UNIVERSITATEA ŞTEFAN CEL MARE DIN SUCEAVA

FACULTATEA DE INGINERIE ALIMENTARĂ

DEPARTAMENTUL DE TEHNOLOGII ALIMENTARE,
SIGURANŢA PRODUCŢIEI ALIMENTARE ŞI A MEDIULUI

AUDITUL MEDIULUI

Legislația națională și comunitară privind protecția mediului

Cadru didactic:
Lect.dr. Hoffman Dan
Studentă:
Bălici Liliana
Program de studii:PCM
Anul: III

SUCEAVA, 2020

 Politica de mediu: principii generale și cadrul de bază

1
 Politica de mediu europeană se bazează pe princiipile precauției, prevenirii,, colectării la
sursă și “poluatorul plătește“. Programele multianuale de acțiune pentru mediu stabilesc
cadrul pentru viitoarele acțiunii în toate domeniile politicii de mediu.

 Temei juridic
Articolul 11 și articolele 191-193 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene
(TFUE). UE are competența de a acționa în toate domeniile politicii de mediu, precum
poluarea aerului și a apei, gestionarea deșeurilor și schimbările climatice. Sfera de aplicare a
competenței sale este limitată de principiul subsidiarității și de cerința unanimității în Consiliu
în ceea ce privește aspecte precum cele de natură fiscală, amenajarea teritoriului, utilizarea
terenurilor, gestionarea cantitativă a resurselor de apă, alegerea surselor de energie și structura
aprovizionării cu energie.
 Origini și evoluție
Politica de mediu europeană a fost adoptată în cadrul Consiliului European de la
Paris din 1972, unde (în urma primei conferințe ONU privind mediul) șefii de stat sau de
guvern europeni au declarat că este nevoie de o politică comunitară de mediu de însoțire a
expansiunii economice și au solicitat un program de acțiune.
Actul Unic European din 1987 a introdus un nou titlu „Mediul”, care furniza primul
temei juridic pentru o politică de mediu comună care are drept obiective conservarea calității
mediului, protejarea sănătății umane și asigurarea unei utilizări raționale a resurselor naturale.
Revizuirile ulterioare ale tratatului au consolidat angajamentul Uniunii față de protecția
mediului și rolul Parlamentului European în dezvoltarea acesteia.
Prin intermediul Tratatului de la Maastricht (1993), mediul a devenit un domeniu
oficial de politică a UE, s-a introdus procedura de codecizie, iar votul cu majoritate calificată
în Consiliu a devenit regulă generală. Tratatul de la Amsterdam (1999) a stabilit obligația de
integrare a protecției mediului în cadrul tuturor politicilor sectoriale ale UE, în vederea
promovării dezvoltării durabile.
Prin intermediul Tratatului de la Lisabona (2009), „combaterea schimbărilor
climatice” și dezvoltarea durabilă în relațiile cu țările terțe au devenit obiective specifice.
Personalitatea juridică i-a permis astfel UE să încheie acorduri internaționale.
Principiul „poluatorul plătește” este pus în aplicare prin intermediul
Directivei privind răspunderea pentru mediul înconjurător , care vizează prevenirea sau
remedierea daunelor aduse mediului (și anume, speciilor sau habitatelor naturale protejate,
apei și solului). Operatorii care desfășoară anumite activități profesionale, precum transportul
de substanțe periculoase sau activități care presupun evacuări în apă, trebuie să ia măsuri
preventive în cazul unei amenințări iminente la adresa mediului. Dacă s-au produs deja
pagube, operatorii sunt obligați să adopte măsurile adecvate pentru remedierea acestora și să
suporte cheltuielile aferente.
Domeniul de aplicare al Directivei a fost extins de trei ori pentru a include gestionarea
deșeurilor extractive, funcționarea siturilor geologice de stocare și, respectiv, siguranța
activităților petroliere și gaziere offshore.
În plus, de când a apărut pentru prima dată în urma unei inițiative a Consiliului
European de la Cardiff din 1998, integrarea preocupărilor legate de mediu în cadrul altor
domenii de politică ale UE a devenit un concept important la nivelul politicilor europene. În
ultimii ani, integrarea politicii de mediu a înregistrat progrese semnificative, de exemplu, în
domeniul politicii energetice, astfel cum s-au reflectat în dezvoltarea în paralel a pachetului

