interpretarea: indicii trebuie articulaţi între ei de către clinician pentru ca acesta să

emită ipoteze la un prim nivel; apoi, în conjuncţie cu indicii de nivel superior se precizează
ipotezele; şi, tot aşa, diferitele niveluri încastrându-se unele în altele, pentru ca în final să se
ajungă la o interpretare globală (a se vedea Figura 1). Subliniem că diferenţele de funcţionare
între nivelurile conştient şi inconştient sunt reflectate de complexitatea interpretării. Este,
deci, de înţeles că eşecurile suferite de cercetători în munca lor de validare sunt în parte legate
de dificultăţile în stabilirea unei distincţii între nivelurile manifeste şi latente şi de trasarea
legăturilor de la cauză la efect între aceste nivele.
Fidelitate.
Utilizând, în teza sa de doctorat, două sisteme de cotare (unul obiectiv şi celălalt
subiectiv), Conant (1989) demonstrează că desenul familiei în acţiune poate fi cotat fidel cu
cele două sisteme. Din punctul său de vedere, Morval (1974) a cerut de la trei judecători să
corecteze patruzeci de desene ale familiei. Judecătorii nu dispuneau decât de informaţii de
bază: sexul şi vârsta copilului, nivel socio-economic şi compoziţia fratriei. Judecătorii au
obţinut o concordanţă ridicată în cazul în care copilul a desenat familia sa adevărată
(dimpotrivă, concordanţa este mai redusă când este vorba de familia imaginară). Pentru a
confirma acest rezultat, să menţionăm că în trecerea în revistă a publicaţiilor referitoare la
desenul familiei în acţiune, Handler şi Habenicht (1994) notează că, după studiile realizate,
fidelitatea între judecători este foarte ridicată (procentajele acordului variind între 87 şi 95%).
Studiile de fidelitate test-retest sunt mai puţin numeroase şi ajung la rezultate mai
variate. în 1976, Morval şi Laroche au obţinut patru desene ale familiei de la nouăsprezece
fete de 7 şi 8 ani, la interval de patru săptămâni. Rezultatele s-au dovedit stabile în planul
caracteristicilor generale, al structurilor formale şi al conţinutului. Studiul lui Morval şi
Lazarus (1983) realizat pe cincizeci de copii din ciclul primar de şcoală, evaluaţi la interval de
două săptămâni cu desenul familiei în acţiune, arată că fidelitatea variază între 46 şi 90%.
Dar, să nu uităm că desenul familiei ia în calcul sentimentele şi percepţiile copilului la un
moment dat, cel al realizării desenului. Dimpotrivă, fidelitatea în timp este mai mare pentru
celelalte variabile, fiind vorba, de exemplu, de omisiuni ale părţilor corpului sau de desene
realizate pe dosul foii (10 la 90%).

2. Evaluarea relaţiilor intra-familiale

Reprezentarea constelaţiei familiale a copilului prin intermediul desenului familiei este
considerată ca unul din cele mai bune teste proiective. Este motivul pentru care mai multe
studii efectuate cu acest test se referă la relaţiile familiale atunci când legăturile cuplului
parental sunt dizolvate. Cobla şi Brazelton (1994) menţionează interesul utilizării testului
desenului familiei pentru descoperirea percepţiilor copiilor asupra recăsătoririi părinţilor lor.
Berger (1994) notează că desenele reflectă ambianţa familială, natura relaţiilor, rolurile,
alianţele şi factorii de stres şi descrie cum se simte copilul faţă de ceilalţi membri ai familiei.
Testele desenului familiei permit copiilor să-şi exprime într-o manieră acceptabilă percepţia
lor asupra familiei. Obţinerea acestei informaţii permite şi planificarea intervenţiilor pentru
diminuarea conflictelor, creşterea sentimentului de apartenenţă la noua familie, precum şi
ameliorarea calităţii vieţii acestor co% ii.
Comparaţia a douăzeci şi doi de copii de 6 până la 8 ani cu părinţi divorţaţi şi a
douăzeci şi doi de copii de aceeaşi vârstă din familii intacte, le-a permis lui Cargo şi
Pestalozzi (1990) să arate că, în funcţie de apartenenţa la o familie intactă sau divorţată,
conceptul de familie este perceput diferit. De exemplu, băieţii din familii separate au maji
frecvent tendinţa de-a uita tatăl în desenele lor.
Cu ajutorul desenului familiei, Morval (1975) a realizat trei studii asupra copiilor fără
tată. Prima concluzie reieşind din aceste studii este că aceşti copii asociază timpul în care cei
doi părinţi trăiau împreună unei perioade mai fericite în viaţa lor. Cei ai căror părinţi s-au
separat dovedesc o imagine de sine mai perturbată, mai multă anxietate şi mai multă
ambivalenţă faţă de tată. în fine, cei al căror tată este mort relevă mai multă ambivalenţă faţă
de mamă şi faţă de ei înşişi.
Lucrarea de doctorat realizată de Sindou, şi publicată în 1991-1992, se referă la
imaginea de sine şi la reuşita şcolară a optzeci de copii de 9 până la 12 ani. Acest studiu a fost
efectuat în special cu ajutorul al desenului familiei, pe copii cu părinţi divorţaţi sau
nedivorţaţi. Rezultatele acestei cercetări arată despre copiii cu părinţi divorţaţi că exprimă o
reprezentare de sine mai slab valorizată în desenul familiei, numai dacă au un eşec la şcoală.
Spigelman, Spigelman şi Engelson (1992) au studiat desenele familiei a 54 de copii din
familii divorţate şi tot atâţia copii din familii intacte. Băieţii cu părinţi divorţaţi omit fratriile
mai frecvent decât fetele sau băieţii cu părinţi nedivorţaţi. Pentru toţii copiii, tatăl are un rol
important. Exprimarea