Sunteți pe pagina 1din 9

https://www.historia.

ro/sectiune/general/articol/generalul-berthelot-un-francez-cu-suflet-de-roman

GENERALUL BERTHELOT ȘI ROMÂNII


Articol publicat în ediția 1-2/2019
La 28 ianuarie 1931, moare la Paris generalul Henri Mathias
Berthelot. Acest absolvent strălucit al Academiei Militare Saint-Cyr
(a fost al patrulea dintre cei 342 de absolvenți ai promoției Egipt)
intrase în cel de-al 70-lea an al vieții, aureolat de gloria cuvenită
unui erou al înfruntărilor de la Marna, decorat cu Marea Cruce a
Legiunii de Onoare (1922) și Crucea de Război 1914-1918 cu trei
lauri. La mii de kilometri spre răsărit, într-o Românie miraculos
întregită, la doi pași de vechea cetate a dacilor, Sarmizegetusa, o
localitate îi poartă numele. Un loc mirific, dăruit de statul român
acestui erou al reîntregirii țării în semn de recunoștință, în anul
1923, refugiu de liniște și bunăstare, la care va reveni în fiecare
vară, până la sfârșitul vieții și pe care l-a lăsat, prin testament,
Academiei Române. La moartea sa, în România, drapelele au fost
coborâte în bernă, s-au ținut slujbe de pomenire și, în mod
obligatoriu, în toate școlile din țară s-a ținut câte o oră de curs
despre personalitatea generalului și faptele sale eroice. Totul a
culminat cu ședința solemnă a parlamentului din ziua de 3 februarie
1931. Un, pe cât de spumos, pe atât de precis, rezumat al acesteia
ne-a lăsat Grigore Gafencu. Dincolo de sarcasmul său la adresa
colegilor, Grigore Gafencu ne dă șansa să intuim retorica, felul de a
gândi și de a se exprima, psihologia unor personalități care au
marcat politica românească în perioada interbelică.
„4 februarie 1931. Ieri, ședință de doliu, la Cameră, pentru Berthelot.
Vorbesc toți șefii – Cicio, Mironescu, Duca, Goga, Iorga, Lupu, George
Brătianu, I. Th. Florescu. O revărsare de elocință pompoasă – de dureroase
banalități. Românul are simț critic. Nu are însă măsură. Îndeosebi la
ceremonii funebre, fiecare orator exprimă atâtea regrete ca și cum personal
ar fi pricinuit moartea defunctului.
Cicio plânge și tânjește, pe românește și, vai, pe franțuzește,
abuzând în mod dureros de accentele sale patetice, care uneori, de
pildă, la primirea ce a făcut regelui, au fost atât de reușite.
Mironescu, solemn și grav recită „în numele guvernului, al țării și al
armatei” o litanie jalnică, trăgând cu ochiul la manuscrisul de pe
pupitru. Când isprăvește, zâmbește fericit, căci nu s-a încurcat în
vorbă.
Duca, corect, rotund, sonor – cuvinte frumoase, bine alese, bine
echilibrate – și gol. Goga, prea solemn ca imaginile sale înaripate să
se poată înălța.
Singurul original – nici banal, nici pompos – , uimitor ca întotdeauna, Iorga.
Începe prin a bate câmpii, ca de obicei. Atacă pe cei care, la Iași, nu au vrut
lupta până la capăt. De ce? Nu-l știam, de altfel, un adept al Triunghiului
Morții. Apoi vorbește de «noaptea despărțirii» de la Iași, când misiunea
Berthelot a părăsit țara. Iorga nu a văzut la acea despărțire decât prea
puțină lume: regele, regina și el. Ceilalți români, ingrații, nu au venit. Nu este
exact. Tot Iașiul, toată România în exil erau la gară. Îmi aduc aminte cum în
trăsuri, în căruțe, unii pe jos, cu toții ne-am dus la stația îndepărtată să
salutăm plecarea francezilor. A fost noaptea cea mai neagră, cea mai
dureroasă a întregului război. Iorga nu a văzut în afară de el, decât pe prea
puțini. Așa se scrie Istoria. În schimb, a văzut bine, ultima privire a
generalului Berthelot. Privire de dragoste, de credință, de încredere
desăvârșită în victorie. Aceeași privire, Iorga a văzut-o acum în urmă, când a
vizitat, două zile înainte de moarte, pe bătrânul general. Și pe această temă,
oratorul se avântă, se înalță și isprăvește într-o zguduitoare perorație. Ce
minte sucită! Dar ce talent!! Ce admirabil talent. E singurul mare, printre
pitici, printre minuscule gângănii…”1
Citind acest aproape pamflet, ne putem face lesne o idee despre climatul
intelectual interbelic și vedem că admirabilele formule ale lui G. Călinescu
din Istoria literaturii române de la origini până în prezent nu au răsărit chiar
dintr-un sol arid. Dincolo de ironia mușcătoare a lui Grigore Gafencu, rămâne
prețuirea sinceră și recunoștința pe care poporul român le datorează celui pe
care Regele Ferdinand îl numea cu afecțiune „Berthelot al nostru”, probabil
cel mai iubit ofițer al unei armate străine care a călcat vreodată pe aceste
meleaguri.
