Sunteți pe pagina 1din 98

NOTIUNI DE BAZA DIN

ANATOMIA CORPULUI
OMENESC

Pagina 1 din 98
CELULA
Este unitatea morfofuncţională şi genetică a organizării materiei vii.
Clasificare: - după formă:
 stelate, piramidale, piriforme (ex. neuron)
 ovale (ex. ovulul)
 fusiforme (ex.fibra musculara)
 turtite (ex. epiteliu de acoperire)
 cilindrice, cubice
 cu prelungiri (spermatozoid, neuron)
- după mărime:
 mici (ex. trombocite)
 medii ex. hematii)
 mari (ex. fibra musculară striată)
-după funcţie:
 secretorii (ex. celulele insulare B din pancreas)
 senzoriale (ex. celulele gustative)
 contractile (ex. fibra musculară)etc.
Structura: există 3 componente principale:
1. Membrana celulară: este de natură lipoproteică, alcătuită din 3 straturi.
Ea prezintă o serie de sisteme enzimatice, care realizează schimbul de substanţe
transcelular, determinând încărcarea electrică a acesteia.
2. Citoplasma: are o structură complexă, la nivelul ei desfăşurându-se
principalele funcţii celulare. Aici găsim organite celulare:
→comune (ex.reticul endoplasmatic, mitocondrii, aparat Golgi, lizozomi,
centromer)
→specifice(neurofibrile, corpi Nissl, miofibrile)
3. Nucleul: este situat de obicei central, însă poate lua şi poziţii
periferice (ex. celula adipoasă). Majoritatea celulelor sunt uninucleate (au 1 nucleu),
dar pot fi şi anucleate (0 nuclei-ex. hematia) sau multinucleate (fibra musculară
striată). Nucleul are rol în:
- depozitarea materialului genetic;
- transmitrea informaţiei ereditare;
- coordonarea metabolismului celular.

Pagina 2 din 98
Proprietăţile celulei:
-proprietăţi generale:- metabolismul
-diviziunea(înmulţire)
-proprietăţi specifice: - excitabilitatea (celula nervoasă)
- contractilitatea (celula musculară)
- activitatea secretorie (celula glandulară)
- fagocitoză (macrofagul)
- chemotactism (limfocitul)

ŢESUTURILE
Sunt sisteme organizate ale materiei vii formate din celule similare, care
îndeplinesc în organism aceleaşi funcţii. Celulele sunt unite între ele prin prelungiri
citoplasmatice (desmosomi, hemidesmosomi) sau prin intermediul substanţei
intercelulare.
Clasificare:
1. Ţesutul epitelial - se subclasifică după funcţia pe care o îndeplineşte:
a) Ţesutul epitelial de acoperire: intră în structura pielii, căptuşeşte cavităţile;
b) Ţesutul epitelial glandular: intră în structura glandelor cu secreţie internă,
externă sau mixtă;
c) Ţesutul epitelial senzorial: ce intră în structura organelor de simţ (ex.
mucoasa olfactivă);

Pagina 3 din 98
2. Ţesutul conjuctiv este foarte asemănător ca aspect cu cel epitelial şi este
alcătuit din trei componente principale: celule, fibre conjunctive şi substanţă
fundamentală. Ţesuturile conjunctive în funcţie de consistenţa lor se clasifică în :
 Ţesut conjunctiv moale :
a) Ţesut conjunctiv lax: este ţesutul care umple spaţiile libere dintre organe,
intră în structura pielii, leagă fibrele musculare şi grupele de muşchi ;
b) Ţesut conjunctiv adipos: are rol mecanic şi de izolare termică ;
c) Ţesut conjunctiv fibros: formează fasciile ce acoperă muşchii, intră în
structura tendoanelor şi a capsulei unor organe (ficat, splină, rinichi) ;
d) Ţesut elastic: intră în structura arterelor mari, corzilor vocale, ligamentelor ;
e) Ţesut reticular: formează măduva oaselor .
 Ţesut conjuctiv semidur (cartilaginos): are funcţie
 mecanică, intrând în structura cartilajelor (articulare, traheei, de creştere)
 Ţesut conjunctiv dur (osos): are rolurile de suport, protecţie şi depozit,
intră în structura scheletului fiind format din celule: osteoblaste, osteocite şi
osteoclaste şi substanţă fundamentală (matrice osoasă) .
Ţesutul osos poate fi: - compact (formează oasele lungi, scurte şi late) ;
- spongios (epifiza oaselor lungi) .
3. Ţesutul muscular este adaptat funcţiei de contracţie, fiind format din
celule musculare (fibre musculare). Se clasifică în :
 Ţesut muscular neted: - are o acţiune involuntară şi intră în structura
stratului muscular al tubului digestiv, al conductelor aparatului respirator, urinar,
genital;
 Ţesut muscular striat: - are o acţiune voluntară, formează muşchii
scheletici, reprezentând 40% din greutatea corpului; formează muşchii limbii,
faringelui, 2/3 superioare ale esofagului şi sfincterele: anal, vezical extern ;
 Ţesut muscular cardiac- formează miocardul şi asigură contracţia
cardiacă;
4. Ţesutul nervos este alcătuit din celule nervoase (neuroni), prezentând
prelungiri ale citoplasmei, numite dendrite şi axoni.
5. Ţesutul sangvin (sângele) este un lichid de culoare roşie, cu gust puţin
sărat, alcătuit din plasmă şi elemente figurate. Elementele figurate sunt reprezentate
de globulele roşii (hematii), de globulele albe (leucocite) şi de trombocite (plachete
sanguine).
 Globulele roşii (hematii) sunt în număr de 4-4,5 milioane /mm3 de sânge.
Ele sunt produse de măduva roşie a oaselor spongioase. Au o viaţă scurtă (cam de
100 de zile), apoi sunt distruse în ficat şi în splină. În interiorul hematiilor se găseşte
o substanţă numită hemoglobină care are rolul de a transporta gazele respiratorii sub
formă de oxihemoglobină şi carbohemoglobină.

Pagina 4 din 98
 Globulele albe (leucocitele) sunt mai puţin numeroase (7.500/mm3 ) având
rolul în apărarea organismului. De îndată ce microbii găsesc o poartă de intrare
pătrund în ţesuturi unde având condiţii prielnice se înmulţesc. Leucocitele care se
pot deplasa cu ajutorul pseudopodelor trec prin pereţii vaselor sanguine pentru a
ajunge la locul invadat de microbi prin procedeul numit diapedeză.Tot cu ajutorul
pseudopodelor ele capturează microbii pe care îi digeră, fenomen numit fagocitoză.
Alte leucocite, numite limfocite produc anticorpi, proteine cu rol în distrugerea
structurilor nonself (care nu aparţin organismului).
 Trombocitele sau plachetele sanguine sunt celule de talie mică găsindu-se
într-un număr de 200–400 mii/mm3 de sânge. Ele au rol în coagularea sângelui,
intervenind imediat după ce se produc leziunile. Aici trombocitele se unesc şi
participă împreună cu alţi factori de coagulare din plasmă la formarea cheagului.

PIELEA
(organul tegumentar sau cutanat)

Este un organ receptor ce înveleşte corpul la exterior, având rol în


protecţie şi excreţie. Prezintă receptori tactili, termici, dureroşi, de presiune şi
vibratori.
Din punct de vedere anatomic, pielea este structurată în 3 straturi, de la
suprafaţă spre profunzime :
1. Epidermul: este format dintr-un epiteliu
pavimentos stratificat, aşezat pe o membrană bazală
fiind avascular, dar foarte bine inervat.
2. Dermul: este format din ţesut conjunctiv dens
foarte bogat în vase de sânge şi limfatice, terminaţii
nervoase şi anexe cutanate. La contactul cu epidermul
prezintă un strat papilar format din mici proeminenţe
numite papile dermice ce sunt mai evidente pe degete
şi în regiunea palmară (baza amprentelor utilizate în medicina legală).
3. Hipodermul: este stratul profund al pielii format din ţesut conjunctiv
lax bogat în celule adipoase, organizate în paniculi adipoşi.

Pagina 5 din 98
Anexele pielii :
1. Firul de păr este format dintr-o parte oblică înfiptă în piele, numită
rădăcina firului de păr şi o parte liberă, la suprafaţă, numită tulpină. La rădăcina
firului există: o glandă sebacee care unge firul de păr, un muşchi erector, vase
sanguine şi nervi. Firul conţine celule cu pigment melanic ce dă culoarea părului.
2. Unghiile sunt aşezate pe partea dorsală a degetelor şi sunt formate din lame
cornoase. Unghia are o porţiune vizibilă – corpul unghiei şi o porţiune ascunsă –
rădăcina unghiei. Între corp şi rădăcină există o porţiune albicioasă sub formă de
semilună. Unghia poate fi sediul multor afecţiuni.
3. Glandele sudoripare sunt foarte numeroase (2-3 milioane) întâlnindu-se
mai frecvent pe frunte, buze, axilă, palmă, plantă. Produc un lichid (sudoarea)
asemănător cu urina, în ceea ce priveşte substanţele minerale şi organice.
4. Glandele sebacee au rolul de a secreta o substanţă grasă numită sebum, ce
unge pielea şi firul de păr. Dacă secreţia este abundentă, vorbim de seboree, iar dacă
este scăzută vorbim de ihtioză.
Funcţiile pielii : în protecţie (faţă de agenţi fizici, chimici, infecţioşi), în
imunitate şi în homeostazie (conţine bogate plexuri vasculare, pielea fiind un
important rezervor de sânge, patul vascular cutanat=1/3 din volumul sanguin
circulant); şi în termoreglare ( prin ţesutul adipos din hipoderm şi secreţia sudorală,
care împiedică supraîncălzirea corpului ).

Pagina 6 din 98
APARATUL LOCOMOTOR
Aparatul locomotor este alcătuit din sistemele care participă la susţinerea
corpului şi la locomoţie, adică la deplasarea diferitelor segmente ale acestuia. În
alcătuirea aparatului locomotor intră:
- oasele şi articulaţiile – formează sistemul osteoarticular cu rol pasiv în
mişcare;
- sistemul muscular – reprezentat prin muşchi cu rol activ în mişcare.
I. SISTEMUL OSTEOARTICULAR
A. Sistemul osos:
Cuprinde oasele - organe dure şi rezistente care după forma lor se clasifică în:
1. Oase lungi – predomină lungimea (ex. femur, tibie, humerus, cubitus,
radius);
2. Oase late (plane) – predomină lăţimea şi înălţimea (ex. coxal, omoplat,
parietal, frontal, occipital, stern);
3. Oase scurte – cele trei dimensiuni sunt aproximativ egale (ex. carpiene,
tarsiene);
4. Oase neregulate - ex. vertebre, mandibula, sfenoid, etmoid;
5. Oase pneumatice – conţin cavităţi cu aer (ex. maxilar superior, sfenoid,
frontal);
6. Oasele sesamoide – în apropierea articulaţiilor sau în interiorul unor
tendoane;
7. Oasele suturale – sau wormiene, sunt inconstante.

Conformaţia internă a oaselor:


1. Osul lung este format din două extremităţi numite epifize, o porţiune de
mijloc numită diafiză. La suprafaţă osul este acoperit de periost (o membrană
conjunctivă care asigură protecţia şi nutriţia osului), mai puţin pe suprafeţele
articulare. La nivelul epifizelor se găseşte o lamă de substanţă compactă înspre
exterior care înconjoară substanţa spongioasă. La nivelul diafizei se formează un
cilindru de substanţă osoasă compactă în interiorul căruia se află măduva osoasă. La
copiii aflaţi în perioada de creştere, între diafiză şi epifiză se găseşte un cartilaj de
creştere numit metafiză, care se osifică când creşterea în lungime a osului se opreşte
(la adulţi).

Pagina 7 din 98
2. Osul plan (lat)
Este învelit la exterior de periost, sub care există două lame de substanţă
compactă ce mărginesc substanţa spongioasă.

3. Osul scurt seamănă cu epifiza oaselor lungi.

Măduva osului se găseşte în canalul medular al diafizei oaselor lungi şi în


areolele osului spongios din interiorul oaselor scurte şi late. Ea prezintă 3 varietăţi:
roşie, galbenă şi cenuşie. Măduva roşie are rol hematopoetic, adică este capabilă să
formeze globule roşii (hematii). Odată cu creşterea şi dezvoltarea organismului ea
este treptat înlocuită de măduva galbenă, care este mai puţin activă şi joacă un rol de
rezervă, fiind bogată în ţesut adipos. În oasele persoanelor în vârstă există măduvă
cenuşie, fără rol funcţional.

Funcţiile oaselor

1. Oasele servesc ca suport, sprijin pentru corp şi pentru părţile moi.


2. Determină forma, dimensiunile şi proporţiile corpului şi ale segmentelor
acestuia.
3. Protejează anumite organe importante (craniul protejează creierul, cutia
toracică protejează organele toracice, oasele bazinului protejează organele pelviene).

Pagina 8 din 98
4. Servesc ca element de inserţie pentru muşchi, devenind pârghii pentru
mişcare
5. Reprezintă depozitul de substanţe minerale, cu rol important în menţinerea
echilibrului fosfo-calcic.
6. Prin măduva roşie, oasele generează o mare parte a elementelor figurate din
sânge (celulele sangvine).

Scheletul

Este alcătuit din scheletul capului, al trunchiului şi al membrelor.

