Literatura română

postmodernă
Curs R –E
anul III
 Repere ale postmodernității
• MODERNISM • Postmodernism
Formă Antiformă
Finalitate Joc
Structură Întâmplare
Operă finisată Procesualitate /Happening
Creație Deconstruire
Gen literar/ Delimitare Text/ Intertext
Semnificat Semnificant
Metafizică Ironie
• Postmodernismul nu neagă reperele trecutului (în
anihilare), ci le reconferă o nouă estetică.
• Postmodernismul românesc schimbă orientarea culturii
noastre dinspre modelul francez (pașoptiști) sau german
(junimiști) către cel anglo-saxon. (conflict al generațiilor
culturale – anii 2000).
„Dacă omul modernist era prin excelenţă tragic, strivit, ca
personajele existenţialiste, de confruntarea cu neantul,
vehiculând o mistică a suferinţei și o paranoia intelectualistă
centrată pe omniprezenţa (sau omniabsenţa) sensului,
postmodernul, în schimb, pare să-și fi găsit cel mai confortabil
adăpost chiar în inima neantului. Eliberat de obsesia
semnificațiilor și de tortura căutării adevărurilor absolute, el
pornește de la acceptarea lumii ca poveste, ca realitate „slabă”,
desfondată, pe care un eu iluzoriu o poate explora în toate
direcțiile, cu voluptate senzorială, ca pe o epidermă nesfârșită.
” (M. Cărtărescu, Postmodernismul românesc)
• - atitudinea lucidă / luciditate înainte de toate
• discursul literar este unul lipsit de iluzii sau de iluzionare
(modernismul punea accent pe „convenție”).
• expunerea „convenției” pune în evidență faptul că nicio
creație nu este „naturală”.
• democratizarea actului creației duce la anularea granițelor
convenționale / estomparea distanței autor-receptor/
amalgamarea planurilor „realitate”-„ficțiune”.
• „A nu mai deosebi faptul real de acela livresc, pe cel trăit
de cel imaginat, a postula cu tărie existența difuză și
insidioasă a memoriei imaginare, scutul și unealta poetului
trăitor în postmodernitate.” (Liviu Antonesei)
Real imaginar
Trăit citit scris
Amintit închipuit.
• Distanța dintre ficțiune și realitate se reduce/ planurile se
întrepătrund.
• Nietzsche=realitatea este imaginea propriilor noastre
născociri despre cauze, succesiune, relativitate, lege etc. ->
realitatea însăși devine ficțiune, iar literatura parte a
realității.

• „Realitatea, care nu există ca atare, este construită,

devenind, realitate semnificativă artistic, printr-o acțiune
textuală. În proza optzecistă, mai mult decât în orice alt tip
dominant de proză de până atunci (dar asemănător cu
tipuri marginale ca „Școala de la Târgoviște”, de exemplu),
textul și realul se contopesc, se afirmă și se neagă
alternativ, descriind până la urmă o entitate translucidă,
indeterminată, pe care am numit-o cândva texistență.” (M.
Cărtărescu, P.R.)
M.C.Escher
 Posibil specific al literaturii postmoderne:
- intertextualitate
- pastișă și parodie
- marginalitate (aspecte marginale ale vieții și societății)
- reflexivitate metaficțională (interoghează
convenționalitatea literaturii)
- ficționalizarea experiențelor și a istoriei
- dizolvarea/ transgresarea granițelor
- fragmentarism
- plurivocitate
- fabulație și ornament
- luciditate
- gust pentru kitsch
 Pluralism/ pluralitate
- este abolit conceptul de operă finită și se impune
conceptul textualității („textul este galaxie de semnificanți
și nu o structură de semnificanți”, Roland Barthes).
- textul face parte dintr-o rețea intertextuală infinită (parte
dintr-un text infinit și multiplu) – textul este o realitate ce
„se face” în dialog cu cititorul (se construiește sub ochii lui).
- narațiunea nu mai este o construcție de tip linear
(cronologică), ci una non-lineară, o combinare de
secvențe care pot aparține unor autori sau naratori textuali
diferiți (Femeia în roșu – Adriana Babeți, Mircea Mihăieș,
Mircea Nedelciu).
- se creează iluzia simultaneității (dintre realitate și ficțiune)
ceea ce duce la un caracter caleidoscopic al lumii.
- postmodernul construiește sensul în același timp cu de-
construirea lui.
René Magritte
 Femeia în roșu
- simbolic, face trecerea de la optzecism la postmodernism
(apare imediat după 1989) – deschide o nouă epocă în
literatura română.
- luciditate teoretică (explică autoreferențial tehnica
narativă).
- „E o carte-puzzle, multietajată, minuțios imbricată, în care
alternează registre și tonuri narative de o neobișnuită
bogăție și în care ,,peticele” intertextuale realizează un
colaj în care nuanțele diverselor epoci colizionează într-un
haos ordonat. Nu forma cărții este însă lucrul cel mai
important în cazul Femeii în roșu, ci filozofia36 ei. ” (M.C.-P.
R.)
- senzaționalul (evitat în literatura mare) este căutat ți
asumat de trei teoreticieni, asigurând astfel și caracterul
kitsch și strident al scrierii.
 Femeia în roșu
- povestea romanțată a Anei Cumpănaș care se întoarce să
moară în Banatul natal.
- apogeul este seara în care, îmbrăcată în rochie roșie,
facilitează uciderea amantului ei (Dillinger) la Chicago.
- cei trei autori scriu o dedublare specifica postmodernității:
un roman despre romanul senzațional, utilizând tehnica
pastișei și a restaurației butaforice.(v. fragment 1)
- realitatea încetează să mai existe; spațiul literaturii devine
o lume terță, între real și imaginar, o lume virtuală.
- apare o reconsiderare a temporalității, istoriei, memoriei,
documentarului – faptele „reale” devin „ornamente”
arbitrare într-o lume lipsită de obiectivitate.
- fantezia și „realitatea” se scriu una pe cealaltă la nesfârșit;
lumea devine poveste (v. fragment 2).
Nichel - lui Nicolae Manolescu

Aceasta ora e atât de târzie încât pare

că-și sprijină fragilitatea pe boturile ascuțite ale ogarilor.

Nimic nu e real – dar ce e adevărat?

Poate aceasta lume de nichel care nu-mi seamănă.
Poate aceasta tristețe care nu-mi seamănă.
(Poate aceasta ora de noapte întinsă ca un gât de
pasare sub cuțitul cald al măcelarului).
Dar ce e adevărat?

Nichel, nichel, cât mai mult nichel

în apropierea dumneavoastră!
Uneori dragostea revine ca amintirea fratelui mort
într-un război disperat și absurd.

Nimic nu e real – urlă aerul alunecând pe lângă mine.

Învârtind mecanismul, biela, manivela

un soare albastru își sprijină in iarba
mecanismul absurd, biela, manivela.