UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI

FACULTATEA DE DREPT

(REZUMAT)

Coordonator ştiinţific

Prof. Univ. dr. Constantin Mitrache

Doctorand

Nicola (Corîci) Maria

2016
1
 “Feci sed jure feci”

ARGUMENT

Ideea realizării acestei teze de doctorat a apărut pe fondul lansării în

dezbatere publică a proiectelor Codului Penal, elaborarea şi adaptarea unui nou
Cod Penal, reprezentând un moment crucial în evoluţia legislativă a oricărui
stat.
Alegerea temei de cercetare a fost justificată şi din considerente de ordin
teoretic cât şi de natură practică, după cum urmează:
În primul rând, tema este una de imediată actualitate, având în vedere data
intrării în vigoare a Codului penal – 1 februarie 2014. Din acest punct de vedere,
preocuparea majoră a fost în examinarea opiniilor, argumentelor care s-au
conturat în timp, cu privire la cauzele justificative şi redarea argumentelor noi
generate de consacrarea legislativă a acestor cauze.
Consider că, o teză cu privire la cauzele care pot influenţa sau determina o
completă neutralizare a dispoziţiilor de incriminare are avantajul de a fi mereu
de interes, întrucât evoluţia societăţii contemporane a determinat recunoaşterea
şi consacrarea unor noi ipoteze de excludere a caracterului ilicit al unei fapte.
Ca atare, concluzia ce se poate desprinde este că numărul cauzelor
justificative nu poate fi considerat definitiv stabilit la cele recunoscute la un
moment dat.
Pe de o parte, stabilirea unor realităţi de referinţă (interes major, just mijloc
pentru just scop, acţiune socialmente adecvată etc.), în funcţie de care se
identificau, existenţa unei cauze justificative, reprezintă un demers necesar şi în
permanenţă actual. Admiterea unor soluţii, fără fundament puternic, poate

2
echivala cu o încercare de evadare din dreptul pozitiv, spre un drept liber, spre o
ordine juridică individuală, subiectivă.
În acelaşi timp, lucrarea completează doctrina juridică autohtonă şi admite
că în anumite cazuri, infracţiunea este justificată sau pot spune, chiar legitimă.
Sunt redate disputele doctrinare purtate în timp asupra conceptului de
„infracţiune”, acesta având un rol important în fundamentarea corespunzătoare a
sistemului justificativ, asupra conceptului de „cauze justificative”, recunoaşterea
acestora.
Teza de doctorat valorifică literatura de specialitate apărută după adaptarea
Codului penal, dar şi doctrina şi legislaţia penală română anterioară, iar
elementul de drept comparat interferează cu sisteme juridice de referinţă din
dreptul penal român.
Intenţia a fost de a evidenţia, din perspectiva istorică, că în evoluţia
dreptului penal nu se cunoaşte vreo legislaţie penală care să nu conţină anumite
dispoziţii cu privire la cazurile în care aplicarea sancţiunilor apărea, juridic şi
moral, ca inadmisibilă, dar şi faptul că cerinţele superioare ale ordinii juridice în
ansamblu presupun acceptarea cauzelor justificative, chiar dacă, cadrul şi
denumirile acestora au variat de la legislaţii la legislaţii şi de la epocă la epocă.

3
 Cuvinte cheie: cauze justificative, legitima apărare, consimţământul părţii
vătămate, ordinul legii, ordinul autorităţii, starea de necesitate, exercitarea unui
drept, îndeplinirea unei obligaţii, just, injust, cauze obiective, proporţionalitate,
fundament, sistem, neutralizate, concept, definiţie, ordinii juridice, cerinţele
superioare, infracţiune.

STRUCTURA ŞI CONŢINUTUL LUCRĂRII

Teza este structurată în patru titluri, treisprezece capitole, treizeci şi şase

de secţiuni, unele dintre acestea grupate în subsecţiuni, precum şi diviziuni mai
mici, după caz.

1. TITLUL I –„Interferenţe între conceptul de infracţiune şi conceptul

de cauze justificate”este împărţit în două capitole şi conţine o serie de
consideraţii introductive asupra conceptului de infracţiune şi a trăsăturilor
acestuia. Infracţiunea, instituţie fundamentală a dreptului penal, concentrează în
jurul său toate reglementările din legea penală. De aici, necesitatea resimţită de a
evidenţia trăsăturile infracţiunii, acestea contribuind la fundamentarea sistemului
justificativ. Completarea definiţiei infracţiunii cu „fapta nejustificată” şi „fapta
imputabilă” nu numai că a determinat conceperea şi sistematizarea articolelor
din titlul II al Codului penal dar şi conceperea şi sistematizarea cauzelor care
înlătură incidenţa legii penale în cauze justificative şi cauze de neimputabilitate.
Această trăsătură esenţială „fapta nejustificativă” a infracţiunii, prevăzută
pentru prima dată în Codul penal 2009, se exprimă printr-o formulă negativă,
deoarece presupune absenţa a ceva, şi anume: a unei cauze justificative..
O parte din doctrină a primit cu rezerve soluţia la care s-a oprit noul
legiuitor, exprimându-se opinia potrivit căreia nu se poate pune semnul egalităţii
4
între nejustificat şi lipsa cauzelor justificative. Comparativ cu noţiunea de
nejustificat, lipsa cauzelor justificative se referă la realităţi bine determinate,
care nu pot fi exprimate printr-un cuvânt, ci prin întreaga denumire a instituţiei
(lipsa cauzelor justificative), sau prin noţiunea de antijuridicitate.
Legea penală nu poate sancţiona o faptă pe care o altă normă juridică-
penală sau extrapenală – o autorizează.