Generalul Berthelot sosește în România în data de 15 octombrie 1916 în
fruntea unei Misiuni militare franceze care avea drept scop reorganizarea
armatei române după cascada de înfrângeri înregistrate pe front, după
intrarea sa în război, la 17 august 1916. Sosirea Misiunii militare franceze a
fost primită cu multă speranță în țară, unde înfrângerile de pe front
scindaseră societatea, iar povara responsabilității era pasată dintr-o parte în
alta, precum mingea într-un joc de tenis. Cei care căutau scuze, vorbeau de
forța disproporționată a inamicului, ipoteză neacceptată de toată lumea.
Destui vedeau cauzele dezastrului în altă parte. Octavian Goga, de pildă, își
notase în jurnalul său că: „Aici ne-au adus politicienii ordinari, hoții
improvizați astăzi în moraliști, miniștrii care s-au vândut o viață întreagă,
deputații contrabandiști”2. Orice asemănare cu climatul politic din România
de astăzi este pur întâmplătoare.
Pe acest fond de dezastru iminent, Misiunea militară franceză a fost
așteptată cu multă speranță în vederea reorganizării armatei române, dar
fără mari iluzii, fiind clar pentru toată lumea că cei câțiva ofițeri francezi nu
puteau face minuni peste noapte. Cu aspectul său de urs bonom, veșnic
optimist, cu zâmbetul pe buze, dar și cu prestigiul unui fost combatant la
Marna, generalul Berthelot a cucerit din prima clipă inimile tuturor. Regina
Maria scrie în amintirile sale că, dintre ofițerii străini care activau pe lângă
Marele Cartier General, „mai însemnat dintre toți era generalul Berthelot,
șeful misiunii franceze, trimise în ajutorul nostru. Generalul Berthelot era un
om vesel, rotund la trup și plin de optimism înviorător. Îmi plăcu din prima zi,
dar văzui îndată că va avea mult de învățat până să cunoască pe români și
adevărata stare de lucruri de la noi”.3
Impresia Reginei Maria este confirmată cu asupra de măsură de istoricul
Nicolae Iorga, care scrie într-una dintre cărțile sale: „În sfârșit, pe lângă Rușii
dispuși a-și mânca semințele pe margenea șoselei, dincolo de care ai noștri
mâncau pământul, întâia dovadă de interes a Aliaților ne sosi în persoana
simpaticului, optimistului general francez Henri Berthelot, a cărui înfățișare
singură, reunind ce are mai sănătos și voios burghezia franceză, era în stare
să ridice sufletul. Dintr-o singură aruncătură de ochi, el recunoscu
«admirabila dezorganizare» a noastră, trecând prea ușor poate asupra
dovezilor de restituire a organizației (sic!), pe care le dăduse un Averescu.”4
Tot aspectul fizic prevalează și în portretul pe care Sabina Cantacuzino i-l
face generalului francez, e drept la sfârșitul războiului, în momentele de
glorie prilejuite de înfăptuirea idealului Marii Uniri. Sora lui Ionel Brătianu îl
privește pe generalul Berthelot cumva și prin prisma relației sale cu fratele
ei. Pe vremea în care a fost prim-ministru, Ionel Brătianu a colaborat destul
de bine cu generalul Berthelot, încurajat și de ostilitatea pe care liberalii o
aveau față de generalul Averescu. Ulterior însă, decizia României de a semna
armistițiul de la Focșani (26 noiembrie/9 decembrie 1917) și, mai ales Pacea
de la București (23 aprilie/7 mai 1918), care a fost considerată de Berthelot o
trădare, el fiind convins că armata română devenise suficient de competitivă
pentru a continua lupta și după ieșirea din război a Rusiei, ca urmare a
revoluției bolșevice, relațiile lor au suferit o răceală. Mai ales că gestul
oficialităților române de a semna pacea l-a luat prin surprindere, nefiind
prevenit dinainte. Teama majoră a lui Berthelot nu era legată strict de
România, ci de posibilitatea ca trupele Puterilor Centrale, eliberate de povara
luptelor din Est, să se întoarcă pe frontul Occidental și implicit, împotriva
Franței. Iar în urma semnării armistițiului, cu perspectiva încheierii păcii,
Misiunea militară franceză a părăsit România. Or, chiar dacă Ion I.C. Brătianu
demisionase în 9 februarie 1918, el era privit de generalul Berthelot ca unul
