CURS PSIHOPATOLOGIE INFANTILĂ

CUPRINS

Capitol 1. SĂNĂTATEA MINTALĂ ŞI TULBURĂRI FRECVENTE LA

COPILUL ÎNTRE 0-3 ANI. DIRECŢII DE CONSILIERE PENTRU FAMILIE

1.1. Aspecte generale despre sănătatea mintală la copilul între 0-3 ani...................................15
1.2. Tulburări frecvente apărute la copii în perioada 0-3 ani. Consilierea copilului şi a
familiei.....................................................................................................................................18
1.2.1. Tulburări de relaţionare şi de comunicare. Autismul.........................................18
1.2.2. Tulburările de reglare. ADHD (tulburare hiperkinetică cu deficit de atenţie)...20
1.2.3. Tulburări de motricitate, îndemânare şi coordonare..........................................22
1.2.4. Tulburări de vorbire şi limbaj.............................................................................23
1.2.5. Rolul familiei cu sugar şi copil mic. Direcţii de consiliere................................24

CAPITOL 2. TULBURĂRI FRECVENTE ÎN PERIOADA 3-10 ANI.

DIRECŢII DE CONSILIERE PENTRU COPIL ŞI FAMILIE

2.1. Balbismul.........................................................................................................................28
2.2. Anxietatea de separare.....................................................................................................30
2.3. Mutismul electiv..............................................................................................................31
2.4. Rivalitatea fraternă..........................................................................................................32
2.5. Dispraxia sau tulburarea de dezvoltare a coordonării.....................................................34
2.6. Tulburări somatoforme....................................................................................................35
2.7. Tulburări de dezvoltare a abilităţilor şcolare...................................................................35
2.8. Tulburările anxioase.........................................................................................................38
2.9. Studii de caz.....................................................................................................................37
2.9.1. Consecinţele dramatice ale plecării părinţilor la muncă în străinătate..............37
2.9.2. PRIETENA MEA, PUMA...............................................................................45

CAPITOL 3. TULBURĂRI FRECVENTE ÎN PERIOADA

PREADOLESCENŢEI ŞI ADOLESCENŢEI. DIRECŢII DE CONSILIERE ŞI
PSIHOTERAPIE PENTRU COPII ŞI FAMILIE

CAPITOL 4. REPERE ÎN PSIHOPATOLOGIA COPILULUI DIN

PERSPECTIVA MODELULUI INTEGRATIV STRATEGIC AL SINELUI

4.1. Concepte fundamentale utilizate: modelul intern de lucru şi matricea sinelui bazal........69
4.2. Diagnosticul pe axele psihologice- repere pentru psihopatologia adultului şi a
copilului....................................................................................................................................82

1
4.3. Prezentarea cazului C.- diagnostic şi intervenţie după modelul integrativ strategic al
sinelui.......................................................................................................................................91
4.3.1. Stabilirea diagnosticului....................................................................................91
4.3.2. Obiectivele şi intervenţiile psihoterapeutice......................................................99

2
 CAPITOLUL 1
Sănătatea mintală şi tulburări frecvente la copilul între 0-3 ani. Direcţii de consiliere pentru
familie

1.1. Aspecte generale despre sănătatea mintală la copilul între 0-3 ani
Sănătatea mintală a sugarului şi copilului mic este definită (T. Mircea,2008,p. 72) ca fiind „
capacitatea în curs de dezvoltare a copilului între 0-3 ani, de a experimenta, regla şi exprima
emoţiile, de a forma relaţii interpersonale strânse, de a-şi explora ambientul şi de a învăţa- toate în
contextul familiei, comunităţii şi expectanţelor culturale pentru copilul mic”.
Scopul lucrării nu este de a realiza un tratat de psihopatologie a copilului şi adolescentului.
Intenţia este de a prezenta unele repere utile pentru cadrele didactice, persoanelor care îngrijesc
copii pentru a sesiza eventualele disfuncţii apărute în perioadele de creştere şi astfel să se adreseze
specialiştilor în vederea remedierii lor.
Psihodiagnosticul clinic se referă la cunoaşterea tuturor factorilor psihologici cu relevanţă
pentru sănătate şi boală, iar psihodiagnosticul educaţional se referă la identificarea factorilor
psihologici identificaţi în învăţare şi educaţie (Hien,D., Matzner, F., First,M.B., Spitzer,R.L.,
Williams,J.B.W., şi Gibbon M. (1994,1998,2004). Interviu Clinic Structurat pentru Tulburările
Clinice ale Sugarului, Copilului şi Adolescentului. Adaptare în limba română David,D.
Coord,2007,Ed RTS).
DSM IV, DC: 0-3 R ( The Diagnostic Classification of Mental Health and Developmental
Disorder of Infancy and Early Chilhood: Revised Edition (DC: 0-3R) este primul sistem bazat pe
psihopatologia dezvoltării pentru a diagnostica tulburările de sănătate mintală dar şi tulburările de
dezvoltare la sugar şi la copilul mic.
În consilierea şi psihoterapia familiei vor prima nevoile copilului mic iar principiile directoare
ale intervenţiilor sunt:
 funcţionarea psihosocială a copilului trebuie sa aiba loc într-un context relaţional;
 intervenţia şi diagnosticul vor acorda atenţie particularităţilor individuale şi de vârstă
ale copilului;
 intervenţia şi diagnosticul vor acorda atenţie contextului familial şi dimensiunilor
socio-culturale ale comunităţii.
Diagnosticarea tulburărilor se va realiza de către psiholog în colaborare cu medicul
neuropsihiatru pe baza testelor şi probelor psihologice, a DSM-ului (T. Mircea,2008, p. 73):
 Axa I: diagnostic primar; reflectă caracteristicile distinctive ale tulburării. Are 7
categorii diagnostice: tulburarea de stress traumatică, tulburări ale afectelor, tulburări
de ajustare, tulburări reglatorii, tulburări de somn, tulburări ale comportamentului
alimentar, tulburări de relaţionare şi comunicare;
 Axa a II-a: clasificarea tulburării de relaţie;
 Axa a III-a: clasificarea condiţiilor medicale şi tulburări de dezvoltarea;
 Axa a IV-a : stresori psihosociali,
Axa a V-a : nivelul dezvoltării funcţionale şi emoţionale a copilului.
Medicul psihiatru şi psihologul sunt abordaţi abia când copilul ajunge la grădiniţă sau la creşă,
când tulburările de socializare sunt evidente şi sesizate de către educatoare: opoziţionism
(intoleranţă la frustrare), impulsivitate, agresivitate (faţă de sine dar mai ales faţă de alţi copii pe
care îi îmbrânceşte, loveşte), lipsa abilităţilor de comunicare, incapacitatea de a se adapta la grup,
3
anxietate (de separare sau de frică), întârzieri de dezvoltare, probleme ale relaţiei cu părintele,
dificultăţi de eliminare (nu utilizează oliţa), probleme de alimentaţie şi de somn etc.
Evaluarea copilului în perioada 0-3 ani presupune (op. cit. pp 74-75):
- anamneza sarcinii, naşterii şi dezvoltării copilului;
- istoricul social şi psihiatric al familiei, cu centrarea pe evenimentele de pierde, traumă,
abuz, neglijare, maltratare a părinţilor când erau mici;
- observarea directă a copilului în relaţia cu părinţii la creşă sau grădiniţă;
- punctele tari şi agenţii stresori ai familiei;
- observarea stilului de ataşament, părintele îşi pune amprenta asupra stilului de
ataşament manifestat de copil. Ataşamentul se poate transmite transgeneraţional;
- ce preocupări au avut părinţii ori îngrijitorii copilului pentru a rezolva problema.
Evaluarea urmăreşte să identifice manifestările comportamentale problematice dar şi să
identifice experienţele subiective, consecinţele lor asupra copilului şi familiei. Se recomandă
identificarea precoce a tulburărilor de sănătate mintală a copilului pentru a asigura o evoluţie
benefică în dezvoltarea ulterioară a copilului.
Un risc crescut prezintă părinţii:
- abuzaţi emoţional, fizic, sexual în copilărie;
- cu diagnostic psihiatric,
- cu probleme de sănătate mintală;
- istoric de abuz de substanţe,
- cu istoric de probleme emoţionale;
- adolescenţi sau „copiii cu copii”;
- cu sarcină nedorită;
- experienţa unei naşteri dificile;
- suport social limitat etc.
Clienţii serviciilor de psihiatrie a copilului şi adolescentului sunt copii care (op.cit.p.77):
- au greutate mică la naştere şi sunt prematuri;
- sunt iritabili sunt dificil de hrănit şi de ţinut în braţe;
- realizează greu schimburi sociale;
- nu iau în greutate şi nu cresc;
- prezintă suspiciuni de întârzieri în dezvoltarea socială, emoţională;
- au reacţie prelungită la doliu;
- tulburare reactivă de ataşament,
- stres postraumatic etc.
Uneori copiii aduşi la consult sunt robuşti, cu poftă de joacă şi atunci problema trebuie
identificată în familie sau în mediul de îngrijire.
Părinţii care au asemenea copii prezintă următoarele caracteristici:
- singuri, fără suport;
- nepregătiţi pentru a creşte un copil,
- nu răspund la nevoile bebeluşului;
- anxioşi, ambivalenţi, evitanţi, abandonaţi cândva şi ei,
- deprimaţi, stresaţi de minusurile economice,
- cu istoric de doliu nerezolvat;

4
 - cu istoric de pierdere, îngrijire neglijentă ori abuzivă;
- cu istoric de boală mintală.
Pot să vină la consult şi părinţii dornici de a creşte copilul dar cu problemele care au apărut la
naşterea sa (copil prematur, cu dizabilitatea identificată, cu o boală cronică etc).
Problemele de sănătate mintală la sugarul şi copilul mic sunt exprimate prin următoarele
comportamente:
- prezintă şi arată foarte puţine emoţii, rareori gângureşte, lalalizează sau scoate sunete;
- este trist, nu vrea să fie atins sau luat în braţe,
- se linişteşte foarte greu,
- pare permanent speriat sau în defensă,
- nu cere ajutorul adulţilor sau cunoscuţilor pentru a fii ajutat,
- are contact vizual rar cu adultul care îl îngrijeşte,
- incapabil să se consoleze singur.
Problemele de sănătate mintală sunt exprimate prin următoarele comportamente la copilul
preşcolar:
- nu ştie cum să se joace cu alţi copii sau cu obiectele;
- are o stare de tristeţe permanentă sau de aplatizare afectivă;
- nu vorbeşte;
- oscilează în stările afective,
- are comportamente atipice, de exemplu când se loveşte râde;
- nu are abilităţi precum controlul sfincterian sau abilităţi motorii,
comportamente distructive faţă de sine şi faţă de alţii (se loveşte ori loveşte pe alţii).

1.2. Tulburări frecvente apărute la copii în perioada 0-3 ani. Consilierea copilului şi a
familiei

1.2.1. Tulburări de relaţionare şi de comunicare. Autismul

Sugarul şi copilul mic cu autism nu răspund oamenilor şi par altfel decât alţi copii încă de la
naştere: se concentrează îndelung asupra unui obiect, evită contactul vizual, realizează mişcări
repetitive, par calmi şi mulţumiţi de ei.
Semnele precoce ale autismului în primul an de viaţă sunt redate mai jos (op. cit. p.108):
 0-6 luni cu : indiferenţă pentru sunete; strabism şi anomalii de privire; copilul este prea calm
sau prea agitat; tulburări de somn şi de alimentaţie; hipotonie şi hipoactivitate; ţinută
corporală neobişnuită;
 6-12 luni cu : atitudini bizare şi activităţi solitare (flutură degetele şi mâinile în faţa ochilor);
balans, utilizează neobişnuit obiectele (le râcâie, freacă); absenţa interesului pentru persoane
(lipsă de contact, anomalii de comunicare prin mimică, gesturi); emisii vocale puţine sau
absente; nu gângureşte, nu arată cu mâna, nu are gesturi cu sens la un an;
 1-2 ani cu : absenţa limbajului la 16 luni (nu spune nici un cuvânt), nu răspunde când este
strigat pe nume, pierde limbajul şi abilităţile sociale; nu ştie cum să se joace cu obiectele, cu
jucăriile (stereotipii şi anomalii în utilizarea jucăriilor); anomalii de comunicare non-verbală
(nu zâmbeşte şi pare să fie surd); apatie şi indiferenţă dar foarte mare atracţie pentru lumini
şi muzică.

5
 În practica clinică s-au identificat două tipuri de patternuri distincte de dezvoltare precoce în
autism:
 instalarea gradată, când părinţii sesizează absenţa unor comportamente considerate normale
dar absente pentru copilul lor. Diagnosticul se pune pe la 3-4 ani dar părinţii îşi amintesc de
anomaliile existente mult mai devreme;
 dezvoltarea aproape normală în primul an şi chiar al doilea de viaţă dar urmate de o regresie
(pierderea limbajului şi a multor abilităţi). Totuşi nu se poate spune că există o dezvoltare
chiar normală, se remarcă deficienţe în jocul imaginativ şi în limbaj. Regresia tulburărilor din
spectrul autist nu urmează chiar unei dezvoltări normale, apare la copii care au înregistrat deja
unele devianţe.
Consilierea copilului cu autism şi a familiei începe cu diagnosticarea autismului:
 determinarea nivelului cognitiv (nonverbal şi verbal);
 evaluarea abilităţilor de limbaj;
 stabilirea corespondenţei între vârsta mintală, vârsta limbajului şi comportamentul
copilului;
 evaluarea problemelor specifice în joc, comunicare şi social;
 identificarea condiţiilor medicale,
 stabilirea factorilor psihosociali relevanţi.
Diagnosticarea se realizează cu teste specifice pentru detectarea precoce a autismului:
Chestionarul social de comunicare; Lista comportamentelor autiste etc.
Familia uneori acceptă cu greu diagnosticul şi are tendinţa de a minimaliza tulburarea din
variate considerente (ruşine, imagine socială etc). Există asociaţii naţionale şi internaţionale ale
părinţiilor care sunt interesaţi de a realiza schimb de experienţe. De asemenea sunt cursuri de lungă
şi scurtă durată pentru a abilita specialiştii în activitatea lor cu copii autişti. În centrele specializate
pentru copii autişti se lucrează în echipe multidisciplinare formate din: medic, psiholog, logoped,
pedagog, asistent social etc.; problemele se complică dacă în familie nu sunt condiţii pentru
creşterea copilului autist. În alte situaţii, părinţii au urmat specializarea de psihologie pentru a afla
mai multe despre cum să procedeze în creşterea copilului diagnosticat cu autism. În România
familiile cu copii autişti se lovesc încă de birocraţie pentru a deschide un traiect viitorului copiilor
lor. Părinţii au nevoie aproape permanent de susţinere psihologică şi mai ales pedagogică. Întâlnirile
de grup ale părinţiilor cu copii autişti se pot constitui în grupe de suport, de schimb reciproc de
informaţii, de sugestii.

1.2.2. Tulburările de reglare. ADHD (tulburare hiperkinetică cu deficit de atenţie).

Tulburarea de reglare apare ca un tipar disfuncţional în care copilul este permanent prost
dispus şi într-un perpetuu disconfort legat de ariile: adormire şi iritabilitate; de a rămâne organizat şi
de a mânca; dificultăţi de a procesa stimuli şi de neatenţie, nelinişte.
În DC 0-3 tulburările de reglare sunt clasificate în patru tipuri, bazate pe caracteristicile
predominante ale copilului: hipersensibil, hiporeactiv, dezorganizat motric, impulsiv şi altele:
- copii hiposensibili sunt amorfi, neinteresaţi, au comportamente sedentare, retraşi, apatici, rar
intră în jocul doar repetitiv;

6
 - copii în căutarea de senzaţii caută o varietate de stimuli senzoriali în viaţa cotidiană, par
impulsivi şi excitabili, se angajează în activităţi intense cu presiune puternică şi par să nu aibă
discernământ în alegerea activităţilor;
- copii cu sensibilitate senzorială au dificultăţi în menţinerea atenţiei pe o sarcină sunt uşor de
distras şi hiperactivi;
- copii care evită senzaţiile au comportamente de evitare, repetitive, ritualice, in mediile
hiperstimulative devin agitaţi, fac crize de furie şi au rutine complexe în viaţa cotidiană.
Tulburările de dezvoltare şi instrumentale sunt mai frecvente la copiii prematuri.
Identificarea precoce a copiilor cu ADHD este dificilă pentru că toţi copiii sunt neatenţi, foarte
activi şi impulsivi. În jurul vârstei de 3-4 ani se pot identifica simptomele pentru un diagnostic
corect de ADHD. Semnul precoce de disfuncţie executivă este un scor ridicat de neatenţie la sensul
jocului „necugetat”.
ADHD cunoaşte în prezent trei subtipuri definite în funcţie de severitatea a trei simptome
centrale: tipul predominant neatent; tipul predominant hiperactiv/impulsiv şi tipul combinat (L.
Wilmshurst, 2007, pp. 81-87).
a. Tipul neatent- DSM IV menţionează nouă simptome pentru diagnosticare dar necesită
prezenţa a cel puţin şase dintre ele pentru un diagnostic corect:
- nu manifestă atenţie pentru detalii;
- nu se poate concentra pentru mult timp;
- atunci când i se vorbeşte direct pare că nu ascultă;
- nu îşi termină treburile casnice (teme, activităţi şcolare),
- are dificultăţi de organizare;
- nu se angajează în sarcini care presupun un efort susţinut (teme de clasă sau pentru
acasă);
- pierde lucruri necesare (caiete, creioane, foile cu teme, temele);
- este uşor de distras;
- este uituc.
Pe lângă prezenţa a cel puţin şase simptome, pentru un diagnostic corect, mai trebuie
îndeplinite şi patru condiţii suplimentare:
 simptomele să persiste cel puţin şase luni;
 să genereze o incapacitate semnificativă în relaţiile interpersonale şi în performanţă;
 să se manifeste în cel puţin două situaţii;
 să fie prezente înainte de 7 ani.
Copilul diagnosticat cu acest tip de ADHD are note mici la şcoală, nu poate selecta
informaţia datorită excesului de informaţie, este neglijent şi manifestă o aparentă lipsă de motivaţie.
Chiar dacă reuşeşte să-şi facă temele acasă, cu ajutorul părinţiilor, uită să le ia la şcoală, le pierd.
Pentru părinţi asemenea copii sunt o permanentă sursă de frustrare.
b. Tipul hiperactiv-impulsiv- DSM IV menţionează prezenţa a cel puţin şase simptome din
nouă pentru o diagnosticare precisă. Simptomele sunt:
 agitaţie sau nelinişte;
 dificultăţi de a rămâne aşezat;
 motricitate excesivă;
 dificultăţi de angajare în activităţi distractive în linişte;
7
  sunt în permanentă mişcare,
 logoree permanentă.
Simptomele de impulsivitate sunt: comentarii şi „trântirea răspunsurilor”; dificultăţi în
aşteptarea rândului; deranjează permanent pe alţii. Copiii cu această formă de ADHD au probleme
în societate, nu îşi fac corect temele pentru că nu aşteaptă să primească toate instrucţiunile. Foarte
greu se identifică tulburarea înainte de 3 ani, dar pe la 1an - 2 ani şi jumătate, la copii cu ADHD se
constată o lipsă de autocontrol, care persistă şi între 3-6 ani. Preşcolarii cu ADHD sunt descrişi de
părinţi şi educatori ca fiind foarte obositori, stresanţi, mai ales problematici în cadrul activităţilor
distractive şi libere.
Scalele de evaluare a comportamentului, care permit măsurarea caracteristicilor ADHD, au
versiuni paralele pentru părinţi, cadre didactice şi copiilor mai mari. Cele mai des folosite sunt
scalele ASEBA, CRS-R prin care se clasifică forma de ADHD şi se evaluează alte probleme
majore.
Intervenţiile terapeutice se realizează prin instruirea familiei; la şcoală (gestionarea
comportamentului şi îmbunătăţirea comportamentelor specifice vârstei prin terapie
comportamentală) şi în interacţiunile cu alţi copii (formarea şi cultivarea unor abilităţi sociale). Se
recomandă intervenţia medicală. Pentru ca intervenţiile de acasă să aibă succes şi la şcoală se vor
elabora programe de management situaţional concepute în comun de familie şi de cadrele didactice.

1.2.3. Tulburări de motricitate, îndemânare şi coordonare

Dezvoltarea motricităţii se corelează cu maturizarea S.N. cu creşterea interacţiunii copil-
mediu, motivaţiei etc. Coordonarea ochi-mână este un predictor important pentru abilităţile de
funcţionare independentă de mai târziu.
Dezvoltarea motorie a copilului este influenţată de (T. Mircea, 2008,p. 123):
 factori ce ţin de copil: absenţa motivaţiei de a explora, tulburări de ataşament, tulburări
de dezvoltare, tulburări neurologice;
 factori ce ţin de părinte: încurajează sau nu să meargă copilul, este interesat sau nu de
confortul copilului;factori ce ţin de ambient: condiţii de locuit, anotimpul când s-a
născut copilul, malnutriţie.
Tulburările motricităţii la copilul între 0-3 ani se referă la: întârziere globală în dezvoltare,
paralizie cerebrală, spasticitatea, distonia, atetoza (mişcări involuntare de contorsionare ale
extremităţilor distale), coreea (mişcări involuntare ale gâtului, feţei, trunchi), ticurile, tremor,
rigiditatea, tulburarea pervazivă de dezvoltare (observabilă de la 4-6 luni cu dificultăţi de
rostogolire de pe spate pe burtă, asimetrie posturală, tonus muscular flasc) şi dispraxia.
Dispraxia sau planificarea motorie deficitară este frecventă la copii cu tulburări de dezvoltare.
Copii dispraxici sunt „neândemânatici”, cu abilitate redusă în executarea unor mişcări neȋnvăţate,
dificultăţi de coordonare a mişcărilor. Copii dispraxici îşi construiesc propriul plan de acţiune dar
sunt incapabili să-l urmeze pe al altora. Familia îi vede executând sarcini în mod independent dar nu
le pot executa la comandă.
Dificultăţile de praxie cresc frustrarea copilului mai ales în al doilea an de viaţă.
Disfuncţia mişcării şi dificultăţile de planificare motorie generează următoarele probleme
motorii specifice (idem, p. 132):
 echilibru precar;
8
  locomoţie stângace;
 abilităţi fundamentale subdezvoltate (de a prinde o minge),
 dexteritate manuală deficitară (să se îmbrace singur);
 dificultăţi de a scrie;
 dificultăţi de a realiza mişcări rapide şi precise (să taie cu cuţitul);
 tonus muscular scăzut şi încheieturi laxe);
 abilitate redusă de a imita acţiuni.

1.2.4. Tulburări de vorbire şi limbaj

Tulburări de vorbire şi limbaj sunt cele mai frecvente tulburări de dezvoltare şi apar la 13,5%
copii cu vârste cuprinse între 18-23 luni şi la 17,5% copiii cu vârste cuprinse între 30-36 luni şi sunt
de două ori mai frecvente la fete decât la băieţi.
Copii cu ADHD, cu tulburări de conduită, anxioase, afective, de adaptare, au asociate şi
tulburări de vorbire, de limbaj expresiv şi sau receptiv. Tulburările de vorbire şi limbaj existente la
vârste mici nu se ameliorează cu vârsta. În perioada 0-3 ani tulburările de vorbire se asociază cu
problemele de comportament. Deficitul de comunicare este greu de evaluat ȋn anii micii copilării,
abilităţile lingvistice, sociale, cognitive, emoţionale sunt conectate cu mediul de interacţiune al
copilului şi toate reflectă abilitatea pragmatică a vorbitorului.
Familia interpretează comportamentele copilului ca neatente, copilul este considerat ca
neatent. Părinţii şi educatorii au nevoie să li se explice de către specialişti cauzele, manifestările
tulburărilor, ei devin mai complianţi la acordarea ajutorului, la acceptarea aplicării unor programe
de intervenţie. Copii cu tulburări de limbaj în jocul cu alţi copii devin stângaci, timizi şi trăiesc
teama de rejecţie. În timp dezvoltă anxietate socială şi comportament evitant.
Comunicarea, cogniţia, domeniile socio-emoţionale sunt intercorelate şi se maturizează
continuu. Un diagnostic medical nu trebuie să ignore aspectele de dezvoltare şi de maturizare ale
copilului. În perioada 0-3 ani viitoarele probleme generate de tulburările de limbaj se conturează
incipient dar vor avea consecinţe dramatice la intrarea copilului în şcoală. Atunci se recomandă
intervenţia logopedului dar şi a consilierii psihologice.

1.2.5. Rolul familiei cu sugar şi copil mic. Direcţii de consiliere

Familia, indiferent cum este constituită: nucleară, mononucleară, extinsă - este principalul
creuzet al creşterii şi educării copilului, al transmiterii valorilor. Părinţii sunt principalii agenţi care
pregătesc copilul pentru intrarea în lume, pentru grădiniţă şi şcoală. După venirea pe lume a unui
copil, în general mama este persoana care se ocupă cel puţin un an sau doi ani de creşterea copilului
prin intrarea în concediul de maternitatea. Tot mai des se constată că şi taţii sunt dispuşi pentru a
intra în concediul de paternitate. Imediat după naştere şi venirea acasă a mamei şi copilului urmează
o perioadă de acomodare nu întotdeauna uşoară mai ales pentru mama. Apare uneori depresia post-
partum a mamei cu consecinţe dureroase pentru noul cuplu, mamă- copil. În practica privată am
întâlnit mame care imediat după naştere au intrat în depresie, cu refuzul de a vedea şi de a se
apropia de copil din variate motive. La consiliere ori psihoterapie dacă este solicitată, se recomandă
participarea ambilor soţi. Soţul are un rol foarte important în revenirea la cote maxime de
funcţionare a tinerei mămici. Un soţ cu tendinţe de hiperexactitate, anxios, cu tendinţe maniacale nu
va ajuta revenirea la normal a mamei. Acum este un moment nedorit de intrare în criză a cuplului.
9
Un sugar este dependent total de mamă, care devine tot mai epuizată. Ziua mamei este fragmentată,
noaptea la fel. Nevoile personale ale mamei sunt într-o continuă amânare, lipsa somnului,
construcţia hormonală postnatală afectează drastic calitatea vieţii. Uneori soţii devin geloşi pe
propriul copil pentru că se simt neglijaţi. Mama are astfel nu doar un copil are chiar doi (al doilea
este soţul). Intră în joc cortegiul de bunici cu toate sfaturile şi sugestiile adesea de bine dar greu de
suportat de mamă. În primele trei luni după naşterea copilului cuplul trece printr-o criză, care se
depăşeşte dacă înţelegerea şi cuplul este suficient de matur (are câţiva ani de căsnicie sau de
convieţuire). Venirea pe lume a celui de-al doilea copil creşte complexitatea problemelor din
familie. Primul copil se simte neglijat şi îşi imaginează cum ar fi fost viaţa lui fără fratele sau sora
lui. Deseori mărturiseşte dorinţa de a dispărea, de a muri, devine gelos pe micul intrus, se
interiorizează, devine trist, apatic sau mai agitat, arţăgos, trânteşte, bate colegii ca o formă de a
atrage atenţia mamei, a tatălui fie ea şi în variantă negativă. Educatoarele observă dacă micuţul este
la creşă, schimbările de comportament la un elev care are un nou frate sau o soră. Se recomandă mai
multă atenţie şi precizarea importanţei locului şi rolului copilului în mediul familial şi la creşă.
Pentru a uşura munca părinţilor, bunicii se ocupă mai mult de unul dintre copii şi pot să apară
şi în această situaţie probleme prin ce vorbesc în prezenţa copilului. În unele situaţii copilul nou-
născut este luat în grija bunicilor din primele zile după venirea de la spital, motivaţiile sunt diverse:
începerea serviciului de către mamă, mama poate să fie singurul întreţinător al familie, tinerii părinţi
sunt preocupaţi de carieră etc. O situaţie aparte este copilul adoptat de la câteva zile. Consilierea
psihologică este necesară, părinţii au o anxietate referitoare la sănătatea copilului, la zestrea
genetică, la cum se va manifesta pe viitor copilul. Un copil adoptat are dreptul să ştie că este adoptat
cât mai devreme cu putinţă. O amânare a adevărului despre adopţie creează tensiune pentru ambii
părinţi şi efectul este devastator asupra copilului dacă află din exterior că este adoptat.
Nou-născuţii recunosc persoana care îi îngrijeşte şi în câteva luni exprimă o gamă variată de
emoţii. Copiii chinuiţi în primi ani de viaţă (violenţă, traumă etc) este posibil să dezvolte:
- comportamente neobişnuite deviante şi patternuri anormale de expresie emoţională
(neatenţie, activitate motorie crescută, tulburări de somn, retard psihic şi emoţional, tulburări
de vorbire);
- copiii agresivi de mici vor continua să fie agresivi şi la grădiniţă şi şcoală, vor avea relaţii
perturbate cu colegii.
Sărăcia va influenţa traiectul de dezvoltare al copilului de la alegerea grădiniţei până la
integrarea în viaţa socială ca adult. Concepţia despre sine şi despre viaţă este afectată dar nu toţi
copii săraci vor avea eşec în viaţă. Factorii de mediu, familia chiar, educaţia sunt principalii factori
educogeni care determină pe copil să-şi scrie favorabil uneori propriul scenariu de viaţă.
Foarte mulţi cercetători consideră că problemele maritale, tulburările alimentare, depresiile au
legătură cu traumele din copilărie. De asemenea foarte multe dificultăţi de adaptare la viaţa socială
au legătură cu un istoric al abuzului dar şi mulţi copii abuzaţi au dezvoltat ulterior mecanisme de
coping şi s-au adaptat cu succes la viaţa socială (H. Kennerley, 2000,p.9).
Plasamentul copilului are consecinţe în dezvoltarea fizică şi emoţională ulterioară. Dacă
micuţul are câteva luni de viaţă alături de mama sa, după care este dat în plasament, va manifesta
simptomele anxietăţii de separare (agitaţie, plâns, tulburări de alimentaţie etc) şi în timp,
simptomele se sting dar copilul devine apatic. Stresul posttraumatic are consecinţe în dezvoltarea
lobilor temporali (care reglează emoţiile). Factorii de risc major pentru apariţia stresului

10
posttraumatic ( PTSD) sunt: violenţă familială şi abuz; injurie fizică a copilului; moartea cuiva drag;
casa, şcoala şi comunitatea distruse, vede corpuri desfigurate în timpuri de război, agresorul este
cineva din familie; cataclisme naturale etc.