2. TITLUL II _ „Aspecte generale şi de drept comparat privind cauzele

care înlătură incidenţa legii penale”, este structurat în două capitole sub
titulatura „Referinţe istorice” şi respectiv, „Referinţe legislative”.
Capitolul I surprinde sistematizările, denumirile primite în literatura
juridică penală de cauzele care înlătură incidenţa legii penale. Se face o
incursiune cu istoria doctrinală sub acest aspect.
În general, fiecare dintre aceste cauze au fost împărţite în două categorii:
cauze de neculpabilitate (de nevinovăţie) şi cauze justificative (bazate pe dreptul
de a le săvârşi).
Examinând opiniile profesorului G. Tanoviceanu cu ocazia publicării
Tratatului în anul 1924, profesorul V. Dongoroz propunea sub denumirea „cauze
care înlătură incidenţa legii penale” următoarea sistematizare:
a) Cauze de neimputabilitate: adică, acelea care fac să nu se verifice
condiţiile imputabilităţii: constrângerea fizică şi cazul fortuit;
b) Cauze care exclud ilicitul penal: ameninţarea, starea de necesitate,
legitima apărare, ordinul legii;
c) Cauze de iresponsabilitate: nebunia, minoritatea, beţia etc.
Ulterior, în doctrină s-a propus o nouă sistematizare a cauzelor care înlătură
incidenţa legii penale:
a) Cauze legate de calitatea persoanei (imunitatea), cuprinzând imunităţi
generale (cum ar fi imunitatea şefului statului, a reprezentanţilor

5
 diplomaţiei) şi imunităţi speciale (cum ar fi parlamentară, imunitatea
judiciară);
b) Cauze legate de capacitatea psiho-fizică a persoanei care cuprinde
cauze bazate pe stări de inconştienţă sau bazate pe lipsa de maturitate;
c) Cauze legate de imputabilitatea persoanei în care ar intra cele care se
referă la imputaţia de fapt şi cele care se referă la imputaţia psihică
(culpabilitatea).
Imputabilitatea este înţeleasă în acest caz ca o situaţie juridică în care se
găseşte o persoană căreia i s-a atribuit un fapt penal ca fiind comis cu vinovăţie.
Cauzele de neimputabilitate ar fi cele care fac să lipsească imputaţia de fapt
(dacă fapta n-a fost comisă cu voinţă), cele care fac să lipsească imputaţia
psihică (vinovăţia), şi când este vorba de un fapt justificativ. Este interesant că
aceste idei exprimate în anul 1939 se vor reflecta în reglementarea instituţiilor
Codului penal din 1969 care, sub denumirea de cauze care înlătură caracterul
penal al faptei cuprinde atât cauzele de responsabilitate, cele de culpabilitate, cât
şi faptele justificative.
Următoarele secţiuni cuprind referinţe istorice, doctrinare privitoare la
fiecare cauză justificativă, reglementată în Codul Penal 2009.
Astfel, s-a admis din cele mai vechi timpuri, începând cu Codicele Manu că
omul are dreptul să-şi apere viaţa chiar ucigând pe agresor.
Se poate considera că legitima apărare nu are istorie.
La romani sunt multe texte referitoare la legitima apărare: „Acela care şi-a
apărat propria lui viaţă nu a comis o infracţiune” – „Defensar propriae solutis in
nulla pecasse videtur”; „A se apăra în contra forţei prin forţă, toate legile şi toate
drepturile o permit” – „Vim vi defendere omnes leges Omnia que jura
permittant”.
Starea de necesitate o întâlnim statornicită prin „Lex aquilia”. Astfel, era
nepedepsită fapta comandantului unei nave care tăia funiile de la altă navă cu

6
care se ciocnise, fiind silit la această faptă de necesitate de a-şi salva propria
navă.
Dreptul canonic şi jurisconsulţii Evului Mediu, începând cu Sf. Toma
d’Aquino, admiteau nepedepsirea celui constrâns prin foame pentru că hoţul nu
lucrează cu „animo lucri faciendi” (cu scopul de a realiza un câştig).
În doctrina penală modernă s-a susţinut că orice infracţiune s-ar comite în
interesul legitimei apărări, ori după ordinul legii şi autorităţii legitime este
apărată de pedeapsă.
În dreptul roman s-a stabilit regula că, pentru a fi vorba de apărare de
pedeapsă, trebuia ca acela care dăduse ordinul să fii avut dreptul de a porunci,
căci almintrelea cel care executase ordinul rămânea responsabil.
Codicele din 1791 numind „omorul şi rănile în caz de ordin al autorităţii
legitime”, „omor şi răni legale”, le trata în capitolul referitor la omor, legiuitorul
din 1810 l-a imitat, iar cel din 1864 a imitat legiuitorul francez.
În doctrină au fost concepute trei sisteme ale supunerii pasive şi al
dreptului inferiorului de a discuta ordinele superiorului:
1. Primul sistem, numit al consensului, susţine că ordinul superiorului
apără totdeauna de răspunde pe inferior, care este dator să se supună pasiv,
executând orbeşte ordinele sale.
2. În al doilea sistem numit al baionetelor inteligente, ordinul
superiorului nu acoperă niciodată de răspundere pe inferior.
3. Între cele două sisteme extreme, doctrina şi jurisprudenţa franceză
au admis un sistem mijlociu, după care inferiorul va scăpa de răspundere numai
când a crezut în mod raţional că superiorul său a dat un ordin legitim. În orice
caz, inferiorul va avea incontestabil cel puţin circumstanţe atenuante.
În doctrină, nu s-a acceptat o perioadă de timp consimţământul persoanei
vătămate ca faptă justificativă.
Cu timpul s-a acceptat că nu trebuie confundat consimţământul la
săvârşirea unei fapte care, prin conceptul şi conţinutul lor, corespund unei