Scheletul capului prezintă un număr de 23 de oase împărţite în oasele


craniului (neurocraniul – adăposteşte creierul), oasele feţei (viscerocraniul-
adăposteşte organele de simţ şi elementele iniţiale ale aparatului respirator şi
digestiv).

Pagina 9 din 98
Pagina 10 din 98
Neurocraniul este alcătuit din 15 oase: frontal, occipital, etmoid, sfenoid,
doua parietale, doua temporale, doua cornete inferioare, doua lacrimale, doua nazale
si vomerul. Cele mai importante orificii pe osul frontal sunt: fisura orbitală
superioară prin care intră în orbită nervul oculomotor şi ramura oftalmică a nervului
trigemen.

Viscerocraniul este format din 8 oase: maxilare, palatine, zigomatice,


mandibula si osul hioid.
Osul hioid este un os nepereche situat în partea anteriosuperioară a gâtului,
deasupra laringelui, face parte din scheletul osetofibros al limbii. De osul hioid se
prind muşchii supra şi infrahioidieni.

Pagina 11 din 98
Scheletul trunchiului este format din coloana vertebrală, stern, coaste şi bazin.
1. Coloana vertebrală reprezintă scheletul axial, fiind situat în partea
mediană şi posterioară a corpului. Îndeplineşte un triplu rol: este axul de susţinere al
corpului, protejează măduva spinării, participă la executarea diferitelor mişcări ale
trunchiului şi capului. Este alcătuită din 33-34 de vertebre care sunt aşezate
metameric (una deasupra alteia) şi sunt clasificate în funcţie de regiuni în:
cervicală – 7
toracală-12
lombară– 5
sacrală – 5
coccigiană – 4-5
Structura generală a vertebrei este reprezentată de corpul vertebral aşezat
anterior şi arcul vertebral aşezat posterior, cele două fiind legate prin 2 pediculi
vertebrali. Suprapunerea pediculilor delimitează orificiile intervertebrale (de
conjugare) prin care ies nervii spinali.
Corpul vertebral prezintă o circumferinţă, o faţă superioară şi una inferioară
care se articulează cu vertebrele supra şi subadiacente prin intermediul discului
intervertebral, o formaţiune fibrocartilaginoasă având în centru nucleul pulpos.
Arcul vertebral prezintă o serie de apofize: musculare, reprezentate de apofiza
spinoasă unică, situată median şi apofizele transversale, dreaptă şi stângă şi 4
apofize articulare.
Corpul vertebral, pediculii şi arcul vertebral delimitează orificiul vertebral,
care prin suprapunere formează canalul vertebral ce adăposteşte măduva.

Pagina 12 din 98
Joncţiunile intervertebrale se clasifică în: articulaţiile corpului vertebral ,
articulaţiile apofizelor articulare, apofizelor transverse şi apofizelor spinoase.
Discul intervertebral are multiple roluri:
 menţine curburile coloanei vertebrale;

 readuce coloana la starea de echilibru, prin elasticitatea lui, după


terminarea mişcării;
 redistribuie forţele în toată coloana;
 amortizează presiunile la care sunt supuse diferitele segmente ale

organismului.

Pagina 13 din 98
Pagina 14 din 98
Discurile intervertebrale sunt în număr de 23, şi totalizeză circa ¼ din lungimea
coloanei vertebrale. Discul este o structură fibrocartilaginoasă alcătuită dint-un inel
fibros şi un nucleu pulpos.
Inelul fibros.este situat periferic, este alcătuit din fibre conjuctive şi se inseră profund
pe cadrul osos. Rezistenţa la tracţiune a inelului este asemănătoare cu aceea a
tendoanelor şi creşte de la centru spre periferie. Fibrele inelului se încrucişează între
ele sub un anumit unghi, atunci când discul este comprimat, rezultând micşorarea
discului.
Nucleul pulpos este situat central, fiind format dintr-o masă gelatinoasă şi având forma
unei lentile turtite. În regiunea cervicală nucleul este situat mai anterior, la unirea 1/3
anterioară cu 1/3 mijlocie, iar în regiunile toracală şi lombară este ceva mai posterior.
Practic nucleul pulpos este destul de mobil, deplasându-se în sens contrar mişcării
efectuate de coloana vertebrală. Datorită conţinutului în apă, nucleul este deformabil,
elastic şi extensibil. El este într-o permanentă presiune, orice lezare a inelului fibros
ducând la hernierea acestuia.
Ligamentele sunt benzi fibroase si
elastice, care se întind pe toată lungimea coloanei vertebrale contribuind la statica şi
biomecanica acesteia.

Pagina 15 din 98
Biomecanica coloanei vertebrale:

În mişcările complexe ale coloanei intervin mai multe segmente vertebrale.


Amplitudinea mişcărilor reprezintă suma micilor deplasări dintre două vertebre.
Mişcarea este posibilă, datorită rolului de rulment al nucleului pulpos. Acesta în timpul
mişcării se deplasează în sens opus. Mişcarea este limitată de ligamente, forma
articulaţiilor intervertebrale şi gradul de compresibilitate al discurilor intervertebrale.
Din punct de vedere biomecanic, coloana este în ansamblul ei o articulaţie triaxială,
fiind permise mişcări de: flexie, extensie, înclinare laterală, torsiune sau rotaţie şi
circumducţie.

.
Curburile fiziologice ale coloanei vertebrale:

Pentru a putea menţine poziţia ortostatică a coloanei vertebrale, aceasta nu este


rectilinie, ci prezintă încurbări în două planuri: unul sagital şi unul frontal. Astfel, în plan
sagital există 2 tipuri de curburi: cu concavitatea anterior (ex. curbura toracală şi
sacrală) şi cu concavitatea spre posterior (ex. curbura lombară si cervicală). În plan
frontal curburile sunt mai puţin pronunţate ca in plan sagital. In mod obişnuit întâlnim:
curbura cervicală cu convexitatea la stânga, curbura toracală cu convexitatea la dreapta,
curbura lombară cu convexitatea la stânga. Curbura toracală este primară, fiind
determinată de tracţiunea muşchilor mai dezvoltaţi la membrul superior drept. La
stângaci, curburile frontale sunt indreptate in sens invers.

Pagina 16 din 98
2. Sternul este un os lat, nepereche situat anterior, pe linia mediană a
toracelui. Este format din manubriu, corp, şi apendicele xifoid, care rămâne
cartilaginos până în jurul vârstei de 40 de ani.
3. Coastele sunt în număr de 12 perechi şi împreună cu sternul formează cutia
toracică. Primele 7 perechi se articulează cu sternul şi se numesc coaste adevărate,
următoarele 3 perechi se articulează între ele şi pe urmă cu sternul, numindu-se
coaste false, iar ultimele 2 perechi rămân libere şi se numesc coaste flotante.

Pagina 17 din 98
Pagina 18 din 98
Pagina 19 din 98
Pagina 20 din 98
Pagina 21 din 98
Pagina 22 din 98
Pagina 23 din 98
Scheletul membrelor :

1. membrul superior: - centura scapulară- claviculă şi omoplat


(scapulă)
-scheletul membrului superior liber- humerus,
radius, ulnă (cubitus), 8 carpiene, 5 metacarpiene, 14 falange (câte 3 pentru degetele
II, III, IV şi V şi 2 pentru police).

2. membrul inferior:
- bazinul- os sacru, 2 oase coxale
- scheletul membrului inferior liber- femur, tibie, fibulă (peroneu), 8
tarsiene, 5 metatarsiene, 14 falange (3 pentru degetele II, III, IV şi Vşi 2 pentru
haluce).

Pagina 24 din 98
Pagina 25 din 98
Pagina 26 din 98
Pagina 27 din 98
Pagina 28 din 98
B. Sistemul articular
Totalitatea elementelor prin care se unesc oasele între ele formează articulaţiile.
Acestea sunt reprezentate de formaţiuni fibro-conjunctive şi formaţiuni musculare,
fiind sediul mişcărilor.
În funcţie de mişcarea pe care o permit, articulaţiile se clasifică astfel:
1. articulaţii fibroase sau sinartroze;
2. articulaţii cartilaginoase sau amfiartroze;
3. articulaţii sinoviale sau diartroze.
1. Articulaţii fibroase (sinartroze)
o leagă oasele strâns între ele prin ţesut fibros, dens: membrane sau
ligamente;
o sunt articulaţii fixe, imobile şi nu posedă cavitate articulară;
o se clasifică la rândul lor în : -sindesmoze au suprafeţele articulare unite
prin ligament interosos (ex. coloana vertebrală);
-suturi se întâlnesc numai la nivel cranian
(ex. sutura interparietală);
-gomfoze la implantarea dinţilor în alveolele
dentare.
2. Articulaţii cartilaginoase (amfiartroze)
 legătura între oase se realizează prin cartilaj hialin sau prin fibrocartilaj;

 sunt articulaţii semimobile şi se clasifică în: -sincondroze (discurile

intervertebrale);
-simfize(simfiza
pubiană).
!Osificarea sincondrozelor formează sinostozele.
3.Articulaţii sinoviale (diartroze)
 cele mai frecvente articulaţii;

 sunt articulaţii complexe ce permit mişcări variate;


 se mai numesc şi artrodii ;

 sunt alcătuite din: -suprafeţe articulare,


-cartilaj articular,
-formaţiuni de asigurare a concordanţei articulare
(discuri, meniscuri),
-mijloace de unire (capsula articulară, ligamente).
Lanţul articular reprezintă totalitatea articulaţiilor ce compun o mişcare complexă a
unui segment al corpului.

Componentele unei artrodii


 Suprafeţele articulare sunt acoperite de un cartilaj articular, format din ţesut
cartilaginos hialin, fără nervi şi vase de sânge, cu rol de tampon, amortizor.
Pagina 29 din 98
Distrugerea cartilajului duce la dispariţia mişcării în articulaţia respectivă
(anchiloză).
 Capsula articulară are forma unui manşon ce se inseră pe ambele extremităţi
osoase. Este formată dintr-un strat extern fibros şi unul intern, reprezentat de
membrana sinovială şi este mai puţin dezvoltată la articulaţiile cu mobilitate mare.
Are rol de protecţie şi împiedică răspândirea lichidului sinovial în ţesuturile
vecine.
 Membrana sinovială reprezintă stratul intern al capsulei articulare şi secretă un
lichid gălbui, vâscos, unsuros ce lubrefiază suprafeţele articulare. Membrana
sinovială se răsfrânge şi pe tendoane şi ligamente.
 Cavitatea articulară este un spaţiu virtual cuprins între capetele osoase ce se
articulează şi capsula articulară. În acest spaţiu se găseşte o cantitate mică de
lichid sinovial.
 Ligamentele articulare sunt formaţiuni fibroase ce se inseră pe cele două oase ale
unei articulaţii contribuind la menţinerea lor în contact. Când între suprafeţele ce
se articulează există nepotriviri, apar diferite formaţiuni fibrocartilaginoase,
realizând potrivirea suprafeţelor articulare - de ex. meniscul articular de la nivelul
articulaţiei genunchiului.
Rolul musculaturii este de a menţine prin tonicitate şi elasticitate suprafeţele articulare
în contact. Prin contracţia lor trag de capsula articulară evitându-se formarea de plici
care ar putea fi prinse între suprafeţele articulare.

Biomecanica articulară

Există 3 tipuri de mişcări elementare ce se pot efectua între suprafeţele articulare :


- alunecarea (în articulaţiile plane);
- învârtirea sau rostogolirea (cot, genunchi);
- rotaţia (răsucirea osului în jurul axului său ex. umăr, şold).
Axul articular este o linie teoretică în jurul căreia se execută mişcările unei articulaţii.
O articulaţie poate avea între una şi trei axe. Mişcările complexe se realizează prin
combinaţii de mişcări în jurul axelor articulare.
În funcţie de raporturile oaselor ce se articulează înainte şi după efectuarea unei
mişcări avem :
FLEXIA - cele două segmente se apropie ;
 EXTENSIA - cele două segmente se depărtează, este contrar flexiei;

 ADDUCŢIA - mişcarea de apropiere a unui membru de planul sagital

al corpului;
 ABDUCŢIA - mişcarea de îndepărtare a unui membru de planul
sagital al corpului;

Pagina 30 din 98
 CIRCUMDUCŢIA - mişcare în trunchi de con, cu vârful in articulaţie.
Ea totalizează flexia, extensia, adducţia, abducţia şi le asociază cu rotaţia;
 PRONAŢIA - mişcare de rotaţie a membrului prin care policele sau

halucele se apropie de corp;


SUPINAŢIA- mişcarea inversă pronaţiei.
 Deoarece oasele sunt structuri rigide, care se pot mişca datorită

articulaţiilor sinoviale, au fost asemănate cu sistemele de pârghii, funcţionând


pe acelaşi principiu. În organism există trei categorii de pârghii, caracterizate
prin trei mărimi: punctul de sprijin (S), reprezentat de articulaţie, forţa activă
(F), reprezentată de muşchii care se contractă si rezistenţa (R), reprezentată de

oase.

Pagina 31 din 98

Pârghie de ordinul I – de exempu articulaţia craniului la coloana vertebrală.
 Pârghie de ordinul II – de exemplu piciorul în locomoţie.

 Pârghie de ordinul III – de exemplu flexia antebraţului pe braţ.

Pagina 32 din 98
 Artrodiile se clasifică după următoarele criterii:
 • după numărul oaselor care intră în alcătuirea lor: simple si compuse;

 • după forma suprafeţelor articulare: plane, trohleare, trohoide,

condiliene, în şa, elipsoidale, cotilice (sferoide).