Bibliografie:
1. DSM IV –TR, Manual de diagnostic si statistica a tulburarilor mentale - Editia a patra
revizuita.
2. Hien, D., Matzner, F., First, M.B., Spitzer, R.L., Williams, J.B.W., şi Gibbon M.
(1994,1998,2004). Interviu Clinic Structurat pentru Tulburările Clinice ale Sugarului,
Copilului şi Adolescentului. Adaptare în limba română David, D. Coord,2007,Ed RTS).
3. Kennerley H., (2000) Overcoming Childhood Trauma, Robinson, London.
4. Mircea T., (2008) Tratat de psihiatrie developmentală a copilului şi adolescentului, Ed.
Artpress, Timişoara.
5. Wilmshurst L., (2007) Psihopatologia copilului. Fundamente. Ed. Polirom, Iaşi.

11
 Capitolul 2
Tulburări frecvente în perioada 3-10 ani. Direcţii de consiliere pentru copil şi familie

Perioada de vârstă cuprinsă între 3-10 ani o vom împărţi în:

a. perioada 3-5/6 ani;
b. perioada 6-10 ani (şcolarul mic).
Periodizarea menţionată este utilă cadrelor didactice deoarece în jurul vârstei de 3 ani copilul
este inclus în grădiniţă, la 6 ani în clasa 0 şi la 7 ani în clasa I.
Intrarea în grădiniţă este un eveniment pregătit cu grijă de unii părinţi dar şi marcată de
frământări emoţionale atât pentru copil cât şi pentru părinţi.
Alegerea grădiniţei determină pe părinţi să caute varianta optimă pentru copil şi pentru ei,
caută informaţii, culeg sugestii şi caracterizări despre doamnele educatoare. Ar fi mai puţin
anxiogen pentru copii şi părinţi dacă la fiecare grădiniţă ar exista un psiholog- consilier care să
susţină şi să răspundă la frământările părinţilor. Alături de psiholog în fiecare grădiniţă şi-ar găsi cu
prisosinţă utilitatea şi logopedul şi asistentul social, toţi în echipă cu educatoarele ar colabora pentru
o cât mai adecvată adaptare a copilului. Psihologul din grădiniţă ar fii persoana cea mai indicată
pentru a oferii caracterizarea psihologică, adică nivelul competenţelor motrice, cognitive, afective şi
sociale atinse de copil pentru includerea lui la şcoală.
Evaluările psihologice preliminare clasei 0 s-au dovedit mai puţin utile, psihologii au făcut cu
greu dovada evaluării, mai ales că ȋn această evaluare au intrat doar copiii care nu au implinit varsta
de 6 ani pana la inceperea anului şcolar. Evaluarea psihosomatică a copilului s-a realizat de către
persoane străine copilului, care de multe ori a fost instruit cum să răspundă la întrebări de catre
părinţi sau educatoare. Părinţii au fost mai stresaţi decât copii, aşteptarea la rând pentru evaluare a
fost obositoare. Metodologia evaluării chiar dacă a fost validată din punct de vedere ştiinţific a fost
mare consumatoare de timp, iar psihologii au avut puţin timp pentru sensibilizarea şi familiarizarea
cu probele respective, de cele mai multe ori unii nu au avut experienţa necesară din domeniul
educaţional. Complicarea nu este soluţia cea mai la îndemână pentru soluţionarea unor probleme
din educaţie, intenţiile bune au nevoie de timp pentru implementare, în caz contrar va arata precum
dictonul: „drumul spre iad e pavat cu bune intenţii”.

a. Tulburări frecvente în perioada 3-5/6 ani

Tulburările de vorbire şi limbaj sunt cele mai frecvente tulburări de dezvoltare (aproximativ
20% din copii au tulburări de vorbire). În DSM-IV la capitolul tulburări de comunicare se includ:
- tulburarea limbajului expresiv (utilizare limitată a vocabularului, caută cuvântul potrivit,
abilităţi reduse de limbaj social, sare de la un subiect la altul, ezită să pună întrebări etc);
- tulburarea limbajului mixt expresiv şi receptiv;
- tulburare fonologică;
- balbism;
- tulburări de comunicare nespecificate.

2.1. Balbismul
Balbismul sau bâlbâiala pot apare tranzitoriu în limbajul copilului cu grade diferite de
severitate (T.Mircea,2008,pp.190-194). Balbismul este o tulburare de fluenţă şi de ritm al vorbirii,
caracterizată prin ezitare, repetare sau prelungirea unui sunt cu blocarea pronunţiei cuvântului

12
respectiv. În formele cronice balbismul se asociază cu grimase faciale, contracţii ale pleoapelor,
folosirea de locuţiuni în locul cuvântului. Studiile de epidemiologie arată că (op. cit. p.191):
- tulburarea este mai frecventă la băieţi decât la fete;
- aproximativ 50% din urmaşii celor cu balbism fac boala;
- se constată la cazurile de balbism o întârziere în dezvoltarea limbajului şi a capacităţii
articulatorii;
- copii cu balbism sunt descrişi de educatori şi părinţi ca nevrotici.
Studiile au arătat că la persoanele cu balbism (idem, p.195):
 agravarea se produce când trebuie să vorbească la telefon, sunt în grup şi trebuie să se prezinte
la un interviu;
 ameliorarea se produce când spun poezii, cântă, vorbesc în şoaptă, nu sunt observaţi de alţii,
copilul vorbeşte singur.
Diagnosticul de balbism se formulează când (idem, p.196):
 copilul nu a avut antecedente severe, are o dezvoltare psihomotorie în limitele normalului şi
a avut o uşoară întârziere în dezvoltarea limbajului;
 afecţiunea a debutat în jurul vârstei de 6-9 ani, boala s-a instalat treptat chiar după o
perioadă de balbism tranzitoriu pe la 3-4 ani;
 copilul este armonios nu are modificări somatice şi neurologice evidente are doar tulburarea
de limbaj specifică evidenţiată uşor în interviul clinic;
 investigaţiile paraclinice nu arată existenţa unor tulburări organice responsabile de balbism.
În stabilirea diagnosticului se impune eliminarea altor afecţiuni cum ar fii:
 epilepsia când copilul pare că se bâlbâie, fapt observat de educatoare şi învăţători
(copilul repetă ultimul cuvânt spus);
 post-traumatism cranio-cerebral, cu leziuni frontale când este diagnosticul de tulburare
de limbaj post-traumatic;
 boli neurologice cu afectarea inervaţiei laringiene sau a musculaturii laringelui când se
întâlnesc dispraxiile buco-maxilo-faciale;
Abordarea terapeutică presupune:
1. Consilierea familiei. Consilierul va „relaxa” familia prin explicarea tulburării, a modului de
manifestare şi va încuraja părinţii să nu mai insiste pe corectarea tulburării la copil. Părinţii
vor ignora tulburarea dar vor reorganiza complexul de stimuli din mediul familial al copilului,
vor fii mai calmi, mai blânzi, mai înţelegători. Părinţii extrem de îngrijoraţi vor învăţa sub
îndrumarea consilierului sau psihoterapeutului exerciţii de relaxare. De asemenea, se
recomandă metaforele terapeutice de relaxare şi copilului.
2. Tratamentul logopedic. Logopedul va începe să lucreze cu copilul după vârsta de 3 ani doar
dacă micuţul vrea şi se simte bine în prezenţa logopedului. Logopedul se va centra pe
realizarea unei relaţii terapeutice empatice baza realizării creşterii stimei de sine a copilului,
de acceptare de sine, de reducere a anxietăţii. Tehnicile de logopedie şi de reeducare
fonoarticulatorie includ: exerciţii de respiraţie şi reconstrucţie a respiraţiei şi fonaţiei, exerciţii
de poziţionare a limbii şi a articulaţiei temporo-mandibulare şi exerciţii de creştere a
controlului laringean.
Paternul fluenţei se modifică în timp, afectarea poate cuprinde şi alte cuvinte, dacă iniţial era
episodic ulterior devine cronic, se agravează. Foarte rar s-au constat ameliorări după 15 ani. Tânărul
13
este afectat iar consilierea şi psihoterapia se va axa pe trăsăturile de personalitate, diminuarea
anxietăţii, a gândurilor depresive.â

2.2. Anxietatea de separare

Anxietatea de separare sau frica de separare apare la copii atunci când persoanele care le
îngrijesc sau persoanele de ataşament dispar din câmpul lor vizual. Anxietatea de separare apare la
6-7 luni, atinge un maxim la 18 luni şi scade în intensitate după 30 luni. Frica de separare este
prezentă şi în perioada preşcolarităţii când copilul este la grădiniţă sau în afara familiei. Cel mai
frecvent copilul plânge după ce este lăsat la grădiniţă, mama, tata sau bunicii pleacă. Simptomele
anxietăţii de separare pot persista şi în copilărie sau adolescenţă.
Diagnosticul anxietăţii de separare se va aplica doar dacă frica de separare de persoanele de
ataşament este excesivă, neadecvată şi durează cel puţin 6 săptămâni. Copilul se teme că pierderea
se va produce ca o consecinţă a unui eveniment catastrofal, ca moartea, accidente, internarea în
spital etc.
Simptomele acestei anxietăţi exagerate sunt (op.cit.p.199):
 simptome psihice : sentiment de nesiguranţă, disperare uneori confuzie;
 simptome vegetative: transpiraţii. Tahicardie, dilatare pupilară;
 simptome somatice: cefalee, dureri abdominale, dureri ale membrelor, greţuri, vărsături;
 simptome corporale: expresie facială de frică, plâns, agitaţie psiho-motorie, agresivitate,
furie, comportament de agăţare.
Simptomele apar chiar la simpla ameninţare că persoana de ataşament dispare sau ameninţă că
pleacă. Copilul va evita să mai meargă la grădiniţă sau şcoală, refuză să stea singur acasă, nu vrea
să doarmă, are teamă de întuneric, nu doarme fără persoana de ataşament alături. De asemenea,
copilul are insomnii de adormire, coşmaruri repetate că se va despărţii de părinţi şi se va ridica din
pat să doarmă alături de părinţi.
Pavorul nocturn este o stare confuzivă care apare în prima perioadă a somnului şi se manifestă
prin scularea bruscă în şezut, expresie facială de groază, anamneză totală a episodului la trezire.
Chiar şi enurezisul nocturn poate fii un simptom al anxietăţii de separare, schimbarea aşternutului a
pijamalei necesită prezenţa mamei sau a persoanei de care copilul este ataşată.
În etiologia anxietăţii de separare sunt implicate cinci domenii majore (op.cit.p.200):
- temperamentul copiilor cu comportament inhibat sunt reprezentate de timiditate marcată,
retragere socială, frică în abordarea de noi situaţii;â
- ataşamentul transmis transgeneraţional (transmiterea genetică a ataşamentului nesigur);
- anxietatea părinţilor;
- stilul parental al mamelor. Copii anxioşi au mame intrusive, hiperprotectoare, prea
implicate, negative cu un control excesiv al copiilor;
- experienţa de viaţă, expunerea copiilor la evenimente negative de viaţă, stresante (moartea
unei persoane dragi), schimbarea locuinţei, boală, spitalizare cresc anxietatea copilului.
Anxietatea de separare stă la baza unor tulburări care apar la perioada tinereţii sau a celei
adulte ca: fobiile, atacuri de panică, depresii.
Tratamentul presupune intervenţia asupra şi cu familia şi copilul. Consilierea cognitiv-
comportamentală, psihoterapia sistemic- familială, decondiţionările sunt utile în diminuarea
anxietăţii de separare la copil şi la părinţi. În situaţia de boală a unuia dintre părinţi copilul resimte
14
dureros internarea părintelui şi va dezvolta o anxietate de separare. Plecarea părintelui de lângă
copil determină crize de plâns, atenţie crescută a copilului faţă de părintele respectiv, imitarea unor
comportamente ale părintelui. Uneori copilul menţionează că doreşte să devină medic pentru a
însănătoşi pe mama bolnavă şi devine grijuliu.
Divorţurile sunt o sursă de anxietate pentru copilul mic, care devine asemenea unei „mingii”
pasate de la mama la tata. Educatoarele fără voia lor sunt prinse în reţeaua de ură dintre părinţi.
Copilul aflat adesea în grija mamei după divorţ este vizitat de tată la grădiniţă zilnic în unele
situaţii, cu toate acestea trebuie să spunem că holul grădiniţei nu este cel mai propice loc de
exprimare a afecţiunii. Educatoarele primesc instrucţiuni „clare” de a nu lăsa copilul să fie luat de
tată, copilul începe să plângă, tatal şi el iar drama este înfiripată. Pot spune că ar fi indicată existenţa
unei camere de vizită în grădiniţe şi şcoli, unde să se creeze un mediu cald, liniştitor pentru
asemenea vizite. Se recomandă ca educatoarele şi învăţătorii să fie asertivi în asemenea situaţii, să
evite situarea lor în reţeaua de comentarii şi să aducă în prim plan in discuţiile cu ambii părinţi
divorţaţi nevoile copilului lor.

2.3. Mutismul electiv

Mutismul electiv, manifestat ca incapacitate a unui copil de a vorbi in anumite situatii,
presupune refuzul copilului de a vorbi în situaţii sociale chiar dacă micuţul poate vorbi în altele.
Copilul devine selectiv în vorbire, vorbeşte acasă, cu familia, cu fraţii, dar refuză să vorbească la
grădiniţă, la şcoală, în locuri publice sau cu străinii.
Principala trăsătură a copiilor este timiditatea exagerată. Mutismul electiv este o tulburare
rară. Timiditatea constituţională a copilului este exagerată de stresul de acasă, cerinţele mari de la
grădiniţă sau şcoală şi prin mutism capătă mai multă atenţie sau afecţiune. Diagnosticul de mutism
electiv nu este greu de realizat mai ales dacă micuţul vorbeşte acasă. Copilul nu va vorbi cu
specialistul, medicul, psihologul şi se recomandă ca părinţii să aducă înregistrări cu copilul vorbind
acasă.
Caracteristicile acestor copii sunt:
o timiditatea exagerată, frica de ridicol, anxietatea socială, retragerea socială;
o uneori sunt extrem de încăpăţânaţi acasă, manipulativi, negativişti;
o rezistenţi la schimbare, ostili şi chiar agresivi;
o uşoară întârziere în dezvoltarea limbajului;
o depresie, encoprezis, enurezis;
o existenţa unor ticuri.
Familiile acestor copii prezinta o serie de caracteristici: anxietate socială, hiperprotecţie
parentală, probleme maritale, depresia părinţilor, timiditatea sau anxietatea exagerată a părinţilor.
Mutismul poate fii o tulburare posttraumatică în urma unui abuz sexual.
Debutul tulburării are loc înainte de 5 ani, de intrarea copilului în şcoală, în general durează
luni de zile şi mai rar persistă câţiva ani. Copiii care nu intră în remisie până la 10 ani vor avea un
pronostic rezervat.
Tratamentul se referă la o abordare multimodală: terapia familiei, terapia copilului.
Psihoterapia cognitiv-comportamentală, hipnoterapia, utilizarea metaforelor, logopedia, terapia prin
joc, tehnicile de desensibilizare sunt eficiente în lucrul cu copilul. Se recomandă tratament
individualizat.

15
 2.4. Rivalitatea fraternă
Apariţia în familie a unui al doilea copil are impact psihologic asupra întregii familii dar
uneori cu consecinţe negative pentru primul copil (op.cit.p.205). Între 3-6 ani copii preşcolari
primesc un frate sau o soră. Copilul simte gelozie, invidie, pentru că atenţia este împărţită, se simte
înşelat şi abandonat. Dacă apar mai mulţi fraţi rivalitatea primului născut scade şi se transformă
asemenea unui rol patern. Rivalitatea sau gelozia fraternă pentru a se considera patologică trebuie să
fie asociată cu sentimente negative foarte puternice, traume fizice împotriva fraţilor, cu debutul de
câteva luni de la naşterea fratelui sau surorii.
Simptomele rivalităţii sunt:
o comportamente negativiste;
o izbucniri colerice;
o crize de afect sau retragere socială;
o insomnii de adormire;
o tulburări emoţionale de tipul regresiei infantile;
o pierderea unor abilităţi deja dobândite, enuretici, tendinţa unui comportament de tip
sugar, cer iar suzeta, biberonul.
Recomandările sunt de pregătire a familiei pentru a face faţă la noua situaţie, de a nu fi
extaziaţi, la fel şi rudele, de noul venit pe lume, cu neglijarea copilului mai mare. Copilul trebuie
implicat în activităţile cotidiene cu nou-născutul, cu anumite responsabilităţi pentru băiţa sugarului,
la schimbatul scutecelor. Dacă nu se gestionează bine complexul de rivalitate fraternă la perioada
adultă va evolua cu complexul lui Cain, manifestat printr-o gelozie agresivă pentru tot ce este
susceptibil de a intra în competiţie sau rivalitate pentru a obţine o laudă.
Apariţia celui de-al doilea frate sau soră generează comportamente care îngrijorează părinţii
dispuşi pentru consilierea psihologică a copilului. De exemplu, un băieţel care, la venirea pe lume a
fratelui, a început să vorbească, în timp ce dezvolta conduite de izolare, cu prietenii săi (imaginari)
din poveştile citite de părinţi. Seara înainte de culcare insista să doarmă doar cu mama
(comportamente de regresie). În cabinetul de psihoterapie s-a lucrat cu tehnici de relaxare pentru
diminuarea anxietăţii copilului dar şi cu ambii părinţi pentru alocarea unui timp mai mare primului
născut. Am sugerat practicarea unui sport (bazinul sau tenisul) la care copilul să fie însoţit de tata
(se demonstrează interesul părinţilor pentru copil şi petrecerea timpului cu el), responsabilizarea
copilului pentru executarea unor sarcini minore dar cu oferirea de recompense pozitive. După
câteva şedinţe, simptomele iniţiale ale copilului s-au diminuat şi prietenii imaginari au început să
dispară locul lor fiind luat de tata şi mama.

b. Perioada 5/6-10 ani

Intrarea copilului în şcoală este precedată de o serie de pregătiri din partea părinţilor dar şi din
partea copilului care este informat că şcoala are multe semnificaţii pentru el. Trecerea de la doamna
educatoare la doamna sau domnul învăţător este mai uşoară dacă clasa I este situată în aceeaşi
clădire unde a fost şi la grădiniţă. Pe lângă dificultăţile de adaptare la clasa I unii elevi mai trec şi
prin trauma divorţului părinţilor, a plecării la muncă în străinătate a unuai sau chiar a ambilor
părinţi. În cazuri rare, când părinţii sunt plecaţi la muncă în altă ţară, se poate întâmpla ca unul din
ei din diferite motive să nu mai revină deloc sau să decedeze. Copiii rămân în grija bunicilor sau a
altor rude. Rezultatele la şcoală sunt influenţate de starea emoţională a micului elev. Învăţătorilor li

16
se recomandă mai multă înţelegere şi alocarea unui timp mai îndelungat pentru realizarea temelor
pentru elevii aflaţi în această situaţie. Mai există situaţii în care copilul poate să fie adoptat şi lăsat
în grija bunicii, iar unicul întreţinător de familie este mama plecată la muncă în străinătate. Copilul
are susţinere financiară dar este copleşit de dorul de mamă, pe care o vede de sărbătorile religioase.
Expectanţele părinţilor sunt uneori mari pentru copiii lor, li se cere sa aibă rezultate foarte bune la
şcoală cu reproşul că„doar pentru ei muncesc” în altă ţară. Problemele emoţionale încetinesc
învăţătura, copiii devin apatici, indiferenţi, trişti, nu mai sunt sensibili la cadourile primite ȋn
pachete sau de sărbători.
Anxietatea de separare se manifestă pentru unii copii când părintele care l-a adus la şcoală
pleacă înainte de începerea orelor iar copilul plânge necontenit. În asemenea situaţii se recomandă
consiliere psihologică, organizarea unor ore de consiliere cu copilul şi cu unul dintre părinţi (în
general cu părintele de care se simte mai ataşat), precum şi ore de consiliere psihologică
individuală. Obiectivele consilierii sunt centrate pe creşterea forţei eului, diminuarea anxietăţii (prin
tehnici de relaxare), ludoterapie. Informaţii suplimentare se obţin şi de la cadrul didactic de la clasă.
Desenele copilului sunt surse importante pentru realizarea unui psihodiagnostic cât mai real.
În perioada şcolarităţii mici cele mai frecvente tulburări sunt:

2.5. Dispraxia sau tulburarea de dezvoltare a coordonării

Dispraxia se manifestă prin obţinerea de performanţe scăzute în activităţile cotidiene,
activităţi care necesită coordonare motorie fină şi grosieră. Copiii sunt caracterizaţi ca având două
mâini stângi, au dificultăţi în realizarea unor mişcări uzuale ca: utilizarea furculiţei, legarea
şireturilor,îmbrăcarea şi dezbrăcarea hainelor etc. Coordonarea motorie grosieră este afectată şi ea,
copiii se împiedică des, se împiedică în propriile picioare, se lovesc des, scapă lucruri din mână,
sparg obiecte din casă, strică des jucăriile. În grup copiii dispraxici sunt rejectaţi datorită stângăciei
lor şi în consecinţă şi stima lor de sine este scăzută.
Tratamentul dispraxicilor presupune integrarea lor în programe terapeutice de reeducare
motorie în cadrul terapiilor ocupaţionale şi de kinetoterapie, meloterapie. Părinţii sunt consiliaţi
pentru reducerea anxietăţii şi a sentimentului de vină legat de problemele copilului.

2.6. Tulburări somatoforme

În DSM IV prin tulburări somatoforme se denumesc un grup de tulburări caracterizate prin
prezenţa unor simptome somatice, care nu pot fi explicate neurologic, organic sau datorate unui
consum de substanţe sau de altă tulburare mentală. Simptomele pe care le prezintă copilul sunt
expresia unor conflicte psihologice, evenimente stresante, situaţii psihotraumatizante.
Tulburarea de somatizare este dată de prezenţa unui complex de simptome somatice care apar
fără a fi explicate medical. Simptomele se întind pe o perioadă de ani de zile şi se prezintă exagerat
de către pacienţi.
Copiii cu tulburare somatoformă sunt descrişi ca fiind conştiincioşi, sensibili, nesiguri,
perfecţionişti şi prezintă următoarele simptome: durere abdominală, dureri de cap, sindromul de
oboseală cronică, palpitaţii, tahicardie, enuresis nocturn şi encoprezis.
Tratamentul în cazul tulburărilor de somatizare necesită psihoterapia copilului şi a familiei.
Somatizarea poate să fie determinată ca o reacţie la comportamentul persoanei de ataşament, în
special al unei mame anxioase, hiperexacte, anancaste. De exemplu, situaţia unei fetiţe care refuza

17
mâncarea pe motiv că vomită. Psihoterapia a constat în învăţarea relaxării, utilizarea metaforelor
terapeutice şi consilierea separată a mamei.
Copiii cu somatizări prezintă un risc crescut pentru alte tulburări psihiatrice şi internări
numeroase. Problemele de copyng şi stilul parental al mamei sunt absolut necesar a fi discutate în
şedinţe de consiliere chiar psihoterapie a mamei.
Factorii psihologici, mediul familial pot susţine tulburările copilului. Interacţiunea dintre
minte şi corp este redată cel mai bine în boli ca astmul, dermatita, hemofilia, ulcerul, cancerul etc.

2.7. Tulburări de dezvoltare a abilităţilor şcolare

DSM IV cotează toate tulburările copilăriei (cu excepţia retardului mintal) pe axa I.
tulburările specifice de dezvoltare a deprinderilor şcolare sunt (op.cit.p.231):
o dislexii sau tulburări de învăţare a cititului;
o disgrafii sau tulburări de învăţare a scrisului;
o tulburări mixte de învăţare;
o discalculii sau tulburări de învăţare a calculului matematic.
Tratamentul presupune realizarea de către echipa de specialişti: logoped, psiholog, pedagog,
cadru didactic, medic, a unui plan de tratament individualizat pentru fiecare elev cu probleme în
învăţarea scris- cititului. Se insistă pe abilităţile cotidiene, de orientare calendaristică, număratul
banilor, utilizarea cardului etc. Părinţii se recomandă să valorizeze eforturile copilului şi să
colaboreze cu cadrul didactic. Copilul se va antrena de către adulţi în cât mai variate jocuri
pedagogice de învăţare a cuvintelor şi cifrelor (coord. Ş. Ionescu, A. Blanchet., M. Montreuil., J.
Doron, 2009, p.108).

2.8. Tulburările anxioase

Perioada de şcolar mic poate fi însoţită de manifestări anxioase, unele pot să acopere o
organizare psihopatologică de tip anxios (Otilia Secară în T.Mircea, 2008,p.264):
o anxietatea de separare când copilul vrea să doarmă cu unul din părinţi;
o opziţia la culcare;
o dormitul cu lampa aprinsă sau prezenţa unei persoane până adoarme copilul;
o trezirea în timpul nopţii şi dormitul în patul părinţilor;
o pavorul nocturn.
Situaţia se complică atunci când sunt doi fraţi şi unul vrea să migreze în patul părinţilor şi prin
imitaţie doreşte şi celălalt copil. În situaţia mai multor fraţi apare gelozia, există o competiţie pentru
obţinerea dragostei mamei, unul dintre fraţi se consideră nedreptăţit şi vitregit de iubirea părinţilor.
Consilierea se va realiza cu ambii copii , iar în unele şedinţe şi cu mama. Uneori mama ajunge să fie
urâtă de copil şi copilul face „alianţă cu tata” pentru „îndepărtarea mamei din viaţa lor”. Se va lucra
separat cu familia, cei doi părinţi pentru a schimba unele patternuri din viaţa familiei.
Tulburările anxioase se vor analiza detaliat în capitolul următor dedicat adolescentului.

18
 2.9. Studii de caz

2.9.1. Consecinţele dramatice ale plecării părinţilor la muncă în străinătate

Cazul a fost publicat în Manual de psihoterapie integrativă, 2013

Introducere
Criza economică a cuprins treptat toate nivelele societăţii. În România, tot mai multe familii
păşesc în căutarea unui loc de muncă peste graniţele ţării. Copilul sau copiii rămân acasă în
îngrijirea bunicilor sau chiar a unui singur bunic (bunică). Copiii rămaşi suportă cu greu despărţirea,
se acomodează greu, la şcoală devin apatici, izolaţi, în cazuri extreme abandonează şcoala. În alte
situaţii, dacă sunt în clase gimnaziale sau la liceu fie nu mai au nicio reţinere, nu mai recunosc nicio
autoritate, fie devin marginalizaţi, marginalizarea ,,din grupul colegilor de clasă constituie în
grupurile de cartier o virtute”. Cu greu, dar nu imposibil, cu ajutor specializat, elevii în discuţie pot
fi reintegraţi (Drobot, 2013).
Se constată că atât la şcolile din mediul rural, cât şi din mediul urban sunt elevi aflaţi în
întreţinerea unei rude sau a bunicilor, părinţii fiind plecaţi la muncă în străinătate.
Şcolile întocmesc la începutul anului şcolar situaţii despre asemenea cazuri (număr, cine îi
întreţine), pe care le raportează la inspectoratele şcolare. De asemenea, se întocmesc planuri de
intervenţie, cu echipe multidisciplinare, care ar trebui să intervină cu ajutor specializat pentru elevii
singuri. Situaţia este mai grea la şcolile din mediul rural şi în zonele defavorizate, în care industria,
cândva determina suflul zonelor (miniere, siderurgice, chimice etc.). Industria minieră, siderurgică a
cunoscut un declin considerabil în România, unele zone devenind ,,moarte” prin închiderea minelor.
Întreaga comunitate a cunoscut consecinţele, generaţii întregi nu au mai putut să asigure traiul
necesar familiilor, copiilor. O parte a populaţiei s-a mutat în alte zone, au început să lucreze
pământul sau au migrat în străinătate. Anumite zone din mediul rural sunt formate din comunităţi
conaţionale: sârbe, croate, ucrainene (mai ales in zona de Vest a României).Unii membrii din
comunităţile respective au plecat în ţările din vestul, sudul, centrul Europei, acasă rămânând copiii
mici cu bunicii.
Sărbătorile de iarnă, concediile constituie prilejuri de reîntregire a familiei pentru o scurtă
perioadă de timp. Banii câştigaţi sunt investiţi în locuinţe, aparatură, maşini. Nivelul de trai, pentru
unii a crescut considerabil, dar preţul plătit moral, sufleteşte nu poate fi cuantificat.
Copiii au, din punct de vedere material, tot ce-şi doresc, chiar mai mult, dar nu mai au căldura
sufletească a părinţilor. Un asemenea caz se prezintă în lucrarea de faţă. Cazul pe care-l voi
prezenta l-am abordat printr-un model terapeutic integrativ.
În practica personală mi-am ghidat terapiile utilizând tehnici din orientări terapeutice variate;
pe unele le-am adaptat după nevoile clientului. În cabinetul de terapie, clientul este centrul în jurul
căruia gravitează demersul terapeutic, nevoile clientului ,,dictează” obiectivele şi tehnicile care se
vor utiliza. Terapeutul respectă principiile psihoterapiei, dar înainte de toate flexibilitatea
funcţională şi intelectuală este principalul instrument al terapeutului.
Prezentarea cazului
La cabinetul de psihologie s-a prezentat, , la recomandarea medicului de familie, o fetiţă de 9
ani însoţită de bunica sa. Fetiţa arăta îngrijit, volubilă, deschisă la dialogul cu terapeutul.

