Răscoala

de Liviu Rebreanu

Apollo și Daphne, Arno Breker

Geneza
a) Încadrare în operă
Scriitorul mărturisește că romanul ”Răscoala” este, într-un fel, o urmare a romanului
”Ion”: ”Dacă ”Ion” este simbolul individual al țăranului român, setos până la patimă de
pământul lui, ”Răscoala” este simbolul colectiv al aceluiași țăran, simbol al energiilor de
care dispune el în contact cu pământul.”
Călinescu aprecia că ”Rebreanu a ales pentru noul roman ”Răscoala” momentul
mișcărilor țărănești de la 1907 pentru a studia problema pământului pe toată întinderea
satului românesc. Titu Herdelea servește prin prezența lui ca conciliator”.
Cu romanul ”Ion”, Rebreanu își precizase înțelegerea problemei pământului și a
raporturilor sociale determinate de acesta.
b) Documentație
Având la bază o documentație temeinică, riguroasă, mărturii ale timpului, literatura
inspirată de evenimente, dar mai cu seamă discuții cu țăranii acelor locuri, ”Răscoala”
reprezintă rezultatul unei strădanii de a înțelege și a recrea artistic universul rural din
Muntenia, răscolit de evenimentele din 1907. Rebreanu a purtat cu sine proiectul romanului
timp de 25 de ani.
c) Obiective
Asemenea lui Honore de Balzac, Maupassant și Emile Zola, Rebreanu s-a apropiat de
lumea satului animat în primul rând de o dorință a demistificării, situând adevărul mai
presus de toate și discreditând fără cruțare clișeul, ignoranța, imaginea idilică, pur
decorativă, lipsa de realism și veridicitate, rupând astfel cu tradiția literaturii poporaniste și
sămănătoriste. Îl deosebește de maeștrii francezi curentul de simpatie față de această lume pe
care o prezintă, nouă în literatura vremii, vizunea epopeică, monumentală, cu atât mai
demnă de respect cu cât nu admite vreo abatere de la rigorile stilului realist și nu sacrifică
nimic din autenticitatea reprezentării. În aceasta se apropie de marele scriitor rus Lev
Tolstoi, căci asemenea acestuia a înțeles și a exprimat forța și slăbiciunea satului, dar a
privit cu stăpânire neliniștitoarea sa forță ascunsă.
Compoziția
 Cartea este alcătuită din două părți, la fel cu romanul ”Ion”, fiecare parte cuprinzând
șase capitole. Prima parte, ”Se mișcă țara”, este o prezentare a condițiilor vieții țărănești și
boierești, a cauzelor care pregătesc și declanșează răscoala. Titlurile capitolelor sunt
sugestive: ”Răsăritul”, ”Pământurile”, ”Flămânzii”, ”Luminile”, ”Friguri”, ”Vestitorii”.
Mișcarea țăranilor este descrisă în partea a doua, ”Focurile”. Gradarea cursului acțiunii se
face ascendent, ilustrată de titurile capitolelor din această parte: ”Scânteia”, ”Flăcări”,
”Focul”, ”Sângele”, ”Petre-Petre”, ”Apusul”.
Structura
a) Roman social integral
Mișcările țărănești din 1907 nu s-au consumat în perimetrul îngust al satului, ci ele au
implicat aproape întreaga societate în ansamblul ei, cu sistemul ei de relații sociale. De aici
decurge caracterul de frescă al acestui roman, vastă prezentare a vieții sociale, economice și
politice de la începutul secolului al XX-lea. Moșieri și arendași, primari și jandarmi, prefecți
și deputați, gazetari și mici funcționari, o întreagă lume, filmată în gesturile ei fundamentale,
individualizată prin câteva trăsături puternice, de caracter, se perindă prin fața noastră,
prinsă în același context grav al problemei pământului. Eroul proeminent, epopeic al
romanului este, fără îndoială, mulțimea, iar meritul cel mai mare al autorului constă în arta
cu care stăpânește și dă viață acestei lumi complexe. Dar absența, de pildă, a lui Platamonu,
a Nadinei sau a lui Titu Herdelea s-ar fi resimțit, căci ar fi micșorat ceva din grandilocvența
întregului, din arcul imens de boltă al romanului.