 Articulaţie plană
 Are suprafeţe articulare plane, ce permit numai mişcări de alunecare.

 Articulaţie trohleară
 Un os are suprafaţa articulară în formă de scripete sau trohlee.Celălalt os

are forma de creastă, cu două povârnişuri laterale. Permite mişcări de flexie-


extensie si de lateralitate (reduse).

Principalele articulaţii din corpul uman

1. Articulaţiile centurii pectorale sunt reprezentate de : articulaţia


sternoclaviculară (între manubriul sternal şi faţa articulară sternală a claviculei) şi
articulaţia acromioclaviculară (între faţa acromială a claviculei şi faţa sternală de pe
acromion)
2. Articulaţiile membrului superior liber
a) Articulaţia umărului: se realizează între capul humerusului şi cavitatea glenoidă a
scapulei. Stabilirea unei concordanţe bune între feţele articulare se realizează
printr-o formaţiune fibrocartilaginoasă numită cadru glenoidal.Capsula articulară
este de forma unui manşon şi se inseră, pe de o parte, pe circumferinţa cavităţii
glenoidale, iar pe de alta, pe colul (gâtul) humerusului. Există două ligamente:
ligamentul glenohumeral şi coracohumeral care întăresc articulaţia.

Biomecanica articulară este cea mai


mobilă enartroză a corpului, în ea braţul
execută mişcări de flexie (proiecţia înainte
a braţului până la 90-100 grade),
extensie (mai redusă de 35 de grade),
abducţie, adducţie, rotaţie internă (80
grade), rotaţie externă (50-60 grade) şi
circumducţie.

Pagina 33 din 98
b) Articulaţia cotului este o articulaţie complexă formată din: articulaţia humeroulnară,
articulaţia humeroradială şi articulaţia radioulnară proximală (vezi figura de la pagina
35). Suprafeţele articulare sunt reprezentate de trohleea şi capitul humeral, incizura
trohleară a ulnei şi foseta capului radial. Capsula articulară se inseră pe toate cele trei
oase (humerus, ulnă şi radius). Ligamentele colateral ulnar şi colateral radial
solidarizează articulaţia, care se comportă ca o trohleartroză, permiţând mişcări de flexie
(atinge un unghi de 40 grade) şi mişcări de extensie până la 180 grade.

Pagina 34 din 98
c) Articulaţiile radioulnare se realizează proximal între incizura radială a ulnei şi
circumferinţa articulară a capului radial, iar distal între incizura ulnară a radiusului şi
circumferinţa capului ulnei. Între cele două oase există şi o sindesmoză radioulnară
formată dintr-o membrană interosoasă şi o coardă oblică întinsă între extremitatea
superioară a radiusului şi baza ulnei.
Biomecanica: cele două articulaţii radioulnare acţionează simultan şi sinergic, având
caracterul unei articulaţii trohoide, în care osul mobil este radiusul. Acestea execută
mişcări de rotaţie internă şi externă care însă la nivelul antebraţului şi mâinii, devin
mişcări de pronaţie şi supinaţie (70 grade).

Pagina 35 din 98
d) Articulaţia radiocarpiană (articulaţia
mâinii) se realizează între faţa carpiană a
radiusului şi faţa inferioară a ulnei cu faţa
superioară a scafoidului, semilunarului şi
piramidalului (oase carpiene). Se comportă
ca o articulaţie elipsoidă cu două axe de
mişcare. În jurul axei transversale se execută
flexia şi extensia (60-90 grade), iar în jurul
axei anteroposterioare mişcări de abducţie
(20-30 grade) şi adducţie (40 grade).

3. Articulaţiile centurii pelviene

a) Articulaţia sacroiliacă se realizează între


feţele articulare ale coxalului şi ale sacrului,
fiind stabilizată prin ligamentele sacroiliace anterioare, posterioare şi interosoase,
ligamentul sacrotuberozitar şi sacrospinos. Articulaţia sacroiliacă reprezintă o articulaţie
de tranziţie între diartroză şi sinartroză. Prin mişcări foarte reduse ale sacrului contribuie
la modificarea diametrelor bazinului. Aceste mişcări sunt nutaţia (baza sacrului se înclină
înainte şi în jos iar vârful se deplasează invers) şi contranutaţia (mişcarea inversă).

b) Simfiza pubiană reprezintă articularea celor două oase pubiene. Între acestea se
interpune un fibrocartilaj de forma unei prisme triunghiulare numit disc interpubian.
Ligamentele pubian superior şi inferior solidarizează articulaţia a cărei biomecanică este
reprezentată de distanţarea celor două oase cu adaptarea diametrelor bazinului în timpul
naşterii şi al sarcinii.

Pagina 36 din 98
4. Articulaţiile membrului inferior liber

a) Articulaţia şoldului este realizată de capul femural şi cavitatea acetabulară a


coxalului. Capsula articulară se prinde ca un manşon de marginea externă a

Pagina 37 din 98
acetabului, iar anterior cuprinde în întregime gâtul femural. Ligamentele
care solidarizează articulaţia sunt iliofemural, pubofemural, ischiofemural şi
rotund. Articulaţia permite mişcări în toate direcţiile, de-a lungul a trei axe
principale (flexie - 120 grade, extensie 15-20 grade, abducţie 40 grade,
adducţie, rotaţie şi circumducţie).

b) Articulaţia genunchiului este realizată între condilii femurali, faţa patelară a


femurului, faţa articulară superioară a tibiei şi faţa articulară posterioară a rotulei.
Meniscurile intraarticulare sunt formaţiuni fibrocartilaginoase care se interpun între
suprafeţele articulare asigurând concordanţa între ele. Au forma unor inele incomplete şi
sunt reprezentate de meniscul lateral (cu formă de O) şi meniscul medial (sub forma
literei C). Ligamentele care solidarizează articulaţia sunt patelar, retinaculele rotulei,
ligamentul colateral tibial şi colateral fibular.
Biomecanică: flexia este apropierea feţei posterioare a gambei la faţa similară a coapsei şi
are o amploare de 40-60 grade. Extensia este poziţia de rectitudine a genunchiului,
considerată ca poziţie fiziologică. Mişcările de rotaţie sunt pasive şi se petrec la
terminarea extensiei şi a flexiei, fiind numite mişcări terminale. Mişcările de rotaţie

Pagina 38 din 98
excesivă în articulaţia genunchiului dezinseră sau rup meniscul, mai frecvent pe cel
medial (leziune de menisc).

Pagina 39 din 98
5. Joncţiunile tibiofibulare
Extremităţile oaselor gambei sunt unite între ele proximal printr-o articulaţie, iar distal
printr-o sindesmoză. Între cele două diafize legătura se face prin membrana interosoasă
gambieră care obturează spaţiul interosos de la acest nivel.
6. Articulaţia talocrulară (a gleznei)
se realizează între cele două oase ale
gambei şi talus, singurul os tarsian prin
care piciorul se articulează cu gamba.
Există două ligamente pentru
solidarizare: colateral medial sau
deltoid şi colateral lateral. Articulaţia
permite mişcări de: flexie plantară prin
care piciorul se îndepărtează de gambă
(30-40 grade) şi flexie dorsală prin
care dosul piciorului se apropie de
gambă (30-40 grade).

Pagina 40 din 98
II. Sistemul muscular
Sistemul muscular este format de muşchii striaţi scheletici (care se prind de schelet), care
reprezintă componenta activă a sistemului locomotor. Există o serie de muşchi striaţi ce
se prind de schelet, dar prin funcţia şi aşezarea lor aparţin organelor de simţ sau organelor
viscerale. Ţesutul muscular striat care formează muşchii are rol în contracţie, favorizează
întoarcerea venoasă şi limfatică, şi totodată reprezintă principala sursă de căldură a
organismului.
Muşchii sunt formaţi din corpul muscular (venter) si tendoane, prin intermediul cărora
muşchii se fixează de suprafeţele de origine ca: oase, piele, membrane fibroase, fascii,
septe intermusculare. Inserţia se face totdeauna prin intermediul unui tendon, deşi uneori
acesta nu se poate distinge macroscopic (cu ochiul liber). De obicei, este bine reprezentat.
El este inextensibil şi necontractil, foarte rezistent si de culoare sidefie. Forma lui diferă
de forma corpului muscular.
Dintre cele două capete de fixare ale unui muşchi, unul, de obicei cel proximal, este
originea, iar cel distal inserţia.

Clasificarea muşchilor:
 după formă: - lungi ( în special la membre);

- laţi ( la nivelul trunciului, abdomenului);


- scurţi (de dimensiuni mici, aşezaţi de obicei
profund - muşchii spatelui);
- orbiculari (circulari, înconjoară diferite orificii-ex. orbicular
al gurii)
 după numărul capetelor de origine: biceps, triceps, cvatriceps;
 după gruparea fasciculelor faţă de tendoane: fusiformi, penaţi,
digastrici, muşchi lungi cu inserţii tendinoase;
 după aşezare: -superficiali (cutanaţi sau pieloşi) ex. muşchii mimicii;

-profunzi ;
 după numărul articulaţiilor peste care trec:
- uniarticulari (muşchii scurţi);
- biarticulari ( biceps brahial, croitor);
- multiarticulari (flexorii şi extensorii lungi ai
degetelor).

Anexele musculare:

1. Fasciile musculare sunt formaţiuni ce învelesc muşchiul individual, un grup


muscular sau totalitatea muşchilor unui segment. Au rol de protecţie, de favorizare a
alunecării muşchiului în timpul contracţiei, în menţinerea calibrului unor vene
Pagina 41 din 98
favorizând circulaţia venoasă. Au o mare importanţă în practica chirurgicală, ajutând
la descoperirea vaselor de sânge şi a nervilor, delimitează colecţiile purulente sau
hemoragiile, şi permit propagarea lor într-o anumită direcţie.
2. Retinaculele sunt îngroşări fibroase ale fasciilor de înveliş sub formă de panglică. Au
fost numite şi ligamente inelare. Ele menţin tendoanele în locul unde acestea îşi
schimbă direcţia (ex.retinaculul flexorilor de la nivelul mâinii).
3. Tecile sinoviale sunt formaţiuni cu rol de a favoriza alunecarea tendoanelor în
interiorul canalelor osteofibroase determinate de retinacule. Au formă de cilindru
format din două foiţe care închid o cavitate în care se găseşte lichid sinovial.

tendon

teacă sinovială
4. Bursele sinoviale au rolul unor perne de apă, protejând tendonul sau muşchiul prin
distribuirea presiunii. Au forma unor saci ce conţin o cantitate minimă de lichid. Se
găsesc acolo unde tendonul sau muşchiul alunecă pe o suprafaţă dură.
5. Trohleele musculare (scripete de reflexiune) sunt inele fibroase complete sau
incomplete prin care trec anumite tendoane, schimbându-şi direcţia.

Proprietăţile fizice ale muşchilor


A. Elasticitatea este proprietatea unui muşchi de a se alungi sub acţiunea unei
forţe.
B. Extensibilitatea – continuând alungirea muşchiului acesta va opune o
rezistenţă direct proporţională cu forţa de întindere şi apoi revine la lungimea
iniţială dacă forţa deformatoare încetează.
C. Contractilitatea este proprietatea activă şi cea mai importantă a muşchiului.
Astfel sub acţiunea unui stimul nervos, fibra musculară răspunde printr-o
contracţie, dezvoltând o forţă ce tinde să apropie cele două capete musculare.
Se cunosc mai multe tipuri de contracţii:
1. contracţia izometrică - lungimea rămâne aceiaşi (muşchiul nu se
scurtează), dar se modifică tensiunea internă;
2. contracţia izotonică - muşchiul se scurtează, iar tensiunea rămâne
aceiaşi;

Pagina 42 din 98
3. contracţia auxotonică este o combinaţie între primele două, fiind cel
mai des întâlnită.
În timpul contracţiei, muşchiul îşi modifică volumul prin vasodilataţie şi nu prin
modificarea masei musculare.
D. Tonusul muscular este o proprietate fundamentală a muşchiului cu inervaţia
păstrată. Definiţia clinică: - este o stare de contracţie uşoară şi permanentă a
muşchiului în repaus, manifestată printr-un grad mic de tensiune. Tonusul
variază de la individ la individ, dar şi la acelaşi individ este diferit în funcţie
de activitatea nervoasă (scade în somn) şi paralel cu diferite stări funcţionale
(emoţii, frig, excitaţie, activitate intelectuală). Dispare total doar în narcoza
profundă.
Calităţile caracteristice contracţiei musculare
A. Forţa de contracţie este în raport cu numărul de fibre ce intră în compoziţia
unui muşchi şi cu organizarea internă a acestora (poziţia lor faţă de tendon)
B. Amplitudinea contracţiei este înălţimea la care un muşchi în contracţie
poate ridica o greutate. Depinde direct de lungimea fibrelor componente şi de
starea acestora de întindere în momentul contracţiei.
C. Lucrul mecanic (travaliul muscular) se calculează înmulţind forţa
muşchiului cu amplitudinea mişcării.
Grupele musculare: după poziţia în organism, muşchii somatici se împart în: muşchii
capului, gâtului, trunchiului şi membrelor.
A. Muşchii capului sunt: muşchii mimicii, muşchii cutanaţi grupaţi în jurul
orificiilor orbitale, nazale şi orificiului bucal (orbicularul buzelor), muşchii masticatori
(maseteri şi temporali), muşchii limbii şi muşchii extrinseci ai globului ocular.
Muşchii capului se împart în două categorii: muşchii mimici şi muşchii
masticatori.
Muşchii mimicii sunt numiţi şi muşchi pieloşi, deoarece unul din capete este
legat de piele. Ei dau expresia feţei, iar sub acţiunea sistemului nervos ei se
contractă, permiţând exteriorizarea stărilor psihice. Când contracţia încetează,
pielea revine la normal, la poziţia iniţială. Expresiile faciale se datorează
contracţiei şi destinderii celor peste 50 de muşchi ai feţei (exemplu: muşchii
levatori se contractă în sus, muşchii depresori se contractă în jos)
Muşchiul temporal – permite mişcarea sprâncenelor şi frunţii.
Muşchiul orbicular al ochiului (orbicularis oculi) – muşchi ce înconjoară
ochiul şi coordonează închiderea şi deschiderea pleoapelor.
Muşchiul orbicular al gurii, ridicătorul buzei superioare (levator labii

Pagina 43 din 98
superioris) – coordonează mişcarea maxilarului şi a buzelor.