2
energie/climă al UE sau în Foaia de parcurs pentru trecerea la o economie competitivă cu
emisii scăzute de dioxid de carbon până în 2050.

 Evaluarea impactului asupra mediului și participarea publicului

Anumite proiecte (private sau publice) care ar putea avea efecte semnificative asupra
mediului, de exemplu, construirea unei autostrăzi sau a unui aeroport, fac obiectul unei
evaluări a impactului asupra mediului (EIM). De asemenea, o serie de planuri și programe
publice (de exemplu, privind destinația terenurilor, transportul, energia, deșeurile sau
agricultura) fac obiectul unui proces similar care poartă denumirea de evaluare strategică de
mediu (SEA).
În cazul acesteia, aspectele ecologice sunt deja integrate în etapa de planificare, iar
posibilele consecințe se iau în considerare înainte de aprobarea sau autorizarea unui proiect, în
vederea asigurării unui nivel sporit de protecție a mediului. În ambele situații, consultarea
publicului reprezintă un aspect fundamental. Acest lucru se datorează Convenției de la
Aarhus, un acord multilateral de mediu sub auspiciile Comisiei Economice pentru Europa a
Organizației Națiunilor Unite (UNECE), care a intrat în vigoare în 2001 și la care UE și toate
statele sale membre sunt părți.
Convenția garantează publicului trei drepturi: dreptul cetățenilor de a participa la
luarea Deciziilor în probleme de mediu, dreptul de acces la informațiile referitoare la
mediu deținute de autoritățile publice (de exemplu, privind starea mediului sau starea
sănătății oamenilor în cazul în care aceasta este afectată de starea mediului) și dreptul de
acces la justiție în cazul încălcării celorlalte două drepturi.

Programele multianuale de acţiune pentru mediu stabilesc cadrul pentru viitoarele

acţiuni în toate domeniile politicii de mediu. Cel de-al şaptelea Program de Acţiune pentru
Mediu al UE, 7 PAM, stabileşte nouă obiective prioritare în domeniul mediului care vor
trebui atinse până la 31 decembrie 2020:
 protecţia, conservarea şi consolidarea capitalului natural al UE;
 transformarea UE într-o economie competitivă cu emisii reduse de carbon, mai
verde şi mai eficientă din punct de vedere al resurselor;
 protecţia cetăţenilor UE împotriva presiunilor asupra mediului, precum şi a
riscurilor pentru sănătate;
 maximizarea beneficiilor legislaţiei UE din domeniul mediului;
 îmbunătăţirea informaţiilor şi datelor necesare definirii politicii de mediu;
 asigurarea investiţiilor pentru politicile din domeniul mediului şi a schimbărilor
climatice la un preţ corect;
 îmbunătăţirea integrării aspectelor de mediu şi coerenţa cu alte politici;
 sporirea durabilităţii oraşelor din UE;
 creşterea eficacităţii UE în confruntarea provocărilor la nivel regional şi global.

3
 Protejarea mediului este esenţială pentru calitatea vieţii generaţiilor prezente şi
viitoare. Provocarea actuală este reprezentată de combinarea protecţiei mediului cu creşterea
economică continuă într-o manieră care să fie sustenabilă.
În domeniul protecţiei mediului există un număr mare de organizaţii care asigură
conservarea, analiza şi monitorizarea mediului în diferite modalităţi. Aceste organizaţii de
mediu pot fi globale, regionale, naţionale sau locale.
Organismele internaţionale şi europene cu atribuţii în domeniul protecţiei mediului
sunt următoarele:

 Organizaţia Naţiunilor Unite – ONU

ONU a fost înfiinţată la 24 octombrie 1945 când un număr de 51 de ţări s-au angajat să
menţină pacea prin cooperare internaţională şi securitate colectivă. Astăzi, aproape toate
naţiunile lumii sunt member ONU: în total 192 de state.
ONU oferă mijloace pentru rezolvarea conflictelor internaţionale şi pentru formularea de
politici în chestiuni care ne afectează pe toţi. În cadrul Organizaţiei toate statele membre –
mari sau mici, bogate sau sărace, cu vederi politice şi sisteme sociale diferite – au un cuvânt
de spus şi drept de vot egal.
 Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu (UNEP)

Principalul organism al ONU, UNEP, creat în vederea protecţiei mediului, a fost

înfiinţat imediat după Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Mediul Uman, desfăşurată la
Stockholm în anul 1972 şi are mandatul de a coordona la nivel mondial integrarea
politicilor de protecţie a mediului în celelalte sectoare în vederea asigurării unei dezvoltări
durabile.

 Comisia pentru Dezvoltare Durabilă a Naţiunilor Unite (CSD)

CSD a fost creată în anul 1993, ca urmare a Conferinţei Naţiunilor Unite pentru Mediu şi
Dezvoltare (UNCED) de la Rio de Janeiro din 1992. CSD este format din reprezentanţi ai 53
de state aleşi odată la 3 ani. CSD are sesiuni anuale axate pe diverse tematici ale dezvoltării
durabile, pilonul cel mai important al dezvoltării durabile fiind protecţia mediului.

 Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD)

Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare este o reţea de dezvoltare globală a ONU,
care pledează pentru dezvoltare şi conectează statele prin accesul la cunoştinţe, experienţe şi
resurse menite să ofere oamenilor o viață mai bună. Liderii lumii s-au angajat să îndeplinească
Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului până în 2015, inclusiv obiectivul fundamental de a
reduce cu jumătate sărăcia extremă. Prin intermediul reţelei sale internaţionale, PNUD
coordonează eforturile
 Comisia Economică a Naţiunilor Unite pentru Europa (UNECE)

Activităţile desfăşurate de UNECE în domeniu au ca obiectiv protecţia mediului şi a

sănătăţii umane şi promovarea dezvoltării durabile în ţările membre, conform principiilor
Agendei 21.

4
 Scopul este acela de a reduce poluarea pentru a minimiza impactul negativ asupra
mediului şi pentru a evita astfel compromiterea stării factorilor de mediu pentru generaţiile
viitoare.

 Parlamentul European – Comitetul pentru Mediu, Sănătate Publică

şi Siguranţa Alimentaţiei

Înfiinţat în 1973, Comitetul pentru Mediu a fost al 12-lea comitet specializat. Ulterior el a
crescut în mărime (de la 36 la 63 de membri) şi influenţa datorită extinderii responsabilităţilor
şi creşterii interesului publicului. Comitetul este responsabil cu politica de mediu şi măsurile
pentru protecţia mediului, în special vizând:
 poluarea aerului, a solului şi a apei, managementul şi reciclarea deşeurilor, substanţele
şi preparatele, nivelul de zgomot, schimbările climatice şi protecţia biodiversităţii,
 dezvoltarea durabilă,
 măsurile regionale şi internaţionale şi acordurile privind protecţia mediului,
 refacerea mediului afectat,
 protecţia civilă,
 Agenţia Europeană de Mediu

5
Bibliografie
1. https://www.mae.ro/node/35846

2. https://www.europarl.europa.eu/factsheets/ro/sheet/71/keskkonnapoliitika-
uldpohimotted-ja-alusraamistik

3. https://ec.europa.eu/environment/archives/guide/trans/rom.pdf