”Răscoala” este un exemplu de roman integral social, în care o situație de interes
colectiv – războiul, revoluția, răscoala, absoarbe toate resursele individuale, aducând în
prim-plan psihologia colectivă. Socialul nu numai că primează aici, dar copleșește totul în
jur cu o forță teribilă, care amintește caracterul necesar și implacabil al proceselor naturii.
De aici decurge caracterul naturalist al acestei scrieri, apropierea de romanele lui Zola,
care, la rândul său, a înfățișat cu o impresie de viață covârșitoare, cu un realism teribil,
lumea abrutizantă a unei colonii de mineri în ”Germinal”. Și în ”Răscoala” reacția colectivă
domină în chipul cel mai firesc reacțiile individuale. Participăm astfel la drama și
frământarea unei întregi colectivități, nevoite să-și apere dreptul la viață.
b) Cadența de epopee
Narațiunea ”Răscoalei” are suflu de epopee, și aici romanul lui Rebreanu împrumută
ceva din vizunea narativă a clasicilor greci, a lui Homer și Vergiliu. Cine ar putea uita
cadența de epoee, vastă, largă, grandioasă, de un epic monumental, al Odiseei lui Ulise?...
Acțiunea romanului se desfășoară gradat, cu o intensitate crescândă, în episoade dramatice,
impresionante, pornind cu energia unei explozii. Rebreanu are capacitatea unică în literatura
noastră de a zugrăvi sufletul colectiv într-o narațiune de mari proporții, într-o cadență de
cânturi articulate solemn, cuprinzând sub unghiul observației narative lumea unei întregi
epoci. Optând pentru o succesiune de cânturi, în proză, Rebreanu refuză să respecte legile
clasice ale romanului tradițional și elimină prejudecata eroului central. Prim-planurile vor
surprinde mereu masa țărănească, colectivitatea în tensiune, în scăpărarea urii ancestrale, în
revolta deschisă, în apărare, în căderea tragică finală.
c) Vizunea cinematografică
Rebreanu fusese preocupat încă înainte de scrierea romanului ””Răscoala” de virtuțile
arhitectonice ale romanului modern, din care implicațiile cinematografice, deci intuițiile
proprii unei noi arte, nu lipsesc. Succesiunea celor 12 capitole este pe de-a întregul filmică,
la fel ca divizunea lor pe în unități epice scurte, nervoase, pe ”momente” semnificative, care
introduc în proza românească noțiunea de secvență, iar categoria de ritm îi conferă
caracterul ei modern. Romancierul operează asemenea unui cineast cu secvențe de film,
decupate parcă din realitate, uneori fără să adauge nicio explicație, niciun comentariu
tabloului sau dialogului. În aceste condiții înțelegem efortul didactic și pedagogic al
profesorilor noștri de a distanța în mod clar opera ficțională de cea non-ficțională. Talentul
lui Rebreanu, de a crea lumi, de creator de destine și totodată de observator, este uriaș. Satul
Amara, de exemplu, pentru a fi ridicat la viață este filmat în crâmpeie mici, care prin finitul
lor complex se învecinează poemelor în proză, firește, în plan realist.
d) Materia epică se desfășoară pe două planuri: un plan urmărește viața satului, mai
precis viața țăranului din Amara, cel de-al doilea urmărește existența unui grup de moșieri și
oameni politici, oprindu-se în mod deosebit asupra familiei Iuga. Cele două planuri nu sunt
însă complet separate, între ele circulă personaje, opinii. Momentele de confruntare directă
sunt însă cele conflictuale. De cele mai multe ori legătura dintre cele două planuri sociale
ale romanului se realizează prin intermediul personajului-martor Titu Herdelea.
e) Simetria construcției
Și în romanul ”Răscoala”, ca în toate romanele sale, construcția este întru totul adecvată
conținutului operei, sensului și semnificației ei. Valoarea sa de document este tocmai
aceasta: de a suprinde un cerc rotund de viață umană, de umanitate, în zbuciumările sale
lăuntrice și exterioare. Romanul se deschide și se închide cu debaterea problemei țărănești,
aceste discuții conferind simetrie construcției epice. Atât în prolog, cât și în epilog are loc o
discuție în tren, între Titu Herdelea, personajul-martor, fiul învățătorului Herdelea, prezent
și în romanul Ion” și Grigore (Grig) Iuga, fiul bătrănului moșier Iuga, căsătorit cu fiica
acestuia, Nadine. Imaginea drumului încercuind satul deschide și închide romanul ”Ion”,
sugerând o existență închisă, supraviețuind prin reguli și legi proprii, milenare,în care totul
se săvârșește potrivit unui ritual, unor datini străvechi, marcat de marile evenimente ale vieții
satului, de unde derivă caracterul ei de monografie artistică.