19
 Simptomele pentru care fetiţa a venit la psiholog au fost: plâns frecvent, insomnii, agitaţie.
Părinţii, , fiind de naţionalitate croată, au plecat la muncă în Croaţia încă de acum 4 ani, însă în
urmă cu jumătate de an, în micuţul sat croat, tatăl fetiţei a venit pentru ultimul său drum, a decedat
după o scurtă suferinţă a plămânilor. Fetiţa a depăşit cu greu momentul înmormântării, însă
simptomele apărând după un timp de la decesul tatălui.
Imediat după înmormântarea soţului, mama s-a reȋntors la muncă în Croaţia, fiind însoţită
acum de tatăl său, bunicul fetei. Micuţa a rămas în sat cu bunica. La şcoală este cea mai bună din
clasă, vorbeşte fluent limba română şi limba croată. Toata vara şi-a petrecut-o cu mama în Croaţia,
în concedii. Fetiţa, foarte bine îngrijită, curată, modern îmbrăcată, trece rapid de la râsul zglobiu la
ochii înlăcrimaţi. A venit deschisă la terapie atât ea, cât şi bunica, aspect important de menţionat,
deoarece încă predomină confuzia dintre psiholog şi psihiatru. După prima şedinţă, clienta mi-a
menţionat că a spus colegilor că ,,la psiholog nu se dau injecţii şi nu se fac operaţii, stai de vorbă”.
Despre sine clienta mi-a specificat că doamna doctor care a recomandat-o către terapie îi spune că
este ,,o bunicuţă reîncarnată” (urmat de un râs spontan zglobiu, datorită volubilităţii şi fluenţei sale
verbale). Am fost preocupată în mod deosebit de acest caz şi nu am putut să nu mă întreb ce anume
din subiectivitatea mea interferează cu subiectivitatea clientei, fiind sigură însă că în acel spaţiu al
subiectivităţii aş putea să intervin.
Prima şedinţă este foarte importantă, deoarece clientul manifestă anxietate faţă de terapie şi
terapeut. Un copil de 9 ani care nu a mai fost la psiholog poate fi şi curios şi anxios în prima
şedinţă. Consider că în modelul propus relaţia terapeutică este esenţială, de aceea terapeutul se
recomandă a avea o mare preocupare pentru formarea şi cultivarea relaţiei terapeutice. După ce m-
am prezentat clientei, am invitat-o să ia loc în fotoliu. Întotdeauna aşez fotoliile în unghi de 45º
(fotoliu pe care stau eu şi fotoliu pe care stă clienta). Picioruşele micuţei nu ajungeau la podea. Am
întrebat-o dacă doreşte ca bunica să rămână sau să plece din cabinet pentru a reveni după o oră. A
optat (clienta) pentru a doua variantă. Atunci când am rămas singure în cabinet am rugat-o să-mi
spună ce o deranjează. Fără a fi timorată, mi-a relatat despre părinţii, bunicii săi şi despre decesul
tatălui. Atunci a început să plângă. Este foarte greu să te stăpâneşti, ca terapeut, în faţa unui copil
care-ţi relatează o secvenţă dureroasă pentru orice om. I-am explicat că sunt şi eu emoţionată, că o
admir pentru tăria sa.
Terapeutul manifestă următoarele caracteristici în relaţia terapeutică:
- prezenţa – capacitatea de a fi deschis faţă de client şi-n acelaşi timp prezent din punct de
vedere emoţional şi fizic;
- incluziunea – capacitatea de a se pune în locul clientului, confirmându-i experienţa şi
potenţialul;
- intersubiectivitatea – orice întâlnire dintre client şi terapeut implică o subiectivitate conştientă
şi inconştientă; aspectele prezente ale selfului unei persoane se intersectează cu ale celeilalte
persoane;
- reflexivitatea – se referă la analiza mentală a procesului terapeutic şi în cercetare (dacă este
cazul).
Clienta a relatat simptomele care o deranjează (insomnii, plâns frecvent ,,în pernă noaptea să
nu o audă buni”, atunci când se gândeşte la tatăl său). De asemenea, a fost deschisă în relatările
despre mama sa, care, şi ea plânge (în prezenţa fetiţei) atunci când îşi aduce aminte de soţul său
(tatăl fetiţei).

20
 Am contractat terapia, ziua, ora, durata în funcţie de posibilităţile clientei de a ajunge din satul
său. Am relatat în linii mari despre demersul pe care-l vom parcurge împreună, despre rolul său în
terapie, importanţa deosebită pe care eu ca terapeut i-o voi acorda. S-a stabilit data viitoarei
întâlniri. La sfârşitul primei şedinţe am făcut următoarele recomandări fetiţei şi bunicii:
- cât de multe desene (clientei îi place să deseneze) ar putea să facă atunci când bunica are
musafiri (inevitabil în discuţiile cu musafirii se vorbea despre decesul ginerelui şi despre
conflictele cu părinţii acestuia, care locuiesc în acelaşi sat);
- sunt atât de multe de povestit între clientă şi bunică, clientă – mămică (atunci când sunt
împreună), încât ,,rămâne puţin timp sau chiar deloc pentru a rememora înmormântarea
tatălui”;
- copilăria este frumuseţea vârstei sale şi ,,discuţiile de oameni mari” rămân ,,ale oamenilor
mari”, chiar şi atunci când se întâlneşte pe stradă cu bunicii din partea tatălui. Rămân bunicii
săi, poate să-i viziteze când doreşte şi ar fi bine ,,să interzică sau să plece în altă parte a casei
unde locuieşte atunci când încep discuţiile divergente între bunicii din partea mamei şi ai
tatălui”. În cabinet am un arsenal de jucării, printre care şi o ,,baghetă magică” de un real
ajutor, deoarece cu ea ating umerii copiilor din terapie şi-i învestesc cu autoritate, dacă este
nevoie... Autoritatea clientei mele a fost de a ,,se impune” sau ,,de a pleca asemenea unei
prinţese” atunci când sesizează că anumite subiecte auzite în discuţiile bunicilor şi musafirilor
îi determină sentimente dureroase.
La plecare am primit o îmbrăţişare.
Analiza reflexivă pe care am realizat-o ca terapeut a fost determinată de trăirea extrem de
intensă la relatarea clientei despre moartea tatălui. O anumită parte din mine se identifica, trăia
durerea clientei. Atunci când terapeutul îşi realizează singur sau în supervizare analiza reflexivă nu
este un demers facil. Prin analiza reflexivă pe care mi-am realizat-o (relaţia I - It) de a privi în
interiorul selfului propriu, m-a ajutat la o mai bună conştientizare şi înţelegere a selfului clientei
(relaţia Eu - Tu). Relaţia dintre mine şi tatăl meu a fost şi este o relaţie mai mult decât frumoasă şi
nu o dată m-am întrebat cum voi face faţă decesului său. Mi-am amintit că, în liceu, aveam o
plăcere imensă când la internat mă vizita tata. Când plecam de acasă, din tren, îl întrebam, tata fiind
pe peron, ,,Când vii?”, iar mama era cu ochii înlăcrimaţi. Pe ea, de fapt, realizez acum că nu am
întrebat-o niciodată când mă va vizita. Într-una din vizitele tatălui din timpul studenţiei, i-am relatat
temerile mele despre faptul că nu ştiu cum voi trece peste moartea sa. Cu calm, răbdare – tata fiind
preot – mi-a vorbit despre naturaleţea morţii, a faptului că este firesc ca urmaşii, copiii să-şi
îngroape părinţii şi nu invers. Am realizat că încă îmi era teamă de moartea tatălui meu, iar clienta
era pentru mine o imagine a mea în oglindă care jeleşte în prezent moartea reală a tatălui său, fapt
care pentru mine poate fi în viitor. Oare cine trebuia atinsă cu bagheta magică?
Mai în glumă, mai în serios, în şedinţele de supervizare se spune că fiecare caz reprezintă o
şansă a terapeutului de a se ,,vindeca”. La finalul analizei reflexive, am răsuflat zgomotos şi am
realizat că soluţionarea cazului fetiţei înseamnă şi pentru mine ca terapeut soluţionarea problemei
mele.
Nu am avut probleme în stabilirea unei relaţii terapeutice cu clienta. Am utilizat elemente din
specificul limbajului ericksonian, duble legături, comunicarea la două nivele etc. Am înţeles că
fetiţa este în mijlocul unor discuţii interminabile contradictorii dintre bunicii din partea mamei şi
bunicii din partea tatălui atunci când se întâlnesc (frecvent pe stradă). În lumea satului, într-un sat

21
croat, unde oamenii sunt cu specificul lor, chiar şi la şcoală elevii ,,relatează” discuţiile pe care le
aud acasă. Astfel, fetiţa era întrebată de colegi cum a murit tata, ce suspiciuni sunt la adresa mamei
(i s-a atribuit moartea prematură a soţului, evident din partea socrilor …, precum şi un posibil
adulter …).
Eram conştientă că nu puteam ca terapeut să controlez toţi factorii declanşatori ai
simptomelor, mai ales din sat, dar aveam încredere în dorinţa, expectanţele clientei de a se vindeca,
precum şi faptul că este de o inteligenţă deosebită, isteaţă, astfel că ,,faza educaţională a terapiei” nu
întâmpina probleme. Şi, peste toate, mai aveam şi eu un complex Oedip pe care-l crezusem ….
soluţionat. Înainte de a pleca din cabinet am rugat clienta să-mi aducă un desen făcut de ea.
Şedinţa nr. 2
Clienta a venit la ora stabilită însoţită de bunica maternă. Plină de voioşie mi-a înmânat o
mapă cu un desen pe care l-a făcut la şcoală. A povestit tuturor că vine la psiholog. Mai mult, le-a
spus că ,,acolo nu vin nebunii”. Curiozitatea a fost mare, mai ales din partea colegilor. Deoarece
este cea mai bună elevă din clasă şi pentru că era înconjurată de colegi cu atâta interes, le-a descris
şi cabinetul cu multe amănunte. Mărturisesc că şi mie îmi plăcea să fiu la şcoală în centrul atenţiei.
Aveam multe în comun cu fetiţa din faţa mea. Terapia îşi urma cursul firesc. Trebuia să lucrez pe
următoarele obiective, şi anume să:
o reperez momentul ruperii contactului clientei cu sine şi cu lumea;
o identific mecanismele de apărare ale clientei.
Evenimentul ruperii contactului clientului cu sine şi cu lumea a fost identificat ca fiind
decesul tatălui. Mecanismele prin care clienta a făcut faţă realităţii au început să fie:
 introiecţia – mesajelor ,,trebuie să fiu tare pentru mama”, ,,trebuie să trecem amândouă (mamă
şi fiică) peste problema asta”;
 retroflecţia – manifestată prin reţinerea emoţiilor în corpul clientei, pumnii strânşi, maxilarul
încleştat.
Clienta mi-a spus că s-a simţit mai bine, s-a gândit la ce am vorbit ,,noi două” (alianţa
terapeutică funcţionează).
Desenul primit era o mână asemenea unei vaze cu flori, unde fiecare deget era la capăt
continuat cu o floare colorată diferit. Aveam ocazia perfectă de a discuta despre introiecţii şi
deflecţii prin desen. Astfel, se ocoleau rezistenţele, se evita abordarea directă a durerii, iar clienta
era în elementul său. A urmat un dialog despre:
- pe cine reprezintă degetele (degetul mare = tata, inelar = bunica, degetul mic =
bunicul, degetul mijlociu = mama);
- care a fost motivaţia colorării diferite a degetelor;
- ce mesaje îşi transmit degetele unul altuia;
- care deget o reprezintă pe clientă (arătătorul a fost degetul cu care s-a identificat).
Mesajele au avut un rol important, le-am reformulat, am mulţumit fiecărui deget în parte.
Limbajul metaforic a fost esenţial în această şedinţă. Desenul l-am învelit într-o folie şi l-am aşezat
la loc vizibil, astfel încât, clienta avea posibilitatea oricând să-l vadă din locul unde stătea în fotoliu.
Fiecare deget din desen avea rolul său, degetul mare (tata) se putea distanţa şi ,,se uită” la toate
celelalte degete, ,,o mână poate fi funcţională şi cu patru degete, învaţă să se descurce”. Am propus
să ne jucăm cu patru degete de la fiecare mână, fără să utilizăm degetul mare. Chiar dacă la început
a fost mai greu, după puţin timp ne-am obişnuit.

22
 La sfârşitul fiecărei şedinţe terapeutice insist pe ceea ce a învăţat clientul. Fetiţa din faţa mea a
învăţat că ,,o mână poate fi funcţională cu patru degete, iar degetul mare le poate privi pe celelalte
degete”. Şi pentru mine mesajul era adresat. La finalul şedinţei am aplicat metafora ,,locului
preferat” (relaxarea).
Şedinţa nr. 3
Clienta şi bunica au anunţat bucuroase că somnul este mai liniştit şi că ,,plânsul nu a mai
venit” decât o singură dată, fiind auzit de bunica; clienta era bucuroasă că veneau acasă mama şi
bunicul de sărbători. Clienta m-a informat că mama doreşte să mă cunoască şi să urmeze şi ea
câteva şedinţe. Mi-am exprimat acordul pentru a mă întâlni cu mama. Mi-a marturisit că bunicul nu
ştie că ea vine ,,aici” şi nici nu o să-i spună. Conţinutul fiecărei şedinţe de terapie este relatat
telefonic de clientă mamei sale. Acasă, dacă ceva o supăra pe micuţă, sam sfatuit-o să se gândească
la locul ei preferat, astfel ,,se liniştea”. Am fost întrebată dacă o voi mai învăţa ceva ,,aşa, ca să se
gândească acasă”. I-am răspuns că: ,,La sfârşitul şedinţei, cu siguranţă mai învăţăm ceva despre
cum să ne relaxăm, dar până atunci te rog să-mi spui ce s-a schimbat în relaţiile tale cu: mama,
bunica, prietenele tale, colegii de la şcoală”. Am încurajat toate schimbările şi am felicitat-o pe
,,bunicuţa reîncarnată”. Îşi asumase prea mult timp rolul de ,,deget arătător”, venise timpul pentru a
se bucura de copilărie. Degetul arătător este cel mai mobil deget dintre toate, ,,este cel mai flexibil,
cel mai jucăuş şi, foarte important, nu mai este nevoit să plângă, poate face tot ce vrea”. Şi,
deoarece nu aveam reţineri în a mânca fructe, am decojit toată şedinţa aproape un kilogram de
clementine. Ne-am permis comportamente de copil adaptat. Am menţionat, în treacăt, că de ea
depinde dacă va mai dori să spună şi altora ce se mai întâmplă prin terapie. Am mai făcut o
metaforă ,,Călătoria cu pluta”, deoarece îi place să înoate şi a lăsat să se îndepărteze durerea
„treptat, treptat”.
Şedinţa nr.4
Chiar dacă şi în şedinţele anterioare am abordat prin sugestii directe şi indirecte întărirea
eului, am considerat oportun să lucrăm pe acest subiect. Hipnoterapia are o poziţie privilegiată faţă
de alte terapii, deoarece arsenalul său de tehnici este de neegalat. Orice intervenţie hipnoterapeutică
trebuie urmată de sugestii care să crească sentimentul de încredere al clientului. Am aplicat
metafora ,,frunze pe eleşteu (lac)”, unde clienta a depus pe una, două sau mai multe frunze - o parte
din problemele sale...
În săptămâna în care a avut loc şedinţa urma să vină acasă mama. Clienta trebuia pregătită
pentru întâlnirea cu mama dar exista şi riscul de a se retrăi momentele dramatice, cu toate acestea,
mama trebuia să rămână mamă, iar fetiţa, fetiţă! Aveam încredere în progresele realizate.
Şedinţa nr. 5
S-a continuat cu demersul pentru întărirea eului. Clienta a venit veselă, dar ochii erau umezi.
Am înţeles că din nou a început să plângă, mama venise cu bunicul acasă, febra pregătirilor pentru
sărbătorile de iarnă a început. Am intuit şi motivul: era primul Crăciun fără tata. Datorită unor cauze
legate de transport, clienta programată cu o oră înainte de micuţă nu venise la terapie, însă
aproximativ după 15 minute de când şedinţa a început cu fetiţa, uşa s-a deschis şi doamna
programată anterior a intrat în cabinet. Situaţia era delicată: doamna programată venea de la o
distanţă de peste 50 kilometri, nu avea cum să rămână încă o oră, pentru că pierdea şi ultimul tren,
iar dacă nu lucram cu doamna însemna că a venit degeaba! Am cerut permisiunea fetiţei de a
rămâne şi doamna să lucrăm în trei. Răspunsul afirmativ a venit spontan.

23
 Universul lucrează întotdeauna în favoarea …. terapeutului. Doamna avea o problemă
oarecum asemănătoare, intrase în terapie cu manifestări anxioase depresive, mama ei decedase cu
două luni în urmă într-un accident de circulaţie. Deoarece cred în flexibilitatea terapeutului, nu-mi
rămânea altă opţiune decât să mă descurc. Pentru micuţă, situaţia creată era un prilej de validare a
progreselor sale, iar pentru doamnă, de a percepe şi pricepe că şi alte persoane mult mai tinere sunt
greu încercate.
Rolul meu ca terapeut era de a iniţia teme de discuţie. Situaţia creată a fost un prilej de
identificare pentru cele două cliente a sub-personalităţilor izomorfe. Doamna a acordat strockuri
pozitive sincere micuţei, iar fetiţa, sugestii pozitive doamnei. Şi eu am învăţat că se poate
supravieţui după moartea părinţilor, privind la minunatele mele cliente. Şedinţa era deja de un
impact considerabil pentru cliente. Astfel, am aplicat pentru ambele cliente ca tehnică metafora
hipnoanalitică ,,călătoria la o stâncă”. Am gestionat abreacţia micuţei cliente şi am ,,tăiat corzile”
clienţilor cu părinţii decedaţi. Le-am simţit în sfârşit libere.
Nu am rezistat să nu mă întreb: dacă cele două cliente nu s-ar fi întâlnit, oare cât ar fi durat
terapia? Ne-am urat ,,Sărbători fericite” şi ne-am precizat, separat, pentru fiecare dintre cliente,
următoarea şedinţă de terapie.
Şedinţele nr. 5, 6, 7
Clienta a venit după sărbătorile de iarnă, fericită şi mulţumită de cadourile primite, de venirea
în ţară a mamei şi a bunicului. Majoritatea simptomelor au dispărut, era preocupată de aspectul său
exterior, de patinatul pe gheaţă, abdomene cât mai multe şi mai ales de rochiţe pentru tot felul de
evenimente. Am lucrat pe relaxarea musculară, diminuarea anxietăţii şi era mulţumită când realizam
câte o transă. Astfel, am aplicat tehnici de întărirea eu-lui, metafore terapeutice, clienta a învăţat
foarte repede să-şi autoinducă relaxarea „la nevoie”. Metafora cea mai apreciată a fost „scânteia”,
metaforă pe care o foloseşte cel mai frecvent. Fiecare transă utilizată a fost un prilej pentru mine ca
terapeut să administrez sugestii directe şi indirecte pentru întărirea eului. Am anunţat clienta că
terapia se apropie de final, nu înainte de a avea o întâlnire în care vom discuta cum a văzut ea
şedinţele de terapie şi cum a văzut şi simţit relaţia terapeutică. Am asigurat clienta că ne vom mai
vedea peste o lună de zile, după ultima şedinţă în care vom discuta cele menţionate.
Ultima şedinţă
Pentru a fi înţeleasă cât mai bine de clientă, am rugat-o să caracterizeze relaţia terapeutică
prin adjective şi să le dezvoltăm. A fost o şedinţă foarte interesantă şi importantă pentru ceea ce îmi
propusesem eu. Astfel, relaţia terapeutică a fost „sinceră, frumoasă, caldă, deschisă, am putut să
vorbesc orice, nu s-a spus nimic la alţii, am simţit că am o prietenă”. Fetiţa este vorbitoare de două
limbi, română şi croată, le vorbeşte foarte bine pe amândouă, însă îi era totuşi dificil să găsească
cele mai potrivite cuvinte pentru descrierea relaţiei terapeutice. Clienta a considerat că cele mai
potrivite adjective pentru descrierea relaţiei şi a terapeutului sunt:
- „bunătate- dacă terapeutul nu este rău (dur), atunci putem face multe;
- răbdător- să fie ascultător cu toţi pacienţii;
- înţelegător- să nu critice oamenii şi problemele lor;
- cunoscător- să aibă cunoştinţe de psihologie.”
Ca terapeut, am analizat caracteristicile enumerate de fetiţă şi m-am întrebat cum m-am
comportat eu, pentru ca ea să aşeze pe primul loc „bunătatea”. Acasă, fetiţa era iubită, toţi erau buni
cu ea, interdicţiile şi brutalizările nu aveau loc. Mi-am amintit de bucuria ei că venea la cabinet şi

24
cum relata că „acolo nu se fac injecţii şi nici operaţii”, dar pentru ea bunătatea se suprapunea şi cu
semnificaţia cuvântului „răbdător”. De fiecare dată când venea la cabinet aveam grijă să nu-mi
lipsească fructele, ciocolata, să pot oferi ceva clientei. De fiecare dată o îmbrăţişam şi o pupam cu
multă căldură, doar nu făceam „injecţii şi nici operaţii”. Oricum, în acest caz, bunătatea a fost
fundamentul pe care am clădit împreună refacerea contactului cu sine şi cu lumea clientei. Faptul că
răbdarea şi ascultarea se suprapun la micuţa clientă este un aspect foarte important al creşterii şi
educării copiilor. Copiii noştri nu mai sunt ascultaţi, vocea lor este asemenea unei adieri de vânt
pentru noi. Consilierii şcolari au foarte multe de lucrat cu clienţii lor, însă înainte de toate suntem
siguri că timpul nu le ajunge pentru a-i asculta pe toţi. Adulţii nu mai au răbdare, totul este realizat
în viteză şi adesea superficial, verbul „a face” a înrobit omul de azi, iar „nu mai pot”, chiar dacă este
rostit frecvent de o persoană, nu mai are nicio semnificaţie, deoarece omul nu se mai opreşte decât
când pleacă... Aşadar, când copilul nostru spune „hai să vorbim”, probabil el cere „hai să mă
asculţi”, a vorbi s-a transformat în a asculta. Teama de critică a clientei este tot o consecinţă a
excesului de „a face cât mai multe şi cât mai bine”. Dacă nu este calitate, atunci va fi critică,
irosirea umană nu are sens dacă nu se şi critică. Omul de azi imprimă şi copilului tendinţa spre
critică şi ignoră să înveţe copilul să aprecieze, să valorizeze acţiunea semenului firesc.

2.9.2. PRIETENA MEA, PUMA

Cazul a fost publicat în lucrarea “Consiliere şi psihoterapie integrativă” (2008).
A scrie despre consiliere şi psihoterapie integrativă constituie o provocare, iar a scrie despre
consilierea integrativă educaţională presupune a te situa în plan teoretic şi practic la intersecţia
psihologiei (cu majoritatea ramurilor sale), consilierii şi psihoterapiei.
Consilierea educaţională reprezintă ajutorul pe care un client (elev, în accepţiunea majorităţii
autorilor) îl primeşte de la o persoană abilitată, în vederea menţinerii sănătăţii, dezvoltării personale
şi pentru a învăţa să contracareze situaţiile problematice, să evite ceea ce ar putea să-i provoace rău.
Dar, chiar dacă specialistul realizează şedinţe de consiliere sau de psihoterapie, scopul şedinţelor e
de a realiza schimbarea (în bine) a clientului. Astfel, schimbarea este, de fapt, învăţare. Din această
perspectivă apreciez consilierea educaţională ca un demers fundamental în formarea, cultivarea şi
exersarea competenţei de învăţare nu doar la elev, ci şi la adultul din social (consilierea
educaţională a adulţilor, consilierea educaţională socială).
Facilitarea întregului (client, familie, grup de muncă, societate) şi maximizarea spaţiului de
funcţionare intrapsihic, interpersonal, socio-politic al fiinţei umane, cu respectul cuvenit indiferent
de limitele fiecărui individ, solicită specialistul (consilierul, terapeutul) la un efort de integrare în
plan teoretic şi practic. Conceptul de „integrativ” are multe semnificaţii, cu referire la procesul de
integrare al personalităţii:
- ajutorarea clientului să asimileze şi să armonizeze conţinuturile stărilor eului;
- relaxarea mecanismelor de apărare;
- analizarea şi relaxarea scriptului vieţii;
- contactul total cu lumea;
- procesul de formare a unui întreg, cu includerea aspectelor dezorganizante,
inconştiente ale eului în self.
Psihoterapia integrativă ia în considerare majoritatea viziunilor funcţionării umane:
psihodinamică, centrarea pe client, behaviorismul, terapia familială, terapia gestaltistă, psihologia

25
psihanalitică a selfului şi analiza tranzacţională. Fiecare din orientările terapeutice menţionate oferă
o explicaţie validă a comportamentelor şi fiecare e subliniată prin integrarea cu celelalte orientări.
Primele idei ale psihoterapiei integrative au fost prezentate de Richard Erskine în 1972, în
articolul „The ABC’s of efectiffe psychotherapy”. Focalizarea pe integrare se făcea pe trei
dimensiuni primare ale funcţionării umane: cognitiv, afectiv şi comportamental. Ulterior, faţă de
dimensiunile menţionate s-a mai adăugat şi dimensiunea psihologică. Unul din scopurile
psihoterapiei integrative este de a descoperi dacă fiecare din cele patru domenii sunt închise sau
deschise contactului intern şi extern al clientului. În cele ce urmează se va prezenta un studiu de caz
abordat din perspectivă integrativă.

Istoricul cazului
Mediul în care se desfăşoară consilierea este un cabinet spaţios. Clientul este un copil „X” , de
6 ani, aflat în plasament de la câteva luni, într-o familie tânără, care mai are în urma căsătoriei un
băiat de 9 ani. Clientul a avut şi are o copilărie frumoasă, fiind înconjurat de dragoste, de părinţi
(„mama şi tata”) şi de bunici.
Clientul este în clasa I la un liceu de artă (cântă la vioară). A fost adus la cabinet de mama sa,
la sugestia doamnei învăţătoare, deoarece X bătea colegii, se antrena într-o dispută permanentă cu
un coleg, refuza să scrie în clasă, nu finaliza testele în clasă (începe un exerciţiu, continuă cu un alt
exerciţiu etc.). Acasă nu manifesta tulburările menţionate, efectua temele pentru acasă ajutat de
mama sa (asistenta maternală). Clientul mai are o soră de 1 an şi 2 luni, aflată tot în plasament la o
altă familie.
Şedinţa nr.1 - Interviul terapeutic. Obiectiv - realizarea alianţei terapeutice
Interviul e considerat o „psihoterapie bazată pe relaţie” şi orientat pe contactul dintre
specialist şi client. Se presupune că specialistul nu ştie nimic despre client şi astfel trebuie să
înţeleagă comportamentul şi procesul intrapsihic al clientului.
Interviul trebuie să fie empatic cu experienţele subiective ale clientului pentru a putea
descoperi fenomenele interioare, senzaţii fizice, sentimente, gânduri, semnificaţii, credinţe, decizii,
speranţe, amintiri şi pentru a descoperi factorii interni, externi care au întrerupt contactul clientului
fie în exterior, fie în interior.
„Clientul a venit însoţit de mama sa, a fost anxios, nu a comunicat cu specialistul. Răspundea
monosilabic la întrebări, avea lacrimi în ochi aproape tot timpul şedinţei. Aspectul exterior arăta un
băieţel foarte îngrijit. Întindea mâna spre mama sa (asistenta maternală), repetând frecvent «Hai,
acasă!». La un moment dat, a început un joc nervos, agitat, al degetelor, fixându-le cu privirea.
Pentru reducerea tensiunii musculare, a agitaţiei clientului, am indus o transă de relaxare clientului,
pornind de la fixarea privirii sale asupra jocului de degete. Rezultatul a fost un hohot de râs al
clientului – după inducţie şi revenirea din transă şi-a luat mama de mână să plece acasă. Am obţinut
promisiunea de a veni şi săptămâna viitoare, tot însoţit de mama sa”.
Prin hohotul de râs, clientul a descărcat o parte din tensiunea acumulată. Orice încercare de a
mă apropia, de a-l invita să colaboreze, să vorbească , s-a lovit de un zid ridicat de client. Mă privea
temător, ori de câte ori îl invitam să construim „poveşti” (cu scopul meu de a-l determina să facă
proiecţii în personajele povestirilor).

