume. Această abordare
bazată pe „oglindire” este utilizată de Robert Lindner în povestirea sa
„Canapeaua cu propulsie”. Erickson mi-a spus odată că
Lindner fusese studentul lui şi se consultase cu el înainte să-şi publice cartea Ora de
cincizeci de minute, în care apare şi această povestire. Povestirea vorbeşte despre un
psihoterapeut al cărui pacient trăia în lumi iluzorii. Când terapeutul îşi asal- tează pacientul
cu povestiri emoţionante despre propriile sale
„călătorii” şi experienţe în acele lumi, când i se alătură pa- cientului în iluziile acestuia,
pacientul îşi asumă rolul psihote- rapeutului şi încearcă să-i arate că tipul de gândire în care
s-au cufundat amândoi este, într-adevăr, unul iluzoriu.
Herbert
Prima dată când am fost Ja spitalul de stat din Rhode îsland, am lucrat în secţia pentru
bărbaţi, şi era acolo un pacient pe care îl chema Herbert şi care se afla în acel loc de aproape
un an. Înainte de internare, Herbert cântărea 110 kilo- grame, era muncitor manual şi îşi
petrecea timpul jucând cărţi sau muncind. Trăia ca să muncească şi să joace cărţi.
Căpătase o depresie, o depresie foarte gravă. A început să slăbească şi, până la urmă, l-au
internat la spitalul de stat din
Rhode îsland unde, pentru cel puţin patru luni, a cântărit patruzeci de kilograme. Era hrănit
prin tub cu 4 000 de calorii pe zi, dar nu lua în greutate.
Bineînţeles, l-am preluat eu pe Herbert ca pacient, ceilalţi doctori se săturaseră să-l tot
hrănească prin tub. Eu eram un medic nou, tânăr, aşa că îmi pasau mie lucrurile neplăcute.
Prima dată când l-am hrănit pe Herbert prin tub, i-am redus hrana la 2 500 de calorii. M-am
gândit că era destul pentru cineva de patruzeci de kilograme.
Când l-am hrănit prin tub, Herbert mi-a zis:
— Eşti la fel de nebun cum sunt ceilalţi doctori? Ai de gând să faci şmecheria aia oribilă
pe care au făcut-o toţi, pre- facându-se că mă hrănesc prin tub? Ştiu că îmi aduceţi hrană
pentru tub; o văd. Numai că sunteţi cu toţii scamatori, nu ştiu cum, dar o faceţi să dispară,
parcă aţi fi Houdini! Şi nu mă hrăniţi niciodată cu nimic! Doar îmi vârâţi tubul în nas şi
spuneţi că mă hrăniţi prin tub, dar, de fapt, nu mă hrăniţi, fiindcă eu nu am stomac.
L-am ascultat pe Herbert. Depresia îl făcuse să aibă o vi- ziune despre viaţă posacă, acidă,
sardonică. Când mi-a spus că el nu are stomac, i-am zis:
— Eu cred. Că ai stomac.
— Eşti un ţăcănit, ca toţi ceilalţi doctori! A izbucnit el. De ce au doctori ţicniţi la casa de
nebuni? Poate că ăsta e cel mai bun loc pentru doctorii ţicniţi, la casa de nebuni.
Şi, timp de o săptămână, de câte ori îl hrăneam prin tub, îi spuneam lui Herbert:
— Săptămâna viitoare, luni dimineaţă, o să-mi dovedeşti că ai stomac.
Mi-a spus:
— Nu te mai faci bine. Eşti mai nebun decât toţi pacienţii de aici. Crezi că o să-ţi
dovedesc că am stomac, când eu nu am niciun fel de stomac.
Luni dimineaţă, am pregătit hrana pentru tubul lui Herbert—
jumătate lapte, jumătate smântână, ouă crude, bicarbonat de sodiu, oţet şi ulei crud din ficat
de cod. Ei bine, când hrăneşti pe cineva cu tubul, îi împingi în stomac o coloană de aer de
lungimea tubului respectiv. De aceea torni încontinuu, ca să nu împingi în stomac alte
coloane de aer.
L-am hrănit, dar i-am împins în stomac multe coloane de aer. Am scos tubul şi am rămas
acolo, în aşteptare, iar Herbert a râgâit şi a zis:
— Peşte stricat.
— Tu ai spus-o, Herbert, am intervenit eu. Tu ştii că ai râgâit; tu ştii că a fost peşte stricat.
Ai putut să râgâi numai pentru că ai stomac, deci mi-ai dovedit că ai stomac prin fap- tul că ai
râgâit.
Iar Herbert râgâia în continuare!
Mi-a zis:
— Te crezi deştept, nu?
I-am spus că da.
În plus, Herbert dormea în picioare. Nu ştiam că un om poate să doarmă în picioare, dar l-
am verificat. Infirmierilor le era frică să-l pună în pat, fiindcă Herbert se lupta cu furie;
l-au lăsat să facă ce vrea. Am coborât la ora unu, apoi la două, la trei dimineaţa, şi l-am găsit
pe Herbert dormind adânc, în picioare, în salon.
Atunci, i-am spus lui Herbert în fiecare zi, timp de o săptă- mână:
— Herbert, o să-mi dovedeşti că poţi să dormi culcat.
— Eşti de groază, m-a apostrofat Herbert. Ai atâtea manii de nu poţi să le duci.
Şi săptămâna următoare, zi de zi, l-am întrebat pe Herbert dacă făcuse vreodată baie sau
duş. Herbert a considerat între- barea mea de-a dreptul insultătoare. Bineînţeles că făcuse
baie; şi duş făcuse. Orice om sănătos la cap face baie:
— Ce-i cu tine, de nu ştii toate astea?
— M-am gândit şi eu să te întreb, i-am zis.
— Şi trebuie să mă întrebi în fiecare zi?
— Păi, nu se poate altfel, fiindcă tu crezi că nu poţi să dormi culcat, şi trebuie să-mi
dovedeşti că poţi să dormi culcat.
— Chiar că nu te mai faci bine, a constatat Herbert.
Prin urmare, săptămâna următoare, într-o seară, l-am dus pe Herbert în sala de hidro
terapie şi l-am pus sa se întindă în cada continuă. Este vorba despre o cadă cu un hamac din
pânză groasă. Ţi se unge corpul cu vaselină, te întinzi, după care cada este acoperită cu o
prelată. Îţi rămâne doar capul deasupra prelatei. Stai lungit în cadă, iar apa, la temperatura
corpului, curge încontinuu peste trupul tău. Când se întâmplă asta, adormi! Nu poţi să faci
altceva.
A doua zi dimineaţa, l-am trezit pe Herbert şi i-am spus:
— Herbert, ţi-am spus că o să-mi dovedeşti că poţi să dormi culcat.
— Îţi place să o faci pe deşteptul, mi-a întors-o Herbert.
I-am zis:
— Şi puteai să dormi şi în pat.
De atunci înainte, Herbert a dormit în pat.
Când i-am adus greutatea corporală la cincizeci şi cinci de kilograme, i-am spus:
— Herbert, m-am săturat să te tot hrănesc prin tub. Săptă- mâna viitoare o să-ţi bei hrana
pentru tub.
— Nu pot să înghit; nu ştiu cum, a replicat Herbert.
— Herbert, săptămâna viitoare, luni, o să fii primul la uşa sălii de mese. O să loveşti în
uşă, urlând la lucrătorii de acolo:
„Deschideţi uşa!”, fiindcă o să vrei un pahar cu lapte, un pahar cu apă. Eu o să pun pe o masă
apa şi laptele, iar tu o să le vrei cu adevărat.
— Cred că tu nu-ţi mai revii niciodată! Păcat, un tip tânăr ca tine într-un spital de stat, cu
oameni nebuni. Şi eşti aşa de tânăr. Şi aşa de nebun.
Timp de o săptămână, i-am spus că avea să lovească în uşa sălii de mese strigând că vrea
un pahar cu lapte, un pahar cu apă. Iar Herbert credea cu tărie că m-am scrântit la cap.
Sâmbătă noaptea, Herbert s-a dus la culcare. L-am pus pe infirmier să-i întindă braţele şi
picioarele şi să i le lege, ca să nu se poată da jos din pat. Când îl hrănisem prin tub seara, îi
pusesem foarte multă sare fină în mâncarea lichidă.
în timpul nopţii, lui Herbert i s-a făcut sete – foarte, foarte sete. Când l-au dezlegat
dimineaţa, s-a repezit la ţâşni- toarea de apă, dar apa era închisă. S-a dus glonţ la baie, să bea
din vasul de toaletă, dar apa fusese închisă. A luat cu asalt uşa sălii de mese şi a început să
lovească în uşă şi să urle la cei de acolo:
— Deschideţi uşile! Trebuie să beau apa aia! Trebuie să beau laptele ăla!
Le-a băut.
Când am venit în vizită, Herbert mi-a zis:
— Te crezi deştept.
— Mi-ai mai spus-o. Ţi-am dat dreptate atunci, şi îţi dau şi acum, i-am spus.
Herbert bea lapte şi supa. Dar susţinea că nu putea să înghită hrană solidă. Când a ajuns la
cincizeci şi şapte de kilo- grame, i-am spus:
— Săptămâna viitoare o să înghiţi mâncare solidă.
— Eşti mult mai nebun decât credeam. Eu nu pot să înghit mâncare solidă, a protestat
Herbert.
— Săptămâna viitoare o să poţi.
Ei, bine, cum l-am făcut să înghită mâncare solidă?
Ştiam că Herbert fusese copil cândva. Ştiam că şi eu fuse- sem. Ştiam că toţi oamenii au
fost cândva copii şi că toţi au o natură umană. Am apelat la natura umană. Cu toţii ştiţi câte
ceva despre natura umană. Voi cum l-aţi face pe Herbert să înghită mâncare solida?
L-am aşezat pe Herbert la o masă şi i-am pus dinainte o farfurie plină cu mâncare. De o
parte şi de alta a lui Herbert era câte un pacient deranjat la minte. Ei nu mâncau niciodată din
farfuriile lor. Întotdeauna mâncau din farfuriile altora. Iar
Herbert ştia că farfuria lui era a lui. Dar nu putea să şi-o păs- treze decât dacă înghiţea ce e pe
ea! Nu voia ca toţi nebunii şi nerozii ăia să mănânce mâncarea luil Asta e natura umana.
După ce a mâncat prima masă cu hrană solidă, l-am între- bat pe Herbert dacă îi plăcuse
mâncarea.
— Nu mi-a plăcut, dar am fost nevoit s-o mănânc. Era a mea.
— Eu ţi-am spus că poţi să înghiţi hrană solidă.
— Te crezi deştept, a insistat Herbert.
— Herbert, i-am spus, te repeţi. Ţi-am dat dreptate de două ori până acum, şi îţi dau şi de
data asta.
Herbert a plecat, înjurându-mă.
Când a ajuns să cântărească şaizeci de kilograme, i-am spus.
— Herbert, mănânci mâncare solidă, ai început să iei în greutate.
Herbert mi-a răspuns:
— Mănânc doar fiindcă sunt nevoit. Fiindcă, dacă nu mănânc, mă pui iar să stau lângă
idioţii aia doi.
— Aşa este.
— Nu am deloc poftă de mâncare. Nu-mi place ce trebuie să înghit. Dar sunt nevoit sa
înghit; ca să nu-mi fure mâncarea idioţii ăia.
I-am spus:
— Ei bine, Herbert, în curând o să afli că ai poftă de mâncare şi că şi ţie ţi se face foame.
Acum, în Rhode Island e ianuarie. Afară e frig. Te pun să te îmbraci cu haine potrivite.
O să te trimit la ferma spitalului, fără mâncare. E acolo un stejar gros de patru metri, şi vreau
ca tu să-l dobori şi să-l faci surcele. În felul ăsta, ai să-ţi faci poftă de mâncare.
— O să subînchiriez contractul ăsta, mi-a spus Herbert.
— Chiar şi aşa, o să stai la fermă toată ziua, fără mâncare la tine. Seara, când te întorci, o
să descoperi că îţi este foame.
— Chiar că eşti visător, mi-a aruncat Herbert.
După ce l-am trimis pe Herbert la fermă, m-am dus la bucătăreasa-şefa şi i-am zis:
„Doamnă Walsh, dumneata cân- tăreşti 175 de kilograme. Îţi place mâncarea pe care o faci.
Ei bine, doamnă Walsh, vreau să sari peste micul dejun şi peste masa de prânz. Vreau să ţi se
facă foame. Vreau ca pentru cină să găteşti din felurile preferate de două ori mai mult decât
poţi mânca. Şi poţi să aştepţi cu nerăbdare să te ghiftu- ieşti cu toate bucatele care îţi plac. Şi
să fii foarte, foarte ge- neroasă. Fă de două ori mai multă mâncare decât poţi sa mănânci. O
să-ţi spun eu unde să aşezi masa.
Herbert s-a întors de la fermă. L-am trimis într-un colţ şi am aranjat să se aşeze o masă în
faţa lui. Am spus să se aducă la masă două scaune. De o parte a mesei era doamna Walsh.
Herbert se uita la ea şi la masă. Doamna Walsh a adus mâncarea în castroane mari, pline-ochi.
A început să mănânce cu o foame de lup.
Herbert se uita la ea cum mănâncă şi i se făcea din ce în ce mai foame. Într-un târziu, a
spus:
— Puteţi să-mi daţi şi mie puţin?
— Cum sa nu, s-a oferit doamna Walsh.
Herbert a mâncat, fiindcă îi era foame. Fetele mele, când luăm masa în familie, ies mereu
afară şi dau oase la câini. De fiecare dată, ele spun:
— Când văd cum rod câinii la oase, îmi lasă gura apă. Şi vreau să rod şi eu oasele alea.
Bietul Herbert. Îi lăsase gura apa uitându-se la doamna
Walsh.
Seara, în secţie, Herbert mi-a zis:
— Chiar eşti deştept.
I-am răspuns:
— În sfârşit, ai descoperit şi tu! Ei bine, Herbert, o să mai fac ceva pentru tine. Tu
obişnuiai să joci cărţi. Eşti în spital de aproape un an, dar nu ai jucat cărţi niciodată. Nimeni
nu a putut să te convingă să joci cărţi. Ei, diseară o să joci cărţi.
— Eşti mai nebun ca niciodată! Nu mai există nicio spe- ranţă pentru tine, a răbufnit
Herbert.
I-am zis:
— Există speranţă pentru tine, Herbert; diseară o să joci cărţi.
— S-o văd şi pe-asta!
Seara, doi infirmieri înalţi şi zdraveni l-au încadrat şi l-au condus la o masă cu patru
jucători de cărţi, care erau foarte deranjaţi la minte. Unul juca pocher. Unul juca bridge. Unul
juca piinacle. Împărţeau cărţile şi trăgeau, pe rând, câte o carte. Unul zicea:
— O iau pe aia de colo; am un ful.
Altul zicea:
— Tai cu un atu.
Următorul anunţa:
— Cu ăsta, fac treizeci de puncte.
Şi au jucat cărţi încontinuu, toată ziua.
Herbert era forţat să stea colo, între cei doi infirmieri, şi să urmărească jocul de cărţi. În
cele din urmă, a spus:
— Luaţi-mă de lângă idioţii ăştia. Joc un pocher cu voi dacă mă duceţi de aici. Nu suport
să vad ce fac ăştia cu cărţile.
Mai târziu, în cursul scrii, am venit în secţie şi l-am văzut pe Herbert jucând cărţi..
— Ai câştigat şi de data asta, mi-a zis Herbert.
— Tu ai câştigat, am insistat eu.
Peste câteva luni, Herbert a fost externat din spital. Şi-a redobândit greutatea corporală,
din câte ştiu a ajuns la 90 de kilograme, şi muncea în fiecare zi., Eu nu am făcut decât să-i
corectez simptomele. L-am pus într-o situaţie în care el şi-a corectat simptomele.
Erickson foloseşte modalitatea şi decorul unui spital de psihiatrie pentru a ne comunica
modalităţi de a-i determina pe oameni să dorească să facă anumite lucruri.
Ideea este fie să forţezi subiectul să continue o situaţie, adeseori repetându-i întocmai
cuvintele, fie, ca în cazul lui
Herbert, să foloseşti legături psihologice mult mai complexe.
Erickson i-a demonstrat, că avea concepte care nu erau corecte, l-a dovedit lui Herbert că
avea stomac, forţându-l să râgâie. I-a demonstrat că putea să doarmă culcat, nu doar în
picioare, vârându-l într-o cadă continuă. I-a dovedit că putea să înghită, făcându-l să-i fie
aşa de sete, încât a fost nevoit să bea lichide şi să insiste ca să le primească. I-a dovedit că
putea să mănânce de bună voie hrană solidă punându-l să stea între doi pacienţi deranjaţi la
minte care îi furau mâncarea din farfurie – dacă Herbert nu o mânca. I-a dovedit că avea
poftă de mâncare, aranjând ca doamna Walsh să mănânce hulpav de faţă cu el. În sfârşit, i-a
stârnit lui Herbert dorinţa să joace cărţi forţându-l să-i urmărească pe nişte pacienţi
deranjaţi mintal, până când Herbert a promis: „Joc un pocher cu voi dacă mă duceţi de aici.
Nu suport să văd ce fac ăştia cu cărţile.” În felul acesta, Erickson l-a ghidat pe
Herbert să descopere că el, Herbert, chiar voia să vadă oameni care ştiu să joace cărţi
corect. Cu alte cuvinte, Herbert a învăţat că avea o dorinţă pentru jocul de cărţi jucat bine.
Erickson, modest, rezumă totul spunând: „Eu nu am făcut decât să-i corectez simptomele.
L-am pus într-o situaţie în care el şi-a corectai simptomele.” De fapt, corectând simpto-
mele, unul câte unul, Erickson a evocat tipare de comporta- ment, modalităţi de gândire şi de
reacţie care l-au condus pe
Herbert să recunoască faptul că avea poftă şi de viaţă, şi de mâncare. Şi, odată ce a început
să joace cărţi, nu a putut să nu admită că avea un simţ social şi o dorinţă de a inler- acţiona
cu alţi oameni.
Cum a forţat Erickson oamenii să reacţioneze în modurile dorite de el? Cu Herbert, e
clar că şi-a folosit cunoştinţele despre reacţiile obişnuite ale oamenilor – spiritul de com-
petiţie, tendinţa de a imita (ca atunci când i s-a făcut poftă de mâncare văzând cum cineva
înfulecă lacom). În plus, a folo- sit abordări „cognitive”, ca atunci când l-a forţat pe Herbert
într-o situaţie în care să nu poată să nu admită, cognitiv, că trebuie să aibă stomac – ca să
râgâie.
Sigur că Herbert a fost tratat într-un spital de psihiatrie, unde Erickson putea să exercite
un control aproape absolut asupra comportamentului său. Chiar şi aşa, Erickson ilus- trează
modul în care a folosit legătura psihologică. În legă- tura psihologică, la fel ca în legătura
fizică, pacientul este pus într-o situaţie care va conduce inevitabil la rezultatul dorit. În acest
caz, Herbert a reacţionat, aşa cum se prevă- zuse, la fiecare situaţie cu care a fost provocat.
Ca şi cum
Erickson juca biliard şi anunţa scorul. În felul acesta, pa- cientul nu avea cum să nu fie
impresionat de capacitatea psihoterapeutului de a-l ajuta.
În acest tratament, Erickson se ocupă de fiecare simptom în parte. Începe dintr-o zonă
relativ periferică, şi după ce face o schimbare în acel simptom, trece la simptome situate mai
aproape de centru. Fiecare reuşită este prezisă pe baza faptului că a existat o reuşită
precedentă.
C A P I Ţ O L U L 1 2
Manipulare şi orientare viitoare în remarcabilul discurs pe care l-a
prezentat la Congresul
Internaţional despre Abordările Ericksoniene ale Hipnozei şi Psihoterapiei, pe 7 decembrie
1980, Jay Haley a spus:
„Erickson se descurca foarte bine cu puterea. După cum ştim, a existat o perioadă când
oamenii credeau că e ceva în neregulă cu puterea, dar el nu împărtăşea acest punct de
vedere. Nu îl deranja să o preia sau să o folosească. Îmi amintesc cum a spus o dată că era
pe un panou, iar «Acolo nu era deloc putere, aşa că mi-am însuşit panoul». Cu încli- naţia sa
de a prelua şi a folosi puterea, cred că e un noroc că a fost un om binevoitor. Dacă genul de
influenţă pe care o avea ar Ji fost îndreptat spre scopuri distructive, ar fi fost regretabil. Nu
numai că era binevoitor, ci şi ajuta permanent oamenii, în cabinet sau în afara cabinetului…
Nu m-am îndoit niciodată de moralitatea ori de bunele sale intenţii, şi nu m-am gândit că ar
putea să exploateze pe cineva pentru a obţine un avantaj personal.”
Este important să luăm în calcul „bunăvoinţa” lui
Erickson atunci când vorbim despre cât de mult îi plăcea să facă glume. Glumele sunt
folosite adesea pentru a exprima ostilitatea abia mascată, dar în familia lui Erickson
„victima”
se amuza la fel de mult ca „făptaşul”. Este clar că victimei