Începutul și sfârșitul ”Răscoalei” constituie antiteza drumului închis din ”Ion”. Drumul
acela e ca un hotar izolator, el desparte oarecum satul de lume, îl menține în
patriarhialitatea lui. În ”Răscoala” avem drumul deschis. Trenul învinge spațiile. Satului
liniștit îi ia locul satul dramatic angrenat în istorie.
f) Se disting trei momente: faza dezbaterilor sau pregătitoare, de introducere în
atmosferă, sau expozițiunea, acțiunea insurgentă a maselor sau punctul culminant,
represiunea sau deznodământul.
Subiectul
Folosind tehnica lui Tolstoi din romanul ”Război și pace”, Rebreanu mobilizează un
număr apreciabil de personaje din diverse medii, înfățișând în primul volum al romanului o
cronică a vieții social-politice din România în preajma anului 1907. Facem cunoștință cu
clasa marilor boieri și a micii burghezii social-politice cu proprietăți mai mici, cu sistemul
statal compus din înalți funcționari și uneltele lor de represiune, cu intelectualitatea și mica
burghezie de la orașe și sate, cu arendași, țărani săraci, mijlocași și chiaburi. Chiar dacă nu
toți eroii au aceeași pondere în acțiune, scriitorul dovedește o bună înțelegere și o viziune
justă asupra raporturilor sociale.
În timpul vizitei pe care Titu Herdelea o face împreună cu Grigore Iuga la conacul tatălui
acestuia, Miron Iuga, fiul dascălului din Pripas se ciocnește prima dată de realitatea sumbră
a ”problemei țărănești”. Când se interesează unde sunt pământurile oamenilor, Grigore Iuga
îi răspunde oarecum încurcat: ”Apoi vezi, pământurile oamenilor, asta e chestia țărănească!
Pământurile! Nu prea sunt și unde au fost s-au cam spulberat...”
Rebreanu ne aduce astfel în miezul cărții. Pe dinaintea noastră defilează șirul nesfârșit al
lipsurilor, nedreptăților și suferințelor pe care le îndură țărănimea lipsită de pământ,
exploatată și împilată sălbatic. În sat fierb nemulțumirile și revolta. Necazurile i-au adus pe
oameni la exasperare. Peste tot izbucnesc manifestările de ură. Apoi izbucnește răscoala, a
cărei desfășurare este urmărită pe moșia boierului Miron Iuga, Amara, pe moșia Nadinei,
nora acestuia, Babaroaga, pe proprietățile vecinilor și prietenilor familiei. Știrile care sosesc
la redacția ziarului unde lucrează tânărul Herdelea, comentariile care le însoțesc oferă
imaginea aprinderii răscoalei în toată țara.
Dar curând are loc represiunea: burghezia și moșierimea își dau mâna spre a îneca în
sânge răscoalele. Ultimele pagini ale cărții înfățișează ciocnirea armatei cu mulțimea
răzvrătită, apoi restabilirea ordinii, adică răzbunarea sălbatică a claselor stăpânitoare care
fraternizează pe mormântul celor unsprezece mii de țărani uciși.
Modalități de conturare a eroului colectiv
a) Introducere
Este în opera lui Rebreanu un curent de viață, un suflu animator, care biruiește și
insuficiența desemnului, și densitatea scrisului, și acumularea ternă a detaliilor, ridicând
peste toate acestea o masă impresionantă de oameni trăind cu toate atributele biologice și
morale ale existenței.
b) Contrastul dintre epopeea colectivă și restul romanului
Romanul poate crea impresia că anumiți eroi sunt insuficient de bine realizați sau de
complecși, însă se crează un contrast între acești eroi izolați și epopeea din centru a
răscoalei, epopee ce strivește prin dimensiunile ei orice individualitate din apropierea ei,
înglobând toate personajele într-o acțiune intensă, plină de forță, din care nu mai reușim să
desprindem trăsăturile individuale și acțiunile personale caracteristice, ci numai mișcările
unui suflet colectiv. Rebreanu marchează incursiunea sa spre nucleul operei cu notații
particulare, referitoare la fiecare erou, cu detalii și episoade secundare, cu fapte și reflecții
pregătitoare, până ce toate aceste izvoare și cursuri epice deosebite ajung la un punct de
interferență, de unde pornesc mai departe într-un singur fluviu năvălitor.