7
acţiuni ilicite penale, cu consimţământul dat în aşa fel de cineva încât nici nu se
poate vorbi de fapte penale.
Am împărtăşit opinia majoritară, conturată în literatura juridică, că efectele
consimţământului victimei nu pot fi absolute şi generale, ele operând numai în
certe cazuri, iar dificultatea constă tocmai în precizare acestor cazuri.
Necesitatea ca fiecare caz în parte să se examineze sub aspectul obiectului
ocrotirii penale, al interesului protejat, a fost subliniată în doctrină (dacă
interesul protejat aparţine unui singur individ şi dacă acest interes putea fi la
dispoziţia titularului).
Problema consimţământului victimei a provocat discuţii mai ales în materie
de sinucidere şi leziuni corporale, omucideri.
Capitolul II – „Referinţe legislative” abordează legislaţia penală română în
materia cauzelor justificative, evidenţiându-se dispoziţiile din vechile noastre
coduri penale în care aplicarea legii penale era înlăturată.
Codul penal român de la 1864 prevedea în art. 57-65 „Cauzele care apără
de pedeapsă sau micşorează pedeapsa”.
În partea specială erau prevăzute unele cauze de excludere a răspunerii în
caz de omor, răniri sau loviri şi anume: „ordinul legii” şi legitima apărare în caz
de escaladări nocturne (art. 255-257). Articolul 302 prevedea o cauză
justificativă specială, consacrând principiul imunităţii judiciare.
Codul penal român de la 1936 (Codul Carol al II-lea) cuprindea, ca şi
Codul din 1864, în acelaşi despărţământ atât „cauzele care apără de pedeapsă”
cât şi „cauzele care micşorează pedeapsa”.
Fără să adopte explicit clasificarea cauzelor care apără de răspunderea
penală în cauze de neculpabilitate şi cauze justificative, totuşi, implicit consacră
această împărţire, folosind, în textele privitoare la cauzele care apără de
pedeapsă, expresia „nu răspund” de infracţiune – în cazul cauzelor de
neculpabilitate (ex.:art.128, 129, 131) şi expresia „nu se socoteşte” infracţiune –

8
în cazul cauzelor justificative (art. 131 –starea de necesitate; art. 132 – legitima
apărare; art. 134 cazul fortuit; art. 137 – ordinul şi comanda autorităţii legitime).
Codul penal 1969 a reglementat unitar toate cauzele generale care înlătură
incidenţa legii penale în titlul II, capitolul V „Cauzele care înlătură caracterul
penal al faptelor”, declarând că „nu constituie infracţiune fapta săvârşită de
legea penală dacă din împrejurările în care a fost săvârşită se constată existenţa
vreunuia dintre aceste cauze (art.44, 45, 46, 47, 48, 50, 51).
Materia cauzelor justificative a fost reintrodusă în Codul penal 2009.
Pe baza trăsăturilor generale ale infracţiunii au fost reglementate în
capitolul II şi III situaţiile care exclud unele din aceste trăsături.
În noul cod penal, caracterul justificativ şi cel neimputabil este declarat în
mod imperativ: „Este justificată fapta prevăzută de legea penală...” în cazul
cauzelor justificative; „ nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală...” în
cazul cauzelor de neimputabilitate.
Aceeaşi declaraţie imperativă şi coerentă apreciez că, nu se observă în
cazul cauzelor justificative speciale.

3. TITLUL III „Cauzele justificative” reprezintă partea centrală a tezei şi

este structurată pe cinci capitole, fiecare capitol fiind divizat în secţiuni şi
subsecţiuni.
Capitolul I, parte introductivă, are ca obiect definirea, enumerarea şi
detalierea elementelor pe care se fundamentează cauzele justificative.
Încercând o definiţie a faptelor justificative am enunţat-o ca fiind „cauze
obiectiv ,. excepţii de la regula pusă de legiuitor, care conduc la excluderea
infracţiunii prin desfiinţarea caracterulu ilegal, astfel, fapta devenind licită, adică
permisă de lege”.
În doctrina franceză se susţine că textele de incriminare sunt neutralizate
prin efectul faptelor justificative, acestea distrug infracţiunea, totul se întâmplă
ca şi cum încriminarea nu există.

9
 Am subliniat faptul că, sistemul cauzelor justificative este expresia unor
necesităţi obiective de reglementare, interesului asigurării restabilirii prompte a
ordinii de drept.
Cauzele justificative, în scopul precizat anterior, acordă oricărei persoane
supuse unei agresiuni dreptul de a răspunde imediat, cu forţă, pentru a-l
neutraliza pe agresor, dacă autoritatea nu este în măsură să intervină.
În privinţa fundamentului cauzelor justificative, în literatura de
specialitatea, s-au conturat de-a lungul timpului mai multe teorii:
a) Teoriile moniste – au susţinut necesitatea găsirii unui fundament
comun pentru toate aceste cauze;
b) Teoriile pluraliste susţin că nu este necesară identificarea unui
fundament comun pentru toate cauzele justificative, acestea fiind
diferite în funcţie de specificul uneia sau alteia dintre ele.
Unele teorii pluraliste recunosc doar două fundamente pentru cauzele
justificative:
a) Principiul interesului predominant (ex.: legitima apărare, starea de
necesitate);
b) Lipsa de interes a protecţiei penale (consimţământul persoanei
vătămate.
Doctrina franceză admite că există două mari tipuri de fapte justificative:
cele care îşi găsesc fundamentul într-o injoncţiune instituţională (ordinul legii
sau a comandamentului autorităţii) şi cele al căror fundament rezidă mai degrabă
într-o injoncţiune factuală (legitima apărare, starea de necesitate).
În concluzie, pot spune că faptele justificative sunt cauze obiective ce nu
privesc dispoziţia psihologică a agentului, ci starea obiectivă în care se află şi
care îl determină să comită o faptă prevăzută de legea penală.
Analizarea unor concepte precum: tipicitatea, antijuridicitatea,
responsabilitatea, ilicitul penal, imputabilitatea a reprezentat o necesitate
obiectivă în înţelegerea fundamentului conceptului de cauze justificative.