nu i se întâmplă nimic rău, deşi pot să existe dispute referitoare la cine este victima. Nu
există însă nimic care să indice că vreuna dintre glumele lui Erickson şi-ar avea originea în
ceva ostil sau ar exprima ostilitatea.
În acest capitol, povestirile sunt spuse ca modele pentru a
„institui” situaţii care să conducă la un scop planificat. În multe cazuri, anecdotele şi
povestirile comice pot fi văzute ca prototipuri ale schemei terapeutice a lui Erickson. Atunci
când practica terapia, ca şi atunci când spunea sau înscena anecdote, Erickson cunoştea
sfârşitul. El începea cu un scop în minte – acela de a. Schimba reacţiile pacientului de la
„nesănătoase” ori autodistructive la „mai sănătoase” ori constructive. Ca psihoterapeut, el
manipula situaţia pentru a-şi realiza scopul. Multe tehnici erau folosite pentru a men- ţine şi
a consolida interesul şi motivaţia pacientului – pro- vocări, stimularea curiozităţii, tactici
diversioniste şi umorul.
Elementul esenţial al anecdotelor lui Erickson nu era ostilitatea, ci surpriza. Şi în terapia
practicată de el pacien- tul era adeseori surprins, atât de „prescripţii”, cât şi de propriile
reacţii. Şi, la fel cum ascultătorul simte o uşurare când aude poanta după construirea
suspansului, pacientul era uşurat să audă o prescripţie clară.
Erickson considera că şocul şi surpriza erau utile pentru a sparge tiparele mentale
rigide. Surpriza nu trebuia să fie administrată într-o manieră sofisticată. La prima mea
vizită, în toiul conversaţiei, a vârât mâna într-un sertar şi a scos de acolo un claxon mic de
tricicletă. A strâns mingiuţa de trei- patru ori – ti, tit, tit – şi a făcut următorul comentariu:
„Surpriza ajută întotdeauna.” Atunci mi s-a părut o copi- lărie, şi am crezut că nu a avut
niciun efect asupra mea.
Acum însă, privind retrospectiv, cred că a contribuit la atmosfera generală care mi-a permis
să intru în transă hip- notică şi să reacţionez la sugestiile lui. M-a ţinut în dezechili- bru şi a
introdus un element din copilărie pe care l-a folosit probabil pentru, a-mi. Evoca amintirile
pe care încercam să le rememorez.
„Orientarea viitoare” a fost inclusă fiindcă pare să se potrivească planului şi
„manipulării”, în sensul în care
Ericskon foloseşte acest cuvânt. În prima povestire, „manipu- larea” este folosită acolo unde
altcineva ar putea folosi con- cepte precum „autoritate”, „acţiune eficientă” sau „ges-
tionare”. O atitudine pozitivă faţă de viitor este cel mai bun antidot împotriva depresiei sau a
gândirii obsesive – acest lucru este adevărat deopotrivă în ceea ce priveşte antici- parea
amuzamentului în punctul culminant al unei anecdote şi perspectiva că, în timp, se vor
înregistra progrese.
Manipularea
Am fost acuzat că manipulez pacienţii şi iată cum răspund eu la această acuzaţie: fiecare
mamă îşi manipulează copilul —
dacă vrea ca el să trăiască. De fiecare dată când te duci la magazin, îl manipulezi pe vânzător
ca să-ţi onoreze cererea.
Când mergi la restaurant, manipulezi chelnerul. La şcoală, învăţătorul te manipulează ca să
înveţi să citeşti şi să scrii. De fapt, viaţa însăşi este o mare manipulare. Manipularea ultimă
este că eşti trecut pe linie moartă. Şi asta e tot o manipulare.
Trebuie să coboare sicriul, apoi să tragă afară funiile —
toate astea sunt manipulări.
Manipulezi creionul – ca să scrii, să consemnezi gânduri.
Şi te manipulezi şi pe tine însuţi atunci când ai la tine arahide
Planters, sau ţigări, sau bomboane Life Savers. Una dintre fiicele mele le-a botezat
„bomboane mentă de Savers Life”.
Tot ea zice „tufluri” şi „verde pepene”. Acum aşteaptă un copil şi locuieşte în Dallas.
l-am trimis o scrisoare în care i-am spus că o să fie simplu să aleagă un nume pentru
copil. Dacă e băiat, nu trebuie decât să-l boteze „Dallas”. Dacă e fată, poate să-i zică „Alice”.
Soţul ei susţine că în Dallas trebuie să ai două nume. El vrea
*