dintre responsabilii pentru rușinosul armistițiu. Să revenim însă la portretul
Sabinei Cantacuzino, condimentat cu o mică înțepătură trecută în contul gurii
slobode a soldaților de trupă. Iată cum îl descrie ea pe generalul Berthelot în
ziua glorioasă a victoriei: „Lui Berthelot i s-a făcut o manifestare specială.
Mama îi scrisese o scrisoare de bun venit. El a cerut să vină cu Ionel să-i
mulțumească. (…). Părea un adevărat taică Burtălău, cum îl chemau soldații
din Moldova, dar era cam amețit de toate succesele lui. Proiecta o călătorie
cu auto-ul prin sate ca să previe bolșevismul; nici vorbă nu era de bolșevism.
Avea aerul de un copil colosal și cam răsfățat, era foarte gras, roșu, mare,
cănit și părea foarte bun.”5
După ce am văzut care a fost prima impresie pe care generalul
Henri Berthelot a lăsat-o asupra românilor, ar fi interesant de văzut
și care au fost primele sale impresii despre români. Din fericire,
generalul a ținut un jurnal, între ale cărui notații zilnice, autorii
ediției românești au intercalat și scrisorile pe care fostul comandant
al Misiunii Militare Franceze le-a expediat din România cumnatei
sale Louise și nepotului său Georges. Ideea este mai mult decât
binevenită pentru că, dacă în jurnalul propriu-zis autorul
consemnează sec niște fapte, după modelul unui jurnal de
campanie, în corespondență încearcă să transmită și semnificația pe
care o dă acelor fapte și întâmplări. Pagina se umanizează, limba se
dezleagă, generalul spune explicit ce gândește în raport cu oamenii
din jurul său și întâmplările la care participă. În plus, fiind adresate
unor membri ai familiei sale, nu marelui public, aceste însemnări nu
reflectă nicio preocupare pentru o eventuală imagine a autorului în
posteritate, nu face paradă de eroism și nu încearcă să edulcoreze
faptele. Doza de credibilitate este, de aceea foarte mare.
Chiar a doua zi după ce a pus piciorul în România, generalul Henri Berthelot
face o observație deloc flatantă despre starea Armatei Române. „16
octombrie (1916 – n.m.) Treziri de dimineață, la trecerea prin Focșani. Opriri
la Râmnicu Sărat, Buzău, Mizil, Ploiești. În aceste gări ne încrucișăm cu
trenuri pline de răniți români evacuați către Moldova. Nu am avut o impresie
prea bună văzând numărul mare de soldați ușor răniți, dintre care mulți nu
au decât o rană superficială la mână. Și în Franța am avut la început un
număr de răniți voluntar și a trebuit să punem rapid capăt acestei forme de
dezertare. Natura umană e peste tot aceeași, iar exemplul negativ e
contagios!”6
Pe măsură ce cunoaște mai bine situația, iar pe linia frontului eșecurile se
înșiră precum mărgelele pe ață, poziția sa devine tot mai acidă la adresa
Armatei Române. Dacă, așa cum spuneam, în Jurnal, tonul este mai
ponderat, exprimarea mai tehnică, faptele sunt relatate doar pentru a fi
memorate fără a li se conferi interpretări și semnificații proprii, în
corespondența cu rudele de acasă generalul spune verde ce gândește, iar
afirmațiile sale nu menajează pe nimeni. Este firesc, așa cum arătam mai
sus, corespondența fiind un act de comunicare privată cu membrii familiei,
nedestinat publicului larg, în care scopul principal al celui care scrie este să
se facă înțeles cât mai bine, inclusiv pe latura trăirilor și sentimentelor pe
care faptele relatate le-au produs în sufletul său. În 28 noiembrie 1916,
generalul îi scrie cumnatei sale, Louise: „De la ultima mea scrisoare, situația
României s-a agravat, în sensul că o ceată de lași, însărcinată să apere
Dunărea la Zimnicea, a rupt-o la fugă în fața câtorva vapoare încărcate cu
nemți și, în loc să tragă la grămadă, i-a lăsat pe germani să pună piciorul pe
teritoriul românesc. (…). Din păcate nu se știe cât se poate conta pe trupe
atât de inconsistente. Azi se luptă bine, iar mâine intră în panică, fără a ști
de ce. (…). Însuși guvernul român dă cel mai trist exemplu de demoralizare.