10
 În Capitolele II, III, IV şi V, împărţite în secţiuni, sunt analizate detaliat
fiecare cauză justificativă ce decurge din dispoziţiile Codului penal 2009.
Caracterul obiectiv al cauzei justificativă „legitima apărare”, condiţiile,
prezumţia, situaţiile speciale şi efectele legitimei apărări sunt expuse în
Capitolul II.
Legitima apărare este o cauză justificativă, care decurge din însăşi
dispoziţiile legii penale (art. 19 Cod penal).
La legitima apărare stau faţă în faţă justul cu injustul, apărătorul cu
agresorul, atacul cu apărarea.
Legitima apărare răspunde unei evidente nevoi de echitate; ar fi anormal să
se reprime cel care nu a făcut decât să riposteze în faţa unui atac injust.
O chestiune care s-a pus uneori în faţa instanţelor dar şi doctrinei este cea a
atacului imaginar, neexistând decât în gândul celui care s-a apărat, după ce a
făcut o apreciere inexactă a realităţii. Am apreciat că prin îndepărtarea sensibilă,
pentru motive de echitate, de concepţia pur obiectivă a legitimei apărări, se
poate accepta să se ţină cont de atingerile presupuse legale, de îndată ce ele par
verosimile ( de exemplu: un tată care a tras asupra unui terţ care, în joacă îi
ameninţă fiul cu un pistol).
În revanşă, s-a apreciat în doctrina franceză că, atunci când eroarea de
apreciere, deşi plauzibilă, este prea inescuzabilă, nu se justifică apărarea prin
legitima apărare (un tată, care, în mijlocul nopţii, îşi omoară fiul pe care-l luase
drept hoţ).
S-a susţinut că aceasta este ipoteza legitimei apărări (presupusă a avea o
existenţă legală) putativă. Totodată, s-a apreciat că necesitatea de a se apăra nu
există decât în mintea celui care ripostează căci, în niciun moment ordinea
socială nu a riscat să fie tulburată.
Condiţiile cauzei justificative „legitima apărare” sunt analizate în lucrare
prin prisma doctrinei,a jurisprudenţei şi a reglementărilor legale în materie.

11
 S-a subliniat necesitatea valorificării dacă riposta este calitativ şi cantitativ
proporţională cu atacul.
S-a admis că, dacă apărarea este necesară, iar cel care se apără nu are la
dispoziţie mijloacele adecvate, el va folosi mijloacele de care dispune, chiar
dacă ar provoca agresorului un rău mai mare decât ar fi fost necesar pentru
apărare. Dimpotrivă, s-a apreciat că, dacă agentului îi stau la dispoziţie mai
multe mijloace de apărare, egal de eficiente şi are răgazul să reflecteze, el
trebuie să aleagă acele mijloace susceptibile să producă agresorului răul cel mai
mic cu putinţă.
În Capitolul III, „Starea de necesitate”, se susţine că, recunoaşterea juridică
a acestei cauze de lipsă de răspundere, ca fapt justificativ general, răspunde unor
consideraţii de echitate, ea explicându-se şi dintr-un punct de vedere de utilitate
socială.
Noua formulare legislativă a stării de necesitate (art.20, Cod penal) nu se
abate de la modelul adoptat în caracterizarea legitimei apărări, în sensul că în
alin.(1) al textului se reglementează distinct starea de necesitate, ca o cauză care
înlătură infracţiunea, iar în alin.(2) al textului, se defineşte starea de necesitate
privită ca un ansamblu de situaţii în care ar trebui să se afle făptuitorul pentru a
fi considerat că ar fi acţionat în această stare.
Deosebirea între starea de necesitate şi legitima apărare constă, în primul
rând, în natura cauzei care dă loc pericolul.
Diferenţa între constrângere şi starea de necesitate ţine de liberal arbitru:
omul plasat sub constrângere nu poate să nu acţioneze, el nu alege să comită
actul delictos. Invers, starea de necesitate nu ocoleşte libertatea, subiectul „este
obligat” să delibereze pentru a şti în ce sens va acţiona. Confruntat cu un pericol
pentru el însuşi, pentru altul sau pentru un bun, omul va alege comportamentul
său”.

12
 Doctrina care a explicat starea de necesitate prin utilitatea ei socială nu
recunoaşte existenţa unei cauze justificative în cazul sacrificării vieţii altei
persoane.
Doctrina care a explicat starea de necesitate ca o împrejurare prin existenţa
constrângerii, admite că această împrejurare poate fi invocată şi în cazul când ar
fi sacrificate vieţi omeneşti.
Nu sunt lipsite de interes nici argumentele autorilor, care nu admit
invocarea stării de necesitate în cazul provocării din culpă a situaţiei periculoase.
Jurisprudenţa română, în general, a refuzat admiterea stării de necesitate în
cazul în care aceasta a fost provocată din culpa celui care o invocă. De
asemenea, în condiţiile în care Codul penal nu face nicio precizare în această
privinţă, părerile doctrinei sunt divizate în ceea ce priveşte posibila modificare a
practicii anterioare.
Apreciez că, invocarea stării de necesitate în cazul provocării din culpă a
situaţiei periculoase nu este susceptibilă de soluţii general valabile, ci numai de
soluţii nuanţate, ţinând seama de situaţia concretă şi evaluând culpa agentului în
raport cu împrejurările de fapt care au condus la existenţa situaţiei de pericol.
S-a pus întrebarea, în doctrină, dacă foamea, frigul, setea pot crea o stare de
necesitate. Răspunsul a fost afirmativ, cu precizarea că trebuie deosebite cazurile
în care aceste trebuinţe fiziologice pun în pericol viaţa şi cazurile când nu este
vorba decât de o mai deplină satisfacere a lor.
Condiţia „urmările faptei să nu fie vădit mai grave decât cele care s-ar fi
putut produce în cazul în care pericolul nu era înlăturat, reprezintă reflectarea
cerinţei proporţionalităţii în materia stării de necesitate.
În fapt, pentru fiecare caz, se pune întrebarea de a şti dacă interesul apărat
este superior interesului pe care subiectul l-a sacrificat comiţând infracţiunea.
Această întrebare implică ierarhizarea valorilor pe care legea penală le apără,
astfel spus, se cere compararea.