să-i pună numele „Billy-Rubin”. Ştiţi ce e bilirubina? O


secreţia a bilei! La fel de bine ar putea să-i dea numele
„Hemo Globin”, hemogoblină.
Erickson accentuează faptul că în orice situaţie trebuie să manipulezi. Paul Watzlawick
spunea în The Language of
Change: „Nu poţi să nu influenţezi.” Fiecare act de comuni- care trebuie să stârnească
anumite reacţii, deci o manipu- lare. Cel puţin să manipulezi eficient, pertinent şi constructiv.
În această scurtă povestire, Erickson dă exemple de manipu- lare de la naştere şi până la
moarte. El încheie cercul cu o altă naştere, şi ciclul continuă. El îi spune fiicei sale, Roxy,
care obişnuia să se joace cu cuvintele, că poate să manip- uleze în continuare cuvintele
atunci când îşi botează fiul. El îi mai spune, şi ne spune totodată şi nouă, că nu trebuie să ne
pierdem spiritul ludic şi spontaneitatea copilăriei.
Erickson îi instruia pe psihoterapeuţi cum să pună în scenă povestiri. Spunea: „Un lucru
pe care îi învăţ pe stu- denţii mei este următorul: luaţi o carte nouă a unui autor despre care
ştiţi că e bun. Citiţi întâi ultimul capitol. Daţi-vă cu părerea cam care ar putea să fie
conţinutul capitolului precedent. Faceţi speculaţii în toate direcţiile posibile. Multe dintre
speculaţiile voastre vor fi greşite. Citiţi acel capitol, apoi faceţi speculaţii despre capitolul
anterior. În felul acesta, citiţi o carte de la ultimul capitol până la primul, făcând tot timpid
speculaţii.”
Erickson afirma că aşa înveţi nu doar să pui în scenă povestiri, ci este şi o modalitate
eficientă de a învăţa să faci speculaţii nestingherit— în toate direcţiile. „Şi spargi tiparul
rigid al gândirii tale. Este extrem de util.”
Prin povestirile sale, Erickson ne sugerează că noi, în calitate de cititori, putem să ne
fixăm scopurile şi apoi să concepem strategii pentru a le îndeplini. Povestirile care urmează,
în care ne vorbeşte despre fiul lui, Beri, ilustrează foarte bine cât de mult îi plăceau lui
Erickson anecdotele.
Prin elementul lor comic şi plăcerea cu care Erickson le relatează, aceste povestiri ne
prezintă o viziune despre viaţa optimistă şi veselă.
Despre Bert şi cacao
Asta s-a întâmplat când Bert a fost transferat în Câmp
Pendleton, California, unde Betty avea nişte rude. Ne-am gândit ca n-ar strica să ia într-o zi
legătura cu unele dintre aceste rude. Într-o dimineaţă, pe la trei, Bert, îmbrăcat în uni- formă,
a bătut la uşa unei casei de pe marginea drumului.
Stăpânul casei a venit la uşă şi a dat cu ochii de tânărul sol- dat, care i-a spus:
— Îmi cer scuze, domnule. Am un mesaj pentru soţia dumneavoastră, domnule. Vă rog
frumos, vreţi s-o chemaţi la uşă pe soţia dumneavoastră, domnule?
— Nu poţi să-mi transmiţi mie mesajul? I-a zis omul.
— Mesajul, domnule, este pentru soţia dumneavoastră.
Vreţi, vă rog mult, s-o chemaţi la uşă ca să i-l transmit? A insistat Bert.
Bert a intrat în bucătărie şi i-a zis soţiei:
— Doamnă, mergeam pe şoseaua principală, în drum spre
Câmp Pendleton, şi am început să mă gândesc la mama. Mi s-a făcut dor de mama şi de
cacaua pe care o face mama. Ştiu că mama s-ar bucura dacă i-aş da altcuiva reţeta ei. O să fac
cacao aşa cum o face mama.
„Oare să chem poliţia, ambulanţa, paza de coastă?” se frământa stăpânul casei.
Bert a preparat cacaua, vorbind despre lucruri cu caracter general. Când cacaua era
aproape gata, a întrebat-o pe femeie:
— Aveţi copii, doamnă?
— Da, trei fete, i-a răspuns ea.
— Câţi ani au, doamnă? O, sunt micuţe. Cacaua e bună pentru copiii aflaţi în creştere.
Vreţi, vă rog, să le chemaţi în bucătărie ca să bea din cacaua asta, aşa cum o face mama?
Aşa că femeia s-a dus şi le-a chemat pe cele trei fetiţe, iar
Bert s-a maimuţărit un pic pentru ele, amestecând în cacao cu o lingură trecută pe la spate. Ca
sa-i distreze pe copii. După ce a turnat cacaua, Bert a sorbit din cană, a oftat adânc şi le-a zis:
— Da, dom’le, e exact cum o face mama. Mi-e tare dor de mama.
— Unde locuieşte mama ta?
— Locuieşte în Detroit. Mi-e grozav de dor de mama şi de cacaua ei.
— Cum o cheamă pe mama ta?
— Elizabeth.
— Mă refeream la numele de familie.
— A, doamnă, dar mama mai are un nume înaintea numelui de familie.
— Care e al doilea nume al mamei?
— Euphemia.
— Elizabeth Euphemia? Pe legea mea, dar pe tine cum te cheamă?
— Erickson, verişoarâ Anita.
Un an mai târziu, s-a întâmplat să-i facem o vizită verişoa- rei Anita în California, şi
atunci ne-au povestit despre asta.
Autorizaţie
Bert avea nouăsprezece ani şi locuia în Michigan. Noi locuiam în Phoenix. Ne-a trimis o
scrisoare în care ne spunea:
„Vreau să cumpăr un automobil, dar trebuie să semnaţi voi documentele, fiindcă sunt minor.”
I-am trimis răspuns, tot printr-o scrisoare: „Sincer, Bert, chiar nu pot să semnez o autorizaţie
prin care să-ţi iei maşină, fiindcă nu vreau să-mi asum o asemenea responsabilitate. Eu
locuiesc în Arizona, iar tu eşti în Michigan. Michigan e un oraş destul de mare. Cu siguranţă
că ai să găseşti un om de afaceri, cu o reputaţie bună, care să ţi-o semneze/Peste ceva timp,
mî-â scris că intrase în biroul unui anumit domn şi îi spusese:
— Am doar nouăsprezece ani. Vreau sa cumpăr o maşină.
Tata e în Arizona; nu poate să-mi semneze autorizaţia. Aş dori să mi-o semnaţi
dumneavoastră.
— Dumneata eşti scrântit la cap? Se burzuluise omul.
— Nu, domnule, i-a răspuns Be’rt. Puteţi să analizaţi pro- blema. O să aflaţi că sunt cât se
poate de întreg la minte.
La care tipul a replicat:
— Ai dreptate, eşti întreg. Dă hârtia încoace.
Domnul respectiv era şeful poliţiei din Ann Arbor!
Bert ştia că nu avea voie să parcheze maşina cu un cen- timetru în afara drumului, ori să
şofeze chiar şi cu un kilo- metru la oră peste limita de viteză. Prima dată când a condus
maşina prin Detroit, un poliţist de la brigada rutieră i-a făcut semn să oprească, după care a
venit la el şi i-a zis:
— Deci dumneata eşti Bert Erickson. Ţi-am recunoscut imediat maşina şi sunt încântat să
aflu cum arată Bert Erickson.
Altă dată, mergea cu maşina prin nordul statului Michigan, cu nişte prieteni. A auzit în
spate sirena poliţiei. Era un poli- ţist pe motocicletă care îl soma, aşa că Bert a tras pe
dreapta, iar unul dintre prieteni l-a întrebat:
— Ce crezi că nu e în regulă?
— Nimic, a replicat Bert.
Poliţistul s-a apropiat de maşină şi i-a zis:
— Deci dumneata eşti Bert Erickson. Ţi-am recunoscut maşina imediat şi am vrut să văd
cum arată tipul care i-a cerut şefului de poliţie să-i semneze autorizaţia.
Reiese cu claritate faptul că Bert ştie că persoana care poate să-şi asume
responsabilitatea de a-l autoriza să conducă o maşină este aceeaşi persoană care are
puterea de a-i retrage această autorizaţie, în cazul în care Bert nu se achita de îndatoriri,
conform angajamentului. În mod evident, el îşi declară convingerea că nu va încălca legile şi
are tupeul de a-l aborda pe şeful poliţiei pentru a-i semna autorizaţia.
Mesajul din această povestire ar putea fi acela că nu trebuie să ne temem de autorităţi.
Dimpotrivă, putem să anga- jăm ori să folosim autorităţile pentru a ne îndeplini scopu- rile.
Autoritatea este văzută ca reacţionând la o abordare eficientă. Un alt mesaj este acela că
oamenii vor răspunde pozitiv dacă sunt abordaţi într-o manieră nonconformistă sau
neobişnuită. Poliţiştii care l-au oprit pe Bert sunt uluiţi de felul în care abordase el
autoritatea lor supremă. Nonconfor- mismul iese în evidenţă. Printr-o abordare
nonconformistă, putem evita de multe ori barierele convenţionale instituite de societate – de
pildă, formalităţile legate de obţinerea unui permis de conducere. La nivel intrapsihic,
abordând şi încheind un gen de înţelegere cu propriile noastre „autorităţi interne”, putem
depăşi limitările pe care ni le-am impus singuri, pentru a ne menţine echilibrul propriu sau
structura nervoasă.
Dolores într-o zi de iunie, Bert ne-a scris din Michigan şi a înche- iat scrisoarea astfel:
„Pun aici punct scrisorii, fiindcă trebuie sa mă întâlnesc cu Dolores.” Cum Bert avea
întotdeauna un secret, ştiam că nu e cazul să-l întrebăm cine e Dolores.
Ne scria cam o dată pe săptămâna, şi în fiecare scrisoare era un rând în care amintea
despre Dolores.
„Am luat cina cu Dolores”, sau „O să trec pe la Dolores”, sau „Am cumpărat nişte şosete
care ştiu că or să-i placă lui
Dolores”. În acelaşi timp, purta o corespondenţa similară şi cu tatăl meu, care locuia în
Milwaukee, iar tata ştia că nu e cazul să-i pună întrebări.
în august, Bert ne-a scris: „S-ar cuveni să vă trimit nişte poze cu Dolores.” l-a scris la fel
şi tatălui meu. Aşa ca am aşteptat. În septembrie, Bert ne scria: „Sper că bunicului şi bunicii o
să le placă Dolores. Vouă sunt sigur că o să vă placă,

şi ştiu cum să fac pentru ca bunicul şi bunica s-o cunoască pe


Dolores. Mă duc la ei la cină de Ziua Recunoştinţei/Ei bine, Bert avea un talent extraordinar:
putea să se uite cruciş, să-şi întoarcă înăuntru degetele de la picioare, lăsând impresia că
braţele abia i se ţin de corp, şi să afişeze un rânjet nătâng, care te scotea din minţi. Îţi venea
să-i dai palme.
Şi-a făcut apariţia în Milwaukee la oţa unu dimineaţa, de Ziua
Recunoştinţei, pe o vreme foarte rece. A intrat în casă şi tata l-a întrebat:
— Unde-i Dolores?
Bert arăta mai nătâng ca niciodată.
— Am avut probleme s-o urc în avion. Nu e îmbrăcată4. E
afară!
— De ce-i afară?
— Nu e îmbrăcată.
— Îi aduc un halat de baie, s-a oferit mama. Iar tata i-a zis:
— Du-te şi adu fata înăuntru.
Bert s-a întors cu o cutie imensă în braţe, care se vedea că e grea.
— Numai aşa am putut s-o urc în avion. Nu e îmbrăcată cum trebuie.
— Băiete, deschide odată cutia aia!
A deschis, şi atunci au văzut-o pe Dolores – un curcan şi o gâscă – şi împreună erau Dolores!
Într-adevăr, bunicului şi bunicii le-a plăcut Dolores. Ţineţi cont că asta dura din iunie!

4 She isn ’t dressed = Nu e îmbrăcată, dar şi Nu e umplută. Curcanul


umplut face parte din meniul tradiţional de Ziua Recunoştinţei (n. tr.).
Să nu aveţi niciodată încredere în cei din familia Erickson.
Cum l-a făcut pe Jeff s-o sune
Fiica mea, Kristi, s-a dus la un meci de baschet la North
High pe când avea cincisprezece ani. Era elevă la West High şi s-a dus la North High cu o
prietenă, Margie, pe care o cunoştea de la grădiniţă. Când s-a întors acasă, mi-a zis:
— Ghici pe cine am văzut în seara asta la meci? Îl mai ţii minte pe puştiul de la noi de pe
stradă care s-a mutat în altă localitate, şi ne tot întrebam ce-o mai fi cu el? E în ultimul an la
North High. A primit trei distincţii la atletism şi are note bune. Singura problemă e că vreau
să-l fac sa-mi dea întâlnire, dar să creadă că a fost ideea lui.
îmi aminteam foarte bine de puştiul cu pricina. După alte trei meciuri de baschet, Kristi a
intrat în cameră şi mi-a zis:
— Jeff nu ştie, dar o să mă sune mâine după-masâ, sa-mi dea întâlnire.
Am stat cu urechea aţintită la telefon, şi eu, şi ea. Sâmbătă după-amiază a sunat telefonul,
şi Jeff i-a dat întâlnire. Am aşteptat răbdător să aflu cum reuşise Kristi performanţa. Nu
trebuie să grăbim lucrurile. Prin urmare, după ce am aşteptat o vreme, am întrebat-o:
— Care a fost manevra?
— Margie era prea timidă ca să mă prezinte lui Jeff, aşa că la următorul meci de baschet
m-am dus la el şi i-am zis: „Pun pariu că nu ştii cine sunt”, iar el m-a măsurat cu privirea şi
mi-a răspuns: „Ai dreptate. Nu ştiu.” „Sunt mia dintre fetele din familia Erickson – care?” l-
am chestionat eu.
S-a uitat bine la ea şi i-a zis:
— Kristi.
— Ai ghicit. Mă bucur să te revăd, după atâţia ani, i-a spus
Kristi, apoi a adăugat: Mă duc s-o caut pe Margie, şi a luat-o din loc – vechiul truc de a-ţi lăsa
publicul să vrea să ştie mai mult.
A plecat înainte ca el să apuce s-o întrebe. Ar fi vrut să ştie mai multe, numai că ea nu mai
era acolo.
A doua oară când l-a văzut, Jeff era într-un grup mai mare, vorbea cu un alt băiat. Kristi s-
a apropiat de ei cât să audă despre ce vorbeau, după care a dispărut, iar când Jeff a plecai, ea
s-a dus la băiatul respectiv şi a pornit o conversaţie pe acelaşi subiect. Nu au făcut cunoştinţă.
Pur şi simplu au dis- cutat despre problema în cauză, nu contează care.
La al treilea meci de baschet, Krişti l-a căutat pe elevul acela şi a ascultat conversaţia; la
un moment dat, a apărut
Jeff, iar băiatul i-a zis:
— Salut, Jeff, ea e – o, vai, dar nu am făcut cunoştinţă.
— Bănuiesc că va trebui să ne’ faci tu cunoştinţă, i-a zis
Kristi lui Jeff.
Imediat după aceea, fiica mea mi-a spus:
— Jeff mă sună mâine, să-mi dea întâlnire.
Kristi procedează în mod inteligent, oferindu-i lui Jeff exact atâtea informaţii şi luând
legătura cu el atât cât să-i.
trezească interesul, dar nu şi să i-l satisfacă. II lasă să tân- jească după mai mult. Îl pune să
o prezinte unui prieten de- al lui, cineva pe care Jeff îl respectă şi care se arată interesat de
Kristi. Jeff este dus cu gândul în trecut şi determinat să-şi amintească asocieri plăcute despre
ea, pe când erau amândoi copii şi, totodată, să o vadă într-o lumină diferită —
adică o fată care este egalul lui şi pe care un alt băiat o găseşte atrăgătoare. Asta îl face să
fie gelos şi îi trezeşte instinctele de competiţie. Acestea fiind zise, Kristi este con- vinsă că o
va suna cât de curând.
De ce include Erickson propoziţii de genul: „Pur şi sim- plu au discutat despre problema
în cauză’Ce-ai face dacă te-aş lua la palme?
Fiica mea, Betty Alice, semna un contract la şcoală, şi toţi membrii consiliului profesoral
îşi ţineau respiraţia. Când a terminat de semnat, au răsuflat uşuraţi. Betty Alice se întreba ce-o
fi vrut sa însemne asta. Ştia că n-o să dureze mult până află. Şi chiar a aflat foarte repede.
Clasa la care preda era com- pusă din delincvenţi de cincisprezece ani, care aşteptau să facă
şaisprezece ani ca s-o termine cu şcoala, şi toţi aveau nenu- mărate arestări la activ. Erau cu
adevărat delincvenţi. Unul dintre ei fusese arestat de cel puţin treizeci de ori şi bătuse de
două ori un poliţist. Avea 1,89 în înălţime şi cântărea 100 kg. În semestrul trecut, se dusese la
profesoară şi o întrebase:
— Domnişoară Johnson, ce-ai face dacă te-aş lua la palme?
Se pare că profesoara nu îi dăduse răspunsul corect, pentru ca o plesnise aşa de tare, de o
aruncase în colţul opus al clasei, şi o băgase în spital. Betty Alice îşi spunea: „Mă întreb când
o să se ia de mine bietul puşti. Eu am 1,57 în şi 46 kg.”
N-a avut prea mult de aşteptat.
Se plimba cu bicicleta prin parc, când a dat cu ochii de el.
— Am văzut un uriaş cu un rânjet obraznic, aşa că mi-am luat o privire mirată şi am
căscat ochii mei mari şi albaştri.
S-a oprit în faţa mea şi m-a întrebat:
— Ce-ai face dacă te-aş lua la palme?
Bietul puşti. Ea a lăcut repede doi paşi spre el şi i-a spus, dezvelindu-şi dinţii:
— Dumnezeu mi-e martor, te-aş ucide!
Puştiul îi pusese o întrebare simplă, şi ea îi dăduse un răspuns la fel de simplu:
„Dumnezeu mi-e martor, te-aş ucide, aşa că şterge-o mai repede pe banca de colo!”
Era prima oară când băiatul auzea o pisicuţă aşa de mică mârâind aşa de tare. În timp ce
se aşeza pe bancă, avea întipărită pe chip o expresie de uimire. Îl pusese la punct, şi el ştia
foarte bine că de atunci încolo n-o să îndrăznească să mai lase vreun alt puşti să o necăjească.
Din ziua aceea, a fost protec- torul ei. Un lucru foarte frumos. Frumoasă era şi Betty Alice.
Imprevizibilul te ajută întotdeauna. Niciodată nu faci ceva care este previzibil.
Acest dicton este ilustrat şi de următoarele două povestiri.
Câinele Dachshund şi ciobănescul german
Una dintre studentele mele, care avea sub 1,50 în înălţime, m-a întrebat dacă procedase
corect. Într-o seară, îşi scosese la plimbare căţelul, un Daehshund. De pe alee, venea în fugă
spre ei un ciobănesc german, lâtrând furios, hotărât să-i mă- nânce de vii. A luat repede
căţelul în braţe şi s-a repezit spre ciobănescul german, ţipând la el. Câinele a făcut stânga-
mpre- jur şi a fugit acasă, cu coada între picioare. Când faci un lucru imprevizibil, gândirea
celuilalt se reordonează în multe privinţe.
\

r
Faceti-i să deraieze
a

Ieri am primit o scrisoare de la un fost student. Îmi scria:


„Am avut în cabinet un pacient de-a dreptul paranoic. Nu voia să vorbească decât despre
ideile lui. Am încercat să-i captez atenţia, dar nu am reuşit. Atunci mi-am adus aminte de
impre- vizibil, şi i-am spus: «Nu, nici mic nu îmi place mâncarea de ficat.» Pacientul s-a
oprit, a scuturat din cap şi mi-a zis: «în general, mie îmi place carnea de pui.» Din momentul
acela, pacientul a început sa vorbească despre problemele lui reale.”
Imprevizibiul poate să deraieze un „tren” al gândirii, o linie de comportament, aşa că e
bine să-l luam în calcul.
Ştiu că pe vremea când eram la colegiu, şi apoi la facul- tatea de medicină, sau ca intern
la spital, de câte ori un profe- sor voia să mă certe, eu veneam cu o întrebare sau o afirmaţie
stupidă şi irelevantă – şi îl făceam să deraieze. Pe timp de vară, un profesor începea aşa:
— Erickson, nu-mi place deloc…
— Nici mie nu-mi place zăpada, îl întrerupeam eu.
— Despre ce vorbeşti? Făcea el.
— Despre zăpadă.
— Care zăpadă?
— Despre un miracol extraordinar – ca nu există doi fulgi de zăpada identici.
Cred că terapeuţii ar trebui să aibă întotdeauna la înde- mână câteva remarci lipsite de
importanţă. Iar când pacienţii se aşază şi încep să turuie despre tot felul de lucruri lipsite de
importanţă, să-i scoatem de pe ruta aceea. Să-i facem să dera- ieze cu o remarcă irelevantă.
De pildă: „Ştiu la ce te gândeşti.
Şi mie îmi plac trenurile.”
Erickson s-a asigurat întotdeauna că el, şi nu pacientul, controlează şedinţele
terapeutice. Karen Homey spunea cândva: „Pacienţii fac terapie nu ca să-şi vindece
nevrozele, ci ca să le perfecţioneze.” Dacă pacienţii ar fi lăsaţi să decidă ce se întâmplă în
cursul unei şedinţe terapeutice, aproape toţi ar face în mod inconştient tot ce le stă în putinţă
pentru a împiedica o schimbare terapeutică reală. În con- secinţă, când pacientul se află pe o
rută inutilă, este impor- tant ca psihoterapeutul să-l facă să deraieze şi să-l conducă pe o
altă rută, mai profitabilă.
Lance şi Cookie
Nouă, familiei Erickson, ne place să facem farse inofen- sive. Lumea îşi aminteşte multă
vreme de ele, întotdeauna cu plăcere.
La un bal al studenţilor din Ann Harbor, fiul meu, Lance, a văzut o fată care i s-a părut
atrăgătoare, aşa că a abordat-o şi i-a cerut o întâlnire. Fata i-a spus ferm şi cu blândeţe:
— Răspunsul e nu; am o relaţie stabilă.
— O, nu mă deranjează câtuşi de puţin, a insistat Lance.
— Răspunsul e nu.
O lună mai târziu, a văzut din nou fata, s-a dus glonţ la ea în timpul unui bal, şi i-a cerut o
întâlnire. Fata i-a spus:
— Mai m-ai întrebat o dată. Atunci ţi-am răspuns nu, şi acum îţi răspund tot nu.
La care Lance a replicat:
— Înseamnă că trebuie să discutăm problema luând masa la restaurantul Oscar.
Fata i-a aruncat o privire în care se citea că îl crede sărit de pe fix.
Dar Lance a studiat problema. Într-o sâmbătă după-amiază, el şi prietenul lui au intrat în
sala de primire de la internatul şcolii sanitare unde fata asta stătea de vorbă cu prietenul ei.
Lance s-a dus la fată şi i-a zis:
— Cookie, el e Dean, cel mai bun prieten al meu.
— Dean, ea e verişoara mea Cookie. Doar că nu suntem chiar verişori. Eu sunt verişorul
ei vitreg, nelegitim. Oricum, în afara familiei nu prea spunem chestia asta.
După care a întrebat-o:
— Cum se simte unchiul George, ce-i mai face piciorul rupt?
Fata ştia că avea un unchi George, undeva în nordul statului Michigan, care, într-adevăr,
îşi rupsese piciorul.
— Câte kilograme de căpşuni a pus la conservat mătuşa
Nellie astă-vară? A continuat Lance.
Iar fata ştia că avea o mătuşa Nellie care făcuse o pasiune pentru conservele de căpşuni.
După care Lance a întrebat-o:
— Cum se descurcă Vicky cu algebra la liceu?
Iar Cookie ştia cât de greu îi era lui Vicky la liceu.
Apoi, din întâmplare, Lance l-a observat pe prietenul fetei, care rămăsese cu gura căscata
şi cu ochii ieşiţi din orbite.
— O cunoşti pe Cookie? Eu sunt Lance. Sunt vărul lui
Cookie, dar nu vărul ei adevărat. Sunt vărul ei vitreg, nelegi- tim. Nu spunem chestia asta în
afara familiei, i-a zis Lance.
După care s-a întors spre Dean şi i-a zis:
— Dean, de ce nu-l scoţi la cină?
Iar Dean s-a dus la băiat şi l-a luat pe după umeri. În timpul ăsta, Lance s-a întors spre
Cookie.
— Trebuie să facem schimb de noutăţi despre familia noastră, i-a zis el.
în toţi anii de când o cunoaştem pe Cookie, nu a ridicat vocea niciodată; e calma, blândă
şi hotărâtă. Şi Cookie i-a spus:
— Am să-ţi spun o groază de lucruri.
Fără să observe că intraseră deja în restaurant.
Când s-au logodit, Cookie a vrut o poză de-a lui, şi Lance i-a adus una. Poza i-o făcusem
chiar eu, când era mic, şi era în pielea goală.
— Cookie, cred că s-ar cuveni să-ţi cunosc părinţii, i-a zis el.
La care Cookie:
— O, o, o, o. Bănuiesc că aşa ar trebui.
într-o zi, pe la patru după-amiaza, un tânăr bine îmbrăcat şi cu o servietă în mână a intrat
în curtea din spate a familiei
Cook şi a spus:
— Domnule Cook, vreau să discut cu dumneavoastră despre nişte asigurări.
Lance are talentul ăsta, de a trăncăni. Poate să discute despre asigurarea împotriva
fidgerului, asigurare împotriva uraganelor, asigurare de viaţă, asigurare împotriva
accidentelor, asigurarea maşinii. La cinci fără un sfert, doamna Cook a ieşit pe veranda din
spate şi i-a strigat soţului:
— Cina.
Lance s-a întors către domnul Cook şi i-a zis, mai multă în şoaptă:
— Ştiţi, de multă vreme n-am mai mâncat mâncare gătită în casă. Sunt sigur că soţia n-o
să se supere dacă mai pune o farfurie. Nu sunt pretenţios la mâncare.
Cât a durat cina. Lance a discutat despre tot şi despre toate. La fiecare fel de mâncare, a
complimentat-o pe doamna
Cook, care se uita urât la domnul Cook. La sfârşitul cinei,
Lance le-a mulţumit, apoi le-a zis:
— Mai am o singură poliţă de asigurare, şi sunt sigur că pe asta o să vreţi s-o cumpăraţi.
Este o poliţă de asigurare împotriva unui ginere nedorit!
Lance şi Cookie şi-au amintit amândoi de acest incident atunci când i-am întrebat despre
el, în 1980. Lance şi-a adus aminte că după ce el şi-a spus poanta de final, domnul Cook s-a
întors către Cookie şi i-a zis: „Ei, poftim! Şi tu nu ne-ai spus nimic, ticăloasă mică!”
Aşa cum Lance a fost convins că va reuşi să obţină o întâlnire de la Cookie, şi Erickson
era absolut convins că pacienţii lui vor face ce le cere. Şi avea încredere în faptul că terapia
lui va avea succes. Încrederea lui nu se baza pe o do- rinţă deşartă, ci pe ani de experienţă,
pe observare atentă şi pe o pregătire minuţioasă.
Anamnezele care urmează demonstrează câteva dintre rezultatele acestei planificări, o
planificare cel puţin la fel de serioasă ca aceea a uneia dintre farsele lui.
Noi, schilozii
După trei săptămâni de cursuri, studenţii mei ştiau că îmi place să mă ţin de farse. Aşa că
le-am zis:
— Luni dimineaţă, Jerry, te duci la etajul patru şi ţii des- chise uşile de la lift. Tommy, tu
stai pe casa scării şi te uiţi în jos, spre parter. Când mă vezi ca urc treptele, anunţă-! Pe
Jerry să dea drumul uşilor de la lift, iar tu, Sam, o să fii la parter şi atunci apeşi pe butonul
liftului. Între timp, împrăş- tiaţi zvonul că luni dimineaţă doctorul Erickson o să facă o farsă
studenţilor lui.
Au împrăştiat zvonul cum nu se poate mai bine. Când a venit ziua de luni, erau cu toţii
prezenţi, inclusiv un băiat cu proteză. În anul întâi, studentul cu pricina fusese foarte socia-
bil, deschis, prietenos cu toată lumea. În anul doi, toată lumea îl plăcea, şi el plăcea pe toată
lumea; socializa tot timpul.
Era un student bun, respectat, plăcut de toată lumea. În anul doi, şi-a pierdut un picior
într-un accident de maşină, de care nu el se făcuse vinovat. După ce i-au montat un picior
artificial, a devenit retras, hipersensibil. Decanul m-a averti- zat că băiatul respectiv e retras şi
hipersensibil, dar continuă să fie un student bun, mi-a spus că nu mai era prietenos ca înainte,
că nu răspundea la salut, că nu saluta pe nimeni, doar îşi ţinea nasul în cărţi şi îşi vedea de
treaba lui.
l-am spus decanului să-mi lase câteva săptămâni până se obişnuieşte clasa cu mine, după
aia o să mă ocup de băiatul ăsta. În lunea despre care vorbesc, când Jerry trebuia să ţină
deschise uşile liftului şi Tommy să stea în capul scărilor, la şapte treizeci, i-am găsit pe toţi
studenţii aşteptându-mă la parter. Am sporovăit un pic despre vreme şi alte nimicuri, despre
ce se întâmpla în Detroit, apoi am zis:
— Ai păţit ceva la degetul mare, Sam? N-ai putere în el?
Apasă butonul liftului.
— L-am apăsat, mi-a răspuns Sam.
— Poate că nu ai destulă putere în degetul mare şi trebuie să foloseşti amândouă degetele
— Am încercat şi aşa, dar omul de serviciu are atâta grijă să nu-i dărâmăm găleata şi
mopurile, că probabil ţine des- chise uşile liftului.
Am mai vorbit puţin, apoi i-am zis lui Sam:
— Apasă din nou butonul liftului.
Sam s-a conformat. Niciun zgomot care să demonstreze că liftul ar fi coborât. Într-un
târziu, la opt fără cinci, m-am întors către studentul cu picior artificial şi i-am spus:
— Hai să urcăm noi, schilozii, şontâc-şontâc, şi să dăm drumul liftului pentru cei valizi.
„Noi, schiloziiDe multe ori, doar schimbând un cadru de referinţă, se poate obţine un
rezultat Planificarea elaborată, în care se folosesc complici, este similară pregătirilor pe
care le face un magician înainte de spectacol. Este similară pregătirilor pre- mergătoare
unei farse.
O foaie de hârtie pe care nu scria nimic.
Terapia semnificativă se poate face adesea foarte, foarte simplu, chiar dacă sarcina
terapeutică pare să fie uriaşă. Într-un an, la facultatea de medicină a fost ales un decan nou.
M-a chemat la el în birou şi mi-a zis:
— Eu sunt noul decan şi am adus cu mine un protejat de-al meu. Protejatul ăsta al meu e
o adevărată nestemată, fiindcă e cel mai strălucit student pe care l-am întâlnit vreodată. E
foarte talentat la patologie. Înţelege patologia şi e interesat de microscopie, dar nu suportă
psihiatrii. Şi are gura mare. O să te insulte în fel şi chip. Se va folosi de fiecare ocazie ca să te
şicaneze.
— Nu vă faceţi griji, domnule decan. Pot să-i fac faţă.
— Dacă-i aşa, o să fii primul care a reuşit să-i facă faţă, mi-a zis decanul.
Aşa că în prima zi m-am prezentat în faţa studenţilor, le-am spus cine sunt şi că nu eram
ca alţi profesori de la medi- cină. Alţi profesori de la medicină credeau că cel mai impor- tant
curs de la facultatea de medicină e cursul ţinut de ei. Or, eu nu eram aşa.
Eu nu credeam o asemenea inepţie. Întâmplător, eu ştiam că al meu era cursul cel mai
important. Studenţii nu au avut nimic de comentat. Apoi le-am zis:
— Pentru aceia dintre voi care sunt interesaţi doar în mică
5

măsură de psihiatrie, am întocmit o listă cu circa patruzeci de referinţe din afara programei
şcolare, pe care să le citească, iar pentru cei pe care psihiatria îi interesează destul de mult,
am pregătit o listă cu circa cincizeci de referinţe pe care să le citească. Pentru cei care sunt cu
adevărat interesaţi, am o listă de circa şaizeci de subiecte suplimentare.
După asta, le-am cerut tuturor să scrie o recenzie pentru o anumită expunere despre
psihiatrie şi să mi-o aducă lunea următoare.
Luni, studentul care ura psihiatria era, şi el, aşezat la coadă. Fiecare student mi-a înmânat
recenzia. Studentul res- pectiv mi-a întins o foaie de hârtie pe care nu scria nimic.
l-am zis:
— Fără să-ţi citesc recenzia, văd că ai făcut două greşeli:
nu ai trecut data şi nu ai semnat-o. Mi-o aduci din nou lunea viitoare. Şi, ţine minte, recenzia
unei cărţi e precum citirea lamelelor de microscopie patologică.
Am primit una dintre cele mai competente recenzii de carte din toată viaţa mea.
Iar decanul m-a întrebat:
— Cum Dumnezeu ai reuşit să transformi un păgân într-un creştin?
L-am luat complet prin surprindere.
Erickson ar fi putut să considere foaia nescrisă o încercare de a-l insulta, iar el a spus
întotdeauna: „Nu acceptaţi niciodată să fiţi insultaţi.” Fapt este că, refuzând să consi- dere
comportamentul studentului drept o insultă, Erickson l-a luat prin surprindere. Indicându-i
„două greşeli”, el şi-a menţinut poziţia ca autoritate. Iar ghidându-l pe student să caute
similitudini între recenzia unei cărţi şi citirea lamelelor de microscopie patologică, el a
aplicat câteva principii fun- damentale de predare – stabilirea motivaţiei şi conectarea
cunoştinţelor noi la cele vechi. Prefăcându-se căfoaia nescrisă era de fapt o recenzie de
carte, Erickson ne demonstrează un alt principiu, „alătură-te pacientului”. Acelaşi principiu
este aplicat, la mpdul propriu, în povestirea care urmează.
Ruth
La spitalul Worccster, administratorul a făcut într-o zi următoarea remarcă:
— Tare aş vrea sa existe cineva care să găsească o moda- litate de a o îmblânzi pe Ruth.
M-am interesat cine era Ruth, o fetiţă de doisprezece ani, foarte drăguţă, cu un fel de a fi
care te cucerea. Nu aveai cum să n-o placi. Se purta tare frumos. Şi totuşi, când venea o
infirmieră nouă, toate celelalte o avertizau:
— Stai departe de Ruth. O să-ţi sfâşie rochia, o să-ţi rupă mâna sau piciorul!
Infirmierele nou-venite nu credeau asta despre Ruth, care era o scumpă, o dulceaţă de
copil. Iar Ruth o implora pe infir- miera cea nouă:
— O, vă rog; îmi aduceţi şi mie un cornet de îngheţată şi nişte bomboane de la magazin?
Infirmiera îi aducea şi, după ce lua bomboanele şi îi mul- ţumea cu glas mieros, cu o
singură lovitură de karate, Ruth îi rupea infirmierei braţul sau îi sfâşia rochia, îi dădea un şut
în tibie, ori sărea pe piciorul ei. Un comportament standard, obişnuit pentru Ruth. Ruth se
distra. În plus, îi plăcea să dea jos tencuiala de pe pereţi, şi o făcea cu regularitate.
I-am spus administratorului că aveam o idee şi l-am între- bat dacă îmi dădea voie să mă
ocup de cazul ei. Mi-a ascultat ideile, apoi mi-a zis:
— Cred că o să meargă, şi ştiu exact infirmiera dispusă să vă ajute.
într-o zi, am primit un telefon.
— Ruth a luat-o razna iar.
M-am dus în secţie. Ruth cojise tencuiala de pe pereţi. Eu am sfâşiat aştemuturile. Am
ajutat-o să distrugă patul. Am ajutat-o să spargă ferestrele. Înainte să mă duc în secţie,
vorbisem cu mecanicul de întreţinere de la spital; afară era frig.
Aşa că i-am sugerat:
— Ruth, hai să smulgem contorul de la căldură şi să îndoim ţeava.
M-am aşezat pe podea şi am început amândoi să tragem de el. Am scos contorul de pe
ţeavă.
Mi-am rotit privirea prin cameră şi i-am zis:
— Aici nu mai avem nimic de făcut. Hai să mergem în altă cameră.
— Sunteţi sigur că se cuvine să faceţi asta, doctore
Erickson? M-a chestionat Ruth.
— Sigur, e distractiv, nu?! Eu cred că este.
în drum spre altă cameră, pe coridor, am dat de o infirmieră.
Când ne-am apropiat de ea, am făcut un pas înainte şi i-ani sfâşiat uniforma şi juponul,
lăsând-o numai în chiloţi şi sutien.
— Doctore Erickson, n-ar trebui să faceţi aşa ceva, m-a apostrofat Ruth.
S-a dus fuga în cameră, a luat aştemuturile rupte şi a înfăşurat-o cu ele pe infirmieră.
După acest incident, a fost fată cuminte. I-am arătat cum era comportamentul ei în
realitate. Desigur, infirmiera în cauză era o infirmieră cu experienţă şi se distrase la fel de
bine ca mine.
Celelalte infirmiere erau îngrozite. Întregul personal era oripi- lat de comportamentul meu.
Numai administratorul şi cu mine am fost de acord că mă comportasem aşa cum trebuie.
Ruth mi-a plătit poliţa: a fugit din spital, a rămas gravidă, a făcut copilul şi l-a dat spre
adopţie. După care s-a întors de bună voie în spital şi a fost o pacientă bună. Peste câţiva ani,
a cerut să fie externată, s-a angajat ca ospătăriţă, a cunoscut un tânăr, s-a măritat cu el, a
rămas însărcinată. Din câte ştiu, a avut o căsnicie fericită, din moment ce făcuseră doi copii.
Ruth a fost o mamă bună şi un cetăţean responsabil.
De multe ori, un pacient poate fi scos dintr-un context comportamental greşit cu ajutorul
unui şoc. E valabil şi pentru nevrotici, şi pentru psihotici.
Salamalecuri în primul meu an ca profesor la facultatea de medicină
Wayne State, s-au întâmplat două lucruri importante. În clasa mea era o fată care, în liceu,
întârziase la toate orele. Pro- fesorii o chemau la cancelarie, şi de flecare data ea promitea că
data viitoare n-o să mai întârzie. Şi îşi cerea, iertare în modul cel mai sincer. Întârziase la
toate orele din liceu, dar fusese o elevă de zece pe linie. Întotdeauna se scuza, făcea
promisiuni în care lumea credea.
A întârziat la toate orele din colegiu, muştruluită de toţi instructorii şi de toţi profesorii.
De flecare dată, îşi cerea fru- mos scuze, cu sinceritate, şi de fiecare dată promitea că pe viitor
o să se poarte mai bine – dar continua să întârzie. Şi în colegiu avusese numai note de zece.
După care a intrat la facultatea de medicină, unde întârzia la fiecare curs, la fiecare
prelegere, la fiecare oră de labora- tor. Colegii o înjurau fiindcă întârzia şi îi ţinea pe loc cu
lucrările de laborator. Iar ea, cu veselia-i obişnuită, se scuza şi promitea că n-o să se mai
întâmple.
Cineva de la facultatea de medicină, care ma cunoştea, a spus, aflând că urma să predau
acolo:
— Să vedeţi când dă de cursul lui Erickson! O să fie o explozie colosală! O să se audă în
toata lumea!
în prima zi, am ajuns la şapte treizeci, ora începea la opt, şi toată clasa mă aştepta,
inclusiv Anne, întârziata.
La ora opt eram cu toţii în sala de curs, în afară de Anne.
Pe fiecare parte a sălii era un interval. Era un interval în fun- dul sălii, şi un interval pe partea
vestică. Studenţii nu erau atenţi la prelegerea mea. Stăteau cu ochii la uşă. Eu îmi continuam
expunerea, nestingherit, iar când uşa s-a deschis, foarte uşor şi fără cel mai mic zgomot, şi-a
făcut apariţia Anne, cu douăzeci de minute întârziere. Toţi studenţii au smucit din cap şi s-au
uitat la mine. M-au văzut cum le fac semn să se ridice în picioare, şi au înţeles cu toţii
mesajul meu.
Am întâmpinat-o pe Anne cu salamalecuri, în timp ce ea se îndepărta de uşă, traversa
spaţiul din faţa sălii, ajungea în spatele clasei, trecea în partea opusă şi se aşeza la locul ei,
undeva pe coridorul din mijloc. Şi în tot timpul asta toată clasa se ploconise în faţa ei. La
sfârşitul orei, au început să se îmbulzească la ieşire. Anne şi cu mine am fost ultimii care am
plecat din sală. Eu vorbeam despre vremea din Detroit, sau ceva de genul ăsta, şi, mergând pe
coridor, un om de serviciu s-a ploconit în faţa ei, fără să-i spună un cuvânt; mai mulţi studenţi
care treceau pe coridor i-au făcut şi ei plecăciuni, tot pe tăcute; decanul a ieşit din birou şi i-a
făcut o plecăciune.
Secretara decanului a ieşit şi s-a ploconit în faţa. Ei; toată ziua, oamenii i-au făcut plecăciuni
bietei Anne.
A doua zi, a fost prima în clasă – şi a continuat sa fie prima până la sfârşit. Rezistase la
reproşurile decanilor, la reproşurile profesorilor, dar a cedat când lumea a început să-i facă
plecăciuni, pe tăcute.
Dacă ceilalţi profesori încercaseră să schimbe comporta- mentul lui Anne, disciplinând-
o, metoda adoptată de Erickson a fost aceea de a o felicita pentru puterea ei. Plecăciunile
erau un mod de a dovedi supunerea. Astfel, Erickson i-a arătat că îşi folosea puterea în sens
invers. Când a fost capabilă să înţeleagă acest lucru, a putut să hotărască să-şi folo- sească
puterea în mod constructiv.
Alţi oameni încercaseră să o controleze prin mijloace ver- bale, dar ea dovedise că nu
poate fi controlată verbal. Erickson a folosit o abordare nonverbală, care a determinat-o să
înţe- leagă că îşi folosea controlul într-o manieră în care îşi făcea rău singură. Atunci a
putut să-şi direcţioneze tendinţele de a controla oamenii pe rute mai constructive. Ca în toate
cazu- rile, puterea de schimbare i-a aparţinut ei. Erickson a insti- tuit o situaţie în care
această schimbare să se poată produce.
Atitudinea lui Erickson ilustrează credinţa lui că putea să facă faţă, în mod incisiv,
oricărei situaţii ivite. Dacă situaţia impunea confruntarea, el ştia că putea să facă acest
lucru.
Dacă impunea blândeţe, putea să fie blând. Dacă situaţia impunea sarcasm, ştia că poate
săfie sarcastic. Mesajul sub- liminal pe care ni-l transmite Erickson este că el avea încre-
dere în capacitatea lui de a se descurca în orice situaţie. Sun-

tem liberi să ne identificăm şi noi cu acest sentiment şi săfim mai asertivi.