26
 Tot în prima şedinţă am fost atentă la cuvintele, verbele, intonaţiile etc. clientului. Astfel, am
încercat să identific canalul de comunicare dominant (auditiv, vizual, kinestezic etc.). Clientul meu
era un „amestec” de kinestezic şi evident auditiv (cânta la vioară).
Contactul clientului meu cu lumea exterioară a fost întrerupt, urma să joc un rol în relaţia
terapeutică. Identificarea momentului când s-a întrerupt contactul pentru client a fost obiectivul
următoarei şedinţe.
Clarkson (2003) susţine că există 5 tipuri de relaţii prezente în „întâlnirea” terapeutică: alianţa
terapeutică, relaţiile de transfer şi contra-transfer, relaţia de dezvoltare mentală/necesară/reparativă,
relaţia persoană/persoană şi relaţia transpersonală:
- relaţia terapeutică – permite clientului şi specialistului să lucreze împreună chiar dacă unul
doreşte contrariul – partea rezonabilă a clientului se aliniază cu cea a specialistului – acest
lucru îi permite clientului să experimenteze sentimentele negative împotriva terapeutului,
fără să întrerupă şedinţele. Această alianţă creează sensul unirii celor două părţi, fiecare
aducând contribuţii în şedinţe (Gelso, Carter, 1985, p. 163);
- relaţiile de transfer şi contra-transfer – reprezintă o relaţie anticipată, prin care experienţa
inconştientului clientului şi a terapeutului doreşte să se manifeste în patternul terapeutic;
- relaţia de dezvoltare necesară sau reparativă – e o relaţie intenţionată, iniţiată de terapeut
pentru a corecta, repara, reînnoi relaţia sau acţiunea părinte-copil, dacă aceasta a fost
deficientă, abuzivă sau prea protectivă;
- relaţia persoană-persoană – prin funcţia de contact se poate realiza dezvoltarea unei
identităţi;
- relaţia transpersonală – e caracteristică relaţiei psihoterapeutice veşnice imposibil de descris,
deoarece se referă la dimensiunea spirituală a relaţiei de vindecare.
Concluzie: În urma primei şedinţe am sesizat rezistenţa micului meu client, am reuşit iniţierea
unei relaţii terapeutice şi stabilirea unui raport de rezonanţă empatică. Chiar dacă poveştile şi
metaforele utilizate, aparent, nu mi-au fost de mare ajutor – la nivel conştient continuarea
poveştilor a fost concretizată în «nu ştiu», la nivel inconştient am pregătit inducţia de la finalul
şedinţei. De asemenea, am reperat tipul de comunicare dominant la clientul meu, kinestezic şi
auditiv.
Obiectivul pentru şedinţa următoare a fost stabilit.
Şedinţa nr. 2. Obiectiv - identificarea momentului când contactul clientului a fost perturbat
cu lumea exterioară ori interioară
Clientul a venit însoţit tot de mama sa. Timp de o săptămână s-au acumulat noi şi noi
nemulţumiri din partea doamnei învăţătoare cu referire la comportamentul, conduita clientului:
neatenţie la clasă, bătăi iniţiate de client cu colegii. Mama a menţionat că nici acasă clientul nu se
mai comportă ca altădată: e reţinut, trist, nu se mai joacă împreună cu fratele său.
Clientul îşi ocupă tăcut locul în acelaşi fotoliu. Personal îi fac precizarea „În acel fotoliu toată
lumea care vine şi stă se simte bine şi pleacă mai fericită”. Obţin o privire scurtă şi curioasă din
partea copilului. Ştiu că va fi o şedinţă dureroasă, dar nu într-atât încât clientul să nu poată rezista.
Obiectivul de a identifica „ruptura” este centrul şedinţei.
Se iniţiază un dialog între mine şi client referitor la ceea ce simte clientul pentru părinţii săi.
Mama precizează că X ştie că este în plasament, clientul devine tot mai încruntat. Ştie că mai are o
soră la „altă mami” (mama naturală) pe care nu a văzut-o deloc şi nici nu a vrut să o vadă. Rog şi

27
mama să spună ce simte pentru X, care devine foarte atent şi începe să-i tremure uşor bărbia.
Adresez întrebarea „rog să-mi spună X dacă s-a întâmplat ceva, poate a auzit ceva…….”. X
răspunde uşor cu „Da”, şi-şi înăbuşă uşor plânsul. Mama face introducerea prin relatarea unei vizite
avute de la Protecţia Copilului cu multe luni în urmă (momentul declanşării comportamentului
„nedorit” la X). Chiar dacă discuţia a avut loc în altă cameră, X a auzit şi teama de a fi abandonat
iar a început să încolţească. Discuţia a fost continuată cu „X”.
T: - „Acum cât timp a fost discuţia?”
X: - „În luna mai…Mă jucam şi ştiam că vine doamna de la Autoritate… am auzit tot… mami,
nu vreau să plec……” (urmează ridicarea clientului din fotoliu şi ţâşneşte în braţele mamei)”.
Pentru prima dată problema este discutată deschis între client şi mama sa. Am ghidat discuţia
astfel încât să se accentueze partea emoţională, ce este fiecare din cei doi unul pentru celălalt. Au
urmat asigurări şi promisiuni pentru siguranţa emoţională a clientului, iubirea necondiţionată a
mamei pentru X şi faptul că nu va pleca niciodată de lângă părinţii care l-au crescut.
În această şedinţă, mama a avut rolul principal de terapeut, eu fiind un co-terapeut care a
pregătit cadrul necesar realizării relaţiei de dezvoltare reparativă necesară. Clientul şi mama au avut
curaj să vorbească de momentul vizitei, s-au făcut asigurări şi reasigurări, s-au realizat descărcări
emoţionale atât pentru mamă, cât şi pentru copil. Tot timpul care a mai rămas până la finalul
şedinţei, mama şi clientul au stat îmbrăţişaţi, clientul fiind „eroul mamei”. Clientul îşi dorea să fie
campion de curse la motociclete, până atunci rămâne însă „eroul mamei”.
Observaţii: În toată şedinţa nu am folosit deloc adresarea directă „spune X ……”, am făcut
referiri la client ca la o altă persoană care se află acolo „ce ne poate spune X despre….”, am protejat
astfel clientul de rezistenţele sale. Majoritatea întrebărilor au gravitat în jurul registrului afectiv „Ce
simte X despre……”, „Ce simte X acum când ştie că……”, „Ce simte mama”, „Cum va simţi pe
viitor X despre …..”.
Relaţia de dezvoltare reparativă (cu mama în acest caz) am generalizat-o şi cu anturajul
clientului: frate, tată, bunic. La sfârşitul şedinţei am fost bonificată cu un zâmbet şi o îmbrăţişare
din partea clientului.
Concluzii. Din modelul celor 5 relaţii ale lui Clarkson (2003), în a doua şedinţă am accentuat
relaţia de dezvoltare reparativă cu mama. Este necesar ca acasă, chiar dacă clientul are toate
condiţiile pentru a fi acasă, să se şi simtă acasă. Această simţire a clientului de a fi acasă e dată de
sintagma trăită de „eroul mamei”. Mama a devenit principalul aliat terapeutic.
Rolul meu va fi „jucat” în relaţia de transfer – al doilea tip de relaţie în modelul lui Clarkson
(2003) – conturându-se şi obiectivul pentru următoarea şedinţă.
Şedinţa nr. 3. Obiectivul - încurajarea transferurilor clientului în relaţiile de transfer /
contratransfer
Am început să-mi pregătesc cabinetul prin adunarea unui sac de jucării. Rezistenţele, în mare
parte, au fost înlăturate, iar comunicarea cu clientul va fi pe linie kinestezică şi auditivă
La a 3-a şedinţă, clientul a venit mai degajat, însoţit de mamă.
Acasă, a reînceput să fie copilul vesel, care se joacă împreună cu fratele său şi care s-a dovedit
toată săptămâna cu mama ca un „erou” ce este (complexul oedip). La şcoală nu se remarcă nicio
schimbare în bine, continuă bătăile, calificativele de „suficient” sau „bine”. Nu insist asupra
importanţei şcolii încă.

28
 Îmi invit clientul să ne jucăm, răsturnăm sacul cu jucării şi începe trierea jucăriilor „utile”. Ne
stabilim rolurile prin intermediul jucăriilor. „Totuşi cine e regizorul?”. După un moment de pauză,
rolul de regizor îi aparţine. Personajele din viaţa reală prind contur prin animalele jucării: clientul e
„Pumi” (un pinguin de pluş), eu sunt „Puma” (un cal de plastic), o păpuşă e doamna învăţătoare,
colegii sunt reprezentaţi prin diferite animăluţe. Respect cerinţele regizorului. Se leagă dialogurile,
iar proiecţiile încep să curgă. Empatizăm pe rând cu doamna învăţătoare, colegii, jucăm diferite
roluri, iar „Pumi” întreabă „Puma” ori de câte ori e vreo nedumerire. Între „Pumi” şi „Puma” s-a
sudat o relaţie transferenţială puternică.
La sfârşitul şedinţei, ca bonus, a luat ce jucării a vrut: un binoclu şi o maşinuţă.
Am strâns împreună jucăriile şi l-am rugat să cumpere un sac transparent pentru jucării până
la şedinţa următoare.
După ora respectivă de terapie, clientul X a devenit vorbăreţ, deschis, dezinvolt, gesticula,
alerga, vorbea, dar între Pumi şi Puma s-a legat o prietenie (transferul) „este cea mai frumoasă
prietenie din viaţa mea”.
Deoarece am realizat o relaţie transferenţială puternică până în momentul respectiv al terapiei,
în următoarele patru şedinţe, ca obiectiv, am stabilit accentuarea transferului proactiv (ce aduce
clientul în relaţie, proiecţiile experienţiale din trecut ale clientului) şi transferul reactiv (cum
reacţionează clientul la ce aduce specialistul în relaţie).
Şedinţa nr. 4. Obiectivul - încurajarea transferului proactiv, analiza a ceea ce aduce clientul
în relaţie, proiecţiile experienţiale din trecut ale clientului şi care vor fi dezvăluite terapeutului
Clientul a venit bucuros la întâlnire, am primit numeroase îmbrăţişări şi pupicuri. Într-o
manieră solemnă, clientul îmi oferă trei jucării şi-mi spune „Eu ţi-am dat ţie trei cadouri
(maşinuţe), tu ce-mi dai mie?”. Evident că nu aveam nicio jucărie nouă pe care să nu o cunoască
din cabinet şi tot în manieră solemnă i-am răspuns: „Cadoul meu pentru tine este vocea mea. Drept
urmare, pe unde mergi, ceea ce faci, să ştii şi ştiu că ştii, că vocea mea te va însoţi”.
În zilele respective tocmai citisem cartea despre M. Erikson de E. Rossi „Vocea mea te va
însoţi”. Bine că nu m-am pierdut în faţa „eroului”! De atunci, în aproape oricare şedinţă, clientul
meu spunea „hai, că ştiu ce vrei de la mine” sau „ştiu ce vrei să fac”.
În decursul săptămânii anterioare şedinţei nr. 4, clientul a înregistrat progrese evidente: s-au
rărit bătăile cu colegii, s-au ameliorat relaţiile cu una dintre colegele sale (regăsită în jocul de rol),
cu fratele şi cu bunica. Nu a mai dormit cu mama, a dormit singur cu ,,Puma”, înlocuită de binoclu.
La şcoală, însă, curg calificativele de „bine” şi „suficient”, iar doamna învăţătoare continuă să fie
nemulţumită de comportamentul elevului său. Continuă bătăile doar cu unul dintre colegii săi.
În buzunar avea maşinuţa din cabinet, în urma unei altercaţii cu colegul, doamna îi solicită
jucăria – cu care „vorbea” şi-n pauze, îmi spunea, de fapt, problemele sale atunci când vorbea cu
maşinuţa. Răspunsul dat doamnei învăţătoare a fost: „Poţi să-mi iei ghiozdanul, poţi să-mi iei
hainele de pe mine, dar nu-mi lua pe Puma (maşinuţa purtată zilnic la şcoală)”. Cu altă ocazie, din
nefericire, maşinuţa a fost spartă, tot în urma unei bătăi, dar a rămas vocea Pumei. . .
Şedinţa s-a centrat pe rolul atenţiei în rezolvarea testelor la şcoală, pe cum şi cât e de
neafectată mama atunci când „X” ia un calificativ mai puţin bun. Se insistă pe capacităţile de
învăţare ale clientului, pe cât poate el să înveţe şi pe mulţumirile pe care le are mama atunci când X
învaţă cât poate el; mama e mulţumită că „X” se străduieşte să înveţe, nu contează calificativele
(deocamdată).

29
 Prin jocul de rol cu jucăriile am jucat diferite scene din viaţa reală a clientului, mai ales la
şcoală: cu doamna învăţătoare, cu colegii, cu „băiatul rău care-l provoacă”. Jucăm jocuri de rol şi
cu proiecţii în viitor, atunci când „nu vor mai fi probleme”. Se analizează experienţele aduse în
terapie de client, pe ceea ce simte el „aici şi acum”.
La sfârşitul şedinţei, clientul inspectează balconul şi descoperă o bicicletă medicinală, care
este adusă în interior. Mă gândesc că şi bicicleta este o metaforă. Este timpul ca „X” să înceapă să
gândească fără Puma.
Şedinţa nr.5. Obiectiv - continuarea analizei proiecţiilor experienţiale ale clientului (analiza
transferului proactiv).
Şedinţele au devenit un prilej de mare bucurie pentru client. Vine în continuare însoţit de
mama sa.
Utilizez o analogie metaforică între bicicletă şi părţile corpului „Bicicleta are un «creier» - o
cutie de comandă, unde programăm vitezele, durata exerciţiului. Şi omul are creier şi-l putem
programa să ne fie bine, să facem bine, să gândim bine”.
Clientul programează ciclul exerciţiilor atât pentru el ... cât şi pentru mine. Nu contează
efortul de eliminare a caloriilor pe care-l depun când pedalez, sunt monitorizată de client – sunt
semnele transferului/contratransferului reactiv – cum reacţionează clientul meu la ceea ce am adus
eu în relaţie.
Gândul meu începe să se separe de gândul clientului („gândeşte fără Puma”) şi se conturează
relaţia persoană-persoană (a patra etapă din modelul lui Clarkson), „nu mai sunt singur, ci eu cu
tine formăm un noi” (Polster & Polster, 1973).
Şedinţa nr. 6. Obiectiv - se insistă pe relaţia persoană-persoană. Clientul îşi prezintă
existenţa independent; prin funcţia de contractare (dintre client şi specialist) se poate realiza
dezvoltarea unei identităţi.
Respect toate instrucţiunile pe care mi le dă privitor la pedalarea bicicletei. Suntem un NOI,
dar insist pe un EU diferit. Rezultatele bune se simt şi la şcoală, doamna învăţătoare începe să-i facă
aprecieri favorabile. Clientul mă invită la şcoală să-i cunosc învăţătoarea şi pe colegul cu care „se
mai bate uneori”. Promit că voi merge la şcoală în ziua stabilită „fără să uit data şi ora”. În cursul
şedinţei mă asigură că „Atunci când voi fi mare şi tu eşti bolnavă eu vin la cabinet în locul tău, mă
voi face psiholog”. Am apreciat iniţiativa. Toată şedinţa l-am tratat ca pe un Adult (relaţia persoană-
persoană se desfăşoară între adulţi . . .).
Am recapitulat schimbările, învăţăturile dobândite până în momentul şedinţei nr. 6, prin ochii
şi cuvintele clientului: „Nu-i mai bat pe colegi; am grijă să nu-i mai pârăsc, nu-l mai bag în seamă
pe Y, nu mă mai leg de Y….”.
Şedinţa s-a încheiat în aceeaşi atmosferă caldă şi iubitoare: îmbrăţişări, pupături şi promisiuni
că voi merge la şcoală.
Şedinţa nr.7. Obiectiv - generalizarea schimbărilor comportamentale în relaţiile cu alţii.
Şedinţa a început cu discutarea a ceea ce a simţit, gândit, trăit, făcut clientul atunci când m-a
văzut la şcoală. Am insistat pe relaţia persoană-persoană.
În una din pauze, la ora stabilită am fost la şcoală, unde m-am salutat cu clientul meu, am dat
mâna. A fost reţinut în comportament, deoarece îl vedeau colegii dacă mă pupa sau îmbrăţişa... Am
purtat discuţii cu doamna învăţătoare, sugerându-i că întăririle pozitive la comportamentele
dezirabile clientului meu ar fi binevenite. Am aflat mai multe şi despre situaţia colegului care-l

30
provoacă pe băiat la bătaie. La discuţii a asistat şi o altă doamnă învăţătoare cu clasa apropiată şi am
stabilit ca, în pauze, clientul să vină în sala alăturată unde să dea sugestii – deoarece va fi un viitor
psiholog – doamnei învăţătoare, în cazurile „dificile” de la clasa dumneaei. Ideea a fost acceptată de
clientul meu. Astfel, în pauze s-au evitat pe viitor potenţialele situaţii de bătaie şi a fost mult mai
interesant şi mai important pentru client să ofere sugestii doamnelor învăţătoare ca viitor psiholog!
În cursul şedinţei am discutat relaţia client şi colegul recalcitrant. De fapt, asupra colegului se
proiectau contratransferurile puternice ale clientului. Colegul „rău” provine dintr-o familie
destrămată, e crescut de un frate mai mare ce trăieşte în concubinaj, e neglijat şi singurul sprijin pe
care-l are este în doamna învăţătoare. A fost suficient un singur element identificat inconştient de
clientul meu – a nu avea părinţii naturali lângă – atât în situaţia sa, cât şi-n situaţia colegului, pentru
a realiza un transfer puternic.
Şedinţa nr. 8. Obiectiv - diminuarea contratransferului faţă de coleg
A fost o şedinţă de grup restrâns, clientul a venit însoţit de către o studentă de la Asistenţă
Socială, crescută la Casa de Copii. La şedinţă a mai participat un alt client, cu 7 ani mai mare decât
subiectul nostru, şi o colegă psiholog. S-a discutat despre cum poţi să reuşeşti în viaţă, chiar dacă nu
ai părinţii lângă tine, având însă oameni care te pot ajuta. Clientul a învăţat când să vorbească şi
când să asculte. Toţi au avut de învăţat unii de la alţii.
Şedinţa nr. 9. Obiectiv - încheierea, finalizarea terapiei
Clientul a venit însoţit, dar a rămas singur la terapie. Am discutat despre cum va fi în viitor –
proiecţia sa în viitor – şi am stabilit o şedinţă viitoare de evaluare.
Împreună am colorat într-o carte, discutând de viitor şi recapitulând tot ceea ce a învăţat
despre el şi despre alţii, despre comportamentul său la şcoală etc.
L-am anunţat că ne vom vedea când doreşte şi că poate să sune când vrea. Am primit un
telefon în seara de Crăciun, pe lângă urări spunându-mi „eşti prietena mea cea mai bună de pe
pământ”. Actualmente clientul este tot în plasament la părinţii care l-au crescut de mic.
Calificativele sunt ,,bine” şi ,,foarte bine”, iar comportamentul la clasă nu mai ridică probleme
doamnei învăţătoare. O dată pe lună fostul meu client îşi aduce aminte de mine şi sună la telefon.

Bibliografie
1. Clarkson, P. (2003), The therapeutic relationship, Wiley-Blackwell; 2nd Edition
edition
2. Drobot L., (2008) Consiliere şi psihoterapie integrativă, Ed. Mirton, Timişoara
3. Drobot, L.I. & Popescu, O.M. (2013). Manual de psihoterapie integrativă. Bucureşti:
ed. Didactică şi Pedagogică.
4. DSM IV –TR , Manual de diagnostic si statistica a tulburarilor mentale - Editia a
patra revizuita.
5. Ionescu, Ş., Blanchet., A., Montreuil., M., Doron, J. (2009) Tratat de psihologie
clinică şi psihopatologie, Ed.Trei, Bucureşti
6. Polster, E., Polster, M. (1973), Gestalt therapy
integrated, Brunner/Mazel, University of Michigan
7. Mircea T.(2008) Tratat de psihiatrie developmentală a copilului şi adolescentului, Ed.
Artpress, Timişoara

31
 CAPITOL 3
Tulburări frecvente în perioada preadolescenţei şi adolescenţei. Direcţii de consiliere şi
psihoterapie pentru copil şi familie

Preadolescenţa şi adolescenţa sunt încărcate de evenimente structurante dar şi destructurante

pentru dezvoltarea tânărului. Tentaţiile sunt aproape, anturajul are o influenţă puternică şi
includerea într-un grup de „prieteni” frecvent este condiţionată de comiterea de fapte infracţionale,
consum de droguri, prostituţie. Părinţii încep să-şi piardă autoritatea în faţa copiilor iar profesorii la
fel. Aflarea celui mai bun canal de comunicare este greu de identificat şi se apelează la un consilier,
fie din iniţiativa tânărului fie din iniţiativa părinţilor. Tot în această perioadă tânărul este interesat
de cunoaşterea de sine, de ce este capabil să facă în prezent şi în viitor, de modalităţile în care să
abordeze o fată pentru a fii prieten cu ea, de orientarea în carieră etc.
Experienţa din cabinetul de psihoterapie mi-a permis să realizez următoarea clasificare a
problemelor pentru preadolescenţi şi adolescenţi:
a. Probleme de adaptare în clasa de elevi pentru preadolescenţi. La cabinet s-au prezentat mulţi
părinţi cu elevi de clasa a-V-a şi a-VI-a ,cu dificultăţi de învăţare şi de adaptare în mediul
şcolar. Elevii acuzau ironii din partea colegilor când răspundeau la ore, diverse porecle date,
izolare în pauze, şicane etc. Toate contribuiau la o stimă de sine redusă, obţinerea de note
mici, certuri acasă cu părinţi şi nemulţumiri din partea părinţilor pentru rezultatele înregistrate
la şcoală.
De exemplu, un elev de 12 ani a venit însoţit de mama la cabinet, problemele declarate de
elev şi mamă au fost dificultăţile de adaptare la şcoală (marginalizare) şi notele mici obţinute. După
anamneza, realizată cu clientul şi cu mama, am stabilit de comun acord cu clientul obiectivele de
lucru în consiliere: întărirea eului şi diminuarea anxietăţii faţă de şcoală. S-au lucrat 5 şedinţe,
clientul considerând la ultima şedinţă că „este suficient”. Încă din prima şedinţă am stabilit că nu
vom urmări obţinerea de performanţe la şcoală, materiile sunt dificile şi clientul avea multă materie
de recuperat.
Am observat că atunci când vorbea se roşea foarte mult la faţă, pentru mine a fost un indiciu
de emotivitate şi de anxietate. După stabilirea alianţei terapeutice, în fiecare şedinţă am lucrat cu
câte o metaforă de relaxare: locul preferat, metafora „frunze pe eleşteu”, metafora curcubeului şi
metafora muntelui. În şedinţa a doua am stabilit că nu suntem preocupaţi pentru a învăţa „ atât de
mult” (am lărgit mâinile în aer) dimpotrivă, intenţionăm să înveţe „atât de puţin” (am apropiat
degetul arătător de police), deoarece cu puţin câte puţin „reuşeşti să recuperezi, în ritmul tău şi mai
ales cât crezi tu că poţi”. Treptat a stabilit relaţii de comunicare cu alţi elevi din clasă „ fără să te
aştepţi la mari prietenii, doar te apropii de ei puţin câte puţin” . Sintagma „ puţin câte puţin” a
funcţionat la client, relaţia cu sora mai mare s-a îmbunătăţit, relaţiile la şcoală la fel şi corigenţele
au fost evitate. Mai mult, eritemul a dispărut. Am învăţat clientul să se relaxeze de fiecare dată când
credea că are nevoie de încredere în sine, să „devin un copac puternic”.
Un alt exemplu este oferit de o elevă de 11 ani ½ , care a venit însoţită de mamă pentru
aceleaşi dificultăţi de adaptare la şcoală (s-au reunit două clase) şi rezultate slabe la învăţătură cu
toate eforturile de meditare la aproape toate disciplinele. Copila este înfiată de la 2 săptămâni şi
crescută de mamă şi bunică, tatăl a divorţat când era mică. Clienta ştie că este înfiată. Mama
lucrează în străinătate, vine acasă la 2 luni şi stă maxim 2 săptămâni apoi pleacă iar. În toată
perioada clienta rămâne cu bunica, fiind după spusele mamei „raţiunea de a trăi a lui buni”. Clienta
are tulburări de vorbire, pronunţă dificil consoanele „s”, „ş”, motiv de distracţie pentru colegi atunci
32
când răspunde la ore. La şcoală în pauze este marginalizată, are doar două prietene are emoţii,
spune că: „Cred că mă vor părăsi şi ele!”. Cele mai mari anxietăţi ale fetei sunt: „Să nu mă dea la o
parte colegele”; „ Să nu rămân singură în clasă, să fiu dată la o parte”; „ Să nu mai am prieteni ar fii
o pustietate la şcoală”. Îşi iubeşte mama şi durerea ei acasă este :„că o supăr pe mama că nu am note
mari”. Solicitarea expresă a mamei pentru prima întâlnire a fost de a realiza o examinare
psihologică pentru determinarea Q.I.-ului. La aplicarea testului Raven clienta a obţinut Q.I. 82.
După terminarea şedinţei am fost sunată şi am comunicat mamei Q.I-ul dar am insistat pe calităţile
frumoase ale fetei sale, dăruire, bunătate, calm, afectuoasă şi am subliniat tristeţea fetei că nu o
poate mulţumi pe ea. Am remarcat la telefon o înţelegere a situaţiei din partea mamei şi am făcut
invitaţia mamei pentru o şedinţă de consiliere. Mama şi clienta au fost de acord să continue cu
şedinţele de consiliere separat. Se remarcă la clientă teama de abandon iar la mamă dorinţa de a
avea un copil „perfect”, aceasta fiind principala motivaţie pentru invitarea mamei la o şedinţă de
consiliere.
b. Violul este dureros de frecvent întâlnit în toate mediile. Consider că trauma unui viol se
menţine toată viaţa dacă nu se acţionează prin suport psihologic. Din nefericire, violul este
întâlnit încă de la o vârstă fragedă, abuzurile sexuale marchează de asemenea dezvoltarea
personalităţii fetiţei ori băiatului. Denunţarea unui viol necesită mult curaj din partea victimei şi
nu o dată, societatea consideră vinovată tot victima pentru că „a căutat-o”. După un asemenea
eveniment nefericit tot sistemul psihic este afectat în sens în sens negativ, apar anxietăţile,
depresiile, insomniile, durerea morală, simptomele stresului postraumatic etc. În mediul rural
am întâlnit situaţii în care victima era o tânără de 20 ani, cu deficienţă mintală, care se
gospodărea singură, fără părinţi, cu un singur frate , care locuia la câţiva zeci de kilometrii de
ea. Situaţii frecvente de viol se produc cu tinerii cu deficienţe mintale care au terminat şcoala
specială iar societatea nu ştie unde şi cum să le ofere o inserţie socială corespunzătoare.
Prostituţia pentru multe tinere a rămas singura modalitate de a trăi de pe o zi cu alta şi cel mai
frecvent cu germenii morţii în corpul lor prin infestarea de boli.
Problemele clienţilor care vin la cabinetul de terapie necesită o intervenţie – în condiţiile
actuale (social - economice), de presiune a timpului – rapidă şi eficientă. Psihoterapia integrativă
oferă astfel de modele de intervenţie. Datorită formărilor personale din psihoterapie (hipnoză
clinică, psihoterapie integrativă, analiză tranzacţională), am încercat să conturez un model de
intervenţie terapeutic integrativ.
Totuşi, nu trebuie omis că fiecare client este unic, prin urmare şi problemele sale, iar
unicitatea nu se poate încadra într-un cadru inflexibil. Sursele teoretice şi metodologice (tehnicile
de intervenţie) sunt:
- modelul oferit de K. Evans şi M. Gilbert (2004) de la care am preluat: constituirea unei relaţii
terapeutice funcţionale, developmentale cu atributele de prezenţă, incluziune,
intersubiectivitate, reflexivitate; schema gestalt de comportament disfuncţional, ruperea
contactului clientului cu sine şi cu lumea, mecanismele de apărare (desentivizarea, introiecţie,
retroflecţie, deflecţie şi proiecţie); analiza relaţiei ,,It – It” (clientul observator pentru sine şi
terapeut) şi relaţia ,,Eu – Tu” (ca ,,start” pentru lumea reală;
- psihosinteza elaborată de Assagioli, de la care am preluat identificarea eului cu sub-
personalităţile (introiectate), cu emoţiile şi cu rolurile, integrarea Eu-lui şi cu Sinele
transpersonal;
- rezolvarea problemelor prin terapia de scurtă durată De Shazer, preluarea unor tehnici;

