MITROPOLIA BANATULUI

ARHIEPISCOPIA ORTODOXĂ A TIMIȘOAREI

CAPACITATE PREOȚEASCĂ

ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

TIMIȘOARA
2019
 OPIS

Opis 2
I. Începuturile vieții creștine pe teritoriul țării noastre (Mărturii lingvistice și 3
arheologice)

II. Întemeierea Mitropoliilor Țării Românești și Moldovei. Biserica Ortodoxă din 7

Transilvania în secolele XIV-XV

III. Dezbinarea Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania în 1698-1701 11

IV. Biserica Ortodoxă Română. 1859-1948 (reformele lui Cuza; recunoașterea

autocefaliei; înființarea Patriarhiei; patriarhii Miron și Nicodim) 15

V. Biserica Ortodoxă Română între anii 1948-1989 (Patriarhii Justinian, Iustin și

Teoctist) 19

2
 I. Începuturile vieții creștine pe
teritoriul țării noastre (Mărturii lingvistice și arheologice)

1. Romanizarea Daciei
Mai înainte de înglobarea ținuturilor de la nord de Dunăre în Imperiul Roman, geto-dacii s-au
„familiarizat” cu anumite elemente „de civilizație romană”.
- Au pătruns la noi produse de la Roma ori din Europa de Vest cum ar fi: amfore, ceramică,
obiecte de bronz, de sticlă, oglinzi, bijuterii, monede romane republicane sau imperiale.
- În ținuturile noastre au pătruns alfabetul grec și latin.
- Treptat, cultura materială autohtonă a fost înlocuită cu cea romană (superioară).
- Colonizarea Daciei și apariția orașelor (și dezvoltarea lor) au ajutat la romanizarea
populației geto-dace.
- Atât militarii activi, cât și veteranii au răspândit la noi civilizația romană ș.a.m.d.

2. Pătrunderea creștinismului în Dacia

Poporul român s-a născut din contopirea a două vestite neamuri geto-dacii și romanii. Vatra
formării neamului românesc depășește cu mult hotarele României de azi. Odată cu romanizarea
populației geto-dace are loc și pătrunderea învățăturii lui Iisus Hristos în ținuturile românești.
Astfel că, atunci când apare în istorie poporul român, era deja creștin. Învățătura creștină a pătruns
în Penisula Balcanică prin Sfântul Apostol Pavel și ucenicii săi, fapt consemnat de apostolul
Neamurilor în unele dintre epistolele sale (Romani, XV, 19 și XVI, 5; Tit III, 12; II Timotei IV,
10).
Dar cea mai mare binecuvântare pentru poporul român este faptul că, pe o parte a teritoriului
de azi al țării noastre (în Dobrogea), a răspândit cuvântul lui Dumnezeu, primul chemat de Iisus
Hristos să-i fie ucenic și anume Sfântul Apostol Andrei. Mărturie despre acest fapt ne aduc
numeroși părinți bisericești, în frunte cu episcopul Eusebiu de Cezareea (+340).
În cartea Faptele Apostolilor se arată că ucenicii Domnului, pe unde treceau, hirotoneau
episcopi, preoți și diaconi și îi așezau în anumite localități, pentru a răspândi învățătura Fiului lui
Dumnezeu. Același lucru îl va fi făcut și Sfântul Apostol Andrei în Dobrogea.

3. Mărturii lingvistice despre originea și vechimea creștinismului la români

3.1. Câteva considerații despre formarea poporului român și a limbii române
După cucerirea Daciei de către romani (105-106), dar și după retragerea Împăratului Aurelian
(cu administrația și armata, în sudul Dunării (271-275), autohtonii geto-daci au conviețuit cu
numeroși coloniști romani aduși la noi din diferite părți ale Imperiului Roman.
Din amestecul coloniștilor romani cu autohtonii a rezultat o populație romanizată, iar apoi a
luat ființă nu numai poporul român, dar și limba română, fiica latinei populare, vorbită pe teritoriul
Daciei; din latina populară s-a „născut” limba română.
Prin urmare, limba română este o limbă romanică, morfologia, sintaxa, structura și
elementele fundamentale ale lexicului limbii române sunt de origine latină.

3.2. Dovezi lingvistice

Elementele de bază ale credinței creștine sunt de origine latină.
Prin exprimarea credinței creștine, unii termeni au fost împrumutați din „lumea romană
păgână”, alții, însă, au fost „creați” pe aceste teritorii.

3.3. Termeni din lumea romană păgână

3
 Termenul Biserică - derivă din cuvântul latin basilica, care provine din cuvântul Basiliki (l.
greacă) - casa împăratului. Basilica păgână era un loc de judecată. După Edictul de la Milan din
313, aceste locuri de judecată, fiind mai încăpătoare, au devenit lăcașuri de cult, (biserici - de la
basilica).
Cuvântul Dumnezeu își are originea în expresia latină Domine Deus; la păgâni: Domne Deus.
Termenul Dumnică - derivă din dies dominica - ziua Domnului, care a înlocuit sărbătoarea
păgână dies solis (ziua soarelui).
Termenul Florii - derivă din Floralia (sărbătoare păgână) - a florilor de primăvară (închinată
zeiței Flora); în creștinism s-a dat acest nume sărbătorii (dumincii) intrării Domnului în Ierusalim,
fiind cea mai apropiată de floralia păgână.

3.4. Termeni cu înțeles exclusiv creștin

Ei au fost făuriți pe teritoriile noastre pentru a exprima alte noțiuni de credință. Între aceștia
amintim: a boteza- baptiso-are; creștin- Christianus; altar- altare; a ajuna- adjunare; cruce- crux,
cis; a cumineca- communicare; a cununa- corono, are; câșlegi- caseum ligare, duminică- dies
dominica; a închina- înclino, are; înger- angelus; lege- lex, gis; păcat- peccatum; păgân- paganus;
etc.

4. Mărturii arheologice despre răspândirea creștinismului în nordul Dunării

4.1. Considerații generale privind răspândirea creștinismului în nordul Dunării
Descoperirile arheologice din ținuturile dunărene ne oferă șansa de a face unele aprecieri
privitoare la creștinismul timpuriu de la noi:
- Pe teritoriul Daciei au fost descoperite în câteva cetăți mai mari obiecte ce aveau simboluri
creștine;
- Prezența concomitentă a obiectelor creștine și a celor gnostice (eretice); coexistența, o
vreme, a creștinilor cu gnosticii (secolele II-III);
- La mijlocul secolului III existau la noi comunități creștine bine organizate; se confirmă
apariția centrelor eparhiale;
- Până în secolul III se poate vorbi de un misionarism individual sau spontan în Dacia.
- Se poate vorbi și de un misionarism dirijat de elementul politic roman, îndeosebi spre
poporele barbare, pentru a aduce liniște și pace în Imperiul Roman.

4.2.Simboluri creștine
În veacurile creștine primare, cei care îmbrățișau învățătura lui Hristos foloseau anumite
simboluri și formule prin care își arătau atât identitatea, cât și crezul lor comun cu Fiul lui
Dumnezeu: Sfânta cruce- semnul prin care se înseamnă fiecare dreptcredincios, când se închină,
devenind pentru creștini nu numai altarul de jertfă al lui Iisus Hristos, ci și simbol al suferinței,
mijloc de mântuire și de proslăvire a Mântuitorului; Bunul păstor- cum apare pe geme (ex. Potaisa
- Turda), îmbrăcat în tunică, îl reprezintă pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos Marele și Bunul
Păstor al creștinilor. Acest motiv se află și pe alte monumente creștine: sarcofage, picturi, diferite
catacombe ș.a.; Mielul - îl reprezintă pe Iisus Hristos care s-a jertfit ca un miel pentru păcatele
omenirii (Ioan 1,29); Pomul Vieții - simbolizează pomul cunoștinței binelui și răului din Raiul
pământesc, dar și veșnicia credinței (ex: Romula-Reșca) sau monumente funerare (ex: Potaissa și
Gilău); Peștele - este simbolul numelui lui Hristos –ΙΧΤΙΣ– Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu
Mântuitorul. Creștinii se recunoșteau între ei prin acest semn; era un fel de parolă; Porumbelul -
aflat pe opaițe (ex. Dej și Moigrad), vase (Moigrad), geme (Romula), este simbolul Sfântului Duh,
cel care sfințește Sfintele Daruri în cadrul Sfintei Euharistii, sfințește omul și întreaga natură etc.

4
 5. Descoperiri arheologice în Transilvania și Banat
Amintim cele mai reprezentative descoperiri:
a. Tăblița votivă de la Biertan (județul Sibiu)- descoperită în 1775 (azi se află în Muzeul
de Istorie a României). Tăblița (numită și donarium) este de formă dreptunghiulară de 32,5 cm. și
lată de 13,2 cm. cu o inscripție pe trei rânduri (tăiate în grosimea materialului de bronz): EGO
ZENO/VIVS VOT/UM POSVI- Eu Zenovius am pus ofrandă, având și monograma lui Hristos
(X+P) din secolul IV.
b. Gema de la Potaissa (Turda) din onix, de formă ovală (1,1 cm.- 1,3 cm.)- sculptată Scena
Bunului Păstor- Iisus Hristos (un om cu un miel pe umeri; alt miel stă la picioarele sale; un copac
cu două ramuri pe care se află o pasăre; în dreapta gemei o corabie, de pe care se vede căzând un
om în mare). În jurul corăbiei sunt literele grecești ΙΧΘΥΣ (Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu Mântuitorul).
Datează din secolul IV.
c. Gema de la Budapesta (se află în Muzeul Național al Ungariei din Budapesta)- reprezintă
tot Scena Bunului Păstor- cu mici deosebiri; Datează tot din secolul IV.
d. Vas cu incripție și simboluri creștine de la Porolissum (azi Moigrad, județul Sălaj).
Datează din secolul IV. Este un produs creștin local.
e. Un inel oval din aur (cu gemă)- descoperit în 1841 în zidurile bisericii ortodoxe din
Băile Herculane (sec. III).