B .Muşchii gâtului sunt grupaţi astfel:


1. regiunea laterală ce cuprinde trei planuri:
a) muşchiul platisma situat imediat sub pielea regiunii laterale a gâtului
b) planul superficial reprezentat de muşchiul sternocleidomastoidian
Muşchiul sternocleidomastoidian – permite aplecarea şi ridicarea capului, rotirea
şi înclinarea gâtului şi a capului stanga/dreapta
c) planul profund cu muşchii scaleni (anterior, mijlociu, posterior) şi dreptul
lateral al capului
2. regiunea mediană a gâtului cu muşchii suprahiodieni si infrahioidieni
3. muşchii prevertebrali ce ocupă planul cel mai profund al gâtului fiind aplicaţi
direct pe coloana vertebrală. Sunt in număr de trei si se numesc astfel: muşchiul lung al
capului; muşchiul lung al gâtului; muşchiul drept anterior al capului.

Pagina 44 din 98
Pagina 45 din 98
C. Muşchii regiunii posterioare a trunchiului şi cefei sunt aşezaţi pe mai multe
planuri astfel:
1. planul I este reprezentat de muşchiul trapez(1) si marele dorsal(2)
Muşchiul trapez – permite ridicarea, rotirea şi mişcarea umărului şi
mişcarea capului spre spate

2. planul II este reprezentat de 5 muşchi: muşchiul ridicător al scapulei,


romboidul, dinţatul posterior si superior, dinţatul posterior si inferior, muşchiul
splenius
3. planul III este reprezentat printr-un complex muscular ce ocupă şanţurile
costovertebrale. Reprezintă musculatura profundă a coloanei vertebrale, alungită
longitudinal, ce se intinde de la osul occipital până la osul sacru. Este reprezentat de
muşchiul erector spinae(extensorul coloanei vertebrale) alcătuit din: masa comuna;
muşchiul iliocostal; muşchiul longissimus; muşchiul spinal.
4. planul IV este format din fasciculele musculare care se întind de la procesul
transvers al unei vertebre la un proces spinos supraadiacent, fiind din această cauză
considerate ca făcând parte dintr-un singur complex muscular numit muşchiul
transversospinal. Acest muşchi este impărţit in trei grupe: muşchiul semispinal care are
trei porţiuni(toracic, cervical, al capului); muşchii multifizi; muşchii rotatori.
5. planul V este planul cel mai profund care acoperă in parte scheletul osteofibros
axial şi se clasifică astfel: muşchii interspinoşi, muşchii intertransversari, muşchii rotatori
ai capului, muşchii sacrococcigieni.

Pagina 46 din 98
Pagina 47 din 98
D. Muşchii toracelui sunt reprezentaţi de muşchiul marele pectoral, micul pectoral,
muşchiul subclavicular, muşchiul dinţat anterior si de muşchii proprii toracelui care sunt
următorii: muşchii intercostali, muşchii supracostali, muşchii subcostali, muşchiul
transvers al toracelui.

Muşchiul pectoral mare (Pectoralis major) – principalul muşchi al pieptului,


contribuie la mişcările laterale ale braţelor.
Muşchiul rotund mare (Teres major) – contribuie la rotirea braţului.
Muşchiul oblic extern – contribuie la aplecarea corpului înainte şi la răsucirea
lui; protejează organele din cavitatea abdominală; coordonează mişcarea
coastelor.
Muşchiul drept abdominal (rectus abdominis) – coordonează mişcările în
timpul respiraţiei, strănutului, tusei, râsului, oftatului; ne permite să ne
aplecam înainte şi să ne ridicăm din şezut.
Muşchiul latissim (lattisimus dorsi) – muşchi dorsal mare, plat şi triunghiular
care coordonează mişcările trunchiului.

E. Muşchii abdomenului sunt reprezentaţi de muşchiul drept abdominal, muşchiul


oblic extern al abdomenului, muşchiul oblic intern al abdomenului, muşchiul transvers
abdominal, muşchiul pătratul lombelor.

Pagina 48 din 98
F. Muşchii membrului superior sunt:
-muşchii umărului:deltoid, supraspinos, infraspinos, rotund mic, rotund mare,
subscapular.

Pagina 49 din 98
Muşchiul deltoid – muşchi mare al umărului care permite ridicarea şi
rotirea braţului.

-muşchii braţului:biceps, coracobrahial, brahial, triceps brahial .


Muşchiul brachioradialis – flexează articulaţia cotului.
Muşchiul triceps brahial (triceps brachii) – permite extensia braţului din cot.
Muşchiul biceps brahial (biceps brachii) – permite îndoirea braţului din cot,
realizând mişcarea opusă celei efectuate de muşchiul triceps brachial.

-muşchii antebraţului:
Muşchii flexori (flexor carpii radialis) – muşchi ai antebraţului care permit

Pagina 50 din 98
flexarea încheieturii mâinii, mişcarea degetelor şi întoarcerea mâinii spre
exterior.

a) regiunea anterioară: rotund pronator, flexor radial al carpului, palmar lung,


flexor ulnar al carpului,flexor superficial al degetelor,flexor profund al degetelor, flexor
lung al policelui, pătrat pronator .

Pagina 51 din 98
b) regiunea posterioară: extensorul degetelor,extensorul degetului mic,extensorul
ulnar al carpului, anconeu, lung abductor al policelui, scurt extensor al policelui, lung
extensor al policelui, extensor al indexului.

c) regiunea laterală: m. brahioradial, lung extensor radial al carpului, scurt


extensor radial al carpului, supinator.
-muschii mainii:
Muşchii interosoşi – muşchii mici ai mâinii ce permit o diversitate de mişcări
ale degetelor.

a) eminenta tenară conţine următorii muşchi: muşchiul scurt abductor al


policelui, muşchiul opozant al policelui, muşchiul scurt flexor al policelui, muşchiul
adductor al policelui.
b) eminenta hipotenară conţine următorii muşchi: muşchiul flexor scurt al
degetului mic, muşchiul adductor al degetului mic, muşchiul opozant al degetului
mic.
c) regiunea mijlocie a mâinii conţine muşchii lombricali si muşchii interosoşi.

Pagina 52 din 98
Muşchii membrului inferior sunt:

Muşchiul gluteu mare (gluteus maximus) – muşchi al fesei care


întinde coapsa la şold; controlează aplecarea si păstrarea corpului in
poziţie verticală.
Muşchiul croitor (Sartorius) – cel mai lung muşchi al corpului; permite
rotirea piciorului şi încrucişarea picioarelor, controlează mişcările în
timpul mersului, statului pe loc, păstrării echilibrului. Muşchiul
cvadriceps femural (quadriceps femoris) – 4 muşchi care asigură
extensia articulaţiei genunchiului şi mişcările gambei.
Muşchiul biceps femural – muşchi posteriori ai coapsei care lucrează la
întinderea coapsei şi îndoirea genunchiului.
Muşchiul gastrocnemius – muşchi mare al gambei ce permite îndoirea
labei piciorului în jos.
Muşchiul tibialis anterior – muşchi situat pe faţa laterală a tibiei care
permite ridicarea labei piciorului.

Pagina 53 din 98
Muşchiul soleus – cel mai mic muşchi al gambei, care trage laba
piciorului în jos.

a) muşchii bazinului dintre care amintim: muşchiul iliopsoas (in partea


anterioară a bazinului) , muşchii fesieri (mare, mijlociu,mic) , muşchiul
tensor al fasciei lată, muşchiul piriform, muşchii obturatori(intern si extern),
muşchiul pătrat femural, muşchii gemeni (superior si inferior).

Pagina 54 din 98
b) muşchii coapsei dintre care amintim: muşchiul cvadriceps, croitor,adductorii
(lung, scurt,mare), muşchiul gracilis, pectineu, biceps femural, semitendinos,
semimembranos.

c) muşchii gambei dintre care amintim: muşchiul tibial anterior, extensor


lung al halucelui, extensor lung al degetelor, muşchiul peronier (lung si
scurt), muşchiul gastrocnemian, muşchiul solear, muşchiul plantar,
muşchiul popliteu,muşchiul flexor lung al degetelor, muşchiul flexor lung
al halucelui, muşchiul tibial posterior.

Pagina 55 din 98
d) muşchii piciorului dintre care amintim: extensor scurt al halucelui,
extensor scurt al degetelor, abductorul halucelui, flexor scurt al halucelui,
adductorul halucelui, muşchiul flexor scurt al degetelor, flexor scurt al
degetului mic, abductor al degetului mic, muşchii lombricali, interosoşi.

Pagina 56 din 98
Sistemul nervos
Este format din doua sisteme mari:

 sistemul nervos somatic: -sistemul nervos central (SNC);


- sistemul nervos periferic.
 sistemul nervos vegetativ: - sistemul nervos simpatic;
-sistemul nervosparasimpatic;

La baza sistemului nervos stă neuronul, unitatea structurală şi funcţională a


acestuia. Neuronul este o celulă specializată în generarea şi conducerea unor semnale de
natură electrochimică numite impulsuri neuronale. Anatomic, neuronul prezintă un corp
celular (soma) şi prelungiri celulare (dendrite şi axon). Dendritele sunt mai multe şi
uneori ramificate, ceea ce creşte foarte mult posibilitatea contactului cu alte celule
nervoase, având funcţia de a primi impulsuri şi de a le transmite spre corpul celular
(conducere centripedă). Axonul transmite impulsuri de la corp spre organele efectoare
care pot fi muşchi sau glande (transmitere centrifugă).

Funcţiile neuronului:

 primeşte informaţii de la alţi neuroni, în special pe calea dendritelor şi a


somei;

 execută o computerizare, o sumare particulară a impulsurilor excitatorii şi


inhibitorii ce sosesc la nivelul somei;

Pagina 57 din 98
 conduce impulsurile de-a lungul axonului şi ramificaţiilor sale;
 transferă informaţia primită altor neuroni sau celule efectoare.

Clasificarea neuronilor:

 după formă: - stelate, piramidale (ex: scoarţa cerebrală), piriforme (ex:


scoarţa cerebeloasă);
 după numărul prelungirilor: - unipolari, bipolari (mucoasa olfactivă);
multipolari (majoritatea neuronilor).

Sistemul nervos somatic

A. Sistemul nervos central

Se mai numeşte nevrax sau ax cerebrospinal. Cuprinde măduva spinării şi


encefalul.

1. Măduva spinării: este adăpostită în canalul vertebral având ca limită superioară un


plan orizontal care trece pe marginea superioară a atlasului (vertebra C1), iar ca
limită inferioară un plan orizontal care trece prin discul separator dintre L1 şi L2
(vertebrele lombare). Lungimea ei este în medie de 43 cm la femei şi 45 cm la bărbat.
Măduva nu ocupă în întregime lărgimea şi lungimea canalului vertebral. În lărgime
măduva este separată de pereţii osoşi ai canalului printr-un spaţiu perimedular,
împărţit de învelişurile meningiale într-un spaţiu epidural, cuprins între peretele osos
şi duramater, un spaţiu subdural între duramater şi arahnoidă şi un spaţiu
subarahnoidian între arahnoidă şi piamater, în care se găseşte lichidul cerebrospinal
(LCR). În lungime, din cauză că măduva se termină la nivelul L2 nu există o
corespondenţă între segmentele medulare şi cele ale coloanei vertebrale:

- măduva cervicală se întinde pînă la vertebra C6,


- măduva toracică până la T9,

- măduva lombară până la vertebra T11,

- măduva sacro - coccigiană până la L2.

Pagina 58 din 98
Configuraţia externă:

Măduva are înfăţişarea unui cilindru plin uşor turtit în sens anteroposterior; la
nivelul regiunii C3 - C6 există o umflătura numită intumescentia cervicalis, iar între T10
– L1 o umflătura numită intumescentia lumbalis, ce corespund plexurilor nervoase
brahiale şi lombare. Pe faţa anterioară măduva prezintă un şanţ larg şi adânc numit fisura
mediană, aici găsindu-se arterele perforante ce au rol în vascularizaţia măduvei. De o
parte şi de alta a fisurii există două şanţuri laterale ventrale, locul de emergenţă a
rădăcinilor anterioare ale nervilor spinali. Faţa posterioară prezintă un şanţ median
posterior (mai puţin adânc) şi lateral de acesta două şanturi laterale posterioare locul de
intrare al rădăcinilor posterioare ale nervilor spinali.