33
 - psihoterapia ericksoniană cu utilizarea patternurilor de intervenţie, sugestii, metafore,
comunicarea dublă conştient – inconştient, tehnica interpersonală etc.;
- modelul de consiliere integrativă conceput de S. Culley şi T. Bond prin utilizarea aptitudinilor
necesare terapeutului în intervenţia sa, aptitudinea de a fi atent, de a asculta, aptitudini
reflexive, argumentative etc.
Obiectivele demersului terapeutic propus se pot încadra în patru mari categorii:
- Stabilirea relaţiei terapeutice, a raportului de rezonanţă empatică (obiectiv pe care se
fundamentează toate obiectivele propuse în terapie, contractarea terapiei, interviul terapeutic
(proiecţia în viitor, când problema este soluţionată, regresia în situaţiile în care clientul a făcut
faţă provocărilor de revenire în prezent) etc.
- Parcurgerea ciclului gestalt pentru reperarea momentului în care s-a rupt contactul cu sine şi
cu lumea, analiza comportamentelor disfuncţionale, a mecanismelor de apărare, a
introiecţiilor responsabile pentru ,,ajustările” comportamentale, identificarea sub-
personalităţilor răspunzătoare pentru acţiunile clientului, transferului şi a nevoilor relaţionale,
integrarea eului şi integrarea spre selful transpersonal;
- Prezentarea relaţiei mutuale Eu –Tu în terapie cu deschiderea spre ,,lumea” clientului cu:
întărirea eului, ,,iertarea”, centrarea pe probleme pentru găsirea soluţiilor realiste, încurajarea
schimbării (care începe încă din prima şedinţă);
- Integrarea şi reintegrarea profesională cu pregătirea şi abilitarea clientului spre profesie sau
spre o nouă profesie (reconversie profesională), cu oferirea unor repere în această direcţie.
Consider că obiectivele prezentate, nu presupun neapărat parcurgerea lor obligatorie, clientul
şi realitatea sa sunt elementele cheie într-o terapie.
Prezentarea cazului
La cabinet se prezintă o fetiţă de 13 ani, însoţită de mama sa, trimise pentru o evaluare
psihologică de la Tribunal. Ca psiholog şi terapeut colaborez cu astfel de instituţii în evaluarea
victimelor de abuz sexual, violenţă domestică etc. Fetiţa a fost violată de trei tineri cu 7 luni în
urmă. Am realizat evaluarea în prima parte a şedinţei, iar în ultima jumătate de oră am încercat să
port o discuţie cu clienta.
Relatările au fost făcute mai mult de mama fetei, deoarece clienta doar plângea. Tribunalul
solicita expertiza, nu eram recompensată financiar şi pentru o eventuală intervenţie terapeutică. La
sfârşitul şedinţei m-am oferit să realizez şi terapia, dacă clienta şi mama acceptau. Răspunsul a fost
afirmativ din partea amândurora, însă nu aveau posibilitatea achitării şedinţelor. Am acceptat să
lucrez şi fără să fiu plătită, fapt nu tocmai recomandat terapeutic. Ca terapeut, chiar dacă am mai
întâlnit asemenea cazuri, nu am fost atât de marcată precum în cazul de faţă. După o analiză
reflexivă (proprie) am primit şi răspunsul: sunt şi eu mama unei fetiţe de aceeaşi vârstă, cunosc ce
înseamnă să creşti singură un copil (tatăl clientei era plecat la muncă în străinătate), m-am
identificat cu tenacitatea mamei de a lupta pentru dreptatea iluzorie într-o lume bulversată valoric,
iar mama avea exact vârsta mea. De fapt, prin acceptarea cazului am realizat că ceva din mine ca
persoană trebuie să se vindece.
Şedinţa nr. 2
S-a caracterizat printr-o mare încărcătură emoţională. Am asigurat clienta că doar dacă vrea
ea poate să relateze evenimentul, dar că va fi ultima dată când îl va mai povesti. Am formulat
cerinţa ca pe viitor să nu mai relateze decât dacă doreşte ea, poate adopta strategia menţionată de a

34
refuza relatarea situaţiei trecute oricum, ori de câte ori colegii, adulţii o rugau să le povestească iar
şi iar... Am „îmbrăţişat” clienta prin toate simţurile mele ca terapeut, o îmbrăţişare reală nu era
acum binevenită, nu am vorbit nimic, am ascultat, mi-am stăpânit expresia facială, mimica, doar
lacrimile nu reuşeam să le stăpânesc.
La finalul relatării mi-am exprimat admiraţia pentru cea mai curajoasă clientă cu care am
lucrat. A urmat o prezentare din partea mea cu privire la beneficiile învăţării relaxării şi a practicării
ei în momentele de linişte, acasă; am aplicat o transă de relaxare şi ,,metafora locului preferat”.
Clienta era mult mai destinsă. La finalul şedinţei am întins mâna spre ea şi m-a luat în braţe. A fost
momentul când îmbrăţişarea era oportună pentru clientă, relaţia terapeutică stabilită. Obiectivele din
prima categorie în mare parte erau îndeplinite. Autenticitatea şi prezenţa mea ca terapeut au deschis
mai multe canale de comunicare cu clienta, prin faptul că nu mi-am putut stăpâni lacrimile am ştiut
că raportul de rezonanţă empatică s-a stabilit.
Şedinţa nr. 3
Am analizat patternul de comportament disfuncţional, cu ruperea gestaltului, izolarea,
deflecţia (plâns) şi introiecţia. Problema cea mai mare a clientei era ruşinea. Psihoterapia relaţională
insistă pe consecinţele ruşinii, clienta era sub presiunea unei mari ruşini, ruşinea trăită în sat, la
şcoală, în comunitatea învecinată şi mai ales în familie. Tatăl fetei, când a aflat de nenorocire, a
venit din străinătate de unde muncea şi după un acces de furie, neputinţă şi revoltă a vrut să se
sinucidă; clienta a preluat intenţia tatălui ca o consecinţă a vinovăţiei sale. Mama clientei a fost şi
atunci un factor de echilibru, a liniştit starea soţului ei şi între tată şi fiică s-a restabilit o relaţie
satisfăcătoare de susţinere. Am început să lucrez cu clienta pe tema ruşinii, am abordat introiecţiile
din social („am făcut familia de râs”, „sunt arătată cu degetul”, „eu am greşit”, „eu sunt vinovată”
etc.). Eram conştientă că dacă insist în mod direct asupra introiecţiilor, atunci voi creşte forţa lor şi
mai mult. Una din tehnicile lui De Shazer mi-a venit în ajutor: am sugerat clientei să scrie pe trei
bilete separate, trei probleme care o frământă cel mai mult; să le numeroteze de la cea mai
dureroasă (rangul 1) la cea mai suportabilă (rang 3). Am solicitat să le mai citească o singură dată
pentru sine, să le împăturească şi să se ridice în picioare. Apoi i-am arătat unde este coşul de gunoi
şi, dacă doreşte, ori le rupe şi le aruncă la coş, ori le arde cu o brichetă. Clienta a început să le rupă
bucăţi, bucăţi, s-a deplasat înspre balcon şi s-a asigurat că niciun petic de hârtie nu a căzut pe lângă!
Am rugat-o dacă vrea să-mi spună ce a scris. Astfel:
- pe poziţia 1 era ,,mi-e ruşine”,;
- pe poziţia 2 ,,sufăr că am fost violată”;
- pe poziţia 3 ,,mi-e frică de ei, m-au ameninţat că dacă merg la poliţie mă omoară”.
Introiecţiile din spatele afirmaţiilor au fost rupte, clienta s-a aşezat în fotoliu şi am aplicat o inducţie
hipnotică de întărire a eului.
Şedinţa nr. 4
A fost o şedinţă care a debutat cu evaluarea progreselor, a schimbării pe următoarele direcţii:
comportamental, emoţional, fiziologic, cognitiv. Îmi vorbea de plăcerea ei de a învăţa la
matematică, de a citi lecturi. Somnul era mai bun, coşmarurile au încetat, certurile şi crizele de
plâns de acasă la fel. A interzis colegilor şi prietenilor să o întrebe despre ,,întâmplare”. Am întrebat
cine a realizat deja progresele ei şi răspunsul a fost ,,familia”. Am subliniat rolul familiei ca resursă
de refacere pentru ea.

35
 Universul mă încerca iar. Colaborez cu o firmă pentru evaluări periodice, iar patronii sunt un
cuplu interesat de bunăstarea emoţională şi financiară a angajaţilor. M-au contactat deoarece una
din angajate, economistă de 22 ani, foarte competentă profesional, are uneori ,,ieşiri”, şi după
discuţia cu patronul a fost direcţionată spre o … terapie. La 18 ani, clienta economistă a fost violată,
nu a mărturisit nimănui, mecanismele disfuncţionale au intrat în joc şi a venit în terapie
nemulţumită, deoarece ,,nu are nimic de care să se bucure”. Chiar la prima şedinţă de terapie
motivele pe care le considera responsabile pentru starea sa au fost aduse la suprafaţă, relaţia
terapeutică se contura favorabil etc. Am cerut ambelor cliente acordul să se cunoască şi au acceptat.
Şedinţa nr. 5.
Intenţia mea pentru şedinţa comună a fost de a dezidentificarea subpersonalitatea ,,violată” a
clientei de 13 ani cu o imagine în oglindă a unei tinere femei, frumoase, realizată profesional, care
la rândul său nu mai ,,vedea, simţea şi auzea eul său mai tânăr”. Din întâlnirea celor două cliente,
fiecare şi-a ,,luat” ce a avut nevoie. Nu s-au repovestit dramele trăite de cliente, am solicitat
actualizarea aici şi acum a clientelor. Clienta de 22 ani a admirat, apreciat şi valorizat curajul de a
povesti mamei evenimentul şi autorităţilor, şi acceptarea terapiei de către clienta de 13 ani, care la
rândul său a admirat realizările profesionale ale clientei de 22 ani, cu studii superioare, elegantă,
aranjată. Multă energie s-a eliberat din dezinvestirile subpersonalităţilor, de fapt fiecare dintre
cliente a văzut, simţit, acceptat şi valorizat părţile ignorate din ea până în momentul întâlnirii. Astfel
s-a realizat, pentru fiecare din cliente, reluarea contactului cu sine. Rolul meu de terapeut pentru
şedinţa respectivă a fost de regizor şi de direcţionare a comunicărilor directe între protagoniste, şi
nu prin mine ca intermediar. Reluarea ,,contactului” cu sine şi cu investirea în viitor a fost realizat
prin îmbrăţişarea şi ţinerea în braţe câteva zeci de secunde, însoţite de lacrimile regăsirii clientelor.
Fiecare s-a bucurat de partea eului ignorată şi anulată până atunci. Am solicitat ca fiecare să-şi ofere
un premiu, un mesaj. Pentru clienta de 13 ani a fost reţinut mesajul primit de la „prietena nou
întâlnită”:,,Să nu te simţi vinovată şi să ai încredere în tine. Vina nu a fost a ta, vinovaţii sunt cei
care ţi-au făcut asta”. Prin acest mesaj, eu ca terapeut am fost favorizată: relaţia ,,Eu - Tu” mi-a fost
facilitată de clienta adultă!
Şedinţa nr. 6
În săptămâna de la ultima şedinţă, clienta de 13 ani a devenit tot mai încrezătoare în ea, a dat
tezele trimestriale şi a obţinut note foarte bune. A început să reia legăturile cu prietenele, dar cu
multă prudenţă în realizarea de noi contacte. A reînceput să joace rolurile copilăriei peste o rană
care începuse încet, încet să se cicatrizeze. Mi-a menţionat că nu mai plânge. Am abordat relaţiile
cu cei din jur din punctul de vedere al adolescentului, al importanţei de a avea o relaţie reuşită cu un
tânăr atunci când va dori ea. Clienta avea o dilemă: dacă viitorului prieten îi va spune sau nu prin ce
a trecut. Am rugat-o să-şi imagineze ce ar fi răspuns clienta de 22 ani. A zâmbit şi a menţionat că se
mai gândeşte, dar crede că nu va vorbi. Am elaborat împreună o sintagmă pentru întâmplare: ,,o
întâmplare nefericită din care s-au învăţat multe”, doar nu avea nicio vină, deci nu era o
greşeală.
Şedinţa nr. 7
Şedinţa a fost tot un prilej de evaluare a progreselor pe plan comportamental, fiziologic,
emoţional şi cognitiv. Am abordat tehnici ericksoniene, de întărire a eului. Am insistat pe
comunicarea la două nivele, pe duble legături, conştient / inconştient, pe analogii. Am construit
,,povestea unei tinere fericite şi mulţumite de sine”. Sarcina jocului era de a construi o poveste şi

36
fiecare dintre noi două, continuăm povestea de unde rămânea cealaltă cu relatarea. Finalul nu l-am
stabilit, am rugat clienta ca seara înainte de a adormi, să trimită gânduri bune, curaj, încredere
tinerei din poveste.
Şedinţa nr. 8
Şedinţa a fost un prilej de a pregăti clienta pentru finalizarea terapiei. Mi-am exprimat
bucuria că am cunoscut-o şi că-mi doream ca peste câţiva ani să o am studentă. A fost interesată de
specializările universităţii la care predau. La universitate există şi specializări de Ştiinţe economice,
dar şi Asistenţă socială … Am conceput o transă hipnotică, ,,cadou” pentru ea (învăţarea prin
hipnoză) şi eu am primit cadou o ciocolată pe care am împărţit-o cu ea.
Şedinţa nr. 9
Şedinţa a avut ca obiectiv conturarea unor scopuri referitoare la profesie peste ani, ne-am
,,jucat” cu genograma, care ilustra mesajele privitoare la muncă ale tatălui, mamei, bunicilor. Era
motivată pentru a învăţa. Fiecare dintre surorile ei prezentau înclinaţii pentru anumite discipline.
Încă o dată mi-a subliniat că îi place matematica.
Asemenea protagonistei din povestea neterminată, avea reperele conturate în realizarea
profesională. În ultima parte a şedinţei am recapitulat obiectivele parcurse, momentele de mare
încărcare emoţională, importanţa reluării contactului cu lumea internă şi externă, frumuseţea
familiei sale şi tăria de caracter a mamei, iar în final am asigurat clienta că nu-mi voi schimba
numărul de telefon.
Observaţii
Încă de la prima întâlnire când am realizat evaluarea clientei am considerat că sunt dispusă şi
pentru terapie. Clienta de vârsta fiicei mele m-a atins în primul rând ca mamă, ulterior ca terapeut.
De fapt, trebuia să-mi ,,lucrez” acea parte din mine care identifica clienta cu copilul meu.
Mai mult, în următoarea şedinţă plângeam, efortul meu terapeutic era dublu: lucram cu mine
şi cu clienta. Posibil ca inconştient să apreciez că efortul mă depăşea. Am proiectat ajutorul pe care
trebuia să-l ofer eu celeilalte cliente de 22 ani, să continue ea …munca mea. La nivelul conştient era
vorba despre subpersonalităţile care urmau să fie dezinvestite. Oare subpersonalitatea mea de
terapeut care vibra cu clienta cum se simţea? Cazul îl percepeam ca dificil, însă nu am făcut decât
să-l intervizez, nu să-l supervizez. Deci mi-am impus să-l soluţionez mai mult singură (nici nu
realizasem că îl pot superviza!). Partea cognitivă a mea ca terapeut ştia ce are de făcut şi s-a
mobilizat.
Am început să analizez ce s-a întâmplat în interiorul meu ca terapeut şi am avut ce lucra cu
mine! Cazul prezentat m-a vindecat de anxietăţile mele. Cu prilejul sărbătorilor de iarnă,
întotdeauna primesc urări de bine de la cele două cliente. De fapt, chiar dacă ele nu ştiu, eu le
mulţumesc lor.
Schiţa cadru de intervenţie prezentată la începutul cazului permite o flexibilitate funcţională
în utilizarea tehnicilor. Intervenţia terapeutului se fundamenta pe o relaţie terapeutică în care
terapeutul este, la nevoie, principalul instrument de intervenţie. Atunci când contactul dintre client
cu sine şi cu lumea se rupe apare blocajul, ridicarea unor ziduri între el şi lume, iar mecanismele
puse în mişcare nu sunt cele mai potrivite. Apar problemele, comportamentele sunt disfuncţionale,
relaţia ,,Eu – Tu” (client – celălalt) este perturbată. Reintrarea în ,,lume” se poate realiza prin
terapeut şi prin relaţia co-creată client – terapeut. Zidurile cad prin flexibilitatea terapeutului în
utilizarea tehnicilor, iar în faţa clientului apar o mulţime de drumuri. Decizia selectării unui drum

37
aparţine clientului, iar terapeutul aşteaptă strigătul mut după ajutor al altui client prins în propria-i
închisoare.
c. Consumul de alcool şi droguri este un pericol aflat peste tot în jurul nostru mai ales pentru
tinerii elevi. Important este să fumezi pentru a fii cool, important este să ai o gaşcă şi să te vezi
zilnic cu ea la U.B.C. („ultima bancă din centru”), locul de întâlnire al tinerilor devianţi. Lăsarea
întunericului este un prilej de a trimite pe câte o tânără naivă după băutură şi la prima scară de
bloc să fie târâtă într-un apartament unde mai mulţi tineri drogaţi vor comite un viol. Victimele
consumului de alcool şi droguri sunt tinerii din familii bogate dar şi sărace. Copiii din familii
înstărite (nu toţi) se „plictisesc” să fie singuri acasă şi caută anturaje dubioase. Zilele de naşterea
sunt prilej pentru cadouri scumpe, maşini dacă au 18 ani, telefoane „Smart”, excursii etc. Tinerii
consumatori de droguri nu vin de bună- voie la consiliere, sunt aduşi de părinţi, cel mai adesea
tardiv, când clinicile de dezintoxicare sunt pregătite pentru a-i aştepta. În experienţa practică am
lucrat una maxim două şedinţe cu asemenea tineri şi de fiecare dată au venit drogaţi la consiliere.
Complexul de factori care au determinat situaţia consumului de droguri la tineri nu este chiar greu
de stabilit: familii ocupate cu munca; tineri doritori de senzaţii tari, specifice vârstei; anturaj
dubios şi adesea opulenţa din familii. De exemplu, un tânăr în urma unui consum de cocaină a luat
jeepul familiei şi a comis un accident. A sunat familia până să vină poliţia, tata a preluat asupra sa
vina precum că ar fi fost el la volan (accidentul nu a fost cu victime umane, s-a lovit de o altă
maşină).
d. Teribilismul este o altă sursă de drame pentru tinerii adolescenţi. La 18 ani familiile cu
posibilităţi materiale şi financiare fac cadouri costisitoare. Aşa este cazul unui tânăr care într-o
primăvară a invitat prieteni, două fete (printre care şi prietena lui) şi un coleg să facă o plimbare
în oraşul învecinat. La întoarcere datorită unor condiţii meteo deloc favorabile s-a produs un
accident cu 6 victime decedate printre care şi prietena tânărului. A urmat o perioadă de comă,
revenirea şi un proces de 3 ani de zile. Tânărul este la închisoare. Drama familiei tânărului s-a
generalizat prin îmbolnăvirea mamei cu un neoplasm şi o operaţie pe cord a tatălui. Până la
pronunţarea verdictului, tânărul a fost un student eminent la două specializări şi a urmat o
perioadă de 2 ani de zile de psihoterapie. După ispăşirea pedepsei tânărul probabil va relua
cursurile universitare.
e. Decesul părinţilor ori a unuia dintre părinţi şi bolile cronice sunt o altă sursă de durere
pentru tinerii rămaşi singuri pe lume după vârsta de 18 ani. Mulţi tineri sunt în situaţia menţionată
şi încercă greu să depăşească momentele de tristeţe. Din punct de vedere etic este interzis să se
lucreze cu studenţii la care am cursuri, totuşi, în timpul semestrului, când nu mai am cursuri la
grupele unde este înscris clientul sau clienta, desfăşor sesiuni de consiliere cu clienţii respectivi. În
această situaţie este o tânără clientă de 21 ani, diagnosticată cu miastenia gravis de la vârsta de 12
ani şi aflată în grija tatălui după divorţul părinţilor. Relaţia cu mama nu a fost de-a lungul timpului
una reuşită, mama a plecat în străinătate cu una dintre surorile clientei, din altă căsnicie a mamei.
Tata a crescut clienta de când s-a născut. Interesant a fost pentru psihoterapeut „travaliul” de a
accepta să lucreze cu clienta. După ce mi-am rezolvat problemele, am lucrat două şedinţe cu
clienta. După aproape doi ani, am fost sunată de client să continuăm să lucrăm. Timp de 4 luni am
lucrat săptămânal, a urmat decesul tatălui şi plecarea clientei la surorile din partea tatălui (nu a
păstrat legătura cu ele, s-au văzut de două ori înainte de decesul tatălui). După câteva săptămâni
clienta a revenit în oraş şi a început calvarul pentru vinderea apartamentului şi împărţirea banilor

38
cu surorile care o presau tot mai mult să urgenteze vânzarea locuinţei tatălui. S-a agravat şi starea
de sănătate a clientei. În toată perioada am păstrat legătura telefonic cu clienta. Şedinţele de
terapie s-au încheiat în ziua în care a decedat tatăl ei .
Voi prezenta analiza comportamentului meu înainte de primele două şedinţe de psihoterapie
cu clienta, sumarizare intitulată sugestiv „ o problemă personală”.
În sesiunea de iarnă studenţească, o colegă m-a sunat extrem de afectată pentru a-mi solicita
un sfat cu privire la una dintre studente, internată la spital şi diagnosticată de la 12 ani cu miastenia
gravis. Nevoia colegei mele a fost de a-i oferi unele repere despre cum să procedeze cu studenta,
deoarece în timp s-a ataşat de ea, iar acum problemele s-au agravat; tulburările deosebit de grave au
impus internarea studentei la secţia de psihiatrie. Îmi amintesc că la telefon am fost deosebit de
reţinută, chiar iritată, şi am subliniat ca, atunci când studenta va fi externată, să mă contacteze
personal telefonic. De la colegele mele am aflat că situaţia studentei nu este tocmai favorabilă, iar
colega mea care m-a sunat a început să se distanţeze de potenţiala...clientă. M-am gândit că nu a
fost tocmai favorabilă nici apropierea colegei mele de studentă, nici vizitele dese la spital, adesea
finalizate cu oferirea unor sume de bani. Între timp, am mai fost contactată şi de îndrumătoarea de
an a studentei, o colegă de la universitate şi apropiată de mine, care m-a întrebat... acelaşi lucru sau
dacă nu doresc să încep să lucrez cu studenta. A urmat o convorbire destul de lungă, în care doar eu
am vorbit despre ce înseamnă etica şi deontologia profesiei de psihoterapeut, acuzând într-un anume
mod atitudinea primei colege, cadru didactic, care, am considerat eu, s-ar fi implicat prea mult în
problemele studentei. Clienta s-a externat şi m-a sunat pentru o programare la cabinet, am purtat o
discuţie introductivă, am stabilit data şi ora programării. În ziua stabilită însă, fără nicio explicaţie,
nu mă duc la cabinet. Spontan concluzionez că, în mod cert clienta nu va veni şi voi ajunge la
cabinet pentru următorul client. Drept urmare, nu merg la cabinet şi evident că sunt sunată de
secretară, care mă întreabă nedumerită ce s-a întâmplat. Mă aşteaptă o clientă! Îmi cer scuze prin
intermediul secretarei de la clientă şi stabilesc că atunci când ne vedem la universitate vom
reprograma şedinţa. A urmat o perioadă destul de agitată la universitate, prin pregătirea unui dosar
de acreditare pentru departamentul pe care l –am manageriat şi, în agitaţia respectivă, trecând peste
bariera de secretare, în una din zile mă trezesc în birou cu clienta, solicitând o altă programare. În
momentul respectiv am fost foarte surprinsă şi fără nici cea mai mică reţinere iau programatorul din
poşetă şi stabilesc o altă întâlnire. Menţionez că nu procedez astfel, nu programez terapii pe holurile
universităţii şi nu lucrez cu propriii mei studenţi la cabinet. Dumnezeu mi-a mai întins o mână prin
întâlnirea de supervizare de la sfârşitul săptămânii, prilej cu care prezint cazul meu, dorind să aflu,
să descopăr explicaţii la comportamentul meu deloc terapeutic: iritare pentru telefoanele primite;
fuga de la ora programată şi încrederea mea în motivul deloc plauzibil „Cu siguranţă clienta nu va
veni la terapie”; programarea rapidă cu agenda în faţă şi multe alte gafe... şi de ce la această clientă?
Discuţiile din intervizare m-au determinat să realizez că probabil diagnosticul grav al clientei
m-a determinat să renunţ de la început la terapie, însă am lucrat 4 ani la secţia de dializă cu pacienţi
aflaţi în stadiul terminal, fără a renunţa la terapia cu ei! Am mai elaborat o ipoteză conform căreia
E-ul meu, probabil o „ rană narcisică din punct de vedere profesional”, nu a vrut să lucreze cu o
clientă cu un asemenea diagnostic grav. O altă problemă a fost nedumerirea mea datorată uşurinţei
cu care am reprogramat în universitate şedinţa, când eu nu acceptam să lucrez cu studenţii la care
am cursuri. Nu am analizat până la supervizarea menţionată de ce nu lucram cu studenţii, era ceva
care provenea din etica profesională pentru a nu suprapune planurile de terapeut şi de cadru didactic

39
la clasă. Mă simţeam nemulţumită de explicaţiile pe care mi le-am găsit, dar, totuşi, au redus din
nemulţumirea faţă de profesionalismul aproape absent manifestat în cazul prezentat. Am mulţumit
colegilor pentru răbdarea lor de a mă fi ascultat. În grupul extins, în timp ce o altă colegă expunea
cazul, am avut un insight cu adevărat eliberator. La momentul potrivit, când a urmat propria mea
expunere, pentru supervizare, am mai avut de înfruntat o temere personală, aceea de a vorbi în faţa
unui grup despre munca mea. Totuşi, am reluat cazul, am răspuns la întrebările supervizorului şi am
relatat, pe lângă explicaţiile descoperite în intervizare, că am mai descoperit ceva, care m-a surprins
şi pe mine personal. Încă din timpul studenţiei mi-am dorit să ajung cadru didactic universitar,
muncind cu dăruire şi cu pasiune cu studenţii, pentru studenţi şi, mai ales, pentru mine, în vederea
realizării unei cariere universitare recunoscute. După câţiva ani de carieră universitară, am realizat
că am nevoie de formarea unor competenţe practice în domeniul psihologiei. Drept urmare, am
demarat procedurile pentru deschiderea unui cabinet privat de psihologie. Intuiam că teoria şi
practica este bine să se întâlnească într-un cabinet psihologic. Dar, din momentul deschiderii
cabinetului, am fost percepută ca „ trădătoare”, care nu mai are timp să se dăruiască universităţii; cu
toate problemele, am reuşit să echilibrez planurile şi mai mult, ceea ce practicam în cabinet devenea
materialul meu practic la cursuri, fapt care-i determina pe studenţi să frecventeze cursurile mele în
număr considerabil, datorită materialului oferit la cursuri, cu multe trimiteri la suferinţa umană de
dincolo de zidurile universităţii. Accentuez mult partea practică şi insist pe formarea deprinderilor
de consiliere în asistenţa socială, specializare la care predau. Clienta mea era studentă la asistenţă
socială. La o analiză mai atentă, mi-am reamintit că, în urmă cu câţiva ani, colega care mă sunase
prima pentru a-mi cere sfatul despre cum să procedeze cu clienta, era cadrul didactic seminarist la
disciplinele de psihopatologie şi psihoterapii. Din întâmplare, am aflat că, la unul din seminarii,
menţionase despre neîncrederea sa în psihoterapii. Într-adevăr, în anul următor am preferat să lucrez
singură, fără cadru didactic asistent. Am realizat că făcusem un contratransfer, la telefonul colegei,
mai mult, turuisem despre etică şi deontologie îndrumătoarei de an, o altă colegă, am prelungit
contratransferul dar la o intensitate mult mai mică, la momentul prezent. Am mai înţeles şi de ce am
fost atât de promptă în scrierea programării în universitate, şi anume, realizasem în timp o
animozitate din partea unor colegi, pentru că, la sfârşit de săptămână, plecam la cursurile de formare
în psihoterapie şi nu aveam timp pentru şedinţele de catedră, birou de senat, senat, structuri din
universitate din care, din nefericire, făceam parte. Am renunţat prin demisie, la un moment dat, din
funcţia de conducere, pentru a finaliza formarea în psihoterapia ericksoniană şi în psihoterapia
integrativă. Ştiam ce doresc şi nimic nu mă putea opri din obiectivul meu; după finalizarea
cursurilor... am reprimit funcţia de conducere. Cred că atitudinea mea spontană de a nota
programarea în universitate a fost o mică „ răzbunare pentru neplăcerile din...timpul formării”.
Terapiile nu sunt în vogă în oraşul unde trăiesc, chiar dacă se crede că în cabinetul meu plouă cu
...clienţi. Am fost mulţumită de explicaţiile descoperite, le-am reanalizat în grupul extins şi am
stabilit să acord o unică şedinţă clientei, apoi să o îndrum spre un coleg hipnoterapeut. La data
stabilită am fost la cabinet, am discutat cu clienta despre îndrumarea ei către colegul meu; iniţial
clienta nu a înţeles de ce nu lucrez eu cu ea, ce m-a determinat să o trimit în altă parte. Recunosc că
nu m-am simţit confortabil cu clienta, ştiind că am contribuit şi eu în mare măsură la nemulţumirea
ei. În aceea şedinţă, am aplicat o transă de relaxare, metafora locului preferat, am încurajat clienta
să continue studiile universitare la care nici ea nu-şi doreşte să renunţe, chiar dacă medicii insistă.