Sunt pe punctul de a evacua Bucureștiul și toată lumea pleacă spre Iași în
spatele armatelor ruse, pentru mai multă siguranță.”7
Tonul este același și în zilele care urmează. În 9 decembrie, îi scrie din nou
Louisei, iar constatările sale sunt din ce în ce mai lipsite de speranță: „Aici
este imposibil să contezi pe ceva. O trupă care a rezistat bine focului este
oricând capabilă să o ia la fugă, chiar când te aștepți cel mai puțin. Este
exact ceea ce i s-a întâmplat alaltăieri armatei care apăra
Bucureștiul”.8 Sau, în aceeași scrisoare, câteva rânduri mai jos: „Lucrul cel
mai suprinzător este mentalitatea oamenilor de aici. Nimeni nu încearcă să
riposteze. Toată lumea este la pământ. Ofițerii români sunt primii care dau
exemplu negativ. Oamenii cu funcții se gândesc mai ales la propriile interese
și aproape deloc la acelea ale țării. Nu-ți vine să crezi ce lașitate domnește
peste tot!”9 Poate surprinzător, un sfert de secol mai târziu, la începutul altui
război, un alt aliat al românilor ajunsese la concluzii identice cu cele ale
generalului Berthelot. Nefrecventabilul Adolf Hitler obișnuia ca, cel puțin în
primii ani de război, când lucrurile păreau să meargă bine pentru el, să invite
la masa de prânz și la cină unul sau mai mulți colaboratori, în fața cărora se
dezlănțuia în mici dizertații pe teme de actualitate. La un moment dat unuia
dintre colaboratorii săi i-a venit ideea ca un stenograf să stea la o masă
alăturată și să transcrie toate mesajele transmise de führer cu aceste
prilejuri, pentru ca urmașii să poată savura fiecare picătură a acestui „izvor
de înțelepciune”. La prânzul din 17 octombrie 1941, Adolf Hitler a abordat
problema frontului de răsărit, prilej cu care s-a referit, firește, și la România.
Impresiile sale sunt izbitor de asemănătătoare cu cele ale generalului
Berthelot, chiar dacă, între timp, se scurseseră 25 de ani. Iată, însă, ce le
spunea Adolf Hitler apropiaților săi: „Trebuie să știți că în România, în corpul
ofițerilor nu există nimic care să nu se poată cumpăra, ca să nu mai vorbim
despre corupția morală prin care soțiile și fiicele favorizează avansarea
soților și taților lor. Trebuie să spunem că salariile slujitorilor statului sunt
extrem de scăzute.”10 În cursul aceleiași întrevederi, tot Hitler identifica
principalul flagel care erodează societatea românească și recomanda o
soluție radicală, din arsenalul celor care i-au adus trista celebritate la scară
mondială: „Dar oricine se mai lasă corupt trebuie să fie împușcat. Nu trebuie
să dăm înapoi în fața pedepsei cu moartea, când este vorba de a eradica o
epidemie. Dacă risc să fiu ucis, își spune astăzi funcționarul, atunci prefer să
nu am nimic de-a face cu statul; și pleacă, lăsând locul oamenilor cinstiți.”11
Spre sfârșitul războiului, mai ales după victoriile de la Mărăști, Oituz și
Mărășești, impresia generalului Berthelot despre soldații români se schimbă
radical. În timpul bătăliei de la Oituz, generalul Berthelot îi scrie entuziasmat
cumnatei sale: „… Bravii noștri români continuă să se bată cu mult suflet.