Pagina 59 din 98
Configuraţia internă:

Măduva spinării este alcătuită din substanţă albă, formată de prelungirile


neuronale şi celulele gliale, situată periferic şi o substanţă cenuşie situată central care are
forma literei H şi este formată din corpul neuronilor. Substanţa cenuşie se împarte în
patru coarne: unul anterior asociat funcţiei motorii, unul posterior asociat funcţiei
senzitive şi două laterale asociate funcţiei nervoase vegetative.

Pagina 60 din 98
Funcţiile măduvei:

1. Funcţia reflex
Actul reflex reprezintă procesul fiziologic de răspuns la acţiunea unui stimul nervos. La
baza actului reflex stă ARCUL RELFEX constituit din receptori care preiau informaţiile
din mediul extern, centri nervoşi, la nivelul cărora se eliberează informaţia şi se
elaborează răspunsul şi efectorii care realizează comanda venită de la centri. Reflexele
închise la nivelul măduvei sunt reflexe somatice, clasificate după numărul neuronilor în
reflexe monosinaptice (ex: rotulian, ahilean, bicipital) şi reflexe polisinaptice (ex: reflexe
de flexie) şi reflexe vegetative – reflexul cardio-accelerator, pupilo-dilatator, vasomotor,
de micţiune, etc.

2. Funcţia de conducere reprezentată de fasciculele conducătoare prezente în coarnele


anterioare, posterioare şi laterale. Astfel ele deservesc sensibilităţi exteroceptive
(tactilă, termică dureroasă), proprioceptive (controlează mişcările conştiente şi
inconştiente) şi visceroceptive (de la nivelul organelor interne).

Pagina 61 din 98
Encefalul (creierul)

Se găseşte în cutia craniană, fiind situat în prelungirea măduvei spinării. Este


alcătuit din: 1. trunchiul cerebral – bulb
- punte
- mezencefal
2. diencefal - talamus
- hipotalamus
3. emisfere cerebrale
4. cerebel (creierul mic).
În ceea ce priveşte configuraţia internă, encefalul respectă împărţirea în
substanţă alba şi substanţă cenuşie, dar dispunerea acestora este specifică fiecărui
nivel.

1. Trunchiul cerebral se găseşte la baza encefalului, anterior de cerebel cu care se


leagă prin pedunculii cerebeloşi. Substanţa cenuşie se găseşte la interior sub formă
de nuclei, iar substanţa albă la exterior. Conţine nucleii nervilor cranieni, care sunt
în număr de 12 perechi, dintre care 11 se distribuie la nivelul capului şi gâtului.
Funcţia de conducere a trunchiului este realizată de:
a. căi ascendente;
b. căi descendente;
c. căi de asociaţie - între nucleii trunchiului.
Funcţia reflexă se realizează cu ajutorul nucleilor de substanţă cenuşie ce se găsesc
la acest nivel. Astfel în trunchi se închid numeroase reflexe, unele chiar vitale

Pagina 62 din 98
(respiratorii, adaptative cardio-vasculare, motorii digestive - salivare, deglutiţie,
lacrimale, orientare vizuală şi auditivă).
O serie de neuroni reprezentaţi difuz la nivelul trunchiului formează sistemul
reticular activator ascendent cu rol în menţinerea tonusului cortical, a “stării de
veghe” corticale.
2. Cerebelul (creierul mic) este situat în spatele trunchiului cerebral, legându-se
de acesta prin pedunculii cerebelosi (superiori, mijlocii, inferiori). Substanţa cenuşie
formează la exterior scoarţa cerebeloasă, iar la interior 4 nuclei. Substanţa albă este
formată din fibre de asociaţie, ascedente şi descendente.
Funcţia de conducere asigură căile de legătură aferente şi eferente, coordonarea
mişcărilor pentru menţinerea echilibrului şi precizia mişcărilor de fineţe prin
dozarea contracţiilor musculare.
3. Diencefalul este situat între trunchi şi emisfere, fiind alcătuit din talamus,
hipotalamus, metatalamus şi epitalamus.
 Hipotalamusul este situat la baza diencefalului şi este foarte important în
cadrul funcţiilor de reglare. El controlează funcţiile autonome ale organismului
(temperatura, tensiunea arterială, ritmul cardiac, funcţia digestivă, ritmul respiraţiei,
reproducerea, alternanţa somn-veghe), dar şi activitatea psihică, coordonând
comportamentul afectiv (euforie, manie, teamă, calm, depresie). Tot aici se găseşte
centrul plăcerii, durerii, foamei, saţietăţii, setei. Împreună cu glanda hipofiză
controlează marele sistem endocrin al organismului.
 Talamusul este situat deasupra hipotalamusului, iar nucleii săi reprezintă un
releu pe traiectul staţiilor senzitive (excepţie: simţul olfactiv). Împreună cu
formaţiunea reticulată de la nivelul trunchiului determină tonusul cortical, realizând
conştientizarea senzaţiilor şi proceselor mentale.
 Metatalamusul este o staţie de releu pe calea fibrelor optice şi auditive.
 Epitalamusul este de fapt epifiza, glandă endocrină.
4. Emisferele cerebrale (creierul mare) - partea cea mai voluminoasă şi mai
complexă a sistemului nervos central. Cele două emisfere sunt despărţite de şanţul
interemisferic. Pe suprafaţa fiecăreia se găsesc alte şanţuri (fisuri) care delimitează
girusurile (circumvuluţiunile). Cele mai adânci şanţuri delimitează lobii cerebrali:
frontal, parietali, temporali, occipital. Substanţa cenuşie este dispusă înspre exterior
formând scoarţa cerebrală, iar axonii neuronilor formează substanţa albă,
reprezentată de corpul calos, trigonul cerebral, comisura alba anterioară, şi
posterioară cu rolul de a lega cele doua emisfere între ele.
Sistemul limbic (paleocortex) este situat pe faţa mediană a emisferelor şi, are
forma unui inel de substantă cenuşie (coordonează reacţiile emoţionale şi viscerale)
şi împreună cu hipotalamusul determină întreg comportamentul emoţional al
omului. De asemenea, sistemul limbic îndeplineşte rol în reglarea comportamentelor

Pagina 63 din 98
instinctuale, de baza (supt, deglutiţie, masticaţie, foame, activitate sexuală, frică,
furie şi asocierea lor cu fenomenele vegetative).
Neocortexul poate fi, în funcţie de rolul său, senzitiv(receptor), motor şi de
asociaţie.
a. Neocortexul receptor cuprinde ariile senzitive primare şi secundare, situate în
girusul postcentral al lobului parietal. Segmentele corpului sunt proiectate răsturnat,
alcătuind homunculus senzitiv.
b. Neocortexul motor este reprezentat de arii motorii primare, situate în girusul
precentral al lobului frontal. În mod similar se formează un homunculus motor. Aria
senzitivă primară şi cea motorie formează o unitate funcţională numită aria
senzitivo-motorie. Leziunile de la nivelul cortexului motor drept vor avea drept
consecinţă o pareză pe partea stângă, datorită încrucişării fibrelor nervoase la nivelul
ariei senzitivo-motorie.
În cazul anumitor funcţii corticale superioare, una dintre emisfere deţine rolul
dominant. Astfel 94% dintre oameni sunt dreptaci având emisfera stângă dominantă.
Anumite funcţii sunt îndeplinite de emisfera stângă (funcţii predominant cognitive:
scris, citit, calcul, limbaj, analiză), iar altele de emisfera dreaptă (funcţii
predominant intuitive - organizarea spaţială a percepţilor şi mişcărilor, muzica,
pictura, dansul, sportul, imaginaţia creativă, sinteza).

B.Sistemul nervos periferic

Este alcătuit din: - nervi senzitivi, care preiau infomaţia de la receptori şi o


transmit la centrii nervoşi superiori
-nervi motori, care se distribuie organelor efectoare.
Nervii spinali sunt in număr de 33-34, şi corespund regiunilor medulare unde îşi
au originea. Sunt alcătuiţi din 2 rădăcini, una posterioară, senzitivă, la nivelul căreia
se găseşte ganglionul spinal (formaţiune nervoasă formată dintr-o aglomerare de
neuroni) şi una anterioară, motoare, ce pleacă de la nivelul coarnelor anterioare
medulare. Cele două rădăcini se unesc înr-un trunchi comun care este mixt (conţine
atât fibre senzitive cât şi motorii), trunchi care prin ramificaţie dă naştere la 4 ramuri
mixte (meningeala, posterioară, anterioară şi comisurală). La nivelul vertebrei L2,
acolo unde structura cilindrică a măduvei dispare, formează un mănunchi de fibre
nervoase numite COADĂ DE CAL, ce se întinde până la nivel coccigian. Nervii
spinali acoperă ca inervaţie, atât motorie cât şi senzitivă, întreg organismul de la gât
în jos, de la straturile superficiale cutanate până la nivel muscular.

Pagina 64 din 98
Nervii cranieni îşi au originea la nivelul trunchiului cerebral (excepţie fac nervii
I si II), fiind în număr de 12 perechi. Ei se distribuie gâtului şi viscerocraniului, cu
excepţia vagului (nervul X), care abordează şi organele abdominale (tubul digestiv).
Din punct de vedere al fibrelor pe care le conţin se clasifică în:
 nervi senzitivi: I, II, VIII;
 nervi motori:III, IV, VI, XI, XII;
 nervi micşti: V, VII, IX, X.
I. Nervul olfactiv (senzitiv) de la mucoasa olfactivă nazală la lobul frontal (aria
olfactivă), fiind răspunzător de sensibilitatatea mirosului.
II. Nervul optic (senzitiv) de la retină prin chiasma optic, spre lobul occipital
(aria vizuală), fiind răspunzător de sensibilitatea vizuală.

Pagina 65 din 98
Pagina 66 din 98
III. Nervul oculomotor (motor) din mezencefal la globul ocular (muşchii
extrinseci ai ochiului şi irisul), fiind răspunzător de mişcările acestuia în orbită.
Intervine şi în reflexele de acomodare şi pupilar fotomotor.
IV. Nervul trohlear (motor) din mezencefal la muşchii globului ocular,
intervenind în mişcarea acestuia.
V. Nervul trigemen (mixt) este alcătuit din 3 ramuri: olftamică, maxilară şi
mandibulară. Fibrele senzitive aduc informaţii de la nivelul nasului, ochiului, pielea
frunţii şi pleoapa superioară, mucoasa bucală şi nazală, pielea regiunii temporale, a
buzei superioare şi a pleoapei inferioare, glande salivare, limbă, pielea feţei, buza
inferioară, dinţi şi pavilionul urechii, la trunchi. Fibrele motorii de la trunchi la muşchii
masticatori, tensori ai timpanului, ai valului palatin.
VI. Nervul abducens (motor) de la trunchi la globul ocular, fiind răspunzător de
mişcăriile acestuia.
VII. Nervul facial (mixt) este format de o ramură senzitivă ce vine de la limbă, de
o ramură motorie ce pleacă de la trunchi la muşchii mimicii şi auriculari, şi de o
ramură vegetativă ce inervează glandele salivare (sublinguală, submaxilară), lacrimală
şi nazală, fiind răspunzător de sensibilitatea gustativă, mimică, secreţia lacrimală şi
salivară.
VIII. Nervul acusticovestibular (senzitiv) de la urechea internă la trunchiul
cerebral (bulb), fiind răspunzător de auz şi poziţia capului.
IX. Nervul glosofaringian (mixt) are o ramură senzitivă de la urechea medie,
faringe, limbă şi zonele reflexogene cardiovasculare la trunchi, o ramură motorie de la
trunchi la muşchii faringelui şi laringelui şi una vegetativă care inervează glanda
salivară parotidică.
X. Nervul vag - pneumogastric (mixt) cuprinde fibre senzitive de la urechea
externă, mucoasa şi muşchii laringelui şi faringelui la bulb, şi fibre motorii, de la bulb
la muşchii netezi ai viscerelor toracice, abdominale şi glandele acestora. Răspunde de
sensibilitatea gustativă, visceroceptivă, de secreţia glandulară şi de mişcările laringelui
şi ale musculaturii netede din viscere.
XI. Nervul accesor (motor) de la bulb şi măduva cervicală spre muşchii
laringelui, sternocleidomastoidian şi trapezi, răspunzând de mişcăriile laringelui,
capului şi umerilor.
XII. Nervul hipoglos (motor) de la bulb la musculatura limbii, determinând
mişcările acesteia.

Pagina 67 din 98
Sistemul nervos vegetativ

Intervine în reglarea activităţii organelor interne, fiind parte a sistemului nervos.


Este format din:- centrii nervoşi localizaţi în unele regiuni ale encefalului şi în măduva
spinării;
- două lanţuri de ganglioni aflaţi de o parte şi de alta a coloanei
vertebrale;
- nervi ale căror fibre îşi au originea în aceşti centri.
Cele două sisteme nervoase, vegetativ şi somatic, nu sunt separate, ci trebuie
înţelese ca un tot unitar. De fapt, creierul prin intermediul scoarţei cerebrale conduce şi
activitatea sistemului vegetativ. În condiţii normale, activitatea organelor interne se
desfăşoară fară ca noi să o conştientizăm. Nu simţim mişcările stomacului, intestinului
sau ale plămânilor, nu ştim când se dilată sau se contractă vasele de sânge. În
concluzie, creierul este acela care conduce şi coordonează toate activităţile din
organism şi realizează unitate între diversele părţi ale organismului, cât şi unitatea
acestuia cu mediul exterior.
Caracteristici: - funcţionează autonom, inconştient şi involuntar;
- inervează întregul organism;
- are receptori la nivelul organelor interne;
- are un efect de durată.
Funcţionarea sa are la bază tot arcul reflex, care este alcătuit dintr-o cale aferentă
(neuron senzitiv), un centru (situat in măduvă sau trunchi) şi o cale eferentă (2 neuroni
motori). Este alcătuit din sistemul nervos parasimpatic, care utilizează ca şi
transmiţător acetilcolina, şi sistemul nervos simpatic, care utilizează noradrenalina
(norepinefrina).
Parasimpaticul determină contracţia pupilelor, accelerarea mişcărilor tubului
digestiv, vasodilataţie periferică. Simpaticul acţionează în special în situaţii de pericol,
neobişnuite pentru organism. Determină dilatarea pupilelor, accelerarea bătăilor inimii,
inhibă motilitatea tubului digestiv, vasoconstricţie periferică.