Globus hystericus
Odată, a venit la mine la cabinet o asistentă medicală. O
cunoşteam oarecum. Era una dintre asistentele acele atotştiutoare. Fusese dată afară de la
toate spitalele unde lucrase, fiindcă le spunea doctorilor ce să facă. Le spunea diagnos- ticul
şi tratamentul.
A intrat la mine şi mi-a zis că suferea de globus hysteri- cus, un nod în gât, şi că o deranja
foarte tare. I-am cerut să-mi descrie ce simţea. Şi mi-a spus cum anume o durea. După ce am
ajuns la o concluzie proprie, i-am zis:
— Nu aveţi globus hystericus. Suferiţi de un ulcer stoma- cal, la capătul duodenului.
— Nu fiţi ridicol! Mi-a întors-o ea.
— Nu eu sunt, dumneavoastră sunteţi, i-am spus.
— O să vă dovedesc că nu am ulcer la stomac, a insistat doamna.
S-a dus la trei radiologi diferiţi, şi toţi au confirmat diagnos- ticul meu. Aşa că a venit din
nou ia mine, furioasă, şi mi-a zis:
— Aţi avut dreptate. Am văzut radiografiile cu ochii mei, şi toţi doctorii mi-au spus
acelaşi lucru. Ce mă sfătuiţi să fac?
— Sunteţi armeancă. Vă plac mâncărurile condimentate.
Aveţi o soră care va sună în fiecare zi, şi cu care vorbiţi pe sătu- rate. Aveţi o nepoată care vă
sună în fiecare zi, şi cu care vorbiţi pe săturate. Trântiţi-le receptorul, şi surorii, şi nepoatei.
Amândouă vă dau dureri de stomac. Şi mâncaţi tot ce vă place.
Peste o lună, a făcut alte radiografii la aceiaşi trei radiologi.
Nici urmă de ulcer. Iar eu nu am făcut decât să-i recomand:
— Mâncaţi tot ce vă place, trântiţi-le receptorul surorii şi nepoatei.
Expresia preferată a doamnei era „Nu pot să înghit asta, nu pot să înghit aia”. Aşa se
ajunsese la diagnosticul de giobus hystericus. Felul în care mi-a descris durerea indica un
ulcer duodenal. Dar ea ştia că mă înşel. Trei radiologi diferiţi au convins-o că aveam
dreptate.
În mod oarecum ciudat, această asistentă medicală „atot- ştiutoareDupă ce a plecat,
grupul de studenţi a vrut să ştie de ce îi ceruse Erickson să urce pe Squaw Peak. Voia să o
pună „în legătură cu propriile ei sentimente”? Voia ca ea să ducă la bun sfârşit o misiune?
Spre surprinderea generală, Erickson le-a răspuns: „Ca să-mi. Dea ascultare.” Erickson a
insistat întotdeauna cât de important este ca terapeutul să dirijeze tratamentul. Dacă nu
făcea în aşa fel încât pacientul să-i dea ascultare cel puţin într-o zonă specifică, simţea că nu
mai avea rost să continue tratamentul. În cazul asistentei, pentru el era important să ştie că
ea îi va urma sugestia şi chiar le- va trânti receptorul surorii şi nepoatei.
Ovăzul într-o vară, am desţelenit zece pogoane de teren. Tata îl arase în toamnă şi îl
reînsămânţase, apoi îl arase din nou în primăvară şi semănase ovăz. Ovăzului îi mersese bine
şi ne aşteptam la o recoltă. Bogată. Spre sfârşitul verii, într-o joi seara, ne-am dus să vedem
ce mai face ovăzul, cât mai durează până îl treierăm. Tata a cercetat tulpinile de ovăz şi ne-a
zis:
— Băieţi, n-o să fie o recoltă neobişnuit de mare, de treizeci şi trei de duble la un pogon.
O să scoatem cel puţin o sută de duble la un pogon. Şi o să fie bun de recoltat lunea viitoare.
Şi am plecat fericiţi, gândindu-ne cum o să avem o mie de duble de ovăz, şi ce însemna
asta pentru noi, din punct de vedere financiar. A început să bureze. A plouat joi noaptea,
vineri, toată ziua şi toată noaptea, sâmbătă, toată ziua şi toată noaptea, duminică, toată ziua,
iar luni, în zori, ploaia s-a oprit. Când, în sfârşit, am reuşit să răzbim prin apă şi am ajuns la
teren, totul era culcat la pământ; nu mai rămăsese în picioare nicio tulpină de ovăz.
Tata a zis:
— Nădăjduiesc că destul din ovăzul ăsta e suficient de copt ca să încolţească. Aşa o să
avem ceva verdeaţă pentru vite, în toamnă – la anu’, mai vedem noi.
Iată ce înseamnă cu adevărat să fii orientat către viitor, un lucru foarte important atunci
când te ocupi de agricultură.
Această temă – că şi mâine e o zi, că soarele va răsări şi mâine, că, indiferent ce s-ar
întâmpla, nu e sfârşitul lumii, că oricât de doborât te-ai simţi există întotdeauna baza pentru
o nouă evoluţie şi un nou început – este o temă care apare cu regularitate în povestirile
didactice ale lui Erickson. Este o sursă de inspiraţie extraordinară şi, cu siguranţă, un
antidot eficient împotriva celor care au obiceiul să-şi plângă de milă.
Despre creştere
Fiul meu, Lance, a intrat la mine în cabinet şi m-a întrebat:
— O să fiu întotdeauna subţire ca vrejul şi lung cât o pră- jină?
Era foarte subţire, foarte înalt, foarte slab.
— Destinul tău ca adolescent este să fii subţire ca vrejul şi înalt cât o prăjină, i-am zis.
Dar poţi să aştepţi cu nerăbdare ziua când o să intri în cabinet, o să-mi dai haina şi o să-mi
spui: „Dispari, tată!”
Şi, într-o bună zi, a intrat în cabinet, cu un zâmbet de satisfacţie, mi-a întins haina lui şi
mi-a zis:
— Dispari, tată!
M-am îmbrăcat cu haina lui; avea mânecile prea lungi, îmi acopereau palmele, iar umerii
erau prea largi.
Erickson foloseşte un atribut care pare să fie negativ, şi îi evidenţiază aspectul pozitiv. În
orice lucru negativ, el poate să găsească ceva pozitiv. Orice psihoterapeut bun face asta.
Doar că Erickson o face mai bine decât majoritatea. Erickson reîncadrează faptul că e ca
vrejul în faptul că e mai înalt decât tatăl, ştiind că astfel va evoca un sentiment bun. Lance
poate să aştepte să ajungă mai înalt decât tatăl, să aştepte ziua în care tatăl va dispărea în
haina lui Lance.
Jeffrey Zeig mi-a evidenţiat faptul că Erickson avea întot- deauna un scop. Spunea Zeig:
„într-o zi, m-am dus la el şi, pe nepusă masă, l-am întrebat: «Care e scopul dumitale?»
Fără pic de ezitare, Erickson mi-a răspuns: «Să văd copi- laşul Roxannei fiica lui.» Ştia
exact ce voiam să spun. Nici măcar n-a clipit din ochi. Ştiam că o să numească ceva din
viitor.” Şi Zeig continuă: „Avea această orientare pozitivă către viitor. Nu era o obsesie, era
mai degrabă ca o lumină care atrage fluturele. Nu transformase asta într-o obsesie, dar ea
exista acolo, şi îl mâna înainte.”
CA R 1T Q L U L I 3
Cum îi învăţăm pe alţii ce înseamnă valorile şi
autodiscipeirca
Nu suntem obligată într-o duminică, citeam cu toţii ziarul; Kristi s-a dus la mama ei,
i-a smuls ziarul şi l-a aruncat pe podea. Mama i-a spus:
— Kristi, nu e frumos. Ia ziarul de pe jos şi dă-l înapoi lui mami. Spune-i ca-ţi pare rău.
— Nu suntem obligată, i-o întoarce Kristi.
Fiecare membru al familiei i-a dat lui Kristi acelaşi sfat, şi a primit acelaşi răspuns. Aşa că
i-am spus lui Bettv s-o ia şi s-o ducă în dormitor. Stăteam întins în pat, iar Betty a aşezat-o pe
Kristi în pat, lângă mine. Kristi mi-a aruncat o privire plină de dispreţ. A început să se târască,
vrând să se dea jos din pat, dar am prins-o de gleznă.
— Dă dumul! Mi-a zis.
— Nu suntem obligat.
Treaba asta a durat patru ceasuri. Ea dădea din picioare şi se zbâtea. În scurt timp, şi-a
eliberat glezna; am prins-o de cealaltă. Era o luptă disperată – ca o luptă pe tăcute între doi
titani. După patru ceasuri, ştia că a pierdut şi mi-a zis:
— Iau ziarul de jos şi i-l dau înapoi lui mami.
Atunci a venit lovitura de secure.
— Nu eram obligată, i-am zis.
Şi-a stors creierii şi mi-a spus:
— Iau ziarul de jos. I-1 dau lui mami. Îi spun lui mami că-mi pare rău.
— Nu eram obligată, insist eu.
Şi-a încordat mintea şi mai tare.
— Iau ziarul de jos. Eu veau iau ziarul de jos. Eu vreau spun mami pare rău.
— Foarte bine, i-am zis.
Zece ani de la întâmplarea asta, cele două fete mai mici ale mele au ţipat la mama lor. Am
chemat fetele şi le-am zis:
— Staţi pe covoraş. Nu cred că e frumos să ţipaţi la mama.
Staţi acolo şi gândiţi-vă bine, sa vedem dacă îmi daţi dreptate.
— Pot sa stau aici şi toată noaptea, zice Kristi.
— Eu nu cred că e frumos să ţipăm la mama, eu mă duc şi-mi cer iertare, zice Roxie.
Eu mi-am văzut de manuscrisul la care lucram. Peste o oră, m-am întors sa văd ce face
Kristi. Chiar şi o oră e destul de obositor. M-am întors la toc şi am mai scris o oră. După care
m-am întors iar la ea şi i-am spus:
— Parcă şi limbile de la ceas se mişcă grozav de încet.
Peste o altă jumătate de oră, m-am întors şi i-am zis:
— Cred că a fost o tâmpenie ce i-ai spui mamei. Cred că e o tâmpenie să ţipi la mama ta.
— Şi eu cred la fel, mi-a răspuns Kristi, după care s-a prăbuşit la mine în poală,
suspinând.
Zece ani fără să disciplinezi un copil – de la vârsta de doi ani până la doisprezece ani.
Când avea cincisprezece ani, am mai disciplinat-o o dată, asta-i tot. Doar de trei ori.
în articolul „The Identification of a Secure Reality” („Iden- tificarea unei realităţi
sigure”), publicat în Family Process,
Erickson scria: „Realitatea, siguranţa şi definirea graniţelor şi limitelor constituie
consideraţii importante în dezvoltarea înţelegerii la copii… Când eşti mic, slab şi inteligent
şi tră- ieşti într-o lume nedefinită de fluctuaţii intelectuale şi emo- ţionale, cauţi să înveţi
ceea ce este cu adevărat puternic, sigur şi care te fereşte, de primejdii.”
Erickson ar fi putut să renunţe în clipa. În care Kristi „s-a predat”, dar a insistat până
când ea a fost capabilă să spună
„Eu vreau.” Ea a schimbat atunci pe „Nu suntem obligată”
cu „vreau”. Şi-a interiorizai activitatea dezirabilăsocialmente.
În această povestire, Erickson descrje, mai succint ca nimeni altcineva, dezvoltarea
conştientei sau a supraeului.
El evidenţiază totodată cât este de important ca, la o vârstă fragedă, să se facă
„definirea graniţelor şi a limitelor”. Prin această disciplinare „puternică, sigură”, la o
vârstă fragedă, a fost nevoie s-o mai disciplineze pe Kristi doar de două ori în cincisprezece
ani. Lecţia din pruncie fusese bine învăţată.
Gunoiul
Copiii au o memorie slaba, dar eu am o memorie exce- lentă când vine vorba de ei.
Robert ne-a anunţat într-o zi:
— Am destui ani, sunt destul de mare şi destul de puternic ca să duc gunoiul în fiecare
seară.
Mi-am exprimat neîncrederea. S-a apărat cu tărie, susţinând că e în stare.
— Bine, de luni poţi să începi, i-am zis.
A dus gunoiul luni şi marţi, dar miercuri a uitat. Joi, i-am adus eu aminte, şi a dus
gunoiul, dar a uitat de el vineri şi sâmbătă. Aşa că în sâmbăta aceea i-am dat o mulţime de
jocuri active, care i-au plăcut la nebunie, dar care l-au şi obo- sit. În plus, ca un favor special,
l-am lăsat să stea treaz cât a vrut el. La unu noaptea, mi-a zis:
— Cred că vreau să mă duc la culcare.
L-am lăsat să se culce. Prin nu ştiu ce coincidenţă, eu m-am trezit la trei. L-am trezit pe
Robert şi m-am scuzat cu cerul şi cu pământul că uitasem să-i amintesc să ducă gunoiul în
seara aceea. Voia să fie aşa de bun, să se îmbrace şi să ducă gunoiul? De silă, de milă, s-a
îmbrăcat. M-am scuzat încă o dată fiindcă nu-i adusesem aminte, şi a dus gunoiul.
Apoi s-a dezbrăcat, şi-a pus pijamaua, şi s-a urcat în pat.
Eram sigur că doarme buştean. L-am trezit din nou. De data asta, m-am scuzat şi mai tare. I-
am zis că nu ştiam cum de nu văzusem gunoiul care rămăsese în bucătărie. Să fie bun şi să
ducă şi gunoiul ăla. L-a dus la tomberonul de pe alee. S-a întors, adâncit în gânduri, şi a ajuns
la veranda din spate. După care s-a întors şi a fugit din nou pe alee, unde a verificat capa- cul
de la tomberon, ca să se asigure că îl pusese cum trebuie.
Când a intrat în casă, s-a oprit în bucătărie, a verificat-o încă o dată, şi abia după aceea s-a
dus în dormitor. Eu conti- nuam să mă scuz. S-a dus la culcare, şi de atunci n-a mai uitat
niciodată să ducă gunoiul.
De fapt, Robert a ţinut aşa de bine minte această lecţie, încât, atunci când i-am spus că o
să scriu povestirea de faţă, a oftat adânc, rememorând întâmplarea.
Heidi-Ho, cleptomană la şase ani
Un cuplu a venit la mine, disperat, şi m-a întrebat:
— Ce putem face cu fetiţa noastră care are şase ani? Fură de la noi. Fură de la prietenii
noştri şi de la prietenii ei. Când se duce la cumpărături cu mama ei, fură de la magazin. Am
trimis-o într-o tabără de fete unde a stat o zi, şi a venit acasă cu lucruri de la celelalte fete,
lucruri care chiar aveau pe ele numele acelor fete. Minte că mama ei îi cumpără lucruri.
Insistă că sunt ale ei. Poate fi vindecată o cleptomană aşa de mică? O hoaţa care fură din
magazine la vârsta asta? O min- cinoasă care are doar şase ani?
Le-am spus că o să mă ocup de asta. L-am scris o scrisoare fetiţei:
„Dragă Heidi-Ho, eu sunt zâna ta de la şase ani, care te ajută să te faci mare. Toţi copiii au
câte 6 zână care îi ajută să se facă mari. Nimeni nu poate să vadă o zână care îi ajută să se
facă mari. Tu nu m-ai văzut niciodată. Poate că ai vrea să ştii cum arăt. Am ochi în vârful
capului, pe frunte şi sub băr- bie. Ca să pot vedea tot ce face copilul meu, pentru care eu sunt
zâna care îl ajută sa se facă mare.
Ei, eu te-am urmărit şi am văzut cum, încetul cu încetul, ai învăţat tot felul de lucruri. M-
arn bucurat să văd că înveţi o mulţime de lucruri. Unele lucruri sunt mai greu de învăţat decât
altele. Eu am şi urechi. Nu am urechi pe cap, fiindcă aşa nu aş mai vedea totul. Am urechi pe
obraji, şi ele au pivoţi, aşa că pot să le rotesc în ce direcţie vreau, ca să aud totul, în toate
direcţiile. Şi am mai multe urechi pe gât, într-o parte, plus urechile de pe picioarele din spate
