aproape de figura maternă decât de figura paternă şi se reprezintă ca fiind mai mici.

Dimpotrivă, Holtz arată că tinerii de sex masculin se reprezintă la fel de frecvent aproape de
figura maternă ca şi de cea paternă, în timp ce fetele se desenează într-un număr mai mare
lângă figura maternă. Aceste diferenţe reflectă probabil schimbările legate de vârstă şi de sex
în procesul de identificare şi de separare-individuare la copii, adolescenţi şi adulţi tineri.
Acceptarea socială de către co-vârstnici este o variabilă care influenţează diferit fetele
şi băieţii în realizarea desenului familiei. în fapt, dimensiunea figurilor parentale ale fetelor
acceptate social este mai mare decât cea a băieţilor acceptaţi de co-vârstnici, iar dimensiunea
figurii materne este superioară la fetele acceptate în raport cu cele respinse (Rabinowitz,
1992).
Validitate
Validitatea desenului familiei a fost pusă în evidenţă utilizând diferite tehnici. In
rezumatul unei publicaţii, din nefericire în limba daneză, Soes (1984) arată că a dovedit
validitatea desenelor familiei în acţiune la unsprezece copii între 11 şi 13 ani, prin evaluările
învăţătoarelor. Deren (1975) arată validitatea interpretărilor desenelor realizate de 239
membrii din 91 de familii.
La rândul său, Conant (1989) demonstrează validitatea de construct a desenului
familiei în acţiune utilizând două sisteme de cotare, unul obiectiv şi celălalt subiectiv. Cu o
Scală semantică diferenţială a familiei {Semantic Differential Family Scale), Shaw (1990)
arată validitatea desenului familiei în acţiune, şi aceasta pentru copiii de culoare americani din
centrul Statelor Unite.
Lieberman şi Baer (1992) au studiat percepţiile a cincizeci de subiecţi cu vârste între 9
şi 17 ani, comparând desenele familiei în acţiune cu două măsuri obiective: o scală a mediului
familial, Family Environment Scale şi un instrument vizând îngrijirile şi ataşamentul parental,
Parental Bonding Instrument. Scorurile astfel obţinute sunt corelate cu scorurile cantificate
ale desenului familiei în acţiune. Caracteristicile desenului se dovedesc a fi în relaţie cu
calităţile relaţiilor parentale, ceea ce concordă cu teoria psihodinamică a dezvoltării.
Printre studiile ce aduc dovezi asupra validităţii desenului familiei cităm pe cel al lui
O' Brien şi Patton (1974). Aceşti doi autori au comparat desenele familiei în acţiune cu
scorurile la School Behavior Checklist (un instrument completat de învăţătoare destinat
descrierii comportamentului şcolar al copilului), la Children's Manifest Anxiety Scale (o scală
de anxietate a copilului) şi la Coopersmith SelfEsteem Inventory (un inventar al stimei de
sine). Rezultatele lor arată că pentru copiii care reprezintă figura parentală foarte activă şi
puternică, nivelul de anxietate manifestă este ridicat şi scorul pe scala stimei de sine este
scăzut. Dimpotrivă, când figura parentală este personajul cu care se identifică copilul, stima
de sine a copilului este ridicată. Cercetarea lui Tharinger şi Stark (1990) arată că abordarea
calitativă a desenului familiei în acţiune este corelată în mod semnificativ cu auto-evaluarea şi
stima de sine, ca şi cu aspectele funcţionale ale familiei.
În scopul evaluării pregătirii pentru şcoală a copiilor mici (5 şi 6 ani), Longmaid
(1994) a strâns 200 de desene ale familiei. Cotarea utilizată este clasificarea desenelor a lui
Kaplan şi Main (1986) bazată pe teoria ataşamentului. Aprecierea învăţătoarei, referitoare la
comportamentul elevilor săi, este în relaţie cu această clasificare a desenelor, la fel ca şi
motricitatea fină, aptitudinile cognitive şi statutul socio-economic. Datele pun în evidenţă o
bună validitate a acestei clasificări pentru populaţia studiată.
Majoritatea studiilor relizate cu desenul familiei sau cu desenul familiei în acţiune
arată, deci, că datele obţinute sunt valide atunci când se ia în considerare ansamblul datelor
obţinute.
Analiza indicilor izolaţi, dimpotrivă, este descurajantă. De exemplu, Acosta (1990)
pune în legătură două variabile ale desenului familiei în acţiune, indicând proximitatea
interpersonală (bariere între personaje şi distanţa între membrii familiei) cu o măsură de
autoevaluare a relaţiilor familiale şi cu un chestionar completat de învăţătoare şi de către
părinţi. Cele două variabile indici alese în desenul familiei în acţiune pentru a reprezenta
proximitatea interpersonală nu se dovedesc a fi în legătură cu celelalte măsuri ale relaţiilor
familiale. Un alt exemplu îl constituie studiul realizat de Holtz, Brannigan şi Schofield (1980)
asupra 28 de elevi şi 44 de eleve de liceu. Holtz şi colaboratorii au administrat trei
instrumente pe baza desenului familiei în acţiune. Ei au arătat că nu există o corelaţie
semnificativă între distanţa ce separă subiectul de ceilalţi membri ai familiei în desen şi cele
două scale utilizate pentru evaluarea distanţei interpersonale.
Cele două exemple de cercetare a indicilor univoci arată cât de inutil ar fi să încercăm să
facem o analiză simplificată a indicilor provenind din desenul familiei. Acest test îşi relevă
întreaga bogăţie doar atunci când se ia în considerare întregul ansamblu de indici grafici şi
când ne construim treptat