13
 Apreciez că, este prea general principiul teoretic potrivit căruia valorile
patrimoniale pot fi sacrificate pentru a salva valorile legate de persoana umană.
În acest context, consider că, în realitate poate fi justificată o atingere uşoară a
integrităţii corporale sau o privire pe durată scurtă, pentru a salva un bun
patrimonial important.
Doctrina actuală susţine că, faţă de redactarea textului normativ, vom fi în
prezenţa cauzei justificative a stării de necesitate şi atunci când o viaţă este
sacrificată pentru salvarea uneia sau mai multor vieţi, în măsura în care, în
absenţa acţiunii de salvare, niciuna dintre persoanele implicate nu ar fi
supravieţuit.
Această opinie a fost susţinută şi de doctrina modernă, fiind justificată
numai pe nevoia de supravieţuire.
Există o obligaţie specială de a înfrunta pericolul în temeiul poziţiei de
garant (de exemplu: tatăl care nu intervine în timp ce copilul său era lovit cu
brutalitate de o altă persoană, nu va putea invoca riscul de a fi şi el lovit de
acesta).
Totodată, trebuie subliniat că nici obligaţia garantului nu este una de a se
sacrifica (în măsura în care faţă de numărul, forţa fizică sau armele utilizate de
agresori, tatăl nu are nicio şansă de a-şi salva fiul).
Este discutabilă soluţia în cazul luării de ostatici de către terorişti şi anume
dacă statul poate satisface cererile acestora, nesocotind cerinţele legalităţii,
pentru salvarea celor reţinuţi ca ostatici. Într-o opinie s-a susţinut că funcţionarii
sunt obligaţi să respecte legea şi nu au dreptul să facă concesii cu teroriştii.
Apreciez că, este necesar să se adopte reglementări speciale, pentru situaţii
de asemenea natură care să permită salvarea ostaticilor.
Capitolul IV „Exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligaţii”
conţine consideraţii generale privind conceptul de „lege”, „aplicarea legii”,
„ordinul legii”, „executarea legii”, „exercitarea unui drept”, etc.

14
 În secţiunile şi subsecţiunile capitolului se abordează în mod detaliat
excepţia generală, prevăzută de art.21 Cod penal, de la aplicarea de texte
incriminatorii, şi care permite, în situaţii excepţionale, ca o persoană să comită o
infracţiune.
Exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligaţii sunt două cauze
justificative, generale ce îşi au fundamentul în unitatea ordinii juridice.
Caracterul justificat al împrejurimilor menţionate este atât de evidentă
încât, uneori, legiuitorul a considerat că nu este necesară consacrarea lor expresă
în textul Codului penal.
Ordinul legii poate merge până la a justifica o atingere la viaţă.
Romanii au formulat principiul „salus rei publicae, suprema lex” (salvarea
statului este suprema lege), principiu care vroia să spună că atunci când intervin
împrejurări excepţionale, care pun în pericol însăşi existenţa statului, autoritatea
poate lua măsurile necesare pentru a le face faţă, chiar dacă în acest scop ar
încălca legea.
În doctrină se consideră că dreptul care justifică săvârşirea unei fapte tipice
îşi poate avea izvorul atât într-o lege în sens restrâns, cât şi în alte acte
normative sau chiar în cutumă.
Pentru a aprecia dacă ordinul legii constituie o cauză justificativă, este
important de a distinge după cum acest ordin emană dintr-un text penal sau
dintr-un text non penal sau dintr-o lege civilă (lata-sence).
Ordinul legii penale, ordinul legii civile, imunităţile, sunt secţiuni,
subsecţiuni ale lucrării în care se surprind situaţiile în care exercitarea unui drept
apare ca o cauză justificativă.
Îndeplinirea unei obligaţii poate avea semnificaţia unei cauze justificative,
indiferent dacă este vorba de o obligaţie izvorâtă direct dintr-o normă juridică,
sau dintr-o dispoziţie a autorităţii.
Ca şi în cazul exercităţii unui drept, îndeplinirea unei obligaţii are ca efect
conformitatea faptei săvârşite cu ordinea juridică generală.

15
 În încercarea de a găsi un răspuns în ce măsură un ordin ilegal este
susceptibil de a înlătura antijuridicitatea faptei comise în executarea acestuia, au
fost elaborate mai multe teorii („supunerii pasive”, „baionetelor inteligente” a
„caracterului vădit ilegal” al actului).
Un ordin ilegal ne poate sustrage un inculpat de la răspunderea sa
personală.
Dificultatea practică este de a determina criteriile ordinului vădit ilegal.
Apreciez că natura însăşi a actului a cărui excepţie este ordonată va fi
primul element al ilegalităţii. Calitatea executantului, presupune o analiză
subiectivă a faptelor, care alături de primul criteriu (apreciat ca obiectiv) poate
evidenţia ilegalitatea vădită.
Condiţia proporţionalităţii nu este proprie doar legitimei apărări şi stării de
necesitate, ci şi cauzei justificativă a ordinului legii, care, în cazul primelor două
este prevăzută expres.
Capitolul V „Consimţământul persoanei vătămate” este destinat
surprinderii unor elemente ce ţin de: condiţiile consimţământului, corelaţia
acestuia cu voinţa juridică.
Consimţământul persoanei vătămate poate exercita şi funcţia de cauză
justificativă. Ca atare, consimţământul persoanei vătămate nu este numai o
manifestare de voinţă de fapt, ci una având valoare de drept.
Astfel, ori de câte ori legea permite sau nu interzice explicit titlularului
unui bun sau interes de a dispune de acestea, implicit titlularul dreptului va putea
permite orice atingere a bunului sau interesului, fără ca prin aceasta să se comită
un act ilicit.
Ca să vorbim de consimţământul persoanei vătămate trebuie să fie o
victimă şi implicit un fapt ilicit penal.
Condiţiile consimţământului – cauză justificativă sunt prezentate detaliat în
lucrare.