şi de pe coadă. Iar urechea din vârful cozii este foarte mare – e tot cu pivot. (în- t. Reabă-l pe
tati ce e un pivot.) Aşa că pot să rotesc urechea asta în orice direcţie vreau, ca să aud tot ce
spui tu, toate zgo- motele pe care le produci atunci când faci un lucru sau altul.
Am un picior drept şi trei picioare stângi din faţă. Două picioare stângi din faţă îmi
folosesc la mers – cele dinspre exterior. Piciorul din interior are treizeci şi două de degete.
De aia scriu aşa urât, fiindcă nu-mi amintesc între care degete trebuie sa ţin creionul. Sigur că
merg de două ori mai repede pe partea stângă decât pe partea dreaptă. Aşa ca pot să merg în
linie dreaptă. Am şapte picioare din spate – trei picioare stângi din spate şi trei picioare drepte
din spate, aşa că pot să fac ca partea dreaptă să meargă la fel de repede ca partea stângă. Şi
îmi place să merg desculţă, şi tu ştii ce cald e vara în Phoenix. De aceea am pantofi în două
dintre cele şapte picioare din spate. Pe celelalte le ţin desculţe.’Am primit o invitaţie la
petrecere când a împlinit şapte ani, dar nu aveam cum să mă duc, fiindcă eu eram zâna ei de
la şase ani, care o ajuta să se facă mare. Nu m-am specializat în copii de şapte ani, eu eram o
zână de la şase ani care o ajuta să se facă mare, care vedea tot ce face şi o auzea întotdeauna.
Povestea asta a adus-o pe drumul cel bun.
Oferind un imput din care un copil poate să dezvolte o conştiinţă sănătoasă, se cuvine să
remarcăm că Erickson evită interdicţiile, „trebuie să”, şi regulile. El evidenţiază, ca
îniotdeauna, valoarea învăţării. Ca şi în povestirea prece- dentă, cel care disciplinează nu
este furios, mai mult, el îşi prezintă învăţătura într-o manieră amuzantă. În toate poves- tirile
în care vorbeşte despre disciplinare, Erickson este ferm, dar nu pedepseşte, chiar dacă pot să
existe cititori care con- sideră că modul lui de abordare este unul punitiv sau un război al
voinţelor. În realitate, scopul lui este să-l ajute pe copil să-şi dezvolte o voinţă şi o autonomie
proprie.
În cazul de faţă, al unui copil deja etichetat drept clep- toman, Erickson nu se ocupă de
„dinamica” cleptomaniei. El decide, în schimb, că acest copil are nevoie de un supraeu pe
care să-l interiorizeze şi, prin intermediul unei scrisori con- cepute astfel încât să atragă un
copil, el îi oferă un protector, un gardian lăuntric.
Scrisori de la Iepuraşul de Paşte
O mamă a venit la mine cu fetiţa ei de şapte ani şi mi-a zis:
— Fraţii ei mai mari au convins-o să nu mai creadă în Moş
Crăciun – dar ea continua să creadă cu tărie în Iepuraşul de
Paşte. Iar eu aş vrea să mai creadă în Iepuraş încă un an, fiindcă la opt. Ani n-o să mai creadă,
dar acum vrea să creadă în el.
I-am scris fetiţei o scrisoare ca din partea Iepuraşului, i-am povestit acolo cât îmi e de
greu, cum fac bube la picioare de atâta ţopăit, încercând să găsesc oul de Paşte care a fost
fiert cel mai tare din toată lumea, M-am gândit că fetiţa merita asta. I-am scris: „Numai că nu
am calculat bine dis- tanţa când am sărit peste un cactus, şi mi-au intrat nişte ţepi, şi m-a
durut. Era cât pe ce sa mă muşte un şarpe cu clopoţei.
Am călărit pe spatele unui măgăruş sălbatic. Eră un măgăruş de treabă, dar grozav de prost.
M-a dus în direcţia greşită, aşa ca a trebuit să fac cale-ntoarsă, ţopăind întruna. Altă dată,
prostia mea m-a făcut să încalec un iepuroi, care a început să fuga cu mine ca nebunul, m-a
dus în direcţia greşită, şi am fost nevoit să fac cale-ntoarsă, ţopăind întruna/Şi am continuat:
„Am hotărât să nu mai apelez la ajutorul nimănui. Cred că e foarte rău să faci
autostopul.Fetiţa a dus scrisoarea de la Iepuraş la şcoală, la ora intitu- lată „Descrie
obiectulSunt oameni care mă sună şi acum şi mă roagă să o fac pe
Moş Crăciun la telefon pentru copiii lor, aşa cum am făcut atunci când părinţii lor îmi erau
pacienţi.
Vreme de şase săptămâni, în fiecare dimineaţă, trei fetiţe au sărit din pat şi au alergat la
deschizătura pentru scrisori decupată în uşă, ca să-şi ridice scrisorile de la Iepuraş. Le-am
trimis zilnic relatări ale călătoriilor mele. De fiecare dată, pli- curile şi hârtia erau diferite. Şi
au primit cele mai fierte ouă din lume. Şi multe dintre scrisorile mele de la Iepuraş au fost
duse la ora intitulată „Descrie obiectulErickson demonstrează principiul conform căruia tera-
peutul poate săfurnizeze lucrul de care pacientul are nevoie sau care îi lipseşte. În „Heidi-
Ho”, copilul avea nevoie de un supraeu pe care să-l interiorizeze. În „Scrisori de la Iepura-
şul de Paşte”, copilul avea nevoie de dovezi că Iepuraşul există. Dacă iepurii pot să scrie
scrisori, ei trebuie să existe!
La drept vorbind, această povestire nu îşi propune să insufle valori, totuşi acest gen de
povestire, dacă o auzi la o vârstă fragedă, poate să te predispună ca, mai târziu, în viaţă, să
pui preţ pe fantezie şi imaginaţie.
Robert —face lucmrile bine
Când avea şapte ani, fiul meu, Robert, a încercat să folo- sească strada în acelaşi timp cu
un camion, şi Robert a ieşit învins. Poliţia a venit şi m-a luat ca să identific băiatul în al cărui
buzunar se găsise o hârtie pe care scria „Bobby”. M-am uitat la Robert, care fusese dus la
spitalul Bunul Samaritean şi le-am zis:
— Da, e fiul meu.
L-am întrebat pe medicul de la Urgenţe:
— Care-s pagubele?
Mi-a spus:
— Are ambele şolduri fracturate: Bazinul e fracturat. Cra- niul e fracturat, şi are comoţie.
Acum facern investigaţii ca să vedem dacă există leziuni interne.
Am aşteptat până mi-au spus că nu avea leziuni interne.
Apoi am întrebat:
— Care e pronosticul?
Doctorul mi-a zis:
— Ei, bine, dacă supravieţuieşte patruzeci şi opt de ore, s-ar putea să aibă şanse să
trăiască.
M-am dus acasă, i-am adunat pe toţi din familie şi le-am spus:
— Ll cunoaştem cu toţii pe Robert. Ştim că dacă Robert are ceva de făcut, chiar face. Şi
face lucrurile foarte bine.
Deci, în momentul de faţă, Robert se află la spitalul Bunul
Samaritean. A dat un camion peste el, i-a fracturat ambele picioare, bazinul, craniul, şi i-a
zguduit creierul, prin urmare are acum ceea ce se numeşte o comoţie. Nu recunoaşte pe
nimeni. Şi nu poate să gândească aşa cum trebuie. Iar noi trebuie să aşteptăm patruzeci şi opt
de ore ca să aflăm dacă
Robert va trăi. Repet, îl cunoaştem cu toţii pe Robert. Când face un lucru, îl face bine. Poţi să
fii întotdeauna mândru de ceea ce face Robert.
Dacă vreţi să vărsaţi câteva lacrimi, nu e nimic rău în asta.
Dar cred că aţi dovedi lipsă de respect faţă de Robert dacă aţi plânge mult. Dacă îl respectaţi
pe Robert, cred că se cuvine să vă vedeţi fiecare de îndatoririle zilnice. Cred ca se cuvine să
mâncaţi bine. Cred că se cuvine să vă faceţi temele. Şi vreau să vă culcaţi la ora obişnuită. Vă
culcaţi la timp şi vă odihniţi bine la noapte. Îi datoraţi lui Robert atâta respect.
Vreo doi dintre copii au plâns un pic, apoi au mâncat bine, au făcut ce aveau de făcut,
după care au spălat vasele, şi-au făcut temele. S-au culcat la ora stabilită.
Peste patruzeci şi opt de ore am aflat că Robert va trăi.
Le-am spus tuturor ca nu trebuie să-l deranjăm pe Robert la spital, pentru că misiunea lui
nu era deloc uşoară – trebuia să se facă bine. Dacă noi ne duceam să-l vedem, el consuma
multă energie, energie de care avea nevoie ca să se facă bine.
Eu nu am ştiut, dar soţia mea se ducea în fiecare zi la spital, pe furiş, intra în salon şi se aşeza
în linişte lângă pat. Câteodată, Robert îşi schimba poziţia, se întorcea cu spatele la ca.
Alteori îi spunea:
— Du-te acasă.
Uneori o mai întreba câte ceva, apoi îi zicea, să se ducă acasă. Iar ea făcea întocmai cum
îi spunea el.
I-am trimis lui Robert o mulţime de cadouri. De fiecare dată, i le dădeam asistentei să i le
ducă. Noi nu i-am înmânat niciodată nimic.
Mă duceam la spital, intram în sala asistentelor şi mă uitam pe geam, ca să văd cum se
simte Robert. Robert nu ştia că sunt acolo.
Accidentul se întâmplase pe 5 decembrie, iar Robert a venit de la spital spre sfârşitul lui
martie, într-un aparat gip- sat. Brancardierul care l-a adus până în casă era cât pe ce sa-l
răstoarne. Robert era foarte emoţionat. Când a intrat în living,
Robert ne-a spus:
— Sunt tare bucuros că am aşa nişte părinţi. N-aţi venit nici măcar o dată la spital. La
ceilalţi copii, săracii de ei, părinţii veneau în flecare după-amiază şi îi făceau să plângă.
Şi mai veneau o dată seara, şi iar îi făceau să plângă. Dumi- nica era ceva îngrozitor. Îi uram
pe părinţii ăia care nu-i lăsau pe copiii lor să se facă bine.
Cât am fost intern la spital, înregistram temperatura, rit- mul respiraţiei, pulsul, cu o oră
înainte ca pacienţii să pri- mească vizite de la cei de acasă. La o oră după ce vizitatorii plecau,
le monitorizam pulsul, respiraţia şi tensiunea arteri- ală. De fiecare dată când un pacient avea
vizitatori, îi creştea temperatura. Ritmul respiraţiei depăşea valoarea normală, iar nivelul
tensiunii arteriale se ridica. Atunci am luat hotărârea ca, dacă nevasta sau copiii mei ajung
vreodată în spital, să nu-i vizitez decât după ce mă asigur că asta nu le afectează tensiunea
arterială, pulsul, respiraţia şi temperatura. Pacienţii internaţi în spital trebuie sa-şi folosească
forţele pentru a se vindeca, nu ca să-şi facă rudele, care sunt bine, sănătoase, să se simtă
împăcate.
Această povestire a fost. Istorisită pentru a răspunde la următoarea întrebare: „Credeţi
că este necesar să simţim durerea cauzată de amărăciuni şi de pierderea unei persoane
dragi? N-ar trebui să facem ceva ca s-o depăşim?” Cei mai mulţi dintre cititori vor simţi că
Erickson a avut un compor- tament ciudat şi neobişnuit de rece pentru un părinte. El însă
credea în modul cel mai sincer că, dacă o persoană este grav bolnavă, ea trebuie lăsată
singură, ca să-şi facă „treaba” de a se vindeca, şi că cei care o vizitează îi slăbesc forţele.
Evident, o oarecare exagerare există, întrucât menţionează că doamna Erickson a stat zilnic
lângă patul copilului („Eu nu am ştiut.”). În plus, nici el însuşi nu a putut să stea deo- parte,
şi se ducea adesea în sala asistentelor („ca să văd cum se simte Robert”). Cât despre copiii
din familia Erickson, probabil că au învăţat de la o vârstă fragedă că părinţii se aşteaptă ca
ei să nu acorde prea mare importanţă bolii şi pierderii cuiva drag. Erau mândri că sunt
independenţi, că se descurcă singuri.
După ce a ascultat această povestire, un student l-a între- bat pe Erickson, destul de
supărat, de ce nu-şi Vizitase fiul şi de ce nu aplicase câteva dintre tehnicile lui hipnotice, „ca
să-l ajute să se facă bine mai repede”. Iată ce i-a răspuns
Erickson: „Copiii nu aveau cum să trăiască atâta vreme în preajma mea fără să fi învăţat
câte ceva. I-atn învăţat pe copii că durerea nu este importantă, important este confortul
psihic. De pildă, când Roxanna şi-a zdrelit genunchiul, urla de parcă voia să ştie tot oraşul
ce a păţit ea. Mama a ieşit din casă şi s-a uitat la genunchiul ei; şi eu am făcut la fel. Mama
i-a zis: «Mami o să pupe aici, şi aici, şi încă o dată aici, deasupra, şi toată durerea o să
dispară.» E un miracol cât de bine poate să anestezieze un pupic de-al mamei.”
în mod indirect, Erickson ne spune că, pentru nişte simple zgârieturi, putem să recurgem
la mângâierile „materne”. În situaţii grave, care pun viaţa în pericol, este mai bine să lăsăm
pacientul singur, cât mai mult posibil. Prin răspunsul său, Erickson corectează totodată o
concepţie foarte greşită referitoare la autohipnoză. El spune că nu este necesar să parcurgi
procesul tipic de inducţie pentru a obţine efecte de autohipnoză. Este suficient să fii conştient
că „durerea nu este importantă, important este confortul psihic”, pentru a produce aceleaşi
efecte ca şi prin inducerea hipnozei, atunci când pacientului i se spun aceste lucruri de către
un „hipno- tizator”. Cu alte cuvinte, dacă cineva a acceptat o valoare sau un crez, efectul
asupra reacţiilor lui va fi unul permanent, ca şi cum ar fi fost „hipnotizat” să le accepte.
Erickson nu ne împărtăşeşte doar ideile lui referitoare la vizitarea bolnavilor. Ceea ce ne
spune de fapt este că părin- tele sau cel care ajută trebuie să stea pe aproape şi să fie
disponibil atunci când e solicitat; ajutorul se oferă doar în măsura în care receptorul doreşte
să fie ajutat. Când Robert îi spunea lui Betty Erickson să se „ducă acasă”, ea se ducea.
Dacă analizăm povestirea la nivel intrapsihic, vedem că, şi aici, cel care decide ce este
mai bine pentru el este
„copilul”. Intervenţia adulţilor nu face decât să întârzie pro- cesul de vindecare sau pe cel
de creştere. Această întârziere se manifestă în moduri cât se poate de concrete. Povestirile lui
Erickson se concentrează adesea asupra tensiunii arteri- ale, a pulsului şi a respiraţiei.
Această strategie face parte din inducţiile lui hipnotice indirecte. În povestirea de faţă, el
evidenţiazăfaptul că reacţiile fiziologice normale —funcţio- narea normală – sunt afectate
atunci când părinţii le trans- mit copiilor îngrijorarea lor. Sau când „părintele” din noi —
„sunetele lăuntrice” —funcţionează la un nivel al neliniştilor. Când se întâmplă asta, „copiii
plâng”. Intrapsihic, resimţim tristeţe sau ură de sine, în terminologia lui Horney, dacă toţi