c) Țăranii ca individualități
Țăranii, împinși de năzuințe și interese comune și acționând în masă, nu apar în roman
individualizați aparte decât întâmplător, în măsura în care se naște nevoia unei inițiative sau
a unui îndemn. Dar fiecare dintre țăranii lui Rebreanu, de la cel mai șters, Vasile Zidaru, de
pildă, până la cel mai viguros, Petre-Petre, este un ins care, în ciuda desemnului grăbit, se
distinge între ceilalți cu o trăsătură sumbră sau precisă, deschisă, personală. Fiecare are
personalitatea sa care-l deosebește de ceilalți. Primarul Pravilă ține la autoritatea lui și
suferă când când se vede invadat, cârciumarul stă la răspântie, ca un adevărat negustor, și
trage foloase de la toți. Luca Talabă nădăjduiește să stăpânească moșia Nadinei în caz că se
vinde, și nu e cu sufletul la răzmeriță, bătrânul Lupu Chirițoiu, ca și Miron Iuga, nu înțelege
schimbarea vremurilor. Toader Strâmbu, Leonte Orbișor, Trifon Guju, Ignat Cercel, Melinte
Heruvimu (e memorabilă scena agoniei în bordeiul rece a soției acestui țăran sărac), Serafim
Mogoș, fiecare este unul și irepetabil, deosebirile fiind clar sugerate de autor. Este miraculos
faptul că, cu o asemenea tehnică rudimentară, prin câteva linii exterioare și fără să insiste,
Rebreanu însuflețește realist un șir nesfârșit de eroi și că fiecare trăiește distinct, în virtutea
unei forțe creatoare ce animă totul în carte și face totul mobil, divers, viu. Pe toți țăranii îi
reprezintă însă, cu variatele lor aspecte, tânărul sătean Petre-Petre, fecior de văduvă
sărmană, întors căprar din serviciul militar sfârșit de curând și care aduce un început de
mândrie în mijlocul apatiei obștești. ”Petre-Petre este sinteza tuturor energiilor țărănești,
după cum Miron Iuga este sinteza vechilor prejudecăți ale boieriei noastre” spune Liviu
Rebreanu. Dublul apelativ Petre-Petre pare să exprime prin analogie tăria pietrei. Petre-
Petre este printre puținii țărani care este studiat nu numai ca parte a întregului, ci și în sine
și pentru sine. Acest suflet enigmatic, plin de surprize și contradictoriu, evoluează în urcușuri
și coborâșuri, de la ideea de supunere (”cu boierii te învoiești oriunde dacă ești supus și
ascultător”), până la siluirea moșieresei Nadine, apoi la inițiativele de rebeliune. În final el
cade în fruntea răsculaților uciși de gloanțe. Dar imaginea individuală a rămas și în acest
caz subordonată celei de ansamblu.
d) Eroul colectiv
 Din momentul în care a izbucnit răscoala, toți acești eroi se anonimează, se pierd în
masă, devin piesele inconștiente ale unui joc condus de forțe mult mai tari și mai
imprevizibile decțt conștiința lor, a fiecăruia în parte. Detaliile sunt organizate în așa fel
încât atenția nu-l reține pe fiecare în parte, ci rezultanta lor comună. Fiecare individ
săvârșește un gest semnificativ în numele mulțimii, erou colectiv ale cărui reacții urmează
alte legi decât ale insului izolat.
Cu pătrundere și finețe este surprinsă reacția unitară, tipică a mulțimii care ascultă mută,
imobilă și cu ochii ca de sticlă cuvântarea prefectului Boerescu, compusă din truisme ca
”opinca e talpa țării”, ”munca voastră sfântă”, ”țăranul român, cuminte și harnic”,
”interesul țării cere liniște și ordine, fraților!”.”Sutele de fețe cu aceeași expresie păreau a fi
ale aceluiași cap”, observă autorul însuși, iar cuvintele lui Ignat Cercel către Miron Iuga
sunt repetate în mici variante ca de aceeași gură.
Vocile devin simbolice, căpătând o funcție epică precisă. Oricât ar fi de variate, ele
sugerează voința unitară a mulțimii, decisă să-și facă singură dreptate, spontan, fără un
conducător. Și neavând pe cineva care s-o îndemne cu o singură voce, lasă să se audă o suită
de semnale de mare intensitate ale răscoalei. Până de curând șovăitoare, glasurile încep să
se rice îndrăznețe, colțuroase.
În atmosfera încărcată ce precede izbucnirea răscoalei, gesturile primesc semnificații
reverberate adânc, un sunet interior de profeție și destin. După arestarea și închiderea
învățătorului Dragoș, țăranii nu mai au curajul să ridice glasul față de autorități, vorbesc
mai mult între ei, , în pilde, în subînțelesuri, admirabil redate de autor: ” – Bați coasa,
Trifoane? Ori...? întrebă Leonte fără mirare. – O bat să fie bătută! Zise Trifon fără să ridice
capul. – Mi se pare că vrei să cosești înainte de a semăna... – Apoi, dacă trebuie... De!”.
Impenetrabilitatea sufletului colectiv, obișnuit mai mult cu fapta decât cu vorba, este
transcrisă cu multă subtilitate de Rebreanu, desăvârșit psiholog în această privință.
Reprezentanți ai clasei moșierilor
a) Miron Iuga, Grigore Iuga, Nadine
Numai trei figuri prind contur bine definit în primul volum al ”Răscoalei”; a bătrânului
moșier Miron Iuga, impresionant în izolarea lui istorică, a fiului său Grigore Iuga și a
Nadinei, soția acestuia din urmă.
Clasa moșierilor este reprezentată de Miron Iuga, proprietarul domeniilor Amara,
Ruginoasa și Bîrlogu, fire autoritară, aprigă, pentru care exploatarea nemiloasă a țăranilor
prin așa-numitele învoieli agricole estre o practică îndreptățită în mod absolut. Miron Iuga
nu concepe să cedeze măcar o palmă de pământ și când Nadine, plictisită de viața de la țară,
vrea să vândă moșia vecină, Babaroaga, el se oferă cel dintâi s-o cumpere. Rigid, oligarh,
Miron Iuga e un personaj-limită: ”Eu nu concep niciun conflict și nici nu admit măcar
posibilitatea de conflicte între mine și țărani...”
Voința de a poseda pământ e mult atenuată la fiul său Grigore, fire blajină, resemnată și
animată de un simț puternic pentru justiție umană. Ca și tatăl său, el se face ecoul atât al
calităților, cât și al defectelor acestei clase sociale. Înclinat spre o viață comodă,
confortabilă, luxoasă, urmaș degenerat al aristocrației nobiliare, el nu face totuși nimic
pentru a îndrepta starea de lucruri prezentă. Acest lucru era de altfel și dificil, căci însemna
să se opună întregii sale clase, și era mult mai comod să ducă viața celor dinaintea sa,
exprimându-și dezaprobarea față de ei, decât să realizeze realmente ceva. Un lucru demn de
amintit este că el nu înceta să-și exprime opiniile de simpatie față de clasa țărănească și de
regret pentru starea lor demnă de plâns.
În zugrăvirea acestor două tipuri, Rebreanu dă dovadă nu numai de obiectivitate, dar și
de o fină intuiție a caracterelor, ocolind atât idealizarea, cât și alunecarea în ridicol. Miron
Iuga e un feudal obstinat, incapabil de a înțelege evenimentele, dar onest, Grigore e un
proprietar cu vederi liberale, pentru care moșia nu mai e un scop în sine, ci numai u mijloc
de a-și asigura un trai fără griji.
În psihologia colectivă a satului, cele trei caractere reprezintă și trei ipostaze diferite ale
marelui proprietar agricol. Bătrânul Miron Iuga reprezintă conservatorul intransigent,
refractar tendințelor burgheziei orășenești, stâlp neclintit al tradiției și al autoriatrismului
față de țărănime. Grigore, cu idei mai înaintate, este marele proprietar adaptat la etapa
industrializării agricole și a producției intensive, admițând deci și posibilitatea unei
diminuări mai raționale a latifundiilor. Nadine însumează toate defectele proprietarului
mare, absenteist, cultivat prin intermediul arendașului spoliator al țăranului. Vanitoasă,
risipitoare, cochetă, ea este o consumatoare excesivă de capital mobil, într-o viață de lux și
trândăvie.
Miron Iuga își iubește pământul și moare ucis de țărani, cu o logică interioară
nedezmințită; Grigore., cu toată dubla nenorocire suferită, prin moartea tatălui și a soției,
nu-și reneagă principiile democratice, iar Nadine este incapabilă să priceapă ceva din
problema socială în care joacă un rol esențial. Nadine este oarecum ”falsificată” prin finalul
ei: absenteistă, e predestinată să moară în mijlocul țăranilor, înfrățindu-se astfel cu
pământul.
Element de legătură și personaj martor – Titu Herdelea
Prezența lui Titu Herdelea nu are numai meritul de a-l introduce pe cittor în mediul
gazetăresc și în suprastructura societății, zbătându-se, cum singur o spune, între ”zeflemea și
tragedie.” Titu Herdelea își poartă, de-a lungul romanului, bocceaua carieriei sale
debutante, între mici iluzii și aventuri diverse, reușind să închege din evenimente
contemporane un personaj necesar în primul rând economiei romanului. Fără Titu, Grigore
Iuga ar părea deodată convențional și mai mult element de antiteză față de tatăl său. Titu și
Grigore se completează și se armonizează, ca două emisfere ale aceluiași suflet. Aceeași
înțelegere pentru imanența justiției țărănești îi animă și aceeași resemnare acceptată a
împlinirii celor scrise să se întâmple.
Deși, ca simplu specattor al dramei, Titu Herdelea are dreptul de a rămâne șters, el se
dovedește, în ciuda rolului spu episodic, un personaj viabil, plin d viață, ceea ce poate părea
derutant, căci nimic din ce face sau ce spune nu este determinant, totul fiind până la urmă
sugestiv și pregnant. El este un fel de Hermes Trismegistus al acestui roman impresionant,
mesager al zeilor, deopotrivă în destin și în afara destinului.
Arta narativă
a) Gradația epică
În momentul dezbaterilor se acumulează fapte semnificative ca: seducerea unei fete de
țăran, Gherghina, fiica lui Chirilă Păun, de către Aristide Platamonu, fiul arendașului;
pedepsirea țăranilor pentru un furt imaginar; luarea porcului unui țăran, Ignat Cercel,
pentru neplata impozitului; nevasta unui țăran sărac, Melentie Heruvimu, agonizează în
bordeiul rece; tragerea de urechi a unui copil, băiatul lui Pavel Tunsu, de către șoferul
Nadinei; discursul sforăitor al prefectului Boerescu care stârnește revoltă fățișă.
Semnalul îl constituie flăcările izbucnite în satul vecin în seara ce urmează discursului
prefectului. Fără să părăsească firul istorisirii dictat de succesiunea reală, istorică, a
evenimentelor, Rebreanu sugerează cu dibăcie, printr-o savantă dozare a duratei diferitelor
momente, ecoul lor în conștiința oamenilor. În acumularea faptelor ce prevestesc furtuna;
Rebreanu folosește diferite tehnici, în toate punând însă accent pe desfășurarea faptelor, pe
urmărirea mișcării:
- În primele capitole, arta romancierului constă în modalitatea încetinirii cursului
relatării, în acumularea insidios de domoală a situațiilor. Este remarcabilă tehnica
anticipării, cel mai neînsemnat element ducând la același scop, ”totul are funcția unei
cărămizi puse la locul său până la totala înfăptuire a edificiului” – observa George
 Călinescu. Unele episoade durează doar o clipă, dar ne dau sentimentul încordării
dureroase ce plutește în aer. Peste tot se insinuează o înfrigurare neobișnuită, chiar
dacă viața își urmează cursul firesc mai departe. Accelerarea este studiată, rttmul
este ținut uneori în frâu, alteori este lăsat mai liber, apoi iarăși încetinit amăgitor, și
o așteptare chinuitoare plutește peste oameni și peste lucruri... Cititorul capătă
senzația copleșitoare că trăiește într-o atmosferă saturată de ură reținută, de
încordare, neliniște și spaimă;
- Magistrală este analiza momentului de cumpănă, între sfiala rurală și îndrăzneală,
adică determinarea exploziei. Revelatoare este scena confruntării lui Miron Iuga cu
întreg satul strâns la curte;
- Explozia se produce brusc. Ca din nimic mânia devastatoare se dezlănțuie. Din acest
moment ritmul narațiuniii se accelerează, epica romanului se precipită, întâmplările
sunt istorisite cu o repeziciune uimitoare, care cuprinde viețile într-un vălmășag
uriaș. Episoadele sut riguros înlănțuite în ordinea cauză-efect.

