TEORIA LITERATURII

Curs introductiv

Noțiuni abordate:
• Ce este teoria ?
• Ce este literatura ?
• Sens, formă şi efect
• Funcţia literaturii
• Textul, codul, cititorul
• Instrumente de lectură

• „TEORIE” ?
• Din grecescul theoria = a contempla, a specula, a privi.
• O teorie propune moduri de a vedea lumea, completându-ne cunoştinţele despre ea.
• Teoria literară (sau teoria literaturii) → explicaţie sistematică
– a naturii literaturii
– a metodelor de analiză literară

Jonathan Culler (Teoria literară, traducere de Mihaela Dogaru, Bucureşti, Cartea Românească, 2003:11-12)
• „teoria, ca gen literar, a ajuns să desemneze opere care reuşesc să provoace şi să impună direcţii noi în alte domenii decât
cele de care par să aparţină. [...] Din 1960 încoace, scrieri din afara domeniului studiilor literare au fost preluate de
oameni care se ocupă cu aceste studii pentru că analizele lor în ceea ce priveşte limba sau gândirea sau istoria sau cultura
oferă explicaţii noi şi convingătoare în chestiuni textuale sau culturale.”
• „genul ‘teorie’ include lucrări de antropologie, istoria artei, studii de film, gender studies, lingvistică, filozofie, teorie
politică, psihanaliză, ştiinţele naturii, istoria socială şi intelectuală şi sociologie.
• Aceste lucrări sunt structurate pe argumente din domeniile respective, dar devin ‘teorie’ pentru că viziunea sau
argumentele lor s-au dovedit sugestive sau productive pentru oamenii care nu studiază acele discipline.
• Lucrările care devin ‘teorie’ oferă explicaţii pe care alţii le pot folosi despre sensuri, natură şi cultură, modul în care
funcţionează psihicul, legăturile dintre experienţa intimă şi cea publică, precum şi cele dintre forţele de mare anvergură
ale istoriei şi experienţa individuală.

CE ESTE LITERATURA ?
• unii consideră “literatură” tot ce s-a tipărit
• alţii identifică literatura cu istoria civilizaţiei
• altă definiţie limitează literatura la “cărţile mari”, cele care indiferent de subiectul lor sunt “remarcabile prin forma sau
expresia lor literară”
• majoritatea istoriilor literare includ şi analiza operei filozofilor, istoricilor, teologilor, moraliştilor, politicienilor şi chiar a
unor oameni de ştiinţă.
• DAR! Folosirea cea mai potrivită a termenului “literatură” e cea limitată la arta literaturii, la literatura de imaginaţie
[fiction, poetry, littérature, belles-lettres...]
• trebuie să includă şi literatura “orală”
• Încă de la început, în Grecia clasică, studiul literaturii s-a ocupat de sens, formă şi efect.
• Sensul ei (la ce se referă/despre ce e vorba) varia de la „realitatea socială” la „idei universale ce transcend realităţi
sociale istorice”. Şi acum unii cred că literatura se referă la natura umană, care este universală şi aceeaşi în fiecare, pe
când alţii se concentrează asupra unor manifestări locale.
• Literatura mai înseamnă şi un exerciţiu formal sau tehnic, utilizarea unor forme şi proceduri precum perspectivă,
naraţiune şi metafore, care alcătuiesc o operă literară, aşa cum e nevoie de o trusă de unelte pentru a construi o casă.
• Literatura e întotdeauna destinată cuiva, unui public care o receptează şi o înţelege într-un anumit fel. Literatura şi
cultura sunt interactive şi aceasta influenţează modul în care gândim, în care simţim şi percepem realitatea
înconjurătoare.

Care este FUNCŢIA LITERATURII ?

• În Poetica sa, Aristotel vorbea despre catharsis (efectul purificator al artei, rolul ei de a-l elibera pe om de pasiunile
josnice). Sensul în care el foloseşte acest termen este controversat.
• Funcţia literaturii = să ne elibereze [scriitori/cititori] de apăsarea emoţiilor. Exprimându-ţi emoţiile, te eliberezi de ele.
• Literatura mai poate avea - o funcţie estetică (a produce plăcere)
- de cunoaştere, etc.
 CUM ESTE STUDIATĂ LITERATURA?
• unii cercetători consideră că literatura este în primul rând produsul unui creator individual → literatura ar trebui
cercetată, în primul rând, prin prisma biografiei şi psihologiei autorului
• alţii caută principalii factori determinanţi ai creaţiei literare în viaţa organizată a oamenilor — în condiţiile economice,
sociale şi politice, sau în alte creaţii colective ale minţii omeneşti, cum ar fi istoria ideilor, a teologiei şi a celorlalte arte
• există un grup de cercetători care caută să explice literatura în lumina Zeitgeist-ului, adică a unui anumit spirit care ar
reprezenta chintesenţa epocii / a unei anumite atmosfere intelectuale, a unui anumit „climat" de opinie, a unei anumite
forţe unitare