acei „trebuie” au un caracter excesiv de strict. În comentariul din finalul povestirii, Erickson
ţine să accen- tueze faptul că „mama” poate obţine rezultate miraculoase cu un pupic. Cu
alte cuvinte, capacitatea de a fi o mamă bună pentru noi înşine, de a ne iubi pe noi înşine,
poate avea un efect „anesteziant”, adică poate să aline durerea şi îndoiala din noi. O idee
similară a fost exprimată de Antonia Wenkart, în articolele despre „Acceptare”, şi de
Theodore Rubin în
Compassion and Self-Hate.
Este valabil, desigur, şi pentru psihoterapeuţi, care nu trebuie să intervină dacă pacienţii
se descurcă bine pe cont propriu.
Orele de sâmbăta făcute duminica
Un student la medicină uita să se ducă la cursurile de sâm- bătă. În fiecare sâmbătă se
trezea, ieşea din casă şi juca golf, uitând de fiecare dată că şi în ziua aceea se ţineau cursuri.
Asta până când a dat de cursul meu.
I-am explicat că săptămâna avea şapte zile, că sâmbăta era zi de şcoală, şi i-am spus că o
să-i dau o lecţie, nu sâmbăta, ci duminica, într-o zi când studenţii nu aveau ore, şi că după aia
o să-şi aducă aminte că sâmbăta era zi de cursuri.
Aşadar, i-am zis:
— Mâine dimineaţă, duminică, la ora 8:00, vino treizeci şi doi de kilometri până la
spitalul Wayne County, intră la mine în cabinet şi aşteaptă-mă. Dacă întârzii câteva minute, să
nu crezi că am uitat de tine; pentru că n-o să uit. Tu stai acolo la lecţie, şi după ce se termină
lecţia, la ora patru, poţi să pleci acasă.
Ei bine, am uitat că i-am spus asta. Şi a stat în cabinetul meu toată ziua, până la ora patru.
Duminica următoare a venit din nou la cabinet, la ora 8:00, mgându-se ca eu să nu uit şi
de data asta. Dar eu am uitat.
în a treia duminică, i-am dat o serie de pacienţi interesanţi, să le facă anamneză. Aşa de
mult l-au interesat, că n-a mai vrut să plece acasă la ora patru. A rămas până la cinci. Din ziua
aceea, nu a mai uitat niciodată că trebuia să se ducă la facultate sâmbăta.
Aici este aplicat acelaşi principiu ca şi în povestirea „Nu suntem obligată” – rolurile sunt
inversate. Aşa cum studen- tul uită să meargă la cursurile de sâmbătă, şi Erickson
„uită” să vină la întâlnirile programate duminica. De ce stu- dentul, ascultător, parcurgea
treizeci şi doi de kilometri ca să ajungă la spital duminica la 8:00 dimineaţa, chiar şi după ce
Erickson nu şi-a făcut apariţia? Nu putem decât să presu- punem. Poate că îi plăcea că
profesorul îl alesese pe el, şi se ocupa de el în mod special. Poate îl atrăgea aspectul de
„cal- var” al „prescripţiei” lui Erickson. Alţi pacienţi şi studenţi aveau cu siguranţă tendinţa
de a îndeplini sarcinile chinuitoare pe care le primeau de la Erickson. În orice caz, în cele
din urmă, Erickson l-a recompensat pe student aducându-i mai mulţi pacienţi interesanţi
cărora să le facă anamneza, deci experienţa a devenit una pozitivă. Prin urmare, studen- tul
a fost capabil, poate chiar dornic să se ducă la cursurile de sâmbătă, anticipând noi contacte
pozitive cu Erickson.
Remarcaţi că această disciplinare nu s-a făcut într-o manieră punitivă sau răzbunătoare.
La un oarecare nivel, stu-
(lentul ştia, aşa cum şi Kristi a ştiut, că Erickson nu era supă- rat, ci doar îl ajuta să
înţeleagă ce înseamnă autodisciplina.
JiU, stilul ei personal
Am primit o scrisoare de la nepoţica mea, care are un an şi jumătate; i-a scris-o mama ei.
Jill, care are un an şi jumă- tate, s-a dus pentru prima oară la bazinul de înot. Şi a ţipat când i
s-a udat piciorul. A ţipat şi s-a agăţat de mama când i s-a udat mâna. Şi a ţinut-o într-un plâns,
şi n-a mai vmt să-i dea drumul până când mama a lăsat-o pe Jill să dirijeze întreaga acţiune.
Acum îşi face planuri să meargă din nou la bazin şi îşi învaţă mama:
— Lasă-mă pe mine să mă descurc în felul meu.
Toţi nepoţii mei abordează viaţa în mod diferit, şi sunt foarte hotărâţi. Când vor să facă
ceva, fac, dar o fac în stilul lor personal. Iar mama lor poate să descrie totul, detaliat. Am
păstrat scrisorile de la ei, pentru ca până la urma să fie adu- nate într-un volum pentru copii,
când or să aibă ei şaisprezece sau şaptesprezece ani şi or să se plângă că pe părinţii lor nu-i
duce mintea.
Sintagma importantă este „o fac în stilul lor personal.
Erickson aplică acest principiu deopotrivă la copii şi la pacienţi. Întotdeauna depinde de
pacient să-şi aleagă soluţia proprie. Astfel, se consolidează tendinţa copilului sau a
pacientului de a-şi respecta propriile valori şi de a învăţa autodisciplina.
Palme la fund intr-o zi, fiul meu, Lance, a venit de la şcoala primară şi mi-a zis:
— Taţi, toţi copiii de la şcoală primesc palme la fund, iar pe mine nu m-aţi bătut
niciodată. Vreau şi eu o palmă la fund.
— Nu am motive’sa te-bat, i-am zis.
— Îţi dau eu un motiv, s-a oferit Lance, după care s-a dus afara şi a spart un geam.
A venit înapoi şi m-a întrebat:
— Acum poţi să mă baţi?
— Nu, lucrul pe care se cuvine să-l facem acum este să înlocuim ochiul de geam. Cu
bătaia pu rezolvăm nimic.
Scârbit, a ieşit şi a spart încă un geam.
— Acum mă baţi? M-a întrebat.
— Nu, o să înlocuiesc geamul, i-am spus.
în total, a spart şapte geamuri. Când l-a spart pe al şapte- lea, eram pe balconul de la
apartamentul nostru. Am aliniat pe balustradă şapte dintre maşinuţele lui metalice. A venit şi
m-a anunţat:
— Am spart al şaptelea geam. Acum mă baţi?
— Nu, o să înlocuiesc geamurile, asta am să fac, i-am zis.
Şi am adăugat:
— Uite, am aşezat pe balustradă şapte maşinuţe de-ale tale. Acum o arunc peste
balustradă pe prima. Sper să se oprească, să nu se rostogolească, să se izbească de trotuar şi
să se spargă. O, ce păcat! Poate că a doua se opreşte.
Aşa a pierdut şapte maşinuţe. Peste vreo trei săptămâni, s-a întors de la şcoală foarte
fericit. L-am luat de braţ, l-am aşezat pe genunchii mei şi i-am dat o palmă la fund.
— De ce ai făcut asta? S-a mirat el.
I-am zis:
— Se pare că mi-am amintit cum m-ai rugat să te bat la fund. Atunci nu am dat curs
rugăminţii tale.
— Între timp, m-am deşteptat, mi-a zis el.
Sigur că nu l-am lovit prea tare. A fost o palmă simbolică.
Erickson ilustrează un principiu pe care l-a aplicat deo- potrivă atunci când disciplina
copii şi trata pacienţi. Nu oferă ceea ce i se cere. Mai curând, el oferă ceea ce se cere.
Şi oferă atunci când consideră el că e momentul potrivit. Am văzut acest lucru atunci când l-
a învăţat pe Robert să-şi înde- plinească promisiunea de a fi responsabil cu dusul gunoiului.
În cazul acela, el i-a „amintit” lui Robert în toiul nopţii, ştiind că băiatul va ţine minte felul
în care i se amintise. Ceva asemănă- tor vom vedea şi în povestirea care urmează, când pune
o per- soană săfacă ceva într-un moment nepotrivit pentru ea.
Când trânteşti uşile
Nepotul meu, Douglas, a intrat în cabinet în timp ce eu ţineam un seminar de instruire. S-
a falit un pic cu noii lui pantofi: de tenis, după care a plecat. Peste vreo patruzeci de minute, a
venit iar, şi m-a găsit în toiul unei demonstraţii despre adâncirea transei.
— Fugi de-aici, Douglas, i-am zis.
— Nu te-am auzit, mi-a întors-o el, obraznic.
— Fugi de-aici, du-te-n casă, am repetat eu.
Douglas a ieşit, trântind uşa. Era clar că nu i-a convenit deloc. Nu trebuia să trântească
uşa. Dacă ar fi copilul meu, l-aş ruga cu blândeţe, fără un motiv anume:
— Te rog, trânteşte uşa.
Aş face asta în timp ce ar fi preocupat să se uite într-o carte cu poze. El s-ar mira, dar mi-
ar da ascultare. Î-aş spune
„mulţumesc”, şi l-aş ruga să mai trântească o dată uşa. Şi el ar trânti-o din nou, fără să
priceapă nimic. După care l-aş ruga iar să o trântească.
— Dar vreau să citesc în carte, ar zice el.
— Bine, dar mai trânteşte-o o dată, aş insista eu.
Ar trânti-o, dar n-ar trece mult şi m-ar întreba de ce îl rugasem să trântească uşa. I-aş
aminti atunci cum trântise uşa prima dată şi i-aş zice:
— ~ După cum ai trântit uşa atunci, m-am gândi t că îţi place să trânteşti uşile.
— De fapt, nu-mi place să trântesc uşile, mi-ar răspunde el.
învăţăm foarte repede în situaţii care ni se impun atunci când nu avem chef de ele.
Ca şi în „Palme la fund”, Erickson găseşte leacul potrivit.
În această situaţie, cerându-i lui Dvuglas să trântească uşa când el nu avea „chef”, băiatul
va descoperi că, de fapt, nu-i
„plăcea” să trântească uşile. Va înţefege că faptul că trântise uşa fusese unul inconştient sau
doar o reacţie, nu un lucru pe care el „a vrut” să-l facă. Pe viitor, probabil că îşi va con-
trola mai bine acţiunile şi va face numai ceea ce „vrea” cu adevărat să facă. Oricum, va fi
mai conştient de ceea ce face.
L-am văzut pe Erickson aplicând acest principiu în multe situaţii diferite – cu copii, cu
pacienţi nevrotici, chiar şi cu bolnavi de psihoză. Fie „oglindea” comportamentul nedorit al
pacientului, fie punea pacientul să-l repete, la recomandarea lui, ca la „prescrierea
simptomului Nu a recurs niciodată la sarcasm, nervozitate sau ostilitate. Atitudinea lui ar
putea fi descrisă cel mai bine drept una „întrebătoare”: „Mă întreb, ce se va întâmpla dacă
îl rog pe Douglas să trântească uşa?”
Erickson a păstrat până în ultima clipă această atitudine
„de copil”, întrebătoare, atitudinea savantului adevărat.
Cuprins
Cuvânt înainte de Lynn Hoffman
Nota editorului
CAPITOLUL 1
Transformarea inconştientului
Transformarea intrapsihică 23
interpretarea strategiilor terapeutice ale lui Erickson.. 27
Transpunerea povestirilor didactice în terapie. 29
Plăcere perversă ,
CAPITOLUL 2
Povestiri motivaţionale
53
54
54
54
55
42
48
48
51
C um învăţăm să stăm în picioare
Băiatul moare până în zori…
Dilataţia
Disputa
CAPITOLUL 3
Să avem încredere în inconştient învăţasem multe
Ninsoare slabă
Narvaiul
O să vorbească
Scăipinatul porcilor
Şapte asteriscuri. A 57
Curiozitate 60
Profesorul Rodriguez 62
Răţoiul Hucy, râţoiul Dewey şi raţoiul Louie 65
O plimbare pe stradă!… 66
Dicteul automat 68
Stări de transă în Bali 71
CAPITOLUL 4
Sugestia indirectă
Subiectul hipnotic înţelege ad litteram 72
Portocale 74
Să învingem rezistenţa prin învăluire 76
Cactuşi 78
Competiţie 79
Vise umede 80
Simularea unei transe 82
O auzi? 83
Boli de piele 84
„Auto”-hipnoza 86
Să forăm în inconştient 87
Kathleen: tratarea unei fobii 89
CAPITOLUL 5
Să ne depăşim limitele obişnuite
Pietrele şi mecanica cuantică 98
Trecerea dintr-o cameră în alta 99
Eu câştig de fiecare dată campionate olimpice 100
Donald Lawrencc şi medalia de aur 100
Antrenarea echipei de tir americane pentru a-i învinge pe ruşi 105
O pată de culoare 107
Să mergi pe o gheaţă sticloasă 109
Indienii Tarahumara 111
Paturi uscate 112
Cravata-şnur j j
Păcatul j g
Slăbeşti – te îngraşi – slăbeşti 123
O metodă fantastică de a ţine regim 125
Vizitarea obiectivelor turistice 126
Alcoolicul tău trebuie să fie sincer 128
Un divorţ în termeni amiabili 129
începi să rostogoleşti mingea 13 3
Claustrofobia 13 4
Până la stele 43 5
Sânge pe claviatură 13 7
CAPITOLUL 6
Recadrarea
Spune-le că sunt mari 14 4
La modă I4 5
Fata cel mai uşor de sedus 146
Mergeţi pe jos doi kilometri 14 9
Boabe şuierătoare
Faţă de scorţişoară j 5 3
Psoriazis * 155
Nici măcar o erecţie 15 8
Pleosc, pleosc, pleosc I5 9
CAPITOLUL 7
Să învăţam din experienţă
Cum e să ai şase ani 163
înotul 16 4
Gusta un pic 166
CAPITOLUL 8
Să ne luăm viaţa în mâini
Despre moarte şi ce înseamnă să mori 168
Vreau o pereche
Păreri diferite… 173
Cum s-a întreţinut singură în colegiu… … … 174
Cărămida lui Pearson. 176
Bătături 178
CAPITOLUL 9
Să privim cu ochi inocenţi
Să gândim asemenea copiilor 181
Fantoma Roger 182
De ce căraţi bastonul acela? 183
Spectacole de magie 183
CAPITOLUL 10
Să observăm: să remarcăm diferenţele
Psihiatrul potrivit 185
Cum testezi un copilaş de doi ani? 187
Cereale Pablum 188
Câte căi diferite? 189
O altă nuanţă de verde 189
în străinătate 191
Strănutul 193
Magie, supranatural şi percepţie extrasenzorială… 194
Prezicători 195
Citirea minţii 196
Trucuri magice 197
Experienţă extrasenzorială cu J.B. Rhine 198
O scamatorie cu cărţi de joc 199
CAPITOLUL 11
Cum tratăm pacienţii psihotici
De-a-ndoaselea 201
Pacientul care stătea mereu în picioare 202
Doi Iisus Hristos 203
Herbert 205
CAPITOLUL 12
Manipulare şi orientare viitoare
Manipularea 216
Despre Bert şi cacao 218
Autorizaţie… 219
Dolores 221
Cum l-a făcut pe Jefts-o sune 222
Ce-ai face dacă te-aş lua la palme? 224
Câinele Dachshund şi ciobănescul german 225
Faeeţi-i sa deraieze 226
Lance şi Cookie 227
Noi, schilozii 230
O foaie de hârtie pe care nu scria nimic 232
Ruth 233
Salamaleeuri 235
Globus hystericus 238
Ovăzul 239
Despre creştere 240
CAPITOLUL 13
Cum îi învăţăm pe alţii ce înseamnă valorile şi autodiseiplina
Nu suntem obligată 242
Gunoiul 244
Heidi-Ho, cleptomană ia şase ani 245
Scrisori de la Iepuraşul de Paşte 247
Robert – face lucrurile bine 249
Orele de sâmbăta făcute duminica 253
Jill, stilul ei personal 255
Palme la fund 255
Când trânteşti uşile 257
— J -V
— . O--.. —: ) Î--T- . *-
v t’” t- i’” t” ~-

i-o v: t- i-’i 3’
t:
— T\-
u
’. *J

M”
:

IC
O
O
. iv
S*
9-’

S
u
C. iţ
i îi: C i s-

r: o
V; -- !S U, u
— . S
’ji- i;.. e;
V-. fe f &H —T .’ /
*1 il’ — ’~5 g *’ — C.
/ t îr Vo v;
F w *
ti e. * — O. ? Y ic .; ; S -5
— în V* 3 B. î- — «;
’i. u. W 93 i f; ;
«v. bT
q ’
? L. Î*
3 ’H
,T t
— T-
V…
,
.

: n a cn cm a a cm cin a a cn cn a cm