40
De asemenea, am insistat pe relaţia sa cu tatăl său, în vârstă de 72 ani, care a crescut-o de mică
singur, fiind divorţat de mama fetei.
Pentru mine nu a fost un caz tocmai uşor de digerat, mai ales că a trebuit să-mi analizez
gafele, însă după ce am avut insighturile, am simţit eliberarea şi în acelaşi timp împlinirea
profesională, deoarece am avut curajul să caut acolo unde am greşit.
Reluarea terapiei după doi ani de zile nu a fost o problemă pentru mine ca psihoterapeut doar
mi-am rezolvat neclarităţile inconştiente…Interesant este că, pentru a relua terapia, cu 6 luni înainte
de a muri, tatal sau a încurajat-o să vină la mine în terapie. Cu siguranţă că interesul meu pentru
clientă, după încetarea terapiei, are originea în „responsabilizarea mea ca părinte” faţă de clientă.
Am acceptat să fiu un fel de părinte pentru tânără dar nu mai puteam să fiu psihoterapeutul ei. Am
susţinut tânăra în căutările unei noi garsoniere, am sunat-o regulat în perioada de după decesul
tatălui şi încă o mai sun. Am căutat-o şi i-am vizitat noua locuinţă înainte de Ajunul Crăciunului
împreună cu fiica mea cu un pacheţel din partea lui Moş Crăciun. În ziua imediat următoare vizitei
noastre în Ajunul Crăciunului am fost căutată acasă şi prin vizor am văzut o floare imensă dar nu
distingeam cine este în spatele florii, am deschis şi era o altă floare mai mare…Am primit un plic
mare şi în interior era o scrisoare:
„ Smile.Why? Because you can
Sunteţi una dintre cele mai importante persoane din viaţa mea. Cum aş putea să nu simt asta
dacă aţi făcut pentru mine ceea ce nu putea să facă nimeni. M-aţi ridicat atunci când am fost jos. Nu
v-aş schimba nici pentru cel mai bun psiholog din lume fiindcă pentru mine sunteţi cel mai bun
psiholog.
Credeţi-mă, chiar am învăţat multe lucruri de la d-voastră şi n-aş vrea să mă opresc aici.
Atunci când am fost tristă, mi-aţi adus zâmbetul pe buze; atunci când am plâns mi-aţi şters
lacrima; atunci când susţineam că mă simt singură, cu lacrimi în ochi, mi-aţi atins chipul spunându-
mi: nu eşti singură, mă ai pe mine…atunci am crezut că pentru mine totul era pierdut dar mi-aţi
dăruit speranţa!
Trăiam în întuneric şi mi-aţi oferit lumina de care aveam nevoie!
Cum aş putea să uit aceste clipe cum?!
Nu ştiu dacă aş putea vreodată să mă revanşez faţă de d-voastră pentru tot ce aţi făcut pentru
mine, motiv care, acum eu vă spun: nu sunteţi singură mă aveţi pe mine!
Ştiţi…indiferent unde mă aruncă destinul n-am să vă uit şi veţi rămâne în sufletul meu! Să nu
uitaţi asta NICIODATĂ, DAR NICIODATĂ!
Sper că n-am dat-o în bară, cu nimic din ce am scris şi totodată sper că prin gestul meu v-am
adus un strop de BUCURIE şi un ZÂMBET ÎN SUFLET! Acesta era scopul meu şi…cadoul meu
de Crăciun pentru d-voastră dar şi pentru mine! De ce?! Fiindcă atunci când oferi un cadou unei
persoane dragi bucuria este cu mult mai mare faţă de atunci când primeşti!
Vă pup şi vă îmbrăţişez cu căldură!
Cu mare drag T.M.L.
CRĂCIUN FERICIT!”
Bibliografie
1. Culley, S., Bond, T. (2004), Integrative Counseling Skills in Action, SAGE
2. Evans, K., Gilbert, M. (2004), An Introduction to Integrative Psychotherapy, Palgrave
Macmillan.

41
 Capitol 4.
Repere în psihopatologia copilului din perspectiva modelului integrativ strategic
al sinelui
Psih.dr. Loredana-Ileana Vîşcu
Dr. Oana-Maria Popescu
4.1. Concepte fundamentale utilizate: modelul intern de lucru şi matricea sinelui bazal
Modelul integrativ strategic al sinelui propune o reconsiderare a psihopatologiei şi a
psihopatologiei infantile
În elaborarea teoriei şi practicii Sinelui promovăm o abordare holistică, un model teoretic şi
practic de intervenţie psihoterapeutică relaţională. Dezvoltarea Sinelui este o emergenţă, de la
Sinele bazal, central, plastic şi extern. Fundamentarea teoretică a modelului,denumit de noi, model
integrativ strategic al Sinelui, se centrează pe contribuţiile aduse de psihologia dezvoltării,
neuroştiinţe, teoria ataşamentului, psihologia cognitivă, constructivismul social.
Încă de la naştere copilul se va conecta la persoanele care îl îngrijesc, iar experienţele trăite
din primele zile îi vor modela direct organizarea lumii interne.
Experienţele avute încă din primele zile de la naştere determină activarea neuronilor din creier
care răspund la stimulii externi. Ulterior, pe parcursul dezvoltării, neuronii respectivi vor mai
răspunde şi la imaginile interne generate de către creier. Potenţialele de acţiune se vor deplasa de-a
lungul axonului până la sinapsă, determină eliberarea neurotransmiţătorilor în veziculele sinaptice
pentru a activa sau a inhiba neuronul receptor. Mai departe, neuronul receptor va transmite un
semnal electric şi va elibera alţi neurotransmiţători, activând sau inhibând activitatea altor neuroni.
Procesele mentale sunt consecinţa activităţii creierului (Mesulam, 1998,Siegel,2001), ca
urmare a activării anumitor grupări neuronale sau a circuitelor cerebrale. Se formează o hartă
neuronală, care crează o reprezentare mentală: senzaţii,imagini, reprezentări lingvistice etc. Siegel
(1999) considera că mintea se înţelege prin tipare ale fluxului energetic şi ale informaţiei.
Fluxul de energie şi informaţie din creier circulă în tot corpul uman, motiv pentru care în
formularea cazului în consiliere şi psihoterapie se recomandă să avem în vedere factorii medicali şi
biologici. Psihoterapia se adresează anumitor aspecte ale funcţionării cerebrale, însă creierul este un
sistem integrat. Psihoterapia integrativă are în vedere adresarea la nivelele: biologic, cognitiv,
emoţional şi comportamental. Intervenţia psihoterapeutică asupra unui nivel va avea consecinţe şi la
celelalte niveluri menţionate. Promovăm viziunea holistică de abordare a psihicului uman.
La nivel biologic, informaţia codată genetic – B1, sau factorii biologici, moştenirea codată
genetic- duce la activarea genelor şi mai departe sinteza proteinelor care influenţează structura
creierului (Kandel,1998). Experienţele copilului din mica copilărie (1-3 ani) determină activarea sau
inactivarea preferenţială a anumitor tipare cerebrale şi modelează structura creierului în manieră
preferenţială. Deoarece creierul are o mare plasticitate, o structură în permanentă schimbare,
psihoterapia modifică tiparele de transmisie electrică cerebrală la toate nivelele sinelui (bazal,
central, plastic, extern). Plasticitatea creierului exprimă posibilitatea sa de a crea noi structuri
sinaptice pe tot parcursul vieţii la influenţele venite din exterior. Dezvoltarea este un proces
continuu care durează toată viaţa.
În mica copilărie, perioada 0-3 ani, structurile cerebrale încep să se dezvolte. Încă de la
naştere şi în primii trei ani există o supraproducţie de neuroni controlată genetic (Siegel,2001), fiind
o formă timpurie de dezvoltare cerebrală, numită proces de expectanţă a experienţei
(Greenough&Black,1992). Cu alte cuvinte, formarea sinapselor necesită o cantitate de stimulare din
mediu. Experienţa induce formarea de noi conexiuni neuronale, modifică structura creierului prin
42
menţinerea şi întărirea sinapselor existente şi formarea de noi conexiuni sinaptice. Experienţele
interpersonale modelează în mod direct creierul şi mintea umană (Siegel,2001). În abordarea sinelui
bazal, vom analiza modul în care experienţele interpersonale cu persoanele care îngrijesc copilul,
încă de la naştere, influenţează dezvoltarea creierului şi a modului de relaţionare cu lumea a
viitorului adult.
Circuitele de bază ale creierului sunt responsabile de emoţii, comportamente şi relaţii
interpersonale formate din primii ani de viaţă (Schore,1997). Siegel (2001,p.73) consideră că aceste
procese includ „ generarea şi reglarea emoţiilor, capacitatea de răspuns flexibil sau de
comportament reflectiv, un sens autobiografic al sinelui şi construirea unei poveşti despre sine,
capacitatea de a înţelege şi a se acorda la mintea altora şi abilitatea de a se angaja în comunicarea
interpersonală”.
Neuronii oglindă
Prin anii 90, Rizzolati (cercetător în domeniul neuroştiinţelor) a descoperit în cortexul
premotor al maimuţelor o categorie de neuroni care descărcau impulsuri atât când se realizau
mişcări cât şi când se observau mişcările la alte maimuţe. Ulterior s-au descoperit şi la om existenţa
„neuronilor oglindă”, care reproduc şi stimulează în creierul nostru acţiunea altor oameni. Se
precizează că nu orice mişcare se reproduce în creierul omului ci doar acţiunea intenţionată,
emoţiile şi senzaţiile corporale ale interlocutorului produc descărcări ale neuronilor oglindă.
Neuronii oglindă au fost consideraţi ca substratul neurologic pentru empatie, armonizare afectivă,
mentalizare şi intersubiectivitate (Allen&Fonaghy,2002; Gallese,2001; Siegel,Siegel&Amiel,2006).
De asemenea, considerăm neuronii oglindă substratul neurologic pentru Sinele ca întreg.
În funcţie de “zona de impact maxim” a unui stimul extern sau intern (adică emisfera dreaptă
sau stângă), clienţii aduc la suprafaţă unul sau mai multe mecanisme defectuoase, creând
manifestări desemnate prin termenul generic de “Sine extern”. Ca urmare, primele manifestări
observabile la anumiţi clienţi pot fi cogniţiile iraţionale sau comportamentele maladaptative, în timp
ce la alţii pot apare transpuneri (enactments) sau răspunsuri emoţionale inadecvate.
Domeniul comportamental nu a fost considerat unul separat în structura sinelui, având în
vedere că fiecare dintre domeniile menţionate mai sus are un impact comportamental.
Relaţia terapeutică contribuie la modul în care sunt observate şi prelucrate manifestările
sinelui extern, datorită interacţiunii dintre organizarea internă a terapeutului şi cea a clientului.
Acest lucru poate fi de asemenea responsabil atât pentru faptul că pentru anumiţi terapeuţi şi/sau
clienţi o anumită formă de psihoterapie este mai potrivită decât alta, cât şi pentru calitatea relaţiei
terapeutice în sine. Relaţia terapeutică devine astfel ingredientul principal al procesului terapeutic şi
principalul factor care influenţează rezultatul terapiei.
De exemplu, dacă un copil învaţă în mica copilărie anumite tipare cognitive defectuoase,
atunci vor ieşi la suprafaţă anumite credinţe iraţionale, care au impact asupra emoţiilor şi poate
apătra depresia. Corecţia trebuie adusă la nivelul emisferei cerebrale stângi, astfel încât aceasta să
proceseze informaţia în mod corect, aşa că terapeutul trebuie să “aducă” în relaţia terapeutică
emisfera sa stângă care să sprijine reacţia emoţională a emisferei drepte a clientului (aceasta poate fi
o explicaţie validă pentru faptul că psihoterapia cognitiv-comportamentală de exemplu este un
tratament eficace în depresie). În plus, afectarea emoţională este la nivelul emisferei cerebrale
drepte, astfel că terapeutul trebuie să se adreseze simultan, la nivel non-verbal, emisferei drepte a
clientului. Pe de altă parte, dacă terapeutul are dificultăţi în utilizarea terapeutică a propriei emisfere
drepte, sau dacă dimpotrivă, are o preferinţă pentru utilizarea emisferei drepte, terapia poate să nu

43
fie atât de benefică. Mai mult, terapeutul foloseşte o anumită “lentilă” creată de propria pregătire
profesională.

Un model neuroanatomic a celor patru domenii ale sinelui

Modelul grafic al celor patru domenii ale sinelui, prezentat mai sus, este un model de lucru
sub aspect psihologic. În termeni de neuroanatomie, sinele bazal, sinele central, sinele plastic şi
sinele extern constau din “straturi” formate din hărţi neuronale:

Sinele extern
Sinele plastic
Sinele central
Sinele bazal
Fig. nr.2. Straturile Sinelui

În Sinele bazal există un exces sinaptic iniţial, care formează reţeaua “în aşteptarea
experienţei”, modelată de interacţiunile non-verbale. Stimulii externi care ajung la sinele bazal sunt
numai de natură non-verbală în primele luni ale vieţii copilului. Aceşti stimuli non-verbali duc la
crearea hărţilor neuronale de ordinul întâi, adică o primă cale preferenţială de descărcare a
impulsurilor neuronale.
Dacă există o stimulare non-verbală repetată de un anumit tip (numită stimulul non-verbal
1), atunci se formează o cale preferenţială de descărcare a impulsurilor neuronale: calea 1. În
situaţia în care nu există o repetare a stimulării non-verbale de acelaşi tip, reţeaua neuronală rămâne
“deschisă” pentru căi multiple. Bineînţeles, vor exista mai multe căi de transmitere neuronală
preferenţiale care se modelează în creierul copilului, dar pentru uşurinţa înţelegerii ne vom referi la
o singură cale de transmitere preferenţială a informaţiei.
stimul non-verbal 1

calea 1

(neuronii sunt reprezentaţi prin cercuri)

44
Harta neuronală de ordinul doi este conţinută în sinele central, care constă din formarea verbală şi
non-verbală a căilor neuronale preferenţiale (calea 2), ca rezultat al stimulării verbale şi non-verbale
(stimulul 2).
stimulul non-verbal 2
stimulul verbal 2
calea 2

calea 1
calea 2

În situaţia în care stimulii de ordinul 2 acţionează congruent cu stimulii de ordinul 1, calea 1 şi calea
2 vor coincide, creând o preferinţă foarte puternică pentru o anumită hartă neuronală de ordinul doi.
În situaţia în care stimulii de ordinul 1 şi de ordinul 2 sunt divergenţi, rezultă două căi preferenţiale,
ducând la un tipar preferenţial mai puţin decisiv. Cu alte cuvinte, nu se crează o hartă neuronală atât
de puternică. Aceasta poate fi o explicaţie a faptului că pentru anumiţi clienţi este suficient să
lucrăm la nivelul sinelui central (adică al sinelui verbal), în timp ce pentru alţi clienţi este absolut
necesar să ajungem la nivelul hărţilor neuronale de ordinul 1 din sinele bazal (nivelul non-verbal).
Pentru hărţile neuronale de ordinul trei, lucrurile se complică: există un mecanism de auto-
întreţinere, care reîntăreşte căile neuronale preferenţiale. În acest caz, vorbim de un joc al stimulilor
interni şi externi. Stimulul de ordinul trei este intern, dar necesită activare de către un stimul extern
de ordinul patru. Stimulul de ordinul patru acţionează la nivelul sinelui extern, în timp ce stimulul
de ordinul trei este creat intern la nivelul sinelui plastic, prin reîntărirea căilor 1 şi 2.
stimul non-verbal 4
stimul verbal 4

calea 1
calea 2

calea 3

reîntărire
stimul intern 3

45
 Un stimul extern (4) va declanşa descărcarea de impulsuri neuronale în neuronii care
formează calea 1 şi 2, creând astfel un mecanism de stimulare internă (calea 3), care reîntăreşte
căile 1 şi 2. Aceasta explică diferenţele individuale între persoanele asupra cărora acţionează stimuli
identici. Pentru unii oameni, despărţirea de partener(ă) conduce la furie şi tristeţe pentru o perioadă
limitată de timp, iar pentru alţii este un stimul declanşator al schizofreniei, funcţie de căile activate
şi mecanismele de întreţinere (o ipoteză congruentă cu modelul stres-vulnerabilitate). Nu este astfel
de mirare că bolile mentale nu au un substrat macro-anatomic, ele nu sunt altceva decât tipare
preferenţiale de descărcare a impulsurilor neuronale în creier. Este un mecanism similar cu un
limbaj al computerelor, care au poziţii “deschis” şi “închis”. Este foarte probabil ca în cazul bolilor
mentale severe, afectarea să fie la nivel de sine bazal, în timp ce pentru tulburările psihologice mai
puţin serioase, afectarea este mai degrabă la nivelul sinelui central. Dacă căile 1 şi 2 coincid, va
exista un impact puternic al stimulului extern, comparativ cu situaţia în care aceste căi sunt
divergente.
În timp ce pentru copil modelarea sinelui bazal durează câteva luni, pentru un adult re-
modelarea sinelui bazal necesită în general o perioadă de timp mult mai mare. Copilul posedă o
“reţea neuronală goală”, deschisă stimulării şi modelării de căi preferenţiale. Adulţii au tipare
preferenţiale deja stabilite, cu hărţi neuronale multipe, aşa încât sarcina terapeutică de remodelare a
secvenţelor de descărcare a impulsurilor electrice neuronale nu este una uşoară.
O altă observaţie interesantă este aceea că tipul de ataşament al adulţilor care devin părinţi
este un predictor al stilului de ataşament al viitorilor copii, înainte de naşterea copiilor (Siegel,
2001). Este foarte probabil ca în primele luni ale vieţii copilului, stilul de ataşament al părinţilor săi,
reflectat în interacţiunile non-verbale, să modeleze stilul de ataşament al copilului, activând astfel
anumite hărţi neuronale.
Din Sinele bazal vor emerge Sinele central, plastic şi extern. Pentru o mai bună
conceptualizare şi înţelegere a modelului Sinelui am considerat existenţa a şase axe: A
(emoţională); B ( biologică); C (cognitivă); E (existenţială); F (transgeneraţională); P
(psihodinamică). Emergenţa Sinelui determină şi emergenţa conţinutului axelor.

Modelul intern de lucru

Conceptul de model intern de lucru a fost menţionat pentru prima dată de Kennet Craik,
fondatorul inteligenţei artificiale şi utilizat ulterior de Bowlby, M. Main etc.
Sinele bazal este constituit din modele interne de lucru. Cu privire la aceste modele interne de
lucru, menţionăm că:
1. modelele interne de lucru sunt conţinute în matricea care conţine Sinele bazal şi au rol
adaptativ;
2. modelele interne de lucru sunt înnăscute, pentru:
*ataşamentul sigur,
*ataşamentele nesigure (cu posibilitatea de a forma hărţi neuronale noi)
* toate conţinuturile axelor A,B,C,F,E,P.
- hărţile neuronale din modelele interne de lucru sunt reprezentări ale experienţei
3. factorii genetici, de mediu pot acţiona asupra conţinutului matricei Sinelui bazal şi
influenţează ontogeneza, disontogeneza, personogeneza;
4. în matricea din Sinele bazal sunt conţinuţi neuronii în oglindă şi neuronii în exces gata să
primească influenţele, stimulările din exterior, verbale şi non-verbale. Prin descărcarea lor se
formează hărţile neuronale în modelele interne de lucru;

46
 5. modelele de lucru pentru ataşament sunt înnăscute pot conţine şi hărţi noi neuronale
formate prin consiliere şi psihoterapie (hărţile conţin neuroni în oglindă dar şi neuroni în
exces, care sub influenţele externe şi interne formează prin descărcarea lor hărţile
neuronale);
6. există un singur model de lucru pentru ataşamentul sigur şi mai multe modele de lucru
pentru formele de ataşament nesigure;
7. hărţile neuronale din modelul de ataşament sigur sunt prefigurate genetic ca şi hărţile
neuronale din ataşamentele nesigure dar ambele sub influenţa factorilor de mediu şi de
educaţie pot să fie întărite sau lăsate inactive;
8. prin relaţia terapeutică din consiliere şi psihoterapie se stimulează neuronii în oglindă şi se
descarcă exces de neuroni prin formarea de noi hărţi neuronale de ordin 1 non-verbale (sine
bazal), de ordin 2 verbale şi non-verbale (sine central, plastic,extern).Ȋn acest fel se formează
noi hărţi neuronale conţinute în modelele de ataşament înnăscute;
9. psihoterapia poate acţiona şi ca un factor de educaţie, prin acţiunea asupra clientului,
uneori asupra familiei, grupului, pentru a întări hărţile neuronale din modelul de ataşament
sigur, pentru a slăbi sau inactiva hărţile neuronale din modelele de ataşament nesigure ale
clientului;
10. prin emergenţa hărţilor neuronale (de ordin 1, 2) se formează Sinele central, plastic şi
extern;
11. abordarea Sinelui bazal este concomitent o psihoterapie şi o cercetare calitativă, care
necesită formarea psihoterapeutului în abordarea holistică.
12. funcţia de mentalizare sau reflexivă stă la baza emergenţei Sinelui bazal, central, plastic
şi extern;
13. modelele interne de lucru sunt structuri cognitive şi emoţionale pentru toate procesele
psihice, pentru subpersonalităţi etc;
14. hărţile neuronale sunt cogniţii, reprezentări corticale ale experienţei ;
15. modelele interne de lucru sunt predeterminate genetic şi se activează încă din periada
intrauterină, şi se dezvoltă încă din prima zi după naştere;
16. noi modele interne de lucru se pot forma din prima zi de naştere sub acţiunea mesajelor
externe verbale şi non-verbale de tipul injuncţiilor şi driverelor
Conceptul de model intern de lucru l-am preluat de la J.Bowlby, el a menţionat că diferenţele
dintre indivizi referitoare la funcţionarea ataşamentului sunt determinate de modelele de lucru
interne ale individului despre sine şi lume. Mary Main, prin 1970, a realizat un studiu empiric
asupra modelului intern de lucru, a studiat longitudinal un grup de familii de clasă mijlocie, pe
măsură ce bebeluşii lor creşteau. Accentul studiului lui M. Main s-a pus pe lumea internă a
copilului, pe investigarea relaţiilor de obiect internalizate, prin investigarea istoricului de ataşament
al clientului, într-o reţea de amintiri, emoţii, credinţe, toate cu influenţă pentru comportamentul de
ataşament viitor. Cea mai importantă contribuţie a lui M. Main este Interviul de ataşament al
adultului (I.A.A.).
Bowlby a fost nemulţumit de interpretarea psihanalitică a reprezentărilor mentale. S-a opus
interpretării kleiniene, conform cărora, relaţiile de obiect internalizate şi fantasmele apar în
interiorul copilului. Bowlby considera că relaţiile internalizate, fantasmele apar în interacţiunile
copilului cu persoanele din jur.
Conceptul de model intern de lucru a fost pentru prima dată menţionat de Kennet Craik,
inovatorul inteligenţei artificiale şi a fost preluat de Bowlby.

47
 Jean Piaget susţinea că acţiunile copilului ca suptul, lovirea, sugerea degetelor generează
cunoaşterea lumii fizice şi înregistrarea ei la nivel intern sub formă de scheme.
Bowlby, analog lui J.Piaget, considera că interacţiunile repetate ale copiilor cu adulţii care îi
îngrijesc se înregistrează la nivel intern ca model de lucru (D.J.Wallin,2010,p.46):
„ În modelul de lucru al lumii pe care fiecare îl construieşte un element-cheie este noţiunea de figuri
de ataşament: cine sunt, unde pot fi găsite şi cum este de aşteptat ca aceasta să răspundă. În acelaşi
fel, în modelul de lucru al sinelui pe care fiecare îl construieşte un element cheie este noţiunea de
cât de acceptabil sau inacceptabil este fiecare în ochii figurilor sale de ataşament. Pe structura
acestor modele complementare se bazează previziunile acelei persoane despre cât de accesibile sau
responsive vor fi figurile sale de ataşament (Apud, Bowlby,1973,p.203).
În accepţiunea noastră, în Sinele bazal, matricea poartă modelele interne de lucru moştenite
pentru: ataşamentul sigur, ataşament nesigur, afectivitate, cogniţie, personalitate (dezvoltate prin
emergenţa Sinelui central) etc dar cu posibilitatea de a construi noi hărţi neuronale prin stimularea
non-verbală şi verbală, în interacţiunile cu persoanele care îngrijesc copilul încă din prima zi de
viaţă extrauterină şi cu alte persoane pe tot parcursul vieţii a tânărului şi adultului. De aici, viziunea
optimistă referitoare la aportul psihoterapiei relaţionale de a stimula verbal şi non-verbal modelele
interne de lucru şi de a crea noi hărţi neuronale.
Prin model intern de lucru, moştenit genetic, înţelegem calitatea moştenirii genetice,
„sănătatea creierului”, plasticitatea funcţională a excesului de neuroni şi plasticitatea funcţională a
neuronilor în oglindă şi propensiunea spre o anumită modalitate de a descărca neuronii.
Mary Main a propus modelele interne de lucru ca (D.J.Wallin,2010,p.56):
„un set de reguli conştiente şi/sau inconştiente de organizare a informaţiei relevante pentru
ataşament…Organizarea ataşamentului securizant versus diferitele tipuri de ataşament nesecurizant
poate fi înţeleasă cel mai bine prin termeni care se referă la anumite tipuri de modele interne de
lucru…care dirijează nu numai sentimente şi comportamente, ci şi atenţia, memoria şi
cogniţia…diferenţele individuale în…modelele interne de lucru vor fi legate nu numai de
diferenţele individuale ale tiparelor de comportament nonverbal, ci şi de tiparele de limbaj şi
structurile minţii (Apud, p.67; accentuări adăugate).
Considerăm că modelele interne de lucru sunt, după cum am menţionat, o parte moştenite
genetic şi o multitudine de modele care se pot construi (crearea de noi căi neuronale) datorită
plasticităţii neuronilor în oglindă, a excesului de neuroni gata să primească stimulările din exterior:
experienţa. Dar hărţile neuronale se construiesc după reguli, mesaje, injuncţii, normări venite din
exterior, din social şi interiorizate.
Deci, modelele interne de lucru conţinute în Sinele bazal nu sunt şabloane, sunt într-o
dinamică permanentă cu tendinţa de auto-actualizare şi de dezvoltare continuă.
Ipoteza modelelor multiple a condus-o pe M.Main la metacogniţie.

Matricea Sinelui bazal

Matricea Sinelui bazal este o construcţie conceptuală necesară pentru înţelegerea modelului
sinelui. În matricea iniţială constituită imediată după fecundare se află celulele matriceale, care se
diferenţiază pe parcursul dezvoltării. Matricea Sinelui bazal este de fapt matricea sistemului nervos
dezvoltată din matricea iniţială.
Organismele care au un sistem nervos structurat, dezvoltarea acestuia provine din placa
neuronală de origine embrională ectodermală, sub controlul factorilor inductori mezodermali.