Aparat circulator
Realizează aportul de oxigen şi substanţe nutritive către celule prin intermediul
sângelui şi totodată realizează transportul produşilor de degradare metabolică în
vederea eliminării acestora din organism. Componentele sistemului sunt:
A. Inima este un organ muscular situat în cutia toracică între cei doi plămâni. Este
alcatuită din 4 cavităţi: 2 atrii şi 2 ventriculi. Principalul său rol este acela de pompă,
asigurând circulaţia sângelui în întreg organismul.

Pagina 68 din 98
Structura inimii: La exterior inima este învelită în pericard (două foiţe între care se
găseşte o cantitate minimă de lichid ce asigură lubrefierea pentru o mai bună alunecare
în timpul cotracţiei). Medial se găseşte miocardul (ţesutul muscular cardiac), care
asigură contracţiile ritmice specifice inimii. Este mai bine reprezentat la nivelul
ventriculului stâng. Principalele caracteristici ale miocardului sunt: excitabilitatea,
automatismul, conductibilitatea şi contractilitatea. În miocard pe lângă fibrele
musculare specifice, apare şi un ţesut special numit excito-conductor, care generează
impulsurile electrice necesare contracţiei musculare. Astfel, sunt generate contracţii
ritmice de circa 70de ori/minut, în funcţie de starea organismului (somn 50-55/min, în
emoţii puternice sau efort susţinut 140-180/min). La interior, căptuşind cavităţile
cardiace, se găseşte endocardul, care se continuă cu cel al vaselor de sânge.

Cele două atrii (drept şi stâng) sunt separate între ele printr-un sept interatrial,
necomunicând între ele, şi de ventriculi prin valve (tricuspida în dreapta, bicuspida sau
mitrala în stânga). În atriul drept se deschid cele două vene cave: superioară (aduce
sângele din regiunea capului şi gâtului, din ½ superioară a trunchiului şi membrele
superioare) şi inferioară (din ½ inferioară a trunchiului şi membrele inferioare). De
aici, sângele trece în ventriculul drept, de unde va fi pompat spre plămâni prin artera
pulmonară. De la plămâni sângele oxigenat pleacă prin 4 vene pulmonare spre cord
unde se varsă în atriul stâng. Trece apoi în ventriculul stâng şi de aici este pompat în

Pagina 69 din 98
artera aortă spre toate ţesuturile organismului. La emergenţa aortei cu cordul se
găseşte originea arterelor coronare, vase care asigură vascularizaţia cordului.

Procesele care au loc între două contracţii ale miocardului alcătuiesc revoluţia
cardiacă. Vorbim de sistolă (contracţia atriilor şi a ventriculilor) şi de diastolă
(relaxarea lor). Sistola atrială asigură umplerea cu sânge a ventriculului de aceiaşi
parte. Urmează sistola ventriculară care pompează sângele în aortă, respectiv în artera
pulmonară. Sistemul valvular care separă atriile de ventriculi asigură trecerea sângelui
într-un singur sens, împiedicând regurgitarea. Contracţiile ventriculului stâng se
transmit şi aortei, rezultând o undă de contracţie numită puls (cu o valoare normală de
80/min), care împinge coloana de sânge.

Pagina 70 din 98
B. Sistemul arterial

Arterele sunt vase prin care sângele circulă dinspre inimă spre ţesuturi,
transportând sânge oxigenat (excepţie face artera pulmonară, care transportă sânge cu
CO2 spre plămâni). Pornind de la inimă spre periferie, arterele se ramifică, dând
naştere unor vase din ce în ce mai simple şi mai înguste.
Astfel există:
-artere de calibru mare - aorte
-artere de calibru mediu
-artere de calibru mic - arteriole.
Pereţii arterelor sunt formaţi din 3 tunici:-adventiţie (la exterior) – ţesut
conjunctiv format din fibre colagene şi elastice;
-media (la mijloc) – ţesut format din
lame elastice concentrice, alternând cu fibre musculare (rare la vasele mari şi mai
frecvente la vasele mijlocii şi mici), precum şi din fibre colagene.
- intima (la interior)- continuă
endocardul ventricular.

Proprietăţile arterelor:

1. Elasticitatea este proprietatea arterelor mari de a se lăsa destinse, când presiunea


sângelui creşte şi de a reveni la calibrul iniţial când presiunea scade.
2. Contractilitatea este proprietatea arterelor de calibru mic şi în special a arteriolelor,
de a-şi modifica activ calibrul prin contracţia sau relaxarea fibrelor musculare din
pereţii lor.

Volumul de sânge existent la un moment dat într-o arteră apasă pe pereţii acesteia
cu o anumită presiune măsurabilă - tensiune arterială.

Vorbim de o tensiune arterială sistolică (TAS): 110-140 mmHg (care se datorează


expulzării sângelui din ventricul în urma sistolei) şi o tensiune arterială diastolică
(TAD): 70-90 mmHg (corespunde diastolei, relaxării miocardice).

Pagina 71 din 98
Capilarele sunt vase de dimensiuni mici, la nivelul cărora se realizează schimbul de
substanţe cu ţesuturile, datorită structurii permeabile a pereţilor vasculari.Ele sunt vase
de tranziţie făcând trecerea de la arteriole la venule , permiţând realizarea circuitului
sanguin în organism.
Proprietăţile capilarelor:
1. Permeabilitatea este proprietatea capilarelor de a permite transferul de apă şi
substanţe nutritive dizolvate în apă prin endoteliul lor. Pereţii capilarelor pot fi
străbătuţi de toate componentele plasmei cu excepţia proteinelor. La acest nivel fluxul
sanguin este continuu, ceea ce permite schimbul.

Pagina 72 din 98
C. Sistemul venos

Venele sunt vase prin care sângele circulă dinspre periferie spre inimă. Ele cresc în
dimensiune pe măsură ce se apropie de cord, astfel:
 vene de calibru mic- venule (care iau naştere prin unirea mai

multor capilare)
 vene de calibru mediu

 vene de calibru mare- cave.

Structura anatomică a venelor este asemănătoare cu cea a arterelor, cu deosebirea că:


inelele elastice şi musculare nu sunt foarte bine reprezentate (circulaţia sângelui fiind
asigurată de contracţia musculară adiacentă), iar intima venelor prezintă din loc în loc
valvule sub formă de „cuib de rândunică”, ce fragmentează coloana de sânge şi face
posibilă întoarcerea venoasă, care se realizează împotriva forţei antigravitaţionale.
La nivelul inimii se deschid două mari vene: vena cavă superioară (colectează sângele
din ½ superioară a corpului) şi vena cavă inferioară (colectează din ½ inferioară).

Proprietăţile venelor:

1. Distensibilitatea este proprietatea venelor de a-şi mări pasiv calibru sub acţiunea
presiunii sângelui.
2. Contractilitatea este proprietatea de a-şi varia în mod activ calibrul prin contracţia
sau relaxarea muşchilor netezi din pereţii lor.
Factorii care determină întoarcerea venoasă:
 activitatea de pompă a inimii, prin crearea şi menţinerea unei

diferenţe de presiune între venele cave şi atriul drept.


 păstrarea forţei de împingere imprimată iniţial de inimă

 presa abdominală, creată de coborârea diafragmei în timpul


inspirului
 pompa musculară, determinată de contracţia musculaturii
 masajul pulsatil efectuat de arterele pe care le însoţesc.

!!! Dacă arterele sunt dispuse în profunzime, însoţind oasele


scheletului şi fiind protejate de masele musculare, venele
sunt dispuse atât la nivel profund cât şi superficial, putându-
se distinge prin piele !!!

Pagina 73 din 98
D. Sistemul limfatic:

Limfa este o plasmă deproteinizată care circulă prin vasele limfatice. Circulaţia
limfatică diferă de cea sanguină astfel:
 este adaptată la funcţia de drenaj a ţesuturilor, capilarele

limfatice formând reţele terminale (sub formă de „fund de


sac”) şi nepermiţând schimbul ca şi capilarelor sanguine.
 pereţii vaselor limfatice sunt mai subţiri ca cei ai vaselor
sanguine.
Capilarele limfatice sunt vase de calibru neuniform şi sunt prevăzute în interior cu
valvule semilunare, care înlesnesc circulaţia limfei într-un singur sens.
Ganglionii limfatici sunt conglomerări tisulare, situate pe traiectul vaselor limfatice,
mai ales la locul unor confluenţe. Au rol în producerea limfocitelor şi monocitelor, în
formarea şi depozitarea anticorpilor, împiedicând astfel pătrunderea în organism a
diferiţilor germeni patogeni. În organismul uman ganglionii au o dispunere specifică:
submaxilar, subaxial, inghinal, abdominal.
Trunchiurile limfatice sunt canale limfatice care colectează limfa. Există 5 trunchiuri,
denumite după zona din care colectează limfa:
1. trunchiul jugular - cap, gât
2. trunchiul subclavicular - membru superior, peretele anterior al toracelui şi
glanda mamară
3. trunchiul bronho – mediastinal - pereţii şi viscerele toracice
4. trunchiul lombar - membre inferioare, viscere din pelvis
5. trunchiul intestinal - de ganglionii mezenterici şi colici (situaţi pe

Pagina 74 din 98
intestin)
Canalul limfatic toracic şi vena limfatică dreaptă – colectează limfa din toate
trunchiurile limfatice. Canalul toracic este cel mai mare colector limfatic. Începe
printr-o dilatare numită cisterna chili, situată la nivelul vertebrei L2, urcă până la
nivelul vertebrei T4, anterior coloanei vertebrale, iar la acest nivel face un unghi spre
stânga şi în faţă şi se varsă în vena jugulară stângă. Vena limfatică dreaptă colectează
trunchiurile din parte dreaptă superioară şi se deschide în vena jugulară internă dreaptă.
Circulaţia limfei se face dinspre capilare spre marile ducte limfatice, care
deversează limfa în venele de la baza gâtului. De fapt prin limfă, apa de la nivel tisular
se întoarce la inimă. Viteza de circulaţie a limfei este foarte mică (2mm/sec). Sensul de
înaintare este asigurat de valvulele semilunare ale vaselor limfatice care nu permit
întoarcerea limfei. Forţele motrice ale limfei sunt:

-extrinseci (includ presiunile tisulare şi factorii ce favorizează


circulaţia de întoarcere)
-instrinseci (reprezentate de contracţiile ritmice ale vaselor
limfatice mari)
Conţinutul limfei: - la nivel de capilare are compoziţie asemănătoare cu a
lichidul extracelular şi cu a plasmei. După trecerea prin ganglionii limfatici se
îmbogăţeşte cu elemente celulare şi cu proteine (anticorpi), cu lipide (cea de la nivelul
intestinului), cu enzime (de la nivel hepatic) sau cu hormoni (de la nivelul glandelor
endocrine).
Rolul sistemului limfatic:

1. cale auxiliară de întoarcere a lichidului extracelular în sistemul venos;

2. drenarea continuă a proteinelor tisulare extravazate prin capilare (în special


la nivel hepatic şi intestinal);

3. transportul lipidelor absorbite în intestinul subţire (fiind insolubile nu


penetrează peretele capilar);

4. în sistemul de apărare antiinfecţios prin efectul de barieră al ganglionilor;


5. crearea de depozite de anticorpi.

Pagina 75 din 98
APARATUL RESPIRATOR
Cuprinde plămânii şi căile respiratorii extra şi intrapulmonare.

A. Căile respiratorii extrapulmonare:


1. Cavitatea nazală este primul segment al căilor respiratorii fiind situat
deasupra cavităţii bucale. Comunică cu exteriorul prin nări şi la contactul cu faringele
prin coane. Este format din două fose nazale despărţite de septul nazal. La acest nivel
se realizează purificarea şi umectarea aerului, precum şi senzaţia olfactivă.

2. Faringele este un conduct muscular care continuă cavitatea nazală. Este


format din rinofaringe întins între cavitatea nazală şi cea bucală, de bucofaringe
porţiunea comună a aparatului respirator şi digestiv (separarea celor două căi se face
cu ajutorul unui „căpăcel” cartilaginos numit epiglotă) şi laringofaringele, porţiunea
terminală.

3. Laringele este un conduct musculo-cartilaginos de formă piramidală cu baza


în contact cu laringofaringele iar cu vârful îndreptat spre trahee. Este format din
cartilaje legate prin ligamente şi muşchi striaţi, fiind căptuşit de o tunică mucoasă.
Îndeplineşte o dublă funcţie: de conduct aerovector şi de organ al fonaţiei.
4. Traheea este un organ tubular fibrocartilaginos, alcătuit din 15-20 de inele
catilaginoase incomplete posterior, la contactul cu esofagul. Prin ramificare, la nivelul
vertebrei T4, dă naştere la 2 bronhii principale, la nivelul cărora inelele cartilaginoase
devin complete. Dacă bronhia stângă are un traiect aproape orizontal, un calibru de 1
cm şi este înconjurată de crosa aortei, cea dreaptă este aproape verticală, cu un calibru
de 1,5 cm, mai scurtă si este înconjurată de crosa venei azigos.