Mackensen și arhiducele Joseph și-au unit forțele pentru a ataca: pe de o
parte urcând Siretul cu 12 divizii, pe de alta coborând Oituzul cu altele 5. În
primul moment și sub efectul surprizei, curajoșii noștri ruși au început prin a
da înapoi. Dar aveam la îndemână diviziile române și datorită lor lupta a
putut fi echilibrată. Iată, sunt 10 zile de când durează bătălia și nemții au
putut câștiga numai 5 km de teren, iar acum par aproape depășiți de
situație. În orice caz, acest efort i-a costat pierderi serioase. Niște prizonieri
au declarat că unele companii nu mai aveau decât 25-30 de oameni și că un
regiment era redus la 200 de soldați.”12
O săptămână mai târziu, la 22 august 1917, generalul Berthelot își nota în
jurnalul său, cu o mândrie care se poate lesne citi printre rânduri: „…Am
primit telegrama de la ministerul nostru de război: felicitările armatei
franceze, adresate armatei române pentru frumoasele sale acțiuni la
Mărășești și Mărăști. I le voi comunica lui Prezan.”13
Bunele maniere ale unui înalt ofițer francez și vestita ospitalitate românească
pentru un om aflat în grațiile familiei regale au făcut ca generalul Berthelot
să fie primit peste tot cu brațele deschise și cu toată simpatia. Nici în jurnalul
său, nici în jurnalele altora despre el nu prea sunt de găsit notații ostile. Cu o
singură excepție: generalul (devenit ulterior prim-ministru și mareșal)
Alexandru Averescu. Antipatia lor s-a manifestat de la primul contact și a
durat pe toată șederea Misiunii militare franceze în România. Încă de la
sosirea Misiunii militare franceze în România, generalul Averescu a evitat
orice contact cu generalul Berthelot și, pentru a se pune la curent cu situația
de pe front, francezul s-a văzut pus în situația de a se duce el la Băicoi, locul
în care își avea generalul Averescu Cartierul General al Armatei a II-a.
Primirea de care a avut parte a fost una glacială, fapt consemnat în jurnalul
generalului Berthelot: „Mă primește într-un vagon-salon, în gara Băicoi.
Întâmpinare foarte rece și puțin simpatică, privire falsă, care încearcă să
evite ochii interlocutorului. Ce fel de om poate fi acesta? Critică pe toată
lumea și se plânge că nu i se dau mijloacele de a ataca. Vrea întăriri.
Imposibil, de fapt, de știut ce vrea să facă cu ele. Oare el știe?”14
O altă perspectivă asupra acestei prime întâlniri avea să ofere Constantin
Argetoianu, autorul unor savuroase cărți de memorii. Acesta scrie că
„(Averescu) repeta cui vrea să audă că generalul Berthelot era un cât se
poate de mediocru ofițer de stat major! Multă vreme nici nu voise să ia
contact cu dânsul și a trebuit să vină Berthelot la comandamentul
generalului român să-i facă cunoștința, pentru aparențele unei colaborări
care n-a existat în realitate până la sfârșitul războiului (s.a.). Atitudinea
generalului Averescu față de Misiunea franceză a creat un nou motiv de
divergență între Bacău și Iași. Pe când Prezan trăia în brațele francezilor,
Averescu devenise protectorul tuturor încrezuților (sic!) în sine care se
loviseră de pragul dezastrelor din toamnă, dar care învățaseră ceva din ele,
căci au trebuit să pregătească armata la Mărăști.”15Pentru a fi cu totul
corecți, trebuie să spunem că Argetoianu era un adept al generalului
Averescu, el ocupând chiar postul de ministru al justiției în guvernul condus
de viitorul mareșal.