48
 Procesul de dezvoltare al sistemului nervos apare la om din a treia săptămână a vieţii
embrionare prin procesul de morfogeneză. Morfogeneza are următoarele faze: proliferarea celulară,
diferenţierea, migrarea, formarea sinapselor, şi distrugerea sau moartea celulelor (apoptoză). Toate
fazele menţionate sub sensibile la acţiunea factorilor interni şi externi cu consecinţe structurale şi
funcţionale ireversibile.
Proliferarea celulară este generată de activitatea celulelor germinative din tubul neural. Din
celulele germinative se diferenţiază două tipuri de celule: neuroblaştii (au mai departe activitate
proliferativă) şi neuronii (diviziunea lor încetează). Această activitate durează intens din din
săptămâna a 19-a de gestaţie până aproximativ la 2,5 ani de viaţă extrauterină, în unele părţi ale
lumii depăşeşte 2,5 ani. Perioadele de dezvoltarea ale ţesutului glial şi neural sunt susţinute de
dezvoltarea şi apariţia girusurilor cerebrale (Mircea T, Vol.I, 2004).
Diferenţierea celulară este dată de caracteristicile morfologice diferite ale celulelor
matriceale: „există o anumită reglementare a acestui proces de diferenţiere, în sensul că celulele
eferente se maturează înaintea celor aferente, dendritele se dezvoltă după ce axonul şi-a atins ţinta,
după care se îmbogăţeşte reţeaua formată de macroneuroni şi microneuroni. În interiorul celulei
matriceale apar diferenţieri în primul rând în elaborarea şi reorganizarea structurilor nucleare şi
perinucleare, formarea structurilor de contact cu alte celule şi a prelungirilor axonale şi dendritice.
După procesul de diferenţiere şi proliferare, celulele nervoase migrează spre diferite zone specifice
ale creierului. Motivul acestei migrări nu este pe deplin cunoscut, fiind incriminaţi factori genetici
dar şi factori stimulativi externi, informaţie deosebit de importantă pentru dezvoltarea normală şi
deplină a creierului în perioada embrio-fetală” (Mircea T, Vol.I, 2004,p.32).
Vulnerabilitatea este în accepţiunea noastră un concept dinamic, care exprimă funcţionarea şi
rezilienţa Sinelui bazal sub acţiunea stimulilor interni şi externi. Prin funcţionarea Sinelui bazal se
înţelege continuitatea sau discontinuitatea echipamentului biologic, genetic al individului iar prin
rezilienţă modalitatea satisfăcătoare sau mai puţin satisfăcătoare de realizarea a echilibrului
(homeostaziei) în interiorul fiecăruia şi între Sinele bazal, central, plastic ,extern şi lumea externă.
Vulnerabilitatea poate să fie şi o caracteristică a constituţiei (terenului), anumite particularităţi
structurale ale acesteia permit mai uşor destructurarea sau, altfel spus, materialul din care este
constituit este mai fragil. În interpretarea noastră, modul de descărcare al neuronilor, formarea
hărţilor neuronale sub acţiunea stimulilor interni şi externi este nesatisfăcătoare, modul de
construire al neuronilor este deficitar etc.
În literatura medicală se delimitează mai multe tipuri de vulnerabilităţi (op.cit.p.42-45):
vulnerabilitatea genetică. În cazul transmiterii unor caractere în cadrul aceleaşi specii, genele se pot
combina în aşa fel încât să transmită de la o generaţie la alta proprietăţi în avantajul sau
dezavantajul speciei. Vulnerabilitatea genetică exprimă un asemenea dezavantaj în transmiterea
caracterelor. Mendel a studiat modul de transmitere al caracterelor, ca urmare a jocului dintre gene,
pe parcursul dezvoltării şi existenţei individului. Din punct de vedere al macrostructurii, principiul
continuităţii poate să facă să nu fie sesizate asemenea modificări, iar dar dacă produc o
discontinuitate în structură vorbim de malformaţii. Pentru vulnerabilitatea genetică pledează multele
boli transmise din generaţie în generaţie ca hemofilia, talasemia, galactozemia congenitală,
fenilcetonuria, distrofiile musculare progresive, diferite malformaţii; vulnerabilitatea ascunsă. În
cazul acesteia chiar dacă a fost confirmată o componentă genetică nu există o discontinuitate
iniţială, aceasta apare într-o anumită perioadă a vieţii sub acţiunea unor factori patogeni. Ca boli
menţionăm diabetul, boala coronariană, unele boli neoplazice, schizofrenia; vulnerabilitatea
dobândită. Predispoziţia genetică se poate modifica prin experienţele produse la interfaţa matricei

49
sinelui şi prin crearea de hărţi neuronale în modelele de lucru înnăscute ale ataşamentelor nesigure.
Altfel spus, modelul de lucru intern al ataşamentului sigur nu are suficiente hărţi neuronale formate
prin descărcarea neuronilor în exces şi a neuronilor în oglindă, fiind în schimb formate hărţi
neuronale în modelele interne de lucru nesigure. Pe această vulnerabilizare se construieşte mai
departe structura psihică a individului; vulnerabilitatea specifică.
În aceste tipuri de procese ne referim la afecţiunile psihosomatice de genul: colita ulceroasă,
ulcerul duodenal, astmul bronşic, diferite afecţiuni dermatologice etc. Afecţiunile apar încă din
perioada de sugar, ca răspuns la un anumit gen de disconfort psihic tradus în plan emoţional. Se
crează un drum specific între răspunsul emoţional şi somatizarea acestuia ca o cale specifică.. În
timp, pe parcursul dezvoltării şi în viaţa adultă, primul sistem care va intra în acţiune va fii cel
emoţional, răspunsul orientat spre soma şi în final, persoana va elabora răspunsul raţional. În
interpretarea noastră, considerăm că somatizările sunt consecinţa obţinerii unor hărţi neuronale
„preferenţiale” orientate spre soma; vulnerabilitatea nespecifică.
Aceste tipuri de procese, care se formează sub acţiunea unor factori cu consecinţe
imprevizibile, nu au întotdeauna au acelaşi mod de exprimare. Vulnerabilitatea nespecifică
pregăteşte omul pentru boală. Noi considerăm că vulnerabilitatea nespecifică este expresia unor
interacţiuni de hărţi neuronale, adică sub acţiunea unui stimul nu se mai obţine ca răspuns harta
neuronală iniţială, ci se obţine răspunsul generat de o altă hartă neuronală, răspunsul se „deviază” şi
aparţine altei hărţi neuronale.
Mircea Lăzărescu (op.cit.p.43) distinge între vulnerabilitatea de fond a individului pentru
tulburări psihice (în sens nespecific şi specific) şi posibilitatea apariţiei unui episod psihopatologic
sub acţiunea unor stresori actuali, declanşatori. Între vulnerabilitatea de fond şi posibilitatea
apariţiei unui episod psihopatologic se interpune vulnerabilitatea circumstanţială, determinată de:
acumularea pe o perioadă mare de timp a unor influenţe psiho-sociale negative (psihotraume,
schimbări de viaţă, frustrări, eşecuri, conflicte); epuizarea organismului prin lipsa somnului, efort
îndelungat, boli somatice; reducerea reţelei de suport social şi reducerea rolului factorilor protectivi;
influenţele mediului fizic, schimbările de temperatură, influenţele cosmice (în care individul crede).
Prin enumerarea tipurilor de vulnerabilitate concluzionăm că aceasta este un concept dinamic,
care exprimă legătura dintre constituţie (teren) şi acţiunea factorilor interni şi externi. Zubin a
menţionat relaţia stres-vulnerabilitate ca fiind o stare psihopatologică care se instalează întotdeauna
ca o consecinţă a unei situaţii de stres actuale, devenită declanşatorul dezorganizării unui teren
vulnerabilizat anterior. M. Lăzărescu a menţionat importanţa „terenului” în psihopatologie: dacă o
persoană este vulnerabilă pentru stări maladive atunci în ce măsură este predispusă pentru bolile
psihice? Odată stabilită vulnerabilitatea pentru episoadele psihopatologice se pune problema
identificării unor markeri bio-psihologici, în scopul protejării indivizilor cu risc crescut.
Personogeneza reprezintă dezvoltarea dezvoltarea psihică de la naştere la vârsta adultă şi
depinde de potenţialul înnăscut, de factorii psiho-sociali şi de factorii fizico- biologici
(M.Lăzărescu, 1994,p.40-41).
Factorii menţionaţi pot influenţa personogeneza în sens pozitiv şi în sens negativ.
Disontogeneza reprezintă dezvoltarea dizarmonică a individului în cursul personogenezei, ca
urmare a influenţelor post-genetice şi a acţiunii factorilor de vulnerabilitate genetică.
M.Lăzărescu realizează o clasificare a disontogenezei personalităţii (op.cit.p. 40-41):
- disontogeneza cu tulburări psihice care apar pe parcurs dar sunt corectabile în ontogeneză,
iar la vârsta adultă individul nu mai prezintă defecte globale ale structurii psihice, defectele
caracteriale minore sunt corectate sau compensate;

50
 - disontogeneza cu un defect psihic minor, manifest în unele arii de activitate ale
individului. Se includ persoanele cu o structură caracterială particulară, insuficientă
maturitate, disabilităţi;
- disontogeneza care duce la formarea unui adult cu un defect psihic-structural persistent şi
puţin corectabil. Se vizează defecte în diverse domenii: cognitiv (oligofrenia), funcţiile de
comunicare interpersonal-socială (autismul infantil), structura caracterială care
condiţionează un comportament dissocial (personalităţile patologice, dizarmonic-psihopate);
- disontogeneza duce la formarea unui adult, care în anumite perioade ale vieţii este mai
vulnerabil şi predispus la dezvoltarea tulburărilor psihopatologice din domeniul psihozelor
endogene, nevrozelor, alcoolismului, toxicomaniilor.
Rezilienţa Sinelui bazal, noi, am considerat-o ca fiind coroborată cu vulnerabilitatea, în
relaţie invers proporţională: cu cât rezilienţa este mai mare cu atât vulnerabilitatea clientului este
mai redusă. Rezilienţa desemnează „ capacitatea individului de a se adapta la situaţii adverse
dezvoltând strategii legate de resurse interne (intrapsihice) şi externe (din mediul exterior social şi
afectiv) care permit subiectului asamblarea funcţională a unei construcţii psihice adecvate inserţiei
sociale” (Violeta Stan în T.Mircea, 2004,p.48).
Rezilienţa a fost văzută ca: proces normal de dezvoltare al omului în situaţii dificile de viaţă
(Fonagy); capacitatea omului de a trăi şi de a se dezvolta pozitiv, dezirabil social, în ciuda stresului,
care în mod frecvent duce la rezultate negative (B.Cyrulnic, 1999); capacitatea omului de a se
construi şi trăi în manieră satisfăcătoare în ciuda dificultăţilor şi a situaţilor traumatice (De Tichey,
2001).
Suntem de părere că rezilienţa este capacitatea sinelui de a se autoregla sub presiunea
factorilor nocivi, de a-şi continua funcţionarea în condiţii mai puţin favorabile. Efectele rezilienţei
se exprimă prin capacitatea individului de a se dezvolta, de a trăi în prezent aici şi acum şi de a se
proiecta în viitor.
De asemenea, considerăm că factorii de risc care acţionează asupra conţinutului matricei
sinelui bazal sunt reprezentaţi de factorii externi precum: evenimente stresante, situaţii personale,
condiţii nefavorabile de mediu şi factorii interni reprezentaţi de vulnerabilitatea genetică.

Diagnosticul în psihopatologia copilului urmăreşte identificarea tulburării la nivel de conţinut al

sinelui şi al axelor psihologice.

4.2.Diagnosticul pe axele psihologice- repere pentru psihopatologia adultului şi a

copilului

a. Diagnosticul pe axa biologică urmăreşte componentele axei biologice la nivel de sine

bazal, sine central, sine plastic şi sine extern:
Sinele bazal Sinele central Sinele plastic Sinele extern
A Genomul şi Activarea sau nu a Mecanisme de activare Fenotip
epigenomul epigenomului a epigenomului
B Vulnerabilitate şi Activarea sau nu a Mecanisme de activare Manifestarea
rezilienţă genetică vulnerabilităţii a vulnerabilităţii vulnerabilităţii
genetice genetice genetice
C Modele interne de Schema corporală Mecanisme de Conştientizarea
lucru pentru schema modificare a schemei schemei corporale
51
 corporală corporale
D Imaginea corporală la Imaginea corporală Mecanisme de Comportamente
nivel non-verbal menţinere a imaginii legate de imaginea
corporale corporală
E Proto-scheme legate Scheme mentale Mecanisme de Comportamente
de boală şi sănătate legate de boală şi întreţinere a schemelor vis-a-vis de boală
sănătate mentale legate de boală şi sănătate
şi sănătate
F Dezvoltarea sistemului Reprimarea emoţiilor Mecanisme de Starea de sănătate
imunitar şi a stării de şi conturarea stării de întreţinere şi boli
sănătate sub influenţa sănătate sub influenţa psihosomatice şi psihosomatice
ataşamentului ataşamentului influenţe psihologice
privior la starea de
sănătate

Schema diagnostică integrativă strategică pe axa biologică:

1.Diagnosticul conform cu DSM-5 sau ICD-10.
2. Există o problemă la nivelul axei biologice?
A) Există un fenotip specific observabil? O anumită postură (de exemplu aşa-numita “armură
corporală”- manifestare a dificultăţilor prin rigidizarea unuia sau mai multor segmente ale corpului),
mimică (de exemplu facies depresiv, etc), gestică, trăsături particulare?
Există antecedente familiale similare?
Există riscul transmiterii ereditare?
Există dovezi privitoare la transmisia genetică a unei anume psihopatologii?
B) Există posibilitatea exprimării unei vulnerabilităţi genetice (alţi membrii ai familiei care au
suferit de o psihopatologie similară sau identică cu a clientului)?
Cum a fost mediul familial în copilăria clientului – mai degrabă facilitator al activării unei
vulnerabilităţi genetice sau dimpotrivă?
Au existat potenţiali factori declanşatori în istoricul clientului? Dacă nu, care este explicaţia
clientului privitor la problema pe care o are?
C) Există probleme de genul lipsă de conştientizare fizică, dorinţa de amputare a unui membru
(deficit în schema corporală), amputaţie accidentală recentă a unui membru, senzaţia de membru
fantomă, halucinaţii kinestezice? Dacă da, sunt asociate psihopatologiei severe (de exemplu
psihoze)?
Există simptome cum sunt dificultăţile de atingere (clientului nu îi place să fie atins)? Sunt aceste
dificultăţi legate de schema corporală sau fac parte dintr-un tablou psihopatologic mai larg
(anxietate, difcultăţi de intimitate, ataşament evitant, etc)?
Există în atecedente evenimente care ar fi putut duce la deficite ale schemei corporale?
Clientul a avut o naştere traumatică? Au existat boli ale mamei sau infecţii intrauterine?
D) Există comportamente sau credinţe maladaptative legat de imaginea corporală (de exemplu
anorexie, bulimie, credinţa clientului că nu arată suficient de bine, etc)? Dacă da, fac acestea parte
dintr-un tablou psihopatologic mai larg (de exemplu psihoze)?
Care este imaginea pe care clientul o are depre propriul corp? Care sunt credinţele familiale legate
de imaginea corporală (de exemplu i s-a spus că este prea gras, că nu arată bine, etc)? Există o stimă
de sine scăzută la nivel global?
52
Care sunt credinţele şi emoţiile care întreţin o imagine corporală deficitară?
E) Există dificultăţi de genul consum de alcool, droguri sau tutun, ipohondrie/ teamă de boală,
simptome fizice asociate unor boli psihologice?
Care sunt credinţele clientului privitor la boală şi sănătate? Cum se purtau membrii familiei atunci
când cineva din familie era bolnav (în copilărie)? Care este nivelul de anxietate al clientului? Există
credinţa că bolile sunt în general grave şi că trebuie să ne temem de ele, sau, dimpotrivă, clientul nu
acordă nici o importanţă propriului corp?
Clientului îi este teamă că va muri din cauza unei boli?
Cum au fost create credinţele clientului privitor la boală şi sănătate?
F) Există o boală psihosomatică, sau lipsă completă de energie, simptome fizice însoţitoare ale unor
probleme psihologice, sindrom de oboseală cronică? Există un eveniment declanşator al acestora?
Dacă nu, care este explicaţia clientului pentru simptomele sale?
Există emoţii pe care clientul nu le poate exprima sau le exprimă cu dificultate (reprimarea
emoţiilor)? Care este stilul de ataşament al clientului? Există posibilitatea unei deprivări materne
sau a unor interacţiuni deficitare cu figurile de ataşament principale care să îşi aducă contribuţia la o
problemă de natură psihosomatică?

b. Diagnosticul pe axa cognitivă

Sinele bazal Sinele central Sinele plastic Sinele extern

Proto-cogniţii Scheme/hărţi cognitive Mecanisme de tipul Gândirea în aici şi

Axa cognitivă

Cogniţii dacă...atunci... acum

funcţionale/disfuncţionale Comportamente
Perfecţionism corespondente
cogniţiilor

Schema diagnostică integrativă strategică pentru axa cognitivă:

1.Diagnosticul conform cu DSM-5 sau ICD-10.
2. Există o problemă la nivelul axei cognitive?
3. Sinele extern
a. Gândirea în “aici şi acum”: Există gânduri automate? Gânduri iraţionale? Sunt prezente
expectanţe nerealiste? Apar percepţii distorsionate? Există distres datorat lipsei de informaţie?
Clientul are tendinţa de a se îngrijora constant? Care este conţinutul gândurilor clientului? Există
gânduri contradictorii? Există neconcordanţe între conţinutul gândirii şi emoţii?
b. Comportamente corespondente modului de gândire sau a stilului perfecţionsit, comportamente de
auto-sabotare.
4. Există un stimul extern care a declanşat problema? De ce a venit clientul la terapie ACUM? Dacă
nu există nici un declanşator extern, ce explicaţie are clientul pentru problema sa? Explicaţia
clientului este concordantă cu presupunerile psihoterapeutului? Dacă nu, de ce?
5. Există o tulburare de personalitate sau psihoză care să explice modul de gândire al clientului? Pot
fi identificate delir sau halucinaţii? Există un tip de gândire magică?
6. Sinele plastic: Care este modul în care clientul procesează informaţiile din mediul extern? Trece
totul prin prisma perfecţionismului? Există mecanisme de tipul dacă... atunci...?
7. Sinele central: Care este stilul general de coping al clientului? Există tipare de tipul
suprageneralizare, gândire în alb-negru (totul-sau-nimic), citirea gândurilor, etc? Care sunt
credinţele clientului privitor la auto-eficacitate? Există tipare de tipul neajutorării învăţate? Cum
53
este evaluată stima de sine de către client? Cum crede clientul că va fi viitorul? Care sunt credinţele
clientului despre propria persoană şi despre ceilalţi?
8. Sinele bazal: Există indicatori ai faptului că aceste credinţe pe care le are clientul despre sine şi
despre lume îşi au originile în perioada micii copilării şi că s-au format inclusiv la nivel pre-verbal
(abuzuri, neglijare de către părinţi, stil de ataşament de tip nesigur, etc)?
c. Diagnosticul pe axa emoţională

Sinele bazal Sinele central Sinele plastic Sinele extern

MIL ataşament Stilul de ataşament Mecanisme de Comportamente

(sigur/nesigur) menţinere a stilului congruente cu stilul de
de ataşament ataşament
MIL Intersubiectivitate Mecanisme de Expresia
intersubiectivitate menţinere a tiparelor comportamentală a
relaţionale tiparelor relaţionale
MIL emoţii de Reprimarea sau nu a Reglarea emoţională Expresia emoţională
bază: frica, furia, emoţiilor primare Vina nevrotică
tristeţea, bucuria, şi/sau a emoţiilor de
surpriza bază
Axa emoţională

Emoţii primare Emoţiile de bază

/categorii de emoţii
Condiţiile valorii Mecanisme de Locus extern al evaluării
menţinere a
condiţiilor valorii

Schema diagnostică integrativă strategică pe axa emoţională:

1.Diagnosticul conform cu DSM-5 sau ICD-10.
2. Există o problemă la nivelul axei emoţionale?
A) Ataşamentul:
Care este tiparul de ataşament al clientului? Clientul are anumite comportamente care indică un
ataşament de tip nesigur? Există un stil de ataşament diferit cu diferite persoane?
B) Intersubiectivitatea
Pot fi identificate anumite tipare relaţionale ale clientului? Există dificultăţi de relaţionare? Are
clientul dificultăţi în ce priveşte empatia?
C). Emoţiile
Există răspunsuri emoţionale inadecvate? Sunt emoţii pe care clientul nu le exprimă? Clientul are
vise sau scopuri nerealiste? Există emoţii care sunt inacceptabile pentru client? Pot fi identificate
anumite bariere în exprimarea emoţiilor? Au existat în copilărie anumite interdicţii în ce priveşte
exprimarea emoţiilor sau, dimpotrivă, a fost încurajată exprimarea anumitor emoţii? Poate fi
identificat un grad de ambivalenţă? Există emoţii imprimate la nivel corporal (postura corpului,
rigiditate corporală, “armura corporală”)?
D)Condiţiile valorii
Clientul simte că are valoare ca fiinţă umană doar dacă îndeplineşte anumite condiţii (este perfect,
are un anumit comportament, etc)?

54
Clientul este în general preocupat de părerea celorlaltor oameni sau îşi defineşte propria persoană
funcţie de părerea altora?
Clientul are dificultăţi în a lua decizii?
Este important pentru client ca celorlaltora să le placă de el?

d. Diagnosticul pe axa psihodinamică

Sinele bazal Sinele central Sinele plastic Sinele extern

Subpersonalităţi Subpersonalităţi Mecanisme prin care Subpersonalităţi
(componenta Stările eului subpersonalităţile devin executive
non-verbală) executive Stările funcţionale ale
Centrul / Mecanisme prin care eului
consilierul stările eului sunt relevate
interior
Scenariul de Scenariul de Mecanisme de menţinere a Comportamente
Axa psihodinamică

viaţă viaţă scenarului de viaţă congruente cu scenariul

(componenta Contrascenariul de viaţă
non-verbală)
Sentimente Mecanisme transferenţiale Transfer
“interzise” Mecanisme de menţinere a Jocuri psihologice
jocurilor psihologice

Schema diagnostică integrativă strategică a axei psihodinamice:

1.Diagnosticul conform cu DSM-5 sau ICD-10.
2. Există o problemă la nivelul axei psihodinamice?
A.) Subpersonalităţile:
Clientul descrie o parte a sa care pare să acţioneze într-un mod nedorit de client? Clientul descrie
situaţii în care se simte tras în mai multe direcţii de părţi diferite ale sinelui?
Putem observa modificări ale comportamentului, tonului vocii şi posturii clientului de parcă ne-am
adresa unui copil sau unei persoane inflexibile?
Clientul descrie una sau mai multe voci (pe care le recunoaşte ca aparţinând propriei minţi) care au
păreri legate de aspecte ale vieţii clientului?
Există situaţii în care clientul se blochează în mod inexplicabil?
B.) Scenariul de viaţă:
Putem identifica tipare de relaţionare, tipare de acţiune sau tipare de auto-sabotare ale clientului?
Clientul pare că acţionează într-un mod contrar propriilor sale interese? Putem identifica anumite
injuncţii sau drivere din discursul clientului?
C.) Mecanisme transferenţiale:
Răspunsurile clientului sunt incongruente cu situaţia sau exagerate în situaţia dată? Par să existe
sentimente pe care clientul nu le poate exprima? Clientul are reacţii inexplicabile? Putem identifica
tiparul unor jocuri psihologice? Clientul se poziţionează frecvent în postura de victimă, salvator sau
persecutor? Avem mereu senzaţia că la anumite puncte ale terapiei ne împotmolim? Clientul spune
în mod frecvent “nu ştiu”?

55
e. Diagnosticul pe axa familială
Sinele bazal Sinele central Sinele plastic Sinele extern
MIL roluri Roluri familiale Mecanisme de Expresia
familiale întreţinere a rolurilor comportamentală a
familiale rolurilor familiale
MIL tipare Tipare Mecanisme de menţinere Comportamente derivate
transgeneraţionale transgeneraţionale a tiparelor din tiparele
Tipare familiale transgeneraţionale transgeneraţionale
Mecanisme de Manifestarea tiparelor
Axa familială

întreţinere a jocurilor familiale

psihologice familiale Jocuri psihologice
Întreţinerea tiparelor de familiale
către membrii familiei

Schema diagnostică integrativă strategică pe axa familială:

Roluri familiale
Există o anumită problemă în familie care determină modul de interacţiune al familiei? Pot fi
identificate în familie roluri familiale disfuncţionale (facilitator, erou, ţap ispăşitor, etc)? Pot fi
identificate în familie roluri parentale difuncţionale (părinte concurenţial, indiferent, conformist,
etc)?
Tipare familiale
Care sunt tiparele de interacţiune în familie? Graniţele familiei sunt clare, difuze sau dezangajate?
Cum sunt dispuse ierarhiile familiale? Putem identifica alianţe şi/sau coaliţii în familie? Cât de mult
/ puţin sunt diferenţiaţi membrii familiei? Care este gradul de anxietate al familiei?
Tipare transgeneraţionale
Putem identifica poveşti de viaţă, roluri sau trăsături definitorii similare la mmebrii familiei
aparţinând unor generaţii diferite? Care este povestea familiei? Ce mituri putem identifica în
familie?

f. Diagnosticul pe axa existenţială

Sinele bazal Sinele central Sinele plastic Sinele extern
MIL 4 griji Modul de a privi Mecanisme de Comportamente
fundamentale: moartea, diminuare a angoasei asociate celor 4 griji
moarte, responsabilitatea, referitor la cele 4 griji fundamentale
responsabilitate, izolarea existenţială, fundamentale Întrebări existenţiale
izolare sensul vieţii
existenţială,
sensul vieţii
MIL timp Credinţe şi hărţi Mecanisme de Comportamente
Axa existenţială

temporale gestionare a timpului legate de timp

MIL Credinţe privitor la Mecanisme de Comportamentul
spiritualitate spiritualitate întreţinere a practicant religios
comportamentului
practicant religios

56
 MIL contact Teoria minţii Mecanisme de Comportamente
Individuaţie- gestionare a autonomiei legate de
diferenţiere şi responsabilităţii individuaţie şi vina
Vina existenţială existenţială

Schema diagnostică integrativă strategică pentru axa existenţială:

Diagnosticul conform DSM 5 sau ICD 10.
Există o problemă pe axa existenţială?
Cele patru griji fundamentale
- Clientului îi este teamă de moarte? Cât de des se gândeşte clientul la moarte şi aspecte legate de
moarte? Clientul este îngrozit de gândul că un membru al familiei ar putea muri?
- Clientul se simte singur? Are senzaţia că nimeni nu îl înţelege?
- Cât de mult este preocupat clientul de întrebările existenţiale?
- Care este scopul clientului în viaţă? Clientul caută în mod constant un scop în viaţă? Care crede
clientul că este sensul vieţii? Există activităţi pe care cleintul ar vrea să le desfăşoare, dar dintr-un
motiv sau altul nu se întâmplă aşa?
Timpul
- Cum îşi gestionează clientul timpul? Există probleme de gestionare a timpului? Clientul are
senzaţia constantă că nu are niciodată suficient timp?
Spiritualitatea
- Care este importanţa religiei/spiritualităţii în viaţa clientului? Care sunt credinţele spirituale sau
religioase actuale ale clientului? Există probleme legate de spiritualitate (de exemplu clientul are
credinţe diferite comparativ cu familia/comunitatea din care face parte, sau există presiuni din
partea familiei/comunităţii privitor la credinţele spirituale, etc)? Este clientul implicat în activităţi
religioase sau spirituale?
Contactul
- Clientul exită responsabilităţile? Are clientul senzaţia că responsabilităţile îl copleşesc?
- Există indicii ale unei individuaţii insuficiente?

4.3. Prezentarea cazului C.- diagnostic şi intervenţie după modelul integrativ strategic al
sinelui

Cazul C, este reprezentat de un tânăr de 20 ani, student în anul doi la o specializare frecventată în
oraşul său natal. Pacientul şi-a dorit să urmeze cursurile specializării de psihologie dar din
considerente financiare a renunţat (trebuia să se deplaseze în alt oraş). La vîrsta de 12 ani mama a
decedat ( septicemie) imediat după naşterea surorii lui, care a fost diagnosticată la naştere cu
sindromul Down. După decesul mamei pacientul a rămas cu tatăl său, sora fiind înfiată de sora
mamei stabilită în Bucureşti. Tata s-a implicat şi se implică în creşterea fetiţei şi de câte ori are
ocazia se deplasează la ea. De la 12 ani pacientul a învăţat să se organizeze şi gospodărească singur,
prin specificul muncii sale tata fiind majoritatea timpului plecat în delegaţii. Până la moartea
mamei, pacientul a fost mai mult cu mama, făcea lecţiile cu ea (mama a fost profesoară), urma un
sport de performanţă şi era „meditat” de mama la matematică şi limbi străine. În noaptea decesului
pacientul a visat ca „mama şi-a luat rămas-bun”, iar a doua zi când i s-a spus că mama nu mai vine
acasă de la spital „eu ştiam deja”. La înmormântare nu a plâns deloc şi când era trist sau se simţea
nefericit se cufunda ore în şir la calculator (se juca la calculator cînd a fost anunţat că mama a

57
murit). În anii de liceu a urmat şedinţe de consiliere cu psihologul şcolii şi a participat la ore de
dezvoltare personală organizate de acelaşi psiholog.
La terapie a venit cu menţionarea că are probleme în stabilirea şi gestionarea relaţiilor
interpersonale şi că nu este mulţumit de specializarea aleasă.
La sfârşitul primei şedinţe a achitat suma prin înmânarea plicului, cu specificarea că acasă are
plicuri numerotate pentru fiecare şedinţă cu suma necesară.