B. Căile respiratori intrapulmonare


Ramificarea intrapulmonară, de la nivelul hilului pulmonar, a celor două bronhii
primare (dreaptă şi stângă) dă naştere arborelui bronşic. Bronhiile primare se divid în
bronhii secundare, terţiare, bronhiole, bronhiole respiratorii, duct alveolar, sac alveolar
şi alveolă pulmonară (la acest nivel au loc schimburile gazoase).

Pagina 76 din 98
C. Plămânii sunt principalele organe respiratorii, la nivelul lor realizându-se
schimburile gazoase. Sunt situaţi în cavitatea toracică, cel stâng venind în strâns
contact cu inima. Este învelit la exterior de foiţa viscerală a pleurei, în timp ce foiţa
parietală căptuşeşte cavitatea toracică. Între cele două foiţe există o peliculă fină de
lichid pleural, care reduce frecarea din timpul mişcărilor respiratorii. Pleura se
răsfrânge şi la nivelul scizurilor- şanturi pulmonare cu rol în delimitarea unităţilor
morfologice-LOBII PULMONARI (3 în dreapta şi 2 în stânga), deserviţi de câte o
bronhie secundară. Lobii se împart în SEGMENTE, iar acestea în LOBULI. Lobulii
sunt formaţi din ACINI PULMONARI, unităţile funcţionale ale plămânilor. Ei permit
schimbul de gaze, datorită prezenţei ALVEOLELOR PULMONARE, structuri
adaptaze funcţiei de schimb. Alveolele vin în contact strâns cu sângele capilar, fiind
despărţite de membrana alveolocapilară, o strucură simplă şi extrem de permeabilă.

Vascularizaţia plămânului este de 2 feluri:

 Funcţională- reprezentată de mica circulaţie, la nivelul căreia se


desfăşoară „respiraţia” ;

 Nutritivă - reprezentată de arterele şi venele bronşice (fac parte din


marea circulaţie)

Pagina 77 din 98
Pagina 78 din 98
!!! Mediastinul este spaţiul cuprins între feţele mediale
ale celor 2 plămâni. Anterior se întinde până la stern,
posterior până la coloană vertebrală, inferior la diafragmă, iar
superior până la baza gâtului!!!
Mecanica respiratorie este constituită de 2 procese:

INSPIRAŢIA

Proces activ, care constă în contracţia muşchilor inspiratori şi are drept rezultat
mărirea diametrelor cutiei toracice, permiţând intrarea aerului.
EXPIRAŢIA
Proces pasiv prin care toracele revine la dimensiunile de repaus prin relaxarea
musculaturii, iar aerul este expulzat. Frecvenţa respiratorie în condiţii de repaus este de
16/min la bărbat şi 18/min la femei.

Pagina 79 din 98
Aparatul digestiv
Este constituit din totalitatea organelor care au ca funcţii principale digestia şi
absorbţia principiilor alimentare, şi totodată eliminarea reziduurilor neasimilate ale
alimentelor ingerate. Este reprezentat de tubul digestiv, căruia i se alătură glandele
anexe.
A. Tubul digestiv are o structură unitară fiind alcătuit din 4 tunici: mucoasa,
submucoasa, musculara, iar la exterior adventiţia sau peritoneu.

1. Cavitatea bucală este segmentul iniţial al tubului digestiv. Este despărţită de


fosele nazale prin bolta palatină, anterior comunică prin orificiul bucal cu exteriorul,
iar posterior cu faringele. Adăposteşte organe specializate, cum ar fi: dinţii şi limba.
Dacă dinţii sunt organe dure, adaptate funcţiei de rupere, frământare şi mestecare a
alimentelor, limba intervine pe lângă funcţia digestivă (masticaţie, formarea şi
înghiţirea bolului alimentar), în vorbire, în senzaţia gustativă prin prezenţa la nivel
lingual a papilelor gustative (organe specializate în recepţia gustativă).

Pagina 80 din 98
2. Faringele este un conduct muscular prin care bolul alimentar (alimentele
fragmentate şi amestecate cu salivă) este condus înspre esofag. Musculatura faringelui
cu dispoziţia sa circulatorie şi longitudinală are un rol important în deglutiţie.

3. Esofagul este un conduct de 25-30 cm lungime, care leagă faringele de


stomac.
4. Stomacul situat în abdomen, în loja gastrică este segmentul cel mai dilatat al
tubului digestiv, având forma literei J sau în „cârlig de undiţă”. Prezintă 2 feţe:
anterioară şi posterioră, 2 margini sau curburi (curbura mare şi mică) şi 2 orificii:
cardia, prin care comunică cu esofagul şi pilor, care asigură contactul cu duodenul.
Astfel stomacul este constituit din 3 regiuni:

1. o porţiune vertical, care nu se umple cu alimente, numită


fornix sau fundul stomacului;

2. corpul stomacului, porţiunea digestivă a stomacului;


3. o porţiune orizontală formată din antrul şi canalul piloric.
Mucoasa gastrică prezintă numeroase cute, care măresc suprafaţa de contact cu
bolul alimentar, precum şi orificiile de deschidere a numeroase glande gastrice.
Glandele de la nivelul cardiei şi pilorului sunt secretoare de mucus, iar cele de la
nivelul fundului şi corpului secretă HCl. Inervaţia stomacului este realizată prin
fibre parasimpatice ale nervului vag şi prin fibre simpatice ale plexului celiac.
5. Intestinul subţire este
segmentul cel mai lung al tubului
digestiv (peste 4 m), care se întinde de
la nivelul pilorului până la valva ileo -
cecală, prin care comunică cu intestinul
gros. Are 3 segmente constitutive:
1.duodenul, porţiunea fixă, iniţială a
intestinului, sub formă de potcoavă,
care iniţiază digestia intestinală prin
secreţia sucului intestinal bogat în
enzimeproteolitice (descompun
proteinele) şi lipolitice (descompun
lipidele).
2. jejunul şi ileonul, porţiunile
mobile ale intestinului, care comunică
Pagina 81 din 98
cu intestinul gros, favorizând prin structura lor absorbţia intestinală.

!!! La nivel intestinal, datorită musculaturii din pereţi,


alimentele sunt deplasate prin mişcări peristaltice, astfel
asigurându-se un bun contact cu enzimele sucului intestinal şi cu
dispozitivele de absorbţie, dar şi o evacuare corespunzătoare a
reziduurilor!!!
6. Intestinul gros este segmetul distal al tubului digestiv, de 1,7 m lungime, care
se împarte în 3 porţiuni:

1. cecul, segmentul situat sub valvula ileo-cecală şi terminat într-un fund de sac,
numit apendice vermiform;

2.colonul, care formează un cadru abdominal constituit de segmentele ascendent,


transvers, descendent şi sigmoid;

3. rectul, ultima parte a intestinului care se termină prin canalul anal ce


comunică cu exteriorul prin anus.
Inervaţia intestinului gros provine din plexurile mezenterice (superior şi
inferior), iar a sfincterului anal din nervii ruşinoşi.

Pagina 82 din 98
B. Glandele anexe
1. Glandele salivare (parotida, submaxilara şi sublinguala) sunt situate în
vecinătatea cavităţii bucale, cu care comunică prin canale excretoare. Sunt glande de
tip tubulo-acinos, iar consistenţa salivei pe care o produc diferă. Astfel parotida secretă
o salivă mai apoasă dar mai bogată enzimatic şi mineral, sublingula secretă o salivă
mai vâscoasă, bogată în mucus, iar submaxilara o salivă mixtă.

2. Ficatul este cea mai mare glandă din corpul omenesc (1500g), situată
subdiafragmatic, în loja hepatică (partea dreaptă a abdomenului). El intervine în
numeroase procese metabolice, secretă un lichid cu rol esenţial în digestie numit bilă,
intervenind în condiţii necesare chiar şi în hematopoeză (formarea celulelor sanguine).
Este învelit la exterior de o capsulă fibroasă numită capsula Glisson, cu rol de fixare şi
protecţie şi are o structură segmentară dată de distribuţia intrahepatică a venei porte,
arterei hepatice şi căilor biliare. Unitatea structurală a ficatului este reprezentată de
lobulul hepatic, formaţiune piramidală, alcătuită din celule hepatice (hepatocite)
aranjate în cordoane cu dispoziţie radiară spre o venă centrolobulară, şi din vase
capilare şi canaliculi biliari ce ocupă spaţiile dintre celule. Canaliculii biliari se varsă
în canale biliare interlobulare, care se colectează în final în 2 canale hepatice (drept şi
stâng). Acestea se continuă cu căile extrahepatice, reprezentate de canalul hepatic
comun şi apoi canalul coledoc, care se deschide la nivelul duodenului printr-un orificiu
prevăzut cu sfincterul Oddi. În perioadele interdigestive bila este colectată în vezica
biliară, de unde în momentul digestiei este eliminată prin canalul cistic în canalul
coledoc.

Pagina 83 din 98
3. Pancreasul este o glandă mixtă situată retroperitoneal, înapoia stomacului.
Este format din cap, situat în potcoava duodenală, corp şi coadă. Pancreasul exocrin
are structură tubulo-acinoasă asemănătoare glandelor salivare şi secretă sucul
pancreatic cu rol în digestie. Produsul de secreţie este colectat în 2 canale: unul
principal ( Wirsung), care se deschide în duoden împreună cu coledocul şi un canal
accesoriu (Santorini), care se deschide în canalul Wirsung. Inervaţia pancreasului
provine din plexul celiac.

Aparatul excretor

Cuprinde totalitatea elementelor destinate eliminării substanţelor de catabolism.


Dacă prin plămâni se elimină CO2 şi alte substanţe volatile, substanţele nevolatile,
inutilizabile sau în exces sunt eliminate împreună cu o cantitate variată de apă, în cea
mai mare parte prin rinichi şi, accesoriu prin sudoare şi materii fecale. Aparatul
excretor este reprezentat: de rinichi şi căile urinare.

A. Rinichii sunt organe perechi, situate retroperironeal, de o parte şi de alta a


coloanei vertebrale lombare. El are o formă caracteristă, de boabă de fasole, prezintă 2
feţe (anterioară şi posterioară) şi 2 margini (laterală-convexă şi medială- concavă). Pe
marginea medială există hilul renal prin care pătrund în rinichi artera şi vena renală,
ureterul şi nervii. Structura internă prezintă rinichiul împărţit în 2 zone: zona corticală
- la periferie şi zona medulară situată central. Unitatea morfo-funcţională renală este

Pagina 84 din 98
reprezentată de NEFRON, structură ce îndeplineşte toate procesele complexe care au
drept rezultat formarea urinii. Există in jur de 2 milioane de nefroni/rinichi.

Alcătuirea unui nefron:

 Corpusculul renal Malpighi: este extremitatea proximală, închisă şi dilatată a


nefronului. Este reprezentat de capsula Bowman, care are forma unei cupe cu pereţi
dubli, mărginind o cavitate ce se continuă cu lumenul tubului urinifer. În adâncitura
capsulei se află un ghem de 4 - 12 bucle capilare (glomerul), care rezultă prin unirea
arteriolei aferente şi care se reunesc la ieşire în arteriola eferentă.

 Tubul urinifer este constituit dintr-un segment proximal, un segment


intermediar (ansa Henle) şi un segment distal. Mai mulţi tubi distali se unesc şi
formează tubul colector, care conduce urina spre căile de excreţie.

Vascularizaţia renală este extrem de bogată, rinichii primind 20-25% din debitul
cardiac de repaus. Artera renală (ramură a aortei abdominale) pătrunde prin hilul renal
se împarte în ramuri interlobare, care dau naştere arterelor arcuate, din care apoi iau
naştere arteriolele aferente, ce formează prin capilarizare glomerulul renal. Capilarele

Pagina 85 din 98
glomerulului se regrupează în arterila eferentă care conduce sângele înspre venele
arcuate şi de aici în vena renală, care se va vărsa în vena cavă inferior.

B.Căile urinare sunt organe musculare adaptate funcţiei de conducere şi depozitare


a urinii. Sunt clasificate în căi intrarenale, reprezentate de calicele mici şi mari, care
preiau urina tubului colector, şi de bazinet sau pelvisul renal (locul de deschidere a
celor 3 calice mari). La nivelul hilului renal iau naştere căile extrarenale: astfel,
ureterul preia urina pentru a o conduce spre vezica urinară. Aici datorită structurii
peretelui vezical, care are proprietatea de distensie, vezica acumulează urina până la
o nouă micţiune (procesul de urinare propriu-zis). Cănd apare senzaţia de urinare (la
o acumulare de circa 200-300ml de urină în vezică) şi există condiţii adecvate,
vezica eliberează cantitatea de urină acumulată, urină care parcurge uretra
(caracteristică fiecărui sex) şi este ulterior eliminată la exterior.

!!! Formarea urinii presupune alternanţa a 3 procese:


ultrafiltrarea glomerulară, reabsorbţia tubulară şi secreţia
tubulară. În urma acestor procese ia naştere un lichid de culoare
alb-gălbui, cu ph de 4-6, care conţine: apă, ioni de Na, K şi Cl,
uree, creatină, acid uric şi o mică cantitate de glucoză. Prezenţa
proteinelor de orice tip, induce o stare patologică!!!