16
 Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească consimţământul persoanei
vătămate pentru a fi luate în consideratie sunt foarte variabile în funcţie de
infracţiune. Astfel, există un consimţământ presupus când este vorba de o
atingere la viaţa privată. Acest consimţământ este îndeplinit când „în văzul şi
auzul interesaţilor, fără ca ei să se fi opus la acest lucru, atunci când ei erau în
măsură să o facă” (de ex: înregistrarea unor conferinţe prin microfoane puse pe
masă).
Apreciez necesitatea unui consimţământ liber, clar şi expres, în materie de
experimentare bio-medicală asupra persoanei.
Totodată, exclud existenţa unui consimţământ desprins din relaţiile de
amiciţie sau familie după cum nu împărtăşesc nici consimţământul ipotetic sau
eventual.
Riscul permis şi corelaţia sa cu consimţământul persoanei vătămate
constituie o temă îndelung discutată în doctrină.
Doctrina română a apreciat necesitatea exprimării consimţământului până
cel mai târziu la momentul primului act de executare şi să se menţină pe toată
perioada comiterii acţiunii. O rectificare ulterioară a actului comis nu poate
echivala cu un consimţământ, care să producă efecte juridice specifice cauzei
justificative.
Existenţa consimţământului la momentul infracţiunii nu înlătură
posibilitatea revocării lui, facultatea de revocare putând fi exercitată în orice
moment.
Doctrina franceză prevede sub condiţia necesităţii un consimţământ
anterior sau concomitent cu infracţiunea, ca atare iertarea ulterioară a victimei
„nu suprimă infracţiunea, dar poate pur şi simplu, în oportunitate, să justifice o
clasare fără urmare sau o dispensă de pedeapsă”.
În ce priveşte drepturile cele mai personale (viaţa, integritatea corporală,
libertatea) consimţământul este, de asemenea, limitat.

17
 Se consideră în majoritatea sistemelor juridice actuale ca fiind
indinspensabil dreptul la viaţă.

4. TITLUL IV – „Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Cauzele

Justificative” structurat în patru capitole redă situaţiile reglementate prin care se
autorizează cauzarea morţii, nefiind vorba despre altceva decât, despre ceea ce
în limbajul de specialitate, în special în dreptul penal, este cuprins în noţiunea de
„legitimă apărare”.
De asemenea, libertatea presei, ca formă a libertăţii de expresie, apare cel
mai adesea ca o cauză justificativă în materia infracţiunilor contra onoarei şi
demnităţii persoanei.
O exercitare abuzivă a libertăţii de expresie duce la pierderea acestei
vocaţii justificative.
Interferenţa cauzelor justificative şi cu alte drepturi ale persoanei prevăzute
în Covenţia Europeană a Dreptului Omului evidenţiază numeroasele probleme
legate de imunităţile în interes public şi desecretizarea unor documente
„sensibile”.

18
 BIBLIOGRAFIE

I. TRATATE, CURSURI, MONOGRAFII

A. ROMÂNEŞTI

1. Antoniu G.: „Vinovăţia penală”, Ed. Academia Română, 1995

2. Antoniu G., Bulai C., Mitrache C-tin, Duvac C-tin, Griga I., Ivan Gh.,
Molnar I., Pascu I., Pașca V., Predescu O.: „Explicaţii preliminare ale
noului Cod penal”, vol. I, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010
3. Alexandresco Dimitrie: „Drept civil român” Tipografia Naţională, 1898
4. Arseni C. şi colaboratorii, „Psihoneurologie”, Ed. Academiei, Bucureşti,
1983
5. Basarab M., „Drept penal”, partea generală, vol II, Ed. Lumina Lex
Bucureşti, 1997
6. Basarab M.: “Drept penal (partea generală)”, Vol.II, Ed. a II-a, Ed.
Fundaţiei “Chemarea”, Iaşi, 1995, pag. 372
7. Bădulescu G. St. și Ionescu G.T.:“Codul Penal adnotat cu jurisprudenţa
română şi franceză” Ed. Curierul Judiciar – 1911
8. Bârsan C.: „Convenţia europeană a drepturilor omului” vol I, Drepturi şi
liberaţi, Ed. All Beck, 2005
9. Beleiu Ghe.: „Drept civil român”, ed. „Şansa” SRL, Bucureşti, 2000
10. Berger Vincent: „Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului”
ediţia a 6-a 2008, Institutul român pentru Drepturile Omului
11. Boroi A., Nistoreanu Gh.: „Drept penal”, Partea generală, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2004;
12. Bulai C., Bulai B. N.: “Manual de drept penal” – Partea generală, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2007

19
13. Bulai C., Bulai B. N., Filipaş A., Mitrache C-tin., Mitrache Cr.: “Instituţii
de drept penal”, Ed. Trei, 2008, Bucureşti
14. Bulai C.: „Drept penal român” – Partea generală, vol. I Ed. Şansa, SRL,
Bucureşti, 1992
15. Buzea N. T.: „Infracţiunea penală şi culpabilitatea” Tipografia „Sabin
Soloman”, Alba Iulia, 1944
16. Chiriţă R.: „Curtea Europeană a Drepturilor Omului” Culegere de hotărâri,
2006, Ed. C. H. Beck, Bucureşti 2007
17. Dongoroz V., Kahane S., Oancea I., Fodor I., Iliescu N., Bulai C-tin.:
„Explicaţii teoretice ale Codului penal Român” – Partea generală, vol I, Ed.
Academiei R.S.R., Bucureşti, 1969
18. Dongoroz V., Kahane S., Oancea I., Fodor I., Iliescu N., Bulai C-tin,
Stănoiu R., Roșca V.: „Explicaţii teoretice ale Codului penal Român” –
Partea generală, vol I, Ed. Academiei R.S.R., Bucureşti, 2003
19. Dongoroz V.: „Tratat de drept penal”, Bucureşti – 1939
20. Gorjan I.: „Restricţii legale şi libertatea de decizie a autorităţilor
administrative în apărarea ordinii publice”, Ed. Ministerul Administraţiei
şi Internelor, 2004
21. Ionescu V.A.: “Legitima apărare şi starea de necesitate”, Ed. Ştiinţifică,
Buc. 1972
22. Iorgovan A.: “Tratat de drept administrativ” Ed. All Beck, Bucureşti,
2005;
23. Mitrache C-tin., Mitrache Cr.: „Drept penal român”- Partea generală, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2010
24. Mitrache C-tin.; Mitrache Cr.: “Drept penal român” – Partea generală, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2012
25. Mitrache C-tin.; Mitrache Cr.: “Drept penal român” – Partea generală, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2014
26. Negoiţă Al.: “Drept administrativ”, Ed. Silvi, Bucureşti, 1996