4.3.1. Stabilirea diagnosticului

Modelul integrativ strategic al sinelui nu exclude diagnosticul DSM sau ICD 10.
Diagnosticul psihoterapeutic propus de psihoterapia integrativ strategică are două componente:
diagnosticul relaţional şi diagnosticul axial al sinelui.
Diagnosticul axial al sinelui în modelul integrativ strategic al sinelui se stabileşte prin
analizarea conţinutului sinelui extern, plastic, central şi bazal şi pe axele biologică, cognitivă,
emoţională, psihodinamică, familială, existenţială.
Interviul integrativ strategic al sinelui cuprinde întrebări referitoare la conţinuturile fiecărui sine
şi este util pentru psihoterapeutul începător în formularea diagnosticului sine-axă.
Diagnosticul pentru fiecare sine permite localizarea problemei sau a tulburării şi determină
selecţia metodelor şi a tehnicilor de intervenţie. Prezentarea tabelară a diagnosticului este o
modalitate de facilitare a înţelegerii şi conceptualizării problemei (v. Tabele nr 1,2,3,4) dar nu
obligatorie pentru psihoterapeut.
Încadrarea problemei, a tulburării, pe una din axele menţionate la nivelui sinelui bazal, central,
plastic sau extern necesită din partea psihoterapeutului formarea, cultivarea şi exersarea unor
abilităţi dialectic-argumentative, arta de a adresa întrebări, flexibilitate funcţională.
Diagnosticul relaţional se centrează pe variabila client, terapeut şi relaţia terapeutică. Modelul
integrativ strategic al sinelui este în esenţă un model relaţional de psihoterapie (v. Tabel 5 ).

Diagnostic sine extern

B3 (probleme medicale, biologice, tulburări psihosomatice)

Nu prezintă tulburări clasificabile conform criteriilor DSM, nici boli fizice psihosomatice.

C3 (cogniţii)
Îngrijorat de gestionarea relaţiilor cu fetele.
Citeşte şi are preocupări în domeniul psihologiei.
Prezintă aşteptări în plan profesional (actualmente student la specializarea Managementul
Resurselor Umane cu dorinţa de a absolvi şi psihologia în viitor).
Gânduri repetitive legate de decesul mamei.
Consideră că oamenii trebuie ţinuţi la distanţă, o apropiere prea mare ar face ca ei să preia
controlul asupra pacientului.

A3 (emoţii)
Sentimentele neplăcute din ultimul timp au fost generate de interacţiunea cu fetele din cercul
restrâns de prieteni (sentimente de tristeţe, de neputinţă).

58
Consideră că are dificultăţi în exprimarea emoţiilor, amână abordarea directă a problemei de
teama că nu ştie cum ar reacţiona.
Pacientul se întristează când se gândeşte la mama decedată şi la sora sa aflată în Bucureşti şi
diagnosticată cu sindromul Down (sora mamei a înfiat-o, iar tatăl când are posibilitatea petrece
timp alături de ea).
Pacientul se înfurie uneori când se gândeşte că nu a putut alege specializarea dorită, că nu poate
exprima ceea ce simte în faţa persoanelor dragi.

E3 (probleme existenţiale)
De la 12 ani, de când a murit mama, a învăţat să împartă responsabilităţile cu tata.
Consideră că scopul său în viaţă este de a profesa în domeniul pe care îl doreşte.
În momentul actual înţelesul vieţii coincide cu rezolvarea problemelor sale personale.
Preocupat de probleme existenţiale: de a fi într-o relaţie, de a avea un sens în viaţă, de a accepta
moartea mamei şi de a-şi asuma responsabilitatea ,,pierderii controlului,,.

P3 (psihodinamica)
Este o pesoană sociabilă, dar relațiile urmează un anumit tipar: acceptă relațiile până la o anumită
limită după care se retrage.
Uneori sesizează că există mai multe părți conflictuale în interior.
Consideră că are o relație bună cu propria persoană exprimată prin scris.

F3 (sistemul familial şi social)

Decesul mamei a reconfigurat relațiile cu tata și cu sora.
Nu prezintă conflicte în grupa de studenți.
Nu se simte discriminat.
Tabel 1 Diagnostic sine extern

Pacientul simte că se angajează în comportamente de autosabotare (amână dialogurile

autentice, amână susținerea unor examene).
Majoritatea comportamentelor trimit la decesul mamei, pacientul oscilând între acceptarea și
non-acceptarea morții ei.
Diagnostic sine plastic (mecanismele de întreţinere)

B2 (conexiune minte – corp)

Tendința de a analiza mult lucrurile.
Preocupat de menținerea sănătății fizice a corpului (a făcut înot de performanță până la decesul
mamei).
Nu a prezentat probleme legate de alcool, droguri.

C2 (procesarea cognitivă a informaţiei)

Tendința de a gândi în termenii alb-negru.
Gânduri repetitive legate de teama pierderii controlului.
Consideră că trebuie să fie perfect și să facă puține greșeli.
Consideră că alți oameni sunt mai fericiți decât el.

59
Când are o problemă tinde să se interiorizeze și nu să o rezolve activ.
Este important să facă plăcere altor oameni.
Este o persoană spirituală, dar nu religioasă.

A2 (tipare emoţionale şi mecanisme de întreţinere)

Se simte confortabil când este singur acasă.
Unele vise sunt stranspuse în scrisori și înmânate uneori persoanei pe care o simte cel mai
apropiat.
Găsește dificil să își exprime sentimentele față de persoana iubită.
Preocupat de începerea vieții sexuale.

E2 (probleme legate de nevoi)

Teama de moarte declanșează mecanisme de a scrie jurnale, scrisori care să ducă la ,,posteritate,,.
Teama de singurătate declanșează mecanisme de pendulare între a deține și a pierde controlul
într-o relație.
Asumarea libertății pune în mișcare mecanisme de gestionare a singurătății (evită o confruntare
directă).
Căutarea sensului vieții declanșează mecanisme pentru autocunoaștere și cunoașterea celorlalți.
Gestionarea timpului se realizează prin salturi, secvențial, cu perioade de angajare frecventă în
acțiuni urmate de perioade de letargie.

P2 (mecanisme psihodinamice)
Subpersonalitățile au fost și sunt menținute prin mecanismul amânării. Exemplu: examenul de
statistică a fost anulat deoarece matematica a învățat-o cu mama – subpersonalitatea mamei este
încă vie, mama nu e îngropată.
Mecanismul amânăriii este prezent și în recunoașterea sentimentelor față de o anumită persoană
feminină (mama lăsa frecvent libertatea copilului de a alege ,,cum vrei tu,,). La fel răspunde și
persoana iubită.
Mecanismul de menținere a scenariului de viață ,,viața fără dragoste,, , este reprezentat de
simbioza cu mama, mama a fi sau a nu fi prezentă în relațiile pacientului.
Relațiile interpesonale sunt întreținute prin mecanisme de identificare și de proiecție (exemplu:
în relația cu persoana iubită mecanismul este de proiecție a subpersonalității mama, prietena
spune frecvent ,,cum vrei tu,,).
Jocul psihologic frecvent este ,,da... dar,, , practicat cu prietenii.
Pacientul se poziționează frecvent în postura de victimă și de salvator.

F2 (interacţiuni familiale)
Există o interacțiune satifăcătoare cu tatăl.
În interacțiunea cu sora, atunci când se întâlnesc are tendința de o rejecta (de a o pune la punct).
Pacientul se organizează singur, tatal fiind mai mult plecat (în delegații și la București).
Tabel 2 Diagnostic sine plastic

Pacientul este preocupat de a avea o imagine de sine favorabilă și prezintă o stimă de sine de
nivel mediu.
60
 Interesat de a experimenta situații noi pentru a-și face noi cunoștiințe (a fost plecat pentru
două săptămâni cu un program studențesc în străinătate, dar nu s-a apropiat prea mult pentru a nu
suferi la despărțire).
Solicită cu greu ajutorul.
Înainte de a începe acțiuni noi, apreciate ca importante, compulsiv face curățenie în casă,
când revine dintr-o călătorie atinge toate obiectele din camera lui.
Diagnostic sine central

B1 (genetica şi moştenirea biologică)

Nimeni din familie nu a prezentat spitalizări.
Mama a murit la nașterea surorii pacientului.
Tata a prezentat spitalizări.

C1 (hărţi cognitive, stiluri cognitive inflexibile, credinţe despre sine şi alţii)

Stil cognitiv inflexibil (mama făcea lecțiile cu pacientul, matematică și limbile străine, fiind
profesoară avea așteptări mari de la copil, prin prisma notelor obținute).
După decesul mamei a evitat științele exacte.
Modul de gândire totul sau nimic a fost implementat de mama în privința notelor școlare.
Mama a fost persoana care a cultivat performanța în rezultatele școlare și sportive, astfel s-a
cultivat perfecționismul.

A1 (acceptarea condiţionată, formare ataşamentului, interzicerea exprimării anumite emoţii, încurajarea

exprimării anumitor emoţii, ambivalenţa, etc)
Pacientul a petrecut în perioada 0-12 ani cu mama, tata fiind plecat. În perioada respectivă s-
au pus bazele unui atașament ambivalent.
Din perspectiva intersubiectivității se identifică un tipar relațional al pacientului de confluență
(fără a delimita limitele personale ale eului de alte limite ale eului celuilalt, atunci când
persoanele respective se aseamănă cu mama).
Din punct de vedere al contactului se remarcă proiecția în interacțiunile cu persoanele cu care
are contact din punct de vedere profesional.
Există emoții pe care pacientul nu le exprimă și se constată variere în exprimarea emoțiilor de
teama să nu piardă controlul (o apropiere prea mare a unei persoane crește riscul de a se
pierde pe sine). Controlul este imprimat la nivel corporal printr-o rigiditate corporală
(,,armură corporală,,) , explicată însă prin practicarea sportului.
Pacientul simte că are valoare doar în condițiile în care este perfect și are control asupra lui
însuși.

E1 (individualizarea defectuoasă, lipsa de diferenţiere dintre sine şi ceilalţi, etc)

Două griji fundamentale se remarcă: moartea - tema de moarte și singurătatea – intrarea în
relație
Percepția timpului se exprimă prin manifestarea procastinării (amânării), în unele situații
încadrarea comportamentelor este în forma timpului haotic (dezorganizat) și secvențial (în
salturi).

61
Din punct de vedere al individuației, procesul pare să se fi ,,întrerupt,, , odată cu decesul
mamei, fiind afectate stima de sine, hărțile cognitive și stilul de atașament.

P1 (părţile interne, subpersonalităţile, scenariul şi contrascenariul)

Se remarcă subpersonalitatea mamei și starea eului de părinte normativ.
Scenariul ,,viața fără dragoste,, caracterizează pacientul care caută o relație de dragoste ce
duce mai departe dragostea neîmpărtășită a mamei, de unde convingerea că nu sunt iubit și nu
merită să fie iubit.
Injuncțiile de la baza scenariului de viață sunt : ,,Nu aparține,, , ,,Nu fi apropiat,, și ,,Nu
simții,, , iar driverele de la baza contrascenariului sunt ,,Fii perfect,, și ,, Fii puternic,, .

F1 (tiparele transgeneraţionale şi hărţile culturale-sociale)

Rolurile disfuncționale familiale indentificate au fost cele de părinte concurențial pentru
mama. Din dialogul terapeutic s-a remarcat rolul de ,,țap ispășitor,, atribuit surorii care a
rămas în viață, după moartea mamei.
Tatăl se remarcă prin practicarea rolului de ,,conformist,, , înainte și după decesul mamei.
Ca tipar transgenerațional se remarcă ,,secretul,, , fără a se oferi multe explicații de la moartea
mamei, la înfierea surorii etc.
Tabel 3 Diagnostic sine central

Diagnostic sine bazal

Ataşamentul timpuriu
Atașamentul ambivalent avut cu mama s-a exprimat prin relatarea viselor cu caracter repetitiv,
a scrisorilor înmânate persoanei iubite.

Indicii non-verbale în terapie

Pacientul evită frecvent contactul vizual cu terapeutul, atunci când ochii se umezesc de
lacrimi abordează un zâmbet larg, în momentele de încărcătură emoțională izbucnește ușor în
râs.

Dificultăţi psihologice exprimate corporal (postura corpului, rigiditate, armura corporală, etc)
Armura corporală se sesizează în postura rigidă a trunchiului și a gâtului.

Amintirile clientului privitor la ceea ce i-au spus ceilalţi legat de primele sale luni de viaţă
Lipsesc amintirile din perioada timpurie a vieții.
Tabel 4 Diagnostic sine bazal

Diagnostic relaţional

Variabila client
Pacientul a prezentat motivaţia pentru schimbare. A venit în terapia în anul II facultate la recomandarea fostului
consilier şcolar al liceului pe care l-a absolvit. După moartea mamei nu a urmat nici un tratament psihoterapeutic
până in anii liceului; a participat atât la şedinţele de consiliere şcolară cât şi la şedinţele de dezvoltare personal

62
organizate de consilierul şcolar.
Motivaţia pentru psihoterapie a fost relevată şi prin menţionarea precisă a scopurilor psihoterapiei :
identificarea scopului professional, al dezvoltării profesionale (continuă sau nu specializarea managementul
resurselor umane) şi crearea, gestionarea unor relaţiii interpersonael autentice ( în mod special cu fetele).
Pacientul se consideră spiritual dar nu religios, nu este un practicant al cultului de apartenenţă (ortodox).
Chiar daca locuieşte într-o zonă în care familia extinsă a avut şi are încă influenţe puternice, fiind crescut doar
de mama (tata era mai mult plecat datorită specificului muncii), pacientul a învăţat după decesul mamei să se
organizeze singur sau împreună cu tatăl. Crăciunul a fost şi este sărbătorit acasă, împreună cu tatăl, Paştele este
sărbătorit cu sora, tatăl şi rudele care au înfiiat pe sora sa iar Revelionul cu acceiaşi prieteni din clasele mici de
şcoală.

Variabila terapeut

În prima şedinţă de psihoterapie pacientul a menţionat că o cunoaşte pe fiica mea de la orele de dezvoltare
personal din liceu. Pacientul şi fiica mea sunt apropiaţi ca vârstă. Povestea vieţii pacientului prin decesul mamei
m-a sensibilizat prin activarea temerii mele faţă de moarte ( nu de puţine ori mă întrebam ce se va întâmpla cu
fiica mea dacă eu voi muri). Astfel, aveam lângă mine un tânăr ,cu care dacă nu reuşeam să-mi gestionez
propriile temeri şi transferul aveam toate şansele să devin ineficientă ca terapeut.
De puţine ori am avut tendinţa de a mă gândi la pacient după terminarea terapiei, din acelaşi motiv, gandindu-
mă că i-a murit mama.
Nu am remarcat nepotriviri culturale sau religioase între mine şi pacient.

Variabile relaţionale
Uneori, în primele şedinţe, aveam impresia că terapia se învârte într-un cerc fără a sesiza
evoluţia ei. O analiză a trăirilor mele şi a gândurilor m-a condus la o altă temere a mea: dacă
terapia se termină va trebui şi eu să accept că mama pacientului este moartă respectiv şi eu voi
muri cândva pentru fiica mea. După ce am conştientizat gândul nu am mai avut sentimentul că
terapia stagnează.
In timpul tratamentului când pacientul relata despre dificultăţile ale relaţionale, despre cât
de dificil este să fie sincer şi deschis cu fetele din grup sau doar cu unele dintre ele, realizam
ca „ evadam din spaţiul terapeut”, fapt deloc recomandabil. De fapt, eram în rolul de mamă,
când auzeam „ aceleşi” probleme de inteacţiune dintr-o clasă de adolescenţi unde fiica mea cu
greu „supravieţuieşte” şi în fiecare dimineaţă o aud „ of, să se termine odată şi liceul”.
În cursul terapiei nu au fost momente de rupere a relaţiei terapeutice, conştientizarea
aspectelor sensibile menţionate anterior m-au ajutat să continui terapia.
Tabel 5 Diagnostic relaţional

4.3.2. Obiectivele şi intervenţiile psihoterapeutice

Tratamentul psihoterapeutic se desfăşoară pe un anumit număr de şedinţe, număr dificil de

precizat încă de la început. Durata tratamentului este în funcţie de motivaţia pacientului pentru
schimbare, de intensitatea afectării modelelor interne de lucru, de hărţile neuronale formate la
nivelul sinelui central şi de dinamica mecanismelor de întreţinere a disfucncţionalităţilor de la
nivelul sinelui plastic. În cazul pacientului C., tratamentul a durat un număr de 14 şedinţe. Nu am
redat conţinutul pentru fiecare şedinţă de psihoterapie, cazul este prezentat din perspectiva
diagnosticului, obiectivelor şi intervenţiilor psihoterapeutice.
Intervenţiile psihoterapeutice, din motive metodologice, în modelul integrativ strategic al sinelui
se pot organiza după axele care sunt afectate, la nivelul sinelui (biologic, central, plastic şi extern).
Se precizează că în cursul şedinţelor de psihoterapie este dificil de selectat doar o axă, întotdeauna

63
intervenţiile vor viza mai mult de o axă, modelul propus este unul integrativ şi strategic.
Diagnosticul prezentat uşurează şi facilitează o viziune de ansamblu asupra cazului şi determină
terapeutul la flexibilitate funcţională în selectarea metodelor şi a tehnicilor de intervenţie, permite o
conceptualizare a cazului.
Precizăm că obiectivele psihoterapiei derivă din diagnosticarea axelor şi a tulburărilor de la
nivelul sinelui dar dacă pacientul aduce în terapie o problemă care „scapă” planului de intervenţie
atunci terapeutul se va focusa asupra problemei respective.
Obiectivele terapeutice din Planul de intervenţie psihoterapeutic negociat împreună cu
pacientul a fost:

1. Restructurarea cognitivă, identificarea credinţelor centrale, intermediare şi a gândurilor

automate, perfecţionismului şi a mecanismelor de întreţinere a credinţelor şi a
comportamentelor corespondente cogniţiilor;
2. Analiza stilului de ataşament ambivalent, identificarea mecanismelor de întreţinere a
acestuia, recunoaşterea emoţiilor şi constituirea unui ataşament sigur prin relaţia
terapeutică;
3. Dezinvestirea subpersonalităţii mamei, identificarea rolului injuncţiilor în scenariul de
viaţă şi a driver-elor în contrascenariul de viaţă;
4. Travaliul doliului şi terminarea lui;
5. Diferenţierea sinelui în cadrul familiei;
6. Asumarea responsabilităţii de a fi autentic într-o relaţie de prietenie şi iubire.

Intervenţiile terapeutice au vizat sinele central, travaliul terapeutic în cazul pacientului C. a

început datorită traumei intervenite de la 12 ani de la nivelul sinelui central, formarea hărţilor
neuronale a fost afectată la nivelul tuturor axelor mai puţin axa biologică.

În cazul pacientului C., intervenţiile terapeutice au fost localizate la nivel de :

- Axa cognitivă (C), sine central:

a. Hărţile cognitive formate din : 1. credinţele centrale: „ sunt o persoană de care
oamenii nu se pot apropia”; „ sunt un incompetent”; „ sunt o persoană care va fi
parasită mai devreme sau mai târziu”. 2. Credinţele intermediare: „ este înfiorător să
fiu singur” (atitudinea); „ este groaznic să fiu incompetent” (atitudinea); „este groaznic
să fiu abandonat” (atitudinea). Tot din credinţele intermediare derivă regulile sau
expectanţele : „ nu trebuie să mă apropii prea mult de oameni” (regula); „ trebuie să
muncesc mult” (regula)”; „ nu trebuie să mă ataşez prea mult în relaţii” (regula). 3.
Presupunerile: „ dacă mă apropii de oameni îi las să vină spre mine până la o limită”;
„ dacă muncesc din greu, atunci este posibil să fac şi eu ceva ce alţii fac cu uşurinţă”;
„dacă nu mă ataşez prea mult de oameni atunci nu risc să fiu părăsit”. 3. Gândurile
automate ca evaluări realizate pe baza credinţelor centrale şi intermediare: gândirea de
tipul alb-negru; personalizarea; centrarea pe negativ, concluzii nefondate, gândirea
emoţională.
b. Perfecţionismul cu sublinierea următoarelor dimensiuni (Flatt şi Hewitt,2002):
expectanţe parentale înalte ( pacientul nu va putea niciodată să atingă aşteptările
mamei decedate); sublinierea exagerată a preciziei, ordinii şi organizării; îndoieli
privitoare la acţiuni asociate cu trăsături obsesiv-compulsive (când revine dintr-o
călătorie pacientul curăţă de praf şi atinge fiecare obiect din camera lui, pentru a intra
64
 în contact cu fiecare lucru al său).

- Axa emoţională ( Ataşament), sine central:

a. Stilul de ataşament nesigur-ambivalent, ambivalenţă regăsită în relaţiile interumane
ulterioare;
b. Reprimarea emoţiilor de bază (frica, furia, bucuria, tristeţea, surpriza);
c. Intersubiectivitatea- cu remarcarea unui tipar relaţional de interacţiune cu persoanele
valorizate prin intermediul scrisorilor.

- Axa psihodinamică, sine central:

a. Subpersonalitatea mamei „prezentă” în modalitatea pacientului de „a fi sau a nu fi” în
relaţiile interpersonale, de a se apropia până la un moment dat, ca apoi să se retragă de
teama de a nu fi abandonat (legătura cu axa emoţională);
b. Scenariul de viaţă, scris în mica copilărie, prin introiectarea injuncţiilor primite
îndeosebi de la mamă: „ nu fii copil”, „nu aparţine”, „ nu fii apropiat”;
c. Contrascenariul susţinut prin driver-ul „ Fii perfect” şi „ Fă pe plac altora” (legătura
cu axa cognitivă- perfecţionismul);
d. Sentimentele interzise: ambivalenţa faţă de mamă (iubire şi ură); travaliul neterminat
al doliului (mama a murit dar nu am îngropat-o).

- Axa familială, sine central:

a. Rol familial de facilitator (Carr,2012), cu mare consum emoţional pentru a ţine familia
unită după decesul mamei. Atunci a avut loc o asumare masivă a responsabilităţii
pentru un copil de 12 ani, plecarea surorii sale nou-născute la sora mamei în Bucureşti,
a rămas doar cu tata ( nevoit să plece de acasă datorită serviciului) şi negarea morţii
mamei ( nu a plâns deloc la înmormântare, „ am ştiut că a murit, deoarece noaptea am
visat-o că şi-a luat rămas- bun de la mine în vis, iar a doua zi când rudele au venit de la
spital şi nu ştiau cum să-mi spună eu ştiam deja că a murit. Mă jucam pe calculator, am
ieşit din cameră când m-au strigat şi mi-au spus că azi nu voi mai merge la bazin pentru
antrenament că a intervenit ceva cu mama. De atunci, când eram trist mă jucam ore
întregi la calculator”). Se poate considera că din acel moment al anunţării morţii
mamei, pacientul a fuzionat cu mama, renunţând la sinele său pentru a fi în relaţie cu
mama ( legătura cu axa psihodinamică- un travaliu al doliului neterminat).

- Axa existenţială, sine central:

a. Percepţia morţii proprii ca diferenţiată de moartea mamei şi intrarea în relaţie de
dragoste, de prietenie cu asumarea responsabilităţii relaţiei (legătura cu axa
psihodinamică, emoţională şi familială);
b. Organizarea şi gestionarea timpului, alocarea unui program respectat pentru somn
(pacientul doarme puţin- a dormi are semnificaţia unei morţi simbolice);
c. Diferenţierea şi ieşirea din „simbioza” cu mama pentru a fi disponibil şi a avea
curajul de a intra în relaţii interpersonale autentice cu prietenii şi indeosebi cu o anume
persoană de sex feminin.

Tehnicile psihoterapeutice utilizate pentru fiecare din axe au fost:

65
- Axa cognitivă :
a. Lucrul cu credinţele: pacientul a fost rugat să-şi amintească situaţiile care au dus la
formarea credinţelor din copilărie, să analizeze cum aceste credinţe i-au influenţat
comportamentul;
b. Acceptarea gândurilor şi a emoţiilor nedorite ( ce se întâmplă dacă pacientul ar
recunoaşte ceea ce simte şi ar comunica verbal persoanei iubite trăirile sale);
c. Modificarea comportamentală şi expunerea, s-a cerut pacientului să relaţioneze cu
persoanele noi cunoscute cu mai mare intensitate emoţională atunci când a plecat cu o
bursă Erasmus la o altă universitate din străinătate;
d. Antrenamentul abilităţilor sociale şi de comunicare prin dezvoltarea asertivităţii.

- Axa emoţională:
a. Răspunsuri congruente cu starea clientului, ca terapeut am fost deseori congruentă cu
pacientul, i-am spus ce simt şi ce a declanşat în mine unele dezvăluiri ale sale;
b. Restabilirea tiparelor de ataşament în terapie, relaţia cu mine ca terapeut a
reprezentat un ataşament de ordinul II;
c. Ajutor oferit pacientului în exprimarea emoţiilor, în permiterea şi tolerarea emoţiilor;
d. Reevaluarea prin crearea unor noi înţelesuri pentru pacient atunci când relata, de
exemplu, unele vise.

- Axa psihodinamică:
a. Expunerea pacientului prin recomandarea de a merge la mormântul mamei şi de a
povesti cu ea. După ce a realizat prescrierea s-a discutat cu pacientul emoţiile trăite la
mormânt. în săptămânile care au urmat a început să devină din ce în ce mai asertiv în
comunicare şi să discute despre emoţiile sale cu o bună prietenă şi să recunoască ceea
ce simte vis-a-vis de o altă prietenă. A avut curajul să scrie in scrisori sentimentele sale
sub forma unor metafore, scrisoriile fiind date persoanei iubite.
b. Analizarea asemănărilor şi deosebirilor dintre persoana iubită şi mama decedată.
Conştientizarea proiecţiilor făcute în persoana iubită şi ce a determinat proiecţiile (
expresia „ cum vrei tu” a fost frecvent utilizată de mama în relaţia cu pacientul şi
persoana iubită foloseşte frecvent în interacţiunea cu pacientul expresia);
c. Identificarea din lista injuncţiilor a celor care au marcat activitatea pacientului si au
contribuit la scrierea scenariului de viaţă prin deciziile luate. S-au identificat şi
situaţiile în care mama le menţiona.
d. Identificarea driver-elor din contrascenariul de viaţă şi a modului în care au
determinat gestionarea relaţiilor interpersonale.
e. Recunoaşterea ambivalenţei faţă de mama, a iubirii şi a urii, „ a plecat când aveam
nevoie de ea”.

- Axa familială:
a. Am solicitat pacientului să îşi imagineze cum ar dori să fie familia sa atunci când va
decide întemeierea ei.

- Axa existenţială:

66
 a. Oscilarea între a fi şi a nu fi în relaţie, de a evita singuratatea şi responsabilitatea
unei relaţii s-a discutat prin recunoaşterea fricii de abandon („ dacă voi iubi o
persoană astfel cum am iubit-o pe mama , există riscul ca ea să plece sau să moară şi
nu mai vreau să trec prin ce am trecut”);
b. Stabilirea unui program echilibrat de somn şi interpretarea că somnul nu înseamnă
moarte.

Bibliografie

1. Allen, J .P., & Fonagy,. (2002) The development of mentalizing and its role in psychopatology
and psychotherapy (Techical report No.02-0048). Topeka,KS; Menninger Clinic, Research
departament
2. Bowlby, J. (1973). Attachament and loss: Vol.2. Separation: Anxiety and anger. New York:
Basic books.
3. Carr, A. (2012). Family Therapy Concepts, Process and Practice. 3rd edition. London: Wiley.
4. Flatt, G.L. & Hewitt, P.L. (2002). Perfectionism. Washington, DC: American Psychological
Association.
5. Cyrulnic, B. (1999), Un merveilleux malheur, Broche, 1999.
6. Greenough, W. T. & Black, J. E. (1992). Induction of brain structure by experience: Substrats
fo cognitive development. In M.R. Gunnar & C.A. Nelson (Eds.). Developmental behavioural
neuroscience. The Minnesotta Symposia on Child Psychology, 24. 155-200. Hillsdah: Erlbaum.
7. Kandel, E. (1998), Genes, synapses, and long-term memory, Journal of Cellular Physiology
8. Lazarescu, M., Psihopatologie clinica, Ed. Helicon, Timişoara
9. Mesulam, M.M. (1998). From sensation to cognition. Brain, 121, 1013-1052.
10. Schore, A.N. (1997). Early organization of the nonlinear right brain and development of a
predisposition to psychiatric disorders. Development and Psychopathology, 9, 595-631.
11. Siegel, D.J. (1999). The developing mind: Toward a neurobiology of interpersonal experience.
New York: Guilford Press.
12. Siegel, D. J. (2001). Toward an interpersonal neurobiology of the developing mind: attachment
relationships, mindsight and neural integration. Infant Mental Health Journal, 22(1-2), 67-94.
13. Wallin D. J., (2010) Ataşamentul în psihoterapie. Ed. Trei, Bucureşti.

67