6. Descoperiri arheologice din Moldova și Muntenia

a. Obiecte paleocreștine la Bărboși (vechea cetate Piroboridava, azi înglobată în
Municipiul Galați): două cruci din sidef (mici), o amforă cu literele X P (Hristos), din secolul III.
b. Cruciulițe și o cupă getică cu cruce, în așezarea dacică de la Cândești (la sud de
Focșani, județul Vrancea), din secolele I-II.
c. Cruciulițe cu sidef- la Mitoc, județul Botoșani, secolele II-III.
d. Vase de lut cu semnul crucii- la Tătuca, între Vaslui și Iași, din secolele IV-V.

7. Descoperiri arheologice în Dobrogea

7.1. Inscripții creștine
Până în prezent au fost descoperite peste 100 de inscripții creștine din secolele IV-VI,
îndeosebi pe monumentele funerare; aproape jumătate s-au găsit în cetatea Tomis (azi Constanța),
metropola Sciției Mici, iar cealaltă parte în: Histria (Istria), Callatis (Mangalia), Axiopolis (Hinog,
lângă Cernavodă), Ulmetum (Pantelimon, județul Constanța), Dinogeția (Garvăn, în dreptul
Municipiului Galați) ș.a.
Din aceste inscripții, peste un sfert sunt în limba latină, iar restul în limba greacă.
Descoperirile arheologice, îndeosebi inscripțiile funerare, au scos la iveală că urmașii lui
Hristos, creștinii, au aparținut tuturor straturilor sociale: clerici, magistrați, negustori,
funcționari, oameni simpli ș.a.

7.2. Obiecte paleocreștine

I. Gema de la Tomis (azi în British Museum din Londra- sec. IV-V); îl reprezintă pe
Mântuitorul, pe fiecare parte având câte șase apostoli; deasupra este cuvântul ΙΧΘΥΣ (Iisus Hristos
Fiul lui Dumnezeu Mântuitorul).
II. Discul episcopului Paternus (înainte de anul 518); este din argint aurit, de dimensiuni
mari: diametrul de 61 centimetri și greutatea de 6,22 kilograme; pe margini: viță de vie cu frunze și
struguri, figuri de animale și păsări, patru medalioane circulare în mijlocul cărora se află câte o
cruce; de jur împrejur o inscripție latină în care se arată că discul „a fost reînnoit din (cele) vechi
prin Paternus, prea cinstitul nostru episcop. Amin”; în centru se află monograma lui Hristos X+P,
5
încadrată de A și Ω; prin secolul VII a fost luat de avari și îngropat împreună cu alte obiecte
prețioase la Malaia Perscepina, lângă Poltava (azi Ucraina) și descoperit în 1912; se păstrează în
Muzeul Ermitaj din Sankt Petersburg.

7.3. Basilici paleocreștine

În Sciția Mică (Dobrogea) s-au descoperit peste 35 de basilici; la Tomis (Constanța), șase
basilici din secolele V-VI; la Tropeum Traiani (azi Adamclisi) s-au descoperit cinci basilici din
secolele V-VI; la Histria (Istria) s-au descoperit șapte basilici în cetate (dintre care una de mărimea
unei catedrale); una dintre acestea se află în afara zidului cetății; la Callatis (Mangalia), o basilică
de tip sirian din secolul IV; la Dinogeția (Garvăn) s-a descoperit o basilică dreptunghiulară (16x9,7
metri) datată în secolele IV-V; la Beroe (Piatra Frecăței, județul Tulcea) s-a descoperit o basilică
paleocreștină datată la începutul sec. IV, fiind cea mai veche din Europa, de pe vremea lui
Constantin cel Mare; Axiopolis (Hinog, lângă Cernavodă), două basilici, una în interior, probabil
episcopală și alta în exterior, unde au fost înmormântați martirii: Chiril, Chindeas și Tasius ș.a.;
apoi la Niculițel (jud. Tulcea) s-a descoperit o basilică din secolul IV.
În acest loc au fost descoperite moaștele sfinților mucenici Zoticos, Attalos, Kamasis și
Filippos (azi în Mănăstirea Cocoș, jud. Tulcea), în timpul săpăturilor din anul 1971.

6
 II. Întemeierea Mitropoliilor Țării Românești și Moldovei. Biserica
Ortodoxă din Transilvania în secolele XIV-XV
1. Organizarea bisericească a Țării Românești
Deoarece în Diploma cavalerilor ioaniţi (din 1247) au fost menţionate, la sud de Carpaţi,
câteva cnezate şi voievodate româneşti (Ioan, Farcaş, Litovoi, Seneslau), dar şi ierarhi ortodocşi,
credem că potrivit tradiţiei bizantine, pe lângă fiecare voievod putea să existe și câte un ierarh
ortodox (episcop sau arhiepiscop).
Mai târziu, în 1324 se constată că formațiunile politice anterioare (sau și altele) s-au unit într-
un singur stat, în frunte cu Basarab I (1310-1352). El și-a câștigat independența statului față de
,,pretențiile suzeranitare ungare”, în urma bătăliei de la Posada, pe care a avut-o cu Carol Robert de
Anjou din 1330.
Se pare că odată cu unificarea voievodatelor, a avut loc și unificarea pe linie bisericească,
lângă domnitor fiind un ierarh ,,cu titlul onorific de mitropolit”, care avea sub oblăduirea sa, în
anumite locuri însemnate, câte un episcop. Aceasă tradiție bizantină a existat atât la bulgari, cât și
la sârbi, în sec. XII, nu cunoaștem până acum numele vreunui ierarh din perioada lui Basarab I, dar
aceasta nu înseamnă că n-au existat.
După trecerea la cele veșnice, lui Basarab I i-a urmat la tron fiul său, Nicolae Alexandru
Basarab (1352-1364).
Întrucât organizarea bisericească de pe vremea tatălui său (Basarab I) nu a fost recunoscută
din punct de vedere canonic de către Patriarhia Ecumenică din Constantinopol, Nicolae Alexandru
Basarab <a cerut nu o dată, ci de mai multe ori, prin scrisorile sale> Patriarhului Ecumenic, ca
Biserica din Țara Românească ,,să fie luată sub oblăduire canonică” a Patriarhiei de Constantinopol
și ierarhul român să facă parte din Sinodul Patriarhal. Pentru a realiza acest deziderat, Nicolae
Alexandru Basarab <a chemat cu câtva timp înainte pe Prea Sfințitul Mitropolit al Vicinei, din
apropierea sa, pe chir Iachint>.
Se cunosc două acte din 1359, cu privire la recunoașterea ,,unei stări existente” în Țara
Românească (a mitropolitului Iachint). Primul document este hotărârea Sinodului Patriarhal din
Constantinopol, prin care vlădica Iachint venit de la Vicina (la solicitarea lui Nicolae Alexandru
Basarab) a fost recunoscut ca Mitropolit al Ungrovlahiei. Cel de al doilea act este, de fapt, o
scrisoare a Patriarhului Ecumenic Calist I (1350-1354; 1355-1363), prin care l-a încunoștiințat pe
Nicolae Alexandru Basarab de hotărârea Sinodului Patriarhiei Ecumenice: recunoașterea
mitropolitului Iachint din Vicina în fruntea Mitropoliei Ungrovlahiei. Totodată, pentru această
numire, Patriarhul Ecumenic a primit și acordul împăratului Ioan V Paleologul (1341-1376; 1379-
1391), ca Iachint <să fie de acum înainte…legiuit arhiereu a toată Ungrovlahia>.
În ce privește reședința mitropolitului Iachint, există două ipoteze: unii istorici au susținut
că ea s-a aflat la Argeș, alții, însă au fost de părere că este vorba de Câmpulung. Amintim că în
1401, Patriarhia Ecumenică din Constantinopol a acordat mitropolitului Țării Românești
următoarea titulatură: <Prea sfințit mitropolit al Ungrovlahiei, prea cinstit și exarh a toată Ungaria
și al Plaiurilor>.