• Literatura şi biografia. Cel mai evident factor determinant al unei opere literare este creatorul ei, autorul ; şi de aceea
explicarea operei literare prin personalitatea şi viaţa scriitorului este una dintre cele mai vechi şi mai împământenite
metode de cercetare literară. Biografia poate explica produsul literar propriu-zis (v. Byron, de pildă)
• Literatură şi societate. Au existat încercări de a descrie şi a defini influenţa exercitată de societate asupra literaturii şi de
a stabili şi judeca care e locul literaturii în societate (= abordare sociologică a literaturii; criticii marxişti )
• Multe opere literare (ex. piesele istorice ale lui Shakespeare şi Călătoriile lui Gulliver de Swift) au fost reinterpretate în
strânsă legătură cu contextul politic al epocii respective
• Trubadurul, poetul, scriitorul în general depinde de publicul lui, dar îşi poate şi crea publicul (lansând o modă – vezi
Suferinţele tânărului Werther de Goethe)

• Lectura este condiţionată de existenţa câtorva factori fără de care aceasta nu poate avea loc. Există trei condiţii majore:
• Textul care reprezintă obiectul lecturii;
• Codul, depozitul cultural care este implicit în text şi care-l depăşeşte de multe ori;
• Cititorul

TEXTUL
• Noţiunea de text vine de la latinescul textum (ţesătură). “Text” = orice enunţ vorbit sau scris şi care îndeplineşte în mod
prioritar o funcţie de comunicare.
• din punctul de vedere al poesisului (caracterul formal) şi al receptării, orice text literar are două structuri:
• structura de suprafaţă, totalitatea perioadelor, a frazelor care se succed în timpul lecturii, care se acumulează pe pagină.
În paralel cu lectura, mintea receptorului construieşte un soi de structuri care sintetizează textul citit, reţinând esenţialul.
Aceasta ne trimite la
• structurile de adâncime ale textului, care sunt implicate în text (există, de cele mai multe ori, sub formă virtuală).
Lectura este cea care le scoate la suprafaţă, cea care ne conştientizează.
• Lectura este saltul efectuat de receptor de la structura de suprafaţă la cea de adâncime.
• Pentru a înţelege acest mecanism de salt de la ceea ce se înşiră pe pagină până la ceea ce este dedesubt, teoria literară a
elaborat nişte instrumente (concepte) cu ajutorul cărora înţelegem mai adecvat acest mecanism de lectură, dar şi structura
însăşi a textului.

Avantextul
• = ansamblul de manuscrise, de variante ce preced textul definitiv şi constituie împreună cu acesta un sistem. Avantextul
aproximează, ne ajută să deducem procesul de creaţie. De obicei, acest ansamblu care ţine de geneza textului este restituit
în opera definitivă.
Paratextul
• – relaţia textului cu acele elemente care intră în alcătuirea orizontului de aşteptare al operei. De paratext ţin: titlul,
prefaţa, postfaţa, infrapagina (notele de subsol), ilustraţiile, prezentarea sumară de pe coperta a patra, notele marginale.
Metatextul
– relaţia de comunicare care îl leagă pe un text de altul fără să-l citeze sau să-l numească în mod necesar. Un astfel de
metatext este Ulise al lui Joyce, care de fapt rescrie Odiseea, fără s-o citeze niciodată, însă o rescrie la nivelul unei zile, într-un
oraş din Irlanda.
Hipertextul
– reprezintă de obicei derivarea unui text din altul, fie prin transformare, fie prin imitaţie. Parodia, de exemplu, este un
hipertext.
Intertextul
– tot ceea ce situează în mod explicit un text în relaţie cu alte texte (+ sub forma citării - citat real, încadrat în textul
respectiv, sau fals)
• Intertextul conştientizează şi adânceşte în acelaşi timp un adevăr formulat încă demult şi anume că
• nimic nu este nou sub soare
• totul s-a scris, că tot ce se scrie de fapt se rescrie
• şi că tot universul e o carte în care noi, fiinţe sensibile, facem parte din universul de semne ale acestei cărţi.
• Antiliteratura = o criză a ideii de literatură; concept legat de avangarda de la începutul secolului al XX-lea (dadaism,
suprarealism, futurism, Noul Roman francez, teatrul absurdului, gruparea ‘Tel Quel’ etc.). Literatura e parodiată,
dispreţuită, se neagă ideea de formă, procedeele, construcţia (v. dadaismul).
• Se cultivă antipoezia (poezia nelirică, prozaică, metaforică)
• În proză se vorbeşte despre antiroman (dispariţia epicului, subiectului, psihologiei, intrigii, realismului).
• La Ionescu, Beckett, Adamov, avem antiteatru, cu suspendarea ideii de intrigă, dialog, personaj, cu demontarea
convenţiilor teatrului clasic.
• Antiliteratura duce spre tăcere. Flaubert a visat toată viaţa să scrie o carte despre nimic.