Pe măsură ce războiul avansa, relațiile dintre cei doi militari au devenit din
ce în ce mai tensionate. În însemnările sale generalul Berthelot îl acuză pe
generalul Averescu de fapte tot mai grave, unele dintre ele demne de Curtea
Marțială. În scrisoarea adresată cumnatei sale Louise, din 12 august 1917, își
dă frâu liber tuturor frustrărilor și resentimentelor: „În schimb, în munți,
numitul Averescu este pe punctul de a-mi confirma părerea personală în
ceea ce-l privește: prea orgolios pentru a accepta sfaturi și nu destul de
inteligent pentru a le înțelege utilitatea; acum este în curs de a acumula
greșeală după greșeală și-l suspectez chiar că face jocul nemților. Este un
pistol a cărui țeavă n-am putut-o vedea niciodată din față și care este pe
deplin capabil să-și trădeze patria”.16
Sarcasmul și disprețul tot mai fățișe ale generalului Berthelot la adresa lui
Averescu sporesc de la o scrisoare la alta. Tonul devine devastator, ca în
primele rânduri ale acestei scrisori către cumnata sa, din 21 septembrie,
1917: „Nimic foarte special pe frontul nostru, dacă n-ar fi micile atacuri
locale duse, împotriva tuturor eforturilor noastre, de această persoană de
nedescris, Averescu, ale căror rezultate sunt departe de a fi proporționale cu
pierderile pe care le aduc; dar această paiață este, pentru multă lume de
aici, un mare militar și va trebui să pună toată armata pe o rână, pentru ca
lumea să-și dea seama de incapacitatea sa.”17
O inedită explicație a acestei ostilități fățișe dă Grigore Gafencu. Acesta
crede că, la mijloc, ca mereu la români, se afla o chestiune de politică
internă. Mizând pe orgoliul firesc al militarilor de carieră, mai ales în vreme
de război, politicienii au subminat continuu în ochii Misiunii militare franceze
credibilitatea și chiar loialitatea generalului Averescu față de țară, până acolo
încât acesta fusese transformat, în ochii multora, înr-un francofob înrăit și un
simpatizant al Germaniei. Toate acestea se mulau perfect pe cv-ul
generalului care își terminase studiile militare în Germania și pe faptul că,
după ieșirea rușilor din război, în urma revoluției bolșevice, devenise un
adept al armistițiului și al păcii cu Puterile Centrale. Dar, iată cum prezintă
Grigore Gafencu evoluția acestui conflict, la început mocnit, apoi din ce în ce
mai exploziv: „Nu-l cred însă nici pe dânsul (pe Averescu – n.m.) un francofob
intransigent. În timpul războiului a suferit de pe urma politicii liberale, care a
întrebuințat toate mijloacele împotriva lui, îndeosebi cele mai josnice intrigi
pe lângă St. Aulaire și Berthelot. Greșeala Misiunii franceze a fost că s-a lăsat
indusă în eroare de aceste intrigi. De aici, răceala și resentimentele lui
Averescu împotriva Franței. Dată fiind însă vanitatea personajului, câteva
cuvinte bune l-ar schimba cu desăvârșire.”18
De altfel, după intrarea sa în politică, pentru a se disculpa – semn că acuzele
la adresa sa dobândiseră o largă răspândire în lumea politică românească –
generalul Averescu a început să scrie o serie de articole în
ziarulÎndreptarea, reunite ulterior într-o broșură scoasă sub egida partidului
său, intitulată Răspunderile. Acolo prezintă, cu argumente militare, viziunea
sa asupra înfrângerilor armatei române pe câmpul de luptă.
Prima misiune a generalului Berthelot în România se încheie la 9 martie
1918, când pleacă din Iași spre Paris, dezamăgit de faptul că românii
încheiaseră armistițiul de la Focșani și se pregăteau să semneze pacea de la
București, după ieșirea rușilor din război. Convingerea sa viguroasă a fost că
Armata Română ar fi putut duce singură mai departe povara războiului. În
ziua plecării, prim-ministru al României devenise, după demisia lui Ion I. C.
Brătianu, chiar „prietenul” său, generalul Averescu. O notiță din jurnalul
generalului Berthelot, dovedește că relațiile lor rămăseseră pe aceleași
coordonate de ostilitate reciprocă. Scrie el că, în seara plecării, imediat după
cină, acum, premier, Averescu „are tupeul de a veni să-mi dea îmbrățișarea
de împăcare”. Ofițerii din jurul generalului francez califică acest gest drept
„Sărutul lui Iuda.”19
Cum Regele Ferdinand a avut inspirația sau norocul de a nu-și pune
semnătura pe Pacea de la București, iar autoritățile române reușesc prin tot
felul de tertipuri să amâne dezarmarea trupelor și predarea armamentului
către Puterile Centrale, guvernul generalului Coandă (instaurat după demisia
guvernului germanofil Marghiloman, la 6 noiembrie 1918) anunță reintrarea
României în război și mobilizarea generală, în ziua de 10 noiembrie 1918.