2. Organizarea bisericească a Moldovei

În secolele XII-XIII erau în Moldova (ca de altfel și în Țara Românească), anumite cnezate
și voievodate dar și așa-numitele ,,țări” (ale bolohovenilor, berladnicilor, brodnicilor ș.a.), prin
urmare o organizare politică românească.
În secolul al XIV-lea, teritoriile moldovenești au fost adesea prădate de tătari, care au ajuns,
uneori, până în Transilvania și chiar în Ungaria. Pentru acest motiv, regii maghiari au trebuit să
7
facă mai multe expediții împotriva tătarilor, cea mai mare dintre acestea fiind în 1343, sub regele
Ludovic cel Mare (1342-1382). În acel an, regele maghiar i-a înfrânat pe tătari, împingându-i în
nordul Mării Negre și în Crimeea.
În vederea apărării Transilvaniei și Ungariei, de alte eventuale incursiuni ale tătarilor,
regele maghiar a creat între Carpați și Siret o <marcă> de apărare a teritoriilor sale.
Prin anii 1352 ori 1353, în teritoriile moldovene era un voievod român din Maramureș,
Dragoș, care a stăpânit aici vreo doi ani, având reședința la Baia. După Dragoș a urmat Sas, fiul
său, domnind aici vreo patru ani, acestuia i-a urmat la domnie, în 1359, Balc sau Baliță, fiul lui Sas.
În același an, însă, (în 1359) a trecut în Moldova, din Cuhea Maramureșului, voievodul
Bogdan, împreună cu apropiații săi, silindu-l pe Balc să părăsească tronul. Cu toate încercările
regelui maghiar (prin câteva atacuri), el n-a reușit să-l reașeze în tron pe Balc, deoarece Bogdan și
ai săi, în această vreme au fost apărați și de către populația locală. Astfel că în urma victoriilor sale,
Bogdan a câstigat (în 1359) independența statului Moldova.
Ca și în Țara Românească, și pe lângă domnul din Moldova (respectiv Bogdan I) va fi
existat un ierarh. Faptul că domnul moldovean pomenit a ctitorit o biserică în Rădăuți, cu hramul
,,Sf. Nicolae” (o biserică ce are în ea un scaun arhieresc din piatră), unde a fost înmormântat
(domnitorul) și ceilalți până la Petru Mușat, i-a făcut pe unii istorici să afirme că aici (la Rădăuți) ar
fi fost un scaun episcopal (și pentru o vreme, reședința domnească).
Petru Mușat, prin stabilirea scaunului domnesc la Suceava, ar fi mutat și centrul eparhial tot
aici, (și probabil biserica ,,Mirăuți” a fost catedrala episcopală). Fiind un mare sprijinitor al
ortodocșilor (ctitorește mănăstirea Neamț și probabil și alte lăcașuri de cult, acordă sprijin material
Bisericii), credem că ar fi vrut să aibă în fruntea Bisericii moldovene un ierarh în rang de
mitropolit. Va fi făcut, probabil, demersuri în acest sens pe lângă Patriarhia din Constantinopol,
care păstrând tradiția ca și în Țara Românească, va fi trimis în Moldova un ierarh de neam grec
înainte de 1386. Unii cercetători susțin această părere fiindcă într-un <Manual de cancelarie
bizantin> este atestată existența Mitropoliei Moldovei ,,înainte de septembrie 1386”, pe vremea lui
Petru Mușat și a Patriarhului ecumenic Nil (1379-1388).
Mai târziu, prin 1387 a început un conflict între Patriarhia Ecumenică și domnul Moldovei,
legat de noul mitropolit al Moldovei (probabil urmașul ierarhului grec). El s-a datorat faptului că
domnul moldovean a apelat la mitropolitul Antonie al Haliciului (Galiția de mai târziu) să îi
hirotonească doi ierarhi moldoveni pentru Biserica din Moldova este vorba de Iosif Mușat (fratele
domnitorului) și Meletie. Hirotonia lor făcându-se fără acordul Patriarhului Ecumenic, ea a fost
considerată necanonică (adică ilegală). Nu cunoaștem motivul pentru care cei doi ierarhi au fost
hirotoniți la Haliciu. Probabil că Petru Mușat voia să impună un român în fruntea Bisericii
Moldovei, mai ales că era vorba de fratele său. Pe de altă parte, Patriarhia din Constantinopol se
temea probabil ca nu cumva Biserica din Moldova, dacă ar fi fost condusă de un ierarh român, să
nu-și ceară independența față de Patriarhia din Constantinopol; de aceea dorea un ierarh grec la
conducerea Mitropoliei Moldovei (ex. în Țara Românească, dar și în alte țări ortodoxe din Balcani).
Credem că Iosif a fost hirotonit pentru Mitropolia de la Suceava, iar Meletie pentru episcopia din
Rădăuți.
Întrucât scaunul mitropolitan de la Suceava era considerat vacant, patriarhul Ecumenic
necunoscându-l pe vlădica Iosif, l-a trimis în Moldova pe grecul Teodosie, pentru a fi numit
mitropolit; el nefiind acceptat de către domn și cler, a fost nevoit să se întoarcă la Constantinopol.
Patriarhul Ecumenic Antonie nu s-a lăsat înfrânt, ci l-a transferat în Moldova pe
mitropolitul grec Ieremia de Mytilene (insula Lesbos), se pare, prin anii 1392-1393. De această
dată domnea în Moldova Roman Mușat (1392-1394). În vederea înlăturării neînțelegerilor,
domnitorul Ștefan Mușat (1394-1399) l-a trimis la Constantinopol pe protopopul Petru cu câțiva

8
însoțitori, dar și cu scrisori, prin care îl ruga pe Patriarhul ecumenic să ,,ridice anatema aruncată de
Ieremia”, dar și să fie recunoscuți canonic ierarhii Iosif și Meletie. Patriarhul Antonie a fost din nou
categoric, refuzând, în termeni duri, propunerea moldovenilor. Mai mult, l-a numit (împotrivit
dorinței sale) pe protopopul Petru ca <exarh patriarhal> în Moldova, până la alegerea unui nou
ierarh. Desigur că protopopul Petru n-a luat „în primire slujba” încredințată, iar domnul și boierii
nu i-au alungat pe cei doi ierarhi cum a cerut partriarhul constantinopolitan.
În toamna anului 1395, l-a trimis în Moldova pe mitropolitul de Mytilene (urmașul lui
Ieremia) să aplaneze conflictul, dar nici el nu a adus nici un rezultat.
Aplanarea conflictului dintre Patriarhia Ecumenică și Biserica Moldovei s-a realizat abia
sub domnitorul Alexandru cel Bun (1400-1432); amintim că, nici Bizanțul nu mai avea nevoie de
conflict în rândul ortodocșilor de vreme ce, pe de o parte, propaganda catolică era în mare
expansiune, iar turcii amenințau Imperiul basileilor de la Constantinopol. Domnitorul moldovean,
Alexandru cel Bun a trimis o solie la Constantinopol, în vara anului 1401. În urma acestui demers,
Patriarhul Ecumenic Matei I și Sinodul său l-au recunoscut, la 26 iulie 1401, pe Iosif ca Mitropolit
al Moldovei; de episcopul Meletie nu s-a mai făcut pomenire, ceea ce ne face să credem că el
murise între timp.

3. Biserica Ortodoxă din Transilvania în secolele XIV-XV

Între secolele XI-XIII s-a petrecut ocuparea treptată a Transilvaniei de către maghiari,
perioadă în care a avut loc aici organizarea unor episcopii catolice: Biharea mutată mai apoi la
Oradea, (sec. XI) la Tășnad, mutată la scurtă vreme la Cluj (sec. XI) și la Alba Iulia (sec. XI), unde
există și azi.
În paralel cu organizarea Bisericii catolice din Transilvania, au avut loc numeroase acțiuni
de prigoană a Bisericii Ortodoxe Române de aici, din partea regilor maghiari, susținuți de către
pontifii romani.
Astfel, în anul 1232, papa Grigorie IX (1227-1241) trimitea un emisar de-al său în Ungaria,
pentru a-i nimici pe schismatici (ortodocșii) din regatul maghiar.
La începutul anului 1234, același papă, primea de la principele de coroană Bela (mai apoi
regele Bela IV) un jurământ prin care se angaja că o să-i nimicească pe <toți ereticii> (ortodocșii)
din viitorul său regat. Câteva luni mai târziu (tot în 1234), papa Grigorie IX îi aducea la cunoștință
lui Bela că în țara cumanilor (în sudul Moldovei și în Câmpia munteană) erau anumiți
pseudoepiscopi sau schismatici (ortodocși în gândirea catolică) care se pare că au atras de partea lor
și credincioși catolici.
În secolul al XIV-lea, regele Lodovic cel Mare (1324-1382) a dat ordin (în 20 iulie 1366)
nobililor din comitatele Cuvin și Caraș să îi aresteze pe schismatici, după care să îi pedepsească
(să-i extermine).
Regele Sigismund de Luxemburg (1387-1437) a luat (în 1428) măsuri aspre împotriva
schismaticilor din Banat și Hațeg. De remarcat că acțiunile împotriva ortodocșilor (și a husiților) au
dus la răscoala țărănescă din 1437, iar mai târziu, și la cea din 1514, condusă de Gheorghe Doja.
Cu toate acțiunile de prigonire a ortodocșilor din Transilvania, Biserica noastră și-a dus pe
mai departe activitatea în rândul credincioșilor, prin conducătorii ei spirituali: preoți, protopopi,
episcopi (dar și monahi).
De pildă, din documentele vremii, aflăm de câteva nume de clerici din Țara Hațegului și din
Maramureș (deși documentele sunt numai din sec. XIV-XV, acest lucru nu înseamnă că n-au
existat clerici până în aceste secole). Într-o inscripție din biserica Streisângiorgiu (din 1313-1314)
apare numele preotului Naneș. În 1360, într-un scaun de judecată din Hațeg sunt pomeniți
protopopul Petru din Ostrov, preotul Dragomir din Tuștea și preotul Balc din Peșteana. Într-un

9
proces din 1411 este amintit protopopul Dobrotă din Râu-Bărbat, iar într-o scrisoare din 1456 era
menționat protopopul Petru din părțile Hunedoarei. În 1505 este amintit preotul Petru din Socet. În
ținuturile maramureșene este pomenit, în 1364 preotul Miroslav ș.a.
Pe lângă preoți și protopopi, în acele secole avem informații și de existența unor anumiți
ierarhi: arhiepiscopul Ghelasie, menționat într-o inscripție din 1377, existentă în biserica veche a
mănăstirii Râmeț-Alba. În 1391 sunt pomeniți ,,arhiereii locali” din Maramureș, în Tomosul
patriarhului Antonie IV al Constantiopolului prin care mănăstirea Peri era declarată stavropighie
(dependentă) a Patriarhiei Ecumenice. În 1456 Ioan din Caffa Crimeii, a fost arestat în Hunedoara
din ordinul inchizitorului Ioan Capistrano, trimis la Timișoara și închis, după care a fost dus la
Pesta. În 1479 este amintit mitropolitul Ioanichie de la Bălgrad (Alba-Iulia).
În istoriografia românească s-au emis anumite ipoteze, atât în ceea ce privește primul ierarh,
cât și originea și rangul Eparhiei din Feleac (în apropiere de Cluj).
Pe baza documentelor și în pofida ipotezelor emise până nu de mult, credem că primul
ierarh de la Feleac, cunoscut cu numele și asupra căruia nu există dubii, a fost Daniil pomenit într-o
însemnare de pe un Tetraevanghel slavon, din 1488. Din citirea atentă a acestei însemnări deducem
faptul că în perioada copierii Tetraevanghelului din 1488, vlădica din Feleac avea rangul de
arhiepiscop și, susținem noi, și de mitropolit al Transilvaniei, așa cum au fost și antecesorii săi:
Ghelasie (pomenit la Râmeț) și Ioanichie de la Bălgrad (Alba-Iulia). De asemenea, tot în aceeași
perioadă, era zidită catedrala mitropolitană din Feleac (care, cu unele schimbări dăinuiește până
azi), alcătuită din elemente gotice și moldovenești, ceea ce presupune influența și stăpânirea lui
Ștefan cel Mare și Sfânt în Transilvania.
Se pare că mitropolitului Daniil i-a urmat în scaun, în preajma anului 1500, Marcu. Credem
că el a fost grec de neam, venit din sudul Dunării din pricina stăpânirii turcești, care s-a stabilit la
Feleac (unde, între timp se ridicase o mănăstire ce a devenit un centru cultural), apoi și- a cumpărat
o casă și moșie de la preotul Vasile din Feleac. Fiul preotului Vasile, pe nume Danciu, i-a fost,
probabil, diacon, iar mai târziu preot mitropolitului Marcu. Păstorirea lui Marcu s-a întins până în
preajma anului 1516. Dintr-o inscriptie slavă care a fost descoperită pe soclul bisericii din Feleac
aflăm că noul mitropolit a fost Ștefan, una și aceeași persoană cu Danciu (pomenit mai sus), nume
sub care a fost cunoscut mai bine de localnici, fiind fiul preotului Vasile din Feleac. Numele de
Ștefan era unul de călugărie și, bineînțeles, de mitropolit de Feleac. Se presupune că Danciu
(Ștefan) ar fi fost hirotonit arhiereu în Țara Românească de către mitropolitul Macarie II (1512-
1521), pe vremea lui Neagoe Basarab.
Credem că mitropolitul Danciu a păstorit la Feleac până în anul 1533, când într-un act de
din 26 ianuarie 1534 se făcea pomenire despre succesorul său legal, Ioan, și el fost preot în Feleac
ca și tatăl lui, Danciu (care fusese căsătorit în tinerețe și a avut doi copii: Ana și Ioan).
S-ar părea că, din 1533, scaunul mitropolitan din Feleac a rămas vacant pentru o perioadă
de trei ani, deoarece în 1536, episcopul Atanasie al Vadului se intitula ,,episcop de Vad și Feleac”,
fiind, probabil, ,,locțiitor al scaunului de Feleac”.
Doi ani mai târziu în scaunul eparhial de la Feleac se găsea vlădica Petru (nepotul de soră a
lui Danciu), pomenit într-un act din 15 august 1538. Credem că Petru a fost hirotonit în Țara
Românească, la Târgoviște, cel mai devreme spre sfârșitul anului 1537. Petru și-a încheiat
păstorirea, cel mai probabil, către sfârșitul primei jumătăți a veacului al XVI-lea, fiindcă în actul
din 25 decembrie 1550 nu se mai face pomenire de el. Cert este că el a încheiat șirul mitropoliților
din Feleac, deoarece, acest scaun eparhial n-a mai fost pomenit în documente de atunci încoace.
Motivul principal al încetării activității mitropolitului din Feleac a fost același ca și în cazul
Episcopiei de Vad, suprimarea lor de către autoritățile maghiare reformate din Transilvania, care
țineau cu tot dinadinsul să-i calvinizeze pe românii ortodocși de aici, după care să îi maghiarizeze.

10
 III. Dezbinarea Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania în 1698-1701
Din anul 1683, când turcii au fost înfrânți sub zidurile Vienei, în Transilvania, care fusese
„principat autonom sub suzeranitate otomană”, a început să se instaleze pe îndelete regimul
habsburgic. În urma unor tratative și acorduri cu habsburgii, principele transilvănean Mihail Apaffi
a cedat, în 1687, 12 cetăți și orașe, trupelor imperiale (ajunse deja în Transilvania), plătindu-i-se, în
schimb, sume bănești și recunoscându-i-se unele privilegii. În următorul an (la 9 mai 1688),
Transilvania a fost luată sub stăpânirea împăratului de la Viena.
Prin diploma leopoldină, din 1691 (după numele împăratului), s-au recunoscut atât
privilegiile celor trei națiuni: unguri, sași și secui, dar și drepturile celor patru «religii recepte» din
Transilvania: catolică, luterană, calvină (reformată) și unitariană. Românii (și credința lor) erau
considerați «tolerați», deși constituiau majoritatea populației transilvănene.
Amintim că, în 1694, a fost înființată Curtea aulică transilvană, care își avea sediul în
Viena, cu scop de a fi organul de legătură dintre Curtea vieneză și Principatul Transilvaniei. După
cum se observă, prin înființarea acestor organisme centrale, s-a avut în vedere pierderea
independenței principatului Transilvaniei, adică subordonarea sa totală Imperiului Habsburgic.
În paralel cu dominația politică a habsburgilor, în Transilvania s-a desfășurat și o activitate
susținută pentru întărirea catolicismului în aceste teritorii.
Pentru a înțelege mai bine această situație, trebuie să arătăm faptul că, prin
Reforma protestantă din secolul al XVI-lea și Biserica Romano-Catolică din Transilvania a pierdut
un mare număr de credincioși, prin trecerea lor fie la luteranism (îndeosebi sașii), fie la calvinism
(o bună parte dintre unguri) sau chiar la unitarianism (tot populația maghiară). Pentru a-și
„recupera” credincioșii pierduți, catolicii aveau o singură alternativă, atragerea de partea lor a unor
credincioși din populația majoritară (a românilor ortodocși). Pe acest fond de lipsuri de drepturi
ale românilor (politice, naționale, economice și chiar religioase), catolicii au început a-i atrage pe
români de partea lor, atât prin forță, dar mai ales, prin înșelăciune.
Prima încercare de „unire” între catolici și românii din Transilvania a avut loc pe vremea
mitropolitului Teofil, în anul 1697. Istoricii iezuiți și chiar cei uniți au susținut că pe vremea
mitropolitului Teofil, în cadrul unui sinod s-ar fi hotărât unirea românilor transilvăneni cu Biserica
Romei. În sprijinul susținerii teoriei lor au adus trei procese verbale, care s-ar fi încheiat în cadrul
sinodului de unire, ținut la Alba Iulia în februarie 1697. Cu acest prilej s-ar fi acceptat, între altele,
cele patru puncte catolice (primatul papal, adaosul filioque, azimele și purgatoriul), hotărâri
acceptate atât de Teofil cât și de către un număr de 11 protopopi, la care se adaugă și un preot. Din
cercetarea atentă a textelor celor trei procese verbale, reiese limpede că ele au fost alcătuite de către
persoane din afara Bisericii Ortodoxe, deoarece, mitropolitul Teofil era numit
„episcop”, dar și terminologia folosită era una de influență catolică, neuzitată de ortodocși la acea
vreme; în același timp, s-a constatat, mai târziu, că însăși semnătura lui Teofil a fost plastografiată
(falsificată), iar cele ale protopopilor fuseseră luate din vreun dosar al unui sinod ținut mai înainte.
Amintim faptul că nu după multă vreme, a murit și mitropolitul Teofil.
Istoricii ortodocși sunt de părere (pe baza celor arătate) că sub mitropolitul Teofil nu s-a
realizat nici o unire, deoarece nu s-ar fi justificat unirea din 1698, de sub mitropolitul Atanasie
Anghel.
După moartea mitropolitului Teofil, au apărut mai mulți candidați, între aceștia și un tânăr
ieromonah (sau poate, ierodiacon) Atanasie, la botez Anghel, fiul unui preot din Bobâlna (jud.
Hunedoara); a urmat școala calvină din Aiud, ori după unii, la Alba Iulia, după care s-a călugărit la
mănăstirea din Alba Iulia (de pe lângă reședința eparhială ortodoxă). Guvernatorul Transilvaniei a

11
dat acordul să plece în Țara Românească (în septembrie 1697), pentru a fi hirotonit ierarh în locul
lui Teofil. La București, se aflaseră, între timp, atât de intențiile prozelitiste catolice din
Transilvania, dar și de noul candidat modest pregătit din punct de vedere teologic și cultural, dar și
șovăielnic, în același timp. Pentru acest motiv, el n-a fost lăsat să se reîntoarcă imediat în
Transilvania, ci ținut în București, unde s-a încercat pregătirea și întărirea lui în credința ortodoxă: a
fost hirotonit arhiereu abia în 22 ianuarie 1698, de Teodosie, Mitropolitul Ungrovlahiei. Cu acest prilej,
lui Atanasie i s-a „cerut să iscălească un îndreptar dogmatic, liturgic și canonic”, ce cuprindea 22 de
puncte, întocmit de patriarhul Dositei al Ierusalimului și de mitropolitul Teodosie, pentru a-l obliga pe
Atanasie să rămână statornic în Ortodoxie. Acest îndreptar era, de fapt, o adevărată mărturisire de
credință, prin care se obliga să păstreze credința ortodoxă în fața acțiunilor prozelitiste calvine și
catolice.
Înainte de a pleca spre casă, mitropolitul Atanasie a primit ajutoare materiale din partea lui
Constantin Brâncoveanu, și anume: veșminte, cărți, iar, mai apoi, bani, pentru a putea rezista în fața
tuturor încercărilor ce puteau veni din partea catolicilor.
Reîntors în Transilvania, a constatat că erau în toi acțiunile iezuiților de a atrage pe români
la unirea cu Biserica Romei. De pildă, la insistențele iezuitului Paul Ladislau Bárányi, împăratul a
dat o „rezoluție” (în 14 aprilie 1698), prin care li se oferea șansa românilor din Transilvania de a
primi drepturi egale cu ale celorlalte etnii și confesiuni „recepte”, în schimbul unirii cu Biserica
Romei (dacă vor recunoaște pe pontiful roman drept cap al întregii Biserici).
Nu după multă vreme, cardinalul Leopold Kollonich a venit cu unele completări la rezoluția
împăratului Leopold I, arătând, într-un manifest din 2 iunie 1698, că acei preoți (ortodocși), care
vor primi cele patru puncte „florentine” (primatul papal, filioque, azimile și purgatoriul), vor avea
aceleași privilegii ca și preoții catolici.
Pe baza acestor două documente, iezuiții au început acțiunea de unire a românilor cu
Biserica Romei. Astfel că au alcătuit un «manifest de unire» (cunoscut și sub numele de «carte de
mărturie»), semnat de 38 de protopopi ortodocși, la 7 octombrie 1698 (format din trei file – șase
pagini).
Pe pagina întâi se cuprinde declarația de unire, în care se spune, între altele: «Noi mai în
gios scriși, vlădica, protopopii și popii bisericilor rumănești dăm de știre ... că ... den bună voia
noastră ne unim cu Beserica cea catholicească și ne mărturisim a fi mădulările ceștii Beserici
sfinte catholicească a Romei prin această carte de mărturie a noastră și cu acele privileghiomuri
voim să trăim cu carele trăiesc mădulările și popii aceștii Beserici sfinte ... pentru care mai mare
tărie, dăm și peceților și scrisorile mănilor noastre. S-au dat la Bălgrad în anii Domnului 1698, în
7 zile a lui octomvrie».
Întrucât în acest text nu erau referiri clare privitoare la credință și cult, protopopii au
adăugat (ulterior) un «post scriptum», scris mărunt în 13 rânduri (tot pe aceeași pagină), în care se
arăta, între altele: «Însă într-acesta chip ne unim și ne mărturisim a fi mădulările sfintei
catholoceștii Beserici a Romei, cum pre noi și rămășițele noastre din obiceiul Besericii noastre a
Răsăritului să nu ne clătească. Ci toate țărămoniile, posturile, cum până acum, așa și de acum
înainte să fim slobozi a le ținea după călindarul vechiu și pre cinstitul vlădica nostru Athanasie
nime păn-în moartea sfinții sale să n-aibă putere a-l clăti den scaunul sfinții sale...».
Pagina a doua, a fost lăsată liberă, pentru a fi tradusă de iezuiți, ulterior, în limba latină.
Profitând de bunătatea și credulitatea protopopilor ortodocși, această pagină (după semnarea actului
de cei 38 de protopopi) a fost tradusă în latină cu unele adausuri și anume că ei (protopopii
ortodocși) primesc și cele patru puncte „florentine”.
Pe paginile 3, 4 și 5 au fost puse semnăturile celor 38 de protopopi (cu 37 peceți, probabil
unul uitându-și pecetea acasă); în pagina a cincea, după semnături s-a făcut un al doilea adaos (în 7

12
rânduri), în care se arăta: «Și așa ne unim acești ce scri [scriși] mai sus, cum toată legea noastră,
slujba Besericii, leturghia, posturile și cărindariul nostru să stea pre loc, iară să [dacă] n-ar sta
pre loc acele, nici aceste peceți să n-aibă nici o tărie asupra noastră și vlădica nostru Athanasie să
fie în scaun și nime să nu-l hărbutăluiască»; este, de fapt, o prescurtare a primului adaos (post-
scriptum); s-a dovedit că acest post-scriptum a fost scris chiar de mitropolitul Atanasie. Pagina a
șasea a rămas goală, dar nici n-a mai fost completată ulterior de către cineva.
De remarcat că acest act oficial (din 7 octombrie 1698) n-a fost înaintat nici Curții din
Viena și nici pontificului de la Roma. El a fost făcut rătăcit și s-a găsit abia în 1879, în Biblioteca
Universității din Budapesta. Referindu-se la acest act, descoperitorul său, istoricul unit Nicolae
Densușianu, a spus, între altele: «Avem înaintea noastră o traducere din cele mai mișelești și
criminale, falsificarea unui document public, un tratat politico-bisericesc, pentru a supune poporul
român catolicilor și a desființa Biserica română de Alba Iulia ... ».
Faptul că, în textul latin s-au găsit adaosuri, de care protopopii ortodocși n-au avut
cunoștință; că actul n-a fost semnat, alături de cei 38 de protopopi și de mitropolitul Atanasie (deși
cel de al doilea adaos a fost scris de el însuși), fac ca „manifestul de unire” din 7 octombrie 1698
să fie nul.
În ultima vreme se acreditează tot mai mult ideea că, în 7 octombrie 1698, n-ar fi existat
nici un sinod, ci la textul de unire alcătuit de iezuiți au fost atașate semnăturile culese de la fiecare
protopop în parte (probabil când au trecut prin Alba Iulia cu o altă ocazie), ori au fost luate de pe
un act anterior.
Spre sfârșitul anului 1698, Paul L. Baranyi a înaintat Dietei Transilvaniei traducerea latină a
actului unirii românilor (din 7 oct. 1698), dar aceasta n-a dat crezare spuselor iezuitului pomenit.
Înaceastă situație, Dieta (în care majoritatea erau reformați) a hotărât să
se facă anchetă în sate să se vadă dacă este reală afirmația lui Paul L. Baranyi; în ianuarie 1699 s-a
făcut cunoscut rezultatul anchetei: aproape nimeni nu s-a declarat unit. Cu toate acestea, în
februarie 1699, împăratul Leopold I a dat Diploma întâi leopoldină,
prin care se hotăra înființarea Bisericii Unite și că preoții acesteia vor fi scutiți de dări.
În această perioadă, când nici Atanasie n-a făcut eforturi pentru răspândirea credinței
catolice, ierarhul român a menținut „rânduielile ortodoxe” și a publicat două cărți, în anul 1699:
Chiriacodromionul (o reeditare a Cazaniei lui Varlaam al Moldovei) și o Bucoavnă (Abecedar);
mai mult, în vara anului 1700, Constantin Brâncoveanu a dăruit Mitropoliei Transilvaniei moșia
Merișani (jud. Argeș), pentru întreținerea ei, în speranța rămânerii în Ortodoxie a lui Atanasie
Anghel.
Deoarece autoritățile catolice au constatat că: „unirea” nu progresa, l-au chemat pe
mitropolitul Atanasie la Viena pentru a răspunde acuzațiilor aduse de iezuiți la adresa lui; la
începutul anului 1701, mitropolitul Atanasie Anghel se găsea la Viena pentru a răspunde la 22 de
acuzații. Din comisia de judecată a făcut parte și cardinalul Kollonich, care l-a convins pe Atanasie
să accepte unirea, altfel, urma să fie înlăturat din scaun. În această perioadă (în 19 martie 1701) a
fost dată și cea de a doua Diplomă leopoldină, în care erau confirmate scutirile clericilor și ale
credincioșilor, în cazul în care ar îmbrățișa catolicismul; în același timp, se specifica subordonarea
ierarhului român arhiepiscopului romano-catolic de Esztergom (Ungaria). După ce Atanasie
Anghel și-a dat acceptul de a rămâne în uniație, în 24 martie 1701 (cu acordul său) a fost
rehirotonit de cardinalul Kollonich mai întâi în preot, după ritul romano-catolic, iar în ziua
următoare (25 martie), în episcop.
Mai târziu, în 7 aprilie 1701, Atanasie Anghel a semnat un act prin care s-a angajat, între
altele, că va întrerupe legăturile cu Țara Românească (în special cu mitropolitul și domnul țării); de
asemenea, a fost de acord să accepte pe lângă el un teolog (catolic), care avea dreptul să-i

13
inspecteze întreaga activitate.
După ce s-a reîntors de la Viena, episcopul Atanasie (rang umilitor pentru el) a fost instalat
(pentru a doua oară) ca episcop unit în catedrala ortodoxă din Alba Iulia, în 14/25 iunie 1701. Din
acest moment, Mitropolia Ortodoxă a Transilvaniei și-a încetat oficial existența la Alba Iulia.
În urma acestui act, reprezentanții credincioșilor ortodocși din ținuturile Alba Iuliei,
Hunedoarei, Făgărașului, Brașovului ș.a. au protestat energic împotriva lui Atanasie, pentru ruperea
unității de credință.
Nu după multă vreme, Atanasie Anghel a fost caterisit de către patriarhul Calinic al
Constantinopolului, patriarhul Dositei al Ierusalimului și mitropolitul Teodosie al Ungrovlahiei.
Prin urmare, între 1698-1701, a avut loc, prin fals și înșelăciune, unirea unei părți a
românilor din Transilvania, cu Biserica Romei, care a adus dezbinare între fiii aceluiași neam, dar
și la divizarea unității neamului nostru; românii ortodocși vor rămâne fără conducător spiritual
vreme de șase decenii (pentru hirotonii apelând la ierarhii din Țara Românească sau Moldova), iar
instituția mitropolitană nu s-a refăcut decât numai după un veac și jumătate (în anul 1864, la Sibiu).

14
 IV. Biserica Ortodoxă Română. 1859-1948 (reformele lui Cuza;
recunoașterea autocefaliei; înființarea Patriarhiei; patriarhii Miron și
Nicodim)
1. Reformele bisericești ale lui A. I. Cuza
Principalele reforme bisericești:
O primă măsură privitoare la viaţa eclesiastică din Principate a fost şi hotărârea ca slujbele
din bisericile ortodoxe din România să se facă numai în limba vorbită de popor.
La 13 decembrie 1863 a fost depus în Camera Deputaților proiectul prin care se hotăra
secularizarea tuturor averilor mănăstirești.
La 31 martie 1864, a fost decretată Legea Comunală, promulgată la 1 aprilie acelaşi an. În
virtutea articolului 92, Biserica nu mai avea obligaţia de a întocmi actele de stare civilă (naştere,
căsătorie, deces), prevăzută prin Regulamentele Organice, această obligaţie trecând în
atribuţiunea primarilor comunali, care au devenit „ofiţeri ai stării civile”.
În anul 1864 s-a dat un decret prin care se reglementa problema monahismului. Puteau fi
călugări doar cei cu studii de Teologie și cu vocație. În rest, se puteau călugării bărbații la cel
puțin 60 de ani, iar femeile la 50 de ani.
În anul 1865 (11 mai) a fost promulgată „Legea pentru numirea de mitropoliți și episcopi
eparhioți”, prin s-a prevăzut ca aceștia să foe numiți direct de domn, la recomandarea Consiliului
de Miniștri.

2. Recunoașterea autocefaliei
Un reprezentant al regelui Carol I, ministrul cultelor și al instrucțiunii Publice, Dimitrie A.
Sturdza, a fost cel care a apărat interesele Bisericii în fața patriarhului Ioachim al IV-lea, fiind
mandatat de mitropolitul primat Calinic Miclescu să solicite ‘recunoașterea necondiționată a
autocefaliei Bisericii naționale’.
În februarie 1885 a avut loc Sinodul la Mitropolia din București, la care au luat parte
mitropoliții și episcopii țării, în cadrul căreia au fost formulate ‘cererile episcopatului român către
Patriarhie d-a se recunoaște autocefalia’. Episcopii Melchisedec Ștefănescu al Romanului și Iosif
Gheorghian al Dunării de Jos au fost însărcinați cu redactarea unei scrisori destinate patriarhului
ecumenic Ioachim al IV-lea, din textul căreia urma să reiasă doleanțele ierarhilor români.
La 25 aprilie, anul 1885, Patriarhia Ecumenică de Constantinopol recunoaște autocefalia
Bisericii Ortodoxe Române. Patriarhul ecumenic Ioachim al IV-lea a trimis mitropolitului primat
Calinic Miclescu, în calitate de președinte al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane,
Tomosul de autocefalie. Tot atunci, Patriarhul ecumenic Ioachim al IV-lea a comunicat printr-o
scrisoare enciclica tuturor Bisericilor Ortodoxe Autocefale surori, adică Patriarhiilor Alexandriei,
Antiohiei si Ierusalimului, precum și Bisericilor Rusă, Greacă, Sârba și Arhiepiscopiei Ciprului
recunoașterea autocefaliei acordate Bisericii Ortodoxe Romane.
Acest document este rodul unei îndelungi activități diplomatice întreprinse de ierarhii
români cu sprijinul demnitarilor de stat, care au susținut cu argumente istorice cauza nobilă a
Bisericii Ortodoxe Române în fața Patriarhiei Ecumenice.

3. Înființarea Patriarhiei
Înfăptuirea deplină a unității de stat a României, la 1 Decembrie 1918 a dus, în chip firesc,
la profunde schimbări în viața Bisericii noastre. Cea dintâi problemă ce trebuia să fie rezolvată de
către Biserică era aceea a unificării ei administrative, unitare, sub conducerea Sfântului Sinod din
București. Unificarea bisericească era imperios necesară, deoarece Biserica se conducea diferit
15
dintr-o provincie într-alta a țării: erau patru «regimuri de organizare bisericească», precum și «tot
atâtea mentalități», după care trebuia să fie condusă Biserica Ortodoxă Română. De pildă, în Biserica
din România, „exista un adevărat absolutism ierarhic, precum și o dependență sau subordonare
aproape totală față de stat... În Biserica din Bucovina exista o mentalitate ultra ierarhistă și tributară
împăratului de la Viena... În Basarabia, Biserica trăia în forme tipic rusești, moștenire a
absolutismului țarist.
Biserica Ortodoxă din Transilvania avea o „organizare corespunzătoare... [bazată pe
Statutul Organic al Mitropolitului Andrei Șaguna, care prin cele două principii de bază]...
autonomia față de stat... o apăra de orice amestec sau aservire din partea conducerii lumești și
sinodalitatea, colaborarea dintre clerici (1/3) și mireni (2/3) la conducerea treburilor bisericești... o
apăra de orice încercare de absolutism ierarhic”.
Prin urmare, dintre toate Rânduielile după care se conduceau Bisericile
din Provinciile românești, cea mai echilibrată „Lege” era în Biserica Ortodoxă din Transilvania,
fiindcă în Statutul Organic se găsește acea admirabilă conlucrare între cler și popor din sânul
Bisericii lui Hristos.
Cei mai însemnați pași către Unificarea bisericească i-au făcut, în primul rând, clericii
transilvăneni.
Astfel că, prin intermediul revistei „Renașterea română” din Sibiu din 24 februarie 1919, a
fost convocat primul Congres preoțesc din Transilvania, de după Marea Unire din 1918, pentru a se
discuta problema organizării unitare a Bisericii Ortodoxe Române. Menționăm că acest Congres a
fost organizat de un Comitet pregătitor, condus de către protopopul Săliștei Sibiului, Dr. Ioan
Lupaș.
Congresul amintit și-a deschis lucrările în data de 6 martie 1919 cu o Sfântă Liturghie, în
Catedrala mitropolitană din Sibiu, după care au început lucrările celor aproximativ 700 de preoți (și
a unui mare număr de credincioși), din sala Palatului județean din Sibiu. La acest Congres au
participat între alții și reprezentanți ai Bisericii noastre din Țara Românească și Bucovina, precum
și protopopul unit din Cluj, Ilie Dăianu.
În paralel, în luna mai 1919, Congresul superior bisericesc, alcătuit din membrii Sfântului
Sinod București, din reprezentanți ai Facultăților de Teologie din București și Cernăuți, ai
Seminariilor Teologice, ai mănăstirilor, ai clerului de mir, au început acțiunile de pregătire a
unificării bisericești. În acest sens s-a înființat o comisie alcătuită din reprezentanți ai eparhiilor care
au intrat în „componența noului stat unitar”, România. Sub conducerea Mitropolitului Pimen
Georgescu al Moldovei (1909-1934) comisia a lucrat la Sinaia, în zilele de 12-15 iunie 1919,
pentru unificarea bisericească.
Problema înființării Patriarhiei Române o găsim și pe agenda de lucru a Sfântului Sinod al
Bisericii noastre ale cărui lucrări au fost deschise spre sfârșitul anului 1924 și care s-au încheiat
abia la începutul lunii februarie 1925.
Propunerea de înființare a Patriarhiei Române a fost înaintată Senatului României, de către
ministrul Cultelor Alexandru Lapedatu, în ședința din 12 februarie 1925.
Menționăm că, propunerea pentru înființarea Patriarhiei Române a fost apoi pusă în Camera
deputaților, la 17 februarie 1925. Dacă în Senat Proiectul a fost primit cu 89 de voturi (două
împotrivă), în Camera deputaților, cu unanimitate de voturi (156).
Pe baza voturilor din Senat și Cameră (din 12 și 17 februarie 1925), la 23 februarie 1925,
Regele Ferdinand I a promulgat Legea pentru ridicarea Scaunului Arhiepiscopal și Mitropolitan al
Ungrovlahiei, ca Primat al României, la rangul de Scaun Patriarhal.
Potrivit datinii, Patriarhul Miron Cristea, a trimis, la 12 martie 1925, o scrisoare irenică
tuturor Bisericilor Ortodoxe surori, comunicându-le ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rang

16
de Patriarhie.
Spre sfârșitul lunii septembrie o delegație oficială a Patriarhiei din Constantinopol, alcătuită
din Mitropoliții Ioachim al Halcedonului și Ghermanos al Sardeonului și primul dragoman al
patriarhiei Sp. Constantinidis au adus la București o scrisoare și Tomosul patriarhal de recunoaștere
a Patriarhiei Române.

4. Patriarhul Miron Cristea

A văzut lumina zilei la 18 iulie 1868, în Toplița, jud. Harghita din binecredincioșii țărani de
frunte George și Domnița Cristea. La botez a primit numele de Ilie, deoarece chiar în ziua Sfântului
Proroc Ilie (la două zile după naștere) a și fost botezat.
La vârsta de șase ani (în 1874), fiind o minte sclipitoare a fost dat la Școala confesională
românească din Toplița, pe care a frecventat-o doi ani. După încheierea celor doi ani școlari,
părinții săi constatând că fiul lor are reale posibilități intelectuale și dragoste deosebită față de
școală, s-au hotărât să-l dea la școli „mai înalte” la Bistrița, deoarece din aceste ținuturi era de
baștină mama sa Domnița (din Galații Bistriței).
Nu cunoaștem motivul pentru care el nu face amintire de cursurile primare de la Toplița și
faptul că primele patru clase gimnaziale, de la Gimnaziul evanghelic lutheran din Bistrița, le-a
urmat, abia peste trei ani, între 1879-1883. Deși departe de casă (la aprox. 150 km), tânărul Elie
cum adesea îi plăcea să se semneze și să se numească și-a însușit destul de repede limba germană,
iar la încheierea studiilor gimnaziale inferioare a obținut calificativul „clasa I cu eminență”. La
stăruința sa, părinții l-au dat la vestitul Liceu grăniceresc (românesc) greco-catolic din Năsăud, pe
care l-a frecventat între anii 1883 și 1887.
În toamna anului 1887 s-a înscris la Institutul Teologic „Andreian” din Sibiu, unde a
dovedit aceeași seriozitate în pregătire.
După absolvirea înaltei școli teologice de la Sibiu și-a început „cariera” vieții prin misiunea
de învățător și director la Școala primară din Orăștie (1890-1891).
Începând cu 1891 îl vom găsi la Budapesta la Facultatea de Litere și Filosofie (1891-1895),
unde a obținut și doctoratul cu teza: Eminescu, viața și opera (în limba maghiară), o premieră în
cultura românească.
Reîntors la Sibiu, i-au fost încredințate diferite misiuni: secretar eparhial (1895-1902),
asesor (consilier) la Arhiepiscopia Sibiului (1902-1909); între timp a fost hirotonit diacon celib
(necăsătorit), în 30 ianuarie 1900; hirotesit arhidiacon (în 8 septembrie 1901) și în următorul an
(1902) a fost călugărit, sub numele de Miron (nume dat în cinstea Mitropolitului Miron Romanul),
la mănăstirea Hodoș-Bodrog, din părțile Aradului; în 13 aprilie 1903 a fost hirotonit în preot
(ieromonah), iar la 1 iunie 1908 a fost hirotesit protosinghel.
Datorită pregătirii sale intelectuale alese, dar și bogatei experiențe administrative acumulată la
centrul mitropolitan din Sibiu, în 21 noiembrie / 3 decembrie 1909 a fost ales episcop al
Caransebeșului și înscăunat la 25 aprilie / 8 mai 1910.
La 18/31 decembrie 1919, Marele Colegiu Electoral Bisericesc l-a ales Mitropolit Primat al
României întregite, înscăunarea sa făcându-se a doua zi, 19 decembrie 1919 / 1 ianuarie 1920.
Prin înălțarea bisericii noastre la rang de Patriarhat, în 4 februarie 1925 Miron Cristea
„devine primul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, fiind instalat în noua demnitate la 1
noiembrie 1925”.
Între înfăptuirile de seamă, în calitate de Mitropolit Primat și Patriarh al Bisericii Ortodoxe
Române, amintim: reapariția revistei centrale: Biserica Ortodoxă Română (în 1921); și-a dat
acordul pentru înființarea unei Ligi a Bisericilor după modelul Ligii Națiunilor (1921); a înființat
Institutul Biblic Românesc; a întemeiat Seminarul Teologic pentru orfanii de război la Câmpulung-

17
Muscel (1922); a înființat Asociația generală a clerului ortodox (1923); a fost inițiatorul apariției
revistei Apostolul, a Arhiepiscopiei Bucureștilor (1924); la 1 octombrie 1924 a îndreptat Calendarul
în Biserica noastră; sub el s-au înființat noi eparhii: a Oradiei (1920), a Vadului, Feleacului și Clujului
(1921), a Armatei, cu sediul la Alba-Iulia (1921), a Tomisului (Constanței), în 1923, a Cetății Albe-
Ismailului (1923), Episcopia Misionară pentru românii din America (1934), Episcopia Maramureșului
(1937) etc.

5. Patriarhul Nicodim Munteanu

S-a născut în 6 decembrie 1865 (de ziua Sf. Ierarh Nicolae), în Pipirig, jud. Neamț, dintr- o
familie de țărani credincioși, la botez primind numele de Nicolae. A urmat școala primară în satul
natal, după care a plecat ca „frate de mănăstire” la schitul Pocrov și apoi la Mănăstirea Neamț. Ajutat
de conducerea acestei mănăstiri a făcut studii de teologie la Seminarul „Veniamin” din Iași între anii
1882-1890. Fiind un tânăr capabil și sârguincios la școală, Mitropolitul Moldovei Iosif Naniescu (1875-
1902) l-a trimis la studii de specialitate la Academia Duhovnicească din Kiev (1890-1895), la
sfârșitul cărora a obținut licența în Teologie. În perioada studiilor de aici, într-o vacanță, s-a călugărit la
Mănăstirea Neamț (la 1 august 1894), primind numele de Nicodim. La câteva zile după aceasta (în 6
august 1894) a fost hirotonit diacon (ierodiacon).
După terminarea studiilor la Kiev s-a reîntors în țară iar la 1 ianuarie 1896 a fost hirotonit
preot (ieromonah) și a fost numit predicator la Catedrala mitropolitană din Iași (în 1896). Apoi este
hirotesit arhimandrit și numit vicar administrativ al Arhiepiscopiei Iașilor. În 1902 este numit vicar
administrativ la Galați. În anul 1909 se reîntoarce la Iași (vicar administrativ și arhiereu cu titlul de
„Băcăuanul”).
La 18 februarie 1912 a fost ales episcop de Huși (și înscăunat în 3 martie 1912), păstorind
aproape 12 ani, „într-o perioadă dramatică din istoria noastră, când România intrase în războiul
pentru întregirea neamului”.
După o bogată activitate de mai bine de 11 ani (la Huși), în decembrie 1923 s-a retras din
fruntea Eparhiei Hușilor, reîntorcându-se la mănăstirea sa de metanie, de la Neamț, pe care a
condus-o în calitate de stareț (între anii 1924-1935).
După ce Mitropolitul Pimen al Moldovei a trecut la cele veșnice (în 12 noiembrie 1934),
personalitatea ierarhului Nicodim Munteanu n-a putut fi neglijată. Astfel că, în 23 ianuarie 1935,
Colegiul Național Bisericesc l-a ales pe Nicodim în fruntea Mitropoliei Moldovei, instalarea sa
având loc la Iași în 9 februarie 1935.
În urma trecerii neașteptate la Domnul a Patriarhului Miron Cristea (în 6 martie 1939),
Colegiul Electoral Bisericesc l-a ales, în 30 iunie 1939, pe Nicodim Munteanu Patriarh al Bisericii
Ortodoxe Române, fiind instalat (la București) la 5 iulie același an (1939). Păstorirea sa a căzut în
vremuri tulburi (cel de al doilea război mondial și instaurarea regimului comunist în România), dar
cu înțelepciune și tact a condus bine destinele Bisericii noastre.
Dacă analizăm activitatea sa culturală, observăm că el a fost unul dintre teologii de frunte din
prima jumătate a veacului trecut. El a alcătuit numeroase lucrări originale, „a făcut traduceri și
prelucrări din literatura teologică rusă a veacului al XIX-lea și începutul celui următor”. Din opera
sa monumentală amintim: a) Lucrări originale și prelucrări: Ce să crezi și cum să trăiești?, Adecă
schema credinței și moralei creștine, București, 1905, 47 p. (ed. a X-a, 1935, 31 p.); Cuvântări
liturgice, București, 1906, 114 p.; Călăuza creștinului la biserică sau cum se cuvine să stea
creștinul în biserică la slujba Sfintei Liturghii, București, 1907, 96 p. (ed. a XII-a, Neamț, 1943,
102 p. etc.
A trecut la cele veșnice în 27 februarie 1949, fiind înmormântat în Catedrala patriarhală din
București.

18
 V. Biserica Ortodoxă Română între
anii 1948-1989 (Patriarhii Justinian, Iustin și Teoctist)

1. Patriarhul Justinian Marina

Născut dintr-o familie de țărani, la 22 februarie 1901, în satul Suiești, comuna Cermegești,
jud. Vâlcea, a primit la botez numele de Ioan.
A urmat școala primară în satul natal, după care, în urma unui concurs, a fost admis, în
1915, la Seminarul Teologic „Sfântul Nicolae” din Râmnicu Vâlcea, pe care l-a absolvit în 1923,
obținând, în același timp, și diploma de învățător.
Este numit învățător (1923), iar la 14 octombrie 1924 a fost hirotonit preot „pe seama
bisericii” din aceeași localitate (Băbeni-Vâlcea). Menționăm că, în toamna anului 1925 s-a înscris la
Facultatea de Teologie din cadrul Universității din București pe care a absolvit-o în 1929.
Între anii 1932-1933 a fost detașat ca preot la Catedrala episcopală din Râmnicu Vâlcea,
încredințându-i-se, în același timp, funcția de director al Seminarului Teologic din același oraș
(Râmnicu Vâlcea). După un an de slujire la Catedrala episcopală a fost transferat, ca preot-paroh la
biserica „Sf. Gheorghe” din Râmnicu Vâlcea, unde „a desfășurat o activitate pastorală, socială și
culturală de excepție” timp de 12 ani (până în 1945).
Între timp, vrednicul preot Ioan Marina rămânând văduv, i s-au deschis noi perspective pe
linia ierarhiei superioare bisericești. Astfel că, în anul 1945 a fost ales arhiereu vicar la Centrul
mitropolitan din Iași, cu titlul de „Vasluianul”; s-a călugărit la Mănăstirea Cetățuia, din apropiere
de Iași, sub numele de Justinian, în 11 august 1945, iar în ziua următoare (12 august 1945) a fost
hirotonit arhiereu, în Catedrala mitropolitană din Iași, de către Mitropolitul cărturar Irineu
Mihălcescu al Moldovei, împreună cu arhiereii Antim Nica și Valerie Botoșăneanul.
La 19 noiembrie 1947, Marele Colegiu Electoral Bisericesc l-a ales Arhiepiscop al Iașilor și
Mitropolit al Moldovei, înscăunarea sa la Iași, făcându-se la 28 decembrie 1947.
Păstoria sa în fruntea Mitropoliei Moldovei a fost doar de câteva luni, deoarece, în 27
februarie 1948, trecând la cele veșnice Patriarhul Nicodim Munteanu, Mitropolitul Justinian a
devenit, canonic, locțiitor de Patriarh al Bisericii noastre.
În ziua de 24 mai 1948, același Mare Colegiu Electoral Bisericesc l-a ales pe Mitropolitul
Justinian Marina Arhiepiscop al Bucureștilor, Mitropolit al Ungrovlahiei și Patriarh al României,
iar mai apoi, a fost înscăunat la București cu mare fast, la 6 iunie 1948.
Între înfăptuirile sale din cei 29 de ani de patriarhat, amintim, doar, pe cele mai
reprezentative.
Între anii 1948-1952 a fost reorganizat și învățământul teologic ortodox, din 1952 până în
1989, funcționând doar două Institute Teologice de grad universitar: la București și Sibiu (altele
fiind desființate de regimul comunist), precum și șase Seminarii Teologice: București, Buzău,
Mănăstirea Neamț, Cluj-Napoca, Craiova și Caransebeș.
Din anul 1949, pe lângă revista Biserica Ortodoxă Română, întemeiată în 1874 au apărut
altele noi: Ortodoxia, Studii Teologice și Glasul Bisericii, la București (ultima a Mitropoliei
Ungrovlahiei), Mitropolia Moldovei și Sucevei (la Iași), Mitropolia Ardealului (la Sibiu), Mitropolia
Olteniei (la Craiova), Mitropolia Banatului (la Timișoara).
În anul 1950, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române „a hotărât – pentru prima oară
– trecerea unor ierarhi, călugări și credincioși români în rândul sfinților și generalizarea cultului
unor sfinți ale căror moaște se găsesc în țara noastră, iar canonizarea lor solemnă s-a făcut în
1955”.
Cu toate că unele eparhii au fost desființate de regimul comunist (iar unii ierarhi au avut
domiciliul forțat), a reușit, totuși, ca unele dintre acestea să fie reînființate (Episcopia Alba-Iulia)
19
sau ridicate la rang de Arhiepiscopie și anume Cluj, Galați și cea Misionară din America.
A fost Doctor Honoris Causa al Institutului Teologic Universitar din București.
A închis ochii pentru veșnicie în 26 martie 1977 și a fost înmormântat în 31 martie (1977),
în biserica Radu Vodă din București, în mormântul pe care și l-a pregătit din vreme pentru trecerea
sa la Domnul.

2. Patriarhul Iustin Moisescu

S-a născut în 5 martie 1910, în satul Gândești, comuna Albești, jud. Argeș, din părinții
Maria și Ioan Moisescu, la botez primind numele de Iustin.
A frecventat Școala primară în satul natal (1916-1921), după care a urmat cursurile Liceului
„Dinicu Golescu” din Câmpulung Muscel (între 1921-1922), de unde s-a transferat ca bursier la
Seminarul Teologic „Patriarhul Miron”, din același oraș (seminar al orfanilor de război), pe care l-a
absolvit ca șef de promoție în luna iunie 1930.
După ce a absolvit Seminarul Teologic din Câmpulung Muscel, datorită rezultatelor sale
deosebite, Patriarhul Miron Cristea i-a acordat o bursă de studii la Facultatea de Teologie a
Universității din Atena, pe care a frecventat-o vreme de patru ani (octombrie 1930 – iulie 1936).
După ce s-a reîntors, Patriarhul Miron Cristea, văzând rezultatele excepționale ale tânărului
Iustin Moisescu, l-a recomandat pentru o bursă de studii (în special pentru aprofundarea limbilor
moderne), la Facultatea de Teologie Romano-Catolică din Strasbourg-Franța. Aici, vreme de doi
ani (1934-1936), pe lângă pregătirea din cadrul universității, și-a pregătit în paralel teza de doctorat
în Teologie. Astfel că, în toamna anului 1936 s-a reîntors la Atena unde, după un alt an universitar
de specializare (1936-1937) și-a susținut în iunie 1937 examenul de doctorat în Teologie (la
vestitul profesor Dimitrios Balanos), cu teza: Evagrie din Pont. Viața, scrierile și învățătura (în
limba neogreacă), obținând, din nou calificativul arista (magna cum laude).
Reîntors acasă în toamna anului 1937 tânărul doctor în Teologie, Iustin Moisescu și-a
echivalat titlurile de licență și doctor în Teologie de la Atena, în cadrul Facultății de Teologie a
Universității din București.
A fost numit apoi profesor de limba latină la Seminarul „Nifon Mitropolitul”, unde în anul
școlar 1938 s-a remarcat prin pregătire și metodă didactică de excepție.
Este numit profesor la Facultățile de Teologie Ortodoxă din Varșovia, Suceava, București.
Vreme de 17 ani, cât a predat în învățământul teologic superior, profesorul Iustin Moisescu
s-a dovedit un cadru didactic bine pregătit, sobru și exigent; pe lângă activitatea didactică (cu
studenții și doctoranzii în Teologie), „a desfășurat, de asemenea, o bogată activitate la cursurile de
îndrumare misionară și socială a preoților la Institutul Teologic Universitar din București”; între
anii 1948-1949 a fost membru în Comitetele de conducere ale Institutului Biblic de Misiune Ortodoxă
și ale redacției revistei Biserica Ortodoxă Română, în cadrul cărora și-a adus o contribuție de
seamă la creșterea prestigiului lor.
La 26 februarie 1956, Colegiul Electoral Bisericesc l-a ales pe „profesorul Iustin Moisescu
ca mitropolit al Ardealului…”
Păstorirea sa la Sibiu a fost de scurtă durată (abia 10 luni), fiindcă în urma trecerii la Domnul
a Mitropolitului Sebastian Rusan al Moldovei (la 15 septembrie 1956), Mitropolitul Iustin Moisescu a
fost ales (10 ianuarie 1957) și înscăunat (13 ianuarie 1957) ca Mitropolit al Moldovei (în Catedrala
mitropolitană din Iași).
A păstorit Mitropolia Moldovei peste 20 de ani, după care, în urma morții Patriarhului
Justinian (la 26 martie 1977), a devenit Patriarh Locotenent al Bisericii Ortodoxe Române. Peste
câteva luni, Colegiul Electoral Bisericesc l-a ales (în 12 iunie 1977), Arhiepiscop al Bucureștilor,
Mitropolit al Ungrovlahiei și Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, fiind înscăunat în Catedrala

20
patriarhală din București la 19 iunie 1977.
În calitate de patriarh a inițiat însemnata colecție intitulată: Părinți și Scriitori Bisericești, în
90 de volume; până în prezent s-au tipărit aproximativ 50 volume; a fost tipărită colecția: Arta
creștină în România, în 6 volume; Sfânta Scriptură (în 1982), Noul Testament (1979), cărți de cult,
cărți de rugăciuni, manuale pentru Institutele Teologice și Seminariile Teologice, volume de
spiritualitate ortodoxă, teze de doctorat ș.a.
S-au restaurat câteva monumente de artă: Catedrala Patriarhală, mănăstirile: Curtea de
Argeș, Zamfira, Căldărușani, Ţigănești, Cheia, Viforâta, Dealu, Cernica ș.a.
A trecut la cele veșnice în 31 iulie 1986, fiind înmormântat (la 3 august 1986), în Catedrala
patriarhală din București.

3. Patriarhul Teoctist Arpașu

A văzut lumina zilei la 7 februarie 1915, în satul Tocileni, de lângă Botoșani, într-o familie
de țărani evlavioși, Marghioala și Dumitru Arăpașu, la botez primind numele de Teodor. A urmat
școala primară în satul natal. În aceeași perioadă a fost atras de viața mănăstirească, fiindcă mergea
adesea cu părinții săi la Mănăstirea Vorona, din apropierea ținuturilor natale.
Astfel că, din „fragedă tinerețe a intrat în viața monahală [ca frate de mănăstire la Vorona și
Neamț, din 1928] cu gândul spre desăvârșire…”
La 14 septembrie 1931 era elev la Seminarul Monahal de la Mănăstirea Neamț.
În toamna anului 1932 (după ce frecventase un an cursurile Seminarului Monahal de la
Neamț) a fost admis la Seminarul Monahal de la Mănăstirea Cernica (de lângă București).
Trei ani mai târziu, la 6 august 1935, s-a călugărit la Mănăstirea Bistrița-Neamț, primind
numele de Teoctist.
În ziua de 4 ianuarie 1937 a fost hirotonit diacon (ierodiacon) de către arhiereul Ilarion Mircea
Băcăuanul pe seama Mănăstirii Bistrița-Neamț, continuându-și, totodată, cursurile seminariale de la
Cernica, pe care le-a absolvit în vara anului 1940.
În toamna anului 1940 s-a înscris la Facultatea de Teologie a Universității din București,
unde, în 1945 și-a luat licența în Teologie.
În perioada studiilor universitare a îndeplinit diferite misiuni în cadrul Arhiepiscopiei
Bucureștilor, precum și cea de diacon la Patriarhie. Cu data de 1 martie 1945, ierodiaconul Teoctist
a fost transferat, la cerere, la Iași, unde la 25 martie 1945 a fost hirotonit preot (ieromonah), pe
seama Catedralei mitropolitane (din Iași).
Fiind remarcat ca o ființă plină de inițiativă și dinamism a fost numit mare eclesiarh al
Catedralei mitropolitane din Iași, exarh al mănăstirilor din Moldova (1946-1948) și între timp
hirotesit arhimandrit, iar apoi numit vicar administrativ al Mitropoliei Moldovei (1948-1950), de
către vrednicul de pomenire, vlădica Justinian, mai târziu Patriarh al României. Apreciindu-i-se
înfăptuirile, Patriarhul Justinian a propus Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, pe la
începutul anului 1950, ca arhimandritul Teoctist să fie promovat în postul de Episcop vicar
patriarhal.
După ce Sfântul Sinod a aprobat recomandarea Patriarhului Justinian Marina (la 28
februarie 1950), vrednicul arhimandrit Teoctist a fost hirotonit arhiereu cu titlul de „Botoșăneanul”,
în 5 martie 1950, în biserica „Sf. Spiridon-Nou” din București, de către Patriarhul Justinian,
Mitropolitul Firmilian al Olteniei și Episcopul Chesarie al Dunării de Jos.
După ce dobândise o bogată experiență în administrația bisericească (avându-l drept model pe
Patriarhul Justinian), la 28 iulie 1962 a fost ales Episcop eparhiot la Arad.
De pe această treaptă, Congresul Episcopiei Ortodoxe Române Misionare Ortodoxe
Române din America l-a ales pe postul de Episcop la Detroit (S.U.A.), iar Sfântul Sinod al Bisericii

21
Ortodoxe Române l-a validat, acordându-i rangul de arhiepiscop; din motive subiective nu i s-a acordat
intrarea în S.U.A. și astfel n-a putut fi instalat în scaunul în care a fost ales oficial.
După trecerea la cele veșnice a Patriarhului Iustin Moisescu (în 31 iulie 1986), Vlădica
Teoctist a ajuns locțiitor de Patriarh. Este ales Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române la 9
noiembrie 1986 și întronizat la 16 noiembrie 1986.
În perioada când s-a aflat în fruntea Bisericii Ortodoxe Române au fost publicate: Sfânta
Scriptură (1988, 1993, 1999), Sfânta Scriptură (format mic, imprimată în Olanda), în 1990; o versiune
revizuită a Noului Testament (1993); a fost reeditată Biblia de la București din 1688, în anii 1988 și
1998; au fost tipărite noi traduceri din Sfinții Părinți și scriitori bisericești, cărți de slujbă, manuale pentru
Seminariile Teologice și Institutele Teologice etc.
A trecut la Domnul în 30 iulie 2007 și înmormântat în Catedrala Patriarhală din București
(3 august 2007).

22