Țărani

b) Contraponderea simfonică
Într-un chip cu totul firesc, păstrându-se consecvent imaginea de legătură organică între
episoade, suntem introduși în mediile cele mai diverse: în case țărănești și în conace, în
redacții de ziare și în parlament, în localuri de noapte bucureștene și în încăoperile unui post
de jandarmi rural. Contrastele astfel stabilite dau situațiilor reliefuri puternice, le
individualizează pregnant. Contrapunctate de scenele petrecute în lumea moșierilor,
întâmplările din sat, chiar și cele aparent mai puțin concludente, capătă semnificație,
tipicitate.
Prin contrast cu caracterul spontan al mișcărilor țăranilor, dar și lipsa de organizare și
perspectivă, este zugrăvită faimoasa scenă din parlament, în care premierul noului guvern a
sărutat pe prim-ministrul guvernului căzut, într-un elan de ”înfrățire patriotică”. Un ziarist
de la tribuna presei remarca, pe bună dreptate: ”Pupăturile astea o să usture teribil spinarea
țăranilor!”
În scena confruntării armatei cu mulțimea, deosebirea dintre cele două mase este
fundamentală. În primul caz, în opoziție cu forma, conținutul e inuman. Dimpotrivă, în cazul
masei țărănești, aparențele brutale ascund o esență adânc umană. ”Masei” înghețate,
nemișcate i se opune o masă vie, caldă, însuflețită de idealuri mărețe., chiar în pornirile
stihinice. Prima imagine este demascatoare, arată dezumanizarea, lipsa personalității,
înjosirea omului în unealtă docilă, în mecanisme de exterminare. Cea de-a doua este,
dimpotrivă, înălțătoare, slăvește o cauză dreaptă.
c) Demonstrație de o logică aspră, tipicizarea
Rebreanu a urmărit schițarea unor inși tipici, reprezentativi din punct de vedere
social, fiecare dintre eroii săi fiind încadrat într-o tipologie socială. Prin aceasta el a făcut
din opera sa o demonstrație de o logică aspră, argumentația datorită căreia lucrurile au stat
așa și nu astfel. Diferențierile dintre eroi sunt precumpănitor sociale. Aceeași înclinație
pentru aspectul reprezentativ se manifestă în vorbirea personajelor, toate frazele fiind
deosebit de tipice, expresii de o generalitate maximă, încorporată în cea mai concretă
materie.
d) Realist fără cusururile școlii realiste
Țăranii lui Rebreanu nu sunt concepuți pe temeiul unor scene programatice care umbresc
obiectivitatea scrierilor despre țărani ale lui Zola și Maupassant, în care se simte totuși
ostentația realistă. ”Obiectivitatea metodă” este înlocuită cu ”obiectivitatea natură”,
observă inspirat Vladimir Streinu.
În relatarea evenimentelor dure, romancierul se menține în postura unui observator rece,
imparțial. Faptele sunt notate calm, cu o detașare amintind de impasibilitatea naturii.
Detașare impusă de legile creației obiective, dar exprimând implicit și o filosofie, o atitudine.
Detașarea lui Rebreanu este expresia unei elevații lirice. Romancierul fixează atent, fără
tresărire, întâmplări cumplite, scene sângeroase, încredințat că acestea aparțin inevitabil
ordinii vieții descrise. Nu lipsesc însă momentele de umanitate potențială și uneori manifestă,
ca în scena de o subtilă umanitate în care un țăran, în timpul răscoalei, e fericit că poate
pregăti din lucrurile confiscate un prânz îndestulător pentru soția sa bolnavă. Alienarea,
condițiile aspre de viață nu anulează rersursele de umanitate, ca în scrierile de factură
naturalistă. Acestea ies la iveală mai ales în timpul răscoalei, alternând cu manifestările
brutale. Una din marile intuiții ale scriitorului constă în aceea că răscoala produce și o
eliberare de forța, altfel inerentă, a dezumanizării.
Reacțiile oamenilor sunt la Rebreanu stilizate, supuse unui regim de transfigurare, ca și
cuvintele lor solemne, pătrunse de un ritual al momentelor fundamentale: ”Ferește, măi
creștine, nu strica iarba, că-i păcat de muncă!”
e) Bizarul caracter enigmatic
Este realizat prin suprarealitatea mistrioasă, prin evocarea din adânc a lumii și a
oamenilor. Fiecare cuvânt esre o aluzie și aproape fiecare fapt o anticipare. Reacțiile
veridice ale eroului colectiv încep cu zvonuri despre întâmplări extraordinare. Legende se
creează ușor în tensiunea afectivă și miturile cresc din nimic. Crainicii care trec prin sate pe
cai albi – nimeni nu i-a văzut și toată lumea îi cunoaște. Se spune, se crede, se află... Totul se
profilează halucinant și simplu, jumătate în basm, jumătate în adevăr.
f) Simbolul
Titlurile capitolelor se găsesc în perfectă concordanță cu gradația epică. Primele șapte
capitole, semitonurile, se succedă lent; câte un singur cuvânt numește la modul simbolic
stadiile unei acumulări vestitoare de seisme. Plasate sub titlul general ”Focurile”,
episoadele din a doua secțiune a romanului câștigă, ca într-un spectacol, prin mutații de
decor, în care un ciclu al focului (Scânteia, Flăcări, Focul) lasă locul unui ciclu al morții
(Sângele, Petre-Petre, Apusul). Vizualitatea domină, dar o vizualitate îndemnând la reflecție.
Între capitolele celor două mari secțiuni se observă paralelisme semnificative. Astfel,
capitolul I, ”Răsăritul”, are drept corespondent, în pan secund, capitolului VII, ”Scânteia”.
”Pământurile” trimite simbolic la ””Flăcări”, în aceeași succesiune capitolului
”Flămânzii” îi corespunde ”Focul”.
 Pe de altă parte, capitolul inițial ”Răsăritul” trebuie pus în legătură și cu capitolul final,
”Apusul”, eposul rotunjindu-se sub semnul unei zile lungi de vară, concepută alegoric, o zi
de tragedie antică.
Simbolice sunt și numele unor personaje. Se remarcă aerul discret simbolic al
onomasticii la țăranii din Amara, nume cu rezonanțe biblice: Serafim Mogoș, Melentie
Heruvimu, ori relevând defecte fizice: Toader Strâmbu, Leonte Orbișor. Primarul se numește,
în mod subtil ironic, Pravilă, iar un arendaș odios este Cosma Buruiană.
g) Ritmul
Aparent, ”Ion” ar fi mai aproape de ritmul eposului, pe când ”Răscoala”, prin
concentrarea progresivă din final, pare mai aproape de un ritm dramatic. În ambele romane
eposul și drama coexistă, se interferează, dar ”Răscola” creează îndeosebi impresia de
operă dramatică prin caracterul vorbirii personajelor, al scenelor, al intensității conflictului
dramatic.
h) Încheiere
Deși autorul și-a mărginit orizontul la două-trei comune ale județului Argeș, flăcările din
aceste comune au intensitatea incendiului general, răzvrătirea câtorva sute de inși creează
impresia întregii răscoale țărănești de la 1907. Psihologia, meditația mitică, morala,
ritmurile existenței, toate s-au modelat în funcție de de orizontul agricol, rural, patriarhal
constituindu-se într-un stil de viață.
Adeseori un mare scriitor este comparat cu un demiurg, care creează o lume populând-o
cu făpturi. Pe Liviu Rebreanu e mai nimerit însă să-l asemănăm cu natura care produce și
vestejește cu aceeași indiferență tot ceea ce e muritor. Lumina crudă a dimineții de vară care
învăluie fără participare cele trei personaje umilite din finalul nuvelei ”Proștii” se revarsă
peste întreaga proză a lui Rebreanu, efectul epic al acestei rețineri în narațiune fiind uriaș.

Liviu Rebreanu

Bibliografie: Revista de limba și literatura română (anii ’80 - ’90)