Pagina 86 din 98
Sistemul endocrin
Este conceput ca un sistem anatomo-funcţional complex coordonat de sistemul nervos,
care controlează şi reglează activitatea tuturor organelor. Este constituit din glande care
nu au canal de excreţie, iar produşii lor de secreţie – HORMONII - sunt eliminaţi direct
în sânge, transportaţi la nivelul structurilor celulare, unde reglează intensitatea şi viteza
unor procese specifice.
I. Hipofiza este situată la baza creierului, în şaua turcească a osului sfenoid, fiind
legată prin tija pituitară de hipotalamus. Este împărtită in 3 lobi cu structuri embriologice
diferite: lobul anterior şi lobul intermediar, care formează adenohipofiza, şi lobul
posterior, care formează neurohipofiza.

Lobul anterior secretă hormonii:


 Somatotropi (STH- hormonul de creştere) care intervin în procesul de
creştere, fiind un hormon anabolizant (stimulează sinteza proteinelor, lipidelor şi
glucidelor). Dereglările secreţiei hormonale dau naştere diferitelor boli: nanismul
hipofizar, caracterizat prin deficit de statură şi se datorează unei hiposecreţii de STH
(secreţie scăzută) în copilărie, gigantismul (înălţime peste 2m), datorat unei hipersecreţii
de STH (secreţie crescută) şi acromegalia, o hipersecreţie instalată la adulţi şi
caracterizată prin creşterea extremităţilor (nas, urechi, mâni).
 Tirotropi (TSH) care controlează secreţia tiroidei
 Gonadotropinele (LH-hormonul luteinizant şi FSH-hormonul
foliculostimulator) cu rol asupra gonadelor (organelor sexuale).
 Corticotropina(ACTH) care stimulează secreţia corticosuprarenalei şi
creşterea.
 Prolactina a cărei secreţie la femeie stimulează dezvoltarea glandelor
mamare şi menţinerea secreţiei lactate. Dereglările secreţiei sunt reprezentate de
hiperprolactinemie care determină la femeie infertilitate şi amenoree (lipsa ciclului

Pagina 87 din 98
menstrual), iar la bărbaţi impotenţă şi absenţa libidoului, precum şi galactoree la ambele
sexe.
Lobul intermediar reprezintă doar 2% din masa glandei şi secretă hormonul melanocito-
stimulator (MSH), răspunzător de pigmentarea pielii, a pupilei.
Lobul posterior (neurohipofiza) este o structură adaptată depozitării şi eliberării
hormonilor secretaţi de hipotalamus- hormonul antidiuretic (ADH) cu rol în reglarea
metabolismului apei şi ocitocina cu rol în declanşarea contracţiilor uterine în timpul
travaliului şi în creşterea secreţiei laptelui.

II. Tiroida este situată în partea anterioară a gâtului fiind formată din doi lobi uniţi
printr-un istm. Este singura glandă endocrină care îşi depozitează produsul de secreţie în
interior într-un material vâscos numit coloid. Hormonii secretaţi sunt tiroxina şi
triiodotironina, hormoni care intensifică metabolismele energetic glucidic şi protidic
stimulând creşterea şi dezvoltarea organismului. Tulburările secreţiei de hormoni
tiroidieni sunt de două feluri: hipotiroidism (insuficienţă tiroidiană) care se poate instala
în copilărie producând cretinismul (un deficit de creştere cu lipsa proporţionalităţilor
dintre segmentele corpului, însoţit de un retard mintal extrem), sau la vârsta adultă
producând mixedemul (edeme, uscarea pielii, pierderea părului, luare în greutate şi guşă).
Hipertiroidism – (hiperfuncţie tiroidiană) care provoacă boala Basedow-Graves
(tireotoxicoza) caracterizat prin nervozitate, insomnie pierdere în greutate şi guşă.

III. Paratiroidele sunt situate pe faţa posterioară a lobilor tiroidieni şi sunt


esenţiale pentru viaţă datorită secreţiei de parathormon (PTH). El intervine în

Pagina 88 din 98
metabolismul calciului şi al fosfaţilor. Împreună cu celulele C din tiroidă, paratiroidele
secretă calcitonina un antagonist al parathormonului.

IV. Pancreasul endocrin este reprezentat de insulele Langerhans, care secretă


insulina hormon ce intervine în metabolismul intermediar mai ales în metabolismul
glucidic. În hiposecreţia de insulină se instalează diabetul zaharat, caracterizat printr-o
glicemie de peste 180 mg%, poliurie (eliminarea unei cantităţi mari de apă), polidipsie
(sete exagerată), polifagie (foame exagerată). În hipersecreţie de insulină se instalează o
hipoglicemie caracterizată prin tremurături, nervozitate care poate evolua spre o comă
hipoglicemică.
Glucagonul şi somatostatina sunt antagonişti ai insulinei.
V.Glandele suprarenale sunt situate la polul superior al rinichilor păstrând
configuraţia internă a acestora (corticală la periferie şi medulară central).
1. Corticosuprarenala secretă hormonii glucocorticoizi (cortisolul, corticosteron),
hormonii mineralcorticoizi (aldosteron) cu rol în menţinerea echilibrului hidric şi
hormonii sexosteroizi (androgenii). Tulburările de secreţie produc boala Addison
(insuficienţa corticosuprarenală) caracterizată prin scăderea marcată a lichidelor
organismului, prin hipoglicemie, hiperpigmentare şi slăbiciune extremă.
boala Cushing caracterizată prin
modificarea aspectului corpului (torace „de bizon”, faţă de „lună plină”)
hiperaldosteronism primar, caracterizat prin
hipertesiune arterială, creşterea volumului lichidelor şi paralizie musculară.
2. Medulosuprarenala secretă catecolaminele (adrenalina şi noradrenalina)

Pagina 89 din 98
VI.Epifiza (glanda pineală) este situată în partea posterioară a diencefalului şi secretă
melatonina.
VII.Gonadele
1. Ovarele sunt organe perechi situate în pelvis cu rol în formarea gametului feminin
necesar reproducerii (ovulul), dar şi în secreţia unor hormoni, cum ar fi: estrogenii şi
progesteronul, cu rol în dezvoltarea caracterelor sexuale primare şi secundare, dar şi în
modificările necesare menţinerii unei sarcini.

2. Testiculele sunt situate în sacul scrotal şi sunt organe cu rol în formarea gametului
masculin (spermatozoidul), dar şi în secreţia hormonilor androgeni (testosteronul) cu rol
în dezvoltarea şi pregătirea organismului pentru reproducere.

Pagina 90 din 98
VIII. Timusul este un organ limfoid dotat şi cu rol endocrin situat înapoia sternului.
Are o dezvoltare maximă în copilărie, după care involuează. Intervine în apărarea
imunitară prin maturarea limfocitelor T.

Pagina 91 din 98
Aparatul genital
Aparatul genital masculin: este format din gonadele masculine (testicule), căile
spermatice de excreţie (intra şi extratesticulare), glandele anexe (veziculele seminale,
prostata, glandele bulbouretale) şi organul copulator (penis).
 Testiculul este un organ pereche suspendat în sacul scrotal, îndeplinind o dublă
funcţie:- reproductivă prin producerea gameţilor masculini;
- endocrină prin secreţia hormonilor sexuali masculini (testosteron). Testiculul
este învelit la exterior de o capsulă fibroconjuctivă, care delimitează cei 1-4 tubi
seminiferi încolăciţi, la nivelul cărora are loc procesul de spermatogeneză (formarea
spermatozoizilor). Tubii se unesc într-un tub drept, care la nivelul mediastinului
formează reţeaua testiculară a lui Haller.
 Epididimul este un organ alăturat testiculului, reprezentând partea iniţială a căilor
spermatice extratesticulare. Prezintă un cap, corp şi coadă. Capul este alcătuit din 10-15
canale înghesuite în mase mici (canalele eferente), care se unesc şi se continuă într-un
canal încolăcit (canalul epididimar), care formează corpul şi coada epididimului.
 Ductul deferent este un conduct musculo-membranos care continuă canalul
epididimar. Se găseşte în cordonul spermatic, alături de artere, vene, nervi şi limfaticele
testiculare, dar şi de muşchiul cremasterian.
 Glandele anexe:
Veziculele seminale sunt reprezentate de două tuburi lungi, cu calibru inegal, cu
diverticuli şi un traiect sinous. Produc lichidul seminal cu rol nutritiv, care împreună cu
gameţii (spermatozoizii testiculari) formează sperma.
Prostata este o glandă tubuloalveolară ramificată, la nivelul căreia se unesc cele
două canale: ejaculator şi uretra. Din punct de vedere sexual prostata are rol în
depozitarea şi maturarea spermei.

Pagina 92 din 98
Aparatul genital feminin: se compune din:
- organele genitale interne (ovare, trompe uterine, uterul, vaginul).
- organele genitale externe (vulva, cu labiile mici şi mari, şi clitorisul)
 Ovarele sunt organe perechi de formă ovalară turtită. Suprafaţa fiecărui ovar este
acoperită de un epiteliu cubic, care se aplatizează cu vărsta, sub care se găseşte tunica
albugineea, o structură fibroasă, avasculară. Ţesutul ovarian este împărţit în: corticală,
la periferie cu numeroşi foliculi ovarieni (structuri care prin diferenţiere dau naştere
ovulului- gametul feminin), medulara, situată central, cu numeroase vase de sânge şi
nervi, şi hilul ovarian prin care intră şi ies vasele de sânge şi limfatice, precum şi nervii.
Corpul galben este o structură celulară, care rezultă din foliculii ovarieni, în urma
expulzării ovulului în trompe, şi care are important rol hormonal, prin secreţia
progesteronului în caz de sarcină. Dacă ovulul nu este fecundat, corpul galben
involuează, transformându-se într-o structură fibroasă, cicatriceală, numită corpul alb.
 Trompele uterine sunt organe tubulare, perechi care se întind de la uter la cele 2
ovare, având rol în captarea ovulului expulzat, în fecundarea acestuia şi în conducerea
lui spre uter.
 Uterul este un organ musculo-cavitar în formă de pară, reprezentând organul
gestaţiei. Din punct de vedere anatomic prezintă: o porţiune superioară dilatată- corpul
sau fundul , o porţiune mijlocie strâmtă şi îngustă- istmul uterin şi o porţiune inferioară,
cilindrică- colul uterin. Uterul prezintă 2 cavităţi: cavitatea uterină, unde are loc
implantarea ovulului fecundat, şi canalul cervical , cu 2 orificii, intern spre cavitatea
uterină şi extern spre vagin.

Pagina 93 din 98
 Vaginul este un conduct musculo-membranos, care se inseră pe cervix (colul uterin),
comunicând la exterior cu orificiul valvular. Asemeni uterului , suferă modificări ciclice
induse hormonal.
 Placenta este un organ tranzitoriu care se dezvoltă în uter în timpul sarcinii, cu rol de
a asigura schimbul dintre mamă şi făt. Ea se dezvoltă atât din ţesuturi materne, cât şi
fetale, având rol şi în secreţia hormonală (HGC- gonadotropina corionică umană,
progesteron, etc.).

 Glandele mamare sunt alcătuite din 15-20 de lobi mamari, care drenează într-un
canal de excreţie, numit canal galactofor. Totalitatea canalelor galactofore se deschid la
Pagina 94 din 98
nivelulul mamelonului, structură pigmentară situată central glandei. Corpul glandei
conţine pe lângă structurile glandulare, ţesut conjuctiv lax, adipos, vase şi nervi. Şi
glanda mamară suferă modificări periodice în funcţie de fazele ciclului menstrual, dar şi
în sarcină, fiind atunci capabilă de secreţia lactată.

Pagina 95 din 98
CUPRINS

CELULA______________________________________________________ 2
ŢESUTURILE__________________________________________________ 3
PIELEA_______________________________________________________ 5
APARATUL LOCOMOTOR_______________________________________ 7
I.SISTEMUL OSTEOARTICULAR________________________________ 7
A.SISTEMUL OSOS__________________________________________ 7
B.SISTEMUL ARTICULAR____________________________________ 29
II.SISTEMUL MUSCULAR______________________________________ 41
SISTEMUL NERVOS____________________________________________ 57
SISTEMUL NERVOS SOMATIC_________________________________ 58
A.SISTEMUL NERVOS CENTRAL_____________________________ 58
B.SISTEMUL NERVOS PERIFERIC_____________________________ 64
SISTEMUL NERVOS VEGETATIV_______________________________ 68
APARATUL CIRCULATOR_______________________________________ 68
A.INIMA_____________________________________________________ 68
B.SISTEMUL ARTERIAL_______________________________________ 71
C.SISTEMUL VENOS__________________________________________ 73
D.SISTEMUL LIMFATIC________________________________________ 74
APARATUL RESPIRATOR_______________________________________ 76
A.CĂILE RESPIRATORII EXTRAPULMONARE____________________ 76
B.CĂILE RESPIRATORII INTRAPULMONARE_____________________ 76
C.PLĂMÂNII_________________________________________________ 77
APARATUL DIGESTIV__________________________________________ 80
Pagina 96 din 98
A.TUBUL DIGESTIV__________________________________________ 80
B.GLANDELE ANEXE_________________________________________ 83
APARATUL EXCRETOR________________________________________ 84
A.RINICHII__________________________________________________ 84
B.CĂILE URINARE___________________________________________ 86
SISTEMUL ENDOCRIN_________________________________________ 87
APARATUL GENITAL__________________________________________ 92

Pagina 97 din 98
Pagina 98 din 98