20
27. Oancea I.:, „Drept penal”, 1971
28. Papadopolu M. I., Pastion P. I.: „Codul penal adnotat” Ed. Librăriei Socec
& Comp, 1922
29. Papadopolu M. I.: „Codul penal adnotat”, Ed. Natională, București, 1930
30. Pop Tr.: „Drept penal comparat – Partea generală”, vol. II, Institutul de arte
grafic „Ardealul”, Cluj, 1923
31. Popa N.: „Teoria generală a dreptului”, Ed. All Beck, 2002
32. Predescu V.: „Psihiatrie”, vol. I, Ed. Medicală, Bucureşti, 1989
33. Rădulescu Motru C.: „Curs de psihologie”, ediţia a II-a, Editura Socec,
Bucureşti 1929
34. Răţescu Const. G., Ionescu-Dolj I., Pop T., Dongoroz V., Asnovorian,
Periețeanu I. Gr., Papadopolu Mihail I. și Pavelescu N.: “Codul penal Carol
al II-lea-Adnotat”, Ed. Socec, Bucureşti, 1937
35. Roşca Al.: „Psihologia generală”, Editura Didactică şi Pedagogică.
Bucureşti, 1975
36. Stătescu C., Bârsan C.: „Tratat de drept civil”, Teoria generală a
obligaţiilor, Ed. Academiei RSR, 1981, Bucureşti
37. Streteanu Fl.: “Drept penal”, Partea generală, Ed. Rosetti, București, 2003,
38. Streteanu Fl.: „Tratat de drept penal”, Partea generală, Ed. CH. Beck,
Bucureşti, 2008
39. Tanoviceanu I.: “Tratat de Drept şi procedură Penală” cu doctrina de V.
Dongoroz, Ed. a II- a, Vol I, Tip. Curierul Judiciar, Bucureşti, 1924
40. Vasiliu T., Antoniu G., Papadopol V., Daneş Şt. “Codul Penal al R.S. R.”
– Comentat şi adnotat – Partea generală, Ed. Ştiinţifică – Bucureşti 1972

21
B. STRĂINE

1. Desportes F., Gunehec F. Le: „Droit pénal général”, Ed. Economica, Paris,
2009
2. Mathias É.: „La responsabilité penalé” Gualino, Paris, 2005
3. Montonani F.: „Diritto penale”. Parte generale. Cedam, Padova, 2001
4. Pradel J.: „Droit pénal general”, Editions Cujas, Paris, 1994
5. Robert Jacque-Henri: „Droit pénal général”, Presse Universitaires le France,
Paris, 1988
6. Roxin C.: „Derecho penal”. Partea generală (traducere din lb. germană), vol.
I, Ed. Civitas, Madrid, 1999
7. Sevasseur G.: „Droit pénal et procédure pénal”, ed. Sirey, Paris, 1977

II. ARTICOLE, NOTE

1. Antoniu G.: „Cauzele justificative în proiectul noului Cod penal” RDP nr.
2/2004
2. Antoniu G.: „Consimţământul victimei” Revista de drept penal, nr. 4/2003
3. Antoniu G.: „Infracţiunea şi pedeapsa între aparenţă şi realitate” Revista
de Drept Penal, nr. 1/2000, Bucureşti
4. Antoniu G.: „Partea generală a Codului penal într-o viziune europeană”,
Revista de drept penal, nr. 1/2004
5. Antoniu G.: „Reflecţii asupra conceptului de infracţiune”, S. C. J, nr.
2/1980
6. Antoniu G.: „Sistemul cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei”
R.D.P. nr. 2/1994

22
7. Anteproiectul Codului penal 2009 – Caiet de drept penal nr. 2-3/2007
8. Basarab M.: „Partea generală a Codului penal român într-o perspectivă
europeană” – Revistă de drept penal nr. 1/2004
9. Bogdan S.: „Legitima apărare. Caracterul atacului” R.D.P nr. 2, 2002
10. Caiete de Drept penal nr. 2-3, 2007, pag. 183, Anteproiectul Noului Cod
penal – 2007, “Expunere de motive”
11. Caietele de drept penal – Anteproiectul Noului Cod penal – Expunere de
motive – publicată şi pe sietul Ministerului Justiţiei
12. Carlăţeanu S.: „Starea de necesitate. Obligaţia de a înfrunta pericolul”,
RDP nr. 4/1999
13. Costa-Foru G.: „Magazin judecătoresc”, Partea penală
14. Curierul Judiciar, nr. 79/1907
15. Dongoroz V.: „Sinteze asupra noului cod penal”, în S.C.J., nr. 1/1969
16. Mitrache C-tin.: „Consideraţii privind legitima apărare” în AUB nr. 1/1969
17. Molnar I.:„Ordinul legii şi ordinul autorităţii legitime” Revista de drept
penal nr. 2/1997
18. Munteanu P.: “Incidenţa cauzelor justificative în cazul infracţiunilor din
culpă” “Caiet de Drept penal” nr. 2-3/2007
19. Petruş A.: “Particularităţi ale legitimei apărări în cazul infracţiunilor
contra patrimoniului”, R.D. Penal nr. 2/2006
20. Pitulescu I.: „Consimţământul victimei”, în Dreptul nr. 12/ 2005
21. „Probleme de drept din jurisprudenţa Curţii Supreme de Justiţie în materie
penală”, 1990-2000
22. Streteanu Fl.: „Proiectul noului cod penal şi reconfigurarea infracţiuni în
dreptul român” – Caiete de drept penal nr. 2, 2009

23
III. LEGISLAȚIE

1. Codul penal - 1864

2. Codul penal 1936 – Publicat în Monitorul Oficial nr. 65/18 martie 1936, cu
rectificările, completările şi modificările, până la 10 iunie 1943, Ed. Librărie,
Bucureşti.
3. Codul penal - 1969
4. Codul penal 2009 – adoptat prin Legea nr. 286/2009 – publicată în Monitorul
Oficial nr. 510/24.07.2009, intră în vigoare la data de 01.02.2014 prin Legea
187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii 286/2009 privind Codul penal
5. Codul de procedură penală
6. Codul civil
7. Codul de procedură civilă
8. Constituţia României republicată în Monitorul Oficial nr. 767/31 octombrie
2003
9. Legea nr. 301/2004 – Codul penal, publicată în Monitorul oficial al
României, Partea I, nr. 575 din 29 iulie 2004, cu modificările ulterioare şi
legea nr. 294/2004 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de
organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr. 591 din 1 iulie 2004, cu modificările ulterioare, se
abrogă.
10.Legea 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului
republicată în Monitorul Oficial nr. 159 din 5 martie 2014
11.Legea 51/1995 profesiei de avocat, republicată în Monitorul Oficial, Partea I,
nr. 89/07 februarie 2011
12.Legea nr. 182/12 aprilie 2002 privind protecţia informaţiilor clasificate,
publicată în Monitorul Oficial nr. 248 din 12 aprilie cu modificările şi
completările ulterioare
13.Legea 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public,
publicată în Monitorul Oficial nr. 663 din 23 octombrie 2001
14.Legea nr. 384/10.10.2006 – Publicată în Monitorul Oficial – Partea I, nr.
868/24.10.2006
15.Legea 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de
libertate dispuse de organelle judiciare în cursul procesului penal – publicată
în Monitorul Oficial nr. 514 din 14 august 2013
16.Legea nr. 218/2002
17. Legea 115/1998
18.Legea nr. 60/1999
19.Legea nr. 116/1998
20.Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, aprobat prin
Hotărârea CSM nr. 387/2005 cu modificările și completările ulterioare,
publicată în Monitorul Oficial nr. 958/ 28 octombrie 2005
21.Decizia nr. 284 din 21 mai 2014 a Curții Constituționale publicată în
Monitorul Oficial nr 495/3 iulie 2014
22.Decizia Curţii Constituţionale nr. 8 din 31 ianuarie 1996
23.Decizia nr. 53/ 28 ianuarie 2005 a Curții Constituționale publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144/ 17 februarie 2005

IV. PRACTICA JUDICIARĂ

1. Dec. Nr. 757/1977, RRD 1977

2. C.A. Iaşi, dec. pen. nr. 192/1998 în RDR, nr. 1/1999
3. C.A. Craiova, dec. Pen. Nr. 416/2004, Bj. 2004
4. C.A. Bucureşti, secţia a II-a pen., deciz. nr. 1457/1998 în RDP nr. 1/2000
5. C. A. Braşov, dec. pen. nr. 425/2002, în B.J., 2002
6. C.S.J, s.pen., dec.nr. 1015 din 27 februarie 2001, în B.J. Baza de date
25
7. C.S.J., s.pen., dec.nr. 1233/30.03.1999
8. C.S.J., secţia penală, decizia nr. 857/2001, P.R. nr. 4/2002
9. Trib. Suprem, secţia penală, dec. Nr. 111/1984, Repertoriu I
10.Trib. Suprem, secţia penală, decizia nr.,2415/1976, în Repertoriu II
11.Trib Suprem – decizia nr. 888/1962, J.N, nr. 1/1963
12.Trib Suprem, secţia penală, decizia nr. 3097/1974, RRD nr. 10/1975
13.Trib Suprem, Col, p. d 48/1966, CD
14.Trib Suprem Col p.d. 711/1964, CD
15.Trib. Suprem, s. Militar, dec. Nr. 159/1958
16.Trib Suprem, decizia nr. 1512/1966, C.D., 1966
17.Tribunalul Cluj, secţia penală, decizia nr. 435/2006
18.Tribunalul Suprem, secţia penală, decizia nr. 589/1981 RRD, nr. 12/1981
19.Trib Suprem, secţia penală, decizia nr. 2676/1975, în Repertoriu
20.Trib Suprem – secţia penală, decizia nr. 571/1980, în Repertoriu I I
21.Sentinţa penală nr. 1278/1925 – Tribunalul Bacău, Jurisprudenţa Generală,
1925
22.Î. C. C. J, Completul de 9 judecători, dec. Nr. 429/3 noiembrie 2003, în B.J.
baza date
23.C.E.D.O. Hotărârea în cazul Prager şi Oberschlick c. Austriei din 26.04.1995
24.C.E.D.O., Hotărârea din 28 martie 2006. Cauza Perk şi alţii c. Turcia
25.C.E.D.O. Hotărârea din 7 februarie 2006 Cauza Scavuzzo-Hager şi alţii c.
Elveţia
26.C.E.D.O. Hotărârea din 27 septembrie 1995, Cauza Mc Cann şi alţii c. Marea
Britanie
27.C.E.D.O.: cauzele nr. 43577/97 şi 43579/98, Nachova şi alţii c Bulgariei,
Hotărârea din 26 februarie 2004
28.C. E.D.O. 9 martie 1997, nr. 7126/1975 cauza C. contra Regatul Unit Cauza
Ms. B.v. NHS hospital, 22 martie 2002. Curtea de Apel din Londra

26
29.C.E.D.O. – Hotărârea din 26 aprilie 1979 – cauza Sundy Times c/Regatul
Unit
30.C.E.D.O. Hotărârea din 8 iulie 1986 Lingens c/Austria
31.C.E.D.O. Hotărârea din 10 aprilie 2003 – Cauza Saday c/Turcia
32.C.E.D.O. Cauza Keller c/Ungaria, decizia din 4 aprilie 2006
33.Cas. II, nr. 165/90 B. P. 373
34.Cas. II, nr. 539/97; Cas II nr. 110/70 ; Cas II nr. 483/80
35.Cas II, 352/900, B
36.Cas. II, 610/95, B
37.Cas. II, no. 664/73 B. P. 258
38.Crim. 5 iunie 1984, B., 2009
39.Crim. 21 dec 1954, B., 423, RSC, 1956, 311 obs
40.Crim 19 decembrie 1989, B, nr. 493
41.Crim. 17 februarie, 1981, B. nr. 63
42.Crim, 21 dec 1954, B. 423, RSC, 1956
43.Crim. 21 nov. 1964, D. 1962
44.Crim, 28 iunie 1958, D. 1958– Sentinţa Lesage
45.Crim. 11 oct. 2005, D.N. 2006, 1872
46.Crim 5 febr 1979, Bull nr. 49

V. SITE-URI

1. http://www.courdecassation.fr
2. http://jurisprudentacedo.com
3. http://www.justice.gov.uk
4. http://www.infoeuropa.md
5. http://www.jurisprudenta.com

27