Chiar a doua zi însă, la 11 noiembrie 1918, se semnează armistițiul de la
Compiègne care consemnează practic sfârșitul războiului, chiar dacă pe
frontul de răsărit vor mai avea loc operațiuni militare mai mult sau mai puțin
sporadice, în Ungaria. Generalul Berthelot va fi retrimis în România, dar va
veni doar pentru a-și savura gloria, a-și revedea mulțimea de prieteni, a
depăna amintiri și a se lupta cu bolșevismul într-o țară în care, vorba Sabinei
Cantacuzino, „nici urmă de bolșevism nu era”. Pentru simțămintele pe care
generalul Henri Mathias Berthelot le nutrea față de această țară este
edificatoare o anecdotă povestită de istoricul Nicolae Iorga, în Memorii-le
sale.
„La Sofia, Berthelot a refuzat să dea mâna generalilor bulgari. La București
n-a admis scuza lor că cei care au tras asupra noastră în Dobrogea erau
comitagii («cu mitraliere») și le-a precizat că el nu e comandatul unei armate
de ocupație, ci cetățeanul român Berthelot.”20 În august, 1917, fusese făcut
cetățean de onoare al României, și, așa cum o dovedește corespondența sa,
era peste măsură de onorat și mândru de noua sa naționalitate.
1 Grigore Gafencu, Însemnări politice, Humanitas, București,
1991, pp. 63-64.
2 Apud, Mareșalul Alexandru Averescu, Răspunderile, Prefață
de Florin Constantiniu, Editura Albatros, București, 1999, pag.
10
3 Maria, Regina României, Povestea vieții mele, vol. III,
Traducere din limba engleză de Mărgărita Miller-Verghi, Ediție
îngrijită și note de Ioana Cracă, București, Editura Eminescu,
1991, p. 184.
4 Nicolae Iorga, România contemporană de la 1904 la 1930.
SUPT TREI REGI. Istorie a unei lupte pentru un ideal
național, Ediție îngrijită, note și comentarii de Valeriu Râpeanu
și Sanda Râpeanu, Studiu introductiv de Valeriu Râpeanu,
Editura PRO, București, 1999, pp. 199-200.
5 Sabina Cantacuzino, Din viața familiei Ion C. Brătianu. 1914-
1919. Cu un adaos de însemnări 1870-1941, Ediția a III-a
revăzută, Note indice și ediție îngrijită de dr. Elisabeta Simion,
Editura Humanitas, București, 2014, p. 240
6 General Henri Berthelot, Jurnal și corespondență 1916-
1918, traducere din limba franceză, Oltița Cântec, ediție, studiu
introductiv și indice Gheorghe I. Florescu, Editura Junimea, Iași,
2018, p. 84.
7 Idem, pp. 102-103
8 Idem, p. 110
9 Idem, pp. 110-111
10 Adolf Hitler, Însemnări intime și politice (iulie 1941-martie
1942), Ediție de François Delpla, traducere de Anca Irimia
Ionescu, prefață de Ioan Scurtu, Corint Books, 2017, p. 132.
11 Ibidem.
12 General Henri Berthelot, op. cit. p. 201
13 Idem, p. 203
14 Idem, p. 88
15 Constantin Argetoianu, Pentru cei de mâine. Amintiri din
vremea celor de ieri, Volumul al III-lea, Partea a V-a (1916-
1917), Ediție și indice adnotat de Stelian Neagoe, Editura
Humanitas, București, 1992, p. 181.
16 General Henri Berthelot, op. cit, p. 199
17 Idem, p. 211
18 Grigore Gafencu, op. cit., p. 50
19 Vezi, Generalul Henri Berthelot, op. cit., p. 287.
20 Nicolae Iorga, Memorii. 1918-1920. Războiul național. Lupta
pentru o nouă viață politică,volumul 2, Paul Editions, București,
2018, p. 82
PARTAJEAZĂ ASTA: