Curent alternativ

Table of Contents
 1. Bazele teoriei
 1.1. Ce este curentul alternativ
 1.2. Forme de undă în curent alternativ
 1.3. Amplitudinea curentului alternativ
 1.4. Rezolvarea circuitelor simple de curent alternativ
 1.5. Fazele curentului alternativ
 1.6. Principii ale undelor radio
 2. Numere complexe
 2.1. Introducere
 2.2. Vectori şi forme de undă în curent alternativ
 2.3. Adunarea simplă a vectorilor
 2.4. Adunarea complexă a vectorilor
 2.5. Notaţia polară şi rectangulară a numerelor complexe
 2.6. Aritmetica numerelor complexe
 2.7. Clarificări legate de polaritatea curentului alternativ
 3. Reactanta inductiva
 3.1. Circuite rezistive în curent alternativ
 3.2. Circuite inductive în curent alternativ
 3.3. Circuite rezistiv-inductive serie. Impedanţa
 3.4. Circuite rezistiv-inductive paralel în curent alternativ
 4. Reactanta capacitiva
 4.1. Circuite pur rezistive
 4.2. Circuite pur capacitive
 4.3. Circuite rezistiv-capacitive serie
 4.4. Circuite rezistiv-capacitive paralel
 5. Reactanta RLC
 5.1. R, X şi Z - recapitulare
 5.2. Circuite RLC serie
 5.3. Circuite RLC paralel
 5.4. Circuite RLC serie-paralel
 5.5. Susceptanţa şi admitanţa
 6. Rezonanta
 6.1. Pendulul electric
 6.2. Rezonanţa paralel
 6.3. Rezonanţa serie
 6.4. Aplicaţii ale rezonanţei
 6.5. Rezonanţa serie-paralel. Antirezonanţa
 7. Frecvente combinate
 7.1. Introducere
 7.2. Forme de undă dreptunghiulare
 7.3. Analiza spectrală
 7.4. Efecte asupra circuitelor
 8. Filtre
 8.1. Ce este un filtru
 8.2. Filtrul trece-jos
 8.3. Filtrul trece-sus
 8.4. Filtrul trece-bandă
 8.5. Filtrul stop-bandă
 8.6. Filtre rezonante
 9. Transformatorul
 9.1. Inductanţa mutuală şi modul de funcţionare
 9.2. Transformatorul ridicător şi coborâtor de tensiune
 9.3. Tipuri de înfăşurări
 10. Circuite polifazate
 10.1. Sisteme de alimentare monofazate
 10.2. Sisteme de alimentare trifazate
 10.3. Secvenţa fazelor
 10.4. Funcţionarea motorului polifazat
 10.5. Configuraţii stea şi triunghi trifazate
 10.6. Transformatorul trifazat
 11. Factorul de putere
 11.1. Puterea în circuitele de curent alternativ rezistive şi reactive
 11.2. Puterea reală, reactivă şi aparentă
 11.3. Calcularea şi corectarea factorului de putere
 11.4. Corectarea practică a factorului de putere
 12. Motoare electrice
 12.1. Scurtă introducere a motoarelor electrice
 12.2. Histereza şi curenţii turbionari
 12.3. Motorul sincron
 12.4. Semnale analogice si digitale
 13. Linii electrice lungi
 13.1. Circuitele electrice şi viteza luminii
 13.2. Impedanţa caracteristică
 13.3. Linii electrice finite
 13.4. Linii electrice lungi şi linii electrice scurte
 13.5. Unde staţionare şi rezonanţa

1 Bazele teoriei
 1.1 Ce este curentul alternativ
În primul capitol am luat în considerare doar curentul continuu, termen folosit în electricitate pentru
a defini deplasarea electronilor într-o singură direcţie constantă şi/sau calitatea tensiunii de a deţine
o singură polaritate. Curentul continuu este tipul de electricitate produsă de o baterie, de exemplu.

Pe cât de folosit şi uşor de înţeles este curentul continuu, acesta nu este „tipul”
de electricitate folosit în general. Unele surse electrice, precum generatoarele
electro-mecanice rotative, produc tensiuni a căror polaritate alternează,
inversându-se în acest caz polii pozitivi şi negativi între ei. Fie că vorbim de
modificarea polarităţii unei tensiuni sau de modificarea direcţiei de deplasare a
electronilor înainte şi înapoi, acest gen de electricitatea poartă denumirea de
curent alternativ:

Figure 1: curent continuu vs. curent alternativ

Deşi simbolul bateriei este folosit pentru a reprezenta orice sursă de curent
continuu, în cazul curentului alternativ, simbolul unei surse generige îl
reprezintă o linie sinusoidală într-un cerc, precum în figura de mai sus.
Ne putem întreba, pe bună dreptate, de ce ne-am bate capul şi cu acest tip de
electricitate. Este adevărat că în unele cazuri, curentul alternativ nu prezintă
niciun avantaj faţă de cel continuu. În aplicaţiile în care curentul electric este
folosit doar pentru a genera energie sub formă de căldură (reşou, bec, etc.),
polaritatea sau direcţia curentului este irelevantă atâta timp cât tensiunea şi
curentul existente în circuit sunt suficiente pentru a disipa puterea necesară
elementelor din circuit. Totuşi, cu ajutorul curentului alternativ se pot construi
generatoare electrice, motoare electrice şi sisteme de distribuţie a energiei
electrice mult superioare din punct de vedere al eficienţei faţă de curentul
continuu.
1. Generarea curentului alternativ
 În cazul în care construim o maşină ce roteşte un câmp magnetic în jurul unui set de înfăşurări
staţionare prin intermediul unui ax, vom constata producerea curentului alternativ pe înfăsurări pe
măsură ce axul se roteşte; principiul se bazează pe legea inducţiei electromagnetice a lui Faraday.
Acesta este şi principiul de bază a unui generator de curent alternativ, cunoscut şi sub numele de
alternator.

Figure 2: principiul generatorului de curent alternativ

Putem observa că polaritatea tensiunii pe înfăşurare se inversează atunci când
prin preajma acestia trece polul opus al magnetului. Conectată la o sursă, această
inversare a polarităţii crează un curent invers (în direcţie opusă) prin circuit. Cu
cât viteza de rotaţie a axului generatorului este mai mare, cu atât mai repede se
roteşte şi magnetul; rezultatul este o tensiune şi curent alternativ ce-şi modifică
direcţiile mult mai des în aceeiaşi perioadă de timp.
2. Generarea curentului continuu
Deşi generatoarele de curent continuu funcţionează pe baza aceluiaşi principiu al inducţiei
electromagnetice ca şi generatoarele de curent alternativ, construcţia acestora nu este aşa de simplă.
La un generator de curent continuu, înfăşurarea este montată pe ax, acolo unde la generatorul de
curent alternativ se află magnetul permanent, iar contactul dintre înfăşurarea rotativă şi circuitul
exterior se realizează cu ajutorul unor contacte staţionare de carbon, numite perii, ce vin în contact
cu fâşii de cabon aflate pe înfăşurare. Toate aceste elemente sunt necesare pentru schimbarea
polarităţii de ieşire spre circuitul exterior, pentru ca acesta „să vadă” o polaritate constantă (curent
continuu):

Figure 3: principiul generatorului de curent continuu

Generatorul de mai sus produce două pulsuri de tensiune la fiecare revoluţie a
axului, ambele pulsuri având aceeiaşi direcţie (polaritate). Pentru ca un
generator de curent continuu să producă o tensiune constantă şi nu o tensiune
intermitentă, acesta trebuie echipat cu seturi multiple de înfăşurări pentru
contactul cu periile. Diagrama de mai sus este prin urmare una simplificată.
Problema ce se iveşte în cazul închiderii şi deschiderii contactelor între
înfăsurările rotative şi perii este dezvoltarea căldurii excesive şi a scânteilor, în
special la viteze mari. Dacă mediul ambiant în care funcţionează generatorul
prezintă vapori inflamabili sau explozivi, problema folosirii unui asfel de
generator este şi mai gravă. Pe de altă parte, un generator de curent alternativ nu
necesită perii şi comutatoare pentru funcţionarea sa, şi este prin urmare imun la
 asfel de probleme. Avantajele curentului alternativ faţă de cel continuu se
regăsesc şi în cazul confecţionării motoarelor electrice.
3. Transformatorul
Un alt domeniu de aplicare al curentului continuu se bazează pe un efect al electromagnetismului
cunoscut sub denumirea de inducţie mutuală: două sau mai multe înfăşurări plasate una în
vecinătatea celeilalte, asfel încât câmpul magnetic variabil create de o înfăşurare induce o tensiune
electrică în cealaltă. Dacă avem două înfăşurări mutual inductive şi alimentăm una dintre ele în
curent altenativ, cea de a doua înfăşurare va şi ea străbătută de curent alternativ. O asfel de utilizare
a înfăşurătorilor dă naştere unui dispozitiv numit transformator:
alimentează prima înfăşurare dintr-un set de două înfăşurări mutual inductive,
va induce un curent alternativ în cea de a doua
înfăşurare 

Transformatorul este utilizat în principal pentru ridicarea sau coborârea valorii

tensiunii de la înfăşurarea alimentată la cea nealimentată. Prima înfăşurare, cea
care este alimentată în curent alternativ, poartă denumirea de primar; cea de a
doua înfăşurare, cea în care se induce un curent alternativ dinspre primar,
poartă denumirea de secundar. Valoarea tensiunii induse în secundar este egală
cu produsul dintre valoarea tensiunii din primar şi raportul dintre numărul de
spire din secundar şi numărul de înfăşurări din primar (U 2 = U1*n2/n1). Această
relaţie poate fi reprezentată printr-o analogie mecanică, folosind cuplul şi viteza
pentru reprezentarea tensiunii şi respectiv a curentului.
 Figure 4: analogie între transformator şi angrenajul mecanic unde cuplul
reprezintă tensiunea şi viteza reprezintă curentul
Dacă inversăm raportul numărului de spire dintre primar şi secundar, asfel încât
primarul va avea mai puţine spire decât secundarul, atunci transformatorul va
„ridica” tensiune de la nivelul existent în primar la un nivel mai mare în
secundar.
Abilitatea transformatoarelor de a ridica tensiunea sau de a o coborî este extrem
de utilă în proiectare reţelelor de distribuţie a energiei electrice. Atunci când se
transportă energie electrică pe distanţe lungi, este mult mai eficient dacă aceasta
se realizează la tensiuni înalte şi curenţi mici (diamentrul conductorilor este mai
mic, prin urmare şi pierderile sunt mai mici), si coborârea acesteia pentru
utilizarea de către consumatori.

Figure 5: principiul reţelei de distribuţie a energiei electrice - folosirea

transformatoarelor ridicătoare şi coborâtoare de tensiune
Tehnologia proiectării transformatoarelor face posibilă existenţa sistemelor de
distribuţie. Fară capacitatea de ridicare şi coborâre a tensiuni, sistemele de
distribuţie ar fi mult prea scumpe pentru a fi practice, decât poate, doar pe
distanţe scurte, de câţiva kilometri.
Pe cât sunt de folositoare, transformatoarele funcţionează doar în curent
alternativ, deoarece fenomenul de inducţie mutuală se bazează pe câmpuri
magnetice variabile, iar curentul continuu nu poate produce decât câmpuri
magnetice constante. Desigur, curentul continuu poate fi folosit sub formă de
impulsuri prin înfăşurarea primară pentru crearea unui câmp magnetic variabil,
dar acest curent pulsatoriu nu este foarte diferit până la urmă de curentul
alternativ.
1.2 Forme de undă în curent alternativ
Datorită modului de producere al energiei electrice, unda produsă de modificarea continuă a
polarităţii tensiunii, respectiv direcţiei curentului, are o formă sinusoidală:

Figure 6: formă de undă sinusoidală

Graficul tensiunii cu timpul pentru un generator electric electromecanic ne arată
o modificare netedă a polarităţii (dinspre + spre - sau invers); nivelul tensiunii
are cea mai rapidă variaţie în jurul valorii de zero, la intersecţia cu axa timpului,
şi cea mai lentă în jurul valorilor maxime. Dacă luăm funcţia trigonometrică
sinus între 0 şi 360 de grade şi o desenăm pe un grafic, aceasta va fi exact figurii
considerate mai sus.
Motivul pentru care generatorul produce curent alternativ se datorează modului
său fizic de funcţionare. Tensiunea produsă de stator (înfăşurările staţionare)
datorită mişcării rotorului (magnetului rotativ) este proporţională cu rata
variaţiei fluxului magnetic perpendicular pe înfăşurări (legea inducţiei
electromagnetice). Această rată de variaţie este maximă atunci când polii
magnetului se află în imediata apropiere a înfăşurărilor, iar valoarea ei este
minimă atunci când aceştia se află la distanţa maximă faţă de înfăşurări.
 Matematic, rata variaţiei fluxului magnetic datorită unui magnetet rotativ,
urmăreşte graficul funcţiei sinus, asfel că tensiunea produsă de înfăşurări este
descrisă de aceeiaşi funcţie.
Dacă urmărim variaţia tensiunii produsă de înfăşurările unui generator din
oricare punct de pe graficul funcţiei (sinus în acest caz) până în momentul în
care graficul începe să se repete, spunem că s-a efectuat exact o perioadă a acelei
funcţii. Matematic, perioada unei funcţii se notează cu T. Aceast concept este cel
mai uşor de vizualizat între valorile maxime ale funcţiei, dar poate la fel de bine
să fie luat în considerare între oricare puncte ale acestuia. Valorile unghiurilor de
pe axa orizontală desemnează domeniul funcţiei trigonometrice sinus, dar şi
poziţia unghiulară a axului alternatorului aflat în mişcare:

Figure 7: identificarea unei perioade a funcţiei trigonometrice sinus

Din moment ce axa orizontală a graficului desemnează trecerea timpului precum
şi poziţia axului alternatorului în grade, unitatea de măsură folosită pentru
marcarea unei perioade este timpul, în majoritatea cazurilor măsurat în secunde
sau fracţiuni de secundă. Perioada unei unde, măsurată în grade, este tot timpul
360, dar tipul ocupat de o singură perioadă depinde de rata variaţiei tensiunii de
la o polaritate spre cealaltă.
1. Frecvenţa
O metodă şi mai des folosită pentru a descrie alternanţa curentului alternativ este exact rata acestei
oscilaţii, denumită frecventă, desemnată matematic prin f. Unitatea de măsură pentru frecventă este
Hertz-ul (prescurtat Hz), şi reprezintă numărul de perioade complete într-un interval de o secundă.
În Europa, frecvenţa standard folosită este de 50 Hz, ceea ce se traduce prin faptul că tensiunea
alternativă oscilează cu o rată de 50 de perioade la fiecare secundă. O staţie de transmisie radio ce
foloseşte o frecvenţă de 100 MH generează tensiune alternativă ce oscilează cu o rată de 100 de
milioane de perioade pe secundă.
Matematic, perioada şi frecvenţa sunt mărimi reciproce, frecvenţa fiind egală cu
inversul perioadei (f = 1 / T) De exemplu, pentru o perioadă T = 16 ms, frecvenţa
 f = 1 / 16 = 62.5 Hz. Instrumentul folosit pentru vizualizarea formelor de undă (a
variaţiei tensiunii sau curentului cu timpul) se numeşte osciloscop
2. Alte forme de undă
Deşi generatoarele electromecanice şi multe alte fenomene fizice produc în mod natural forme de
undă sinusoidale, acestea nu sunt singurele forme de unde alternative existente. Există o varietate de
unde alternative produse de circuitele electronice. Mai jos sunt câteva exemple:

Figure 8: exemple de formă de undă: dreptunghiulară, triunghiulară, dinte de

fierăstrău
Acestea nu sunt însă singurele tipuri de forme de undă existente, ci doar câteva
dintre cele mai comune. Chiar şi circuitele considerate sinusoidale,
dreptunghliare sau triunghiulare pure nu sunt perfecte în realitate. Unele forme
de undă sunt atât de complexe încăt nu pot fi clasificate. General vorbind, orice
formă de undă ce se apropie de o formă sinusoidală este denumită ca atare, toate
celelalte fiind denumite ne-sinusoidale. Forma undei de tensiune sau curent are
o importanţă crucială asupra comportamentului unui circuit şi trebuie să fim
prin urmare atenţi la diferitele forme de undă existente în practică.
1.3 Amplitudinea curentului alternativ
În curent continuu, unde valoarea tensiunii şi a curentului sunt constante în timp, exprimarea
cantităţii acestora în orice moment este destul de uşoară. Dar cum putem măsura valoarea unei
tensiuni sau a unui curent care variază tot timpul?
O metodă de exprimare a intensităţii, denumită şi amplitudine, curentului
alternativ este măsurarea înălţimii formei de undă de pe grafic. Aceasta este
denumită valoarea de vârf a unei unde alternative:

Figure 9: măsurarea tensiunii de vârf pe grafic în cazul unei forme de undă

alternative
O altă metodă constă în măsurarea înălţimii totale a forme de undă, între cele
două vârfuri, valoare ce poartă numele de amplitudine vârf la vârf:

Figure 10: măsurarea amplitudinii vârf la vârf pe grafic în cazul unei forme de

undă alternative
Din păcate, ambele modalităţi de calculare a amplitudinii undei alternative sunt
puţin folositoare atunci când vrem să facem o comparaţie între diferite tipuri de
undă. De exemplu, o undă dreptunghiulară cu valoarea de vârf de 10 V are
evident o valoare a tensiunii mai mare pentru o perioadă mai lungă de timp faţă
de o undă triunghiulară cu aceeiaşi valoare maximă de 10 V. Efectele acestor
două tipuri de undă asupra unei sarcini sunt diferite:
 Figure 11: efectele undelor dreptunghiulare şi triunghiulare, ambele cu o
amplitudine de vârf de 10 V, asupra aceleiaşi sarcini sunt diferite
O modalitate de exprimare a amplitudinilor diferitelor forme de undă într-o
formă echivalentă contă în efectuarea mediei aritmetice a valorilor tuturor
punctelor de pe grafic. Această mărime este cunoscută sub numele de valoarea
medie a formei de undă. Dacă luăm media aritmetică a tuturor punctelor de pe
grafic, luând în considerare şi semnul (pozitiv sau negativ), valoarea medie
pentru majoritatea undelor va fi zero, datorită anulării reciproce dintre valorile
pozitive şi cele negative pe o perioadă completă:

Figure 12: valoarea medie a tuturor punctelor de pe graficul unei forme de undă

sinusoidală, luând în considerare şi semnul acestora, este zero
 Acest lucru este valabil pentru oricare formă de undă constituită din arii egale
atât deasupra cât şi sub axa orizonatală (zero) a graficului. Totuşi, practic,
măsurarea valorii medii a undei se efectuează matematic prin considerarea
valorilor absolute a tuturor punctelor dintr-o perioadă. Cu alte cuvinte, valoarea
medie practică a undei se calculează considerând toate punctele de pe grafic ca
fiind pozitive, prin „răstunarea” imaginară a tuturor punctelor de pe grafic aflate
sub linia orizontală:

Figure 13: valoarea medie practică a tuturor punctelor de pe graficul unei forme

de undă sinusoidală, considerând toate punctele de pe grafic ca fiind pozitive
1. Valoarea efectivă a tensiunii sau a curentului (RMS)
O altă metodă de aflare a valorii reale a amplitudinii unei unde se bazează pe capacitatea acesteia de
a efectua lucru mecanic util atunci când este aplicată asupra unei sarcini (P = E2/R, and P = I2R).
Să considerăm de exemplu un fierăstrău circular şi unul pendular (vertical),
ambele folosite pentru tăierea lemnului. Ambele tipuri de fierăstraie folosesc o
lamă metalică dinţată acţionată de un motor electric, dar cel circular foloseşte o
mişcare continuă a lamei pentru a tăia, iar cel pendular foloseşte o mişcare
înainte şi înapoi pentru a realiza aceeiaşi operaţie. Comparaţia dintre cele două
tipuri de mişcări este analoagă comparaţiei dintre curentul continuu şi cel
alternativ:
 Figure 14: analogie între fierăstră circular (curent continuu) şi fierăstrău
pendular (vertical)(curent alternativ)
Problema descrierii variaţiei valorilor prezente în curent alternativ într-o singură
componentă, este prezentă şi în acest caz al analogiei: cum putem exprima viteza
lamei fierăstrăului? Lama fierăstrăului circular are o viteză constantă, la fel ca în
cazul curentului continuu ce „împinge” electronii prin circuit cu o forţă
constantă. Lama fierăstrăului pendular, pe de altă parte, se deplasează înainte şi
înapoi (curent alternatic), iar în acest caz valoarea vitezei acesteia variază în
fiecare clipă. Care viteză este mai mare, care dintre fierăstraie poate tăia mai
mult lemn în aceeiaşi durată de timp? Mai mult decât atât, mişcare înainte şi
înapoi a unui fierăstrău se poate să nu fie de acelaşi tip cu mişcare unui alt
fierăstrău, în funcţie de caracteristicile mecanice ale fiecăruia. Unul dintre ele
poate, de exemplu, să folosească o formă de undă sinusoidală în mişcarea sa, pe
când un altul, o undă triunghiulară. O comparaţie între viteza de vârf între două
fierăstraie nu are avea aproape niciun rost (sau o comparaţie între unul circular
şi unul pendular!). Cu toate că fiecare dintre aceste fierăstraie are o mişcare
diferită a lamei, toate sunt egale în cel puţin un sens: toate taie lemn, iar o
comparaţia cantitativă asupra acestei funcţii comune poate servi ca punct de
plecare pentru determinarea valorii universale a vitezei oricărui fierăstrău.
Dacă de imaginăm două fierăstraie, unul circular şi altul pendular, cu lame
identice, capabile să taie acelaşi tip de lemn, cu aceeiaşi grosime, în acelaşi
interval de timp, am putea spune despre ele că sunt echivalente în ceea ce
priveşte capacitatea lor de tăiere, şi totuşi, ele sunt foarte diferite în modul lor de
funcţionare. Această comparaţie poate fi folosită pentru a desemna o viteză a
fierăstrăului pendular echivalentă cu cea a fierăstrăului circular, pentru a putea
realiza o comparaţie reală între eficienţa celor două tipuri. Aceasta este şi ideea
folosiri unui procedeu de măsură a „echivalenţei în curent continuu” a oricărei
mărimi din curent alternativ: valoarea curentului sau tensiunii în curent
continuu ce ar produce aceeişi cantitate de energie disipată pe o rezistenţă egală.

Figure 15: disiparea unei puteri egale pe două rezistoare egale folosind valoarea
efectivă a tensiunii şi a curentului alternativ
În cele două circuite de mai sus, avem aceeiaşi valoare a sarcinii, respectiv 2 Ω,
ce disipă aceeiaşi cantitate de putere sub formă de căldură, 50 W, unul dintre ele
fiind alimentat în curent alternativ, celălalt în curent continuu. Deoarece sursa
de tensiune alternativă este echivalentă din punct de vedere al puterii transmise
spre sarcină cu o baterie de 10 V în curent continuu, putem denumi aceasta o
sursă de 10 V. Mai precis, spunem că tensiunea efectivă este de 10 V. În limba
engleză notaţia este de 10 V RMS, notaţie ce o vedem adesea mai ales în
sistemele audio. RMS înseamnă Root Mean Square şi se referă la modalitatea
matematică de obţinere a acestei valori, şi anume, ridicarea la pătrat a tuturor
valorilor de pe graficul formei de undă, atât pozitive cât şi negativa, calcularea
valori medii a acestora şi introducerea lor sub radical pentru obţinerea valorii
finale, efective.
Măsurarea valorii efective este cea mai bună modalitate de realizare a
echivalenţei dintre cele două tipuri de electricitate, continuă şi alternativă,
indiferent de natura formelor de undă implicate, fie sinusoidale, triunghiulare
sau de orice altă formă.
Măsurătorile vârf la vârf sunt cel mai bine efectuate cu ajutorul unui osciloscop,
deoarece acesta poate indicat vârful formei de undă cu o acurateţe maximă.
Pentru măsurarea valorilor efective, aparatele de măsură analogice vor funcţiona
doar dacă au fost special calibrate pentru acest scop. Datorită inerţiei mecanice
şi efectului de atenuare, deplasarea indcatorului electromecanic al aparatului de
măsură va fi în proporţie cu valoarea medie a undei alternative, şi nu valoare ei
efectivă. Datorită acestui lucru, aparatele de măsură analogice trebuiesc
calibrate, iar acurateţea acestei operaţii depinde de natura formei de undă
presupuse, de obicei sinusoidală.
Cele mai bune aparate de măsură a volorilor efective sunt cele electronice,
special concepute pentru acest tip de măsurători. O metodă constă în măsurarea
temperaturii unui element rezistiv pentru redarea precisă a valorii efective fără
alte calcula matematice, folosind doar legile fizici. Acurateţea acestui tip de
măsurătoare este independentă de natura formei de undă.
Pentru forme de undă „pure”, există nişte coeficienţi pentru calcularea relaţiei
dintre valorile de vârf, vârf la vârf, medii practice şi valorii efective ale acestora:

Figure 16: coeficienţi pentru calcularea relaţiei dintre valorile de vârf, vârf la

vârf, medii practice şi valorii efective pentru formele de undă sinusoidale,
dreptunghiulare şi triunghiulare
Pe lângă aceşti coeficienţi, mai există şi alte modalităţi de exprimare a
proporţionalităţii între formele de undă fundamentale. Factorul de vârf a unei
forme de undă alternative este raportul dintre valoarea sa de vârf şi valoarea
efectivă. Factorul de formă reprezintă raportul dintre valoarea efectivă a undei şi
valoarea sa medie. Factorii de vârf şi formă ale undelor dreptunghiulare sunt
întotdeauna egali cu 1, din moment ce valoarea de vârf este egală cu cea medie
(practică) şi cea efectivă. Formele de undă sinusoidale au o valoare efectivă de
0.707 (1 / 21/2) şi un factor de formă de 1.11 (0.707 / 0.636). Formele de undă
triunghiulare şi dinte de fierăstrău a valorile efective de 0.577 (1 / 3 1/2) şi factorii
de formă egali cu 1.15 (0.5777 / 0.5)
Ţineţi minte că aceste constate de conversi între valorile de vârf, vârf la vârf,
medii şi efective ale unei forme de undă se pot folosi doar pentru formele de
undă pure. Relaţiile dintre aceste valori, folosind aceste constante, nu se pot
aplica în cazul formele de undă distorsionate:

Figure 17: pentru o formă de undă distorsionată nu putem folosi aceeiaşi

coeficienţi pentru calcularea relaţiei dintre valorile de vârf, vârf la vârf, medii şi
efective
1.4 Rezolvarea circuitelor simple de curent alternativ
Rezolvarea circuitelor de curent alternativ se poate dovedi extrem de complexă în unele cazuri
datorită comportamentului condensatoarelor şi circuitelor în aceste cazuri. Totuşi, în cazul
circuitelor simple, constând dintr-o sursă de curent alternativ şi unul sau mai mulţi rezistori, putem
aplica aceleaşi regului ca şi în cazul curentului alternativ fără alte complicaţii.

Figure 18: circuit electric simplu în curent alternativ

Rezistenţele serie se adună, cele în paralel se diminuează, iar legile lui Ohm şi
Kirchhoff sunt şi ele valabile. De fapt, după cum vom vedea, aceste regului
sunt tot timpul valabile, doar că trebuie să folosim forme matematice mai
avansate pentru exprimarea tensiuni, curentului şi a opoziţiei faţă de acesta.
Pentru că acesta este însă un circuit pur rezistiv, complexităţile circuitelor de
curent alternativ nu afectează rezolvarea lui.
 Figure 19: tabel
Un singur lucru foarte important trebuie ţinut minte: toate mărimile folosite în
curent alternativ trebuiesc exprimate folosind aceeiaşi termeni (valori de vârf,
vârf la vârf, medii sau efective). Dacă tensiunea sursei este dată ca valoare de
vârf, atunci toţi curenţii şi tensiunile calculate vor fi exprimate ca şi valori de
vârf. Acelaşi lucru este valabil şi în cazul celorlalte tipuri de valori. Exceptând
cazurile speciale ce vor fi descrise explicit, toate valorile tensiunilor şi curenţilor
din circuite se vor considera a fi valorile efective ale formelor de undă alternative
şi nu cele de vârf, vârf la vârf sau medii.
1.5 Fazele curentului alternativ
Lucrurile încep să se complice atunci când trebuie să comparăm două sau mai multe forme de undă
alternative ce sunt defazate între ele. Prin această „defazare” se înţelege faptul că formele de undă
nu sunt sincronizate, valorile lor de vârf şi punctele de intersecţie cu axa orizontală nu sunt identice
în timp. Figura de mai jos ilustrează acest lucru:

Figure 20: forme de undă sinusoidale defazate între ele

Cele două unde de mai sus (A şi B) au aceeiaşi amplitudine şi frecvenţă, dar sunt
defazate între ele. În exemplele precedente am considerat faptul că funcţia
trigonometrică sinus este reprezentată grafic pornind din punctul zero (zero
grade), continuând până la valoarea sa maximă pozisitvă la 90 de grade, din nou
la zero la 180 de grade, minimă negativă la 270 de grade şi înapoi la punctul de
plecare la 360 de grade. Putem folosi această scară pentru axa orizontală pentru
a exprima valoarea defazajului dintre cele două unde:
 Figure 21: folosirea axei orizontale gradate de la 0 la 360 de grade pentru
vizualizarea defazajului dintre două forme de undă sinusoidale - defazaj de 45 de
grade
Defazajul (diferenţa de fază) dintre cele două forme de undă este de 45 de grade,
unda A fiind înaintea undei B. O comparaţie între defazaje diferite ale undelor în
graficiele de mai jos ilustrează mai bine acest concept:
 Figure 22: graficul diferitelor defazaje între două forme de undă
Deoarece formele de undă de mai sus au aceeiaşi frecvenţă, defazajul dintre ele
este acelaşi în oricare punct din timp. Din acest motiv, putem exprima defazajul
dintre două sau mai multe forme de undă ce au aceeiaşi frecvenţă ca şi o valoare
constantă pentru întreagă undă, şi nu doar între două puncte particulare. Putem
spune prin urmare că tensiunea A este defazată cu 45 de grade faţă de tensiunea
B, de exemplu. Forma de undă ce este în faţă se numeşte defazată înainte, iar
cea care este în urmă spunem că este defazată înapoi.
Defazajul, ca şi tensiunea, este tot timpul o valoare relativă între două lucruri.
Nu putem spune că o formă de undă are o anumită fază absolută pentru că nu
există o referinţă universală pentru fază. În mod uzual, în analiza circuitelor de
curent alternativ, forma de undă a sursei de energie este folosita ca şi referinţă
de fază, sub formă de „x volţi la 0 grade”. Orice altă tensiune sau curent
alternativ va fi în fază sau defazată înainte sau înapoi faţă de această undă de
referinţă.
Din acest motiv, circuitele de curent alternativ sunt mult mai complicate decât
cele de curent continuu. La aplicarea legilor lui Ohm şi Kirchhoff, trebuiesc luate
în considerare atât amplitidinile cât şi diferenţele de faze între undele de
tensiune sau curent. Operaţiile de adunare, scădere, înmulţire sau împărţire
trebuie să ia în considerare aceste lucruri, folosind sistemul numerelor
complexe pentru reprezentarea amplitidinii şi a fazei.
1.6 Principii ale undelor radio
Una dintre cele mai fascinante aplicaţii a energiei electrice constă în generarea undelor invizibile de
energie, şi anume, a undelor radio. Deşi subiectul este prea vast pentru a fi acoperit în acest scurt
capitol, vom prezenta totuşi unele principii de bază.

1.6.1 Unde electromagnetice
Odată cu descoperirea accidentală a electromagnetismului de către Oersted, lumea ştiinţifică a
realizat legătura strânsă dintre electricitate şi magnetism. La trecerea unui curent electric printr-un
conductor, se generează un câmp magnetic perpendicular pe axa de curgere. Asemănător, dacă un
conductor este expus unui flux magnetic variabil perpendicular pe lungimea acestuia, se va produce
o cădere de lungime pe această porţiune. Până în acel moment, oamenii de ştiinţă ştiau că
electricitatea şi magnetismul erau strâns legate prin aceste principii enumerate mai sus. Totuşi, o
descoperire crucială se ascundea sub acest concept simplu al perpendicularităţii celor două câmpuri.
Această descoperire reprezintă un moment crucial în istoria ştiinţei.

Cel responsabil de această revoluţie conceptuală în domeniul fizicii a fost James

Clerk Maxwell (1831-1879), cel care a unificat studiul electricităţii şi a
magnetismului sub forma unor ecuaţii diferenţiale compacte (în număr de 4) ce-
i poartă numele (ecuaţiile lui Maxwell). Acestea descriu practic întreg
comportamentul câmpurilor electrice şi magnetice, dar, necesită un nivel înalt
de abstractizare şi pregătire matematică pentru a le putea înţelege. Formal însă,
descoperirea lui Maxwell poate fi rezumată astfel: un câmp electric variabil
produce un câmp magnetc perpendicular, iar un câmp magnetic variabil produce
un câmp electric perpendicular.
Acest comportament poate avea loc în spaţiu liber, cele două câmpuri alternante
menţinându-se unul pe celălalt pe măsură ce parcurg spaţiul cu viteza luminii.
Această structură dimanică formată din câmpuri electrice şi magnetice este
cunoscută sub numele de undă electromagnetică.
Există multe tipuri de energie radiantă naturală compusă din unde
electromagnetice. Chiar şi lumina este o undă electromagnetică. La fel razele-X
şi radiaţia gamma. Singura diferenţă dintre aceste tipuri de radiaţie
electromagnetică este frecvenţa lor de oscilaţie (schimbarea polarităţii
câmpurilor electrice şi magnetice).
1.6.2 Crearea undelor electromagnetice cu ajutorul antenelor
Folosind o sursă de tensiune de curent alternativ, şi un dispozitiv special ce poartă numele
de antenă, putem crea unde electromagnetice (cu o frecvenţă mult mai mică decât cea a luminii)
relativ uşor. O antenă nu este altceva decât un dispozitiv construit pentru a produce un câmp electric
sau magnetic dispersi. Cele două tipuri fundamentale de antene sunt antena dipol şi antena cadru,
prezentate în figura de mai jos:

Figure 23: tipuri de antenă (dipol şi cadru)

Deşi cele două tipuri de antene nu sunt altceva decât un circuit deschis (dipol),
respecitv un scurt-circuit (cadru), aceşti conductori reprezintă surse eficiente de
câmpuri electromagnetice atunci când sunt conectate la surse de curent
alternativ cu o frecvenţă corespunzătoare. Cei doi conductori ai antenei dipol
joacă rolul unui condensator (doi conductori separaţi de un dielectric). Dispersia
câmpului electric este însă permisă, spre deosebire de condensatoarele propriu-
zise unde acesta este concentrat între două armători.
Circuitul închis al antenei cadru se comportă precum o bobină cu miez (mare) de
aer. Din nou, şi în cazul acestei antene, dispersia câmpului este facilitată dinspre
antenă spre mediul înconjurător. Acest lucru este în contradicţie cu o bobină
propriu-zisă, unde câmpurile magnetice sunt concentrate în interior.
Pe măsură ce antena dipol radiază un câmp electric în spaţiu, va lua naştere un
câmp magnetic variabil la unghiuri drepte. În acest fel, câmpul electric este
susţinut mai departe în spatiu, iar unda electromagnetică se propagă cu viteza
luminii (în vid). Acelaşi lucru este valabil şi pentru antena cadru, cu deosebirea
că aceasta radiază iniţial un câmp magnetic şi nu electric. Rezultatul final este
însă acelaşi: producerea controlată a unui câmp electromagnetic.
1.6.3 Transmisia şi recepţia undelor electromagnetice
Alimentată de o sursă de curent alternativ de frecvenţă înaltă, o antenă joacă rolul unui dispozitiv de
transimisie. Tensiunea şi curentul alternativ sunt convertite în energie sub forma undelor
electromagnetice. Antenele pot de asemenea să intercepteze undele electromagnetice şi să
transforme energie lor în tensiunea şi curent alternativ. În acest mod de funcţionare, antena joacă
rolul unui dispozitiv de recepţie:

Figure 24: radioemiţători şi radioreceptori

2 Numere complexe

2.1 Introducere
Dacă dorim de exemplu să descriem distanţa dintre două oraşe, putem folosi o singură cifră, în
kilometri, sau orice altă unitate de măsură pentru distanţa liniară. Totuşi, dacă vrem să descriem şi
modul de deplasare dintr-un oraş în altul, avem nevoie de mai multă informaţie pe lângă distanţă
propriu-zisă dintre oraşe; trebuie să indicăm şi direcţia de mers în acest caz.
Tipul de informaţie ce exprimă o singură dimensiune, precum distanţa liniară,
poartă denumirea de scalar în matematică. Numerele scalare sunt cele folosite
pentru desemnarea valori tensiunii unei bateri, de exemplu, a rezistenţei sau a
curentului, dacă vorbim de curent continuu.
Totuşi, atunci când începem să analizăm circuitele electrice în curent alternativ,
descoperim că valorile tensiunii, curentului şi chiar a rezistenţei
(denumită impedanţă în curent alternativ) nu sunt cantităţi uni-dimensionale
precum în cazul circuitelor de curent continuu, ci, aceste cantităţi, fiind dinamice
(alternează în direcţie şi amplitudine), posedă alte dimensiuni ce trebuiesc luate
în considerare. Frecvenţă şi diferenţă de fază sunt două dintre aceste dimensiuni
adiţionale.
Pentru a putea analiza cu succes circuitele de curent alternativ, trebuie să
abandonăm numerele scalare şi să luăm în considerare cele complexe, capabile
să reprezinte atât amplitudine cât şi faze unei unde în acelaşi timp.
Numerele complexe sunt mai uşor de înţeles dacă sunt trecute pe un grafic. Dacă
desenăm o linie cu o anumită lungime (amplitudine) şi unghi (direcţie), obţinem
o reprezentare grafică a unui număr complex, reprezentare cunoscută în fizica
sub numele de vector:

Figure 25: reprezentarea grafică a numerelor complexe sub formă de vectori;

diferite lungimi şi unghiuri
Precum în cazul distenţelor şi direcţiilor de pe o hartă, trebuie să avem un sistem
de referinţă pentru ca toate aceste valori să aibă un sens. În acest caz, dreapta
înseamnă 0o, iar unghiurile sunt măsurate în direcţie pozitive în sensul invers
acelor de ceasornic:
 Figure 26: sistemul de referinţă al vectorilor
2.2 Vectori şi forme de undă în curent alternativ
Să luăm câteva exemple de reprezentare a formelor de undă în curent alternativ cu ajutorul
vectorilor, unde lungimea vectorului reprezintă amplitudinea undei, asfel:
 Figure 27: reprezentarea formelor de undă în curent alternativ cu ajutorul
vectorilor, unde lungimea vectorului reprezintă amplitudinea undei
Cu cât amplitudinea formei de undă este mai mare, cu atât lungimea vectorului
corespunzător va fi mai mare. Unghiul vectorului, pe de altă parte, reprezintă
diferenţa de fază (defazajul) dintre unda considerată si o altă formă de undă de
referinţă. De obicei, atunci când exprimăm faza unei forme de undă, punctul de
referinţă îl reprezintă forma de undă a sursei de alimentare, considerată a fi O o.
Ţineţi minte că faza este tot timpul o mărime relativă dintre două unde şi nu o
proprietate absolută a undelor.
 Figure 28: reprezentarea formelor de undă în curent alternativ cu ajutorul
vectorilor; faze şi relaţii pentru defazaje de 0, 90, -90 respectiv 180 de grade

Figure 29: relaţia grafică dintre defazaj şi unghiul dintre vectori

Cu cât defazajul dintre formele de undă considerate este mai mare, cu atât este
mai mare unghiuld dintre vectorii corespunzători.
2.3 Adunarea simplă a vectorilor
Operaţiile ce pot fi efectuate asupra vectorilor sunt aceleaşi care sunt posibile asupra oricărei
mărimi scalare: adunare, scădere, înmulţire, împărţire. Dintre toate acestea, adunarea este probabil
cea mai uşor de înţeles. Dacă adunăm doi vectori ce au acelaşi unghiu, lungimile lor se adună
precum o mărime scalară:

Figure 30: adunarea vectorilor în cazul în care unghiurile lor sunt egale

Similar, dacă două sau mai multe surse de curent alternativ cu aceeiaşi fază sunt
conectate în serie, tensiunile lor se adună asemenea tensiunilor bateriilor:

Figure 31: dacă două sau mai multe surse de curent alternativ cu aceeiaşi fază
sunt conectate în serie, tensiunile lor se adună asemenea tensiunilor bateriilor
Observaţi notaţia „+” şi „-” la bornele surselor de alimentare în curent alternativ.
Chiar dacă noţiunea de polaritate nu este aceeiaşi precum în curent continuu,
aceste notaţii sunt esenţiale pentru scoaterea în evidenţă a fazei undei de
referinţă (tensiunea).
Dacă adunăm doi vectori, a căror diferenţe de fază este de 180 o, aflaţi prin
urmare în opoziţie, lungimile lor se scad, asemenea operaţiei de adunare dintre
doi scalari, unul pozitiv şi celălalt negativ:
 Figure 32: adunarea vectorilor aflaţi în opoziţie de fază (180 grade)
În mod similar, dacă două surse de curent alternativ aflate în antifază (defazaj de
180o sunt conectate în serie, tensiunile lor se scad asemenea bateriilor de curent
continuu conectate în opoziţie:

Figure 33: adunarea tensiunilor în curent alternativ aflate în antifază (180 grade)

Pentru a determina dacă cele două surse se află în opoziţie una faţă de celalată,
este nevoie de o examinare atentă atât a polarităţii (+ sau -) cât şi a fazelor.
Polarităţile de mai sus tind să indice faptul că cele două tensiuni sunt aditive (de
la stânga spre dreapta: - şi + la sursa de 6 V, - şi + la sursa de 8 V). Chiar dacă
aceste notaţii ar indica în mod normal un efect aditiv într-un circuit de curent
continuu (cele două tensiuni „lucrează” împreună pentru a produce o tensiune
rezultată mai mare), în acest circuit de curent alternativ, cele două tensiuni se
scad pentru a da tensiunea finală, deoarece faza uneia dintre ele este de 0 o, iar a
celeilalte de 180o. Rezultatul total este o tensiune de 2 V, la 180 o, sau, -2 V la 0o.
Un alt exemplu în care tensiunile se scad este următorul:
Figure 34: adunarea tensiunilor în curent alternativ aflate în antifază (180 grade)
După cât am văzut mai sus, există două moduri de reprezentare a rezultatului
final:

Figure 35: cele două moduri de reprezentare a tensiunilor alternative; 0 sau 180

de grade cu semnul schimbat
O inversare a firelor sursei de curent alternativ este echivalentă cu schimbarea
fazei acelei surse cu 180 de grade:
 Figure 36: echivalenţa dintre două surse de tensiune alternative; una cu
polaritatea schimbată şi faza modificată cu 180 de grade faţă de cealaltă
2.4 Adunarea complexă a vectorilor
Dacă adunăm doi vectori cu unghiuri diferite, lungimile lor se adună diferit faţă de cele scalare:

Figure 37: adunarea vectorilor cu unghiuri diferite

Dacă două tensiuni alternativ, defazate cu 90 o între ele, sunt conectate în serie,
amplitudinile lor nu se adună sau scad direct precum valorile scalare în cazul
curentului continuu. În schimb, aceste tensiuni sunt valori complexe, şi, precum
în cazul vectorilor de mai sus a căror adunare se realizează trigonometric, o
sursă de 6 V la 0o adunată (conectată în serie) cu o sursă de 8 V la 90 o, rezultă
într-o tensiune de 10 V a cărei fază este de 53.13 o:
 Figure 38: adunarea tensiunilor alternative aflate în diferenţă de fază
Prin comparaţie cu circuitele de curent continuu, acest lucru poate părea ciudat
la început. De exemplu, cu ajutorul unui voltmetru, putem citi indicaţiile de 6 şi
respectiv 8 volţi la borenele celor două surse de curent alternativ, dar tensiunea
totală indicată de acesta va fi de „doar” 10 volţi!
2.5 Notaţia polară şi rectangulară a numerelor complexe
Pentru a putea lucra cu aceste numere complexe fără a fi nevoiţi să desenăm tot timpul vectori,
avem nevoie de o notaţie matematică standard. Există două forme pentru notaţia numerelor
complexe: polară şi rectangulară.

1. Notaţia polară
Forma polară constă în exprimarea unui număr complex prin lungimea (cunoscută şi sub numele de
dimensiune, valoare absolută, modul) şi unghiul vectorului (desemnat de obicei prin simbolul ∠).
Să luăm două exemple de vectori împreună cu notaţia lor polară:
 Figure 39: notaţia polară a vectorilor; exemple
Orientarea standard pentru unghiurile vectorilor în curent alternativ defineşte
unghiul de 0 grade ca fiind în dreapta (axa orizontală), 90 o sus, 180o stânga,
270o jos. Atenţie, vectorii a căror unghi este „în jos” pot fi reprezentaţi cu
ajutorul notaţiei polare ca fiind vectori pozitivi cu un unghi de peste 180 o, sau ca
numere negative cu unghiuri sub 180o. De exemplu, putem spune că un vector cu
unghiul ∠270o (direct în jos) are unghiul de -90o (notaţie echivalentă). Vectorul
de mai sus (7.81 ∠230.19o) poate fi descris de asemenea prin 7.81 ∠-129.81 o.
 Figure 40: sistemul de referinţă pentru unghiul vectorilor în curent alternativ
2. Notaţia rectangulară
Forma rectangulară constă în reprezentarea vectorului prin componentele sale orizontale şi
verticale. În esenţă, vectorului unghiular este considerat a fi ipotenuza unui unghi drept şi descris cu
ajutorul lungimilor laturilor opuse respectiv adiacente. În loc să descrie lungimea şi direcţia unui
vector prin precizarea lungimii şi a unghiului, acesta este descris în termenii „cât de departe în
stânga/dreapta” şi „cât de departe „sus/jos”.
Aceste două valori dimensionale (orizontală şi verticală) sunt simbolizate prin
două valori numerice. Pentru a putea face distincţie între cele două dimensiuni,
cea verticală este însoţită de notaţia „i” (în matematica pură) sau „j” (în
domeniul electric). Aceste litere nu reprezintă o variabilă fizică (precum curentul
instantaneu, simbolizat de asemenea prin „i”), ci sunt operatori matematici
folosiţi pentru a face distincţia dintre componenta verticală şi cea orizontală a
unui vector. Ca şi număr complex complet, valorile cele două componente sunt
scrise ca şi sumă:
 Figure 41: exprimarea vectorilor folosind notaţia rectangulară
Componenta orizontală este denumită componentă reală deoarece aceasta este
compatibilă cu numerele normale, scalare („reale”). Componenta verticală este
denumită componenta imaginară, deoarece această dimensiune se află pe o altă
direcţie şi nu are nicio legătură cu scara numerelor reale.

Figure 42: sistemul de referinţă vectorial cu notarea axelor reale şi imaginare

Cele două axe poartă denumirea de axa reală respectiv axa imaginară:
 Figure 43: axa reală şi cea imaginară a unui sistem de referinţă vectorial
Oricare dintre cele două forme poate fi folosită pentru numerele complexe.
Principalul motiv pentru care există două sisteme de notaţie valide se datorează
faptului că forma rectangulară este uşor de folosit pentru adunare şi scădere, iar
forma polară pentru înmulţire şi împărţire.
3. Transformarea din formă polară în formă rectangulară
Conversia de la o formă la alta se poate realiza pe cale trigonometrică destul de uşor. Pentru a
transforma forma polară în forma rectangulară, aflăm mai întâi componenta reală prin înmulţirea
lungimii polare cu cosinusul unghiului, iar componenta imaginare prin înmulţirea lungimii polare
cu sinusul unghiului. Acest lucru poate fi înţeles mult mai uşor dacă desenăm valorile ca şi laturi ale
unui triunghi dreptunghic, ipotenuza acestuia reprezentând exact vecotorul analizat (lungimea şi
unghiul său faţă de orizontală reprezintă forma sa polară), latura orizontală fiind componenta reală,
iar latura verticală reprezentând componenta imaginară:
 Figure 44: relaţia dintre forma polară şi cea rectangulară

Figure 45: transformarea formei polare în formă rectangulară

4. Transformarea din formă rectangulară în formă polară
Pentru a realiza conversi de la forma rectangulară la cea polară, găsim mai întâi lungimea polară
folosind teorema lui Pitagora, fiindcă lungimea polară este ipotenuza unui triunghiu dreptunghic, iar
componenta reală şi cea imaginară sunt reprezentate de latura adiacentă respectiv cea opusă. Găsim
unghiul ca fiind raportul dintre arctangenta componentei imaginare şi componenta reală:
 Figure 46: transformarea formei rectangulare în formă polară
2.6 Aritmetica numerelor complexe

1. Adunarea numerelor complexe

Pentru adunarea numerelor complexe, adunăm pur şi simplu componentele reale pentru a determina
componenta reală a sumei cele două numere complexe; acelaşi lucru este valabil şi pentru
componenta imaginară:

Figure 47: adunarea numerelor complexe

2. Scăderea numerelor complexe
Pentru scăderea numerlor complexe, se aplică acelaşi principiu de mai sus, doar cu scădere în loc de
adunare:

Figure 48: scăderea numerelor complexe

3. Înmulţirea numerelor complexe
Pentru operaţiile de înmulţire şi împărţire forma preferată este cea polară. Atunci când efectuăm
înmulţirea numerelor complexe sub formă polară, înmulţim pur şi simplu dimensiunile numerelor
complexe pentru determinarea dimensiuni produsului şi adunăm unghiurile numerelor complexe
pentru determinarea unghiului final al produsului:

Figure 49: înmulţirea numerelor complexe

4. Împărţirea numerelor complexe
Pentru efectuarea împărţirii numerelor complexe, calculăm pur şi simplu raportul dintre
dimensiunea primului număr complex cu dimensiunea celui de al doilea pentru aflarea dimensiunii
final a raportului, şi scădem unghiul celui de al doilea număr complex din primul pentru a afla
unghiul final al raportului dintre cele două numere complexe:

Figure 50: împărţirea numerelor complexe

5. Reciproca (inversa) numerelor complexe
Pentru a obţine reciproca (1/x), sau inversa unui număr complex, calculăm raportul dintre valoarea
scalară 1 (unghi zero) şi numărul complex sub formă polară:

Figure 51: reciproca (inversa) numerelor complexe

2.7 Clarificări legate de polaritatea curentului alternativ

2.7.1 Polaritatea căderilor de tensiune

Numerele complexe sunt folositoare pentru analiza circuitelor de curent alternativ, deoarece
reprezintă o metodă comodă de reprezentare simbolică a defazajului dintre mărimile curentului
alternativ, precum tensiunea şi curentul. Totuşi, pentru majoritatea dintre noi, echivalenţa dintre
abstractizarea vectorială şi valorile reale dintr-un circuit este destul de greu de înţeles. În acest
capitol, am văzut că sursele de tensiune de curent alternativ sunt caracterizate atât prin valoarea
tensiunii sub formă complexă (amplitudine şi unghi de fază) cât şi prin polaritatea tensiunii. Dat
fiind faptul că în cazul curentului alternativ nu există o „polaritate” dată, precum în cazul curentului
continuu, aceste notaţii de polaritate şi relaţia acestora cu unghiul de fază poate crea confuzii.
Această secţiune este scrisă pentru a încerca clarificarea unora dintre aceste probleme.

Tensiunea este o cantitate relativă. Atunci când măsurăm o tensiune, putem

alege modul de conectare a voltmetrului la sursa de tensiune, din moment ce
există două puncte între care măsurăm tensiunea şi două sonde pentru oricare
voltmetru. În cazul circuitelor de c.c., polaritatea şi valoarea surselor de tensiune
se specifică exact folosind simbolurile „+” şi „-”. În cazul sondelor aparatului de
măsură, acestea sunt colorate cu roşu, respectiv negru. Dacă un voltmetru digital
indică o tensiune de c.c. negativă, putem fi siguri că sondele de test au fost
conectate invers (roşu la „-” şi negru la „+”).
Polaritatea bateriilor este specificată prin intermediul simbolisticii specifice
acestora: linia mai scurtă reprezintă tot timpul terminalul negativ (-), iar linia
orizontală mai lungă este tot timpul borna pozitivă (+):

Figure 52: simboul şi polaritatea unei baterii electrice

Cu toate că, din punct de vedere matematic, reprezentarea tensiunii bateriei
printr-o valoare negativă şi polaritatea bornelor inversată este corectă, acest
lucru nu este convenţional:

Figure 53: simboul şi polaritatea unei baterii electrice

Interpretarea unei astfel de notaţii ar fi mai usoară dacă polarităţile „+” şi „-” ar
fi văzute ca şi puncte de referinţă pentru sondele voltmetrului. Polaritatea „+”
însemnând „roşu” iar „-” însemnând „negru”. Un voltmetru conectat la bateria
de mai sus cu sonda roşie la borna de jos şi sonda neagră la borna de sus, ar
indica într-adevăr o tensiune negativă (-6 V).
În cazul circuitelor de c.a. totuşi, nu lucrăm cu valori negative ale tensiunii. În
schimb, descriem relaţia dintre două tensiuni prin intermediul fazei: defazarea
în timp dintre două forme de undă. Nu descriem niciodată o tensiune de c.a.
printr-o valoare negativă, deoarece utilizarea notaţiei polare permite existenţa
vectorilor cu sens invers. Dacă două tensiuni de c.a. sunt opuse (+6 V şi -6 V
pentru c.c.), spunem că ele sunt defazate cu 180 0 între ele, sau că se găsesc în
antifază.
Totuşi, tensiunea este o valoare relativă între două punce, şi putem alege modul
de conectare a aparatului de măsură între aceste două puncte. Semnul
matematic al indicaţiei unui voltmetru în cazul unei măsurători în c.c. are sens
doar în contextul modului de conectare al celor două sonde (la care terminal este
conectată sonda roşie, şi la care terminal cea neagră). Asemănător, unghiul de
fază a unui semnal de c.a are sens doar dacă ştim care din cele două puncte este
considerat punctul de „referinţă”. Din această cauză, polarităţile „+” şi „”¨sunt
adesea folosite pentru bornele surselor de c.a.: pentru a specifica punctul de
referinţă al unghiului de fază.

3 Reactanta inductiva

3.1 Circuite rezistive în curent alternativ

Să considerăm un circuit de curent alternativ pur rezistiv, caz în care tensiunea şi curentul sunt în
fază (unghiul de defazaj dintre ele este 0o):

Figure 54: circuit de curent alternativ pur rezistiv - tensiunea şi curentul sunt în

fază
Dacă trecem curentul şi tensiunea din circuitul de mai sus pe un grafic, acesta va
arăta aproximativ asfel:
Figure 55: graficul tensiunii şi al curentului în cazul unui circuit circuit de curent
alternativ pur rezistiv
Deoarece rezistorul se opune pur şi simplu deplasării electronilor prin circuit în
mod direct, în orice moment din timp, forma de undă a căderii de tensiune pe
rezistor este exact în fază cu forma de undă a curentului prin acesta. Putem lua
în considerare orice punct de pe axa orizontală a graficului şi compara valorile
curentului şi ale tensiunii între ele (aceste puncte poartă denumirea de valori
instantanee). Asfel, atunci când valoarea instantanee a curentului este zero,
valoarea instantanee a tensiunii este şi ea zero. De asemenea, atunci când
curentul prin rezistor atinge valoarea sa maximă pozitivă, tensiunea la bornele
sale este şi ea la valoarea sa maximă pozitivă. În orice punct de-a lungul formelor
de undă, putem aplica legea lui Ohm pentru valorile instantanee a curentului şi
tensiunii.
Putem de asemenea să calculăm puterea disipată de rezistor şi să completăm
graficul asfel:
 Figure 56: graficul tensiunii, curentului şi a puterii disipate în cazul unui circuit
de curent alternativ pur rezistiv
Se poate observa de pe grafic faptul că puterea nu are niciodată o valoarea
negativă. Atunci când valoarea curentului este pozitivă, şi tensiunea este
pozitivă, produsul celor două (p=ie) fiind prin urmare pozitiv. Atunci când
curentul este negativ, şi tensiunea este negativă, ceea ce se traduce din nou
printr-un produs pozitiv între cele două. Această polaritate unică ne spune de
fapt că rezistorul disipă tot timpul putere ce este generată de sursă şi degajată de
acesta sub formă de căldură. Indiferent de valoarea curentului, pozitivă sau
negativă, un rezistor va disipa tot timpul energie.
3.2 Circuite inductive în curent alternativ
Bobinele au în schimb un comportament diferit faţă de cel al rezistorilor atunci când sunt introduse
în circuit. Faţă de rezistor, care doar se opun treceri curentului prin acel punct din circuit în care
aceştia sunt conectaţi (prin dezvoltarea unei căderi de tensiune direct proporţionale cu valoarea
curentului), bobinele se opun variaţiei curentului prin ele, prin dezvoltarea unei căderi de tensiune
direct proporţionale cu rata de variaţie a curentului. În conformitate cu legea lui Lenz, polaritatea
aceastei tensiuni induse este asfel încât valoarea curentului să se menţină la valoarea curentă, şi
anume, dacă valoarea curentului creşte , tensiunea indusă se va opune deplasării electronilor; în
cazul descreşterii curentului, polaritatea este inversă pentru a putea împinge electronii şi a se opune
descreşterii curentului. Această opoziţie la variaţia curentului poartă denumirea de reactanţă, în loc
de rezistenţă.

Matematic, relaţia dintre căderea de tensiune pe o bobină şi rata variaţiei

curentului prin aceasta, se exprimă asfel:

Figure 57: relaţia dintre căderea de tensiune pe o bobină şi rata variaţiei

curentului prin aceasta
Expresia di/dt reprezintă derivata curentului cu timpul, adică rata de variaţia a
curentului instantaneu (i) cu timpul, în amperi per secundă. „L” reprezintă
inductanţă în Henry, iar „e” este tensiunea instantanee. Câteodată în loc de „e”
se mai foloseşte şi „v”, dar cele două notaţii sunt echivalente.
Să analizăm un circuit pur inductiv simplu în curent alternativ. În acest, curentul
este defazat în urmă faţă de tensiune cu 90 o:
 Figure 58: circuit electric pur inductiv simplu în curent alternativ
Graficul tensiunii şi al curentului în acest caz arată aproximativ asfel:

Figure 59: graficul formelor de undă pentru un circuit electric pur inductiv

simplu în curent alternativ
Reţineţi faptul că valoarea căderii de tensiune pe bobină este în funcţie
de variaţia curentului prin aceasta. Prin urmare, tensiunea instantanee este zero
ori de câte ori curentul instantaneu este la valoarea maximă, de vârf (pozitivă
sau negativă), deoarece în acest caz variaţia, sau panta, este zero; tensiunea
instantanee are o valoare maximă, de vârf, atunci când panta curentului
instanteneu, sau variaţia acestuia este maximă (intersecţia formei de undă cu
axa orizontală a timpului). Datorită acestui fapt, formele de undă sunt defazate
cu 90o. Dacă ne uităm pe grafic, observăm că unda de tensiune are un mic
„avantaj” faţa de una de curent; prin urmare, spunem că tensiunea este defazată
cu 90o înaintea curentului, sau echivalent, curentul este defazat cu 90 o în urma
tensiunii.
 Figure 60: graficul formelor de undă pentru un circuit electric pur inductiv
simplu în curent alternativ - explicaţii
Lucrurile devin şi mai interesante atunci când introducem şi forma de undă a
puterii pe grafic:

Figure 61: graficul formelor de undă pentru un circuit electric pur inductiv

simplu în curent alternativ
Deoarece puterea instantanee reprezintă produsul dintre tensiunea şi curentul
instantaneu (p=ie), puterea este egală cu zero atunci când
curentul sau tensiunea instantanee este zero. Ori de câte ori curentu şi tensiunea
instantanee sunt ambele pozitive sau ambele negative, puterea este şi ea pozitivă.
Dar, datorită faptului că cele două unde de tensiune, respectiv curent, sunt
defazate între ele cu 90o, există momente în care una este pozitivă şi cealaltă
negativă, rezultatul fiind o putere instantanee negativă:
Dar ce înseamnă putere negativă? Înseamnă că bobina generează putere înapoi
în circuit, iar putere pozitivă înseamnă că aceasta absoarbe putere din circuit.
Acest lucru dovedeşte faptul că bobina nu „consumă” putere precum o face un
rezistor (ce o disipă sub formă de căldură), ci puterea absorbită din circuit este
stocată sub formă de câmp magnetic. În cazul de faţă, datorită faptului că
duratele de putere pozitivă şi negativă sunt perfect egale, bobină generează
aceeiaşi cantitate de putere înapoi în circuit pe care absorbit-o într-o perioadă
completă de timp. Practic, reactanţă (rezistenţă în curent continuu) bobine nu
disipă energie, sau echivalent, energia disipată de aceasta este zero. Atenţie,
cazul de sus este cel al unei bobine ideale, cu rezistenţă zero.
Opoziţia unei bobine faţă de variaţia curentului se traduce printr-o opoziţie faţă
de curentul alternativ în general, curent ce este prin definiţie variabil în
magnitudine instantanee şi direcţie (polaritate). Această opoziţie faţă de curent
alternativ este similară rezistenţei, dar diferită prin faptul că rezultă întotdeaună
într-o diferenţă de fază între curent şi tensiune, iar puterea disipată este zero.
Datorită acestei diferenţe, are şi o denumire specificiă: reactanţă. Reactanţă în
curent alternativ se exprimă în ohmi, la fel ca şi rezistenţa, doar că simbolul
matematic este X, în loc de R. Pentru a fi mai exacţi, reactanţa asociata cu o
bobină poartă numele de reactantă inductivă şi este simbolizată prin X L.
Din moment ce căderea de tensiune pe bobine este proporţională cu rata de
variaţie a curentului, căderea de tensiune va fi mai mare pentru variaţii mai
rapide de curent, şi mai mică pentru variaţii mai lente. Acest lucru înseamnă că
reactanţă în ohmi pentru oricare bobină, este direct proporţională cu frecvenţă
curentului alternativ. Matematic, acest lucru se exprimă asfel:

Figure 62: formula matematică pentru calcularea reactanţei inductive

Dacă avem o bobină de 10 mH şi o conectăm într-un circuit cu frecvenţa
variabilă, asfel: 60, 120 şi 2.500 Hz, reactanţa (inductivă) acesteia în fiecare
dintre cele trei cazuri este următoarea:

Frecvenţa (Hertz) Reactanţă (Ohm)

60 3.7699
120 7.5398
2500 157.0796
1. Viteza unghiulară a sistemului
În formula de calcul a reactanţei inductive, termenul „2πf” are un înţeles aparte. Este numărul de
radiani pe secundă la care se „roteşte” curentul alternativ, dacă ne imaginăm că o perioadă a
curentului alternativ reprezintă o rotaţie completă. Radianul este o unitate de măsură unghiulară:
într-o rotaţie completă există 2π radiani, echivalentul a 360o într-un cerc complet. Dacă generatorul
ce produce curentul alternativ are doi poli, va produce o rotaţie completă pentru fiecare rotaţie
completă a arborelui, adică la fiecare 2π radiani, sau 360o. Dacă această constantă, 2π, este
înmulţită cu frecvenţă în Herzi (număr de rotaţii pe secundă), rezultatul va reprezenta o valoare în
radiani per secundă, valoare cunoscută sub numele de viteza unghiulară a sistemului de curent
alternativ.
Viteza unghiulară poate fi reprezentată prin expresia 2πf, sau poate fi
reprezentată folosind propriul său simbol, şi anume, litera grecească Omega, ω.
Asfel, formula reactanţei, XL = 2πfL, poate fi rescrisă asfel: XL = ωL.
Trebuie înţeles faptul că această „viteză unghiulară” este o expresie a vitezei de
rotaţie a formelor de undă în curent alternativ, o rotaţie completă fiind egală cu
2π radiani, şi nu este neapărat viteza actuală a arborelui generatorului ce
produce curentul alternativ. Dacă generatorul este format din mai mult de doi
poli, viteza unghiulară va fi multiplu de viteza arborelui. Din acest motiv, viteza
unghiulară ω este câteodaţa exprimata sub formă de radiani electrici per
secundă, pentru a face diferenţă între aceasta şi rotaţia mecanică.
Indiferent de modul în care reprezentăm viteza unghiulară a sistemului, este
ştiut faptul că ractanţa bobinei este direct proporţională cu aceasta. Odată cu
creşterea frecvenţei sistemului de curent alternativ (creşterea vitezei de rotaţie a
arborelui generatorului), opoziţia bobinei faţă de curgerea curentului va fi tot
mai mare, şi invers. Curentul alternativ într-un circuit inductiv simplu este egal
cu raportul dintre tensiunea şi reactanţa inductivă, asemănător modului de
calcul în curent continuu, sau în circuitele rezistive în curent alternativ; să
considerăm un exemplu:

Figure 63: circuit electri în curent alternativ pur inductiv

Totuşi, trebuie să fim atenţi la faptul că tensiunea şi curentul nu sunt în fază în
acest caz. După cum am văzut, diferenţa de fază dintre cele două unde este de
90o. Dacă reprezentăm aceste unghiuri de fază matematic, sub forma numerelor
complexe, observăm că opoziţia unei bobine faţă de curent posedă şi un unghi al
fazei:
 Figure 64: formule

Figure 65: curentul este în urma tensiunii în cazul bobinei

Matematic, spunem că unghiul de fază a opoziţiei bobinei faţă de curent este de
90o, ceea ce înseamnă o mărime imaginară pozitivă. Acest unghi de fază este
foarte important în analiza circuitelor electrice, în special al celor complexe (în
curent alternativ), unde există o interacţiune între rezistenţă şi reactanţă. Se va
dovedi extrem de benefică reprezentarea opoziţiei faţă de curent
a oricărei componente sub forma numerelor complexe şi nu sub forma
cantităţilor scalare.
3.3 Circuite rezistiv-inductive serie. Impedanţa
În secţiunile precedente, am văzut ce se întâmplă într-un circuit electric de curent alternativ simplu
pur rezistiv, respectiv pur inductiv. Acum vom considera ambele componente legate în serie şi vom
studia efectele lor. Luăm aşadar ca şi exemplu un curcuit rezistiv-inductiv, caz în care curentul este
defazat în urma tensiunii cu un unghi cuprins între 0o şi 90o
 Figure 66: circuit electric rezistiv-inductiv serie în curent alternativ
Rezistorul impune o rezistenţă de 5 Ω faţă de curent, indiferent de valoarea
frecvenţei, iar bobina va oferi o reactanţă de 3.7699 Ω faţă de curentul alternativ
la o valoare a frecvenţei de 60 Hz. Deoarece rezistenţa rezistorului este un
număr real (5 Ω ∠ 0o, sau 5 + j0 Ω), iar reactanţa bobinei este un număr
imaginar (3.7699 Ω ∠ 90o, sau 0 + j3.7699 Ω), efectul total (combinat) al celor
două componente va crea o opoziţie faţă de curent egală cu suma complexă a
celor două numere. Această opoziţie combinată va fi un vector. Pentru a putea
exprima mai clar această opoziţie, avem nevoie de un nou termen pentru
opoziţia faţă de curent pe lângă rezistenţă şi reactanţă. Acest termen poartă
numele de impedanţă, iar simbolul lui este „Z”; unitatea de măsură este de
asemenea ohm-ul, la fel ca şi a rezistenţei şi a reactanţei. În exemplul de mai sus,
impedanţa totală a circuitului este:

Figure 67: formule
Relaţia dintre impedanţă, curent şi tensiune este similară rezistenţei din legea lui
Ohm:
 Figure 68: Leagea lui Ohm pentru circuite în curent alternativ
De fapt, această expresie este o formă a legii lui Ohm mult mai cuprinzătoarea
(mai generală) decât cea considerată în curent continuu (E=IR), la fel precum
impedanţă este o expresie mult mai cuprinzătoare a opoziţiei faţă de deplasarea
electronilor decât rezistenţa. Orice rezistenţă şi orice reactanţă, separate sau în
combinaţii serie/paralel, pot fi şi trebuie exprimate ca şi o singură impedanţă
într-un circuit de curent alternativ.
Pentru aflarea valorii curentului în circuitul de mai sus, trebuie mai întâi să
impunem o referinţa pentru unghiul de fază a sursei de tensiune, iar în mod
normal, aceasta se presupune a fi zero.

Figure 69: formule
La fel ca şi în cazul circuitelor pur inductive, curentul este defazat în urma
tensiunii (sursei), cu toată că de data aceasta defazajul nu este atât de mare, doar
37.016o, faţă de 90o în cazul circuitului pur inductiv.
 Figure 70: formele de undă ale curentului şi tensiunii pentru un circuit electric
rezistiv-inductiv serie în curent alternativ
Relaţiile de fază pentru rezistor şi bobină, luate individual, nu s-au modificat.
Caderea de tensiune la bornele rezistorului şi curentul prin acesta sunt in fază
(defazaj de 0o), iar defazajul dintre tensiune şi curent în cazul bobinei este de
+90o. Putem verifica matematic acest lucru:

Figure 71: formule
În formula de mai sus ZR semnifică impedanţa rezistivă, şi este acelaşi lucru cu
rezistenţa. Tensiunea şi curentul prin rezistor sunt în fază, adică au acelaşi
unghiu de fază.
 Figure 72: formule
Tensiunea la bornele bobinei are un unghiu de fază de 52.984 o (faţă de unghiul
de fază de referinţă, 0o), iar curentul prin bobina are un unghiu de fază de
-37.016o, o diferenţă de exact 90o între cele două. Acest lucru ne spune că E şi I
sunt defazate între ele tot cu 90o (doar în cazul bobinei).
Putem de asemenea să demonstrăm matematic că rezultatul sumei acestor valori
complexe este tensiunea totală, aşa cum rezultă din aplicarea legii lui Kirchhoff:

Figure 73: formule
1. Aplicarea metodei tabelului
Cu toate aceste valori rezultate, chiar şi pentru un circuit simplu precum este acesta, este mai uşor
să aplicăm metoda tabelului. Tabelul va conţine valorile pentru tensiune (E), curent (I) şi impedanţă
(Z) pentru fiecare component în parte. Nu vom insera valorile propriu-zise ale rezistenţei şi
inductanţei în ohm sau Henry, ci forma lor complexă:
 Figure 74: tabel
Deşi nu este neapărat necesar, este folositor să trecem atât forma rectangulară (x
+ jy) cât şi pe cea polară (x ∠y) în fiecare tabel. Dacă folosim un calculator
pentru a realiza automat aceste calcule complexe fără a mai fi nevoiţi să facem
conversia între cele două forme, atunci această documentaţie suplimentară nu
este deloc necesară. Totuşi, dacă suntem nevoiţi să efectuăm calculele „de
mână”, atunci scrierea ambelor forme în tabel se va dovedi într-adevăr
folositoare.
După ce am introdus în tabel toate datele cunoscute, putem trece la rezolvarea
circuitului asemănător circuitelor de curent continuu: determinăm impedanţa
totală din impedanţele individuale. Din moment ce acesta este un circuit serie,
ştim că opoziţia faţă de curgerea electronilor (rezistenţă sau impedanţă) este
aditivă, iar rezultatul îl reprezintă opoziţia totală:

Figure 75: tabel
Acum, după ce tensiunea şi impedanţa totală ne sunt cunoscute, putem aplica
legea lui Ohm (I=E/Z) pentru determinarea curentului total din circuit:
 Figure 76: tabel
La fel ca în cazul circuitelor de curent continuu, curentul total într-un circuit de
curent alternativ serie este acelaşi prin oricare din componentele circuitului.
Acest lucru este în continuare adevărat, deoarece într-un circuit serie există doar
o singură cale pentru curgerea electronilor, prin urmare, rata lor de deplasare
trebuie să fie uniformă în întreg circuitul. Prin urmare, putem trece valorile
curentului total pentru fiecare component în parte (rezistor şi bobină) în tabel:

Figure 77: tabel
Acum, tot ceea ce mai avem de făcut este să completăm căderea de tensiune pe
rezistor şi pe bobină. Aflarea acestor valori se realizează folosind legea lui Ohm
(E=IZ), aplicată pe fiecare coloană a tabelului:
 Figure 78: tabel
Tabelul este acum complet. De observat că am aplicat exact aceleaşi reguli ca şi
în analiza circuitelor electrice în curent continuu, cu diferenţa ca toate valorile
trebuie exprimate şi calculate sub formă complexă şi nu scalară precum era cazul
în curent continuu. Atâta timp cât diferenţa de fază este reprezentată corect, nu
există nicio diferenţă fundamentală între analiza unui circuit de curent alternativ
faţă de unul în curent continuu.
2. Indicaţia instrumentelor de măsură
Să luăm acum în considerare relaţie dintre valorile calculate mai sus şi indicaţia tensiunii şi a
curentului dată de instrumentele de măsură. Valorile din tabel care corespund cu valorile citite de pe
un instrument de măsură sunt cele sub formă polară, nu rectangulară! Cu alte cuvinte, dacă am
conecta un voltmetru la bornele rezistorului din circuit pentru aflarea căderii de tensiune, acesta va
indica 7.9847 V (valoarea sub formă polară), nu 6.3756 V (valoarea reală sub formă rectangulară) şi
nici 4.8071 V (valoarea imaginară sub formă rectangulară). Pentru a exprima acest lucru grafic,
aparatele de măsură „indică” pur şi simplu lungimea vectorului (pentru tensiune sau curent). Notaţia
rectangulară, deşi este mai uşor de folosit pentru operaţiile aritmetice de adunare şi scădere, este o
formă de notaţia mai abstractă decât forma polară pentru măsurătorile reale. Dacă ar fi să folosim
doar o singură notaţie, cea mai bună alegere ar fi cea polară, pentru că este singura ce are legătură
directă cu măsurătorile reale.
3. Diagrama impedanţei
Impedanţa (Z) unui circuit serie R-L poate fi calculată cunoscând rezistenţă (R) şi reactanţa
inductivă (XL). Din moment ce E=IR, E=IXL şi E=IZ, rezistenţa, reactanţa şi impedanţă sunt
proporţionale cu tensiunea. Prin urmare, diagrama fazorială a tensiunii poate fi înlocuită cu o
diagramă similară a impedanţei:
 Figure 79: diagrama fazorială a impedanţei într-un circuit R-L serie
4. Exemplu
Găsiţi impedanţă totală a circuitului format dintr-un rezistor de 40 Ω conectat în serie cu o bobină
de 79.59 mH, la o frecvenţă a sursei de alimentare de 60 Hz. Răspuns: Z = 40 + j30 = 50∠36.87o.

3.4 Circuite rezistiv-inductive paralel în curent alternativ

Să luăm în considerare aceleaşi componente din circuitul serie, dar să le conectăm de data aceasta în
paralel:

Figure 80: circuit rezistiv-inductiv paralel în curent alternativ

Deoarece sursa de tensiune are aceeiaşi frecvenţă ca şi în cazul circuitului serie,
iar rezistorul şi bobina au aceleaşi valori ale rezistenţei şi inductanţei, acestea
trebuie sa aibă aceleaşi valori ale impedanţei. Prin urmare, începem completarea
tabelului cu aceleaşi valori date:

Figure 81: tabel
Singura diferenţă faţă de cazul precedent, este că de data aceasta vom aplica
regulile circuitelor paralele, şi nu cele ale circuitelor serie. Metoda de lucru este
practic aceeiaşi ca şi în cazul circuitelor de curent continuu. Cunoaştem faptul că
tensiunea este aceeiaşi pe toate componentele într-un circuit paralel, aşa că
putem copleta toate coloanele cu aceeiaşi valoare a tensiunii:

Figure 82: tabel
Acum putem aplica legea lui Ohm (I=E/Z) vertical pentru cele două coloane,
calculând curentul prin rezistor şi curentul prin bobină:

Figure 83: tabel
La fel ca în cazul circuitelor de curent continuu, curenţii de ramură în circuitele
de curent alternativ se însumează pentru a forma curentul total (legea lui
Kirchhoff pentru curent este valabilă şi în acest caz):

Figure 84: tabel
Impedanţa totală poate fi calculată folosind legea lui Ohm (Z=E/I) vertical pe
coloana „Total”. Impedanţa totală poate fi calculată, de asemenea, folosind o
formulă echivalentă celei folosite pentru calcularea rezistenţei totale paralele:

Figure 85: formula de calcul a impedanţei paralele totale

Indiferent ce motodă folosim, rezultatul este acelaşi:
 Figure 86: tabel

4 Reactanta capacitiva

4.1 Circuite pur rezistive

Vezi subcapitolul precedent (3.1)

4.2 Circuite pur capacitive

Comportamentul condensatoarelor este diferit faţă de cel al rezistorilor. Pe când rezistorii opun o
rezistenţă direct proporţională cu căderea de tensiune în faţă curgerii curentului, condensatoarele se
opun variaţiei de tensiune absorbând (încărcare) sau eliberând (descărcare) curent în circuit.
Curgerea curentului „prin” condensator este direct proporţională cu rata de variaţie a tensiunii la
bornele acestuia. Această opoziţie în calea variaţiei tensiunii este o altă formă de reactanţă, opusă
însă reactanţei bobinei.

Matematic, relaţia dintre curentul condensatorului şi rata de variaţie a tensiunii

la bornele acestuia, se exprimă asfel:

Figure 87: expresia matematică a relaţiei dintre curentul condensatorului şi rata

de variaţie a tensiunii la bornele acestuia
Expresia de/dt exprimă rata de variaţie a tensiunii instantanee (e) în raport cu
timpul, calculată în volţi per secundă. Capacitatea (C) este în Farazi, iar curentul
instantaneu (i) în Amperi. O exprimare echivalentă este şi dv/dt, folosind „v” în
loc de „e” pentru exprimarea tensiunii; cele două notaţii sunt însă echivalente. Să
analizăm un circuit simpul pur capacitiv:

Figure 88: circuit electric pur capacitiv şi diagrama fazorială

În circuitul de mai sus, tensiunea este defazată în urma curentului cu 90 o.
Graficul celor două forme de undă arată asfel:

Figure 89: graficul formelor de undă pentru un circuit electric pur capacitiv

Reţineti, curentul printr-un condensator este rezultatul variaţiei tensiunii la
bornele acestuia. Prin urmare, curentu instantaneu este zero atunci când
tensiunea instantanee este la valoarea sa maximă, pozitivă sau negativă,
reprezentând variaţie zero sau pantă zero; curentul instantaneu are valoarea
maximă atunci când tensiunea instantanee are variaţia maximă, adică zona în
care variaţia este maximă (intersecţia cu axa orizontală a timpului). Rezultă o
undă a tensiunii defazată cu -90o faţă de curent. Dacă ne uităm pe grafic,
curentul pare să aibe un „avantaj” faţă de tensiune; curentul este defazat înaintea
tensiunii, sau echivalent, tensiunea este defazată în urma curentului.
 Figure 90: graficul explicat al formelor de undă pentru un circuit electric pur
capacitiv
Forma de undă pentru putere este asemănătoare celei existente în cazul
circuitului pur inductiv:

Figure 91: graficul formelor de undă pentru un circuit electric pur capacitiv

Defazajul de 90o dintre curent şi tensiune duce la o formă a undei de putere ce
alternează în mod egal între pozitiv şi negativ. Aceast lucru înseamnă că nu
există pierdere de putere (nu se disipă putere) pe condensator ca urmare a
variaţiei tensiunii; acesta doar absoarbe putere şi apoi o eliberează din şi înspre
circuit, în mod alternativ.
Opoziţia condensatorului la variaţia tensiunii se traduce printr-o opoziţia faţă de
tensiunea alternativă în general, care prin definiţie îşi modifică tot timpul
amplitudinea instantanee şi direcţia. Oricare ar fi amplitudinea tensiunii
alternative pentru o anumită frecvenţă, un condensator va „conduce” o anumită
valoare a curentului alternativ. La fel ca în cazul rezistorilor, unde curentul este o
funcţie de tensiune la bornele acestuia şi rezistenţa sa, curentul alternativ printr-
un condensator este o funcţie de tensiune la bornele sale şi reactanţa oferită de
acesta. Ca şi în cazul bobinelor, reactanţa este exprimată în ohmi, iar simbolul
este X (sau mai exact, XC - reactanţa capacitivă).
Din moment ce condensatoarele „conduc” curent în proporţie directă cu variaţia
tensiunii, acestea vor conduce mai mult curent cu cât variaţia tensiunii este mai
mare (durata de încărcare şi descărcare la valorile de vârf este mai mică), şi mai
puţin cu cât variaţia tensiunii este mai mică. Acest lucru înseamnă că reactanţă
condensatoarelor este invers proporţională cu frecvenţă curentului alternativ.

Figure 92: formula de calcul a reactanţei capacitive

Reactanţă unui condensator de 100 µF:

Frecvenţa (Hertz) Reactance (Ohm)

60 26.5258
120 13.2629
2500 0.6366
De observat că relaţia dintre reactanţa capacitivă şi frecvenţă este exact opusă
faţă de cea a reactanţei inductive. Reactanţa capacitivă scade odată cu creşterea
frecvenţei curentului alternativ, şi invers. Bobinele se opun variaţiei curentului
prin producerea unor căderi de tensiune mai mari; condensatoarele se opun
variaţiei tensiunii prin trecerea unor curenţi mai mari prin aceştia.
Termenul 2πf poate fi înlocuit cu litera grecească Omega (ω), viteza unghiulară a
circuitului de curent alternativ. Asfel, ecuaţia X C = 1/(2πfC) devine XC = 1/(ωC),
unde ω se exprimă în radiani pe secundă.
Curentul alternativ într-un circuit pur capacitiv este egal cu raportul dintre
tensiune şi reactanţă capacitivă. Să luăm ca şi exemplu următorul circuit:
 Figure 93: circuit capacitiv simplu

Figure 94: calcularea curentului într-un circuit pur capacitiv

Totuşi, trebuie să ne reamintim faptul că tensiunea şi curentul nu sunt în fază în
acest caz, curentul fiind defazat cu +90o faţă de tensiune. Dacă reprezentăm
unghiul de fază al tensiunii şi al curentului sub formă matematică, putem calcula
unghiul de fază al opoziţiei reactive a condensatorului faţă de curent:

Figure 95: calcularea opoziţiei condensatorului faţă de curent într-un circuit pur

capacitiv
 Figure 96: circuit capacitiv simplu - diagrama fazorială
4.3 Circuite rezistiv-capacitive serie
Până acum am văzut doar ce se întâmplă într-un circuit pur rezistiv, respectiv pur inductiv. Acum
vom analiza cele două componente conectate împreună într-un circuit serie:

Figure 97: circuit electric rezistiv-capacitiv serie

Rezistorul va produce o rezistenţă de 5 Ω în circuit faţă de curentul alternativ,
indiferent de valoarea frecvenţei, iar condensatorul va produce o reactanţă de
26.5258 Ω faţă de curetul alternativ la o frecvenţă de 60 Hz. Deoarece rezistenţa
rezistorului este un număr real (5 Ω ∠ sau 5 + j0 ∠ Ω), iar reactanţa
condensatorului este un număr imaginar (26.5258 Ω ∠-90 o sau 0 - j26.5258 Ω),
efectul celor două componente luate împreună (combinate) va fi o opoziţie faţă
de curent egală cu suma complexă a celor două numere. Termenul folosit pentru
desemnarea acestei opoziţii faţă de curent se numeşte impedanţă, simbolizată
prin Z şi exprimată în Ohm, la fel ca rezistenţă şi reactanţa. În circuitul de sus,
impedanţă totală a circuitului este:
 Figure 98: formule
Relaţia dintre impedanţă, curent şi tensiune este similară rezistenţei din legea lui
Ohm:

Figure 99: legea lui Ohm în circuitele de curent alternativ

De fapt, această expresie este o formă a legii lui Ohm mult mai cuprinzătoarea
(mai generală) decât cea considerată în curent continuu (E=IR), la fel precum
impedanţă este o expresie mult mai cuprinzătoare a opoziţiei faţă de deplasarea
electronilor decât rezistenţa. Orice rezistenţă şi orice reactanţă, separate sau în
combinaţii serie/paralel, pot fi şi trebuie exprimate ca şi o singură impedanţă
într-un circuit de curent alternativ.
Pentru a calcula curentul din circuitul de mai sus, trebuie să luăm prima data o
referinţă a unghiului de fază pentru sursa de tensiune; în mod normal aceasta se
consideră zero.
 Figure 100: formule
Ca şi în cazul circuitului pur capacitiv, curentul este defazat înaintea tensiunii
(sursei), cu toate că de data aceasta diferenţa este de 79.325o, nu 90o.

Figure 101: defazajul dintre curent şi tensiune într-un circuit electric rezistiv-

capacitiv - formele de undă
Să folosim din nou metoda tabelului pentru analiza circuitului de mai sus.
Primul pas este introducerea tuturor cantităţilor cunoscute în tabel:

Figure 102: tabel
Într-un circuit serie, curentul total este acelaşi prin toate componentele
circuitului; prin urmare, valorile curentului din coloana „Total” pot fi trecute şi
în celelalte două coloane, a rezistorului şi a condensatorului:

Figure 103: tabel
Continuând analiza, putem aplica legea lui Ohm (E=IR) vertical, pentru
determniarea căderilor de tensiune pe rezistor şi condensator:

Figure 104: tabel
Observaţi faptul că tensiune şi curentul prin rezistor au acelaşi unghi de fază,
ceea ce înseamnă că E şi I sunt în fază în cazul rezistorului. Tensiunea la bornele
condensatorului are un unghi de fază de -10.675o, cu exact 90o mai puţin decât
 unghiul de fază al curentului din circuit. Acest lucru ne spune că tensiunea şi
curentul condensatorului sunt defazate cu exact 90 o între ele (în cazul
condensatorului!).
1. Indicaţia instrumentelor de măsură
Din nou, trebuie să insistăm pe faptul că valorile calculate ce corespund cu măsurătorile reale luate
de aparatele de măsură, sunt cele sub formă polară, nu rectangulară! De exemplu, dacă am construi
fizic acest circuit rezistiv-capacitiv (R-C) şi am măsura tensiunea la bornele rezistorului, voltmetrul
ar indica 1.8523 V, nu 343.11 mV (termenul real rectangular) şi nici 1.8203 V (termenul imaginar
rectangular). Instrumentele reale de măsură conectate la circuite reale indică lungimea vectorului
(magnitudinea). Notaţia rectangulară, deşi este mai uşor de folosit pentru operaţiile aritmetice de
adunare şi scădere, este o formă de notaţia mai abstractă decât forma polară pentru măsurătorile
reale. Dacă ar fi să folosim doar o singură notaţie, cea mai bună alegere ar fi cea polară, pentru că
este singura ce are legătură directă cu măsurătorile reale.
2. Diagrama impedanţei
Impedanţa (Z) unui circuit serie R-L poate fi calculată cunoscând rezistenţă (R) şi reactanţa
inductivă (XL). Din moment ce E=IR, E=IXL şi E=IZ, rezistenţa, reactanţa şi impedanţă sunt
proporţionale cu tensiunea. Prin urmare, diagrama fazorială a tensiunii poate fi înlocuită cu o
diagramă similară a impedanţei:

Figure 105: circuit electric rezitiv-capacitiv serie; diagrama fazorială a tensiunii

şi a impedanţei
3. Exemplu
Găsiţi impedanţă unui circuit serie format dintr-un rezistor de 40 Ω şi un condensator de 88.42 mF
la frecvenţa de 60 Hz. Răspuns: Z = 40 - j30 = 50∠36.87o.

4.4 Circuite rezistiv-capacitive paralel

Folosind aceleaşi valori, vom conecta rezistorul şi condensatorul în paralel, şi vom trece la analiza
acestuia folosind metoda tabelului:
 Figure 106: circuit electric rezistiv-capacitiv serie; diagrama fazorială
Întrucât sursa de tensiune are aceeiaşi frecvenţă ca şi în cazul circuitului serie,
iar rezistorul şi condensatorul au aceleaşi valori ale rezistenţei, respectiv
capacităţii, valorile impedanţelor trebuie să fie aceleaşi. Prin urmare, putem
începe completarea tabelului cu valorile cunoscute:

Figure 107: tabel
Fiind un circuit paralel, ştim faptul că tensiunea este aceeiaşi pe fiecare dintre
coponente, prin urmare, putem introduce tensiunea totală (10 V ∠ 0 o) pe toate
coloanele:

Figure 108: tabel
Acum putem aplica legea lui Ohm vertical (I=E/Z) pentru cele două coloane din
tabel, calculând curentul prin rezistor, respectiv condensator:
 Figure 109: tabel
Asemenea circuitelor de curent continuu, curentul total este suma curenţilor de
ramură (legea lui Kirchhoff pentru curent):

Figure 110: tabel
1. Formula de calcul a impedanţei totale
Impedanţa totală poate fi calculată folosind legea lui Ohm (Z=E/I), vertical, pe coloana „Total”.
După cum am mai văzut, impedanţa paralelă poate fi calculată folosind o formulă echivalentă cu
cea folosită pentru calcularea rezistenţei totale paralele. Trebuie amintit faptul că această regulă a
impedanţei paralele se aplică indiferent de tipul impedanţelor ce le avem în paralel. Cu alte cuvinte,
nu contează dacă avem circuite compuse exclusiv din rezistori paraleli, bobine paralele,
 condensatoare paralele sau orice alt tip de combinaţie între cele trei: sub forma impedanţei (Z), toţi
termenii sunt comuni şi pot fi aplicaţi uniform în aceeiaşi formulă:

Figure 111: formula de calcul a impedanţei paralele

Singurul dezavantaj al acestei ecuaţii este volumul mare de muncă necesar
pentru a efectua calculele matematice. Dar, indiferent de metoda ce o aplicăm
pentru calcularea imedanţei paralel din circuitul de mai sus (fie folosind legea lui
Ohm, fie formula echivalentă), rezultatul este identic:

Figure 112: tabel

5 Reactanta RLC

5.1 R, X şi Z - recapitulare
Înainte de a începe să explorăm efectele rezistorilor, bobinelor şi a condensatoarelor conectate
împreună în acelaşi circuit de curent alternativ, să recapitulăm mai întâi câteva noţiuni de bază.

1. Rezistenţa (R)
Rezistenţa este defapt frecarea întâmpinată de electroni, atunci când aceştia se află în mişcare. Toate
materialele conductoare posedă o anumită rezistenţă (excepţie făcând supraconductoarele!), în
special rezistorii. Atunci când curentul alternativ întâmpină o rezistenţă, căderea de tensiune
 produsă şi curentul prin aceasta sunt în fază. Simbolul matematic pentru rezistenţă este „R”, iar
unitatea de măsură este Ohm-ul (Ω).
2. Reactanţa (X)
Reactanţa este defapt inerţia întâmpinată de electroni, atunci când aceştia se află în mişcare. Este
prezentă peste tot unde există câmpuri electrice sau magnetice datorită tensiunii sau curentului
aplicat, dar în special în condensatoare şi bobine. Atunci când curentul alternativ întâmpină o
reactanţă, căderea de tensiune şi curentul prin aceasta sunt defazate cu 90o. Simbolul matematic
pentru reactanţă este „X”, iar unitatea de măsură este Ohm-ul (Ω).
3. Impedanţa (Z)
Impedanţa este o expresie completă a tuturor formelor de opoziţie întâmpinate de electroni, atunci
când aceştia se află în mişcare, şi include efectele rezistenţei cât şi a reactanţei. Este prezentă în
toate circuitele şi în toate componentele. Atunci când curentul alternativ întâmpină o impedanţă,
căderea de tensiune şi curentul prin aceasta sunt defazate cu un unghi între 0o şi 90o. Simbolul
matematic al impedanţei este „Z”, iar unitatea de măsură este Ohm-ul (Ω), sub formă complexă.
4. Componente ideale
Rezistorii perfecţi posedă doar rezistenţă, nu şi reactanţă. Bobinele şi condensatoarele perfecte
posedă doar reactanţă, nu şi rezistenţă. Toate componentele posedă impedanţă, şi, datorită acestei
proprietăţi universale a componentelor, este normal să exprimăm (traducem) valorile tuturor
componentelor (rezistenţă, inductanţă şi capacitate) sub un termen comul, cel al impedanţei, ca prim
pas în analiza oricărui circuit de curent alternativ:

Figure 113: rezistor, bobină şi condensator ideal

5. Unghiul de fază al impedanţei
Unghiul de fază al impedanţei pentru fiecare component este diferenţa de fază dintre căderea de
tensiune la bornele acelui component şi curentul prin el. În cazul unui rezistor perfect, căderea de
tensiune şi curentul sunt tot timpul în fază, prin urmare, unghiul de fază al impedanţei rezistorului
(impedanţa rezistivă) este 0o. Pentru o bobină perfectă, căderea de tensiune este tot timpul defazată
înaintea curentului cu 90o, prin urmare, unghiul de fază al impedanţei bobinei (impedanţa inductivă)
este +90o. Pentru un condensator perfect, căderea de tensiune este tot timpul defazată în urma
curentului cu 90o, prin urmare, unghiul de fază al impedanţei condensatorului (impedanţa
capacitivă) este -90o.
6. Legile lui Ohm şi Kirchhoff în curent alternativ
Impedanţele în curent alternativ se comportă analog rezistenţelor în curent continuu: se adună când
sunt conectate în serie şi se micşorează în paralel. Legea lui Ohm pentru circuitele de curent
alternativ, bazată pe impedanţă, nu pe rezistenţă, arată asfel:
 Figure 114: legea lui Ohm pentru circuitele de curent alternativ - impedanţă în
loc de rezistenţă
Legile lui Kirchhoff, precum şi toate metodele de analiză a reţelelor şi toate
teoremele valabile pentru curent continuu sunt valabile şi în curent alternativ,
atâta timp când valorile sunt exprimate sub formă complexă şi nu scalară. Cu
toate că această echivalenţă poate fi greu de aplicat aritmetic, conceptual, ea este
simplă şi elegantă. Singura diferenţă reală între circuitele de curent continuu şi
alternativ este cea legată de calcularea puterii. Doarece reactanţa nu disipă
putere precum o face rezistenţă, conceptul de putere în circuitele de curent
alternativ este radical diferit faţă de cele de curent alternativ.
5.2 Circuite RLC serie
Să considerăm următorul circuit RLC serie:

Figure 115: circuit electric RLC serie

Primul pas este determinarea reactanţelor pentru bobină şi condensator:
 Figure 116: formule
Următorul pas constă în exprimarea tuturor rezistenţelor şi reactanţelor într-o
formă matematică comună: impedanţa. Ţineţi minte că reactanţă inductivă (a
bobinei) se traduce printr-o impedanţă imaginară pozitivă(+90 o), iar reactanţă
capacitivă (a condensatorului) se traduce printr-i impedanţă imaginară negativă
(-90o). Rezistenţa, desigur, este considerată o impedanţă „reală” pură (unghi
polar de 0o:

Figure 117: formule

Figure 118: circuit electric RLC serie; impedanţele componentelor

După ce toate valorile opoziţiei faţă de curent au fost exprimate sub forma
comună a impedanţei, ca numere complexe, acestea pot fi manipulate la fel ca
rezistenţele în curent continuu. Putem scrie toate valorile cunoscute într-un
tabel, şi apoi să rezolvăm mai departe acest circuit:

Figure 119: tabel
Circuitul de mai sus fiind unul serie, ştim că impedanţa totală este egală cu suma
impedanţelor individuale:

Figure 120: formule
Introducând valoarea impedanţei totale în tabel, obţinem:

Figure 121: tabel
Putem acum să aplicăm legea lui Ohm (I=E/R), vertical, în coloana „Total”
pentru a găsi curentul total din circuit:
 Figure 122: tabel
Fiind un circuit serie, curentul trebuie să fie acelaşi prin toate componentele:

Figure 123: tabel
Putem aplica acum legea lui Ohm (E=IZ) fiecărui component în parte, pentru
determinarea căderilor de tensiune:
 Figure 124: tabel
Putem observa ceva aparent ciudat în acest caz: cu toate că tensiunea sursei de
alimentare este de doar 120 V, tensiunea la bornele condensatorului este de
137.46 V! De ce se întâmplă acest lucru? Răspunsul se află în interacţiunea
dintre reactanţele inductive şi capacitive. Exprimată ca şi impedanţă, putem
vedea că bobina se opune trecerii curentului într-un mod exact invers faţa de
condensator. Exprimată sub formă rectangulară, impedanţă bobinei posedă un
termen imaginar pozitiv, iar condensatorul un termen imaginar negativ. Când
aceste două impedanţe contrare sunt adunate (în serie), ele tind să se anuleze
reciproc! Cu toate că ele se adună, suma lor este defapt mai mică decât oricare
dintre impedanţe (inductive sau capacitive) considerate separat. Acest lucru este
analog sumei dintre un scalar pozitiv şi unul negativ.
Dacă impedanţa totală într-un circuit serie ce conţine atât elemente inductive cât
şi capacitive, pe lângă cele rezistive (RLC), este mai mică decât impedanţa
individuală a oricărui element luat separat, atunci curentul total din circuit
trebuie să fie mai mare decât curentul rezultat în cazul în care doar componeta
capacitivă sau inductivă ar fi introduse în circuit. Odată cu apariţia acestui
curent prin fiecare element, mai mare decât în mod normal, pot apărea căderi de
tensiune mai mari decât tensiunea sursei de alimentare, pe anumite elemente
din circuit!
5.3 Circuite RLC paralel
Putem folosi aceleaşi componente de la circuitul serie, dar conectate în paralel de această dată:
 Figure 125: circuit electric RLC paralel
Faptul că aceste componente sunt conectate în paralel şi nu în serie, nu are
absolut niciun efect asupra impedanţelor individuale. Atâta timp cât frecvenţa
sursei de tensiune este aceeiaşi, reactanţele inductive şi capacitive nu se vor
modifica deloc:

Figure 126: circuit electric RLC paralel - impedanţele componentelor

După ce am exprimat valorile tuturor componentelor ca şi impedanţe (Z), putem
începe analiza circuitului prin completarea tabelului, folosind regulile circuitelor
serie de data aceasta:

Figure 127: tabel
Ştiind că într-un circuit paralel, căderea de tensiune este aceeiaşi pe toate
componentele, putem trece valoarea tensiunii totale în fiecare coloană:
 Figure 128: tabel
Acum putem aplica legea lui Ohm (I=E/Z) vertical, pe fiecare coloană, pentru
determinarea curentului prin fiecare component:

Figure 129: tabel
Există două strategii pentru calcularea curentului şi a impedanţei totale. Prima
presupune calcularea impedanţei totale din impedanţele individuale conectate în
paralel folosind formula echivalentă (ZTotal = 1/(1/ZR + 1/ZL + 1/ZC), iar curentul
total ca raport dintre tensiunea sursei de alimentare şi impedanţa totală (I=E/Z).
Totuşi, rezolvarea ecuaţiei presupune un calcul dificil cu numere complexe. A
doua metodă de calcul presupune aflarea curentului total ca sumă a curenţilor de
ramură, iar apoi, folosind legea lui Ohm, putem determina impedanţa totală ca
raport dintre tensiunea sursei de alimentare şi curentul total (Z=E/I). Rezultatul
final trebuie să fie acelaşi în ambele cazuri.
 Figure 130: tabel
5.4 Circuite RLC serie-paralel
Să luăm ca şi exemplu următorul circuit serie-paralel:

Figure 131: circuit electric RLC serie-paralel

Primul pas este determinarea valorilor impedanţelor (Z) pentru toate
componentele, în funcţie de frecvenţa sursei de alimentare. Pentru a realiza acest
lucru, trebuie mai întâi să determinăm valorile reactanţelor (X) bobinelor şi
condensatoarelor iar apoi să exprimă reactanţele (X) şi rezistenţele (R) sub
formă de impedanţe (Z):
 Figure 132: tabel

Figure 133: tabel
Putem acum să completăm valorile iniţiale în tabel:

Figure 134: tabel
Întrucât avea de a face în acest caz cu un circuit serie-paralel combinat, nu
putem afla impedanţa totală dintr-un singur pas. Prima dată luăm L şi C 2 ca şi
combinaţie serie; impedanţa combinată va fi suma impedanţelor individuale.
Apoi, impendaţa rezultată o vom combina în paralel cu impedanţa rezistorului,
rezultatul fiind o nouă impedanţă. Şi, în sfârşi, impedanţa precedentă o
combinăm în serie cu impedanţa C1 şi ajungem la valoarea impedanţei totale a
circuitului considerat.
Pentru a putea reprezenta toţi aceşti paşi sub format tabelar, va trebui să mai
adăugam câteva coloane (folosim de fapt un al doilea tabel din motive de spaţiu),
fiecare coloană reprezentând combinaţia respectivă.

Figure 135: tabel
Calcului acestor impedanţe combinate necesită sume complexe pentru
combinaţiile serie şi utilizarea formulei echivalente pentru impedanţele paralel.
 Figure 136: tabel
Putem să renunţăm la coloana total din primul tabel, întrucât aceasta apare în
cel de al doilea tabel.
Acum că ştim impedanţa şi tensiunea totală, putem aplica legea lui Ohm,
vertical, pe coloana „Total” pentru calcularea curentului total:

Figure 137: tabel
În acest moment, putem căuta componente sau combinaţii de componente ce au
fie aceeiaşi cădere de tensiune sau acelaşi curent. Iar în acest caz, atât prin C 1 cât
şi prin combinaţia paralel R//(L–C2) trece acelaşi curent, întrucât ele sunt în
serie. Putem trece prin urmare aceste valori în ambele coloane:

Figure 138: tabel

Figure 139: tabel
Acum putem calcula căderile de tensiune pe C1 şi pe combinaţia serie-paralel R//
(L–C2 folosind legea lui Ohm (E=IZ), vertical:
 Figure 140: tabel

Figure 141: tabel
Din nou, putem căuta componente ce au aceeiaşi cădere de tensiune sau curent.
În acest caz, rezistorul (R) şi combinaţia serie a bobinei cu cel de al doilea
condensator (L–C) au aceeiaşi cădere de tensiune, pentru că cele două seturi de
impedanţe sunt conectate în paralel. Asfel, putem trece valorile tensiunii
calculate mai sus în coloanele R şi L–C2:
 Figure 142: tabel

Figure 143: tabel
Următorul pas este calcularea curentului prin rezistor şi prin combinaţia serie
L–C2. Tot ceea ce trebuie să facem este să aplicăm legea lui Ohm (I=E/Z),
vertical, în ambele coloane:
 Figure 144: tabel

Figure 145: tabel
Din moment ce L şi C2 sunt conectate în serie şi cunoaştem curentul prin
combinaţie serie a impedanţei, putem trece aceeleaşi valori şi în coloanele L şi
C2, folosind regula conform căreia în circuitele serie, curentul prin fiecare
component este acelaşi:
 Figure 146: tabel
Ultimul pas constă în aplicarea legii lui Ohm (E=IZ), vertical, pentru calcularea
căderilor de tensiune pentru cele două coloane rămase (L şi C 2):

Figure 147: tabel
5.5 Susceptanţa şi admitanţa
În studiul circuitelor electrice de curent continuu am întâlnit termenul de conductanţă; aceasta se
defineşte ca inversul rezistenţei. Matematic, aceasta reprezintă reciproca rezistenţei, 1/R, termen ce
în formula rezistenţei paralele este chiar conductanţa.

Pe când „rezistenţa” denotă cantitatea opoziţiei faţă de deplasarea electronilor,

„conductanţa” reprezintă uşurinţa de deplasare a electronilor. Unitatea de
măsură pentru conductanţă este Siemens, iar simbolul matematic, „G”.
Componentele reactive, precum bobinele şi condensatoarele, se opun trecerii
curentului (deplasării electronilor) în funcţie de timp şi nu într-un mod
constant, uniform, ca în cazul rezistorilor. Această opoziţie în funcţie de timp se
numeşte reactanţă, notată cu „X” şi măsurată de asemenea în Ohm.
La fel cum pentru rezistenţă există o mărime complementară, conductanţa, şi
pentru expresia reactanţei există o mărime complementară,
denumită susceptanţă. Matematic, susceptanţă este inversa (reciproca)
reactanţei, 1/X. Simbolul matematic este „B”, iar unitatea de măsură este tot
Siemens.
În aceeiaşi ordine de idei, există şi o mărime complementară pentru
impedanţă, admitanţă. Matematic, aceasta este inversa impedanţei, 1/Z.
Simbolul matematic este „Y”, iar unitatea de măsură este Siemens. La fel ca şi
impedanţa, admitanţa este o cantitate complexă, nu scalară.
Chiar dacă în calculele uzuale nu vom întâlni prea des aceşti termeni, este bine
de ştiut că aceştia există.

6 Rezonanta

6.1 Pendulul electric
Condensatoarele stochează energie sub formă de câmp electric, iar această energie stocată se
manifestă electric sub formă de potenţial: tensiune statică. Bobinele stochează energie sub formă de
câmp magnetic, iar această energie stocată se manifestă electric sub formă cinetică: curent. Ambele
elemente sunt însă feţele opuse ale aceleiaşi monede; ambele sunt elemente reactive ce stochează şi
eliberează energie în două moduri complementare. Când aceste două tipuri de componente reactive
sunt conectate împreună, rezultatul modului lor complementar de stocare a energiei este unul
neobişnuit.

Dacă unul dintre cele două componente, fie condensatorul, fie bobina, este
iniţial încărcat, cele două componente vor schimba energie între ele, de la unul la
altul, creând propria lor tensiune şi curent alternativ. Dacă presupunem că
ambele componente sunt supuse unei tensiuni aplicate brusc (de la o baterie, de
exemplu), condensatorul se va încărca foarte repede, iar bobina se va opune
variaţiei curentului; prin urmare condensatorul va fi încărcat, iar bobina
descărcată:
 Figure 148: pendul electric - încărcarea circuitului; condansator încărcat la
tensiunea de vârf, bobina descărcată, curent zero
Condensatorul va începe să-şi descarce energia înmagazinată pe bobină, prin
urmare, tensiunea va descreşte. Între timp, bobina va conduce curent electric şi
va înmagazina energie sub formă de câmp magnetic; rezultatul este creşterea
curentului în circuit:

Figure 149: pendul electric - descărcarea condensatorului, tensiunea descreşte;

încărcarea bobine, curentul creşte
Bobina va continua să se încarce şi să menţină curgerea electronilor în circuit
până când condensatorul va fi complet descărcat (tensiune zero la bornele sale):

Figure 150: pendul electric - condensator complet descărcat, tensiune zero;

bobină complet încărcată, curent maxim
Bobina va menţine curentul chiar şi fără existenţa unei tensiuni aplicate la
bornele sale; de fapt, va genera o tensiune (precum o baterie) pentru menţinerea
direcţiei curentului. Condensatorul, fiind elementul ce primeşte acest curent, va
începe să acumuleze o sarcină de polaritate inversă faţă de polaritatea sa iniţială:
 Figure 151: pendul electric - încărcarea condensatorului, creşterea tensiunii;
descărcarea bobine, descreşterea curentului
Atunci când curentul prin bobină se epuizează iar energia înmagazinată ajunge
la zero, tensiunea condensatorului va fi maximă, şi de polaritate opusă tensiunii
iniţiale:

Figure 152: pendul electric - condensator încărcat complet, tensiune maximă;

bobină descărcată complet, curent zero
Am ajuns acum la o situaţie foarte similară celei iniţiale: condensatorul este
complet încărcat iar curentul prin circuit este zero (bobină descărcată).
Condensatorul va începe (din nou) să se descarce prin/pe bobină, ducând la
creşterea curentului (în direcţie opusă faţă de cazul iniţial) şi descreşterea
tensiunii pe măsură ce energia înmagazinată de condensator tinde spre zero:
 Figure 153: pendul electric - condensatorul se descarcă, tensiunea descreşte;
bobina se încarcă, curentul creşte
Într-un final, condensatorul se va descărca complet (zero volţi), iar bobina va
deveni încărcată complet (curent maxim):

Figure 154: pendul electric - condensator complet descărcat, tensiune zero;

bobină complet încărcată, curent maxim
Bobina, încercând să menţină direcţia curentului, se va comporta din nou
precum o sursă, generând tensiune electrică precum o baterie pentru menţinerea
acestuia. În acest fel, condensatorul va începe să se încarce din nou, iar
amplitudinea curentului din circuit va descreşte din nou:

Figure 155: pendul electric - încărcarea condensatorului, creşterea tensiunii;

descărcarea bobinei, descreşterea curentului
Până la urmă condensatorul se va încărca complet (din nou) pe măsură ce
energia bobinei se apropie de zero. Tensiunea se va afla din nou la valoarea
maximă pozitivă, iar curentul la zero. Acest ultim pas duce la completarea unei
perioade pe parcursul cărei cele două componente au schimbat între ele aceeiaşi
energie electrică:
 Figure 156: pendul electric - condensator încărcat complet, tensiune maximă;
bobină descărcată complet, curent zero
Această oscilaţie a energie de la un component la altul va continua cu o
amplitudine a semnalelor din ce în ce mai mică, descreştere datorată pierderilor
de putere cauzate de rezistenţele parazite din circuit, până când întregul proces
se opreşte cu totul. În mare, acest comportament este asemănător
comportamentului pendulului: pe măsură ce masa pendului oscilează înainte şi
înapoi, există o transformare continuă între energia cinetică (mişcare) şi energia
potenţială (înălţime), asemănător circuitului format din bobină şi condensator.
În punctul în care înălţimea pendulului este maximă, masa acestuia se opreşte
pentru o scurtă perioadă de timp, urmată de schimbarea direcţiei sale de
mişcare. În acest punct, energia potenţială (înălţime) este maximă iar energia
cinetică (mişcare) este zero. Pe măsură ce masa oscilează înapoi, trece rapid
printr-un punct în care coarda este direcţionată perpendicular pe direcţia
pământului. În acest punct, energia potenţială (înălţime) este zero iar energia
cinetică (mişcare) este la valoarea sa maximă. Precum un circuit, oscilaţia
înainte şi înapoi a pendului va continua cu o amplitudine a oscilaţiilor din ce în
ce mai mică, descreştera datorată frecării cu aerul (rezistenţă) ce disipă energie.
Tot precum în cazul circuitului de mai sus, poziţia şi viteza pendulului trasate pe
un grafic (timp-amplitudine) trasează două unde sinusoidale defazate între ele
cu 90o.
 Figure 157: principiul pendulului fizic şi formele de undă descrise de acesta
În fizică, această oscilaţie sinusoidală naturală este cunoscută sub numele
de mişcare armonică simplă. Aceleaşi principii stau însă şi la baza circuitelor
formate din condensator şi bobină, de genul celui văzut mai sus. O proprietate
interesantă al oricărui tip de pendul, este că perdioada sa depinde de lungimea
braţului şi nu de greutatea masei de la capătul acesteia. De aceea pendulul va
continua să oscileze la aceeiaşi frecvenţă pe măsură ce amplitudinea oscilaţiilor
scade. Rata oscilaţiilor este independentă de cantitatea de energie stocată în
pendul.
Acelaşi lucru este valabil şi pentru circuitul bobină/condensator. Rata oscilaţiilor
este stric dependentă de mărimea condensatorului şi a bobinei, şi nu de
cantitatea de tensiune (sau curent) disponibilă în circuit. Proprietatea sa de a
menţine o singură frecvenţă, naturală, indiferent de valoarea energiei stocate,
este de o mare importanţă în realizarea circuitelor electric.
Totuşi, această tendinţă de oscilaţie, sau rezonanţă, la o anumită frecvenţă, nu
este limitată doar la circuitele concepute special în acest scop. De fapt, aproape
orice circuit de curent alternativ ce conţine o combinaţie de capacităţi şi
inductivităţi (circuit „LC”) tinde să manifeste efecte neobişnuite atunci când
frecvenţa sursei de alimentare în curent alternativ se apropie de frecvenţa
naturală. Acest lucru este valabil indiferent de scopul pentru care circuitul a fost
creat.
Dacă frecvenţa sursei de alimentare a circuitului este exact frecvenţă naturală de
oscilaţie a combinaţiei LC, spunem că circuitul se află într-o stare de rezonanţă.
Efectele neobişnuite vor atinge un maxim în această condiţie de rezonanţă. Din
acest motiv, trebuie să calculăm din timp frecvenţa de rezonanţă pentru diferite
combinaţii de L şi C, şi să ţinem cont de efectele acesteia asupra circuitului.
6.2 Rezonanţa paralel
Putem ajunge la o stare de rezonanţă într-un circuit oscilator (LC), dacă reactanţele condensatorului
şi a bobinei sunt egale între ele. Deoarece reactanţa inductivă creşte odată cu creşterea frecvenţei,
iar reactanţa capacitivă scade cu creşterea frecvenţei, există doar o singură frecvenţă unde cele două
reactanţe vor fi egale.

Figure 158: circuit electric paralel simplu rezonant (LC); circuit oscilator

În circuitul de mai sus, avem un condensator de 10 µF şi o bobină de 100 mH.
Din moment ce cunoaştem ecuaţiile pentru determinarea reactanţelor, oricare ar
fi valoarea frecvenţei, iar ceea ce ne interesează este punctul în care cele două
reactanţe sunt egale între ele, putem rezolva ecuaţia formată din egalitatea celor
două reactanţa pentru a afla frecvenţa de rezonanţă (naturală):
 Figure 159: formule
Aceasta este formula prin care putem afla frecvenţa de rezonanţă a unui circuit
oscilator, atunci când cunoaştem valorile inductanţei (L) şi a capacităţii (C).
După introducerea valorilor L şi C în formula de mai sus, ajungel la frecvenţă de
rezonanţă de 159.155 Hz.
Ceea ce se întâmplă la rezonanţă este interesant. Fiindcă reactanţa inductivă este
egală cu cea capacitivă, impedanţa totală creşte spre infinit, ceea ce înseamnă că
circuitul oscilator nu „consumă” deloc curent de la sursa de tensiune! Putem
calcula impedanţele individuale ale condensatorului de 10 µF şi a bobinei de 100
mH, ca mai apoi să aplicăm formula impedanţei paralele pentru a demonstra
matematic ceea ce am spus mai sus:

Figure 160: formule
Prin urmare, ambele impedanţe sunt egale, 100 Ω. Putem acum să folosm
formula impedanţei paralel:

Figure 161: formule
Desigur, nu putem face raportul unui număr cu zero pentru a ajunge la un
rezultat care să aibă sens, dar putem spune că rezultatul tinde spre infinit pe
măsură ce valorile celor două impedanţe paralele se apropie una de cealaltă.
Practic, acest lucru înseamnă că impedanţa totală a circuitului oscilator la
rezonanţă este infinită (se comportă precum un circuit deschis).
Grafic, amplitudinea curentului din circuit în funcţie de frecvenţa sursei de
alimentare arată asfel:

Figure 162: graficul curent-frecvenţă pentru un circuit oscilator la frecvenţa de

rezonanţă
Punctul de pe grafic unde curentul este zero, coincide cu frecvenţa de rezonanţă
calculată mai sus, 159.155 Hz.
6.3 Rezonanţa serie
Un efect similar rezonanţie parale are loc şi în circuitele inductiv/capacitive serie. Atunci când este
atinsă o stare de rezonanţă (reactanţa capacitivă este egală cu cea inductivă), cele două impedanţe se
anulează reciproc iar impedanţa totală scade la zero!
 Figure 163: circuit rezonant serie (LC)

Figure 164: formule
Fiindcă impedanţa serie totală este 0 Ω la frecvenţa de rezonanţă de 159.155 Hz,
se va produce un scurt circuit la bornele sursei de curent alternativ la rezonanţă.
Graficul curentului în funcţie de frecvenţă arată asfel:

Figure 165: graficul frecvenţă curent pentru un circuit rezonant serie

Putem observa de pe grafic, că la frecvenţa de rezonanţă de 159.155
(aproximativ), valoarea curentului prin circuit este maximă, ceea ce sugerează
un scurt-circuit. Formula frecvenţei de rezonanţă calculată anterior este valabilă
atât pentru circuitele LC paralel cât şi pentru cele serie:

Figure 166: formula de calcul a frecvenţei de rezonanţă pentru circuitele LC serie

şi paralel
Atenţie, datorită curenţilor mari ce se pot dezvoltă într-un circuit LC serie la
rezonantă, este posibilă apariţia unor căderi de tensiune periculoase pe
condensator şi bobină, întrucât fiecare component are o impedanţă suficient de
mare. Dacă alimentăm acest circuit cu doar 1 V, căderile de tensiune pe cele două
componente pot atinge valori impresionante de aproximativ 70 V ! Prin urmare,
fiţi foarte atenţi atunci când experimentaţi cu asfel de circuite!
6.4 Aplicaţii ale rezonanţei
Până acum, fenomenul rezonanţei pare doar o curiozitate nefolositoare, sau chiar dăunătoare,mai
ales în cazul scurt-circuitării sursei de tensiune alternativă în circuitul serie. Totuşi, rezonanţa este o
proprietate valoroasă a circuitelor de curent alternativ, fiind folosită într-o varietate de aplicaţii.

Una dintre aplicaţiile rezonanţei constă în atingerea unei frecvenţe stabile în

circuitele folosite pentru producerea semnalelor alternative. De obicei este
folosit un circuit paralel în acest scop, condensatorul şi bobina fiind conectate
împreună, schimbând energie între ele, alternativ. La fel cum pendulul poate fi
folosit pentru stabilizarea frecvenţei oscilaţiilor ceasurilor, un circuit oscilator
(paralel) poate fi folosit pentru stabilizarea frecvenţei electrice a unui
circuit oscilator de curent alternativ. După cum am mai spus, frecvenţa impusă
de circuitul oscilator depinde doar de valorile L şi C, şi nu de amplitudinea
tensiunii sau a curentului din circuit.

Figure 167: circuit oscilator LC în curent alternativ

O altă aplicaţie a rezonanţei este în circuitele în care efectele impedanţelor
mărite sau micşorate, la o anumită frecvenţă, sunt de dorit. Un circuit rezonant
 poate fi folosit pentru „blocarea” (impedanţă mare) unei anumite frecvenţe sau a
unui domeniu de frecvenţe; circuitul se comportă în acest caz precum un „filtru”,
pentru selectarea anumitor frecvenţe în defavoarea altora. Aceste circuite sunt
de fapt denumite filtre, iar studiul lor constituie o întreagă disciplină.
În principiu, acesta este şi modul de funcţionare al unui aparat de radiorecepţie,
ce selectează o anumită frecvenţă (post radio) din seria frecvenţelor variate
recepţionate de antenă.
6.5 Rezonanţa serie-paralel. Antirezonanţa
În circuitele reactive simple fără rezistenţă (sau rezistenţă foarte mică), efectele impedanţelor la
frecvenţa de rezonanţă vor fi cele prezise de ecuaţia acesteia. Într-un circuit LC serie, aceasta
înseamnă impedanţă infinită. În circuitele LC serie, înseamnă impedanţă zero (la rezonanţă).

Figure 168: formula de calcul a frecvenţei de rezonanţă între bobină şi

condensator
Totuşi, dacă începem să introducem rezistenţă în circuitele LC, această formulă
de calcul pentru rezonanţă nu mai este utilizabilă. Vom luat câteva circuite LC ca
şi exemplu, folosind aceleaşi valori pentru capacitate şi inductanţă ca şi înainte:
10 µF şi 100 mH. Frecvenţa de rezonanţă, potrivit formulei, ar trebui să fie
159.155 Hz, dar să vedem ce se întâmplă atunci când introducem un rezistor în
circuit:
1. Circuit LC paralel; rezistor în serie cu bobina
 Figure 169: circuit LC paralel; rezistor serie cu bobina

Figure 170: circuit LC paralel; rezistor serie cu bobina; graficul variaţiei

curentului cu frecvenţa
Rezistorul conectat în paralel cu bobina produce un curent minim, ce nu este
zero, la frecvenţa de 136.8 Hz, şi nu la 159.2 Hz, valoarea calculată.
2. Circuit LC paralel; condensatorul în serie cu rezistorul
 Figure 171: circuit LC paralel; rezistor serie cu condensatorul

Figure 172: circuit LC paralel; rezistor serie cu condensatorul; graficul variaţiei

curentului cu frecvenţa
Curentul minim în acest caz este la frecvenţa de 180 Hz, nu la 159.2.
3. Circuit LC serie; rezistor paralel cu bobina
Întorcându-ne la circuitul LC serie, vom conecta o rezistenţă în paralel cu bobina. În circuitul de
mai jos, rezistorul R1 de 1 Ω este conectat în serie cu bobina şi condensatorul pentru limitarea
curentului total prin circuit la rezonanţă. Rezistorul „extra” pe care îl introducem în circuit pentru
influenţarea frecvenţei de rezonanţă este rezistorul R2 de 100 Ω:

Figure 173: circuit LC serie; rezistor paralel cu bobina

Figure 174: circuit LC serie; rezistor paralel cu bobina; graficul variaţiei

curentului cu frecvenţa
Circuitul rezonant serie (LC) cu un rezistor conectat în paralel cu bobina,
prezintă un curent maxim la o frecvenţă de 180 Hz, faţă de 159.2.
4. Circuit LC serie; rezistor paralel cu condensatorul

Figure 175: circuit LC serie; rezistor paralel cu condensatorul

1.
Figure 176: circuit LC serie; rezistor paralel cu condensatorul; graficul variaţiei curentului cu
frecvenţa
 Şi în acest caz, curentul maxim prin circuit nu se mai produce la frecvenţa de
159.2 Hz, ci la 136.8 Hz.
2. Antirezonanţa
Tendinţa rezistenţei de modificare a punctului în care impedanţa atinge maximul sau minimul într-
un circuit LC, poartă numel de antirezonanţă.
Din nou, efectele de mai sus ilustrează natura complementară a
condensatoarelor şi a bobinelor: rezistenţa serie cu unul dintre ele crează un
efect de antirezonanţă echivalent cu rezistenţa paralel cu celălalt. Dacă ne uităm
şi mai atent la graficele de mai sus, putem observa că frecvenţele de rezonanţă
sunt modificate cu aceeiaşi valoare, iar forma graficelor complementare sunt în
oglindă!
Nu este foarte greu să adăugăm o rezistenţă într-un circuit LC, dar, deşi
confecţionarea condensatorilor cu rezistenţe neglijabile, este posibilă, bobinele
suferă la acest capitol; rezistenţele lor sunt mari datorită lungimilor
conductorilor folosiţi la confecţionarea acestora. Mai mult decât atât, rezistenţa
conductorilor tinde să crească odată cu creşterea frecvenţei de funcţionare,
datorită efectului pelicular, efect ce se manifestă prin excluderea deplasării
curentului alternativ prin centrul conductorului, reducând prin urmare
secţiunea transversală a firului şi mărind asfel rezistenţa sa. Asfel, bobinele nu
doar că au rezistenţă, dar au o rezistenţă variabilă, dependentă de frecvenţă.
Pe lângă asta, bobinele se mai confruntă şi cu pierderi, datorită miezurilor de fier
folosite, efect cunoscut sub numele de curenţi turbionari.
3. Circuit RLC serie
O excepţie de la regula conform cărei o rezistenţă adiţională într-un circuit LC modifică valoarea
rezistenţei de rezonanţă, este circuitul RLC serie. Atâta timp cât toate componentele sunt conectate
în serie, frecvenţa de rezonanţă nu va fi afectată de rezistenţa în plus introdusă în circuit. Graficul
variaţiei curentului în funcţie de frecvenţă este prezentat mai jos:
 Figure 177: circuit RLC serie; frecvenţa de rezonanţă nu este afectată de
introducerea unei rezistenţe în serie

Figure 178: circuit RLC serie; graficul variaţiei curentului cu frecvenţa

Valoarea curentului maxim este din nou atinsă pentru frecvenţa de 159.2 Hz!
4. Aplicaţiile antirezonanţei
Este bine de ştiu că antirezonanţa are un efect de amortizare (atenuare) a oscilaţiilor circuitelor pur
LC, precum cele paralel. La începutul acestui capitol am observat cum un condensator şî o bobină
conectate direct împreună se comportă precum un pendul, schimbând tensiune şi curent între ele
precum un pendul schimbă energia potenţială cu cea cinetică, alternatov. Într-un circuit oscilator
perfect (rezistenţă zero), această oscilaţie poate continua la infinit, la fel ca în cazul unui pendul fără
frecări, ce ar putea oscila la infinit la frecvenţa sa de rezonanţă. Dar aceste dispozitive fără frecare
sunt foarte greu de găsit în realitate, şi la fel este şi cazul circuitelor oscilatoare. Pierderea de
energie prin rezistenţă (sau alte tipuri de pierdere) într-un circuit LC va duce la atenuarea
amplitudinii oscilaţiilor până acestea se „sting”. Dacă într-un circuit oscilator, există suficiente
pierderi de energie, acesta nu va rezona deloc.
Efectul de antirezonanţă este mai mult decât o simplă curiozitate: poate fi
extrem de utilă la eliminarea oscilaţiilor nedorite din circuitele ce conţin
inductanţe sau capacităţi parazite, precum este cazul majorităţii circuitelor. Să
luăm ca şi exemplu următorul circuit, al cărei constantă de timp este L/R:

Figure 179: circuit electric cu constanta de timp L/R

Idea acestui circuit este simplă: încărcarea bobinei atunci când întrerupătorul
este închis. Rata (viteza) de încărcare a bobine depinde de raportul L/R,
cunoscut sub numele de constante de timp al circuitului, măsurată în secunde.
Totuşi, dacă ar fi să construim fizic un asfel de circuit, am descoperi oscilaţii
neaşteptate a tensiunii la bornele bobine atunci când întrerupătorul este închis.
De ce se întâmplă acest lucru? Nu există niciun condensator în circuit, prin
urmare, cum putem avea oscilaţie rezonantă folosind doar o bobină, un rezistor
şi o baterie?
Figure 180: circuit electric cu constanta de timp L/R; forma reală şi forma ideală
a undei L/R
Toate bobinele prezintă o anumită capacitate parazită datorită modului de
realizare a înfăşurărilor. De asemenea, conductorii folosiţi pentru realizarea
circuitului, prezintă şi ei o anumită capacitate parazită. Cu toate că proiectarea
„curată” a circuitelor electrice elimină mare parte dintre aceste capacităţi
parazite, aceasta nu poate fi niciodată eliminată integral. Dacă acest lucru
cauzează probleme de rezonanţă (oscilaţii nedorite), un mod de combatere al
acestui efect este prin adăugarea rezistenţelor. Dacă un rezistor, R, este suficient
de mare, acesta va duce la o situaţie de antirezonanţă, disipând suficientă
energie pentru anularea, sau diminuarea efectelor oscilaţiei datorate combinaţiei
dintre inductanţă şi capacităţile parazite.
Este interesant de menţionat faptul că, principiul utilizării rezistenţei pentru
eliminarea efectelor nedorite ale rezonanţei este des folosit în conceperea
sistemlor mecanice, unde orice obiect aflat în mişcare reprezintă un potenţial
rezonator. O aplicaţie extrem de des întâlnită este folosirea amortizoarelor la
automobile. Fără amortizoare, automobilele ar vibra necontrolat la frecvenţa de
rezonanţă, atunci când ar întâlni o denivelare în asfalt, de exemplu. Rolul
amortizorului este de a introduce un efect antirezonant puterni prin disiparea
energiei pe cale hidraulică, în acelaşi fel în care un rezistor disipă energie pe cale
electrică.

7 Frecvente combinate

7.1 Introducere
Circuitele studiate până în acest moment au fost alimentate integral într-o singură frecvenţă
sinusoidală. În multe aplicaţii însă, frecvenţa unică este mai degraba excepţia decât regula. De
 multe ori întâlnim circuite unde frecvenţa tensiunii de alimentare este compusă din mai multe
frecvenţe individuale luate împreună. Pe lângă asta, formele de undă ale tensiunii pot avea şi alte
forme, nu doar sinusoidale, caz în care ele intră in categoria formelor de undă ne-sinusoidale.

Întâlnim de asemenea cazuri în care semnalul de curent continuu este combinat

cu cel de curent alternativ: forma de undă este suprapusă peste un semnal de
curent continuu. Rezultatul unei asfel de combinaţii este un semnal variabil în
intensitate (amplitudine) dar nu şi în polaritate, sau polaritatea sa variază
asimetric. Indiferent de caz, atunci când avem mai multe frecvenţe în acelaşi
circuit, analiza acestuia este mult mai complexă decât ceea ce am văzut până
acum.
1. Cuplajele inductive şi capacitive accidentale
Unele situaţii de semnale de curent sau tensiune cu frecvenţe multiple sunt create accidental, fiind
rezultatul conexiunilor accidentale dintre circuite, denumite cuplaje, cauzate de capacităţile sau
inductanţele parazite dintre conductorii acelor circuite. Un exemplu clasic de cuplaj este întâlnit des
în industrie, unde o reţea de curent continuu este plasată în apropierea unei reţele de curent
alternativ. Prezenţă tensiunilor înalte şi a curenţilor alternativi pot duce la modificarea
comportamentului reţelei de curent cotinuu. Capacitatea parazită formată între izolaţiile celor două
reţele poate induce tensiune (faţă de împământare) de la cea de curent alternativ la cea de curent
continuu, iar inductanţele parazite formate între cele două lungimi ale conductorilor pot duce la
situaţia în care curenţii primei reţele să inducă tensiune pe cale electromagnetică în conductorii celei
de a doua reţele. Rezultatul este o combinaţie de semnale de curent continuu şi alternativ.
Următoarea schemă prezintă modul în care sursa de zgomot de curent alternativ se poate cupla la
circuitul de curent alternativ prin inductanţa (Mp) şi capacitatea parazită (Cp):
 Figure 181: cuplaj inductiv şi cuplaj capacitiv între un circuit de curent continuu
şi unul de curent alternativ
2. Folosirea cablurilor răsucite şi ecranate
Atunci când tensiunile alternative parazite se mixează cu semnalele de curent continuu, rezultatele
sunt de obicei nedorite. Din acest motiv, reţeaua de alimentare cu energie electrică (curent
alternativ, puteri mari) trebuie să fie neapărat separată de reţelele de semnal (curent continuu, puteri
mici), iar semnalele transmise prin intermediul cablurilor răsucite (twisted) formate din doi
conductori, şi nu doar printr-un singur fir şi conexiunea acestuia la împământare:

Figure 182: cuplaj inductiv şi cuplaj capacitiv între un circuit de curent continuu

şi unul de curent alternativ; folosirea cablurilor răsucite şi ecranate pentru
reducerea efectelor cuplajelor
Ecranajul cablului - o folie metalică înfăşurată în jurul celor doi conductori
izolaţi - este conectat la împământare, şi izolează ambii conductori faţă de
cuplajul electrostatic (capacitiv), blocând orice câmp electric exterior. Răsucirea
celor doi conductori, unul lângă celălalt, anulează orice cuplaj electromagnetic
(inductanţă mutuală), întrucât orice tensiune parazită indusă va fi aproximativ
egală în amplitudine dar defazată cu 180 o (opoziţie de fază) în ambii conductori,
cele două semnale anulându-se practic între ele, rezultând o diferenţă de
potenţial aproape nulă.
Cuplajul poate să apară şi între două seturi de conductori de curent alternativ,
caz în care ambele semnale vor purta o combinaţie de frecvenţe:
 Figure 183: cuplaj inductiv şi cuplaj capacitiv între două circuite de curent
alternativ
3. Alte moduri de generare a frecvenţelor multiple
Cuplajul este doar unul dintre exemplele de combinare a frecvenţelor, fiind accidental şi de nedorit.
În alte cazuri însă, semnalele cu frecvenţe multiple sunt rezultatul proiectării voite a circuitului sau
reprezintă o calitate intrinsecă a semnalului analizat. Cel mai uşor mod de producere a semnalelor
cu frecvenţe multipe este conectarea surselor de tensiune de frecvenţe diferite în serie:

Figure 184: modul de generare a semnalelor cu frecvenţe multiple

În unele cazuri, frecvenţa mixată a semnalului este produsă de o singură sursă de
tensiune. Un exemplu este microfonul, un traductor ce transformă presiunea
aerului datorată frecvenţelor audio într-o tensiune a cărei formă de undă
corespunde acestor frecvenţe ne-sinusoidale. Foarte puţine sunete naturale sunt
formate dintr-o vibraţie sinusoidală pură, ci, majoritatea sunt compuse dintr-o
serie de vibraţii la frecvenţe şi amplitudini diferite combinate într-un singur
semnal final.
4. Sunetele muzicale
Acordurile muzicale sunt produse printr-un amestec de frecvenţe cu frecvenţă de bază, fiecare
dintre acestea fiind un multiplu al frecvenţei fundamentale. Chiar şi o simplă notă de pian este
compusă dintr-o frecvenţă predominantă amestecată cu alte frecvenţe (armonici, fiecare dintre
acestea fiind un multiplu al primei (fundamentala). Pentru ilustrare, putem considera următorul
tabel, în care frecvenţa fundamentală este de 1.000 Hz (cifră luată la întâmplare):
Frecvenţa (Hz) Termen
1000 armonica 1, sau fundamentala
2000 armonica a 2-a
3000 armonica a 3-a
4000 armonica a 4-a
5000 armonica a 5-a
6000 armonica a 6-a
7000 armonica a 7-a
Unele instrumente muzicale nu pot produce anumite tipuri de frecvenţe
armonice. De exemplu, un „instrument” realizat dintr-un tub deschis la un capăţ
şi închis la celălalt (precum o sticlă) nu va putea produce armonice pare. Un asfel
de instrument, construit asfel încât să producă o frecvenţă fundamentală de
1.000 Hz, va produce şi armonici de 3.000, 5.000, 7.000, etc. Hz, dar nu va
putea produce 2.000, 4.000, 6.000, etc. Hz.
O formă de undă pur sinusoidală (frecvenţă unică, „curată”), neavând nicio
armonică, sună „sec” urechii umane. Majoritatea instrumentelor muzicale nu
sunt capabile să producă sunete atât de „simple”.
7.2 Forme de undă dreptunghiulare
Este cunoscut faptul că orice semnal periodic (ce se repetă în timp) ne-sinusoidal poate fi
reprezentat ca şi combinaţie de semnale continue, sinusoidale şi/sau cosinusoidale (semnal
sinusoidal defazat cu 90 de grade) de frecvenţe şi amplitudini variate. Acest lucru este perfect
valabil indiferent cât de „ciudat” sau „contorsionat” ar părea semnalul analizat. Atâta timp cât este
periodic, se poate reduce la tipul de combinaţii prezentate mai sus. Într-un caz particular, formele de
undă dreptunghiulare sunt echivalente din punct de vedere matematic cu suma unui semnal
sinusoidal fundamental, de o anumită frecvenţă, plus o serie infinită de multiplii impari ai frecvenţei
fundamentale cu amplitudini descrescătoare.

Acest adevăr, perfect demonstrabil, al formelor de undă pare greu de crezut.

Totuşi, dacă o formă de undă dreptunghiulară este de fapt o serie infinită de
armonici sinusoidal adunate împreună, ar trebui să putem demonstra acest
lucru însumând câteva armonici sinusoidale şi obţinuând o aproximare a
semnalului dreptunghiular. Vom încerca să facem acest lucru în continuare.
Circuitul considerat constă în cinci surse de tensiune, de amplitidini şi frecvenţe
diferite, conectate în serie. Armonicele considerate sunt: cea fundamentală
(prima) la o frecvenţă de 50 Hz, armonica a 3-a (3*50 = 150 Hz), a 5-a, a 7-a şi a
9-a (9*50 = 450 Hz). Amplitudinile semnalelor nu sunt nici ele aleatoare, ci,
constau din fracţia 4/π înmulţită cu fracţiile 1 (4/π*1 = 4/π V), 1/3, 1/5, 1/7 şi
1/9 (4/π*1/9 =4/9π V) , în funţie de armonica corespunzătoare.
Primul grafic reprezintă tocmai frecvenţa fundamentală, la 50 Hz şi amplitudine
de 4/π, adică aproximativ 1.27 V:

Figure 185: graficul formei de undă sinusoidale fundamentale, la 50 Hz

În următorul grafic, vom vedea ce se întâmplă cu acest semnal sinusoidal pur
atunci când îl combinăm cu armonica a 3-a (150 Hz). Din acest moment, nu mai
seamană cu un semnal sinusoidal pur (semnalul combinat este cel cu roşu):
 Figure 186: graficul formei de undă sinusoidale fundamentale, la 50 Hz plus
armonica a 3-a
Panta formei de undă la intersecţia cu axa orizontală a timpului este mult mai
mare acum, semn că forma de undă iniţială se apropie de cea dreptunghiulară.
Să adăugăm în continuare şi armonica a 5-a pe grafic:
 Figure 187: graficul formei de undă sinusoidale fundamentale, la 50 Hz, plus
armonicele a 3-a şi a 5-a
Armonica a 5-a (250 Hz) este reprezentată pe graficul de mai sus cu albastru, iar
efectele combinate a celor două armonici cu fundamentale sunt reprezentate cu
roşu.
Putem observa cum vârful formei de undă s-a aplatizat faţă de situaţia iniţială,
iar panta a crescut şi mai mult faţă de cazul precedent. Adăugăm pe rând şi
armonicele a 7-a, respectiv a 9-a:

Figure 188: graficul formei de undă sinusoidale fundamentale, la 50 Hz, plus

armonicele a 3-a, a 5-a şi a 7-a
 Figure 189: graficul formei de undă sinusoidale fundamentale, la 50 Hz, plus
armonicele a 3-a, a 5-a, a 7-a şi a 9-a
Rezultatul însumării celor 5 armonici, cu amplitidinile de rigoare, reprezintă o
aproximare destul de bună a unui semnal dreptunghiular. Scopul acestui
exemplu a fost ilustrarea modului de construire a unui semnal dreptunghiular
folosind semnale sinusoidale multiple la frecvenţe diferite pentru a demonstra
faptul că un semnal pur dreptunghiular este într-adevăr echivalent cu o serie de
semnale sinusoidale. Atunci când aplică un semnal dreptunghular într-un circuit
ce conţine elemente reactive (condensatoare şi/sau bobine), acele componente
se comportă ca şi cum am fi aplicat mai multe tensiune de frecvenţe diferite în
acelaşi timp, ceea ce de fapt am şi făcut.
Faptul că semnalele ne-sinusoidale perioadice sunt echivalente cu o serie de
semnale de curent cotinuu, sinusoidale şi/sau cosinusoidale este o consecinţă
intrinsecă a modului de „funcţionare” al semnalelor: o proprietate fundamentală
a tuturor formelor de undă, indiferent că sunt electrice sau mecanice. Procesul
matematic de reducere a acestor forme de undă ne-sinusoildale ca sumă a
componentelor sale la frecvenţe şi amplitudini diferite, poartă numele
de analiză Fourier, fiind un proces destul de complicat. Analziza Fourier este în
schimb uşor de făcut folosind un calculator şi un algoritm numit transformata
Fourier, ceea ce vom încerca să facem în continuare.
Să luăm din nou exemplul semnalului dreptunghiular, simetric, cu amplitudinea
de 1 V:
 Figure 190: semnal dreptunghiular simetric

Figure 191: analiza spectrală a formei de undă dreptunghiulare

În graficul de mai sus, formele de undă sunt împărţite în funcţie de frecvenţele
lor sinusoidale, până la armonica a 9-a. Amplitudinile armonicilor pare sunt
aproximativ zero, iar a celor impare descresc de la 1 la 9 (prima este cea mai
mare, ultima cea mai mică).
Un dispozitiv construit special pentru afişarea - nu şi controlul - amplitudinii
fiecărei frecvenţe a unui semnal format din mai multe frecvenţe, se
numeşte analizor spectral, iar procesul de analiză a unui semnal în acest mod,
poartă numele de analiză spectrală
Deşi poate părea ciudat, orice formă de undă periodică ne-sinusoidală este de
fapt echivalentă cu suma unei serii de unde sinusoidale de frecvenţe şi
amplitudini diferite. Formele dreptunghiulare sunt doar un singur caz, dar nu
unicul.
7.3 Analiza spectrală
Analiza Fourier computerizată, în special sub forma algoritmului FFT (Fast Fourier Transform),
este un instrument excelent pentru înţelegerea formelor de undă şi a componentelor spectrale ale
acestora.

Pentru început, luăm o formă de undă sinusoidală (aproape perfectă) la

frecvenţa de 523.25 Hz, semnal produs cu ajutorul unei claviaturi electronice.
Graficul formei de undă este de mai jos este luat de pe afişajul unui osciloscop şi
prezintă amplitudinea tensiunii (axa verticală) cu timpul (axa orizontală):

Figure 192: formă de undă sinusoidală afişată pe osciloscop; variaţia

amplitudine-timp
Dacă observăm cu atenţie unde sinusoidală putem vedea că există anumite
imperfecţii ale formei acestia. Din păcate, acesta este rezultatul echipamentului
folosit pentru analiza undei. Asfel de caracteristici datorate echipamentelor de
testare sunt cunoscute sub denumirea tehnică de artefacte: fenomene a cărei
existenţă se datorează aparatelor de măsură folosite pentru derularea
experimentului.
Dacă urmărim această tensiune alternativă pe un analizor spectral, rezultatul
este puţin diferit, dar semnalul analizat este exact acelaşi:
 Figure 193: analiza spectrală a formei de undă sinusoidale
După cum se poate vedea, orizontala este marcată şi reprezintă „Frecvenţa”,
adică domeniul măsurătorii. Vârful curbei reprezintă frecvenţa dominantă,
considerată mai sus (523.25 Hz), iar înălţimea acestuia este amplitudinea
semnalului pentrua această frecvenţă.
Dacă vom combina mai multe note muzicale pe aceeiaşi claviatură electronică şi
măsurăm rezultatul, din nou cu un osciloscop, putem vedea foarte uşor faptul că
semnalul creşte în complexitate. Semnalul final este de fapt o combinaţie de
semnale sinusoidale de frecvenţe şi amplitudini diferite:

Figure 194: formă de undă ne-sinusoidală afişată pe osciloscop; variaţia

amplitudine-timp
Analiza spectrală este mult mai uşor de analizat, întrucât fiecărei note
(sinusoidale) îi corespune pe grafic un vârf, în funcţie de frecvenţa sa:
 Figure 195: analiza spectrală a unei forme de undă ne-sinusoidale
Să luăm în continuare alte forme de undă muzicale, şi să le analizăm grafic:

Figure 196: formă de undă ne-sinusoidală afişată pe osciloscop; variaţia

amplitudine-timp

Figure 197: analiza spectrală a unei forme de undă ne-sinusoidale

Primul vârf îl reprezintă fundamentala, iar celelalte vârfuri (2-6) sunt
armonicele formei de undă ne-sinusoidale considerate mai sus.
Un alt exemplu:

Figure 198: formă de undă ne-sinusoidală afişată pe osciloscop; variaţia

amplitudine-timp
 Figure 199: analiza spectrală a unei forme de undă ne-sinusoidale
Să luăm din nou o formă de undă dreptunghiulară:

Figure 200: formă de undă dreptunghiulară afişată pe osciloscop; variaţia

amplitudine-timp

Figure 201: analiza spectrală a unui semnal dreptunghiular

Conform analizei spectrale, această formă de undă nu conţine armonici pare,
doar impare. Cu toate că afişajul osciloscopului nu permite vizualizarea
frecvenţelor peste armonica a 6-a, armonicile impare continuă la infinit, cu o
amplitudine din ce în ce mai mică.
Să considerăm şi un semnal triunghiular:
 Figure 202: formă de undă triunghiulară afişată pe osciloscop; variaţia
amplitudine-timp

Figure 203: analiza spectrală a unui semnal triunghiular

În acest caz, nu există practic armonici pare: singurele armonici sunt cele pare.
Deşi putem vedea vârfuri mici pentru armonicele 2, 4 şi 6, acestea se datorează
imperfecţiunilor formei de undă triunghiulare. O formă de undă triunghiulară
perfectă, nu produce armonici pare, la fel ca în cazul formei de undă
dreptunghiulare. Este evident însă că cele spectrul celor două nu este identic:
amplitudinile armonicelor respective nu sunt identice.
Să analizăm şi semnalul dinte de fierăstrău:

Figure 204: formă de undă dinte de fierăstrău afişată pe osciloscop; variaţia

amplitudine-timp
 Figure 205: analiza spectrală a unui semnal dinte de fierăstrău
1. Diferenţa dintre armonicile pare şi impare
Distincţia dintre o formă de undă ce conţine armonici pare şi o formă de undă ce nu conţine aceste
armonici se poate observa grafic, înaintea realizării analizei spectrale. Diferenţa constă
în simetria faţă de axa orizontală a undei. O formă de undă simetrică faţă de axa orizontală nu va
prezenta armonici pare:

Figure 206: forme de undă ce nu conţin armonici pare (dreptunghiulară,

triunghiulară şi pur sinusoidală) - simetrice faţă de axa orizontală
Formele de undă de mai sus, fiind toate simetrice faţă de orizontală, conţin doar
armonici impare (forma de undă pur sinusoidală conţine doar armonica de
gradul întâi, fundamentala).
Cele care nu sunt simetrice faţă de orzontală, conţin însă şi armonici pare:

Figure 207: forme de undă asimetrice faţă de orizonatală - conţine forme de

undă pare
Trebuie înţeles faptul că simetria se referă exclusiv la axa orizontală a undei, şi
nu neapărat la axa orizontală a timpului. Să luăm de exemplu aceleaşi forme de
undă, dar însumate cu o componentă de curent continuu, asfel încât graficul lor
este deplasat în sus, sau în jos, faţă de axa timpului (în cazul precedent,
componenta de curent continuu era zero, asfel încât cele două axe orizontale
conincideau). Analiza armonică a acestor forme de undă nu va fi diferită faţă de
cele de mai sus, singura diferenţă fiind componenta de curent continuu, care
însă nu afectează în niciun fel conţinutul armonicilor (frecvenţa ei este zero):

Figure 208: forme de undă ce nu conţin armonici pare (dreptunghiulară,

triunghiulară şi pur sinusoidală plus o componentă de curent continuu) -
simetrice faţă de axa lor orizontală
Acelaşi lucru este valabil şi pentru formele de undă nesimetrice faţă de
orizontală, conţinutul armonic al acestor forme de undă nu va fi afectat de
introducerea componentei de curent continuu:

Figure 209: forme de undă asimetrice faţă de orizonatală - conţine forme de

undă pare
7.4 Efecte asupra circuitelor
Principiul conform căruia formele de undă periodice ne-sinusoidale sunt compuse dintr-o serie de
unde sinusoidale de frecvenţe şi amplitudini diferite, este o proprietate generală a formelor de undă
şi are o importanţă practică în studiul circuitelor de curent alternativ. Acest lucru înseamnă că de
fiecare dată când întâlnim o formă de undă ne-sinusoidală, comportamentul circuitului va fi acelaşi
ca şi în cazul în care am introduce deodată, în circuit, tensiuni de frecvenţe diferite.

Când un circuit de curent alternativ este alimentat de la o sursă de tensiune ce

conţine o combinaţie de forme de undă de frecvenţe diferite, componentele
acelui circuit vor răspunde diferit fiecărei frecvenţe în parte. Orice component
reactiv din circuit, precum condensatorul şi bobina, va avea simultan o
impedanţa unică şi diferită faţă de fiecare frecvenţă prezentă în circuit. Din
fericire, analiza unui asfel de circuit este destul de uşor de realizat apelând
la teorema superpoziţiei, considerând sursa de alimentare cu frecvenţe multiple
ca un set de surse cu frecvenţe unice conectate în serie; analiza circuitului se face
considerând fiecare „sursă” în pare, însumând la final rezultatele pentru a
determina efectul total asupra circuitului:
Figure 210: circuit electric alimentat printr-o combinaţie de frecvenţe de 60 Hz,
respectiv 90 Hz
Primul pas constă în analiza circuitului alimentat doar cu sursa de tensiune de
60 Hz:

Figure 211: circuit electric alimentat printr-o combinaţie de frecvenţe de 60 Hz,

respectiv 90 Hz - analiza circuitului doar cu sursa de tensiune de 60 Hz

Figure 212: tabel
Apoi analizăm circuitul considerând doar efectele sursei de tensiune de 90 Hz:

Figure 213: circuit electric alimentat printr-o combinaţie de frecvenţe de 60 Hz,

respectiv 90 Hz - analiza circuitului doar cu sursa de tensiune de 90 Hz
 Figure 214: tabel
Folosind teorema superpoziţiei (suma efectelor celor două surse de tensiune)
pentru căderile de tensiune pe rezistor (R) şi condensator (C), obţinem:

Figure 215: tabel
Pentru că cele două tensiuni se află la frecvenţe diferite, nu putem obţine un
rezultat final cu o singură valoare a tensiunii, precum putem aduna două
tensiuni de amplitudini şi faze diferite dar de aceeiaşi frecvenţă. Cu ajutorul
numerelor complexe, putem reprezenta amplitudinea şi faza formelor de undă,
dar nu şi frecvenţa.
Ceea ce putem concluziona după aplicarea teoremei superpoziţiei, este că, pe
condensator, căderea de tensiune va fi mai mare pentru componenta de 60 Hz
faţă de componenta de 90 Hz. În cazul bobinei, este exact invers. Acest lucru este
important de realizat, având în vedere faptul că tensiunile celor două surse de
alimentare sunt, de fapt, egale. Este important de luat în considerare acest
răspuns nesimetric al componentelor circuitului (cap. următor?!).

8 Filtre

8.1 Ce este un filtru

În unele cazuri este necesară folosirea unor circuite capabile să filtreze selectiv o anumită frecvenţă,
sau un domeniu de frecvenţe, dintr-un circuit ce conţine o combinaţie de frecvenţe (cap. prec.). Un
circuit construit special pentru realizarea acestei selecţii a frecvenţelor poartă numele de circuit de
filtrare, sau mai simplu, filtru. O aplicaţie populară pentru circuitele de filtrare este în cazul
sistemelor audio, unde este necesar ca anumite domenii de frecvenţe să fie amplificate sau înlăturate
pentru obţinerea unui sunet de cea mai înaltă calitate şi eficienţă. Un exemplu este folosirea
egalizatorului, ce permite selectarea de către utilizator a domeniilor frecvenţelor şi amplitudinile
 acestora în funcţie de preferinţele acestuia sau de acustica încăperii. Crossover-ele sunt folosite de
asemenea pentru blocarea „accesului” anumitor frecvenţe la difuzoare. Un tweeter (difuzor de
frecvenţă înaltă) este ineficient atunci când este folosit la reproducerea semnalelor de frecvenţe
joase, asfel că este nevoie de conectarea unui crossover între tweeter şi terminalele de ieşire a
sistemului audio pentru blocarea semnalelor de frecvenţă joasă; singurele semnale care trec de acest
punct sunt doar semnalele de frecvenţă înaltă. Acest lucru duce la creşterea eficienţei sistelor audio,
şi prin urmare la o performanţă crescută. Atât egalizatorul cât şi crossover-ul sunt exemple de filtre,
concepute special pentru filtrarea anumitor frecvenţe nedorite.

O altă aplicaţie practică a circuitelor de filtrare constă în prelucrarea tensiunilor

ne-sinusoidale în circuitele de putere. Unele componente electronice sunt
sensibile în prezentă armonicilor surselor de alimentare, prin urmare, este
nevoie de prelucrarea acestor forme de undă pentru funcţionarea normală a
dispozitivelor electronice. Dacă o tensiune sinusoidală distorsionată se comportă
precum o serie de armonici însumate cu frecvenţa fundamentalei, atunci ar
trebui să fie posibilă construirea unui circuit de filtrare care să permită doar
trecerea fundamentalei, blocând toate celelalte armonici.
În cele ce urmează, vom studia câteva circuite de filtrare elementare, folosind
reprezentarea prin diagrame Bode (variaţia amplitudinii faţă de frecvenţă)
pentru diferitele filtre considerate. Totuşi, aceste circuite pot fi analizate luând
fiecare frecvenţă împarte şi aplicând teorema superpoziţiei, precum în cazul
precedent.
8.2 Filtrul trece-jos
Prin definiţie, filtrul trece-jos permite trecerea (impedanţă mică) semnalelor de frecvenţă joasă şi
blochează trecerea (impedanţă mare) celor de frecvenţă înaltă.

1. Filtrul trece-jos inductiv

Există două tipuri de circuite capabile să îndeplinească aceste condiţii, şi multe versiuni din fiecare:
filtrul trece-jos inductiv şi filtrul trece-jos capacitiv:

Figure 216: filtru trece-jos inductiv

În această configuraţie, impedanţa bobinei creşte odată cu creşterea frecvenţei,
iar această impedanţă în serie cu rezistenţa de sarcină (bec, motor electric,
 ventilator, etc.) face ca semnalele de frecvenţă înaltă să nu ajungă la aceasta
(blocarea/filtrarea lor). Grafic, comportamentul filtrului, atunci când este supus
unei forme de undă multi-frecvenţă, arată asfel:

Figure 217: diagrama Bode pentru filtrul trece-jos inductiv

2. Filtrul trece-jos capacitiv
Să considerăm şi filtrul trece-jos capacitiv:

Figure 218: filtru trece-jos capacitiv

Impedanţa condensatorului scade odată cu scăderea frecvenţei. Acestă
impedanţă mică, conectată în paralel cu rezistenţa de sarcină, duce la scurt-
circuitarea celei din urmă la semnalele de frecvenţă înaltă, iar mare parte din
căderea de tensiune se va regăsi pentru rezistorul serie R 1.
 Figure 219: diagrama Bode pentru filtrul trece-jos capacitiv
3. Comparaţie între filtrele trece-jos inductive şi capacitive
Filtrul trece-jos inductiv este cât se poate de simplu, constând doar dintr-un singur comonent,
bobina. Versiunea capacitivă a aceluiaşi filtru nu este nici ea mai complicată, constând dintr-un
rezisotr şi un condensator. Totuşi, filtrele capacitive, chiar dacă sunt puţin mai complexe, sunt cele
mai folosite dintre cele două, deoarece condensatoarele sunt în general elemente reactive mai
„pure” decât bobinele, prin urmare, comportamentul acestora este mult mai previzibil. Prin pur se
înţelege faptul că rezistenţa condensatoarelor este mult mai mică decât cea a bobinelor, fiind asfel
aproape 100% reactive. Bobinele, pe de altă parte, prezintă efecte disipative importante (rezistive),
atât în lungimea firelor utilizate cât şi prin pierderile magnetice din miezul magnetic.
Condensatoarele sunt mult mai puţin supuse efectelor de „cuplaj” cu alte componente şi sunt mult
mai ieftine decât bobinele.
Totuşi, filtrul trece-jos inductiv este adeseori preferat în cazul redresării
tensiunii de curent alternativ în curent continuu pentru eliminarea vârfurilor
create în această situaţie, rezultând o componentă continuă pură. Principalul
motiv al alegerii constă în necesitatea unei rezistenţe mici a filtrului pentru
ieşirea unei asfel de surse de alimentare. Un filtru capacitiv necesită
introducerea unei rezistenţe suplimentare în serie cu sursa, pe când unul
inductiv nu. Dacă în circuitul de curent continuu considerat, adăugarea unei
rezistenţe suplimentare nu este de dorit, atunci filtrul trece-jos inductiv este cea
mai bună alegere pentru filtrarea formei de undă. Pe de altă parte, dacă
priorităţile principale sunt un volum şi o greutate scăzută, atunci filtrul capacitiv
este cea mai bună alegere.
4. Frecvenţa de tăiere
Toate filtrele trece-jos au o anumită proprietate, şi anume, frecvenţa de tăiere, şi reprezintă
frecvenţa peste care tensiunea de ieşire a circuitului scade sub 70.7% din valoarea tensiunii de
intrare. Această valoare de 70.7% nu este arbitrară, chiar dacă pare aşa la prima vedere.
Într-un circuit simplu trece-jos capacitiv sau inductiv, frecvenţa de tăiere
reprezintă frecvenţa la care reactanţă capacitivă (în ohmi) este egală cu
 rezistenţă (în ohmi). Într-un circuit trece-jos capacitiv simplu (un rezistor, un
condensator), frecvenţa de tăiere este dată de următoarea formulă:

Figure 220: formula frecvenţei de tăiere pentru un filtru trece-jos capacitiv

Realizând calculele, ajungem la valoarea frecvenţei de tăiere, 45.473 Hz. Întrucât
formula de mai sus nu ia în considerare şi rezistenţa de sarcină din circuit,
refacem graficul de mai sus, eliminând sarcina din circuit:

Figure 221: diagrama Bode pentru filtrul trece-jos capacitiv

Este important de ţinut minte că răspunsul filtrului depinde de valorile
componentelor acestuia precum şi de impedanţa sarcinii. Dacă ecuaţia frecvenţei
de tăiere nu ia în considerare şi această impedanţă, sarcina nu este luată în
considerare, iar valorile reale ale frecvenţei de tăiere vor fi diferite de valoarea
calculată.
5. Folosirea filtrului trece-jos capacitiv pentru eliminarea zgomotului
O aplicaţie frecvenţă a filtrului trece-jos capacitiv este în cadrul circuitelor ce prezintă componente
sau secţiuni susceptibile zgomotului electric. Un exemplu este suprapunerea zgomotului de curent
alternativ peste liniile electrice de curent continuu folosite pentru alimentearea circuitelor sensibile
prin capacitatea şi inductanţa mutuală parazită (Cp şi Mp:
 Figure 222: zgomotul inductiv şi capacitiv introdus de un circuit de curent
alternativ într-un circuit de curent continuu sensibil
Aparatul de măsură din stânga măsoară o tensiune de alimentare în curent
cotinuu „curată”. După realizarea cuplajului cu circuitul de curent alternativ,
prin inductanţa mutuală şi capacitatea parazită, tensiunea măsurată la bornele
sarcinii prezintă un amestec de curent continuu şi curent alternativ, componenta
alternativă fiind cea nedorită. În mod normale ne-am aştepta ca E sarcină să fie
identică cu Esursă datorită datorită faptului că nu există întreruperi ale
conductorilor de la sursă la sarcină, iar cele două seturi de câte două puncte ar
trebui să fie comune din punct de vedere electric. Totuşi, amplitudinea
zgomotului poate varia în diferite puncte ale sistemului de curent continuu.
Scopul nostru este de a preveni asfel de zgomote în circuitul de curent continuu,
iar pentru aceasta este suficientă conectarea unui filtru trece-jos la ieşirea
circuitului, înainte de sarcină, pentru blocarea oricăror semnale de cuplaj
nedorite. Sub forma cea mai simplă, acest filtru nu este nimic mai mult decât un
condensator conectat direct la bornele sarcinii, acesta prezentând o impedanţă
foarte mică faţă de orice zgomot de curent alternativ. Un asfel de condensator
poartă numele de condensator de decuplare.
 Figure 223: zgomotul inductiv şi capacitiv introdus de un circuit de curent
alternativ într-un circuit de curent continuu sensibil; folosirea condensatorului
de decuplare
Capacitatea unui condensator de decuplare este în mod normal în jurul valorii de
0.1 µF, sau peste, fiind capacitatea minimă necesară pentru producerea unei
impedanţe suficient de mari pentru scurt-circuitarea oricărui zgomot.
8.3 Filtrul trece-sus
Filtrul trece-sus este exact opusul filtrului trece-jos, după cum sugerează şi numele: permite trecerea
semnalelor de frecvenţă înaltă şi blochează trecerea semnalelor de frecvenţă joasă. Modul de
conectare al elementelor reactive în circuit este exact opus faţă de filtrele trece-jos.

1. Filtrul trece-sus capacitiv

 Figure 224: filtru trece-sus capacitiv
Impedanţa condensatorului din circuitul de mai sus creşte odată cu descreşterea
frecvenţei. Această impedanţă în serie cu sarcina tinde să blocheaze semnalele de
frecvenţă joasă ce ar putea ajunge pe sarcină.

Figure 225: diagrama Bode a filtrului capacitiv trece-sus

După cum se poate vedea în diagrama Bode, răspunsul filtrului capacitiv trece-
sus creşte cu creşterea frecvenţei.
2. Filtrul trece-sus inductiv
 Figure 226: filtru trece-sus inductiv
Impedanţa bobine scade odată cu scăderea frecvenţei. Aceasta impedanţă mică
conectată în paralel cu sarcina, tinde să scurt-circuiteze semnalele de frecvenţă
joasă, asfel că acestea nu mai ajung la sarcină. Prin urmare, mare parte a căderii
de tensiune se va regăsi pe rezistorul R1.

Figure 227: diagrama Bode a filtrului trece-sus inductiv

După cum se poate vedea în diagrama Bode, răspunsul filtrului inductiv trece-
sus creşte cu creşterea frecvenţei.
3. Comparaţie între filtrele trece-sus inductive şi capacitive
De data aceasta, schema filtrului capacitiv trece-sus este mai simplă decât cea inductivă, necesitând
doar un singur component în plus, un condensator. Din nou, puritatea reactivă a condensatoarelor
faţă de bobine face ca filtrele capacitive să fie cel mai des folosite.
4. Frecvenţa de taiere
La fel ca în cazul filtrelor trece-jos, şi filtrele trece-sus au o frecvenţă de tăiere specifică. Peste
valoarea aceste frecvenţă, tensiunea de ieşire este mai mare de 70.7% din valoarea tensiunii de
intrare. Formula de calcul a frecvenţei de tăiere este aceeiaşi ca şi în cazul filtrelor trece-jos:
 Figure 228: formula de calcul a frecvenţei de tăiere a filtrelor trece-sus
Rezistenţa din formulă, în cazul circuitului capacitiv trece-sus, este chiar
rezistenţa de sarcină:
5. Filtrarea unui sistem audio
Să considerăm un sistem audio, ca şi exemplu. Un condensator conectat în serie cu tweeter-ul
(înaltele) are rolul de filtru trece-sus, impunând circuitului de ieşire o impedanţă mare frecvenţelor
joase (bas), prevenind asfel risipa de putere pe un difuzor ce este ineficient în reproducerea acestor
sunete. Asemnănător, bobina conectată în serie cu woofer-ul (bas) are rolul de filtru trece-jos,
permiţând doar trecerea acelor sunete pe care difuzorul le şi poate reproduce cu succes. În acest
circuit simplu, difuzorul pentru frecvenţele medii este supus întregului spectru de frecvenţe produs
de aparatul stereo. Câteodată se folosesc sisteme de filtrare mult mai elaborate, dar ideea generală
este aceasta. În acest exemplu este prezentat doar un singur canal (stânga sau dreapta). Un sistem
real ar conţine 6 difuzoare: 2 joase, 2 medii şi 2 înalte.

Figure 229: folosirea filtrelor trece-jos şi trece sus la ieşirea unui sistem audio
Pentru a mări şi mai mult performanţele acestui sistem, am putea construi un
circuit de filtrare capabil să permită trecerea frecvenţelor ce se află între joase şi
înalte spre difuzorul de medii, asfel încât să nu existe putere disipată (de
frecvenţă înaltă sau joasă) pe un difuzor ce reproduce acest tip de sunete
ineficient. Ceea ce vrem de fapt să realizăm, este un filtru trece bandă.
8.4 Filtrul trece-bandă
 Există aplicaţii în care este nevoie de filtrarea unei anumite benzi de frecvenţe din totalul
frecvenţelor prezente în semnal. Circuitele de filtrarea realizate pentru îndeplinirea acestui obiectiv
pot dintr-un filtru trece-jos şi unul trece-sus, conectate împreună. Rezultatul este un filtru
denumit trece-bandă. Diagrama prin care pot fi combinate cele două tipuri de filtre, arată în felul
următor:

trece-jos şi trece-sus pentru formarea filtrului trece-

bandă 

Rezultatul acestei combinaţii serie dintre cele două filtre este un circuit ce va
permite trecerea acelor frecvenţe ce se regăsesc între cele două limite, nici mai
mari, nici mai mici.
1. Filtrul trece-bandă capacitiv
Folosind componente reale, circuitul electric al filtrului trece-bandă asfel conceput, arată asfel:

Figure 230: circuitul electric al filtrului trece-bandă compus dintr-un filtru trece-

jos capacitiv şi un filtru trece-sus capacitiv conectate în serie
Să vedem şi răspunsul în frecvenţă (diagrama Bode) a filtrului capacitiv trece-
bandă:
 Figure 231: răspunsul în frecvenţă (diagrama Bode) al filtrului trece-bandă
compus dintr-un filtru trece-jos capacitiv şi un filtru trece-sus capacitiv
conectate în serie
2. Filtrul trece-bandă inductiv
Filtrele trece-bandă pot fi construite folosind elemente inductive, dar, după cum am mai menţionat,
filtrele capacitive sunt preferate în locul celor inductive datorită „purităţii” reactive a
condensatoarelor. Circuitul electric al filtrului inductiv arată asfel:

Figure 232: circuitul electric al filtrului trece-bandă inductiv

Faptul că filtrul trece-sus se află poziţionat înainte filtrului trece-jos, nu are nicio
importanţă din punct de vedere al funcţionalităţii filtrului.
3. Limitele unui asfel de filtru
Deşi idea combinării celor două filtre, trece-jos şi trece-sus, într-unul singur, pentru a realiza un
filtru trece-bandă, este bună, aceasta posedă şi unele dezavantaje. Deoarece acest tip de filtru
funcţionează utlizând proprietatea fiecărui filtru în parte de a bloca frecvenţele nedorite, construirea
unui asfel de filtru, asfel încât să nu blochează în anumită măsură şi frecvenţele din banda dorită,
este de obicei dificilă. Atât filtrul trece-jos cât şi filtrul trece-sus vor bloca toate semnalele într-o
 anumită măsură, iar efectul lor combinat se traduce printr-o amplitudine redusă a semnalului chiar şi
în domeniul frecvenţelor dorite (de trecere). Putem obseerva acest lucru din diagrama de mai sus,
unde tensiunea sarcinii nu depăşeste valoarea de 0.6 V, deşi tensiunea sursei este de 1 V. Această
atenuare a semnalului de ieşire devine şi mai pronunţată în cazul în care filtrul are un scop mult mai
restrictiv (pantă mai mare a undei, banda de trecere a frecvenţelor mai îngustă).

8.5 Filtrul stop-bandă
Filtrul stop-bandă permite trecerea tuturor frecvenţelor ce se află peste sau sub un anumit
domeniu/bandă de frecvenţe determinat de elementele sale coponente. Şi acest tip de filtru poate fi
realizat prin conectarea unui filtru trece-jos cu un filtru trece-sus, doar că de data aceasta conectarea
se realizează în paralel, nu în serie cum era cazul filtrului trece-bandă. Mai jos este prezentată
diagrama bloc a filtrului:

Figure 233: diagrama bloc al filtrului stop-bandă format din conectarea în

paralel a unui filtru trece-jos cu un filtru trece-sus
1. Filtrul stop-bandă capacitiv
Folosind componente reale, circuitul stop-bandă capacitiv arată în felul următor:

Figure 234: circuitul electric al filtrului stop-bandă în configuraţie T, format din

conectarea în paralel a unui filtru trece-jos cu un filtru trece-sus
Filtrul trece-jos este compus din R1, R2 şi C1 în configuraţie „T”, iar filtrul trece-
sus este compus din C2, C3 şi R3 de asemenea în configuraţie „T”. Împreună, cele
două filtre formează filtrul stop-bandă cunoscut sub numele de „dublu T”;
 răspunsul acestui filtru este foarte precis atunci când sunt respectate
următoarele proporţii în alegerea elementelor constituente:
R1 = R2 = 2(R3)
C2 = C3 = (0.5)C1
Utilizând aceste raţii, frecvenţa maximă de trecere poate fi calculată asfel:

Figure 235: formula matematică de calcul pentru frecvenţa de trecere a unui

filtru stop-bandă în dublu T
Putem vedea şi răspunsul în frecvenţă foarte bun al acestui filtru, folosind
proprţiile de mai sus, în diagrama (Bode) de mai jos:

Figure 236: răspunsul în frecvenţă al filtrului stop-bandă în configuraţie T

8.6 Filtre rezonante
Filtrele considerate până în acest moment au fost compuse exclusiv din condensatoare sau bobine,
dar nu ambele tipuri de componente în acelaşi timp. Ştim că circuitele ce folosesc combinaţii de L şi
C tind să rezoneze, iar această proprietate poate fi exploatată în construcţia filtrelor trece-bandă şi
stop-bandă.

Circuitele LC serie prezintă o impedanţă minimă la rezonanţă, iar circuitele LC

paralel impedanţă maximă la frecvenţa de rezonanţă. Există prin urmare două
strategii de bază pentru construcţie filtrelor trece- respectiv stop-bandă.
1. Filtrul trece-bandă rezonant
Pentru acest tip de filtru, există două strategii: circuit LC serie sau LC paralel.
1. Filtrul trece-bandă în configuraţie LC serie
 Figure 237: filtrul trece-bandă rezonant în configuraţie LC serie
Circuitul LC serie permite trecerea semnalului la frecvenţa de rezonanţa
(impedanţă mică - scurt-circuit), şi blochează toate celelalte frecvenţe
(impedanţă mare - circuit deschis), asfel că acestea nu ajung la sarcină, după
cum se poate vedea în diagramă.

Figure 238: răspunsul în frecvenţa a filtrului trece-bandă rezonant în

configuraţie LC serie; diagrama Bode
Putem observa că în cazul acestui tip de filtru, nu există practic nicio atenuare a
semnalului în banda de trecere, asfel că tensiunea de ieşire pe rezistenţa de
sarcină este aceeiaşi cu tensiunea de alimentare a sursei; acesta nu este şi cazul
filtrelor construite exclusiv din condensatoare sau bobine. De asemenea, din
moment ce principiul de funcţionare al filtrului se bazează pe principiul
rezonanţei LC serie, frecvenţa de rezonanţă nefiind prin urmare afectată de
valoarea rezistenţei prezentă în circuit, valoarea rezistenţei de sarcină nu va
influenţa în niciun fel frecvenţa de trecere. Totuşi, diferite valori ale rezistenţei
 de sarcină vor duce la modificarea pantei diagramei Bode („selectivitatea”
filtrului).
2. Filtrul trece-bandă în configuraţie LC paralel

Figure 239: filtrul trece-bandă rezonant în configuraţie LC paralel

Circuitul LC paralel permite trecerea semnalului la frecvenţa de rezonanţa
(impedanţă mare - circuit deschis) spre sarcină, şi blochează toate celelalte
frecvenţe (impedanţă mică - scurt-sicircuit), căderea de tensiune regăsindu-se în
marea ei parte pe R1, asfel că acestea nu ajung la sarcină, după cum se poate
vedea în diagramă.

Figure 240: răspunsul în frecvenţa a filtrului trece-bandă rezonant în

configuraţie LC paralel; diagrama Bode
Acest tip de filtru rezonant, asemenea filtrelor trece-sus şi trece-jos, nu va putea
transmite întreaga tensiune de la sursă spre sarcină datorită rezistorului
conectat în serie ce va prelua tot timpul o parte din căderea de tensiune totală
existentă în circuit.
Putem menţiona că acest tip de filtru trece-bandă rezonant este folosit pe scară
largă în radiourile analogice, pentru selectarea unei anumite frecvenţe din cele
 recepţionate de antenă. Practic, se foloseşte un disc selector pentru alegerea
postului de radio, disc ce modifică capacitatea unui condensator variabil dintr-
un circuit LC paralel.
2. Filtrul stop-bandă rezonant
Din nou, avem două strategii la dispoziţie, circuitul LC serie sau LC paralel.
1. Filtrul stop-bandă rezonant în configuraţie LC serie

Figure 241: filtrul stop-bandă rezonant în configuraţie LC serie

Folosit în această combinaţie, filtrul LC prezintă o impedanţă foarte scăzută faţă
de semnal, la frecvenţa de rezonaţă, întreaga cădere de tensiune regăsindu-se pe
rezistorul R1, iar semnalul nu este asfel „văzut” de sarcină.

Figure 242: răspunsul în frecvenţa a filtrului stop-bandă rezonant în configuraţie

LC serie; diagrama Bode
2. Filtrul stop-bandă rezonant în configuraţie LC paralel
 Figure 243: filtrul stop-bandă rezonant în configuraţie LC paralel
Coponentele LC conectate în paralel prezintă o impedanţă mare la frecvenţa de
rezonanţă, blocând asfel semnalele de la sursa spre sarcină, la frecvenţa
respectivă, şi permite trecerea tuturor celorlalte semnale (alte frecvenţe decăt
cea de rezonanţă) de la sursă spre sarcină.

Figure 244: răspunsul în frecvenţa a filtrului stop-bandă rezonant în configuraţie

LC paralel; diagrama Bode
Din nou se poate observa faptul că absenţa unui rezistor serie duce la o atenuare
minimă a semnalelor dorite. Amplitudinea semnalului la frecvenţa de trecere, pe
de altă parte, este foarte mică. Cu alte cuvinte, acesta este un filtru foarte
„selectiv”.
În toate aceste circuite de filtrare rezonante, selectivitatea depinde în mare
măsură de „puritatea” bobinelor şi a condensatoarelor utilizate. În cazul în care
există o rezistenţă parazită, aceasta va afecta abilitatea filtrului de discriminare
 precisă a frecvenţelor, şi este posibilă introducerea efectelor antirezonante ce
afectează frecvenţele de trecere.
3. Filtre trece-jos şi trece-sus rezonante
După ce am analizat filtrele standard RC şi LC trece-jos şi trece-sus, ne-am putea imagina că se
poate realiza o proiectare mai eficientă a acestor tipuri de filtre combinând efectele
condensatoarelor şi a bobinelor în acelaşi circuit.
1. Filtru trece-jos capacitiv-inductiv
Bobinele ar trebui să blocheze trecerea frecvenţelor înalte, iar condensatorul ar trebui să blocheze şi
el trecerea aceloraşi frecvenţe, efectele lor combinate permiţând doar trecerea semnalelor de
frecvenţă joasă de la sursă spre sarcină.

Figure 245: filtrul trece-jos LC

La prima vedere, aceasta pare o strategie bună, şi elimină rezistorul serie. Totuşi,
trebuie realizat faptul că orice combinaţie condensator-bobină poate duce la
efecte rezonante la o anumită frecvenţă, iar acesta nu este un lucru de dorit. Să
urmărim răspunsul în frecvenţă a filtrului de mai sus, pe rezistenţa de sarcină
(Rsarcină):

Bode 
Ceea ce a fost gândit ca un filtru trece-jos s-a dovedit a fi un filtru trece bandă cu
o frecvenţă de trecere în jurul valorii de 526 Hz, frecvenţa de rezonantă a
condensatorului şi a bobinei în acest caz.
Problema este că impedanţa de intrare şi impedanţa de ieşire a filtrului LC
trebuie să fie egală. Cu alte cuvinte, impedanţa sursei de alimentare trebuie să fie
egală cu impedanţa de intrare a filtrului, iar impedanţa de ieşire a filtrului
trebuie să fie egală cu impedanţa sarcinii (R sarcină) pentru ca răspunsul filtrului
să fie cel aşteptat. Impedanţa de intrare şi de ieşire a filtrului este radăcina
pătrată a raportului dintre L şi C:
Z = (L/C)1/2)
Folosind valorile componentelor de pe circuit, putem afla impedanţa filtrului şi
impedanţele sursei şi a sarcinii necesare.
Pentru L = 100 mH, C= 1µF
Z = (L/C)1/2=((100 mH)/(1 µF))1/2 = 316 Ω
Asfel, în circuitul de mai sus putem adăuga rezistorul R g de 316 Ω în serie cu
sursa de tensiune şi modificăm Rsarcină de la 1.000 Ω la 316 Ω. Dacă ar fi fost
necesară alimentarea unei sarcini de 1.000 Ω, am fi putut modifica raportul L/C
pentru a păstra egalitatea faţă de sarcină.

Figure 246: răspunsul în frecvenţa a filtrului trece-jos LC cu impedanţele de

intrare şi ieşire egalate; diagrama Bode
Răspunsul în frecvenţă al filtrului arată de data aceasta mult mai bine:
 Figure 247: răspunsul în frecvenţa a filtrului trece-jos LC cu impedanţele de
intrare şi ieşire egalate; diagrama Bode

9 Transformatorul

9.1 Inductanţa mutuală şi modul de funcţionare

Să presupunem că avem un miez feromagnetic închis (formă dreptunghiulară) şi înfăşurăm un
conductor metalic izolat alimentat în curent alternativ în jurul uneia dintre laturi:

Figure 248: miez feromagnetic dreptunghiular cu o înfăşurare alimentată în

curent alternativ
Fiindcă ceea ce am realizat mai sus este de fapt o bobină, această înfăşurare în
jurul miezului feromagnetic ar trebui să se opună tensiunii aplicate datorită
reactanţei inductive, limitând asfel curentul prin înfăşurare conform ecuaţiilor
XL = 2πfL şi I=E/X (sau I=E/Z). Pentru a clarifica acest exemplu totuşi, vom
analiza mai atent interacţiunile ce iau naştere între tensiune, curent şi fluxul
magnetic în acest dispozitiv.
Conform legii lui Kirchhoff pentru tensiune, suma tuturor tensiunilor dintr-un
circuit închis trebuie să fie egală cu zero. În exemplul de mai sus, putem aplica
această lege generală a electricităţii pentru descrierea tensiunilor sursei,
respectiv a înfăşurării. Ca în oricare circuit format dintr-o singură sursă şi o
singură sarcină, căderea de tensiune a sarcinii trebuie să fie egală cu tensiunea
produsă de sursă, presupunând că nu există căderi de tensiune în lungul firelor
(rezistenţa lor este zero). Cu alte cuvinte, sarcina, reprezentată de înfăşurare,
trebuie să producă o tensiune de semn contrar şi de aceeiaşi amplitudine cu
sursa. Dar de unde apare această tensiune opusă tensiunii sursei? Dacă sarcina
ar fi un rezistor (cazul „b” din figura de mai sus), căderea de tensiune ia naştere
ca urmare a pierderilor sub formă de căldură datorate „frecării” electronilor la
trecerea prin această rezistenţă. În cazul unei bobine perfecte (rezistenţă zero a
înfăşurării), tensiunea opusă se prezintă sub o altă formă, şi anume, reacţia faţă
de fluxul magnetic variabil al miezului de fier. Atunci când forma de undă a
curentului variză, variază şi fluxul Φ. Variaţia fluxului induce un câmp
electromagnetic contrar.
Formularea relaţiei matematice între fluxul magnetic (Φ) şi tensiunea indusă îi
este atribuită lui Michael Faraday, şi arată asfel:

Figure 249: formula matematică a inducţiei electromagnetice

Tensiunea instantanee indusă (e) în înfăşurare, în orice moment, este egală cu
produsul dintre numărul spirelor înfăşurării (N) şi variaţia instantanee a fluxului
magnetic (dΦ/dt) a bobinei. Grafic, formele de undă sunt sinusoidale
(presupunând că forma de undă a sursei de alimentare este sinusoidală), fluxul
fiind defazat în urma tensiunii cu 90o:
Figure 250: formele de undă ale tensiunii induse şi a fluxului magnetic - defazate
între ele cu 90 de grade
Fluxul magnetic printr-un material feromagnetic este analog curentului printr-
un conductor: trebuie să fie „împins” de o forţă exterioară pentru a se forma. În
circuitele electrice, această forţă o reprezintă tensiunea (mai precis, tensiunea
electromotoare, prescurtat tem). În „circuitele” magnetice, această forţă este
reprezentată de tensiunea magnetomotoare (prescurtat tmm si simbolizat prin
umm) Tensiunea magnetomotoare şi fluxul magnetic se află în strânsă legătură
una cu cealaltă prin intermediul unei proprietăţi a materialelor
magnetice, reluctanţa, concept analog rezistenţei în circuitele electrice.

Figure 251: legea lui Ohm pentru circuite electrice şi magnetice; comparaţie

În exemplul de mai sus, tmm necesară producerii acestui flux magnetic variabil
trebuie să fie furnizată de un curent variabil prin înfăşurare. Tensiunea
magnetomotoare generată de înfăşurarea unui electromagnet este egală cu
produsul dintre curentul prin înfăşurare şi numărul de spire a înfăsurări.
Unitatea de măsură a tensiunii magnetomotoare este Amper-spiră. Deoarece
relaţia matematică dintre fluxul magnetic şi tmm este direct proporţională, iar
relaţia dintre tmm şi curent este de asemenea direct proporţională, curentul prin
înfăşurare este în fază cu fluxul magnetic:
 Figure 252: formele de undă ale tensiunii induse, a curentului prin înfăşurare şi
a fluxului magnetic
Acesta este şi motivul pentru care curentul într-o bobină este defazat în urma
tensiunii cu 90o: deoarece aceasta este defazarea necesară producerii unui flux
magnetic a cărui rate de variaţie poate produce o tensiune în opoziţie de fază cu
tensiunea aplicată. Datorită funcţiei sale de producere a tensiunii
magnetomotoare pentru miezul feromagnetic, acest curent este câteodată numit
şi curent de magnetizare.
1. Saturaţie miezului feromagnetic
Trebuie menţionat faptul că acest curent prin înfăşurare nu este perfect sinusoidal, iar acest lucru se
datorează neliniarităţii curbei de magnetizaţie (B/H) a fierului. Dacă bobina este construită ieftin,
folosind cât mai puţin fier cu putinţă, densitatea fluxului magnetic poate atince valori mari, aproape
de saturaţie, rezultatul fiind o formă de undă a curentului de magnetizare ce arată aproximativ asfel:

Figure 253: formele de undă ale tensiunii induse, a curentului prin înfăşurare şi

a fluxului magnetic; forma de undă a curentului este distorsionată datorită
saturaţiei miezului feromagnetic
Atunci când un material feromagnetic se apropie de fluxul magnetic de saturaţie,
este nevoie de tensiuni magnetomotoare din ce în ce mai mari pentru
menţinerea constantă a creşterii fluxului magnetic. Deoarece tmm este direct
proporţională cu valoarea curentului prin înfăsurare înfăşurare (u mm = NI),
creşterea foarte mare a tmm necesare susţinerii creşterii fluxului duce la creşteri
mari ale curentului prin înfăşurare, pentru a putea menţine forma de undă a
fluxului magnetic nedistorsionată (sinusoidală).
 Situaţia este însă şi mai complicată datorită pierderilor de energie din miezul
feromagnetic. Efectul histerezisului şi al curenţilor turbionari duce la
aceentuarea deformării formei de undă a curentului, alterându-i atât forma
sinusoidală cât şi defazajul, ce va fi cu puţin sub 90 o în urma tensiunii. Acest
curent al înfăşurării constituit din suma tuturor efectelor magnetice asupra
înfăsurării, poartă numele de curent de excitaţie. Distorsionarea curentului de
excitaţie a unei înfăşurări cu miez feromagnetic (bobină) poate fi minimizată
dacă aceasta este concepută şi funcţionează la densităţi de flux foarte scăzute.
Acest lucru necesită însă un miez cu o secţiune transversală mare, ceea ce duce la
costuri ridicate şi un volum mare. Pentru a simplifica lucrurile însă, vom
presupune un miez feromagnetic ideal, fără pericolul saturaţiei şi fără pierderi,
ceea ce duce la un curent de excitaţie perfect sinusoidal.
2. Inducerea tensiunii într-o înfăşurare secundară
După cum am văzut în capitolul dedicat bobinelor, defazajul curentul faţă de tensiune cu 90o crează
o condiţie în care puterea este absorbită şi eliberată alternativ de la circuit la bobină şi invers. Dacă
bobina este perfectă (rezistenţă zero, pierderi în miez zero, etc.), puterea disipată de aceasta va fi
zero.
Să reluăm exeplul de mai sus, dar introducem de data această o nouă înfăsurare
în jurul aceluiaşi miez feromagnetic. Ca să diferenţiem între cele două înfăşurări,
prima înfăşurare o vom denumit înfăşurarea primară sau simplu, primar, iar
cea de a doua, înfăşurarea secundară, sau simplu, secundar.

Figure 254: miez feromagnetic; înfăsurarea primară şi secundară

Dacă cea de a doua înfăşurare este supusă unei variaţii a fluxului magnetic
identice cu prima infăşurare, iar numărul de spire al înfăşurării este acelaşi cu a
primei înfăşurări, atunci, conform principiului inducţiei electromagnetice,
tensiunea indusă în această înfăşurare va fi egală în amplitudine şi fază cu
tensiunea sursei de alimentare a primei înfăşurări. În graficul de mai jos,
amplitudinea tensiunii induse este voit mai mică, pentru a putea face distincţie
între aceasta şi tensiunea de alimentare:
şi secundar, precum şi a fluxului magnetic şi a curentului din
primar 

Acest efect al inducerii unei tensiuni într-o înfăşurare ca răspuns a variaţiei

curentului din cealaltă înfăşurare, poartă nuemele de inductanţă mutuală.
Unitatea de măsură este Henry, la fel ca inductanţa proprie, iar simbolul
matematic este „M”, în loc de „L”:

Figure 255: inductanţa proprie şi inductanţa mutuală; formulele matematice de

calcul
În acest moment, în înfăşurarea secundară nu există curent deoarece aceasta
este deschisă. Dacă conectăm însă un rezistor în acest circuit, curentul alternativ
prin înfăşurare va fi în fază cu tensiunea indusă.
 Figure 256: miez feromagnetic; înfăsurarea primară şi secundară
Ne-am putea aştepta ca acest curent secundar să producă un flux magnetic
suplimentar în miezul feromagnetic. Acest lucru nu se întâmplă însă. Dacă fluxul
magnetic indus în miez ar creşte, acest lucru ar duce la creşterea tensiunii induse
a înfăşurării primare. Acest lucru nu se poate întâmpla, doarece tensiunea
indusă a primarului trebuie să rămână la aceeiaşi amplitudine şi fază pentru se
păstra egalitate dintre aceasta şi tensiunea sursei, potrivit legii lui Kirchhoff
pentru tensiune. Prin urmare, fluxul magnetic al miezului nu este afectat de
curentul din secundar. Totuşi, ceea ce se modifică este valoarea tensiunii
magnetomotoare a circuitului magnetic.
Tensiunea magnetomotoare (tmm) ia naştere ori de câte ori există deplasare de
electroni printr-un fir. De obicei, această tensiune este însoţită de flux magnetic,
conform legii lui Ohm pentru circuitele magnetice, umm = ΦR. Dar producerea
unui flux magnetic suplimentar nu este permisă în acest caz, prin urmare,
singura posibilitate de existenţă a tmm în secundar implică apariţia unei tmm
contrare (în antifază), şi amplitudine egală, generate de înfăşurarea primară.
Acest lucru este exact ceea ce se întâmplă, şi anume, formarea unui curent
alternativ în înfăşurarea primară, defazat cu 180 o (în antifază) faţă de curentul
secundarului, pentru generarea unei tmm contrare şi prevenirea apariţiei unui
flux magnetic adiţional prin miez.
 Figure 257: miez feromagnetic; înfăsurarea primară şi secundară; conectarea
sarcinii în înfăşurarea secundară
Deşi întreg procesul pare destul de complicat, iar proiectarea transformatoarelor
este un subiect complex, ceea ce este important de ţinut minte este aceasta:
atunci când asupra înfăşurării primare este aplicată o tensiune alternativă,
aceasta produce un flux magnetic în miexul feromagnetic ce induce o tensiune
alternativă în înfăsurarea secundară, în fază cu tensiunea sursei de alimentare.
Apariţia oricărui curent prin secundar, la conecatarea unei sarcini de exemplu,
duce la apariţia unui curent similar în primar, curent menţinut de sursa de
alimentare.
Putem observa faptul ca înfăşurarea primară se comportă precum o sarcină faţă
de sursa de tensiune, iar înfăşurarea secundară este echivalentă unei surse de
tensiune alternativă pentru rezistorul conectat la capetele acesteia. Faţă de
prima situaţia, de data aceasta energia nu este abosrbită şi eliberată tot în
înfăşurarea primare, ci este cuplată cu înfăşurarea secundară unde este folosită
pentru alimentarea sarcinii (rezistor). Din punct de vedere al sursei, aceasta
alimentează direct sarcina secundarului. Desigur, curentul din primar este
defazat cu 90o faţă de tensiune, lucru ce nu s-ar întâmpla într-o alimentare
directă a rezistorului.
Acest dispozitiv este cunoscut sub numele de transformator, deoarece
transformă energia electrică în energie magnetică şi înapoi în energie electrică.
Deoarece funcţionarea acestuia depinde de inducţia electromagnetică dintre
două înfăşurări staţionare şi de variaţia amplitudinii şi „polarităţii” fluxului
magnetic, transformatoarele se pot folosi doar în curent alternativ, nu şi în
curent continuu. Simbolul electric al transformatorului îl reprezintă două bobine
(înfăşurarea primară şi secundară) şi un miez feromagnetic comun celor două:

Figure 258: simbolul transformatorului electric, constând din două bobine

(înfăşurarea primară şi secundară) şi un miez feromagnetic comun celor două
Chiar dacă majoritatea transformatoarelor sunt confencţionate cu miez
feromagnetic, există şi transformatoare în care cuplajul celor două înfăşurări se
realizeaza prin aer.
Poza de mai jos reprezintă un transformator tipic folosit pentru iluminatul cu
ajutorul lămpilor cu descărcare în gaz. Se pot observa clar cele două înfăşurări
din jurul miezului de fier:

Figure 259: transformator electric

Înfăşurarea de sus este mai mare decât cea de jos, având mai multe spire în jurul
miezului (secţ. urm.!).
În următoarea poză, este prezentată o secţiune printr-un transformator cu cele
două înfăşurări şi miezul feromagnetic vizibile. Şi în acest caz, numărul spirelor
 celor două înfăşurări nu este egal. Secţiunea conductorilor dintre cele două
înfăşurări este de asemenea diferită (secţ. urm.!). De asemenea, putem observa
că miezul nu este confecţionat dintr-o singură bucată de material ci din foi
subţiri (denumite tole) laminate (secţ. urm.!).

Figure 260: transformator electric; secţiune

3. Exemplu
Putem explica funcţionarea unui transformator simplu prin intermediul unui circuit electric. Vom
considera coeficientul de cuplaj magnetic (k) ca având o valoare foarte aproape de perfecţie, şi
anume, 0,999. Acest coeficient descrie cât de „strânse” sunt cuplate cele două bobine (înfăşurări)
una faţă de cealaltă. Cu cât acest coeficient este mai mare (ideal, 1), cu atât cuplajul magnetic dintre
cele două înfăşurări, şi prin urmare, şi eficienţa transferului de energie este mai mare. (Calcule
realizate cu SPICE!)
 Figure 261: circuit electric simplu cu transformator
Ambele inductanţe ale înfăşurărilor fiind egale (100 H), tensiunile şi curenţii
pentru cele două înfăşurări sunt aproximativ egale (10 V, respectiv 10 mA).
Diferenţa dintre curentul primar şi cel secundar este defazajul de 90 o dintre ele,
datorat curentului de magnetizare al miezului. Valoarea acestui curent de
magnetizare este foarte mică în acest caz, faţă de curentul din primar, asfel că cei
doi curenţi sunt aproximativi egali. Această eficienţă mare este tipică
transformatoarelor în general. Orice eficienţă de sub 95% este considerată mult
prea mică în proiectarea transformatoarelor.
Dacă reducem rezistenţa sarcini (de la 1 kΩ la 200 Ω), pentru a creşte valoarea
curentului în secundar, pentru aceeiaşi valoare a tensiunii, observăm că şi
curentul din înfăşurarea primare creşte. Chiar dacă sursa de tensiune alternativă
nu este conectată direct la sarcină, ci este cuplată electromagnetic, valoarea
curentului ce parcurge sarcina este aproximativ aceeiaşi cu valoarea curentului
dacă sarcina ar fi conectată direct la sursă. În acest caz, valoarea curenţilor din
înfăşurări va creşte de la aproximativ 10 mA la 47 mA. De fapt, egalitatea celor
doi curenţi este chiar mai accentuată faţă de cazul precedent, deoarece curentul
de magnetizare este acelaşi ca şi în cazul precedent. De asemenea, tensiunea din
secundar a scăzut puţin sub influenţă sarcini mai mare (curent mai mare), de la
aproximativ 10 V la 9.3 V.
Să vedem ce se întâmplă dacă reducem şi mai mult rezistenţa sarcinii, până la
valoarea de 15 Ω. Curentul sarcinii (în secundar) este acum 130 mA, o creştere
substanţială faţă de cazul precedent, iar curentul primar este aproximativ egal cu
acesta. În schimb, tensiunea prin secundar a scăzut foarte mult comparativ cu
valoarea tensiunii din secundar (1.95 V în secundar faţă de 10 V în primar).
Motivul acestei diferenţe se regăşeste în imperfecţiunile transformatorului:
cuplajul dintre cele două înfăşurări nu este perfect, coeficientul de cuplaj
magnetic, k, fiind 0.999, nu 1. Prin urmare, există o inductanţă
de scăpări prezentă, ceea ce înseamnă ca o parte a câmpului magnetic nu se
regăseşte pe înfăşurarea secundare şi nu poate „transfera” energie din această
cauză:

Figure 262: inductanţa de scăpări datorită faptului că fluxul magnetic nu este

acelaşi pe cele două înfăşurări
Acest flux de scăpări doar stochează şi eliberează energia înapoi în circuitul de
alimentare prin intermediul inductanţei proprii, comportamentul acesteia fiind
al unei impedanţe serie conectate în ambele înfăşurări. Căderea de tensiunea
finală este redusă datorită existenţei unei căderi de tensiune pe această
„impedanţă serie”. Efectul este cu atât mai pronunţat cu cât curentul sarcinii
creşte.

Figure 263: circuit electric echivalent al inductanţelor de scăpări şi

transformatorul ideal, fără scăpări
Dacă cuplajul magnetic dintre cele două înfăşurări ar fi mai „strâns”, de
exemplu, k=0.99999 (în loc de 0.999), valorile tensiunii în cele două înfăşurări
ar fi din nou aproximativ egale (10 V), păstrându-se şi egalitatea dintre cei doi
curenţi.
Din păcate, construirea unui transformator real, cu un asfel de coeficient de
cuplaj magnetic, este foarte dificilă. O soluţie de compromis constă în folosirea
unei inductanţe mai scăzute pentru ambele înfăşurări (1 H, în loc de 100 H),
deoarece o inductanţă mai scăzută duce şi la o inductanţă de scăpări mai scăzută,
oricare ar fi coeficientul de cuplaj magnetic. Rezultatul este o cădere de tensiune
pe sarcină mult mai bună, menţinând aceeiaşi valoare a curentului şi a
cuplajului:

Figure 264: circuit electric simplu cu transformator

Prin simpla utilizare a unei inductanţe mai mici pentru cele două înfăşurăi,
căderea de tensiune pe sarcină este din nou „ideală”, aproximativ 10 V, aceeiaşi
valoare cu a sursei de alimentare. Cu siguranţă că ne putem întreba, „Dacă tot
ceea ce este necesar pentru atingerea unei performanţe ideale în cazul unei
sarcini mari, este reducerea inductanţei, de ce să ne mai facem griji cu privire la
eficienţa cuplajului magnetic? Dacă este imposibilă proiectarea
transformatoarelor cu coeficienţi de cuplaj perfecţi, dar înfăşurările cu
inductanţe mici sunt uşor de construit, atunci de ce nu am construi
transformatoare cu inductanţe mici şi cuplaj scăzut pentru obţinerea unei
eficienţe ridicate?”
Pentru a răspunde acestei nedumeriri, considerăm un nou circuit, în care sarcina
de data aceasta este de 1 Ω în loc de 15 Ω, toate celalalte valori rămânând egale.
Cu inductanţe mai mici pentru înfăşurări, tensiunile din primar şi secundar sunt
aproximativ egale (10 V), dar curenţii celor două înfăşurări nu sunt egali, cel din
primar fiind 28.35 mA, de aproape trei ori mai mare decât cel din secundar, de
doar 10 mA. De ce se întâmplă acest lucru? Cu o inductanţă mult mai mică a
înfăşurăii primare, reactanţa inductivă este mult mai mică, şi prin urmare,
curentul de magnetizare este mult mai mare. O parte importantă a curentului
din înfăşurarea primară este folosit doar pentru magnetizarea miezului
feromagnetic şi nu pentru transferul de energie spre înfăşurarea secundară.
Un transformator ideal, cu înfăşurări primare şi secundare identice, ar dezvolta
aceeleaşi căderi de tensiune şi curenţi în ambele înfăşurări, indiferent de
valoarea sarcinii. Ideal, transformatoarele ar trebui să transfere putere electrică
din primar în secundar ca şi cum sarcina (secundar) ar fi conectată direct la
sursă (primar). Acest lucru se poate realiza doar dacă există un cuplaj
magnetic perfect între cele două înfăşurări. Din moment ce acest lucru nu este
imposibil, transformatoarele trebuiesc proiectate pentru a funcţiona între
anumite valori ale tensiunii şi sarcinii, valori cunoscute dinainte, pentru a oferi
maximul de eficienţă.
9.2 Transformatorul ridicător şi coborâtor de tensiune
Până în acest moment, am luat în considerare doar cazul în care cele două înfăşurări ale
transformatorului aveau inductanţe identice, ducând la egalitatea tensiunilor şi a curenţilor în cele
două înfăşurări. Această egalitate între înfăşurarea primară şi cea secundară nu este însă specifică
tuturor transformatoarele. Dacă inductanţele celor două înfăşurări sunt diferite, prin modificarea
raportului de spire dintre cele două, şi comportamentul transformatorului suferă modificări. Să
considerăm circuitul de mai jos:

Figure 265: circuit electric simplu cu transformator

În această configuraţie, tensiunea secundarului este de aproximativ 10 ori mai
mică decât tensiunea din primare (1 V faţa de 10 V), iar pe de altă parte, curentul
din secundar este de aproximativ 10 ori mai mare decât curentul din primar (1
mA faţă de 0.1 mA). Ceea ce avem în circuitul de mai sus, este un dispozitiv ce
coboară tensiunea de zece ori şi creşte curentul cu acelaşi factor (coborâtor de
tensiune / ridicător de curent):
 Figure 266: transformator coborâtor de tensiune
Acesta este un dispozitiv extrem de folositor. Cu ajutorul acestuia se pot foarte
uşor multiplica sa împărţi valorile tensiunilor şi ale curenţilor în circuitele de
curent continuu. Un transformator ce ridică nivelul tensiunii dinspre primar
înspre secundar se numeşte transformator ridicător de tensiune, iar unul care
face exact opusul, se numeşte coborâtor de tensiune.

Figure 267: secţiune printr-un transformator coborâtor de tensiune

Transformatorul de mai sus este un transformator coborâtor de tensiune
datorită faptului că numărul spirelor din înfăşurarea primară este mai mare
decât cel din înfăşurarea secundară. Prin urmare, acesta transformă tensiunea
ridicată şi curentul scăzut din primare în tensiune scăzută şi curent ridicat în
secundar. Secţiunea mult mai mare a conductorului din secundar este necesară
datorită creşterii curentului faţă de înfăşurarea primară.
Oricare transformator poate fi alimentat şi invers, dinspre secundar spre primar,
inversându-se asfel şi rolul acestuia: transformatorul coborâtor de tensiune
devine ridicător de tensiune, şi invers. Totuşi, după cum am precizat în secţiunea
precedentă, funcţionare eficientă a unui transformator se poate realiza doar prin
proiectarea acestuia pentru anumite valori ale curenţilor şi tensiunilor. Prin
urmare, dacă am fi să folosim un transformator „invers”, va trebui să respectăm
parametrii iniţiali pentru tensiune şi curent în cazul fiecărei înfăsurări, altfel,
transformatorul s-ar putea dovedi extrem de ineficient, iar in cazuri extreme,
operarea lui necorespunzătoare poate duce la distrugerea acestuia datorită
curenţilor sau tensiunilor în exces.
În general, transformatoarele sunt asfel construite încât este imposibil de spus
care este înfăşurarea primară şi care cea secundară. O convenţie folosită în
industrie este notarea cu „H” a înfăşurării cu tensiune mai înaltă (primarul, într-
un transformator coborâtor; secundarul, într-un transformator ridicător) şi cu
„X” a înfăşurării cu tensiune mai joasă. Prin urmare, un transformator simplu ar
trebui să aibă notaţiile „H1”, „H2”, „X1” şi „X2”.
Faptul că tensiunea şi curentul sunt „transformate” în direcţii opuse nu ar trebui
să ne mire. Puterea este egală cu produsul dintre tensiune şi curent, iar
transformatoarele nu pot produce putere, ci o pot doar converti.
Dacă ne uităm mai atent la rezultatele obţinute cu circuitul de mai sus, putem
vedea o legătură între raportul de transformare al transformatorului şi cele
două inductanţe. Se observă că bobina primară are o inductanţă de 100 de ori
mai mare decât cea secundară, iar raportul de transformare al tensiunii a fost de
10 la 1. Înfăşurarea cu o inductanţă mai mare va avea o tensiune mai mare şi un
curent mai mic decât cealaltă. Din moment ce ambele bobine sunt înfăşurate în
jurul aceluiaşi material (pentru un cuplaj magnetic cât mai eficient între ele),
singurul parametru care nu este comun ambelor înfăşurări este numărul spirelor
din fiecare înfăşurare în parte. Din formula inductanţei (?!), putem observa că
aceasta este direct proporţională cu pătratul spirelor înfăsurării:
 Figure 268: formula de calcul a inductanţei înfăşurării unei bobine
Asfel, putem deduce că cele două înfăşurări din exemplul de mai sus, cu un
raport al inductanţelor de 100:1, ar trebui să aibă un raport al înfăşurărilor de
10:1 (102 = 100). Acesta este exact raportul descoperit între valorile tensiunilor şi
ale curenţilor primare şi secundare (10:1). Putem spune prin urmare, că raportul
de transformare al unui transformator este egal cu raportul dintre numărul
spirelor înfăşurărilor primare şi secundare

Figure 269: transformator coborâtor de tensiune; principiul de transformare al

curenţilor şi al tensiunilor
 Figure 270: formula matematică de calcul al raportului de transformare al
transformatorului electric
9.3 Tipuri de înfăşurări
Nu este neapărat necesar ca transformatoarele să fie realizate din doar două seturi de înfăşurări. Să
considerăm următorul circuit:

Figure 271: transformator cu înfăşurări secundare multiple

În acest caz, toate înfăşurările împart acelaşi miez feromagnetic, fiind cuplate
magnetic între ele. Relaţia dintre numărul spirelor înfăşurărilor şi raportul de
transformare al tensiunilor considerat la transformatoarele cu două înfăsurări,
este valabilă şi în acest caz, unde există înfăsurări multiple. Este posibilă
proiectarea unui transformator precum cel din figura de mai sus (o înfăsurare
primară şi două înfăşurări secundare) în care, o înfăşurare secundară să fie
ridicătoare de tensiune iar cealaltă coborâtoare. Toate circuitele sunt separate
electric în acest caz.
Dacă în schimb, nu avem neapărată nevoie de o separare electrică a circuitelor,
un efect similar poate fi obţinut şi prin utilizarea prizelor în diferite puncte ale
înfăşurării secundare, asfel:

Figure 272: transformator cu înfăşurări secundare multiple folosind prize

O priză nu este altceva decât o conexiune făcută într-un anumit punct de pe
sencundarul transformatorului. Ralaţia dintre numărul de spire al înfăşurării şi
tensiunea obţinută în secundar este valabilă şi în acest caz, pentru toate prizele
transformatorului. Acest lucru poate fi exploatat pentru obţinerea unui domeniu
mult mai lar de raporturi de transformare:

Figure 273: transformator cu înfăşurări secundare multiple folosind prize;

utilizarea comutatoarelor pentru alegerea raportului de transformare
Trecând mai departe, putem construi un „transformator variabil”, caz în care
vom avea un contact variabil ce se deplasează pe înfăşurarea secundară expusă a
 transformatorului, fiind posibilă conectarea acestuia în oricare punct (priză
variabilă).

Figure 274: transformator variabil; utilizarea unui contact variabil ce se

deplasează pe înfăşurarea secundară expusă a transformatorului
Utlizarea acestor contacte variabile nu este practică în proiectarea
transformatoarelor industriale de putere mare, dar sunt totuşi folosite pentru
ajutarea tensiunilor. În sistemele de putere, aceste ajustări de tensiune trebuie
făcute periodic pentru a veni în întâmpinarea variaţiei sarcinilor de-a lungul
timpului. În mod normal, aceste tipuri de transformatoare nu sunt proiectate
pentru a opera sub curenţi sa sarcină, prin urmare, „reglarea” lor se realizează
doar atunci când transformatorul nu este alimentat.
1. Autotransformatorul
Dacă neglijăm în totalitate separarea electrică dintre înfăşurări, putem construi un transformator
folosind doar o singură înfăşurare; dispozitivul asfel creat poartă numele de autotransformator:
 Figure 275: autotransformator ridicător de tensiune
Configuraţia de mai sus este un autotransformator ridicător de tensiune. Un
autotransformator coborâtor de tensiune arată asfel:

Figure 276: autotransformator coborâtor de tensiune

Autotransformatoarele sunt folosite în principal în aplicaţiile unde este nevoie de
o mică reducere sau amplificare a tensiunii pe sarcină. Ca şi alternativă, se poate
folosi un transformator normal construit special pentru aplicaţia în cauză, sau se
poate folosi un autotransformator coborâtor de tensiune cu înfăşurarea
secundară conectată în serie, fie pentru amplificarea tensiunii sau pentru
reducerea ei (anti-serie).

Figure 277: folosirea unui autotransformator coborâtor de tensiune cu

înfăşurarea secundară conectată în serie pentru amplificarea tensiunii

Figure 278: folosirea unui autotransformator coborâtor de tensiune cu

înfăşurarea secundară conectată în serie pentru reducerea tensiunii
Principalul avantaj al unui autotransformator precum cel de mai sus, este
folosirea unei singure înfăşurări pentru realizarea amplificării sau reducerii
tensiunii, fiind mult mai uşor de construit şi mai ieftin decât un trnasformator
normal.
Ca şi în cazul transformatoarelor normale, se pot realiza prize şi pe înfăşurările
autotransformatoarelor pentru obţinerea variaţiei raporturilor de transformare.
Mai mult decât atât, acestea pot fi realizate cu un contact variabil, caz în care
transformatoarele poartă numele de Variac:
 Figure 279: Variac - autotransformator variabil

10 Circuite polifazate

10.1 Sisteme de alimentare monofazate

Figure 280: schema electrică a unui circuit monofazat simplu; sarcini conectat în

paralel
Schema electrică de sus este a unui circuit electric simplu, monofazat, în curent
alternativ. Dacă puterea disipată pe sarcini este suficient de mare, putem
denumi o asfel de configuraţie „circuit de putere”. Distincţia dintre un circuit de
putere şi un circuit normal poate părea întâmplătoare, dar implicaţiile practice
sunt importante.
Una dintre implicaţii este costul şi mărimea conductorilor necesari pentru
alimenatrea sarcinilor de la sursa. În mod normal, nu ne interesează asfel de
probleme dacă analizăm un circuit doar pentru a învăţa despre electricitate.
Totuşi, în viaţa reală, acest lucru este de o importanţă deosebită. Dacă, în
circuitul de mai sus, considerăm sursa de tensiune ca fiind de 120 V, iar puterile
disipate pe sarcini de 10 kW fiecare, putem determina tipul conductorilor de care
avem nevoie.
Figure 281: schema electrică a unui circuit monofazat simplu; sarcini conectat în
paralel

Figure 282: calcule matematice

Putem vedea că valoarea curentului prin circuit este foarte mare în acest caz,
88.33 A pentru fiecare rezistor, adică 166.66 A pentru curentul total din circuit.
Conductorii de cupru folosiţi pentru asfel de aplicaţii ar ajunge undeva la 6 mm
în diametru, cu o greutate de aproximativ 50 kg la 100 m, iar cuprul nu este nici
el un material ieftin. În cazul în care ar fi să proiectăm un asfel de sistem de
putere, cea mai bună strategie ar fi să căutăm soluţii pentru minimizarea acestor
tipuri de costuri.
O soluţie ar fi creşterea tensiunii sursei de alimentare folosind sarcini ce disipă
aceeiaşi cantitate de putere, 10 kW, pentru această tensiune. Sarcinile ar trebui
să aibă valori mai mari ale rezistenţelor dacă vrem să disipe aceeiaşi putere la o
tensiune mai mare. Avantajul constă în diminuarea curentului necesar, şi prin
urmare, folosirea unor conductori de dimensiuni mai mici, mai uşori şi mai
ieftini:

Figure 283: schema electrică a unui circuit monofazat simplu; sarcini conectat în

paralel

Figure 284: calcule matematice

De data aceasta, curentul total este 83.33 A, jumătate faţă de valoarea
precedentă. Putem utiliza conductori a căror greutate este jumătate din valoarea
precedentă. Aceasta este o reducere considerabilă a costurilor sistemului, fără
niciun efect negativ asupra performanţelor. Acesta este şi motivul pentru care
sistemele de distribuţie sunt proiectate pentru transmiterea puterilor la tensiuni
foarte înalte: pentru a profita de avantajul oferit de utilizarea conductorilor cu
diametru mai mic, mai uşori şi mai ieftini.
Totuşi, această soluţie prezintă şi dezavantaje. O altă problemă ce trebuie luată
în considerare în cadrul circuitelor de putere, este pericolul electrocutării datorat
tensiunilor înalte. Din nou, acesta nu este neapărat un subiect luat în
considerare atunci când învăţăm despre legile electricităţii, dar este o problemă
reală în proiectarea sistemelor electrice, mai ales atunci când puterile sunt foarte
mari. Deşi am câştigat în eficientă prin ridicarea tensiunii sistemului, acest lucru
duce pe de altă parte la mărirea pericolului electrocutării. Companiile de
distribuţie a curentului electric au rezolvat această problemă prin instalarea
liniilor de putere pe stâlpi de „înaltă tensiune” şi izolarea lor faţă de conductori
prin dielectrici confecţionaţi din porţelan.
Dar această tensiune ridicată nu poate fi păstrată la aceleaşi valori atunci când
ajunge la consumatori, evident, din motive de siguranţă. Sistemele de putere din
Europa folosesc această tensiune mai înaltă, de 240 V, riscul crescut de
electrocutare al utilizatorilor fiind compensat de eficienţa mărită a unui asfel de
sistem. În America de Nord, tensiune de alimentare este jumătate, şi anume 120
V, scăderea eficienţei în acest caz fiind compensată de creşterea siguranţei
utilizatorilor.
O soluţie alternativă ar fi utilizarea unei surse de tensiune mai înaltă pentru
alimentarea celor două sarcini în serie, căderea de tensiune pe fiecare sarcină
fiind asfel jumătate din tensiunea de alimentare. Această soluţie combină
eficienţa unui sistem de tensiune înaltă cu siguranţa oferită de un sistem de
tensiune joasă.

Figure 285: schema electrică a unui circuit monofazat simplu; sarcinile sunt

conectate în serie
Puteţi observa pe desen şi polarităţile („+” şi „-”) pentru fiecare tensiune, precum
şi direcţia curentului prin circuit. Chiar dacă este un circuit alternativ, vom
utiliza aceste notaţii pentru a avea un sistem de referinţă pentru fazele
tensiunilor şi a curenţilor, sistem ce se va dovedi folositor în capitolele
următoare.
Curentul pe fiecare sarcină este acelaşi ca în cazul circuitului alimentat de la 120
V, dar aceştia nu se însumează, deoarece sunt în serie, nu în paralel. Căderea de
tensiune pe fiecare sarcină este de doar 120 V, nu 240, aşadar nivelul de
siguranţă a crescut. Diferenţa de potenţial între cei doi conductori ai sistemului
de alimentare este tot de 240 V, dar fiecare sarcină este alimentată la o tensiune
mult mai mică. În cazul apariţiei electrocutării, este foarte probabil ca persoana
în cauză să intre în constat cu sarcina, sau conductorii acesteia, şi nu cu firele de
240 V.
Există însă un dezavantaj al acestui tip de circuit: în cazul defectării uneia dintre
sarcinii, dacă aceasta este închisă sau scoasă din circuit, vom avea practic un
circuit deschis, curentul scăzând la zero şi întreaga cădere de tensiune se va
regăsi pe această sarcină „defecta”. Din acest motiv, trebuie să modificăm puţin
circuitul:

Figure 286: schema electrică a unui circuit monofazat simplu; sarcinile sunt

conectate în serie; adăugarea unui conductor neutru
 Figure 287: calcule matematice
În locul unei singure surse de tensiune de 240 V, folosim două surse de 120 V,
conectate în serie şi în fază una cu cealaltă, pentru producerea unei tensiuni de
240 V, şi utilizăm un conductor suplimentar conectat între cele două sarcini şi
cele două surse, pentru a prelua curentul în cazul deschiderii uneia dintre
sarcini. Dacă suntem atenţi, observăm că firul neutru trebuie să conducă doar
diferenţa de curent dintre cele două sarcini. În cazul de mai sus, când sarcinile
sunt echilibrate (egale), puterea consumată de acestea este egală, asfel că neutrul
nu conduce curent.
Neutrul este conectat la împământare, fiind o practică des întâlnită în
proiectarea sistemelor de putere cu fir neutru. Această împământare asigură o
diferenţă de potenţial cât mai mică, în fiecare clipă, între fază şi pământ.
O componentă importantă a unui asfel de sistem o reprezintă sursele de tensiune
duale în curent alternativ. Din fericire, construcţia unui asfel de sistem nu este
dificilă. Din moment ce majoritatea sistemlor de curent alternativ sunt
alimentate de un transformator coborâtor de tensiune, acel transformator poate
fi construit cu o priză mediană pe înfăşurarea secundară:
 Figure 288: transformator coborâtor de tensiune cu priză mediană pe
înfăşurarea secundară pentru alimentarea unui sistem de alimentare în curent
continuu dual
Notarea polarităţilor („+” şi „-”) devine în acest moment importantă. Aceasta
este folosită ca şi sistem de referinţă al fazelor în circuitele de curent alternativ
cu surse de alimentare multiple. Cele două surse de mai sus, conectate în serie,
pot fi la fel de bine reprezentate folosind notaţia polară: conectate în anti-serie şi
defazaj de 180o între ele. Cele două moduri de reprezentare sunt echivalente.

Figure 289: reprezentarea alternativă a conexiunilor surselor de alimentare,

folosind notaţia polară
Căderea de tensiune între cele două faze poate fi calculată asfel:

Figure 290: calcule matematice

Dacă marcăm conexiunea comună a celor două surse (firul neutru) cu aceeiaşi
polaritate (-), atunci va trebui să exprimăm diferenţa de fază a celor două ca fiind
180o. În caz contrar, am avea două surse de tensiune acţionând în direcţii opuse,
ceea ceea ce ar duce la o diferenţa de 0 V între cele două faze.
În general, un asfel de sistem de alimentare este denumit monofazat, datorită
faptului că ambele forme de undă sunt în fază. De asemenea, toate circuitele
electrice studiate până în acest moment au fost monofazate.
10.2 Sisteme de alimentare trifazate
Folosind modul „straniu” de însumare a vectorilor şi a numerelor complexe atunci când tensiunile
alternative sunt defazate între ele, putem construi sisteme de putere cu o eficienţă crescută şi risc
scăzut de electrocutare.

Să presupunem că avem două surse de curent continuu conectate în serie, la fel

ca în secţiunea precedentă, cu diferenţa că fiecare sursă este defazată cu
120o faţă de cealaltă

Figure 291: sistem de alimentare folosind două surse de tensiune de 120 V

defazate între ele cu un unghi de 120 de grade
Din moment ce fiecare sursă de tensiune are 120 V, şi fiecare rezistor este
conectat direct în paralel cu sursa respectivă, căderea de tensiune pe fiecare
sarcină trebuie să fie de asemenea de 120 V. Curenţii prin sarcină fiind 83.33 A,
aceastea vor disipa tot 10 kW de putere. Totuşi, tensiunea dintre cele două faze
nu mai este 240 V ca în cazul precedent, deoarece diferenţa de fază între cele
două tensiuni este 120o, nu 180o (sau 0o).
 Figure 292: calcule matematice
Putem spune că tensiunea nominală dintre cele două fază este de 208 V, iar
notaţia sistemului este 120/208.
Dacă acum calculăm şi curentul prin neutru, folosind legea lui Kirchhoff pentru
curent, vom vedea că acesta nu este zero, chiar şi în cazul sarcinilor echilibrate
(egale între ele).

Figure 293: sistem de alimentare folosind două surse de tensiune de 120 V

defazate între ele cu un unghi de 120 de grade; calcului curentului prin neutru

Figure 294: calcule matematice

Prin urmare, firul neutru conduce acelaşi curent de 83.33 A, ca şi celelalte fire.
Şi în acest caz, puterea totală furnizată în sistem este de 20 kW, iar fiecare fază
conduce tot 83.33 A, prin urmare n-am reuşit o reducere a costurilor prin
utilizarea unor conductori cu diametru mai mic. Totuşi, siguranţa sistemului este
mai mare în acest caz, doarece căderea de tensiune între cele două faze este mai
mică cu 32 V faţă de cazul precedent (208 V în loc de 240 V).
Putem profita de faptul că neutrul conduce un curent de 83.33 A: din moment ce
orcum conduce curent, de ce să nu folosim acest al treilea fir pe post de fază,
conectând o altă sarcină în serie cu o sursă de 120 V, defazată cu 240 o faţă de
tensiunea de referinţă? În acest fel, putem transmite mai multă putere (10 kW în
plus), fără a fi nevoie de adăugarea unor conductori în plus.

Figure 295: sistem de alimentare folosind trei surse de tensiune de 120 V

defazate între ele cu un unghi de 120 de grade; folosirea neutrului pe post de fază
O analiză matematică completă a tuturor curenţilor şi tensiunilor din circuit ar
necesita utilizarea unei teoreme de reţea, cea mai uşoară fiind teorema
superpoziţiei. Căderea de tensiune pe fiecare sarcină este de 120 V, iar căderea
de tensiune între oricare două fază este de aproximativ 208 V. Curenţii pron
conductori sunt egali între ei, şi anume 83.33 A. La aceaste valori, fiecare sarcină
va disipa o putere de 10 kW. Putem observa că acest circuit nu are un conductor
neutru pentru asigurarea unei tensiuni stabile în cazul în care unul dintre ei este
deconectat (sistem dezechilibrat), situaţia fiind similară cu cea întâlnită în
secţiunea precedentă.
 Figure 296: sistem de alimentare trifazat; adăugarea conductorului neutru
Atâta timp cât sistemul este echilibrat (rezistenţe egale, curenţi egali),
conductorul neutru nu va conduce niciun curent. Acesta este folosit însă pentru
cazurile în care una dintre sarcini este înlăturată din circuit (defect, oprire, etc.).
Acest circuit analizat mai sus, folosind trei surse de alimentare, poartă numele
de circuit polifazat, mai exact, este un circuit trifazat (trei surse de alimentare),
folosit în sistemele de distribuţie a energiei electrice.
1. Avantajele unui sistem de alimentare trifazat
Să analizăm unele dintre avantajele unui asfel de circuit trifazat faţă de un circuit monofazat de
putere echivalentă. Un sistem monofazat (o singură sursă de alimentare, sau mai multe surse, dar în
fază) cu trei sarcini conectate în paralel ar produce un curent total foarte mare (3 * 83.33 A, sau 250
A).

Figure 297: sistem de alimentare monofazat cu trei sarcini conectate în paralel

Acest lucru ar necesita conductori cu secţiune foarte mare, cu o greutate de
aproximativ optzeci de kilograme la o sută de metri. Dacă distanţa dintre sursă şi
sarcină ar depăşi cu puţin un kilometru, am avea nevoie de aproximativ o tonă
de cupru pentru realizarea acestui circuit!
Folosind în schimb un sistem trifazat, costurile cu conductorii se reduc
considerabil, şi în plus, creşte şi siguranţa la electrocutare a sistemului (208 V
faţă de 240 V).
Mai rămână însă o singură întrebare: cum putem obţine trei surse de curent
alternativ defazate cu exact 120o între ele? Evident, nu putem folosi
transformatoare cu prize pe înfăşurarea secudnară, pentru că am obţine forme
de undă ale tensiunii fie în fază, fie defazate cu 180 o între ele. Am putea folosi
condensatoare şi bobine pentru a crea un defazaj de 120 o, dar atunci, aceste
defazaje ar depinde şi de unghiurle de fază ale sarcinilor, în cazul în care în loc
de sarcină rezistivă avem o sarcină capacitivă sau inductivă.
Cea mai bună metodă de obţinere a defazajelor dorite este chiar generarea lor
directă, folosind generatoare de curent alternativ construite pentru exact acest
scop: câmpul magnetic rotitor trece pe lângă trei seturi de înfăşurări, fiecare la o
distanţă de 120o una faţă de cealaltă în jurul circumferinţei generatorului.

Figure 298: principiul de proiectare al generatoarelor monofazate şi trifazate

Împreună, cele şase înfăşurări ale generatorului trifazat sunt conectate asfel
încât să formeze trei perechi de înfăşurări (1a cu 1b, 2a cu 2b, 3a cu 3b), fiecare
pereche producând o tensiune alternativă defazată cu 120 o faţă de oricare dintre
celelalte două perechi/tensiuni. Conexiunile fizice existente pentru fiecare
pereche de înfăşurări au fost omise pentru simplitate. Acestea se pot vedea însă
în cazul generatorului monofazat.
În circuitul considerat, cele trei surse de alimentare au fost conectate în
configuraţie stea, sau „Y”, fiecare sursă având o parte conectată la punctul
comun (conductorul neutru). Descrierea unei asfel de circuit se face asfel:
 Figure 299: sistem de alimentare trifazat în configuraţie stea (Y); schema de
reprezentare
Aceasta însă nu este singura schma de conectare posibilă.
10.3 Secvenţa fazelor
Să considerăm din nou generatorul trifazat de curent alternativ din cazul precedent şi să analizăm
rotaţia magneţilor şi efectele acesteia:

Figure 300: generatorul de curent alternativ trifazat

Unghiul de fază de 120o dintre cele trei tensiuni se datorează poziţionării celor
trei seturi de înfăşurări la un unghi de 120 o între ele. Dacă rotaţia magnetului se
realizează în sensul acelor de ceasornic, înfăşurarea 3 va genera tensiunea
instantanee maximă după o rotaţie de exact 120 o a înfăşurării 2, a cărei tensiune
instantenee va atinge pragul maxim la exact 120 ^{o} după înfăşurarea 1. Modul
de poziţionare al înfăşurărilor va decide valoarea defazajului dintre formele de
undă generate. Dacă luăm înfăşurarea 1 ca şi înfăşurare de referinţă (0 o), atunci
înfăşurarea doi va avea un defazaj de -120 o(120o în urmă, sau 240o înainte), iar
înfăşurarea 3 un unghi de -240o(240o în în urmă, sau 120o înainte).
Secvenţa fazelor are o ordine bine stabilită. Pentru rotaţia în sensul acelor de
ceasornic, ordinea este 1-2-3. Această ordine se repetă atâta timp cât generatorul
îşi continuă rotaţia (1-2-3-1-2-3-etc.).

Figure 301: generatorul de curent alternativ trifazat; secvenţa fazelor - sensul

acelor de ceasornic
Dacă inversăm sensul de rotaţie al generatorului, în sensul invers acelor de
ceasornic, sau sensul trigonometric, magnetul va trece pe lângă perechile de poli
în secvenţă inversă. În loc de 1-2-3, vom avea 3-2-1. Forma de undă celei de a
doua înfăşurări va fi defazată înaintea primei cu 120 o iar a treia înaintea celei de
a doua cu 120o.

Figure 302: generatorul de curent alternativ trifazat; secvenţa fazelor - sens

trigonometric
 Ordinea secvenţelor formelor de undă într-un sistem polifazat se
numeşte secvenţa fazelor. Dacă folosim un sistem polifazat pentru alimentarea
sarcinilor pur rezistive, rotaţia fazelor nu are nicio importanţă. Fie că vorbim de
1-2-3 sau 3-2-1, curenţi şi tensiunilor vor avea tot aceeiaşi valoare. Există însă
aplicaţii ale sistemelor trifazate, în care, secvenţa fazelor este importantă. Din
moment ce voltmetrele şi ampermetrele nu pot măsură această secvenţă, avem
nevoie de un alt tip de instrument pentru această sarcină.
1. Detectarea secvenţei fazelor într-un circuit trifazat
Un circuit ingenios pentru aceastăa aplicaţie, utilizează un condensator pentru introducerea unui
defazaj între tensiune şi curent, ce sunt mai apoi folosite pentru detectarea secvenţei prin comparaţie
dintre intensitatea luminoasă a două lămpi.

Figure 303: folosirea unei scheme electrice cu condensator şi două corpuri de

iluminat pentru detectarea secvenţei fazelor unui sistem de alimentare trifazat
Cele două lămpi au aceeiaşi valoare a rezistenţei. Condensatorul este ales asfel
încât valoarea reactanţei la frecvenţa sistemului să fie egală cu rezistenţa unei
lămpi. Daca ar să înlocuim condensatorul cu un rezistor de o valoare egală cu ea
a rezistenţei lămpii, intensitatea luminoasă a celor două lămpi ar fi egală,
circuitul fiind echilibrat. Totuşi, condensatorul introduce un defazaj între
tensiune şi curent de 90o în faza #3. Acest defazaj, mai mare de 0 o, dar mai mic
de 120o, „strică” valorile curenţilor şi ale tensiunilor celor două lămpi relativ la
unghiul lor de fază faţă de faza 3. Să considerăm circuitul:
 Figure 304: circuit electric trifazat - determinarea secvenţei fazelor
Diferenţa de fază rezultată prin introducerea condensatorului în circuit duce la
scăderea tensiunii din faza 1 la 48 V, şi la creşterea tensiunii din faza 2 la 180 V.
Acest lucru înseamnă că intensitatea luminoasă a celei de a doua lămpi va fi mult
mai mare, lucru ce poate fi observat lesne cu ochiul liber. Dacă inversăm
secvenţa fazelor (3-2-1), rezultatul este exact invers.
2. Inversarea secvenţei fazelor
Am văzut că putem inversa secvenţa fazelor prin schimbarea sensului de rotaţie al generatorului.
Totuşi, această modificare de rotaţie nu se poate realiza de către consumator, atunci când tensiune
de alimentare din reţea provine de la un furnizor naţional de electricitate şi nu de la propriile sale
generatoare. O inversare mult mai uşoară a secvenţelor se realizează prin inversarea oricăror două
faze între ele.
Putem observa mai bine acest lucru, dacă ne uităm la o secvenţă mai lungă a
fazelor unei surse trifazate:
secvenţă 1-2-3 : 1-2-3-1-2-3-1-2-3-1-2-3-1-2-3 . . .
secvenţă 3-2-1 : 3-2-1-3-2-1-3-2-1-3-2-1-3-2-1 . . .
Secvenţa 1-2-3 poate la fel de bine să fie notată prin 2-3-1 sau 3-1-2. Asemănător,
secvenţa inversă, 3-2-1, o putem nota cu 2-1-3 sau 1-3-2.
Luând ca şi secvenţa iniţială combinaţia 3-2-1, putem încerca toate combinaţiile
posibile de inversare a oricăror două faze şi să vedem secvenţa rezultată.
 Figure 305: combinaţiile posibile ale inversării fazelor într-un siste trifazat;
secvenţa originală: 1-2-3
Indiferent de perechea fazelor alese pentru inversare, rezultatul este tot timpul o
secvenţă inversată (1-2-3 devine 2-1-3, 1-3-2 sau 3-2-1, toate fiind echivalente).
10.4 Funcţionarea motorului polifazat
Probabil că cel mai mare avantaj al sistemelor de curent alternativ polifazata constă în proiectarea şi
operarea motoarelor de curent alternativ. După cum se ştie, unele tipuri de motoare sunt practic
identice din punct de vedere constructiv cu generatoarele electrice, constând dintr-un set de
înfăşurări staţionare şi un set de magneţi (electromagneţi) rotitori. Să considerăm prima dată un
motor de curent alternativ monofazat:
 Figure 306: modul de funţionare al unui motor de curent alternativ monofazat;
rotirea în sensul acelor de ceasornic
Dacă magnetul rotitor va putea să ţină pasul cu frecvenţe curentului alternativ
prin înfăşurări, acesta va fi „tras” într-o mişcare permanentă în sensul acelor de
ceasornic. Totuşi, aceasta nu este singura direcţia posibilă. Ar putea la fel de bine
să se rotească în sensul invers acelor de ceasornic (trigonometric), folosind exact
aceeiaşi formă de undă:
 Figure 307: modul de funţionare al unui motor de curent alternativ monofazat;
rotirea în sens trigonometric
Folosind aceeiaşi formă de undă, rotorul magnetic se poate învârti în oricare
dintre direcţii. Aceasta este o caracteristică comună a tuturor motoarelor
monofazate de „inducţie” şi „sincrone”: nu posedă o direcţie normală, sau
„corectă” de rotaţie. O întrebare este binevenită în acest moment: cum putem
porni motorul în direcţia dorită, dacă acesta se poate roti la fel de bine în orice
direcţie? Adevărul este că aceste motoare au nevoie de puţin ajutor la pornire.
Odată ajutate să pornească într-o anumită direcţie, vor continua să se rotească în
aceeiaşi direcţie, atâta timp când este menţinută puterea electrică pe înfăşurări.
1. Pornirea motorului monofazat de curent alternativ
În mod normal, acest ajutor vine din partea unor seturi adiţionale de înfăşurări poziţionate diferit
faţă de seturile de înfăşurări principale, şi alimentate cu un curent alternativ defazat faţă de curentul
principal.
 Figure 308: schema de principiu folosită pentru pornirea uni-direcţională a
motoarului de curent alternativ monofazat
Aceste înfăşurări suplimentare sunt de obicei conectate în serie cu un condesator
pentru introducerea unui defazat între curenţii celor două seturi de înfăşurări.

Figure 309: utilizarea condensatorului pentru introducerea unui defazaj între

curenţii înfăşurărilor de pornire a motorului de curent alternativ monofazat
Acest defazaj crează un câmp magnetic al înfăşurărilor 2a şi 2b ce este defazat la
rândul lui cu câmpul magnetic al înfăşurărilor 1a şi 1b. Rezultatul este un set de
câmpuri magnetice cu o direcţie de rotaţie precisă. Această secvenţă de rotaţie
„trage”, trage la rândul său magnetul într-o direcţie precisă.
Motoarele de curent alternativ polifazate nu necesită asfel de mecanisme pentru
pornirea lor într-o anumită direcţie. Datorită faptului că formele de undă ale
tensiunilor au deja o direcţie bine stabilită (secvenţa fazelor), şi câmpurile
magnetice generate de înfăşurări vor avea o direcţie precisă. De fapt, combinaţia
tuturor seturilor de înfăşurări, lucrând împreună, crează un câmp magnetic ce
poartă numele de câmp magnetic rotitor. Acest concept l-a inspirat şi pe Nikola
Tesla să dezvolta primele sisteme electrice polifazate existente, pentru a realiza
motoare mai simple şi mai eficiente. Avantajele sistemlor polifazate faţă de cele
monofazate nu au fost descoperite decât mai târziu.
Dacă acest concept prezentat mai sus vă este încă confuz, putem folosi o analogie
pentru explicarea lui mai pe înţeles. Să considerăm un set de beculeţe alimentate
intermitent (ce „clipesc”), precum cele folosite la decoraţiile de crăciun. Unele
seturi par să se „deplaseze” într-o anumită direcţie pe măsură ce becurile se
aprind şi se sting într-o secvenţă bine stabilită. Altele doar se sting şi se aprind
fără nicio mişcare aparentă. Cum se realizează această diferenţă între diferitele
seturi de becuri? Cu ajutorul diferenţelor de fază!

Figure 310: analogie pentru funcţionarea motorului de curent alternativ

monofazat; secvenţa fazelor unui set de becuri
Când toate becurile „1” sunt aprinse, toate becurile „2” sunt stinse, şi invers. Cu
acest tip de secvenţa, nu există nicio „mişcare” vizibilă a luminii becurilor. Putem
la fel de bine să urmărim o deplasare de la stânga la dreapta, la fel de bine cum
putem considera aceeiaşi mişcare ca realizânduse de la dreapta la stânga.
Tehnic, secvenţelor de aprindere-stingere ale celor două becuri sunt defazate cu
180o între ele (exact opus). Acest lucru este analog motorului de curent
alternativ monofazat, ce poate funcţiona la fel de bine în ambele direcţii, dar care
nu poate porni singur datorită faptul că variaţia câmpului său magnetic nu are o
direcţie precisă.
Să considerăm prin urmare un nou set de becuri, de această dată folosind trei
becuri pentru secvenţa în loc de două, fiind şi acestea defazate între ele:
Figure 311: analogie pentru funcţionarea motorului de curent alternativ trifazat;
secvenţa fazelor unui set de becuri
Dacă secvenţa fazelor este 1-2-3, becurile par a se „deplasa” de la stânga la
dreapta. Ne putem acum imagna acelaşi set de becuri, dar aranjate într-un cerc:
 Figure 312: analogie pentru funcţionarea motorului de curent alternativ trifazat;
secvenţa fazelor unui set de becuri; rearanjarea acestora într-o combinaţie
circulară
De data aceasta, becurile par a se deplasa în cerc, în direcţia acelor de ceasornic,
deoarece sunt aranjate circular şi nu liniar, precum era cazul precedent. Desigur,
aparenţa mişcării becurile se inversează dacă inversăm secvenţa de rotaţie a lor.
Mişcarea becurilor va fi fie în sensul acelor de ceasornic, fie în sens
trigonometric, în funcţie de secvenţa fazelor. Această situaţie este analoagă unui
motor de curent alternativ trifazat cu trei seturi de înfăşurări alimentate cu trei
surse de tensiune de faze diferite:
 Figure 313: înfăşurările unui motor de curent alternativ trifazat
10.5 Configuraţii stea şi triunghi trifazate

1. Configuraţia stea (Y)

Acest tip de configuraţie este cel considerat până acum în secţiunile precedente. Aceasta se
caracterizează prin existenţa unui punct comun tuturor surselor de tensiune:

Figure 314: configuraţia stea trifazată

Dacă redesenăm circuitul, folosind în loc de sursele de tensiune bobine,
reprezentând înfăşurările generatorului, şi rearanjăm poziţia acestora,
configuraţia devine mai aparentă:
 Figure 315: configuraţia stea trifazată
Cei trei conductori ce pleacă de la sursele de alimentare (înfăşurări) înspre
sarcină, poartă numele de „linii”, iar înfăşurările propriu-zise sunt denumite
„faze”. Într-un sistem „Y” (stea), prezenţa conductorului neutru nu este
obligatorie, deşi ajută la evitarea problemelor de potenţial în cazul în care una
dintre sarcini este scoasă din funcţiune.

Figure 316: configuraţia stea trifazată, fără conductorul neutru

2. Tensiunea de linie şi tensiunea de fază
La măsurarea tensiunilor şi curenţilor într-un sistem trifazat, trebuie să fim atenţi ce şi unde anume
măsurăm. Tensiunea de linie se referă la valoarea tensiunii măsurată între oricare doi conductori,
într-un sistem trifazat echilibrat. În circuitul de sus, tensiunea de linie este aproximativ 208
V. Tensiunea de fază se referă la tensiunea măsurată la bornele oricărui component (înfăşurarea
sursei sau impedanţa) într-un circuit trifazat. Acolo unde există fir neutru, putem spune că tensiunea
de fază se măsoară între linie şi neutru. în circuitul de sus, tensiune de fază este de 120 V. Ambii
termeni, tensiunea/curentul de linie şi tensiunea/curentul de fază au aceeiaşi logică: primul se referă
la tensiunea/curentul prin oricare dintre conductori (linie), iar celălalt la tensiunea/curentul prin
oricare component.
 Sursele şi sarcinile dintr-o configuraţie în stea au tot timpul tensiunile de linie
mai mari decât tensiunile de fază, iar curenţii de linie egali cu cei de fază. Mai
mult, dacă sursa sau sarcina este echilibrată, tensiunea de linie va fi egală cu
produsul dintre tensiunea de fază şi radical de ordin doi din trei:

Figure 317: relaţia dintre tensiunile/curenţii de linie şi tensiunile/curenţii de

fază într-o sistem de tensiuni trifazate în configuraţie stea
3. Configuraţia triunghi (Δ)
Un alt tip de configuraţie pentru sistemele de alimentare trifazate este configuraţia triunghi,
denumită şi „delta”, după litera grecească Δ:

Figure 318: conexiunea unui sistem alternativ trifazat în configuraţie triunghi

La o primă vedere, am putea presupune că sursele de tensiune asfel conectate, ar
produce un scurt-circuit, din cauză că electronii sunt liberi să se deplaseze în
jurul triughiului neexistând o altă rezistenţă decât impedanţa internă a
înfăşurărilor. Însă, datorită diferenţelor de fază dintre cele trei surse, acest lucru
nu se întâmplă.
Putem verifica acest lucru aplicând legea lui Kirchhoff pentru tensiune şi să
vedem dacă suma tensiunilor din interiorul buclei formate din laturile
triunghiului este într-adevăr zero. Dacă suma este zero, atunci nu va există nicio
cădere de tensiune necesară pentru împingerea electronilor de-a lungul buclei, şi
prin urmare, nu va exista nici curent şi nici posibilitatea apariţiei scurt-
circuitului. Începând cu înfăşurarea de sus şi continuând în direcţie
trigonometrică, expresia legii lui Kirchhoff pentru tensiune arată asfel:
 Figure 319: suma tensiunilor surselor de alimentare a unui sistem trifazat în
configuraţie stea, este egală cu zero
Într-adevăr, suma acestor trei vectori este zero.
O altă metodă prin care putem demonstra că nu poate exista curent electric în
jurul circuitului format de cele trei surse de alimentare (înfăşurări), este să
„deschidem” bucla la unul dintre noduri, şi să calculăm diferenţa de potenţial
(tensiunea) dintre cele două ramuri:

Figure 320: conexiunea unui sistem alternativ trifazat în configuraţie triunghi;

deschiderea circuitului la unul din noduri pentru asigurarea faptului că nu există
circulaţie de curent prin bucla formată din laturile triunghiului; tensiunea
măsurată între cele două ramuri trebuie să fie zero
Începând cu înfăşurarea din dreapta şi continuând în sens trigonomentric,
ecuaţia legii lui Kirchhoff pentru tensiune arată asfel:

Figure 321: suma tensiunilor surselor de alimentare a unui sistem trifazat în

configuraţie stea, este egală cu zero
Rezultatul obţinut este într-adevăr zero, ceea ce înseamnă că nu va exista
circuilaţie de curent în bucla formată de triunghiul surselor de alimentare, atunci
când circuitul este închis.
Datorită faptului că fiecare pereche de conductori, într-o configuraţie stea, este
conectată direct la bornele unei singure înfăşurări, tensiunea de linie va fi egală
cu tensiunea de fază. De asemenea, datorită faptului că fiecare conductor are un
punct comun cu două înfăşurări, curentul de linie va fi suma vectorilor celor doi
curenţi de fază.

Figure 322: relaţia dintre tensiunile/curenţii de linie şi tensiunile/curenţii de

fază într-o sistem de tensiuni trifazate în configuraţie triunghi
Să luăm un circuit ca şi exemplu:

Figure 323: circuit electric trifazat utilizând un sistem de alimentare în

configuraţie triunghi (delta)
Căderea de tensiune pe fiecare rezistor va fi de 120 V, iar curentul fiecărei faza va
fi de 83.33 A:
 Figure 324: calcule matematice
Un avantaj al utilizării configuraţiei triunghi, constă în lipsa firului neutru. În
conecţiunea stea, firul neutru este necesar pentru preluarea oricăror curenţi în
cazul în care sarcina este dezechilibrată. Acest lucru nu este însă necesar (nici
măcar posibil!) într-o configuraţie triunghi. Fiecare element fiind conectat direct
la bornele sursei respective, tensiunea din circuit va fi aceeiaşi indiferent de
comportamentul individual al sarcinilor.
Proabil că cel mai mare avantaj a conexiunii triunghi este toleranţa sistemului în
caz de defect. Defectarea uneia dintre înfăşurări nu va influenţa tensiunea
sarcinii şi nici curentul!
 Figure 325: defectarea unei dintre înfăşurări, într-un sistem trifazat în
configuraţie triunghi, nu afectează tensiunea de linie şi de fază; singura diferenţă
este creşterea curentului în înfăşurările funcţionale rămase
Singura consecinţă al unui defect într-un dintre înfăşurări pentru un sistem în
configuraţie triunghi, este creşterea curentului de fază pentru înfăsurările
rămase. Să comparăm acest comportament cu cel al unui sistem în configuraţie
stea, dar cu aceeiaşi configuraţie sa sarcinii (triunghi):

Figure 326: defectarea unei dintre înfăşurări, într-un sistem trifazat în

configuraţie stea, alimentând o sarcină în configuraţie triunghi
Cu o sarcină în configuraţie triunghi (Δ), căderea de tensiune pe două dintre
sarcini scade la jumătate (104 V), iar una dintre sarcini rămâne la tensiunea
originală, 208 V. O sarcină în configuraţie Y, suferă şi mai mult de pe urma
aceluiaşi defect al înfăşurării:

Figure 327: defectarea unei dintre înfăşurări, într-un sistem trifazat în

configuraţie stea, alimentând o sarcină în configuraţie stea
În acest caz, numărul sarcinilor ce suferă o reducere a tensiunii se ridică la două,
iar căderea de tensiunea pe cea de a treia sarcină este zero! Din această cauză,
sursele de tensiune în configuraţie triunghi (Δ) sunt preferate pentru fiabilitatea
lor. Totuşi, dacă este necesară o tensiune duală (120/208), sau curenţi de linie
mai mici, sunt preferate sistemele în conexiune strea (Y).
10.6 Transformatorul trifazat
Din moment ce sistemele trifazate sunt folosite atât de des în sistemele de distribuţie a energiei
electrice, este necesară folosirea transformatoarelor trifazate pentru ridicarea sau coborârea
tensiunilor. Este adevărat că se pot folosi individual transformatoare monofazate, câte unul pe
fiecare fază şi în diverse combinaţii, pentru realizarea acestei sarcini. Dar, transformatoarele
trifazate sunt construite special pentru acest scop, folosind mult mai puţin material, volum şi
greutate decât utilizarea modulară a transformatoarelor monofazate.

Un transformator trifazat este compus din trei seturi de înfăşurări primare şi

secundare, înfăşurate pe acelaşi miez feromagnetic şi având fiecare propria sa
latură.

Figure 328: transformator trifazat

Aceste înfăşurări primare şi secundare pot fi conectate între ele în configuraţii Δ
sau Y, asfel:
**

Primar - Secondar
Y - Y
Y - Δ
Δ - Y
Δ - Δ

Motivul alegerii configuraţiei Δ sau Y pentru conexiunile înfăşurărilor

transformatorului sunt aceleaşi ca şi în cazul aplicaţiilor trifazate: conexiunile Y
oferă posibilitatea tensiunilor multiple, iar conexiunile Δ oferă un nivel mai
ridicat de fiabilitate.
Cel mai important aspect al conectării celor trei seturi de înfăşurări o reprezintă
faza înfăşurărilor (punctele sunt folosite pentru desemnarea „polarităţii”
înfăşurărilor). Putem revedea relaţiile dintre fazele înfăşurărilor Y şi Δ, centrul
înfăşurării trebuie să fie ori „-” ori „+”, pentru toatele cele trei înfăsurări, iar
polarităţile înfăşurării Δ trebuie să complementare, „+” şi „-”:

Figure 329: fazele corecte ale înfăşurărilor stea şi triunghi

Realizarea corectă a fazelor, atunci când înfăşurările nu sunt prezentate sub
forma configuraţiilor stea sau triunghi, poate să fie destul de dificilă. Să ilustrăm
acest lucru, pornind cu figura de mai jos:, fiecare transformator monofazat
reprezentând o înfăşurare primară plus cea secundară, întreg ansamblul fiind
echivalent din punct de vedere funcţional unui transformator trifazat:

Figure 330: intrările A1, B1, C1 pot fi conectate fie în configuraţie stea, fie
triunghi; acelaşi lucru este valabil şi pentru intrările A2, B2, C2
Cele trei transformatoare monofazate sunt vor fi conectate împreună pentru
transformarea puterii dintr-un sistem trifazat în altul. Să considerăm conexiunea
Y-Y:
 Figure 331: conectarea unui transformator trifazat în configuraţie triunghi-
triunghi - Y-Y; exemplificare cu ajutorul a trei transformatoare monofazate
echivalente
În cazul de mai sus, Y-Y, toate înfăşurările marcate cu punct sunt conectate la
fazele lor respective, A, B, C, iar înfăşurările fără punct sunt conectate împreună
(la firul neutru, N) pentru a forma centrul fiecărei configuraţii stea. Dacă
realizăm ambele înfăşurări în configuraţie Y, putem folosi conductori de nul
(N1 şi N2) în fiecare sistem trifazat.
Următoarea configuraţie, stea-triunghi (Y-Δ), arată asfel:

Figure 332: conectarea unui transformator trifazat în configuraţie stea-triunghi -

Y-Δ; exemplificare cu ajutorul a trei transformatoare monofazate echivalente
În acest caz, înfăşurările secundare sunt conectate în lanţ, înfăsurarea conectată
fiind conectată la următoarea înfăşurare ne-punctate, formând o buclă Δ.
Configuraţia triunghi-stea (Δ-Y):

Figure 333: conectarea unui transformator trifazat în configuraţie triunghi-stea -

Δ-Y; exemplificare cu ajutorul a trei transformatoare monofazate echivalente
O asemenea configuraţie permite folosirea tensiunilor multiple, linie-linie, sau
linie-neutru, în sistemul de putere secundar, folosind un sistem primar fără
neutru.
Configuraţia triunghi-triunghi (Δ-Δ):
 Figure 334: conectarea unui transformator trifazat în configuraţie triunghi-
triunghi - Δ-Δ; exemplificare cu ajutorul a trei transformatoare monofazate
echivalente
Atunci când nu avem nevoie de un conductor neutru în sistemul secundar, cele
mai folosite configuraţii sunt cele triunghi-triunghi, datorită fiabilităţii lor
crescute.
Considerând faptul că o configuraţie triunghi poate funcţiona suficient de bine
folosind doar două înfăşurări, unele scheme de transformare trifazate utilizează
doar două transformatoare, reprezentând o configuraţie triunghi-triunghi, dar
fără una dintre înfăşurările primare şi secundare:

Figure 335: conectarea unui transformator trifazat în configuraţie triunghi-

triunghi deschisă- Δ-Δ; exemplificare cu ajutorul a două transformatoare
monofazate echivalente
Această configuraţie mai este cunoscută şi sub numele de „V” sau „triunghi
deschisă”. Fiecare dintre cele două transformatoare va trebui să fie însă
supradimensionat, pentru a putea face faţă aceleiaşi puteri precum o
configuraţie standard cu trei transformatoare în configuraţie triunghi, dar de
multe ori, avantajele de cost, mărime şi greutate, fac ca această configuraţie să
merite realizată. Totuşi, în caz de avarie, sistemul nu poate funcţiona la fel ca un
sistem triunghi-triunghi în aceeiaşi situaţie. Dacă unul din cele două
transformatoare se defectează, tensiunile şi curenţii de sarcină vor avea cu
siguranţă de suferit.

11 Factorul de putere

11.1 Puterea în circuitele de curent alternativ rezistive şi

reactive
Să considerăm un circuit monofazat de curent alternativ, compus dintr-o sursă de tensiune de 120 V,
la frecvenţa de 60 Hz, şi o sarcină rezistivă:

Figure 336: circuit electric monofazat de curent alternativ cu sarcină rezistivă

Figure 337: calcule matematice

Curentul efectiv prin sarcină va fi de 2 A, iar puterea disipată de 240 W.
Deoarece sarcina este pur rezistivă (fără reactanţă), curentul este în fază cu
tensiune, iar calculele sunt asemănătoare unui circuit de curent continuu.
Formele de undă ale tensiunii, curentului şi puterii, arată asfel:
 Figure 338: Formele de undă ale tensiunii, curentului şi puterii într-un circuit
monofazat de curent alternativ cu sarcină pur rezistivă
Puterea este tot timpul pozitivă în acest caz. Acest lucru înseamnă că puterea
este tot timpul disipată de sarcina rezistivă şi nu este reintrodusă în circuit, aşa
cum este cazul sarcinilor reactive.
De asemenea, frecvenţa formei de undă a puterii este dublul frecvenţei tensiunii
şi curentului. Această diferenţa de frecvenţă face imposibilă exprimarea puterii
în circuitele de curent alternativ folosind aceeiaşi notaţie complexă, rectangulară
sau polară, folosită în cazul tensiunii, curentului şi a impedanţei, deoarece
această formă de exprimare matematică presupune o frecvenţă constantă pentru
toate formele de undă implicate.
Cea mai bună metodă de calcul a puterii în circuitele de curent alternativ se
realizează folosind notaţia scalară, iar relaţiile de fază sunt evidenţiate cu
ajutorul trigonometriei.
Ca şi comparaţie, să considerăm un circuit simplu cu o sarcină reactivă:

Figure 339: circuit electric monofazat de curent alternativ cu sarcină inductivă

 Figure 340: calcule matematice

Figure 341: Formele de undă ale tensiunii, curentului şi puterii într-un circuit

monofazat de curent alternativ cu sarcină pur inductivă
În acest caz, puterea variază alternativ între partea pozitivă şi cea negativă. Acest
lucru înseamnă că puterea este alternativ absorbită şi eliberată din şi în circuit.
Dacă am considera sursa ca fiind un generator mecanic, practic, energia
consumată pentru acţionarea arborelui ar fi zero, deoarece sarcina nu consumă
deloc putere.
Să considerăm acum un circuit cu sarcină rezistiv-inductivă:
Figure 342: circuit electric monofazat de curent alternativ cu sarcină rezistiv-
inductivă

Figure 343: calcule matematice

Aceasta este valoarea efectivă a curentului (1.41 A) pe care ar arăta-o un
ampermetru conectat în serie cu rezistorul şi bobina. Graficul formelor de undă
arată în acest caz asfel:

Figure 344: Formele de undă ale tensiunii, curentului şi puterii într-un circuit

monofazat de curent alternativ cu sarcină rezistiv-inductivă
Şi în acest caz, puterea alternează între partea negativă şi cea pozitivă, dar
valoarea puterii „pozitive” este mai mare decât cea negativă. Cu alte cuvinte,
combinaţie serie rezistor-bobină, va consuma mai multă putere decât va
introduce înapoi în circuit.
11.2 Puterea reală, reactivă şi aparentă
Se ştie că elementele reactive precum bobinele şi condensatoarele nu disipă putere, dar existenţa
căderii de tensiune şi curentului la bornele lor, dă impresia că acestea ar disipa putere. Această
„putere nevăzută” poartă numele de putere reactivă, iar unitatea sa de măsură este Volt-Amper-
Reactiv, VAR, şi nu Watt-ul. Simbolul matematic pentru puterea reactivă este „Q”. Puterea reală
disipată, sau consumată, dintr-un circuit, poartă numele de putere reală, unitatea sa de măsură este
Watt-ul, iar simbolul matematic este „P”. Combinaţie dintre cele două puteri, cea reactivă şi cea
reală, poartă numele de putere aparentă. Unitatea de măsură a puterii aparente este Volt-Amper, iar
simbolul matematic este „S”.

Ca şi regulă, puterea reală este o caracteristică a elementelor disipative, de obicei

rezistori, puterea reactivă caracterizează reactanţa (X) circuitului, iar puterea
aparentă depinde de impedanţa (Z) totală a circuitului. Datorită faptului că
folosim valori scalare pentru reprezentarea puterilor, toate valorile complexe ale
tensiunilor, curenţilor şi impedanţelor trebuie să fie reprezentate sub formă
polară şi nu sub formă reală sau rectangulară.
Relaţiile dintre cele trei tipuri de putere şi rezistenţă, reactanţă şi impedanţa
(folosind valori scalare), sunt următoarele:
 Figure 345: formulele de calcul pentru puterea reală, reactivă şi aparentă, în
funcţie de rezistenţă, reactanţă şi impedanţă
Există două ecuaţii pentru calcularea puterilor reale şi reactive, dar există trei
ecuaţii pentru calcularea puterii aparente, P=IE fiind folosită doar în acest scop.
Să luăm următoarele circuit pur rezistiv ca şi prim exemplu:
 Figure 346: calcularea puterii reale, reactive şi aparente într-un circuit electric
de curent alternativ pur rezistiv
Pentru un circuit pur inductiv (pur reactiv):

Figure 347: calcularea puterii reale, reactive şi aparente într-un circuit electric de

curent alternativ pur inductiv
Pentru un circuit rezistiv-inductiv:
 Figure 348: calcularea puterii reale, reactive şi aparente într-un circuit electric
de curent alternativ pur rezistiv-inductiv
1. Triunghiul puterii
Relaţia dintre cele trei tipuri de putere, reală, reactivă şi aparentă, poate fi exprimată sub formă
trigonometrică. Această exprimare este cunoscută sub numele de triunghiul puterii.
 Figure 349: triunghiul puterii
Folosind teorema lui Pitagora, putem afla lungimea oricărei laturi a triunghiului
dreptunghic, latură ce reprezintă de fapt puterea respectivă, dacă ştim
„lungimile” celorlalte două laturi, sau o lungime şi unghiul de fază din circuit
11.3 Calcularea şi corectarea factorului de putere
Unghiul acestui „triunghi al puterilor” reprezintă raportul dintre valoarea puterii disipate (sau
consumate) şi cantitatea de putere absorbită/returnată. De asemenea, reprezintă şi unghiul de fază al
impedanţei circuitului, sub formă polară. Acest raport dintre puterea reală şi puterea aparentă poartă
numele de factor de putere al circuitului. De asemenea, din geometria triunghiului, putem deduce că
factorul de putere este egal şi cu cosinusul unghiului de fază. Folosind valorile din circuitul
precedent:
 Figure 350: calculul factorului de putere al circuitului
Fiind calculat ca un raport, factorul de putere nu are unitate de măsură.
Pentru circuitele pur rezistive, factorul de putere este 1 (perfect), deoarece
puterea reactivă este egală cu zero. În acest caz, triunghiul puterilor este o linie
orizontală, deoarece latura opusă (puterea reactivă) va avea lungimea zero.
Pentru circuitele pur inductive, factorul de putere este zero, datorită faptului că
puterea reală este zero. În acest caz, triunghiul puterilor este o linie verticală,
deoarece latura adiacentă (puterea reală) va avea lungimea zero. Acelaşi lucru
este valabil şi pentru circuitele pur capacitive, doar că sensul liniei verticale va fi
în jos, nu în sus, cum este cazul circuitelor pur inductive.
Factorul de putere este un element foarte important în proiectarea circuitelor
electrice de curent alternativ, deoarece un factor de putere mai mic decât 1
înseamnă că circuitul respectiv, sau mai bine spus, conductorii circuitului în
cauză, trebuie să conducă mai mult curent decât ar fi necesar dacă reactanţa
circuitului ar fi zero, caz în care, cu un curent mai mic, puterea reală distribuită
pe sarcină ar fi aceeiaşi. Un curent mai mare înseamnă secţiuni ale conductorilor
mai mari, ceea ce afectează direct costurile realizării instalaţiei electrice. Dacă
circuitul considerat mai sus, ar fi fost pur rezistiv, am fi putut transporta o
putere de 169.256 W spre sarcină, cu aceeiaşi valoare a curentului de 1.410 A, şi
nu doar 119.365 W, valoare ce este disipată în acest moment pe sarcină. Factorul
de putere scăzut se traduce printr-un sistem de distribuţie ineficient.
Factorul de putere poate fi însă corectat, paradoxal, prin adăugarea în circuit a
unei sarcini suplimentare care să „consume” o cantitate egală de putere reactivă,
dar de sens contrar, pentru anularea efectelor reactanţei inductive a sarcinii.
Reactanţele inductive pot fi anulate şi cu ajutorul reactanţelor capacitive, şi
anume, prin adăugarea unui condensator în paralel cu sarcina (în circuitul
precedent). Efectul celor două reactanţe opuse, conectate în paralel, este să
aducă impedanţa totală a circuitului la o valoare egală cu cea a rezistenţei totale.
Rezultatul reducerea unghiului impedanţei la zero, sau o valoarea cât mai
apropiată de zero.
Ştim că puterea reactivă, necorectată, este de 119.998 VAR (inductiv), prin
urmare, trebuie să calculăm mărimea corectă a condensatorului, mărime
necesară pentru a produce o cantitate egală de putere reactivă (capacitivă).
Condensatorul va fi conectat în parelel cu sursa, prun urmare, vom folosi
următoarea formulă:

Figure 351: calcule matematice

Folosim un condensator cu o capacitate de 22 µF:
Figure 352: corectarea factorului de putere prin adăugarea unui condensator în
paralel cu sarcină rezistiv-inductivă

Figure 353: calcule matematice

Factorul de putere al circuitului a crescut substanţial, fiind foarte aproape de
valoarea 1. Curentul principal a scăzut de la 1.41 A la 994.7 mA, iar puterea
disipată pe rezistorul de sarcină a rămas neschimbată, 119.365 W.
 Figure 354: calcule matematice
Din moment ce impedanţa finală este un număr pozitiv, putem spune că, per
total, inductivitatea circuitului este mai mare decât capacitatea sa. Dacă
corectarea factorului de putere ar fi fost perfectă, unghiul impedanţei ar fi fost
zero, sau pur rezistiv. Dacă în schimb, am fi adăugat un condensator prea mare
în paralel, am fi obţinut un unghi al impedanţei negativ, indicând faptul că
inductivitatea circuitului este mai mică decât capacitatea sa. Cu un factor de
putere de 0.9999, defazajul dintre curent şi tensiune este foarte aproape de 0 o.
Dim moment ce curentul şi tensiunea sunt aproximativ în fază, produsul celor
două va da o putere pozitivă pe aproximativ întreaga perioadă. Cu un factor de
putere mult sub 1, produsul celor două ar fi fost negativ, fapt ce duce la
reintroducerea puterii negative în circuit, înapoi spre generator. Această putere
nu poate fi „vândută”, dar circulaţia sa de la sursă la sarcină şi invers, duce la
pierderi de putere în lungul liniilor de transport datorită rezistenţei acestora.
Conectarea condensatorului în paralel cu sarcina, rezolvă această problemă.
De notat faptul că reducerea pierderilor prin liniile de transport al curentului
electric, se aplică doar de la generator la punctul de corecţie a factorului de
putere (datorită condensatorului). Cu alte cuvinte, există în continuare circulaţie
electrică între condensator şi sarcina (rezistiv-)inductivă. Acest lucru nu este în
general o problemă însă, deoarece aplicarea corecţiei factorului de putere se
realizează în vecinătatea sarcinii în cauză.
De asemenea, o capacitatea prea mare într-un circuit de curent alternativ va
duce la un factor de putere scăzut, la fel ca în cazul unei inductanţe prea mari.
Trebuie să fim prin urmare foarte atenţi când realizăm corectarea factorului de
putere, pentru a nu supra-corecta circuitul.
11.4 Corectarea practică a factorului de putere
Atunci când avem nevoie de corectarea practică a factorului de putere într-un sistem de putere în
curent alternativ, probabil că nu vom fi atât de norocoşi încât să cunoaştem inductanţa exactă a
sarcinii. Putem folosi un aparat de măsură special, denumit cosfimetru pentru calcularea factorului
de putere. Puterea aparentă o putem calcula folosind un voltmetru şi un ampermetru. În cel mai rău
caz însă, am putea fi nevoiţi să folosim un osciloscop pentru calcularea diferenţei de fază, în grade,
între formele de undă alte tensiunii şi ale curentului; factorul de putere va fi cosinusul acelui unghi.

Dacă avem acces la un wattmetru pentru măsurarea puterii reale, putem

compara valoarea citită cu valoarea puterii aparente deduse din produsul
tensiunii totale cu a curentului total.

12 Motoare electrice

12.1 Scurtă introducere a motoarelor electrice

12.1.1 De la curent continuu la curent alternativ

Imediat după introducerea sistemului de distribuţie electrică în curent continuu de către Edison în
SUA, a început tranziţie graduală spre sistemele de curent alternativ mult mai economice.
Iluminatul funcţiona la fel de bine atât pe curent continuu cât şi pe curent alternativ. Însă transportul
energiei electrice pe distanţe lungi era însoţit de pierderi mai mici dacă se realiza în curent
alternativ. Totuşi, motoarele electrice erau o problemă la acea vreme. Iniţial, motoarele de c.a. erau
construite precum cele de c.c. Existau nenumărate probleme datorită variaţiei câmpurilor magnetice,
în comparaţie cu motoarele de c.c, unde câmpurile sunt statice.

12.1.2 Nikola Tesla şi motorul de inducţie

Charles P. Steinmetz a aduse contribuţii importante în acest domeniu prin investigarea pierderilor
prin histereză în armăturile de fier. Nikola Tesla a proiectat un tip de motor cu totul nou, un motor a
cărei turbine nu era acţionată de apă sau aburi, ci de către un câmp magnetic rotitor. Acest tip nou
de motor, motorul de inducţie de c.a., cunoscut şi sub numele de motor asincron, este şi în prezent
cel mai utilizat motor din industrie. Robusteţea şi simplitatea acestuia îi conferă o durată de viaţă
lungă, fiabilitate înaltă şi costuri de întreţinere mici. Cu toate acestea, motoarele de c.a. cu perii,
similare celor de c.c, sunt folosite pentru puteri mici pe lângă cele de inducţie. Peste 750 W însă,
motoarele Tesla nu au practic „competiţie”.

Circuitele moderne cu semiconductori acţionează motoare de c.c. fără perii, cu

forme de undă în c.a. generate de surse de putere de c.c. Acest motor de curent
continuu fără perii, un motor de curent alternativ în realitate, înlocuieşte
motorul clasic de c.c cu perii în multe aplicaţii. Iar motorul pas cu pas, o
versiune digitală a motorului, este acţionat de forme de undă de c.a.
dreptunghiulare, din nou, generate de circuite cu semiconductori.
12.1.3 Transformarea energiei electrice
La nivelul sistemului, un motor „consumă” energie electrică sub forma unei diferenţe de potenţial şi
a unui curent, şi produce la ieşire lucru mecanic:
 Figure 355: transformarea energiei electrice în energie mecanică şi caldură
Desigur, motoarele electrice nu au o eficienţă de 100%. O parte din energia
electrică se pierde sub formă de căldură, o altă formă de energie, datorită
pierderilor ohmice (I2 din înfăşurările motorului. Căldura este un efect nedorit a
conversiei electric-mecanic. Ea trebuie îndepărtate din vecinătatea motorului şi
poate afecta durata de viaţă a acestuia. Astfel, unul din scopuri este maximizarea
eficienţei motoarelor pentru reducerea pierderilor sub formă de căldură. De
asemenea, motoarele de c.a. mai au şi alte tipuri de pierderi ne-întâlnite la
motoarele de c.c.: histereza şi curenţii turbionari.
12.2 Histereza şi curenţii turbionari
Primele experimente cu motoarele de c.a. s-au lovit de probleme specifice curenţilor alternativi.
Aceste probleme au apărut la adaptarea motoarelor de c.c. pentru funcţionarea în c.a. Cu toate că
puţine motoare de c.a. din prezent seamănă cu cele de c.c., aceste probleme au trebuit rezolvate
înainte ca motoarele de c.a., indiferent de tip, să poată trece din faza de proiectare în faza de
realizare prorpiu-zisă.

12.2.1 Miezuri realizate din tole

În cazul motoarelor de c.a., atât miezul rotorului cât şi cel al statorului este realizat din tole. Aceste
tole nu reprezintă altceva decât un set de straturi metalice acoperite şi izolate între ele prin lăcuire.
Curenţii turbionari sunt reduşi prin divizarea buclei potenţiale de curent în segmente mai mici şi cu
pierderi reduse. Buclele de curent arată conform figurii de mai jos (stânga). Utilizarea tolelor pentru
realizarea miezurilor duce la „spargerea” acestor bucle de curent (figura de mai jos, dreapta). De
asemenea, adăugarea siliciului (material semiconductor) în aliajul din care sunt realizate toelele,
duce la creşterea rezistenţei electrice. Acest lucru duce la descreşterea amplitudinii curenţilor
turbionari:
 Figure 356: curenţi turbionari în miez masiv şi în miez realizat din tole
12.2.2 Histereza magnetică
Histereza magnetică este defazarea în urmă a intensităţii câmpului magnetic în comparaţie cu forţa
de magnetizare. Dacă magnetizăm temporar un cui de fier cu ajutorul unei bobine cilindrice, ne
aşteptăm ca materialul să-şi pierdă câmpul magnetic după ce bobina nu mai este alimentată. Totuşi,
cuiul va păstra o cantitate mică de magnetizare reziduală, Br, datorită efectului de histerezis:

Figure 357: pierderi prin histereză

Un curent alternativ va trebui să folosează energie, -H c (intensitatea câmpului
coercitiv), pentru „învingerea” acestei magnetizări reziduale înainte de a putea
magnetiza miezul înapoi la zero, sau chiar în direcţia opusă. Pierderile prin
histereză au loc la fiecare schimbare de polaritate a curentului alternativ.
Pierderea este proporţională cu aria mărginită de curba de histereză de pe
grafigul B-H. Pierderile prin histereză în cazul aliajelor din fier moale sunt mai
reduse decât în cazul aliajelor din fier carbon „dure”.
12.2.3 Utilizarea legilor lui Steinmetz
Punerea la punct a legilor lui Steinmetz pentru pierderile din miez, a făcut posibilă realizarea
motoarelor de c.a. ce se comportau conform aşteptărilor. Această realizare a existenţei curenţilor
turbionari şi a histerezei a fost aplicată mai întâi în realizarea motoarelor electrice a căror colector
era similar celor de c.c. Astăzi, aceste motoare reprezintă doar o mică parte a motoarelor de c.a.
Alţii au inventat noi tipuri de motoare de c.a. foarte diferite de cele de c.c.

12.3 Motorul sincron
Motoarele sincrone monofazate de dimensiuni mici sunt folosite în aplicaţii ce necesită o
sincronizare precisă, precum ceasuri, de exemplu. Pentru o putere mai mare de 10 kW, eficienţa
crescută şi factorul de putere capacitiv, motoarele sincrone sunt folositoare în industrie. Motoarele
sincrone mari sunt cu câteva procente mai eficiente decât motoarele asincrone (de inducţie). Cu
toate acestea, motorul sincron este mult mai complex.

Din moment ce motoarele şi generatoarele electrice au o construcţie similară,

cele două funcţii se pot întreschimba. Un motor sincron este similar unui
alternator cu câmp rotitor. În figura de mai jos sunt nişte alternatoare cu
magneţi permanenţi:

Figure 358: motor sincron

Această figură ar putea reprezenta fie două alternatoare paralele şi sincronizate
acţionate de surse de energie mecanică, fie un alternator conectat la un motor
sincron. Sau ar putea reprezenta două motoare, dacă ar fi conectată şi o sursă de
putere externă. Important este că, în fiecare caz, rotoarele se rotesc la aceiaşi
frecvenţa nominală, şi sunt în fază. Cu alte cuvinte, ele trebuie să fie
sincronizate.
Metoda de sincronizare a alternatoarelor este următoarea: (1) deschiderea
contactelor, (2) antrenarea ambelor alternatoare cu aceiaşi viteză, (3) defazarea
înainte sau înapoi a unui alternator până când ambele ieşiri de c.a. sunt în fază,
(4) închiderea contactului în perioada în care cele două unităti sunt încă în fază.
Odată sincronizate, alternatoarele se vor bloca reciproc, necesitând un cuplu
considerabil pentru de-sincronizarea acestora.
Dacă unuia dintre alternatoarele de mai sus i se aplică un cuplu adiţional pe
direcţia de rotaţie, unghiul rotorului faţa de câmpul magnetic al statorului va
creşte. Sincronizarea se păstrează iar rotorul va genera energie sistemului de
alimentare de c.a. precum un alternator. Rotorul va avansa şi faţă de rotorul
celuilalt alternator. Dacă aplicăm în schimb o sarcină (o frână, de exemplu) unei
dintre cele două unităţi de mai sus, unghiul rotorul va fi defazat în urma
câmpului magnetic al statorului. În acest caz, unitatea va consuma energie din
reţeaua de c.a., comportându-se de fapt precum un motor. Dacă se aplică un
cuplu sau o sarcină excesivă, rotorul va depăşi unghiul de cuplu maxim, iar
sincronizarea se va pierde. Cuplul se dezvoltă doar atunci când sincronizarea
motorului este menţinută.
În cazul unui motor sincron în locul alternatorului (figura de sus, dreapta), paşi
de sincronizare necesari în cazul alternatoarelor nu sunt necesari. Totuşi,
motorul sincron nu poate porni singur, şi trebuie adus prin urmare aproximativ
la viteza alternatorului înainte de sincronizarea cu viteza de rotaţie a
generatorului de putere electrică. Odată adus la această viteză, motorul sincron
va menţine sincronizarea cu sursa de putere de c.a. si va dezvolta cuplu.
12.3.1 Poziţia rotorului şi a statorului la funcţionare
Presupunem că motorul se află la viteza de sincronism. Pe măsură ce unda sinusoidală trece în
semialternanţa pozitivă, înfăşurarea inferioară a statorului (N) împinge polul nord al rotorului, iar
înfăşurarea superioară (S) atrage polul nord al rotorului. Asemănător, polul sud al rotorului este
respins de înfăşurarea superioară a statorului (S) şi atras de înfăşurarea inferioară (N). Atunci când
amplitudinea undei sinusoidale atinge un maxim (la 2), cuplul ce menţine polul nord al rotorului
este maxim. Acest cuplu scade pe măsură ce amplitudinea undei sinusoidale scade spre 0 (la 3),
unde cuplul este minim:

Figure 359: motor sincron

Pe măsură ce polaritatea undei sinusoidale se modifică (negativă, între 3 şi 4),
înfăşurarea inferioară a statorului (S în acest caz) respinge polul sud al rotorului
şi atrage polul nord al rotorului. Asemanător, înfăşurarea superioară (N) a
statorului respinge polul nord al rotorului şi atrage polul sud al acestuia. La (4),
unda sinusoidală atinge un maxim negativ, iar cuplul este din nou maxim. Pe
măsură ce amplitudinea undei creşte spre 0, cuplul scade. Procesul se repetă
apoi pentru o nouă perioadă a unei sinusoidale.
De menţionat că figura de mai sus indică poziţia rotorului atunci fără existenţa
sarcinii (α = 0o). Practic, conectarea unei sarcini pe rotor va determina defazarea
rotorului în urma poziţiilor reprezentate în figură cu un unghi α. Acest unghi
creşte cu sarcina, până în momentul în care motorul atinge cuplul maxim, la α =
90o (electric). Sincronizarea şi cuplul se pierd peste această valoare a unghiului
α.
Curentul din înfăşurările unui motor sincron mono-fazat pulsează la schimbarea
polarităţii. Dacă viteza magnetului permanent a rotorului este apropiată de
frecvenţa acestei schimbări de polaritate, motorul se va sincroniza pe aceasta.
Din moment ce câmpul înfăşurării pulsează dar nu se roteşte, este necesară
aducerea rotorului la aceiaşi viteză cu cea a unui motor auxiliar.
12.3.2 Viteza de rotaţie a motorului sincron
Un alternator cu doi poli (o pereche de poli N-S) va genera o undă sinusoidală de 60 Hz atunci când
este rotit la 3600 rpm (rotaţii pe minut). 3600 rpm înseamnă 60 de rotaţii pe secundă. Un motor
sincron cu 2 poli se comportă similar. Viteza motorului poate fi redusă prin adăugarea unor perechi
de poli adiţionali. Un motor cu 4 poli se va roti la viteza de 1800 rpm, un motor cu 12 poli la 600
rpm. Motoarele cu eficienţă şi cuplu crescut, folosesc un număr şi mai mare de poli pe rotor.

Dar, în loc de realizarea unui număr de 12 înfăşurări separate pentru un motor

cu 12 poli, se uitilizează o singură înfăşurare realizată în jurul a 12 poli metalici
precum în figura de mai jos:

Figure 360: realizarea unui motor sincron cu mai multe perechi de poli

Viteza de rotaţie este 1/6 din viteza electrică a curentului alternativ. Viteza
rotorului va fi 1/6 din cea a unui motor sincron cu 2 poli. Exemplu: un c.a. de 60
Hz roteşte un motor cu 2 poli la 3600 rpm, iar un motor cu 12 poli la 600 rpm.
12.3.3 Motorul sincron trifazat
Un motor sincron trifazat precum cel din figura de mai jos, generează un câmp electric rotitor în
stator. Asemenea motoare nu pot fi pornite singure de la o sursă de frecvenţă fixă (50 sau 60 Hz).
Mai mult, rotorul nu este un magnet permanent precum în exemplul de mai jos, ci un electromagnet.
Motoarele sincrone industriale de putere mare sunt mai eficiente decât motoarele asincrone. Acestea
sunt folosite atunci când este necesară o viteză constantă. Având un factor de putere capacitiv,
acestea pot corecta linia de alimentare în cazul unui factor de putere inductiv.

Cele trei faze al statorului se adună vectorial pentru a produce un singur câmp
magnetic rezultant ce se roteşte de f/2n ori pe secundă, unde f este frecvenţa
liniei de alimentare, iar n numărul de poli. Pentru a calcula viteza rotorului în
rpm, înmulţim cu 60.

Figure 361: motor sincron trifazat

Motorul sincron trifazat cu 4 poli (pe fază) din figura de mai sus se va roti la
1800 rpm (60 Hz) sau la 1500 rpm (50 Hz). Dacă înfăşurările sunt energizate pe
rând, în secvenţa φ-1, φ-2, φ-3, rotorul se va afla pe direcţia polilor
corespunzători, pe rând. Din moment ce undele sinusoidale se suprapun, câmpul
rezultat se va roti, nu discret, ci continuu. De exemplu, atunci când formele de
undă φ-1 şi φ-2 coincid, câmpul va avea un maxim în regiunea dintre aceşti poli.
Rotorul cu un singur magnet permanent este utilizat doar la motoarele de putere
mică. Rotorul cu mai mulţi magneţi permanenţi (figura de mai sus, dreapta) este
utilizat pentru sarcini mai mare ale motorului. Motoarele industriale de putere
mare sunt prevăzute cu sisteme de autopornire.
12.4 Semnale analogice si digitale
Motoarele sincrone introduc un factor de putere capacitiv în circuitul de alimentare. Acest lucru este
adeseori folositor pentru anularea faptorului de putere inductiv, mult mai des întâlnit şi cauzat de
motoarele asincrone şi alte tipuri de sarcini inductive. Iniţial, motoarele sincrone industriale au fost
folosite pe scară largă datorită acestei abilităti de a corecta fapturul de putere inductiv a motoarelor
asincrone.

13 Linii electrice lungi

13.1 Circuitele electrice şi viteza luminii

Să presupunem că avem un circuit electric simplu, format dintr-o baterie, o lampă şi un întrerupător.
La închiderea întrerupătorului, lampa se aprinde instant. La deschiderea întrerupătorului, lampe se
stinge instant.
 Figure 362: circuit electric simplu, format dintr-o baterie, o lampă şi un
întrerupător
De fapt, aprinderea lămpii durează o mică fracţiune de secundă până se
încălzeşte şi emite lumină, timp necesar pentru ca valoarea curentului să devină
suficient de mare. Prin urmare, efectul nu este instantaneu. Pentru aplicaţiile
practice însă, putem considera că efectul este imediat, atunci când lampa şi
întrerupătorul se află în vecinătate, întrucât „deplasarea” electronilor în
conductori are loc cu o viteză foarte mare, şi anume, viteza luminii (aproximativ
300.000 de kilometri pe secundă). Ce s-ar întâmpla însă dacă conductorii
electrici ai unui circuit ar avea o lungime de 300.000 de kilometri? Din moment
ce ştim că efectele electricităţii a o viteză finită (deşi foarte mare), un set de
conductori foarte lungi ar introduce o întârziere de timp în circuit, asfel că
acţionarea întrerupătorului şi aprinderea/stingerea lămpii nu ar mai fi
instantanee:

Figure 363: circuit electric simplu, format dintr-o baterie, o lampă şi un

întrerupător; conductori de 300.000 de km lungime
Presupunând că filamentul lămpii nu necesită încălzire, iar rezistenţa în lungul
celor 600.000 de km de fire (dus-întors) este zero, lampa se va aprinde în
aproximativ o secundă de la închiderea întrerupătorului. La închiderea
întrerupătorului, lampa va continua să primească putere pentru încă o secundă,
apoi se va stinge.
Ne putem imagina comportamentul electronilor printr-un conductor ca fiind
echivalent cu vagoanele unui tren, legate între ele, dar prezentând o anumită
„cursă” (distanţa parcusă de un vagon faţă de celălat, asfel încăt elementele de
legătură să fie perfect întinse; doar după parcurgerea acestei distanţă, vagonul al
doilea poate fi tras de primul vagon). Asfel, când trenul se pune în mişcare, nu
toate vagoanele vor porni deodată, ci locomotiva trage primul vagon, după
eliberarea cursei, primul vagon trage al doilea vagon după eliberarea cursei, etc.
Asfel, mişcarea este transferată de la vagon la vagon la viteza maximă permisă de
cursă, dar la o viteză mult mai mare decât viteza individuală a vagoanelor:

Figure 364: analogie pentru deplasarea electronilor în conductori; pornirea

trenului de pe loc şi deplasarea vagoanelor
O altă analogie estea cea a valurilor în apă. Să presupunem că punem în mişcare
un obiect plan pe suprafaţa apei, asfel încât acesta produce o serie de valuri în
urma sa. Apa se va „deplasa” datorită faptului că moleculele sale se ciocnesc una
de cealaltă, transferând energia de mişcare de-a lungul suprafeţei apei cu o
viteza mai mare decât viteza individuală a moleculelor:

Figure 365: analogie pentru deplasarea electronilor în conductori; punerea în

mişcare a unui obiect pe suprafaţa apei
În aceeiaşi ordine de idei, „unda de curent” se deplasează cu viteza luminii, deşi
electronii individuali nu au o viteză într-atât de mare. Într-un circuit foarte lung,
această diferenţă de viteză, această „cuplare” a electronilor (exemplul trenului),
devine vizibilă sub forma unei întârzieri între acţiunea întrerupătorului şi efectul
asupra lămpii.
13.2 Impedanţa caracteristică
Să presupunem totuşi, că am avea un set de conductori de lungime infinită, fără nicio lampă
conectată la capăt. Ce s-ar întâmpla la închiderea întrerupătorului. Din moment ce nu avem nicio
sarcină conectată la bornele sale, acest circuit este de fapt deschis. Nu va exista deloc curent prin
acest circuit?
 Figure 366: circuit electric simplu format din baterie şi întrerupător şi
conductori de lungime infinită
Chiar dacă am putea elimina rezistenţa firelor prin folosirea
superconductoarelor în acest „experiment”, nu am putea elimina însă
capacitatea formată în lungimile conductorilor. Orice pereche de conductori
separaţi între ei printr-un mediu izolant, prezintă o anumită capacitate electrică
parazită între ei.

Figure 367: circuit electric simplu format din baterie şi întrerupător şi

conductori de lungime infinită; apariţia capacităţilor parazite între cei doi
conductori
Aplicarea unei diferenţe de potenţial între doi conductori, duce la formarea unui
câmp electric între acei doi conductori. Acest câmp electric va stoca energie, iar
aceasta va duce la o opoziţie faţă de variaţia tensiunii, efect descris de ecuaţia i =
C(de/dt), şi anume, curentul va fi proporţional cu rata de variaţia a tensiunii cu
timpul. Asfel, la închiderea întrerupătorului, capacitatea dintre cei doi
conductori va reacţiona împotriva creşterii bruşte (variaţie) a tensiunii, ceea ce
va duce la apariţie unui curent prin circuit (de la sursă). Conform ecuaţiei, o
variaţie instantă a tensiunii aplicate (produsă de închiderea perfectă a
întrerupătorului) ar da naştere unui curent de încărcare infinit.
Cu toate acestea, curentul prin cei doi conductori paralelil nu va fi infinit,
deoarece există o anumită impedanţă serie în lungul conductorilor, datorită
inductanţei acestora. Apariţia unui curent, prin orice conductor, dă naştere unui
câmp magnetic proporţional cu valoarea acestuia. Acest câmp magnetic va stoca
energie, iar acest fapt va duce la o opoziţie faţă de variaţia curentului. Fiecare
conductor va prezenta un câmp magnetic datorat trecerii curentului, iar căderea
de tensiune ce ia naştere se calculează cu ecuaţia e = L(di/dt). Această cădere de
tensiune limitează rata de variaţie a tensiunii în lungul capacitătilor distribuite,
prevenind creşterea curentului spre infinit.

Figure 368: circuit electric simplu format din baterie şi întrerupător şi

conductori de lungime infinită; capacităţile şi inductanţele parazite
baterie şi întrerupător şi conductori de lungime infinită; închiderea
întrerupătorului şi apariţia câpurilor electrice şi
magnetice 

Deoarece transferul de mişcare al electronilor celor doi conductori de la unul la

celălalt se realizează la viteza luminii, „frontul de undă” al variaţiei tensiunii şi
curentului se va propaga în lungimea conductorilor cu aproximativ aceeiaşi
viteză, ducând la încărcarea progresivă la valoarea maximă de tensiune şi curent
a capacităţilor şi inductanţelor distribuite, asfel:

Figure 369: linie electrică lungă neîncărcată; închiderea întrerupătorului şi

propagarea undei
 Figure 370: linie electrică lungă neîncărcată; închiderea întrerupătorului şi
propagarea undei

Figure 371: linie electrică lungă neîncărcată; închiderea întrerupătorului şi

propagarea undei cu aproximativ viteza luminii
Rezultatul final al acestor interacţiuni este un curent constant, de amplitudine
limitată, prin sursa de tensiune (baterie). Din moment ce lungimea
conductoarelor este infinită, capacităţile lor distribuite nu se vor putea încărca
niciodată la tensiunea sursei, iar inductanţele distribuite nu vor permite
niciodată un curent de încărcare nelimitat. Cu alte cuvinte, această pereche de
conductori va „trage” curent de la sursă atâta timp cât întrerupătorul este închis,
comportându-se precum o sarcină constantă. În acest caz, firele electrice nu mai
sunt simple conductoare de curent electric, ci constituie ele însele un component
al circuitului, cu caracteristici unice care trebuiesc luate în considerare. Spunem
în acest caz, că cele două perechi de conductoare sunt linii de transmisie.
Pentru o sarcină constantă, răspunsul liniilor de transmisie, la aplicarea unei
tensiuni, este rezistiv şi nu reactiv, deşi sunt compuse în mare parte din
inductanţe şi capacităţi (presupunând rezistenţa conductorilor ca fiind zero).
Merită menţionat acest lucru, deoarece, din punctul de vedere al bateriei, nu
există nicio diferenţă între un rezistor ce disipă tot timpul energie şi un set de
linii electrice infinite ce abosrbă energie tot timpul. Impedanţă (rezistenţa)
acestei linii, măsurată în Ohmi, poartă numele de impedanţă caracteristică, şi
este o cantitate ce depinde exclusiv de geometria celor doi conductori. Pentru un
set de conductori paraleli, cu aer pe post de dielectric, impedanţa caracteristică
poate fi calculată asfel:

Figure 372: calcularea impedanţei caracteristice dintre două conductoare

separate prin aer
Dacă linia de transmisie este un cablu coaxial, impedanţa caracteristică se
calculează asfel:
 Figure 373: calcularea impedanţei caracteristice a unui cablu coaxial
În ambele ecuaţii se folosesc aceleaşi unităţi de măsură. Dacă dielectricul dintre
cei doi conductori nu este aer (sau vid), atât impedanţa caracteristică cât şi viteza
de propagare a undelor vor avea de suferit. Raportul dintre viteza reală de
propagare a undelor într-o linie de transmisie şi viteza luminii, poartă numele
de factorului de viteză al acelei linii.
Factorul de viteză depinde doar de permitivitatea relativă a materialului izolator
(dielectric), cunoscută şi sub numele de constanta dielectrică, şi definita ca
raportul dintre permitivitatea electrică a materialului respectiv şi permitivitatea
electrică a vidului. Factorul de viteză a oricărui tip de cablu (coaxial sau alt tip),
poate fi calculat cu următoarea formulă:
Figure 374: formula matematică pentru calcularea factorului de viteză a oricărui
tip de cablu
Impedanţa caracteristică mai este cunoscută şi sub numele de impedanţă
naturală, şi se referă la rezistenţa echivalentă a liniei de transmisie dacă
lungimea acesteia ar fi infinită, datorită capacităţilor şi inductanţelor distribuite.
Se poate vedea din ecuaţiile de mai sus, că impedanţa caracteristică (Z 0) a liniilor
de transmisie creşte odată cu creşterea distanţei dintre conductori. Dacă distanţa
dintre cei doi conductori creştere, capacitatea distribuită scade, datorită
distanţei mai mare dintre armături, iar inductanţa distribuită creşte, datorită
efectelor de anulare a câmpurilor magnetice opuse mult mai mici. O capacitate
paralel mult mai mică, şi o inductanţă serie mult mai mare, duce la un curent
mult mai mic prin linie pentru aceeiaşi valoare a tensiunii aplicate, ceea ce prin
definiţie înseamnă o impedanţă mai mare. Invers, dacă distanţa dintre cei doi
conductori scade, capacitatea paralel creşte, iar inductanţa serie scade.
Rezultatul este un curent mai mare prin conductori pentru aceeiaşi valoare a
tensiunii, ceea ce înseamnă de fapt o impedanţă mai mică.
Ignorând orice efecte disipative a conductorilor, impedanţa caracteristică a
liniilor electrice lungi este egală cu rădăcina pătrată a raportului dintre
inductanţa liniei pe unitate de lungime şi capacitatea liniei pe unitate de
lungime:
 Figure 375: formula matematică pentru calcularea impedanţei caracteristice a
liniilor electrice lungi
13.3 Linii electrice finite
O linie de transmisie inifită, precum cea considerată în secţiunea precedentă, este imposibil de
realizat din punct de vedere fizic, prin urmare, comportamentul lor nu va fi exact acelaşi precum o
linie infinită.

Totuşi, cunoaşterea/calcularea impedanţei caracteristice a liniilor de transmisie

este importantă şi atunci când avem de a face cu lungimi finite. Dacă celălalt
capăt al unei linii de transmisie finite este deschis, unda de curent ce se propagă
în lungimea conductorului trebuie să se oprească la un moment dat, din moment
ce electronii nu se pot deplasa într-un circuit deschis. Această întrerupere
abruptă a curentului la sfârşitul liniei produce o „îngrămădire” de electroni de-a
lungul liniei de transmisie, pentru că aceştia nu au unde să se deplaseze. Dacă ne
imaginăm un tren lung în mişcare, cu o anumită cursă între vagoane, iar primul
vagon (sau locomotiva) se opreşte brusc într-un parapet fix, acesta se va opri;
urmarea este că toate celelalte vagoane din urma lui se vor opri rând pe rând,
după ce fiecare parcurge „cursa” sa. Trenul nu se opreşte deodată, ci fiecare
vagon pe rând, de la primul, până la ultimul:
 Figure 376: oprirea secvenţială a vagoanelor; undă reflectată
Propagarea unui semnal de la sursă până la capătul unei linii de transmisie (spre
sarcină), poartă numele de undă incidentă. Propagarea unui semnal de la
sarcină (capătul liniei) spre sursă, poartă numele de undă reflectată
Această „îngrămădire” de electroni se propagă înapoi spre baterie, curentul prin
baterie încetează, iar linia electrică se comportă precum un circuit deschis. Toate
aceste lucruri au loc foarte repede pentru o linie de transmisie de lungime
rezonabilă, prin urmare, un ohmetru nu poate măsură această perioadă foarte
scurtă de timp în care linia se comportă precum un rezistor. Pentru o linie de
aproximativ un kilometru, cu un factor de viteză de 0.66, durata de deplasare a
semnalului de la un capăt la celălalt este de aproximativ şase microsecunde
(3*10-6). Prin urmare, semnalul reflactat ajuge înapoi la sursă în aproximativ
12µs, după care, linia de transmisie se comportă precum un circuit deschis.
Există aparate ce pot măsura acest interval foarte scurt de timp de la sursă la
capătul liniei şi înapoi, şi pot fi folosite pentru măsurarea lungimilor cablurilor.
Această tehnică poate fi folosită şi pentru determinarea prezenţei şi locaţiei unei
întreruperi într-unul sau în ambii conductori ai unei linii de transmisie, deoarece
curentul se va „reflecta” din locul întreruperii la fel cu se reflectă şi într-un
circuit deschis. Asfel de instrumente poartă numele de reflectometre, iar
principiul de funcţionare este identic cu cel al sonarelor: generarea unui puls
sonor şi măsurarea timpului necesar pentru întoarcerea ecoului.
Un fenomen similar are loc dacă scurt-circuităm capătul liniei de transmisie:
când unda de tensiune ajunge la capătul liniei, acesta este reflectată înapoi spre
sursă, deoarece tensiunea nu poate exista între două puncte comune din punct
de vedere electric. Când unda reflectată ajunge înapoi la sursă, din punctul de
vedere al sursei, întreaga linie de transmisie este scurt-circuitată. Din nou, acest
lucru se întâmplă foarte repede.
Putem ilustra acest fenomen de reflexie al liniilor de transmisie cu un
experiment simplu.
Figure 377: exemplificarea propagării undelor de tensiune şi curent cu ajutorului
unei sfori
Acest lucru este analog unei linii de transmisie cu pierderi interne: puterea
semnalului este din ce în ce mai slabă pe măsură ce se propagă în lungimea liniei
şi nu se reflectă niciodată înapoi spre sursă. Totuşi, dacă celălalt capăt al sforii
este fixat într-un punct în care amplitudinea semnalului nu este încă zero, în
lungul sforii va apărea o a doua undă, reflectată înapoi spre mână.

Figure 378: exemplificarea propagării undelor de tensiune şi curent cu ajutorului

unei sfori; reflectarea undei
De obicei, rolul unei linii de transmisie este propagarea (transportul) energiei
electrice dintr-un punct în altul. Dar chiar dacă semnalele sunt folosite doar
pentru transmitere de informaţii, şi nu pentru alimentarea unei sarcini, situaţia
ideală ar fi ca între semnalul original să fie transmis de la sursă spre sarcină şi
 abosorbit complet de aceasta, pentru un raport semnal/zgomot cât mai bun. Prin
urmare, „pierderile” din lungul liniilor de transmisie sunt nedorite, la fel ca şi
undele reflectate, deoarece energia reflectată reprezintă energie ce nu este
transmisă sarcinii.
1. Eliminarea reflexiei liniilor de transmisie
Reflexiile liniilor de transmisie pot fi eliminate dacă impedanţa sarcinii este egală cu impedanţa
liniei. De exemplu, un cablu coaxial de 50 Ω, ce este fie deschis, fie scurt-circuitat, va reflacta
întreaga energie incidentă înapoi spre sursă. Dacă vom conecta însă un rezistor de 50 Ω la celălalt
capăl al cablului, întreaga energia se va disipa pe acesta şi nu vor exista unde reflectate înapoi spre
sursă.
În principiu, un rezistor a cărei impedanţă (rezistenţa) este exact impedanţa
naturală (impedanţa caracteristică a liniei), conectat la capătul liniei de
transmisie, face ca linia să „pară” infinit de lungă din punctul de vedere al sursei,
deoarece un rezistor poate disipa energia pentru o durată infinită, în aceeiaşi
măsură în care o linie de tansmisie infinită poate abosrbi energie pentru o durată
de timp infinită.
În cazul în care rezistenţa nu este perfect egală cu impedanţa caracteristică a
liniei de transmisie, vor apărea unde reflectate înapoi spre sursă, cel puţin
parţial.
Se poate întâmpla ca unda reflectată să fie re-reflectată de către sursă, dacă
impedanţa internă (impedanţa Thevenin echivalentă) a sursei nu este exact egală
cu impedanţa caracteristică a liniei. O undă reflectată pe sursă va fi disipată în
întregime, dacă impedanţa sursei este egală cu cea a liniei, dar va fi reflectată
înapoi pe linie precum orice altă undă, cel puţin parţial, dacă impedanţa sursei
nu este egală cu cea a liniei. Acest tip de reflexii pot fi supărătoare, deoarece
aparent, reflexia undei de către sursă duce la impresia că aceasta tocmai a emis
un puls nou.
13.4 Linii electrice lungi şi linii electrice scurte
În circuitele de curent continuu şi în cele de curent alternativ de frecvenţă joasă, impedanţa
caracteristică a conductorilor paraleli este de obicei ignorată, datorită duratelor de timp relativ
scurte a reflexiilor din lungul liniilor, faţă de perioada undelor sau a pulsurilor din circuit. După
cum am văzut în secţiunea precedentă, dacă o linie de transmisie este conectată la o sursă de curent
continuu, aceasta se va comporta precum un rezistor a cărei valoare este egală cu impedanţă
caracteristică a liniei pentru o durată de timp egală cu durata de parcugere a undei până la capătul
liniei şi înapoi spre sursă. După acea perioadă (aproximativ 12 µs pentru un cablu coaxial de un
kilometru), sursa „vede” doar impedanţa conectată în circuit, oricare ar fi aceasta.

Dacă circuitul în cauză foloseşte putere în curent alternativ, consecinţele unei

asemenea întârzieri, introduse de linia de transmisie între vârful tensiunii de
curent alternativ generat de tensiune şi momentul în care sarcina „vede” acest
vârf, nu sunt de o importanţă crucială. Cu toate că amplitudinile instantanee ale
semnalului în lungimea liniei nu sunt egale, datorită propagării acestuia cu
viteza luminii, diferenţa de fază a semnalelor dintre începutul şi capătul liniei
este neglijabilă, deoarece propagarea acestora în lungul liniilor au loc cu o
fracţiune foarte mică din perioada formei de undă alternative. Din considerente
practice, putem spune că tensiunea de-a lungul unei linii de transmisie cu două
conductoare, de frecvenţă joasă, este egală şi în fază în oricare moment.
Acest tip de line poartă denumirea de linie de transmisie scurtă, deoarece
efectele propagării semnalelor sunt mult mai rapide decât perioadele semnalelor
transmise. Invers, o linie electrică lungă are un timp de propagare mult mai
mare ce poate ajunge să fie multiplu al perioadei semnalului transmis. O linie
este considerată „lungă” atunci când semnalul sursei „parcurge” cel puţin un
sfert de perioadă (90 de grade) înainte ca semnalul incident să ajungă la capătul
liniei. Până în acest moment, toate liniile electrice au fost considerate electric
scurte.
Să încercăm o explicaţie. Trebuie să exprimăm distanţa parcursă de o undă de
tensiune sau curent, în lungul liniei de transmisie, în funcţie de frecvenţa sursei.
Perioada unei forme de undă alternative cu o frecvenţă de 60 Hz este de 16,66
ms. La viteza luminii, un semnal de tensiune sau curent va parcurge o distantă
de aproximativ 5 km. Dacă factorul de viteză al liniei de transmisie este sub unu,
viteza de propagare va fi mai mică decât viteza luminii, prin urmare şi distanţa
parcursă va fi mai mică. Dar chiar şi dacă utilizăm un factor de viteză mai mică,
distanţa parcusă în acel interval va fi tot foarte mare. Distanţa calculată pentru o
anumită frecvenţa, poartă denumirea de lungime de undă a semnalului.
Formula de calcul a lungimii de undă este următoarea:

Figure 379: formula de calcul a lungimii de undă

Considerând o linie lungă ca având o lungime de cel puţin 1/4 din lungimea de
undă, putem vedea de ce toate liniile folosite în circuitele discutate au fost
presupuse ca fiind linii electrice scurte. Pentru un circuit la frecvenţa de 60 Hz,
liniile de tensiune ar trebui să depăşească 1.200 de kilometri în lungime, înainte
ca efectele timpului de propagare a semnalelor să devină importante. Cablurile
ce realizează conexiunea dintre difuzoare şi amplificator ar trebui să depăşească
lungimea de 7 kilometri pentru ca reflexiile acestuia să afecteze suficient de mult
semnalul audio de 10 kHz.
În cazul circuitelor de frecvenţă înaltă însă, lungimea liniei este foarte
importantă. Să considerăm ca şi exemplu un semnal radio de 100 MHz,
lungimea sa de undă fiind de doar 3 m, chiar şi la viteza de propagare maximă
(factor de viteză 1). O linie de transmisie pentru acest semnal este considerată
lungă dacă depăşeşte lungimea de 0.75 m! Mai mult, cu un factor de viteză de
0.66, această lungime critică devine 0.5 m!
Când o sursă electrică este conectată la sarcină printr-o linie de transmisie
scurtă, impedanţa sarcinii domină circuitul. Cu alte cuvinte, când linia electrică
este scurtă, impendaţa caracteristică a liniei are un impact extrem de redus
asupra performanţelor circuitului.
La conectarea unei surse la sarcină prin intermediul unei linii de transmisie
lungă, impedanţa caracteristică a liniei domină impedanţa sarcinii. Cu alte
cuvinte, liniile electrice lungi constituie componenta principală a circuitului.
Cea mai eficientă metodă de minimizare a impactului lungimii liniilor de
transmisie asupra circuitului, este egalarea impedanţei caracteristice a liniei cu
impedanţa sarcinii. În acest caz, orice sursă de semnale conectată la celălalt
capăt al iniei va „vedea” exact aceeiaşi impedanţă, şi va genera acelaşi curent în
circuit, indiferent de lungimea liniei. În această condiţie perfectă, lungimea liniei
afectează doar durata de timp necesară pentru transmiterii semnalului de la
sursă la sarcină. Totuşi, egalarea perfectă a impedanţelor nu este tot timpul
practică sau posibilă.
13.5 Unde staţionare şi rezonanţa
De câte ori există o diferenţă între impedanţa caracteristică a liniei şi impedanţa sarcinii, vor apărea
şi reflexii ale undelor. Dacă unda incidentă este o formă de undă alternativă, aceste reflexii se vor
„amesteca” cu semnalele incidente, iar formele de undă produse poartă numele de forme de undă
staţionare.

Următoarea ilustraţie exemplifică modul în care o undă incidentă triunghiulară

se transformă într-o reflexie „în oglindă” după ce aceasta ajunge la capătul liniei
de transmisie (întrerupte). Linia de transmisă este reprezentată în acest caz doar
printr-o singură linie, pentru simplitate. Unda incidentă se deplasează de la
stânga la dreapta, iar unda reflectată de la dreapta la stânga:
 Figure 380: reflexia în oglindă a undei triunghiulare incidente într-o linie
electrică întreruptă
Dacă adăugăm cele două forme de undă, descoperim că în lungul liniei se
formează de fapt o a treia formă de undă, staţionară:
linie electrică întreruptă; formarea formei de undă staţionare ca sumă
 Figure 381: dintre unda incidentă şi cea reflectată
Cea de a treia undă, cea staţionară, reprezintă de fapt singura tensiune din
lungul liniei, fiind suma undelor incidente şi a undelor reflectate. Amplitudinea
sa instantanee oscilează, dar unda nu se propagă în lungimea liniei precum
celelalte două forme de undă. De observat că punctele de pe linie, ce marchează
amplitudinea zero a undei staţionare (locul în care unda incidentă şi cea
reflectată se anulează reciproc), au tot timpul aceeiaşi poziţie:

Figure 382: unda staţionară nu se propagă în lungul liniilor de transmisie

Undele staţionare sunt destul de frecvent întâlnite în lumea înconjurătoare. Să
considerăm o coardă, legată la un capăt şi „scuturată” la celălalt:
Figure 383: udele staţionare într-o bucată de sfoară legată la un capăt şi mişcată
la celălalt
Atât nodurile (punctele unde vibraţia este foarte mică sau inexistentă), cât şi
antinodurilor (punctele unde vibraţia este maximă) rămân fixe de-a lungul
corzii. Efectul este şi mai pronunţăt când capătul liber este mişcat la frecvenţa
corectă. Corzile fixe prezintă acelaşi comportament. Diferenţa majoră este că
aceasta vibrează la frecvenţa sa „corectă” pentru maximizarea efectului undelor
staţionare:

Figure 384: vibraţia coardei fixe

Author: Mihai Olteanu
Created: 2019-05-18 Sat 13:22
 Electronica analogică
Table of Contents
 1. Amplificatoare
 1.1. Circuite electrice şi circuite electronice
 1.2. Elemente active şi elemente pasive
 1.3. Amplificatorul
 1.4. Factorul de amplificare
 1.5. Decibelul
 2. Fizica semiconductorilor
 2.1. Fizica cuantică
 2.2. Valenţa şi structura cristalină
 2.3. Teoria benzilor de energie
 2.4. Electroni şi goluri
 2.5. Joncţiunea P-N
 2.6. Dioda
 2.7. Tranzistorul bipolar cu joncţiune (BJT)
 2.8. Tranzistorul cu efect de câmp (JFET)
 2.9. Tranzistorul cu efect de câmp cu poartă izolată (MOSFET)
 2.10. Tiristorul
 3. Dioda
 3.1. Principiul de funcţionare
 3.2. Verificarea diodei cu ajutorul ohmmetrului
 3.3. Parametrii diodei
 3.4. Circuite redresoare
 3.5. Dioda Zener
 4. Tranzistorul
 4.1. Introducere
 4.2. Tranzistorul pe post de întrerupător
 4.3. Verificarea tranzistorului cu ohmmetrul
 4.4. Zona activă de funcţionare a tranzistorului
 4.5. Amplificator cu tranzistor în conexiune emitor comun
 4.6. Amplificator cu tranzistor în conexiune colector comun
 4.7. Amplificator cu tranzistor în conexiune bază comună
 4.8. Amplificatoare clasa A, B, AB, C şi D
 4.9. Punctul static de funcţionare al tranzistorului
 4.10. Metode de polarizare ale tranzistorului
 4.11. Cuplajul de intrare şi cuplajul de ieşire
 4.12. Amplificatoare cu reacţie
 5. Dispozitive multijonctiune
 5.1. Histerezis
 5.2. Tuburi electronice cu descărcare în gaze
 5.3. Dioda Shockley
 5.4. DIAC-ul
 5.5. Tiristorul
 5.6. TRIAC-ul
 5.7. Optotiristorul
 6. Amplificatorul operational
 6.1. Introducere
 6.2. Amplificatorul cu potenţial de referinţă şi amplificatorul
 6.3. Amplificatorul operaţional
 6.4. Reacţia negativă
 6.5. Reacţia prin divizor de tensiune
 6.6. Amplificatorul tensiune-curent
 6.7. Circuite sumatoare şi de mediere
 6.8. Realizarea unui amplificator diferenţial
 6.9. Amplificatorul de instrumentaţie
 6.10. Circuite de derivare şi integrare
 6.11. Reacţia pozitivă

1 Amplificatoare

1.1 Circuite electrice şi circuite electronice

Circuitele electrice reprezintă conexiuni ale conductorilor electrici cu elemente de circuit, în cadrul
cărora are loc o deplasare uniformă de electroni. Circuitele electrice adaugă o nouă dimensiune
circuitelor electrice, prin faptul că deplasarea electronilor este controlată, într-o oarecare măsură, de
un semnal electric adiţional, fie sub formă de curent, fie sub formă de tensiune.

Controlul curentului nu este neapărărat specific electronicii. Întrerupătoarele şi

potenţiometrele controlează şi ele deplasarea electronilor. Prin urmare, diferenţa
dintre electric şi electronic este dată de modul în care acest control este exercitat
în circuit, şi nu neapărat de existenţa sa absenţa acestuia. Întrerupătoarele şi
potenţiometrele controlează curentul mecanic, printr-un element acţionat de o
anumită forţă fizică externă circuitului. În electronică, pe de altă parte, avea de a
face cu elemente speciale, capabile să controleze curentul cu ajutorul unui alt
curent, sau prin aplicarea unei tensiuni statice. Cu alte cuvinte, într-un circuit
electronic, curentul controlează curentul.
Din punct de vedere istoric, precursorul electronicii moderne a fost inventat de
Thomas Edison în 1880 pe când dezvolta becul cu incandescenţă. Edison a
descoperit că există un curent electric între filamentul becului şi o placă metalică
instalată în interiorul învelişului vidat (figura de jos (b)). Astăzi, acest
comportament este cunoscut sub numele de „efectul Edison”. Bateria este
necesară doar pentru încălzirea filamentului. Dacă am folosi orice altă
modalitate de încălzire a filamentului, efectul ar fi acelaşi.
În 1904, John Flemming a descoperit că introducerea în circuit a unui curent
extern (bateria ataşată plăcii, figura de mai sus (b)) se poate realiza doar într-o
singură direcţie, de la filament la placă, dar nu şi invers. Această inveţie este
cunoscută sub numele de „dioda cu vid”, folosită pentru transformarea
(redresarea) curentului alternativ în curent continuu. Adăugarea celui de al
treilea electrod de către Lee DeForest (figura de mai sus (c)), a făcut posibil
controlul curentului de la filament la placă cu ajutorul unui semnal mai mic.
Inveţia tubului cu vid de către DeForest a marcat practic începutul erei
electronice.
Tehnologia electronici a cunoscut o revoluţie în anul 1948, odată cu
invenţia tranzistorului. Acest component electric minuscul joacă acelaşi rol ca şi
un tub cu vid, dar ocupă un loc mult mai mic şi este mult mai ieftin. Tranzistorii
realizează controlul curentului cu ajutorul materialelor semiconductoare şi nu
prin vid.

Figure 1: efectul Edison

1.2 Elemente active şi elemente pasive
Un element de circuit activ este orice tip de component ce poate controla deplasarea electronilor
(curentul) pe cale electrică. Pentru ca un circuit să poarte numele de circuit electronic, aceste trebuie
să conţină cel puţin un asfel de element activ. Componentele ce nu pot controla curentul prin
intermediul unui alt semnal electric, sunt denumite elemente de circuit pasive. Rezistorii,
condensatoarele, bobinele, transformatoarele şi chiar şi diodele, toate sunt considerate elemente de
circuit pasive. Elementele active includ, printre altele, tuburile cu vid, tranzistoarele, redresoarele cu
semiconductoare, şi triacurile.

Toate dispozitivele active controlează curentul prin ele. Unele dispozitive active
realizează acest lucru prin intermediul unei tensiuni, iar altele prin intermediul
curentulu. Cele care utilizează o tensiune statică ca şi semnal de control, sunt
denumite dispozitive controlate în tensiune. Cele care folosesc un alt curent
pentru controlul curentului în cauză sunt cunoscute sub numele de
dispozitive controlate în curent. Tuburile cu vid sunt dispozitive controlate în
tensiune iar tranzistoarele pot fi de ambele tipuri.
1.3 Amplificatorul
Practic, elementele active sunt folosite pentru proprietatea lor de amplificare. Indiferent dacă
dispozitivul în cauză este constrolat în tensiune sau în curent, puterea necesară pentru semnalul de
control este de obicei mult mai mică decât puterea disponibilă în curentul controlat. Cu alte cuvinte,
un element activ nu permite pur şi simplu controlul curentului de către curent, ci, face posibil
controlul unui curent mare de către un curent mic.

Datorită acestei diferenţă dintre puterea controlată şi puterea controlatoare,

elementele active de circuit pot fi folosite pentru comanda unei cantităţi mari de
putere (controlată) de către o cantitate mică de putere (controlatoare). Acest
comportament poartă numele de amplificare.
O lege fundamentală a fizicii, cea a conservării energiei, spune că energia nu
poate fi creată dar nici distrusă. Dacă această lege este adevărată, atunci
construirea unui dispozitiv care să ia o cantitate mică de energie şi să o
transforme într-o cantitate mare de energie, pe cale magică, nu este posibilă.
Toate maşinile, incluzând circuitele electrice şi electronice, au o eficienţă
maximă de 100%. În cele mai fericite cazuri, puterea de intrare este egală cu
puterea de ieşire:

Figure 2: eficienţa unei maşini ideale este de 100%, dar nu poate fi mai mare de
atât
În realitate însă, de cele mai multe ori, maşinile nu ating nici măcar această
limită superioară, deoarece o parte din energia de intrare se pierde sub formă de
căldură radiată în spaţiul din jur, iar această energie pierdută nu se regăseşte în
valoarea energiei de ieşire.
 Figure 3: eficienţa unei maşini reale este sub 100%, datorită pierderilor sub
formă de căldură
Au existat numeroase încercări, fără succes însă, de a proiecta şi construi o
maşină a cărei putere de ieşire să fie mai mare decât puterea de intrare. Acest
lucru nu doar că ar viola legea conservării energiei, dar ar duce lumea într-o
revoluţie tehnologică fără precedent, deoarece acest tip de maşină s-ar putea
alimenta singură, într-o buclă circulară, şi ar putea genera putere „gratuită”.
Această maşină este cunoscută sub numele de perpetuum mobile.

Figure 4: eficienţa unui perpetuum mobile este de peste 100%

Deşi au existat multe încercări în acest domeniu, până acum nu s-a reuşit
construirea unei maşini capabile să se alimenteze singură, cu propria ei energie
plus generarea unei energii suplimentare.
Totuşi, există o gamă de maşini denumite amplificatoare, în cadrul cărora,
semnalele de putere mică de la intrare sunt „transformate” (cu ajutorul unei
surse externe de putere) în semnale de ieşire de o putere mult mai mare. Pentru
a înţelege cum pot amplificatoarele să existe fără a viola legea conservării
energiei, trebuie să înţelegem modul de funcţionare al dispozitivelor active.
Pentru că elementele active de circuit pot controla cantităţi mari de putere
electrică cu ajutorul unei cantităţi mici de putere electrică, acestea pot fi utilizate
în circuite pentru duplicarea formei semnalului de intrare cu ajutorul unei surse
externe de putere electrică. Rezultatul este un dispozitiv ce pare a transforma pe
cale magică un semnal electric de putere mică într-un semnal identic, dar de o
putere/amplitudine mai mare. Legea conservării energiei nu este violată,
deoarece puterea adiţională este întrodusă în circuit de o sursă externă, de obicei
o baterie de curent continuu sau o sursă echivalentă. Amplificatorul nu crează şi
nici nu distruge energie, ci doar o „remodelează” într-o formă de undă dorită:

Figure 5: schema bloc de principiu al unui amplificator electronic

Cu alte cuvinte, abilitatea de control al curentului pe care elementele active le
posedă, este folosită pentru „transformarea” puterii de curent continuu dintr-o
sursă externă în aceeiaşi formă de undă precum a semnalului de intrare, forma
semnalului produs la ieşire fiind în acest caz identică cu cea de la intrare, dar de
o amplitudine mult mai mare. Tranzistorul, sau alte dispozitive active conţinute
într-un amplificator, formează pur şi simplu o copie a formei de undă a
semnalului de intrare cu ajutorul sursei externe de curent continuu „brute”.
Eficienţa amplificatoarelor, precum este cazul tuturor maşinilor, este limitată la
un maxim de 100%. De obicei, amplificatoarele electronice au o eficienţă mult
sub acest nivel, datorită pierderilor considerabile de energie sub formă de
căldură.
1.4 Factorul de amplificare
Deoarece amplificatoarele pot să mărească amplitudinea semnalului de intrare, ar fi foarte util dacă
am descrie această proprietatea a lor printr-un raport ieşire/intrare, raport ce poartă numele de factor
de amplificare, sau amplificare. Acest factor nu are unitate de măsură, fiind un raport dintre două
mărimi cu aceeiaşi unitate de măsură. Matematic, simbolul amplificării este „A”.

De exemplu, dacă la intrarea unui amplificator avem un semnal de tensiune

alternativă efectivă de 2 V, iar la ieşire avem o tensiune alternativă efectivă de 30
V, spunem că factorul de amplificare în tensiune al amplificatorului este de 15,
adică 30 împărţit la 2.

Figure 6: calcule matematice

Prin aceeiaşi metodă, dacă ştim factorul de amplificare şi amplitudinea
semnalului de intrare, putem calcula amplitudinea semnalului de ieşire. De
exemplu, dacă un amplificator cu un factor de amplificare în curent alternativ de
3.5, are la intrare un semnal de 28 mA efectiv, semnalul de ieşire va fi 98 mA
efectiv, sau 3.5 * 28 mA.

Figure 7: calcule matematice

În exemplele de mai sus, toate semnalele şi amplificările au fost considerate în
curent alternativ. Trebuie menţionat un principiu important: amplificatoarele
electronice răspund diferit semnalelor de intrare în curent alternativ şi curent
continuu, iar amplificarea celor două poate să fie diferită. Înainte de a putea face
calculele amplifcărilor, trebuie să înţelegem cu ce semnale avem de a face în
primul rând, alternative sau de continue.
Dacă conectăm mai multe amplificatoare în etaje, factorul de amplificare totale
va fi egal cu produsul amplificărilor individuale. În figura de mai jos, un semnal
de 1 V este aplicat intrării unui amplificator cu factorul de amplificare 3. Ieşirea
acestuia, de 3 V, este introdusă la intrarea unui amplificator cu factorul de
amplificare 5, semnalul de la ieşire fiind 15 V:

Figure 8: schema bloc de principiu al legării amplificatoarelor în etaje;

amplificarea finală este produsul amplificărilor individuale
1.5 Decibelul
În cea mai simplă formă, factorul de amplificare al amplificatorului este un raport dintre semnalul
de ieşire şi cel de intrare, fiind o mărime fără unitate de măsură. Totuşi, există o unitate de măsură
pentru reprezentarea amplificării, şi anume, bel-ul.

Ca şi unitate, bel-ul a fost folosit pentru reprezentarea pierderilor de putere din

liniile telefonice, şi nu pentru reprezentarea amplificărilor. Unitatea poartă
numele inventatorului scoţian, Alexander Graham Bell, a cărui muncă
fundamentală a dus la dezvoltatea sistemelor telefonice. Sub forma sa originală,
bel-ul reprezenta cantitatea de semnal pierdută datorită rezistenţei pe o anumită
lungime de conductor electric. Acum, acesta este definit ca logaritm din baza
zece a raportului dintre semnalul de ieşire şi cel de intrare:

Figure 9: formula de calcul pentru bel

Deoarece bel-ul este o unitate logaritmică, acesta este ne-liniar. Să considerăm
următorul tabel, ca şi o comparaţie între pierderile de putere exprimate sub
formă de raport şi aceleaşi pierderi exprimate sub formă de bel:
 Figure 10: tabel; comparaţia între pierderile de putere exprimate sub formă de
raport şi aceleaşi pierderi de putere exprimate în beli
Mai târziu a fost realizat faptul că bel-ul este o unitate de măsură prea mare
pentru a fi utilizată direct; prin urmare, a îceput să fie folosit tot mai des prefixul
metric deci (1/10, sau 10-1), şi anume /deci/bel-ul, sau dB. Astăzi, expresia „dB”
este atât de răspândită încât majoritatea nu relaizează că aceasta este o
combinaţie dintre „deci” şi „bel”, sau că măcar există o unitate de măsură numită
„bel”. Următorul tabel este asemănător celui precedent, dar de data aceasta
valorile sunt exprimate în dB:
 Figure 11: tabel; comparaţia între pierderile de putere exprimate sub formă de
raport şi aceleaşi pierderi de putere exprimate în decibeli

2 Fizica semiconductorilor

2.1 Fizica cuantică
Invenţia dispozitivelor semiconductoare a constituit cu siguranţă o nouă revoluţie industrială.
Aceste dispozitive au făcut posibilă miniaturizarea aparatelor electronice, încluzând calculatoarele
personale, dezvoltarea echipamentelor medicale de diagnoză şi tratament, apariţia dispozitivelor de
telecomunicaţii moderne şi multe altele.

Dar în spatele acestor realizări remarcabile se află o altă revoluţie a ştiinţei în

general: fizica cuantică. Fără această nouă înţelegere a lumii, dezvoltarea
dispozitivelor semiconductoare nu ar fi fost posibilă. Fizica cuantică este însă un
domeniu al ştiinţei extrem de complicat, iar acest capitol reprezintă doar o mică
introducere. Fără o înţelegere de bază a fizicii cuantice, sau cel puţin o înţelegere
a descoperirilor ştiinţifice ce au dus la formularea acesteia, este imposibilă
inţelegerea funcţionării dispozitivelor electronice semiconductoare. Majoritatea
textelor de electronică încearcă să explice semiconductorii cu ajutorul fizicii
„clasice”, lucru ce duce la o confuzie şi mai mare, nu la înţelegerea subiectului.
1. Modelul atomului
Majoritatea dintre noi am văzut modele ale atomului care arată aproximativ asfel:
 Figure 12: modelul lui Rutherford al atomului; electronii orbitează în jurul unui
mic nucleu pozitiv
Acesta este cunoscut sub numele de „modelul lui Rutherford”. Centrul atomului
este format din particule de materie minuscule
denumite protoni şi neutroni; electronii orbitează în jurul nucleului precum
planatele în jurul Soarelui. Nucleul prezintă o sarcină electrică pozitivă datorită
prezenţei protonilor, neutronii neavând sarcină electrică, iar electronii ce
orbiteză în jurul nucleului poartă o sarcină negativă, întreg ansamblul fiind asfel
echilibrat din punct de vedere al sarcinilor electrice. Electronii sunt atraşi de
protoni la fel cu planetele sunt atrase prin intermediu gravitaţiei de Soare, dar
orbitele sunt stabile datorită mişcării electronilor. Acest model extrem de
popular al atomului a fost prezentat pentru prima dată de Ernest Rutherford, ce
a determinat pe cale experimentală, în jurul anului 1911, că sarcinile pozitive ale
atomului sunt concentrate într-un nucleu dens şi de dimensiuni reduse, în
contradicţie cu modelul propus de J.J. Thompson, care susţinea că aceste sarcini
sunt distribuite egal în interiorul atomului.
Experimentul de împrăştiere al lui Rutherford a presupus bombardarea unei
folii subţiri de aur cu particule Alfa, încărcate pozitiv. Rezultatele au fost
neaşteptate. O mică parte din particule au fost deviate la unghiuri foarte mari.
Câteva dintre particulele Alfa au fost deviate înapoi, la aproape 180 o, dar
majoritatea particulelor au trecut pur şi simplu prin folia de aur nedeviate,
indicând faptul că cea mai mare parte a foliei era compusă din aer. Faptul că o
mică parte a particulelor Alfa au fost deviate la unghiuri foarte mare nu se putea
explica decât prin prezenţă unui nucleu minuscul, încărcat cu sarcină pozitivă.
 Figure 13: Experimentul de împrăştiere al lui Rutherford; bombardarea unei
foiţe de aur cu particule Alfa încărcate pozitiv
Cu toate că acest model al atomului era mai precis decât cel al lui Thompson,
totuşi, nici acesta nu era perfect. Au fost întreprinse, prin urmare, noi
experimente pentru determinarea structurii atomice corecte, iar aceste eforturi
au dus la descoperirile bizare al fizicii cuantice. Astăzi, modelul atomului, aşa
cum este el înţeles cel puţin, este destul de complex. Totuşi, comparaţia atomului
„lui Rutherford” cu sistemul solar continuă să domine chiar şi în mediile
academice.
De exemplu, următoarea descriere este luată dintr-o carte de electronică:
/Electronii negativi ce orbitează în jurul nucleului pozitiv sunt atraşi de acesta,
ceea ce ne face să ne întrebăm: de ce eletronii nu cad pe nucleul atomului?
Răspunsul este că electronii rămân pe orbitele lor stabile datorită existenţei celor
două forţe egale şi de sens contrar: forţa centrifugă exercitată asupra electronilor
aflaţi în mişcare pe orbite ce anulează forţa centripetă ce atrage elecronii spre
nucleu datorită sarcinilor opuse./
Urmând modelul lui Rutherford, autorul consideră electronii ca fiind bucăţi
solide de materie ce se deplasează pe orbite circulare, atracţia faţă de nucleul
încărcat cu o sarcină de semn contrar fiind balansată de mişcarea lor. Referirea
la „forţa centrifugă” nu este corectă din punct de vedere tehnic (nici chiar pentru
planete), dar este uşor de trecut cu vedere datorită popularităţii ei. În realitate,
nu există nicio forţă care să împingă un corp, orice corp, departe de centrul
orbitei acestuia. „Iluzia” este dată de faptul că un corp ce are inerţie tinde să se
deplaseze în linie dreaptă, iar din moment ce o orbită este o deviaţie (acceleraţie)
a deplasării în linie dreptă, există tot timpul o opoziţie faţă de forţa de atracţia a
corpului spre centrul orbitei, fie că este forţă gravitaţională, atracţie
electrostatică, sau orice altă forţă.
Însă, adevărata problemă a acestei explicaţii este idea că orbitele electronilor
sunt circulare. Faptul că sarcinile electrice accelerate emit radiaţie
electromagnetică se ştie încă de pe vremea lui Rutherford, iar acest lucur se
poate dovedi pe cale experimentală. Din moment ce mişcare orbitală este o
formă de acceleraţie (corpul ce orbitează este într-o accelarţie constantă faţă de
mişcarea normală, liniară), electronii aflaţi în stare de orbitare ar trebui să
„arunce” radiaţie precum o roată aflată în noroi. Dacă electronii ar pierde
energie în acest mod, acesţia s-ar apropia din ce în ce mai mult de nucleu,
rezultatul fiind o coliziune cu nucleul pozitiv. Totuşi, acest lucru nu se întâmplă
în general în atomi. Într-adevăr, orbitele electronilor sunt extrem de stabile.
Mai mult decât atât, experimentele cu atomi „excitaţi” au demonstrat că energia
electromagnetică emisă de un atom posedă doar anumite frecvenţe specifice.
Atomii excitaţi de influenţe externe, precum lumina, absrob această energie şi
emit unde electromagnetice de frecvenţe specifice. Când energia emisă de un
atom este descompusă în frecvenţele sale (culori) cu ajutorul unei prisme,
spectrul culorilor este compus din linii distincte, acestea fiind unice elementului
respectiv. Acest fenoment este în general folosit pentru identificarea elementelor
atomice, şi chiar şi pentru determinarea proporţiilor fiecărui element dintr-o
compoziţie chimică. Conform modelului lui Rutherford şi a legilor fizicii clasice,
domeniu frecvenţelor acestor atomi excitaţi ar trebui să fie practic nelimitat. Cu
alte cuvinte, dacă modelul lui Rutherford ar fi fost corect, spectrul luminii emise
de oricare atom ar apărea ca o bandă continuă de culori şi nu doar sub forma
câtorva linii distincte.
Niels Bohr a încercat să îmbunătăţească modelului lui Rutherford după ce a
studiat o perioadă de câteva luni în laboratorul acestuia în 1912. Încercând să
armonizeze şi descoperirile celorlalţi fizicieni, precum Max Plank şi Albert
Einstein, Bohr a sugerat că fiecare electron posedă o anumită energie specifică,
iar orbitele lor sunt cuantificate asfel că fiecare dintre electroni poate ocupa doar
anumite locuri în jurul nucleului. Pentru a scăpa de implicaţiile mişcării
electronilor datorită legilor electromagnetismului şi a particulelor accelerate,
Bohr a considerat aceste orbite (orbitali) ca fiind staţionare.
Cu toate că încercarea lui Bohr de reconstruire a structurii atomului în termeni
cât mai apropiaţi de rezultatele experimentale, a constituit un pas foarte
împortant pentru fizică, acesta nu a fost totuşi complet. Analizele sale
matematice au condus la predicţii mult mai bune a evenimentelor experimentale
decât modelele precedente ale atomului, dar câteva întrebări despre modul
ciudat al comportamentului electronilor încă nu îşi găsiseră răspunsul.
Susţinerea faptului că electroni existau în stări staţionare şi cuantificate în jurul
nucleului era un pas înainte, dar motivul pentru care electronii se comportau
asfel nu era încă cunoscut. Răspunsul acestor întrebări avea să-l dea un alt
fizician, Louis de Broglie., cu aproximativ zece ani mai târziu.
De Broglie a propus că electronii, precum fotonii (particule de lumină),
manifestă atât proprietăţi ale particulelor cât şi proprietăţi ale undelor. Bazându-
se pe această interpretare, acesta a sugerată că o analiză a orbitalilor electronilor
din punct de vedere al undelor şi nu al particulelor, ar răspunde mai multor
întrebări legate de natura lor. Într-adevăr, acesta a reprezentat un nou pas în
dezvoltarea unui model al atomului.
Ipoteza lui de Broglie a făcut posibilă introducerea suportului matematic şi
analogiilor fizice pentru stările cuantificate al electronilor dintr-un atom, dar nici
modelul acestuia nu era complet. În decurs de câţiva ani însă, fizicientii Werner
Heisenberg şi Erwin Schrodinger, fiecare lucrând individual, au creat un model
matematic mult mai riguros pentru particulele subatomice, plecând de la
conceptul dualităţii undă-particulă a lui de Broglie.
Avansul teoretic de la modelul staţionar al undei propus de Brogile la modelul
matricial al lui Heisenber la ecuaţiile diferenţiale ale lui Schrodinger, este
cunoscut sub numele de mecanică cuantică şi introduce o carcateristică aparent
şocantă a lumii particulelor subatomice, şi
anume probabilitatea sau incertitudinea. Conform teoriei mecanicii cuantice,
poziţia exacţă şi momentul exact al particulelor sunt imposibil de determinat în
acelaşi timp. Explicaţa acestui „principiu al incertitudinii” constă într-o eroare
de măsură cauzată de obicei de procesul de măsurare, şi anume, prin încercarea
de măsurare exactă a poziţiei unui electron, are loc o interferenţă cu momentul
acestuia şi prin urmare nu putem şti care a fost momentul acestuia înainte de
efectuarea măsurătorii, şi invers. Implicaţia suprinzătoare a mecanicii cuantice
este că particulele nu au de fapt o poziţie şi un moment precis, ci aceste două
cantităţi sunt echilibrate asfel încât incertitudinea lor combinată nu scade
niciodată sub o anumită valoare minimă.
Valoarea minimă a incertitudinii poziţiei şi momentului unei particule,
exprimată de Heisenberg şi Schrodinger, nu are nimic de a face cu aparatele de
măsură „neperformante”, ci este o proprietate intrinsecă a dualităţii undă-
particulă. Electronii, prin urmare, nu există în orbitele lor ca şi „bucăţi” de
materie precis delimitate, şi nici măcare sub formă de unde bine delimitate, ci
sub formă de nori cu o distribuţie de probabilităţi, ca şi cum fiecare electron ar fi
„împrăştiat” pe o suprafaţă mare de poziţii şi momente.
Poziţia radicală conform căreia, electronii existau sub formă de nori, părea să
vină în contradicţie cu principiile originale a stărilor cuantificate ale electronilor:
faptul că electronii există sub forma „orbitelor” discrete şi bine definite în jurul
nucelului atomului. Această din urmă explcaţia a fost cea care a dus constituit,
până la urmă, punctul de placare al mecanicii cuantice. Totuşi, comportamtenul
„cuantic” al electronilor nu depinde de o anumită poziţie şi moment, ci depinde
de cu totul altă proprietate, numerele cuantice. Pe scurt, mecanica cuantică
 înlătură noţiunile „clasice” de poziţie şi moment absolut înlocuindu-le pe acestea
cu noţiuni ce nu au nicio analogie în viaţa reală.
Cu toate că electronii există sub formă de „nori” cu probabilităţi distribuite şi nu
sub formă de materie discretă, aceşti nori au unele caracteristicei
ce sunt discrete. Oricare electron dintr-un atom poate fi descris de patru numere
cuantice, şi anume: număr cuantic principal, orbital, magnetic şi de spin. Toate
aceste numere luate împreună determină starea unui electron la un moment dat.
2. Numărul cuantic principal
Simbolizat prin litera n, acest număr descrie stratul pe care se află un electron. Învelişul electronic
este un spaţiu din jurul nucleului atomului, format din straturi, ce determină poziţiile în care
electronii pot exista. Electronii se pot deplasa de pe un strat pe altul, dar nu pot exista în regiunile
dintre straturi.
Numărul cuantic principal al electronului este un număr întreg pozitiv (1, 2, 3,
4…). Asfel, fiecare electron poate exista pe unul dintre aceste straturi, în funcţia
de componenţa atomului. Aceste valori nu au fost alese arbitrar, ci ca urmare a
experimentelor cu spectre de lumină: diferitele frecvenţe ale luminii emise de
atomii de hidrogen excitaţi, urmează o secvenţă matematică ce depinde de
anumite valori întregi.
Fiecare strat poate susţine mai mulţi electroni. O analogie a acestei aşezări poate
fi imaginată dacă luăm în considerare un amfiteatru. Fiecare persoană trebuie să
aleagă un rând în care să se aşeze (nu se poate aşeza între rânduri); la fel, fiecare
electro trebuie să „aleaga” un anumit strat în care să se „aşeze”. Ca şi în cazul
amfiteatrealor, stratul exterior poate susţine mai mulţi electroni decât stratul
interior, din apropierea nucleului. De asemenea, electroni tind să se „aşeze” pe
cel mai jos strat disponibil, la fel cum într-un amfiteatru, oamenii caută să se
aşeze cât mai aproape de scenă (în primul rând). Cu cât numărul stratului
(numărul cuantic principal, n) este mai mare, cu atât energia electronilor ce-l
ocupă este mai mare.
Numărul maxim de electroni dintr-un strat este descris de ecuaţia 2n 2, unde este
este numărul cuantic principal. Asfel, primul strat (n=1) poate fi ocupat de doar
2 electroni, cel de al doilea strat (n=2) de 8 electroni, al treilea (n=3) de 18
electroni.
 Figure 14: numărul cuantic principal şi numărul maxim de electroni pe fiecare
strat conform relaţiei 2n\2
Straturile electronice (de la electron) ale unui atom au fost notate cu litere nu cu
cifre. Primul strat (n=1) se notează cu litera K, al doilea (n=2) cu L, al treilea
(n=3) cu M, al patrulea (n=4) cu M, al cincilea (n=5) cu O, al şaselea (n=6) cu P
şi al şaptelea (n=7) cu Q.
3. Numărul cuantic orbital
Fiecare strat este compus din substraturi. Substraturile sunt regiuni spaţiale ce descriu locul în care
pot exista „nori” electronici iar forma lor este diferită de la un substrat la altul. Primul substrat are
forma unei sfere, dacă îl privim sub forma unui nori de electroni ce „înveleşte” tridimensional
nucleul atomic. Cel de al doilea substrat însă, este compus din doi „lobi” conectaţi împreună într-un
singur punct în apropierea centrului atomului. Al treilea substrat este format dintr-un set de patru
„lobi” aranjaţi în jurul nucleului.

Figure 15: reprezentarea substraturilor sub formă orbitală

Numărul orbital este un număr întreg, la fel ca şi numărul principal, doar că
înclude şi zero. Aceste numere sunt simbolizate prin intermediul literei l.
Numărul substraturilor dintr-un strat este egal cu numărul cuanti orbital. Asfel,
primul strat (n=1) are un substrat, numerotat cu 0; al doilea strat (n=2) are două
 substraturi, 0 şi 1; al treilea strat (n=3) are trei substraturi, 0,1 şi 2. O altă
convenţie, foarte des întâlnită, este numerotarea substraturilor prin s (l=0), p
(l=1), d (l=2) şi f (l=3)

Figure 16: (a) reprezentarea lui Bohr a atomului de argint, (b) reprezentarea

substraturilor atomului de Ag; notaţia spectroscopică
4. Numărul cuantic magnetic
Numărul cuantic magnetic al unui electron determină orientarea formei substratului. „Lobii”
substraturile pot fi orientăţi în mai multe direcţii. Aceste orientării diferite poartă numele de orbitali.
Primul substrat (s; l=0) este o sferă fără posibilitatea de existenţă a unei direcţii, prin urmare, în
acest caz, avem doar un orbital. Pentru al doilea substrat (p; l=1) din fiecare strat, „lobii” acestora
pot avea trei direcţii diferite.
Simbolul numărului magnetic este ml. Pentru a calcula numărul de orbitali din
fiecare strat, înmulţim numărul substratului şi adăugăm 1 (2*l + 1). De exemplu,
priumul substrat (l=0) al oricărui strat, conţine un singur orbital, numerotat cu
0; al doilea substrat (l=1) al oricărui strat conţine trei orbitali, -1, 0, 1; al treilea
substrat (l=2) conţine cinci orbitali, numerotaţi cu -2, -1, 0, 1 şi 2; etc.
5. Numărul cuantic de spin
Proprietatea de „spin” a electronilor a fost descoperită pe cale experimentală. O observaţie mai
atentă a liniilor spectrale a reliefat faptul că fiecare linie este de fapt o pereche de linii foarte
apropiate una de cealaltă, ipoteza fiind că această structură este rezultatul spin-ului fiecărui electron
în jurul propriei sale axe. Atunci când sunt excitaţi, electronii cu spin diferit vor emite energie sub
frecvenţe diferite.
Numărul de spin este simbolizat prin ms. În fiecare orbital, din fiecare substrat
al fiecărui strat, pot exista doi electroni, unul cu spin +1/2, iar celălalt cu spin
-1/2.
6. Principiul de excluziune al lui Pauli
Explicarea aşezării electronilor în atom cu ajutorul acestor numere cuantice poartă numele
de principiul de excluziune al lui Pauli. Acest principiu spune că, în acelaşi atom, nu pot exista doi
electronic care să ocupe exact aceleaşi stări cuantice. Cu alte cuvinte, fiecare electron al unui atom
posedă un set unic de numere cuantice. Acest lucru impune o limită numărului de electroni ce pot
ocupa orice orbital, substrat sau strat.
Mai jos este este prezentat aranjamentul electronic al atomului de hidrogen:

Figure 17: aranjamentul electronic al atomului de hidrogen

Cu nucleul format dintr-un singur proton, este suficient un electron pentru ca
atomul să atingă achilibrul electrostatic (sarcina electrică pozitivă a protonului
este în echilibru cu sarcina electrică negatică a electronului). Acest electron
ocupă stratul cel mai de jos (n=1), primul substrat (l=1), în singurul orbital
(orientarea spaţială) al acelui substrat (ml=0), cu un spin de 1/2. O metodă
practică şi des întâlnită de descriere a acestui aranjament constă în scrierea
electronilor în funcţie de straturile şi substraturile ocupate; această convenţie
portă numele de notaţia spectroscopică. Sub această notaţie, numărul stratului
este un număr întreg pozitiv, substratul este o literă (s, p, d, f), iar numărul total
de electroni dintr-un substrat (toţi orbitalii şi spinii incluşi) este reprezentat
printr-un indice superior. Asfel, hidrogenul, având doar un singur electron în
stratul inferior, se poate descrie prin notaţia 1s 1.
Trecând la următorul atom (în ordinea numărului atomic), avem elementul
heliu:
 Figure 18: aranjamentul electronic al atomului de heliu
Nucleul unui atom de heliu are în compoziţia sa doi protoni, iar acest lucru
necesită existenţa a doi electroni pentru a echilibra sarcina electrică totală a
atomului. Din moment ce ambii electroni, unul cu spin 1/2, celălalt cu spin -1/2,
„încap” pe un singur orbital, configuraţia atomului de heliu nu necesită
substraturi sau straturi suplimentare pentru cel de al doilea electron.
Totuşi, un atom ce conţine trei sau mai mulţi electron, va necesita substraturi
adiţionale pentru toţi acei electroni, din moment ce pe stratul inferior (n=1)
încat doar doi electron. Să considerăm următorul atom, cel de litiu.

Figure 19: aranjamentul electronic al atomului de litiu

Un atom de litiu foloseşte doar o fracţiune din capacitatea stratului L (n=2),
capacitatea totală a acestuia fiind de opt electroni (capacitatea maximă a
stratului = 2n2, unde n este numărul stratului). Dacă examinăm aranjamentul
electronic al unui atom cu stratul L completat, putem vedea cum toate
combinaţiile de substraturi, orbitali şi spini sunt ocupate de electroni. Elementul
ce corespunde acestei configuraţii este neonul.

Figure 20: aranjamentul electronic al atomului de neon

Adesea, atunci când se foloseşte notaţia spectroscopică a unui atom, toate
straturile ce sunt ocupate complet sunt ignorate, fiind scrise doar straturile
neocupate sau stratul ocupat superior. De exemplu, neonul (prezentat mai sus),
ce are două straturi complet ocupate, poate fi descris pur şi simplu prin 2p 6 în
loc de 1s22s22p6. Litiul, având stratul K complet ocupat, şi doar un singur
electron în stratul L, poate fi descris prin notaţia 2s 1 în loc de 1s22s1.
 „Ignorarea” straturilor inferioare, complet ocupate, nu este doar o convenţie de
scriere, ci ilustrează foarte bine un principiu de bază al chimiei: comportamentul
chimic al unui element este determinat în primul rând de straturile sale
neocupate. Atât hidrogenul cât şi litiul posedă un singur electron în straturile
superioare (1s1 şi 2s1), iar acest lucru se traduce printr-un comportament similar
al celor două elemente. Ambele elemente sunt reactive, şi au o reactivitate
similară. Contează mai puţin faptul că litiul posedă un strat complet (K) în plus
faţă de hidrogen. Comportamentul său chimic este determinat de stratul său
neocupat, L.
Elementele a căror straturi superioare sunt ocupate complet, sunt clasificate ca
elemente nobile, fiind aproape non-reactive faţă de celelalte elemente. Aceste
elemente au fost clasificate în trecut ca inerte, crezându-se că sunt complet non-
reactive, dar acestea pot forma compuşi cu alte elemente în condiţii specifice.
2.2 Valenţa şi structura cristalină

1. Valenţa
Electronii din stratul exterior, sau stratul de valenţă, sunt cunoscuţi sub numele de electroni
de valenţă. Aceşti electroni sunt responsabil de proprietăţile chimice ale elementelor. Aceştia sunt
electronii ce participă la reacţiile chimice cu celelalte elemente. Conform unei reguli chimice
simplificate, aplicabilă reacţiilor simple, atomii încearcă să-şi completeze toate locurile libere ale
stratului exterior cu electroni. Atomii pot ceda câţiva elecroni pentru a „descoperi” un strat complet,
sau pot accepta câţiva electroni pentru a completa ultimul strat (stratul exterior). Ambele procese
duc la formarea ionilor. Atomii pot chiar să împartă electroni între ei în încercarea de completare a
stratului exterior, ducând la formarea legăturilor moleculare, adică, atomii se asociază pentru
formarea unei molecule.
De exemplu, elementele din grupa I din tabelul periodic, Li, Na, K, Cu, Ag şi Au
au doar un singur electron de valenţă (numărul de electroni de pe ultimul strat).
Toate aceste elemente posedă proprietăţi chimice similare. Aceşti atomi cedează
un electron pentru a reacţiona cu alte elemente, iar această proprietatea face ca
aceste elemente să fie conductoare excelente de electricitate.

Figure 21: elementele din grupa I; toate au un singur electron de valenţă,

electron care este cedat în reacţia cu alte elemente chimice
Elementele din grupa VIIA, Fl, Cl şi BR, au toate câte 7 electroni în stratul
exterior (stratul de valenţă). Aceste elemente acceptă un electron pentru
completarea stratului de valenţă la 8 electroni. În cazul în care aceste elemente
acceptă un electron, ele formează ioni negativi. Din moment ce nu
cedeazăelectroni, aceste elemente sunt foarte buni izolatori electrici.

Figure 22: elementele din grupa VIIA; toate au şapte electroni de valenţă, prin
urmare, acestea acceptă un electron pentru completarea stratului de valenţă
De exemplu, un atom de Cl acceptă un electron al unui atom de Na devenind ion
negativ Cl-, iar atomul de Na devine ion pozitiv, Na+. Un ion este un atom,
moleculă sau grupare de atomi care are un exces de sarcină electrică pozitivă sau
negativă. Acesta este modul în care Na şi Cl se combină pentru formarea NaCl,
sarea de masă, care este defapt o pereche de ioni, Na +Cl-. Fiindcă sarcinile celor
doi ioni sunt de semn contrar, cei doi se atrag reciproc.

Figure 23: Atomul de Na doneazăun electron atomului de Cl, formând ioni

pozitivi şi negativ de Na, respectiv Cl
Structura cristalină a clorurii de sodiu (NaCl) este prezentată în figura de mai
jos.

Figure 24: structura cristalină a clorurii de sodiu (NaCl)

Elementele din grupa a VIIIA, He, Ne, Ar, Kr şi Xe au toate câte 8 electroni pe
stratul de valenţă. Acest lucru înseamnă că aceste elemente nici nu donează dar
 nici nu acceptă electroni, neparticipând la reacţii chimice cu alte elemente. Toate
sunt izolatori electrici şi se găsesc sub formă de gaz la temperatura camerei.

Figure 25: elementele din grupa VIIIA au toate câte 8 electroni pe stratul de

valentă, prin urmare, aceste elemente nu cedează şi nici nu acceptă electroni,
ceea ce înseamnă ca nu pot participa la reacţii chimice
Elementele din grupa IVA, C, Si şi Ge au toate câte 4 electroni în stratul de
valenţă. Aceste elemente formează compuşi cu alte elemente, dar nu formează
ioni. Acest tip de legătură este cunoscută sub numele de legătură covalentă. Se
poate observa că atomul din centru are completat stratul de valenţă prin punerea
în comun a electronilor atomilor. Figura de mai jos este o reprezentare bi-
dimensională a unui aranjament tri-dimensional. Elementele din această grupă
prezintă proprietăţile semiconductoare pe care le vom studia în continuare.

Figure 26: elementele din grupa IVA au toate câte 4 electroni pe stratul de

valenţă; aceste elemente sunt studiate în electronică pentru proprietăţile lor
semiconductoare
2. Structura cristalină
Majoritatea substanţelor inorganice formează o structură ordonată denumită cristal atunci când se
formează legături între atomii sau ionii acestora. Chiar şi metalele sunt compuse din cristale, la
nivel microscopic. Practic însă, toate metalele industriale au o strucutră policristalină, în afară de
materialele semiconductoare ce sunt monocristaline.
Majoritatea metalelor sunt moi şi uşor deformabile pe cale industrială. În timpul
prelucrării, microcristalele sunt deformate, iar electronii de valenţă sunt liberi să
se deplaseze prin reţeaua cristalină, şi de la cristal la cristal. Electronii de valenţă
nu aparţin unui atom anume, ci tuturor atomilor.
Structura cristalină rigidă a NaCl prezentată mai sus, este compusă dintr-o
structură regulată repetitivă formată din ioni pozitivi de Na şi ioni negativ de Cl.
Odată ce atomii de Na şi Cl formează ionii de Na + şi Cl- prin transferul unui
electron de la Na la Cl, fără existenţa electronilor liberi, electronii nu sunt liberi
să se deplaseze prin reţeaua cristalină, o diferenţa mare faţă de metale. Nici ionii
nu sunt liberi. Ionii sunt liberi să se deplaseze doar dacă NaCl este dizolvata în
apă, dar în acest caz, cristalul nu mai există. Materialele ionice formează
structuri cristaline datorită atracţiei electrostatice puternice dintre ionii încărcaţi
cu sarcini opuse.
Materialele semiconductoare din grupa IV (C, Si, Ge), formează de asemenea
cristale. Fiecare atom formează o legătură chimică covalentă cu alţi patru atomi.
Cristalul format este practic o singură moleculă. Structura cristalină este relativ
rigidă şi rezistă deformaţiilor. Există un număr relativ mic de electroni liberi
prin cirstal.
2.3 Teoria benzilor de energie
Fizica cuantică descrie starea electronilor dintr-un atom cu ajutorul celor patru numere cuantice.
Aceste numere descriu stările permise ale electronilor dintr-un atom. Dacă revenim la analogia
amfiteatrului, numerele cuantice descriu numărul rândurilor şi a locurilor existente. Electronii
individuali pot fi descrişi printr-o combinaţie de numere cuantice, precum un spectator într-un
amfiteatru primeşte un anumit rând şi număr.

La fel ca spectatorii dintr-un amfiteatru, ce se pot deplasa liberi între scaune şi

rânduri, şi electronii îşi pot modifica starea dacă există destulă energie şi loc
pentru deplasarea acestora. Din moment ce nivelul stratului este strâns legat cu
cantitatea de energie a unui electron, „salturile” între straturi (şi chiar
substraturi) necesită un transfer de energie. Pentru ca un electron să se poată
deplasa într-un strat mai înalt, acesta are nevoie de energie adiţională dintr-o
sursă externă. Folosind analogia amfiteatrului, pentru a ajunge într-un rând de
scaune superior, este nevoie de o energie din ce în ce mai mare, deoarece
persoana trebuie să urce la o înălţime tot mai mare ce necesită învingerea forţei
gravitaţionale. De asemenea, dacă un electron coboară pe un strat inferior,
acesta cedează energie. Aceste nivele poartă numele de nivele energetice
Nu toate „salturile” sunt însă egale, cele dintre straturi necesită cel mai mare
schimb de energie, pe când salturile dintre substraturi sau dintre orbitali
necesită un schimb de energie mai mic.
Când atomii se combină pentru formarea substanţelor, straturile, substraturile şi
orbitalii exterior se combină între ele, ducând la creşterea energiei disponible
pentru electroni. Când un număr foarte mare de atomi sunt foarte aproape unul
de celălalt, aceste nivele de energie disponibile formează o bandă de electroni
aproape continuă, bandă pe care electroni se pot deplasa cu uşurinţă.
 Figure 27: suprapunerea benzilor energetice în cazul metalelor
Lăţimea acestor benzi şi distanţa dintre ele determină mobilitatea electronilor în
cazul aplicării unui câmp electric asupra lor. În substanţele metalice, benzile
libere se suprapun cu benzile ce conţin electroni, ceea ce înseamnă că electronii
unui singur atom se pot deplasa la un nivel energetic mai mare necesitând foarte
puţină energie externă sau chiar deloc. Asfel, electronii din stratul exterior sunt
cunoscuţi sub numele de electroni liberi şi se pot deplasa foarte uşor dacă sunt
supuşi unui câmp electric exterior.
Suprapunerea benzilor nu are loc însă în toate substanţele, indiferent de
numărul atomilor ce se află în proximitate. În cazul unor substanţe, există o
distanţa considerabilă între banda de valenţă (nivelul energetic cel mai mare) şi
următoarea bandă goală, denumită banda de conducţie. Prin urmare, electronii
de valenţă sunt „legaţi” de atomii lor şi nu pot deveni mobili în cadrul
substanţelor fără ajutorul unei energii externe considerabile. Aceste substanţe
formează materialele izolatoare (dielectrice).
 Figure 28: separarea benzilor energetice în cazul dielectricilor
Însă, materialele din categoria semiconductorilor au o „distanţă energetică”
îngustă între benzile de valenţă şi cele de conducţie. Asfel, cantitatea de energie
necesară pentru trecerea electronilor de valenţă în banda de conducţie, de undă
devin mobil, este destul de modestă.

Figure 29: separarea benzilor energetice în cazul materialelor semiconductoare

La temperaturi joase, energia termică disponibilă pentru „împingerea”
electronilor de valenţă peste spaţiul dintre banda de valenţă şi cea conducţie este
foarte mică, iar materialul semiconductor se comportă precum un izolator. La
temperaturi înalte însă, energia termică devine suficient de mare pentru a forţa
electronii peste „distanţa energetică”, iar materialul se va comporta precum un
material conductor.
2.4 Electroni şi goluri
Materialele semiconductoare pure sunt izolatori relativ buni, în comparaţie cu metalele, dar nu sunt
la fel de bune precum sticla, de exemplu. Pentru a putea fi folosit în aplicaţii cu semiconductori,
materialul semiconductor pur, nedopat, nu trebuie să conţină mai mult de o impuritatea la 10
miliarde de atomi semiconductori. Acest lucru este analog unei impurităţi sub formă de „un fir de
praf într-un sac de zahăr”. Materialele semiconductoare impure sunt conductoare mult mai bune, dar
nu la fel de bune precum metalele. De ce se întâmplă acest lucru? Pentru a putea răspunde acestei
întrebări, trebuie să ne uităm la structura electronică a acestor materiale.

Figure 30: strucutra electronică a materialelor semiconductoare; reprezentarea

electronilor şi a golurilor
În figura de sus (a), cei patru electroni din stratul de valenţă a unui material
semiconductor formează legături covalente cu alţi patru atomi. Toţi electronii
unui atom sunt formează legături covalente. Electronii nu se pot deplasa liber în
structura cristalului. Prin urmare, semiconductorii puri (intrinseci) sunt izolatori
relativ buni în coparaţie cu metalele. Energia termină poate elibera ocazional un
electron din structura cristalină a semiconductorului. Acest electron se poate
deplasa liber prin structura cristalului (electron liber). Când acest electron a fost
eliberat cu ajutorul unei energii exterioare, a lăsat în urma lui un loc liber cu
sarcină pozitivă în structura cristalului, sarcină cunoscută sub numele de gol.
Acest gol nu este nici el fix, ci se poate deplasa liber. Atât electronul, cât şi golul
contribuie la conducţia electrică a cristalului. Electronul este liber până în
moment în care „cade” într-un gol, proces cunoscut sub numele
de recombinaţie. Dacă se aplică un câmp electric extern asupra
semiconductorului, electronii şi golurile se vor deplasa în direcţii opuse.
Creşterea temperaturii duce le creşterea numărului de electroni şi goluri şi la
descreşterea rezistenţei. Acest lucru este exact opus comportamentului
metalelor, unei rezistenţa creşte cu creşterea temperaturii datorită creşterii
coliziunilor dintre electroni şi structura cristalină. Numărul de electroni şi goluri
 într-un semiconductor intrinsec este egal. Totuşi, viteza de deplasare ai celor doi
purtători de sarcină (electroni şi goluri) nu este egală la aplicarea unui câmp
electric extern. Cu alte cuvinte, mobilitatea celor doi purtători de sarcină nu este
aceeiaşi.
Materialele semiconductoare pure nu sunt foarte folositoare. Acestea trebuie să
prezintă un nivel înalt de puritate înainte de adăugarea impurităţilor specifice.
Materialele semiconductoare pure (1 parte la 10 miliarde), pot fi „murdărite” cu
aproximativ 1 parte la 10 milioane pentru creşterea numărului de purtători de
sarcină. Adăugarea unei impurităţi precise unui material semiconductor este
cunoscută sub numele de dopare. Doparea creşte conductivitatea
semiconductorului, pentru ca acesta să se comporta mai mult ca un metal decât
ca un izolator.
1. Impuritatea donoare de tip N
Creşterea numărului sarcinilor electrice negative din structura cristalină a unui material
semiconductor se poate realiza prin doparea cu electroni a unui material donor precum fosforul.
Materialele donatoare de electroni, cunoscute şi sub numele de „materiale de /tip N/”, includ
elemente din grupa VA a tabelului periodic: N (azot), P (fosfor), As (arsenic) şi Sb (stibiu sau
antimoniu). Azotul şi fosforul sunt folosite ca dopanţi de tipul N pentru diamant, iar fosforul,
arsenicul şi stibiul sunt folosite pentru siliciu.
Structura cristalină din figura de mai jos conţine atomi având câte patru
electroni în stratul de valenţă, formând câte patru legături covalente cu atomii
adiacenţi. Aceasta este structura anticipată a materialului semiconductor.
Adăugarea unui atom de fosfor cu cinci electroni în stratul de valenţa întroduce
un electron suplimentar în structura materialului, în comparaţie cu atomul de
siliciu (figura de mai jos (b)). Impuritatea petavalentă formează patru legături
covalente cu patru atomi de siliciu cu ajutorul a patru electroni din cei cinci
disponibili. Structura asfel formată va dispune de un electron liber, rămas de la
atomul de fosfor, ce nu are o legătură foarte strânsă cu cristalul la fel cu au
ceilalţi electroni de siliciu, fiind liber să se deplaseze în cristal. Din moment de
am dopat semiconductorul cu un atom de fosfor la fiecare 10 milioane de atomi
de siliciu, există relativ puţini electroni liberi creaţi prin dopaj, dacă face o
comparaţie cu numărul de atomi de siliciu prezenţi în structură. Totuşi, dacă
facem o comparaţie între numărul de electroni liberi ai materialului dopat cu
materialul pur, numărul de electroni liberi este relativ mare. Aplicarea unui
câmp electric extern produce o conducţie electrică puternică a materialului
semiconductor dopat în banda de conducţie. Un nivel de dopaj mai ridicat,
produce o conducţie şi mai puternică. Asfel, un material conductor cu o
conductivitate scăzută, a fost „transformat” într-un material conductor destul de
bun.
 Figure 31: (a) configuraţia electronică a donorului de tip N (fosfor), acceptorului
de tip P (bor) şi a siliciului (pentru referinţă) (b)impuritatea donorului de tip N
crează electroni liberi; (c)impuritatea acceptorului de tip P crează goluri
2. Impuritatea acceptoare de tip P
De asemenea, este posibilă introducerea unei purităţi cu trei electroni în stratul de valenţă, adică un
electron în minus faţă siliciu. Acest lucru duce la formarea unui gol, un purtător de sarcină pozitivă.
Atomul de bor (B), ce are trei electroni pe stratul de valentă, încearcă să realizeze patru legături
covalente cu atomii de siliciu, iar pe parcursul acestui proces, cei trei electroni se vor deplasa
încercând să formeze aceste legături (figura de mai sus (c)). Acesta lucru duce la impresia că golul
se deplasează. Mai mult, atomul trivalent de bor poate împrumuta un electron de la un atom de
siliciu adiacent (sau distant) pentru formarea celor patru legături covalente. Dar acest lucru
înseamnă ca atomul de siliciu are un deficit de un electron. Cu alte cuvinte, golul s-a „deplasat” pe
un atom de siliciu vecin. Golurile se regăsesc în banda de valenţă, cu un nivel mai jos decât banda
de conducţie. Doparea cu un acceptor - un atom ce poate accepta un electron - crează o deficienţă
de electroni în structura materialului, sau un exces de goluri (cele două exprimări sunt echivalente).
Din moment ce golurile sunt purtători de sarcină pozitivă, un dopant acceptor de electroni poartă
numele de „dopant de tip P. Elementele dopante de tip P includ elementele din grupa IIIA a
tebelului periodic: B (bor), Al (aluminiu), Ga (galiu) şi In (indiu). Borul este folosit pe post de
dopant pentru siliciu şi diamant, iar indiul pentru germaniu.
3. Deplasarea electronilor şi a golurilor
Există o strânsă legătură, în analogia „mărgelelor dintr-un tub”, între deplasarea golurilor şi
deplasarea electronilor. Mărgelele reprezintă electronii dintr-un conductor. Deplasarea electronilor
de la stânga la dreapta într-un semiconductor de tip N se poate explica asfel: electronul intră în tub
prin partea stângă şi iese prin partea dreaptă. Deplasarea electronilor de tip N are loc în banda de
conducţie. Putem compara această deplasare cu deplasarea golurilor în banda de valenţă.
 Figure 32: analogia mărgelelor dintr-un tub pentru deplasarea electronilor şi a
golurilor
Ceea ce trebuie înţeles este că electroni se deplasează în direcţia contrare de
deplasare a golurilor. Golurile nu sunt altceva decât absenţa electronilor din
banda de valenţă, având prin urmare o sarcină pozitivă, sarcină datorată
prezenţei protonilor din nucleu, şi de fapt aceasta este sarcina „imaginară” pe
care o reprezentăm cu ajutorul golurilor.
Deplasarea electronilor (curent) într-un semiconductor de tip N este similară
deplasării electronilor dintr-un conductor metalic. Atomii materialului dopant
de tip N furnizează electroni pentru conducţie. Aceşti electroni poartă numele
de purtători de sarcină majoritari. Dacă aplicăm un câmp electric între două
puncte ale unui material semiconductor, electronii intră prin partea negativă (-)
a materialului, traversează structura acestuia şi ies prin partea dreaptă (+),
terminalul pozitiv al bateriei.

Figure 33: (a) deplasarea electronilor într-un material semiconductor de tip N;

(b) (a) deplasarea electronilor într-un material semiconductor de tip P
2.5 Joncţiunea P-N
Dacă un bloc de material semiconductor de tip P este adus în contact cu un bloc de material
semiconductor de tip N (figura de mai jos (a)), rezultatul este nesatisfăcător. Vom avea două blocuri
conductoare aflate în contact unul cu celălalt, dar fără proprietăţi unice. Problema constă în
existenţă a două corpuri cristaline distincte şi separate. Numărul de electroni este echilibrate de
numărul de electroni în ambele blocuri. Asfel, niciunl dintre cele două blocuri nu are o sarcină netă.

Totuşi daca un singur cristal semiconductor este confecţionat (dopat) cu un

material de tip P la un capăt, şi un material de tip N la celălalt capăt, combinaţia
respectivă prezintă unele proprietăţi unice. În materialul de tip P, majoritatea
purtătorilor de sarcină sunt goluri, aceştia putându-se deplasa liberi prin
structura cristalului. În materialul de tip N majoritatea purtătorilor de sarcină
sunt electroni, şi aceştia putându-se deplasa liberi prin structura cristalului. În
jurul joncţiunii însă (intersecţia dintre cele două tipuri de materiale), electronii
materialului N trec peste joncţione şi se combină cu golurile din materialul P
(figura de jos, (b)). Regiunea materialului P din apropierea joncţiunii capătă o
sarcină nagativă datorită electronilor atraşi, iar Regiunea materialului N din
apropierea joncţiunii capătă o sarcină pozitivă datorită electronilor cedaţi.
Stratul subţire a acestei structuri cristaline, dintre cele două sarcini de semne
contrare, va fi „golit” de majoritatea purtătorilor de sarcină, prin urmare, acesta
este cunoscută sub numele de zona de golire, şi devine un material
semiconductor pur, non-conductor. De fapt, aproape că avem un material
izolator ce separă cele două regiuni conductive P şi N.

Figure 34: (a) două blocuri P şi N de material semiconductor nu au nicio

proprietate remarcabilă; (b) un singur cristal dopat atât cu impurităţi P cât şi cu
impurităţi N duce la formarea unei bariere de potenţial
Această separare de sarcini în jurul joncţiunii P-N (zona de golire) constituie în
fapt o barieră de potenţial. Această barieră de potenţial trebuie să fie „învinsă”
de o sursă de tensiune externă pentru a se putea comporta precum un material
conductor. Formarea joncţiunii şi a barierei de potenţial are loc în timpul
procesului de fabricaţie. „Înălţimea” barierei de potenţial depinde de materialele
 folosite pentru fabricarea acestuia. Joncţiunile PN din siliciu au o barieră de
potenţial mai ridicată decât joncţiunile fabricate din germaniu.
1. Polarizarea directă a joncţiunii PN
În figura de mai jos (a), bateria este poziţionată asfel încât electronii să se deplaseze dinspre
terminalul negativ înspre materialul de tip N. Aceşti electroni se adună în jurul joncţiunii.
Terminalul pozitiv înlătură electronii din materialul semiconductor de tip P, ceea ce duce la crearea
golurilor ce se îndreaptă şi ele spre joncţiune. Dacă tensiunea bateriei este suficient de mare pentru
a depăşi potenţialul joncţiunii (0.6 V în cazul siliciului), electronii materialului N şi golurile
materialului P se combină şi se anihilează reciproc. Acest lucru duce la crearea unui spaţiu liber în
structura materialului ce poate susţine o deplasare şi mai mare de purtători de sarcină spre joncţiune.
Asfel, curenţii purtătorilor de sarcină majoritari de tip N (electroni) şi de tip P (goluri) se deplasează
înspre joncţiune. Recombinaţia ce are loc la joncţiune permite curentului bateriei să se „deplaseze”
prin joncţiunea PN a unei asfel de diode. În acest caz, spunem că o asfel de joncţiune este polarizată
direct.

Figure 35: polarizarea directă a joncţiunii PN

2. Polarizarea inversă a joncţiunii PN
Dacă polaritatea bateriei este inversată (figura de sus (b)), majoritatea purtătorilor de sarcină vor fi
atraşi dinspre joncţiune spre terminalii bateriei. Terminalul pozitiv al bateriei atrage purtătorii de
sarcină majoritari (electronii) ai materialului N, iar terminalu negativ al bateriei atrage purtătorii de
sarcină majoritari (golurile) ai materialului P. Acest fapt duce la creşterea grosimii zonei de golire
non-conductive. Nu are loc nicio recombinare a purtătorilor de sarcină, prin urmare, nu are loc nicio
conducţie. În acest caz, spunem că joncţiunea PN este polarizată invers.
Ceea ce am creat mai sus prin doparea aceluiaşi cristal atât cu material de tip N
cât şi cu material de tip P, este o diodă.
2.6 Dioda
După cum am precizat şi în secţiunea precedentă, dioda este realizată prin introducerea de
impurităţi de tip N şi P în acelaşi cristal semiconductor. Simbolul schematic al diodei este prezentat
în figura de mai jos (b), şi corespune semiconductorului dopat de la (a). Dioda este un
dispozitiv unidirecţional (vezi joncţiunea PN). Deplasarea electronilor se poate realiza doar într-o
singură direcţie, învers faţă de direcţia săgeţii, atunci când dioda (joncţiunea PN) este polarizată
direct. Catodul, din reprezentarea diodei, reprezintă semiconductorului de tip N, iar anodul
corespune materialului dopat de tip P.
 Figure 36: (a) joncţiunea PN; simbolul diodei; caracteristica curent-tensiune a
diodei
Dacă dioda este polarizată direct, curentul creşte foarte puţin pe măsură ce
tensiune creşte de la 0 V. În cazul în care materialul semiconductor din care este
confecţionată dioda este siliciu, curentul începe să crească doar după ce
tensiunea atinge valoarea de 0.6 V (figura de mai sus (c)). Dacă tensiunea creşte
peste valoarea de 0.6 V, valoarea curentului creşte foarte repede. O tensiune
peste 0.7 V poate foarte uşor să ducă la distrugerea diodei. Această tensiune de
„deschidere” a diodei în jurul valorii de 0.6 V, poartă numele de tensiune de
polarizare directă a diodei. Sub această valoare, dioda este „inchisă”, şi nu există
curent pe la bornele acesteia. Deşi pentru siliciu tensiunea de polarizare directă
este de 0.6-0.7 V, pentru germaniu aceasta este de 0. V, iar pentru LED-uri de
câţiva volţi. Curentul ce străbate dioda la polarizarea directă poartă numele
de curent direct, iar acesta poate lua valori curpinse între câţiva mA, până la sute
sau mii de amperi pentru diodele de putere.
Dacă dioda este polarizată invers, curentul invers va avea o valoarea foarte mică,
care în condiţiile cele mai extreme poate ajunge la un maxim de 1 µA (figura de
mai sus (c), stânga). Valoarea acestui curent nu creşte semnificativ odată cu
creşterea tensiunii de polarizare inversă, decât la atingerea punctului
de străpungere. Când punctul de străpungere este atins, curentul prin diodă
creşte la o valoare atât de mare, încât poate duce la distrugerea diodei dacă nu
există un rezistor serie pentru limitarea curentului prin diodă. De obicei se alege
o diodă a cărei tensiune de străpungere este mai mare decât valoarea tensiunilor
aplicate la bornele sale. Diodele din siliciu au de obicei tensiuni de străpungere
de la 50, 100, 200, 400, 800 V sau chiar mai mare.
 Am menţionat mai sus că există un curent de dispersie de sub un µA, pentru
diodele de siliciu, la polarizarea inversă. Explicaţia constă în faptul că energia
termică produce câteva perechi de electroni-găuri, ce duc la apariţia unui curent
de dispersie până la recombinaţie. Practic, acest curent previzibil este doar o
parte a curentului de dispersie total. O mare parte a acestui curent se datorează
conducţiei de suprafaţă datorită impurităţilor de la suprafaţa conductorului.
Ambele tipuri de curenţi de dispersie cresc odată cu creşterea temperaturii. În
cazul germaniului, curentul de dispersie este de câteva ori mai mare decât în
cazul siliciului.
1. Dioda cu joncţiune
Deşi la început, cea mai folosită diodă a fost diodă cu contact punctiform (figura de mai jos, (a)),
majoritatea diodelor folosite astăzi sunt diode cu joncţiune (figura de mai jos (b)). Deşi joncţiunea
PN din figură este puţin mai complexă decât o joncţiune normală, aceasta este tot o joncţiune PN.
Pornind de la catod, N+ indică faptul că această regiune este dopată puternic, şi nu are legătură cu
polaritatea. Acest lucru reduce rezistenţa serie a diodei. Regiunea N- din nou, nu are nicio legătură
cu polaritatea, ci indică faptul că această regiune este mai puţin dopată, ceea ce duce la o diodă a
cărei tensiune de străpungere inversă este mult mai mare, lucru important pentru diodele de putere
folosite în rederesare.

Figure 37: (a) dioda cu contact punctiform; (b) dioda cu joncţiune PN; (c)
simbolul diodei; (d) modul de împachetare al unei diode
Diodele de puteri mai mici, chiar şi redresoarele de putere de tensiuni mai mic,
vor avea pierderi de polarizare directă mult mai mici datorită dopajului mai
puternic. Cel mai mare nivel de dopaj este folosit pentru diodele Zener,
proiectate pentru tensiune de străpungeri mici. Totuşi, un dopaj puternic duce la
creşterea curentului invers de disperise. Regiunea P+ de la anod, reprezintă un
material semiconductor, puternic dopat, de tip P, o foarte bună strategie pentru
realizarea contactului. Diodele de joncţine mici, încapsulate în sticlă, pot
conduce curenţi de ordinul zecilor sau sutelor de mA. Diodele de putere
redresoare, încapsulate în plastic sau ceramică, pot conduce curenţi de ordinul
miilor de amperi.
2.7 Tranzistorul bipolar cu joncţiune (BJT)
Primul tranzistor bipolar a fost inventat la „Bell Labs” de către William Shockley, Walter Brattain,
şi John Bardeen în 1948 (de fapt, 1947, dar invenţia a fost publicată doar în 1948). Pentru această
descoperire, cei trei au fost recompensaţi cu premiul Nobel pentru fizică în anul 1956.

Tranzistorul bipolar cu joncţiune este un semiconductor format din trei straturi,

două de tip N şi unul de tip P (NPN). Contactele celor trei straturi poartă numele
de emitor şi colector pentru semiconductorii de tip N, şi bază pentru
semiconductorul de tip P. Configuraţia este asemănătoare unei diode, doar că
mai există un strat N în plus. Stratul din mijloc însă, baza, trebuie să fie cât mai
subţire cu putinţă, fără a afecta suprafeţele celorlalte două straturi, emitorul şi
colectorul.
Dispozitivul din figura de jos (a) este format din două joncţiuni, una între emitor
şi bază, iar cealaltă între bază şi colector, aceste joncţiuni formând două zone de
golire:

Figure 38: (a) tranzistor bipolar cu joncţiune NPN; (b) polarizarea inversă a

joncţiunii bază-colector
În mod normal, joncţiunea bază-colector a tranzistorului este polarizată învers
(figura de sus (b)). Acest lucru duce la creşterea regiunii de golire. Această
tensiune poate fii de câţiva volţi până la zeci de volţi pentru majoritatea
tranzistorilor. În acest caz, nu există curent în circuitul colectorul, exceptând
curentul de dispersie de o valoarea foarte mică.
Putem adăuga o sursă de tensiune şi în circuitul emitor-bază al tranzistorului
(figura de mai jos (a)). În mod normal, joncţiunea emitor-bază este polarizată
direct, în încercarea de depăşire a barierei de potenţial de aproximativ 0.6 V.
Acest lucru este similar polarizării directe a joncţiunii diodei. Tensiune acestei
surse trebuie să depăşească valoarea de 0.6 V pentru ca majoritatea purtătorilor
de sarcină (electroni pentru NPN) să treacă din emitor spre bază, devenind
purtători de sarcină minoritari în semiconductorul de tip P.
Dacă regiunea bazei ar fi mult mai mare, ca în cazul poziţionării spate-în-spate a
două diode, tot curentul ce intră în bază prin emitor, ar ieşi prin contactul bazei
spre borna pozitivă a bateriei.
Totuşi, tranzistoarele sunt confecţionate cu o bază foarte subţire. O mică partă a
purtătorilor de sarcină majoritari din emitor, injectăţi ca şi purtători de sarcină
minoritari în bază, se recombină cu golurile acesteia(figura de jos (b)). De
asemenea, o mică parte a electronilor ce intră în bază pe la emitor trec direct
prin bază spre borna pozitivă a bateriei. Dar majoritatea curentului din emitor
trec prin suprafaţă subţire a bazei direct în colector. Mai mult, modificarea
curentului mic al bazei duce la modificări importante ale curentului din colector.
Dacă tensiunea bazei scade sub aproximativ 0.6 V, curentul emitor-colector
scade la zero.

Figure 39: tranzistor bipolar cu joncţiune NPN şi polarizarea inversă a joncţiunii

colector-bază: (a) polarizarea directă a joncţiunii bază-emitor duce la (b) apariţia
unui curent de bază mic şi a unui curent emitor-colector mare
Să privim însă mai în deaproape la acest mecanism de amplificare al
curentului (figura de jos). Considerăm o joncţiune NPN mărită, cu accentul pus
pe bază. Chiar dacă nu sunt prezentate în figură, presupunem că joncţiunea
emitor-bază este polarizată direct de o sursă de tensiune, iar joncţiunea bază-
colector este polarizată invers. Electronii, purtătorii de sarcină majoritari, intră
în emitor de la borna negativă a bateriei. Deplasarea electronilor dinspre bază
corespunde cu deplasarea acestor dinspre bază spre borna pozitivă a bateriei.
Acesta este un curent foarte mic faţă de curentul din emitor.

Figure 40: comportamentul electronilor la intrarea în bază dinspre emitor: (a)

pierduţi datorită recombinării cu golurile bazei; (b) se deplasează spre contactul
bazei şi înspre borna pozitivă a sursei de aplimentare; (c) moajoritatea trec prin
zona îngustă de golire bază-colector înspre colector; (d) electronii sunt atraşi de
câmpul electric al zonei de golire înspre colector
Majoritatea purtătorilor de sarcină în emitorul de tip N sunt electronii, ce devin
purtători de sarcină minoritară la intrarea în baza de tip P. Aceşti electroni au
patru posibilităţi după ce intră în baza de tip P. O mică parte „cad” în goluri
(figura de sus (a)), lucru ce contribuie la curentul înspre terminalul pozitiv al
bateriei. Deşi nu este reprezentată pe figură, golurile pot trece din bază spre
emitor, unde se recombină cu electronii, contribuind şi aceştia la curentul bazei.
O altă mică parte din electroni (b) trec direct prin bază înspre terminalul pozitiv
al bateriei, ca şi cum baza ar fi un rezistor. Atât (a) cât şi (b) contribuie
curentului foarte mic al bazei. Curentul bazei este aproximativ 1% din curentul
emitor-colector, pentru tranzistoarele mici. Majoritatea electronilor din emitor
însă (c), trec direct prin zona îngustă de golire, înspre colector. Putem observa
polaritatea zonei de golire ce înconjoară electronul (d). Câmpul electric intens
„trage” electronul rapid în colector. Puterea câmpului electric este direct
proporţională cu tensiunea de alimentare a bateriei. Asfel, 99% din curentul
emitorului trece în colector. Această „trecere” este însă controlată de curentul
bazei, ce reprezintă aproximativ 1% din curentul emitorului. Acest lucru
reprezintă o amplificare de curent de 99, reprezentat de raportul dintre curentul
colectorului şi curentul bazei (IC/IB), cunoscut şi ca β.
Difuzia electronilor emitorului prin bază şi înspre colector, este posibilă doar
dacă baza este foarte subţire. Ce s-ar întâmpla cu aceşti purtători de sarcină dacă
 baza ar fi de 100 de ori mai groasă. Este foarte posibil ca majoritatea dintre ei,
99% in loc de 1%, să cadă în goluri, nemaiajungand la colector. Prin urmare,
curentul de bază poate constrola 99% din curentul emitorului, doar dacă 99%
din curentul emitorului trece înspre colector. Dacă întreg curentul iese pe la
bază, controlul nu este posibil.
Un alt motiv pentru care 99% dintre electronii trec din emitor, peste bariera de
potenţial şi în colector, este că joncţiunile bipolare reale folosesc un emitor mic
dopat puternic. Concentraţia mare a electronilor din emitor forţează trecerea
acestora în bază. Concentraţia mică a dopajului din bază înseamnă că există mult
mai puţine goluri ce trec în emitor (lucru ce doar ar creşte curentul bazei).
Difuzia purtătorilor de sarcină dintre emitor spre bază, este puternic favorizată.
Faptul că baza este subţire iar emitorul puternic dopat, ţin foarte sus eficienţa
emitorului, 99% de exemplu. Acest lucru corespunde ramificaţiei curentului
emitorului de 100% în 1% bază şi 99% colector. Eficienţă emitorului este
cunoscută ca şi α = IC/IE.
1. Joncţiunea PNP
Tranzistoarele bipolare pot fi confencţionate şi sub forma PNP. Diferenţa dintre PNP şi NPN poate
fi văzută în figura de mai jos:

Figure 41: diferenţa dintre tranzistorul NPN (a) şi tranzistorul PNP (b)

Diferenţa constă în polaritea joncţiunilor bază-emitor, polaritatea semnalată cu
ajutorul săgeţii emitorului în simbolul tranzistorului. Direcţia săgeţii este
asemenea direcţiei anodului joncţiunii unei diode, împotriva sensului real de
deplasare al electronilor. Pentru tranzistorii NPN, direcţia săgeţii este dinspre
bază spre emitor, iar în cazul tranzistorilor PNP, direcţia este dinspre emitor
spre bază. Colectorul nu este reprezentat în niciunul dintre cazuri cu ajutorul
vreunei săgeţi. Totuşi, polaritatea joncţiunii bază-colector este aceeiaşi cu
polaritatea joncţiunii bază-emitor în comparaţie cu o diodă.
2. Structura
Emitorul tranzistorului bipolar cu joncţiune de mai jos este puternic dopat, după cum indică şi
notaţia N+. Baza are un nivel de dopaj P normal, dar aceasta este mult mai subţire în realitate decât
este prezentat în această figură (a).
 Figure 42: tranzistor bipolar cu joncţiune: (a) secţiune transversală; (b) simbol;
(c) secţiune transversală într-un circuit integrat
Procentul de dopaj al colectorului este scăzut, după cum indică notaţia N -,
pentru ca tensiunea de străpungere a joncţiunii colector-bază să fie cât mai
mare, ceea ce înseamnă că sursa de tensiune poate alimenta tranzistorul la
tensiuni mai mari. Tranzistoarele de siliciu mici, au o tensiune de străpungere de
60-80 V, dar poate ajunge la sute de volţi pentru tranzistoarele de tensiune
înaltă. Dar, colectorul trebuie să fie în acelaşi timp dopat puternic pentru
minimizarea pierderilor ohmice (datorită rezistenţelor), în cazul în care
tranzistorul trebuie să conducă curenţi mari. Îndeplinirea acestor cerinţeo
contradictorii se realizează prin doparea mai puternică a colectorului spre partea
de contact metalic, şi doparea mai uşoară a colectorului în apropierea bazei în
comparaţie cu emitorul. Tensiunea de străpungere a joncţiunii emitor-bază
scade până la aproximativ 7 V datorită dopării puternice a emitorului, în
tranzistorii mici. Şi tot datorită acestei dopări puternice, joncţiunea emitor-bază
se comportă precum o diodă Zener polarizată invers.
Fabricarea mai multor tranzistoare pe acelaşi cip dă naştere unui circuit
integrat, o reprezentare aproximativă a acestuia este dată în figura de mai sus
(c).
Calitatea tranzistorilor discreţi de tip PNP este aproape la fel de bună precum
cea a tranzistorilor NPN. Totuşi, tranzistorii PNP integraţi nu sunt la fel de buni
precum cei de tipul NPN, prin urmare, circuitele integrate folosesc tranzistori de
tipul NPN în marea lor majoritate.
2.8 Tranzistorul cu efect de câmp (JFET)
Tranzistorul cu efect de câmp a fost propus de Julius Liliendfel în 1926 şi 1933 sub formă de patent.
Shockley, Brattain şi Bardeen au investigat şi e tranzistorul cu efect de câpm în 1947, dar
dificultăţile întâmpinate în realizarea acestuia i-au dus în schimb la dezvoltarea tranzistorului
bipolar. Teoria tranzistorului cu efect de câmp a lui Shockley a fost publicată în 1952, dar
tehnologia de procesare a materialelor nu era sufificent de bine dezvoltată, asfel că doar în anul
1960 s-a reuşit fabricarea unui dispozitiv funcţional de către John Atalla.

Un tranzistor cu efect de câmp (FET - field effect transistor), este un

dispozitiv unipolar, ceea ce înseamnă că existenţa curentului depinde de un
singur tip de purtători de sarcină. Dacă dispozitivul se bazează pe un material
semiconductor de tip N, purtătorii de sarcină sunt electroni. Invers, pentru unul
de tip P, purtătorii de sarcină sunt golurile.

Figure 43: tranzistor cu efect de câmp cu joncţiune (JFET); secţiune transversală

La nivelul circuitului, funcţionarea tranzistorilor cu efect de câmp este simplă. O
tensiune aplicată pe poartă, elementul de intrare, controlează rezistenţa unei
regiuni unipolare dintre sursă şi drenă denumită canal; într-un dispozitiv de tip
N, această regiune este reprezentată de un material semiconductor dopat de tip
N-, cu terminale la ambele capete. Sursa şi drena sunt terminale echivalente cu
emitorul şi colectorul într-un tranzistor bilpolar. Cu alte cuvinte, sursa este locul
de plecare al purtătorilor de sarcină, iar drena este locul înspre care aceştia se
deplasează. Poarta este echivalentă bazei tranzistorului bipolar, iar în cadrul
unui dispozitiv de tip N, este reprezentată de o regiune de tip P + (dopată
puternic) prezentă pe ambele laturi şi în jurul canalului din centrul
semicondcutorului.
Curăţenia este absolut necesară în cazul producerii tranzistorilor cu efect de
câmp. Deşi este posibilă producerea tranzistorilor bipolari în afara unui spaţiu
perfect curat, nu acelaşi lucru se poate spune şi despre cei cu efect de câmp.
Tranzistorul cu efect de câmp este mult mai simplu din punct de vedere
conceptual decât cel bipolar, dar este foarte greu de produs.
În figura de mai sus, este prezentat un tranzistor cu efect de câmp cu joncţiune
(JFET). Poarta constituie o joncţiune, şi este polarizată invers pentru
funcţionarea corectă a dispozitivului. Curentul dintre sursă şi drenă poate exista
în ambele direcţii.
În figura de mai jos este reprezentată zona de golire a joncţiunii porţii, datorită
difuziei golurilor din regiunea de tip P (poartă) în regiunea de tip N (canal).
Această difuzie duce la separarea purtătorilor de sarcină în zona joncţiunii şi o
zonă de golire non-conductivă la joncţiune.

Figure 44: canalul tranzistorului cu efect de câmp cu joncţiune (JFET): (a) zona

de golire a porţii; (b) creşterea zonei de golire la polarizarea inversă; (c) zona de
golire creşte tot mai mult cu creşterea tensiunii de polarizare inversă; (d)
blocarea canalului sursă-drenă (S-D) datorită creşterii tensiunii de polarizare
inversă
Grosimea zonei de golire poate fi crescută prin aplicarea unei tensiuni moderate
de polarizare inversă (figura de mai sus(b)). Acest lucru duce la creşterea
rezistenţei canalului sursă-drenă prin îngustarea acestuia. Creşterea în
continuare a tensiunii de polarizare inversă duce la creşterea zonei de golire,
scăderea grosimii canalului şi creşterea rezistenţei acestuia (c). Peste un anumit
nivel (d), tensiunea de polarizare inversă, VGS va bloca curentul prin canal,
rezistenţa acestuia fiind foarte mare. Tensiunea de blocare, V P este de câţiva volţi
în majoritatea cazurilor. Pe scurt, rezistenţa canalului sursă-drenă poate fi
controlat cu ajutorul valorii de polarizarea inversă a porţii.
Sursa şi drena sunt interschimbabile, ceea ce înseamnă că există posibilitatea
deplasării electronilor în oricare dintre direcţii pentru o tensiune mică a bateriei
drenei (0.6 V). Cu alte cuvinte, bateria drenei poate fi înlocuită cu o sursă de
tensiune scăzută în curent alternativ. Pentru valori mai mari a tensiunii drenei,
de ordinul zecilor de volţi pentru dispozitive mici, polaritatea alimentării este cea
prezentată în figura de mai jos (a). Atenţie, în unele cărţi de specialitate, poarta
(P) mai este denumită şi grilă (G), sau cele două notaţii sunt folosite chiar
concomitent. Am ales în această carte să rămânem la denumirea de poartă, iar
aceasta este notată corespunzător pe desene cu P. În orice caz, cele două
exprimări sunt echivalente.

Figure 45: direcţia curentului într-un tranzistor cu efect de câmp de tip N: (a)

secţiune transversală; (b) simbolul schematic
Această sursă de tensiune a drenei, ce nu este prezentă în figurile precedente,
distorsionează zona de golre, mărind-o înspre partea drenei. Aceasta este o
reprezentare mult mai corectă o tensiunilor de curent continuu ale drenei, de la
câţiva volţi la zeci de volţi. Pe măsură ce tensiunea drenă-sursă (U DS) creşte,
zona de golire dinspre drenă creşte spre această. Acest lucru duce şi la creşterea
lungimii canalului, cu efecte asupra rezistenţei (creşte) acestuia. Totuşi, această
creştere a rezistenţei datorată creşterii lungimii canalului este foarte mică în
comparaţie cu rezistenţa datorată polarizării inverse a porţii. În figura de mai sus
(b) este prezentat şi simbolul schematic al unui tranzistor cu efect de câmp cu
canal de tip N. Săgeata porţii indică aceeiaşi direcţia ca şi joncţiunea diodei, şi
corespunde regiunii de tip P. Celelalte două extremităţi (S şi D), ce nu conţin
nicio direcţie, corespund materialului semiconductor de tip N.
În figura de mai sus este reprezentată şi direcţia curentului de la terminalul (-) a
bateriei spre sursă (S), apoi spre drenă (D) şi înspre terminalul (+) al bateriei.
Acest curent poate fi controlat prin variaţia tensiunii de polarizare înversă a
 porţii (P). O sarcină conectată în serie cu bateria „vede” o versiune amplificată a
variaţiei tensiunii de pe poartă.
1. Tranzistorul cu efect de câmp cu canal de tip P
Tranzistoarele cu efect de câmp pot fi realizate şi cu canal de tip P, ceea ce înseamnă ca poarta este
realizată dintr-un material semiconductor dopat de tip N+ (dopat puternic). Toate sursele de tensiune
sunt inversate într-un circuit cu JFET de tip P faţa de cel cu canal de tip N (figura de mai jos (a)).
Săgeata în acest caz este îndreptată dinspre poartă înspre sursa de polarizare inversă (figura de mai
jos (b)).

Figure 46: tranzistor cu efect de câmp cu canal de tip P: (a) tensiunile surselor de

alimentare sunt inversată faţă de tranzistorul cu canal de tip N; (b) simbolul
schematic - direcţia săgeţii porţii este inversată
Modul de funcţionare este asemănător tranzistorului cu efect de câmp cu canal
de tip N prezentat mai sus.
2. Modul de confecţionare
Dispozitivele discrete sunt confecţionate conform figurii de mai jos (a), iar circuitele integrate cu
tranzistoare cu efect de câmp, sunt confecţionate conform figurii de mai jos (b). Poarta este dopată
puternic, P+, pentru obţinerea unei zone de golire cât mai mari. Sursa şi drena acestui dispozitiv de
tip N sunt şi ele dopate puternic, N+, pentru obţinerea unei rezistenţe de conexiune cât mai mici.
Totuşi, canalului din jurul porţii este dopat uşor, N-, pentru a permiter trecerea golurilor dinspre
poartă înspre canal.
 Figure 47: tranzistorul cu efect de câmp cu joncţiune: (a) secţiune transversală
printr-un dispozitiv discret; (b) simbolul schematic; (c) secţiune transversală
printr-un circuit integrat
2.9 Tranzistorul cu efect de câmp cu poartă izolată (MOSFET)
Tranzistorul cu efect de câmp cu poartă izolată (IGFET), cunoscut şi sub numele de „tranzistor cu
efect de câmp cu metal oxid” (MOSFET), este un dispozitiv derivat al tranzistorului cu efect de
câmp (FET). În prezent, majoritatea tranzistorilor folosiţi în circuitele integrate sunt de acest tip, cu
toate că tranzistorii bipolari cu joncţiune (BJT) discreţi sunt mult mai numeroşi decât dispozitivele
discrete de tip MOSFET. Numărul de tranzistori MOSFET dintr-un circuit integrat poate ajunge la
cateva sute de milioane. Dimensiunea unui MOSFET individual este sub un micron.

Sursa, poarta şi drena sunt asemănătoare cu cele de la FET-uri. Totuşi, contactul

porţii nu realizează o conexiune directă cu materialul semiconductor, cum era
cazul FET-urilor. Poarta unui MOSFET reprezintă un strat metalic sau de
polisiliciu aşezat peste un strat de dioxid de siliciu (SiO 2) izolator. Poarta
seamănă foarte mult cu un condensator de tip MOS (figura de mai jos).

Figure 48: codensator MOS cu canal de tip N: (a) nepolarizat; (b) polarizat

La polarizare, polaritatea armăturilor condensatorului va deveni cea a
terminalilor bateriei. Armătura inferioară, de tip P formează un canal inversat
datorită excesului de electroni din apropierea oxidului format prin respingerea
electronilor terminalului negativ al bateriei înspre oxid şi atragerea acestora spre
armătura pozitivă. Acest canal duce şi la formare unei zone de golire ce izolează
canalul de restul substratului de siliciu.
În figura de mai jos, un condenstor de tip MOS este plasat între o pereche de
material semiconductor de tip N aflată într-un substrat de tip P. Când nu există
sarcină pe condensator (a), poarta nu este polarizată, iar sursa, drena şi cele
două regiuni de tip N rămân izolate din punct de vedere electric.
 Figure 49: MOSFET cu canal N: (a) poartă nepolarizată; (b) polarizarea directă a
porţii
Aplicarea unei polarizări directe duce la încărcarea condensatorului (porţii)
(figura de mai sus (b)). Poarta de deasupra stratului de oxid se încarcă pozitiv de
la baterie. Substratul de tip P de sub poartă se încarcă negativ. Sub poarta
oxidului se va forma o regiune inversată cu un exces de electroni. Această
regiune conectează sursa şi drena de tip N, formând o regiune continuă de tip N
între cele două. Asfel, MOSFET-ul, ca şi FET-ul, este un dispozitiv unipolar.
Doar un singur tip de purtător de sarcină este responsabil pentru conducţie.
Exemplul de mai sus este un MOSFET cu canat de tip N. Conducţia unui curent
mare este posibilă prin aplicarea unei tensiuni între sursă şi drenă. Un circuit
practic ar avea conectată o sarcină în serie cu bateria drenei.
MOSFET-ul, ca şi FET-ul, este un dispozitiv controlat în tensiune. O tensiune
aplicată porţii controlează curentul dinspre sursă spre drenă. Poarta nu necesită
un curent permanent, ci are nevoie doar de un curent iniţial pentru încărcarea
condensatorului porţii.
1. Modul de confecţionare
Secţiunea transversală a unui MOSFET de tip N este prezentată în figura de mai jos (a). Sursa şi
drena sunt dopate puternic, N+, pentru reducerea pierderilor rezistive datorită curenţilor dinspre
sursă spre drenă. N- indică o regiune cu dopaj scăzut. Regiunea P de sub poartă, aflată între sursă şi
drenă, poate fi inversată prin aplicarea unei tensiuni de polarizare directă. Simbolul MOSFET-ului
este reprezentat în figura de mai jos (b).
 Figure 50: MOSFET cu canal N: (a) secţiune transversală; (b) simbolul
schematic
MOSFET-urile sunt dispozitive cu patru terminale: sursă, poartă, drenă şi
substrat. Substratul este conectat la sursă în cazul MOSFET-urilor discrete, asfel
încât dispozitivul final are doar trei terminale. MOSFET-urile realizate într-un
circuit integrat au un substrat comun tuturor dispozitivelor. Această conexiune
comună se regăseşte de obicei la ieşirea cipului şi se conectează la împământare
sau la o sursă de tensiune.
O altă variantă a MOSFET-ului, V-MOS, este de fapt un MOSFET de putere
îmbunătăţit, şi este prezentat în figura de mai jos. O altă variantă, similară, U-
MOS, este mult mai uşor de produs.

Figure 51: V-MOS cu canal N: (a) secţiune transversală; (b) simbolul schematic

2.10 Tiristorul
 Tiristoarele reprezintă o plajă largă de dispozitive semiconductoare bipolare folosind patru (sau mai
multe) straturi alternante N-P-N-P. În categoria tiristoarelor intră: redresoare controlate pe bază de
siliciu (SCR), TRIAC-uri, DIAC-uri, tiristoare tip GTO, tranzistoare uni-joncţiunie (UJT),
tranzistoare uni-joncţiune programabile (PUT). Vom analiza aici doar SCR-ul, deşi vom menţiona şi
GTO-ul.

Tiristorul cu patru straturi a fost propus de Shockley în 1950, deşi practic, acesta
a fost construi mulţi ani mai târziu de către General Electric. Puterile suportate
de SCR ajung până la ordinul MW.
Redresorul controlat pe bază de siliciu este o diodă cu patru straturi şi o poartă,
asemenea figurii de mai jos (a):

Figure 52: tiristorul SCR (redresor controlat pe bază de siliciu): (a) modul de

dopare al straturilor; (b) circuit cu tranzistoare bipolare cu joncţiune echivalent
Dacă este „pornit”, acesta se comportă precum o diodă, pentru o singură
polaritate a curentului. Dacă nu este „pornit”, nu conduce curent. Modul de
funcţionare poate fi exmplicat cu ajutorul conexiunii echivalente realizate din
tranzistoare bipolare cu joncţiune din figura de mai sus (b). Un semnal de
pornire pozitiv este aplicat între poartă şi catod. Tranzistorul NPN echivalent va
începe să conducă curent ceea ce va duce şi la declanşarea conducţiei
tranzistorului PNP. În acest moment, tranzistorul NPN va conduce curent chiar
şi în absenţa semnalului pe poartă, Odată ce un dispozitiv SCR începe să
conducă, o va face atâta timp cât este prezentă o tensiune pe anod (infinit, în
cazul circuitului cu baterie de mai sus).
1. Modul de confencţionare
Catodul unui SCR, ce corespunde emitorului echivalent al tranzistorului NPN este puternic dopat,
N+. Anodul, ce corespunde emitorului echivlanet al tranzistorului PNP, este şi el puternic dopat, P+.
Celelalte două regiuni din mijloc, ce corespund bazei şi colectorului tranzistoarelor echivalente,
sunt dopate mai uşor, N- şi P (figura de mai jos (a)). Simbolurile tiristoarelor SCR şi GTO sunt
prezentate de asemenea în figura de mai jos ((b) respectiv (c)).

Figure 53: tiristoare: (a) secţiune transversală; (b) simbolul schematic al

redresorului controlat pe bază de siliciu (SCR) (c) simbolul tiristorului de tip
GTO

3 Dioda

3.1 Principiul de funcţionare
Dioda este un dispozitiv electric ce permite trecerea curentului doar într-o singură direcţie. Cea mai
folosită diodă în circuitele electrice este cea semiconductoare, deşi există şi alte tehnologii (vezi
fizica dispozitivelor semiconductoare!). Simbolul diodelor semiconductoare este prezentat în figura
de mai jos (săgeţile indică deplasarea reală a electronilor prin diodă):

Figure 54: simbolul schematic al diodei semiconductoare: săgeţile indică direcţia

de deplasare a electronilor
La conectarea într-un circuit simplu, format dintr-o baterie şi o lampă, dioda fie
va permite trecerea curentului spre lampă, fie o va bloca, în funcţie de
polaritatea tensiunii aplicate.
 Figure 55: modul de funcţionare al diodei: (a) polarizarea directă a diodei -
trecerea curentului este permisă; (b) dioda este polarizată invers - trecerea
curentului este blocată
Atunci când polaritatea bateriei este asfel încât este permisă trecerea electronilor
prin diodă, spunem că dioda este polarizată direct. Invers, când trecerea
electronilor este blocată datorită inversării bateriei, spunem că dioda
este polarizată invers. Putem să ne gândim la diodă ca la un întrerupător:
„închisă”, când este polarizată şî „deschisă” când este polarizată invers.
Comportamentul diodei este analog comportamentului dispozitivului hidraulic
denumit supapă de închidere. O supapă de închidere permite trecerea fluidului
doar într-o singură direcţie:

Figure 56: analogie dintre o diodă şi o supapă de închidere hidraulică: (a) supapa

este deschisă şi permite trecerea fluidului; (b) supapa este blocată şi nu permite
trecerea fluidului
Supapele de închidere sunt de fapt dispozitive controlate cu ajutorul presiunii:
acestea se deschid şi permit trecerea fluidului dacă „polaritatea” presiunii pe
suprafaţă lor este corectă. Dacă „polaritatea” presiunii este de sens contrar,
diferenţa de presiune pe suprafaţa valvei va duce la închiderea acesteia, iar
curgerea fluidului nu mai este posibilă.
Acelaşi lucru este valabil şi în cazul diodelor, doar ca în acest caz presiunea este
reprezentată de tensiune. Să reluăm circuitul de mai sus, dar folosind de această
dată un aparat de măsură pentru determinarea căderilor de tensiune pe diferite
componente ale circuitului.
 Figure 57: măsurarea căderilor de tensiune într-un circuit simplu cu diodă: (a)
polarizarea directă a diodei; (b) polarizarea inversă a diodei
O diodă polarizată direct conduce curent şi prezintă o cădere mică de tensiune la
bornele sale, asfel încât majoritatea tensiunii disponibile la bornele sursei de
alimentare se regăseşte pe lampă (sarcină). Dacă polaritatea bateriei este
inversată, dioda devine polarizată invers, şi toată tensiunea disponibilă la
bornele sursei de alimentare se regăseşte pe diodă, iar căderea de tensiune pe
sarcină va fi egală cu zero. Putem considera dioda ca fiind un întrerupător
„automat” (se închide când este polarizat direct şi se deschide când este polarizat
invers). Singura diferenţă notabilă este căderea de tensiune mult mai mare la
bornele diodei (0.7 V), faţa de căderea de tensiune pe un întrerupător mecanic
(câţiva mV).
Această cădere de tensiune de polarizare directă se datorează acţiunii zonei de
golire formată de joncţiunea P-N sub influenţa tensiunii aplicate. Dacă nu există
nicio tensiune aplicată la bornele diodei semiconductoare, eixstenţa zonei de
golire înguste în jurul joncţiunii P-N previne apariţia curentului (figura de mai
jos (a)). Purtătorii de sarcină aproape că lipsesc în zona de golire, şi prin urmare
aceasta se comportă precum un izolator.
Figure 58: reprezentarea diodei: (a) joncţiunea P-N; (b) simbolul schematic; (c)
aspectul real al diodei
Dacă dioda este polarizată invers, zona de golire se extinde şi blochează şi mai
bine trecerea curentului prin dispozitiv.

Figure 59: polarizarea inversă a diodei duce la creşterea zonei de golire şi la

blocarea acesteia
Dacă dioda este polarizată direct însă, zona de golire devine mult mai subţire
(figura de mai jos (a), polarizare parţială), iar rezistenţa faţă de curent scade.
Pentru funcţionarea corectă a diodei însă, zona de golire trebuie să dispară
complet. Acest lucru se poate realiza prin aplicarea unei anumite tensiuni
minime, denumită tensiune de polarizare directă (figura de mai jos (b)), care
pentru diodele de siliciu este în mod normal 0.7 V, iar pentru cele de germaniu
de doar 0.3 V.

Figure 60: polarizarea directă a diodei: (a) parţială; (b) completă

Căderea de tensiune la bornele diodei rămâne aproximativ constantă pentru o
gamă largă de curenţi prin diodă. Pentru analiza circuitelor electronice
simplificate, putem considera căderea de tensiune pe diodă ca fiind constantă
(nu depinde de valoarea curentului prin diodă).
Ecuaţia exactă ce descrie curentul printr-o diodă poartă numele de ecuaţia
diodei:
 Figure 61: ecuaţia diodei
Termenul q/KT descrie tensiunea produsă în joncţiunea P-N datorită acţiunii
temperaturii, şi poartă numele de tensiune termică, sau Vt. La temperatura
camerei, această temperatură este de aproximativ 26 mV. Cunoscând acest fapt,
şi considerând factorul de idealitate ca fiind 1, putem simplifica ecuaţia de mai
sus şi să ajungem la următoarea relaţie:

Figure 62: ecuaţia diodei simplificată

Această ecuaţie nu trebuie neapărat luată în considerare la analiza circuitelor
simple cu diode, ci este menţionată aici doar pentru a înţelege faptul că există o
variaţie a căderii de tensiune la bornele diodei pentru diferite valori ale
curenţilor prin diodă. Această variaţie este foarte mică, aceasta fiind şi motivul
pentru care se consideră că, la bornele diodei, căderea de tensiune rămâne
constantă la 0.7 (siliciu) sau 0.3 V (germaniu). Totuşi, unele circuite folosesc în
mod intenţionat relaţia curent/tensiune a joncţiunii P-N, şi ele pot fi înţelese
doar în contextul acestei ecuaţii. De asemenea, din moment ce temperatura este
un factor în ecuaţia diodei, o joncţiune P-N polarizată direct poate fi folosită ca
un dispozitiv de determinare a temperaturii, iar această utilizarea poate fi
înţeleasă doar dacă înţelegem în primul rând ecuaţia diodei de mai sus.
Deşi o diodă polarizată invers, nu permite curentului să treacă prin ea datorită
extinderii zonei de golire, în realitate există un mic curent de scurgere ce trece
prin diodă chiar şi la polarizarea inversă, iar acest curent poartă numele
de curent invers. Curentul invers poate fi însă ignorat pentru majoritatea
aplicaţiilor. Dioda nu poate suporta o tensiune de polarizare inversă infinit de
mare. Dacă această tensiune devine prea mare, dioda va fi distrusă datorită unei
condiţii denumită străpungere. Această tensiune inversă maximă poartă numele
de tensiune de străpungere (inversă), notată cu Vs. Tensiunea de străpungerea
creşte odată cu creşterea temperaturii şi scade cu scăderea temperaturii - exact
invers faţă de tensiunea de polarizare directă. Mai jos este prezentat graficul
curent-tensiune al diodei:
 Figure 63: graficul curent-tensiune al diodei
3.2 Verificarea diodei cu ajutorul ohmmetrului
Din moment ce o diodă nu este nimic altceva decât o valvă uni-direcţională de curent, putem
verifica acest lucru folosind un ohmmetru alimentat în curent continuu (cu baterie). La conectarea
diodei într-o anumită direcţie, aparatul de măsură ar trebui să indice o rezistenţă foarte mică (figura
de mai jos (a)), iar la conectarea inversă, aparatul ar trebui să indice o rezistenţă foarte mare (figura
de mai jos (b)). („OL” reprezintă o valoarea prea mare ce nu poate fi indicată de aparatul de măsură
(din engl. Over-Limit); în acest caz, putem considera rezistenţa ca fiind infinită).

Figure 64: determinarea polarităţii diodei cu ajutorul aparatului de măsură: (a)

rezistenţa mică între anod şi catod indică polarizarea directă a diodei; (b)
inversarea sondelor aparatului de măsură duce la polarizarea inversă a diodei,
indicată de rezistenţa foarte mare (infinită)
Desigur, determinarea polarităţii diodei (care terminal este anodul şi care
catodul) necesită ca în primul rând să cunoaştem care din sondele aparatului de
măsură este cea pozitivă (+) şi care sondă este cea negativă (-), atunci când
aparatul este trecut pe funcţia „Ω”. La majoritatea multimetrelor digitale, sonda
roşie reprezintă terminalul pozitiv iar sonda neagră reprezintă terminalul
negativ, atunci când aparatul setat pe măsurarea rezistenţelor. Totuşi, acest
lucru nu este valabil pentru toate multimetrele, existând posibilitatea ca sonda
neagră să fie pozitivă (+) şi cea roşie negativă (-).
Problema folosirii unui ohmmetru pentru verificarea unei diode, este că indicaţia
afişajului are doar valoare calitativă, nu şi cantitativă. Cu alte cuvinte, un
ohmmetru poate doar să ne spune dacă dioda funcţionează (dacă aceasta
conduce curent), dar valoarea rezistenţei obţinute din măsurătoare nu ne este de
niciun folos. Dacă un ohmmetru indică o valoare de 1.73 Ω la polarizarea directă,
această valoarea nu este folositoare unui tehnician sau celui care proiectează
circuitul. Această valoare nu reprezintă nici căderea de tensiune la polarizarea
directă şi nici rezistenţa materialului semiconductor din diodă, ci este o mărime
dependentă de ambele cantităţi şi variază substanţial în funcţie de ohmmetrul
folosit pentru efectuarea citirii.
Din acest motiv, unele multimetre digitale sunt prevăzute cu o funcţie specială
de „verificare a diodei” ce indică tensiunea reală de polarizare directă a diodei, în
volţi, în loc de o rezistenţă în ohmi. Principiul de funcţionare a acestor aparate
de măsură constă în forţarea unui curent mic prin diodă şi măsurarea căderii de
tensiune dintre cele două borne ale diodei.

Figure 65: determinarea tensiunii de polarizare directă a diodei folosind un

multimetru digital echipat cu funcţia de verificare a diodelor
Totuşi, valoarea tensiunii de polarizare directă indicată de aceste aparate va fi de
obicei mai mică decât valoarea „normală” de 0.7 V, deoarece curent furnizat de
aparatul de măsură prin diodă este foarte mic. Dacă nu avem la dispoziţie un
multimetru cu funcţie de verificare a diodelor, sau dacă vrem să măsurăm
tensiuena de polarizarea directă a diodei folosind un curent mai mare, putem
realiza un circuit electric precum în figura de mai jos, folosind o baterie, un
rezistor şi un voltmetru:
Figure 66: măsurarea tensiunii de polarizare directă a diodei folosind un aparat
de măsură (voltmetru), o baterie şi un rezistor: (a) schema electrică; (b) schema
practică
3.3 Parametrii diodei
Pe lângă tensiunea de polarizare directă (Vf) şi tensiunea de străpungere (Vs), mai există mulţi alţi
parametrii importanţi ai diodelor pentru proiectarea circuitelor şi alegerea componentelor.
Producătorii de dispozitive semiconductoare oferă aceste specificaţii ale produselor în publicaţii
denumite cataloage. Cataloagele producătorilor de componente pot fi găsite în cărţi de specialitate
sau pe interne.

Pentru simplicarea explicaţiilor, am folosit în unele situaţii „tensiunea directă” în

loc de „tensiunea de polarizare directă” sau „curentul direct” în loc de „curentul
de polarizare direct”. Cele două exprimări sunt însă echivalente.
Principalele caracteristici ale diodelor, trecute în cataloage, sunt următoarele:
VRRM - tensiunea inversă repetitivă maximă, este tensiunea maximă
inversă la care poate rezista dioda, atunci când această tensiune este atinsă în
mod repetat. Ideal, această valoare ar fi infinită.
VR sau VDC - tensiunea maximă inversă de curent continuu, este
valoarea maximă a tensiunii la care dioda poate funcţiona neîntrerupt, fără
distrugerea acesteia. Ideal, această valoare a fi infinită.
VF - tensiunea (de polarizare) directă maximă, de obicei este specificată
împreună cu valoarea curentului direct. Ideal, această valoare ar fi zero: ideal,
dioda nu ar prezenta niciun fel de opoziţie în faţa deplasării electronilor. În
realitate, tensiunea directă este descrisă de ecuaţia diodei.
IF(AV) - valoarea maximă (medie) a curentului direct, valoarea maximă
medie a curentului pe care bobina o poate suportă la polarizarea directă. Această
limitarea este practic o limitare termincă: câtă căldură poate „suporta”
joncţiunea P-N, având în vedere că puterea disipată reprezintă produsul dintre
curent şi tensiune, iar tensiunea de polarizare directă depinde atât de curent cât
şi de temperatura joncţiunii. Ideal, această valoare ar fi infinită.
IFSM sau if(vârf) - curentul de polarizare directă maxim, reprezintă
curentul de vârf maxim pe care dioda îl poate conduce la polarizare directă, fără
ca aceast curent să ducă la distrugerea diodei. Din nou, această valoare este
limitată de capacitatea termică a joncţiunii diodei, şi este de obicei mult mai
mare decât valoarea curentului mediu datorită inerţiei termice. Ideal, această
valoare ar fi infinită.
PD - puterea maximă disipată totală, reprezintă valoarea puterii (în watt)
pe care dioda o poate disipa fără ca această putere să ducă la distrugerea diodei.
Această valoare este limitată de capacitatea termică a diodei. Ideal, această
valoare ar fi infinită.
TJ - temperatura de functionare a joncţiunii, reprezintă temperatura
maximă admisă a joncţiunii P-N a diodei, valoare dată de obicei în ^{o}C.
Căldura reprezintă punctul critic al dispozitivelor semiconductoare:
acestea trebuie menţiunute la o temperatură cât mai apropiată de temperatura
camerei pentru funcţionarea lor corectă şi o durată de funcţionare cât mai lungă.
TSTG - temperatura de depozitare, reprezintă valoarea temperaturii de
stocare a diodelor (nepolarizate).
R(Θ) - rezistenţa termică, reprezintă diferenţa dintre temperatura joncţiunii
şi temperatura aerului exteriori diodei (R(Θ) JA), sau dintre joncţiune şi contacte
(R(Θ)JL), pentru o anumită putere disipată. Valoarea este exprimată în
^{o}C/W. Ideal, această valoare ar fi zero, ceea ce ar înseamna că învelişul
(carcasa) diodei ar fi un conductor şi radiator termic perfect, fiind capabil să
transfere energiea sub formă de căldură dinspre joncţiune spre mediul exterior
(sau spre contacte) fără nicio diferenţă de temperatură existenţa în grosimea
carcasei. O rezistenţă termică ridicată se traduce prin faptul că dioda va stoca o
temperatură excesivă în jurul joncţiunii (punctul critic), în ciuda eforturilor
susţinute de răcire a mediului exterior diodei; acest lucru duce la limitarea
puterii maxime disipate.
IR - curentul maxim de polarizare inversă, reprezintă valoarea curentului
prin diodă la polarizarea inversă şi aplicarea tensiunii de polarizare inversă
maximă de curent continuu(VDC). Mai este cunoscut şi sub numele de curent de
scăpări. Ideal, această valoare ar fi zero, deoarece o diodă perfectă ar bloca toţi
 curenţii atunci când este polarizată inversă. În realitate, această valoarea este
mică în comparaţie cu valoarea curentului maxim de polarizare directă.
CJ - capacitatea tipică a joncţiunii, reprezintă capacitatea intrinsecă
joncţiunii, datorită comportării zonei de golire precum un dielectric între anod şi
catod. Această valoare este de obicei foarte mică, de ordinul picofarazilor (pF).
trr - timpul de revenire invers, reprezintă durata de timp necesară
„stingerii” diodei atunci când tensiunea la bornele sale alternează între
polarizare directă şi polarizare inversă. Ideal, această valoare ar fi zero: dioda se
„stinge” imediat după inversarea polarităţii. Pentru o diodă redresoare tipică,
timpul de revenire este de oridinul zecilor de microsecunde (ms); pentru o diodă
de comutaţie rapidă, acest timp poate ajunge la doar câteva nanosecunde (ns).
Majoritatea acestor parametrii variază cu temperatura sau alte condiţii de
operare, prin urmare, o singură valoarea nu poate descrie complet niciun
parametru. Prin urmare, producătorii pun la dispoziţie grafice ale variaţiilor
parametrilor cu temperatura (sau alte variabile).
3.4 Circuite redresoare
Cea mai populară aplicaţia e diodelor este redresarea. Pe scurt, redresarea reprezintă transformarea
curentului alternativ în curent continuu. Acest lucru implică folosirea unui dispozitiv ce permite
trecerea electronilor doar într-o singură direcţie, iar dioda realizează tocmai acest lucru.

1. Redresorul monoalternanţă
Cel mai simplu circuit de redresare îl reprezintă redresorul monoalternanţă. Acesta permite doar
trecerea unei jumătăti a formei de undă de curent alternativ înspre sarcină:

Figure 67: redresorul monoalternanţă

Pentru majoritatea aplicaţiilor de putere însă, redresarea monoalternanţă nu
este suficientă. Conţinutul armonic al undei de ieşire este foarte mare şi prin
urmare dificil de filtrat. Mai mult, sursa de tensiune alternativă este „văzută” de
sursă doar odată la fiecare jumătate de perioadă, ceea ce înseamnă că mare parte
din capacitatea sursei nu este folosită. Redresarea monoalternanţă este totuşi o
modalitatea foarte uşoară de reducere a puterii generate pe o sarcină rezistive.
Unele comutatoare cu rezistenţă reglabilă folosite la lămpi, aplică întreaga
tensiune de curent continuu pe filamentul „lămpii” în poziţia „maxim”, şi doar o
 jumătate (folosind un redresor monoalternanţă) din tensiunea maximă
disponibilă pe celalaltă poziţie, pentru o intensitate luminoasă mai scăzută:

Figure 68: utilizarea redresorului monoalternanţă; comutator cu rezistenţă

reglabilă cu două nivele
Când întrerupătorul este în poziţie mediu, lampa incandescentă primeşte
aproximativ jumătate din puterea disponibilă la sursa de curent alternativ.
Datorită faptului că forma de undă monoalternanţa pulsează mult mai rapid
decât timpul necesar pentru încălzirea şi răcirea filamentului, lampa nu
„clipeşte”, ci, filamentul ei pur şi simplu operează la o temperatură mai mică
decât temperatura normală de funcţionare.
2. Redresor dublă alternanţă cu punct median
Pentru redresarea şi folosirea ambelor alternanţe a undelor sinusoidale, avem nevoie de o altă
configuraţie a circuitului redresor, şi anume, un redresor dublă alternanţă. Una dintre posibilităţi
este realizarea redresorului cu punct median, folosind un transformator cu priză mediană pe
înfăşurarea secundară şi două diode:

Figure 69: redresor dublă alternanţă cu punct median

Putem înţelege mult mai bine funcţionarea acestui redresor dacă luăm pe rând
fiecare jumătate de perioadă (semi-perioadă). Să cosiderăm de exemplu prima
jumătate a perioadei, când polaritatea tensiunii de alimentare este pozitivă (+)
sus şi negativă (-) jos. În această situaţie, doar dioda de sus va conduce, iar dioda
de jos este blocată. Sarcina „vede” prima jumătate a formei de undă sinusoidale,
pozitiv sus şi negativ jos. Doar partea de sus a înfăşurării secundare a
transformatorului conduce curent în acest caz:
 Figure 70: redresor dublă alternanţă cu punct median; observarea primei
jumătăţi a periodei tensiunii de alimentare alternative
În a doua parte a perioadei, polaritatea tensiunii alternative se inversează. În
acest caz, cealaltă diodă, cea de jos, şi cealaltă jumătate a secundarului
transformatorului, vor conduce curent, iar celelalte porţiuni ale circuitului ce au
fost active la pasul precedent, nu vor conduce curent. Sarcina „vede” şi în acest
caz o jumătate de formă de undă sinusoidală, de aceeiaşi polaritate ca şi în cazul
precedent: pozitiv în partea de sus şi negativ în partea de jos:

Figure 71: redresor dublă alternanţă cu punct median; observarea celei de a doua

jumătăţi a periodei tensiunii de alimentare alternative
Un mare dezavantaj al acestei configuraţii este necesitatea folosirii unui
transformator cu priză mediană pe înfăşurarea secundară. Dacă circuitul în
cauză este un circuit de putere mare, mărimea şi costul unui asfel de
transformator pot fi suficient de mari. Prin urmare, redresorul dublu alternanţa
cu punct median este folosit doar în aplicaţiile de putere mică.
Polaritatea sarcinii poate fi inversată prin inversarea direcţiilor diodelor. Mai
mult, diodele inversate pot fi conectate în paralel cu configuraţia pozitivă deja
existentă. Rezultatul este un redresor dublă alternanţă cu polaritate dublă.
Modul de conectare al diodelor este acelaşi ca şi la redresorul în punte.
 Figure 72: redresor dublă alternanţă cu punct median cu polaritate dublă
3. Redresor dublă alternanţă în punte
Probabil că cel mai popular redresor este cel dublă alternanţă în punte. Aceste utilizează patru diode
conectate în punte:

Figure 73: Redresor dublă alternanţă în punte

Direcţia curentului pentru semi-perioadele pozitive este prezentată în figura de
mai jos:

Figure 74: Redresor dublă alternanţă în punte; direcţia curentului pentru semi-

perioadele pozitive
Direcţia curentului pentru semi-perioadele negative este prezentată în figura de
mai jos:
 Figure 75: Redresor dublă alternanţă în punte; direcţia curentului pentru semi-
perioadele negative
Indiferent de polaritatea intrării, curentul prin sarcină are aceeiaşi direcţie de
curegere. Cu alte cuvinte, o semi-perioadă negativă la sursă este o semi-perioadă
pozitivă pe sarcină. Curgerea curentului are loc prin două diode serie, pentru
ambele polarităti. Asfel, căderea de tensiune pierdută dinspre sursă spre sarcină
datorită diodelor este dublă (0.7 · 2 = 1.4 V pentru Si) faţa de redresorul dubă
alternanţă cu punct median. Acest dezavantaj reprezintă însă o problemă doar
pentru sursele cu o tensiune de alimentarea foarte scăzută.
Modul corect de aşezare în punte al diodelor poate prezenta pentru începători
unele dificultăţi. O reprezentare alternativa, dar echivalentă, a acestui circuit
este mult mai uşor de ţinut minte şi de înţeles. Este exact acelaşi circuit, doar că
toate diodele sunt poziţionate orizontal, şi toate indică în aceeiaşi direcţie:

Figure 76: Redresor dublă alternanţă în punte; reprezentare echivalentă - toate

diodele sunt poziţionate orizontal şi indică aceeiaşi direcţie
Un avantaj al acestei notaţii este că poate fi uşor aplicată unei versiuni trifazate a
redresorului:
 Figure 77: redresor trifazat dublă alternanţă în punte;
…sau oricărei configuraţii polifazate:

Figure 78: redresor cu 6 faze dublă alternanţă în punte;

4. Forma de undă a tensiunii redresate
În cazul redresării unui circuit de curent alternativ polifazat, suprapunerea pulsurilor defazate
produc o tensiune de curent continuu mult mai „netedă” (cu un conţinut mai mic de curent
alternativ) decât cea produsă prin redresarea unei singure faze de curent alternativ. Acesta este un
avantaj important în circuitele redresoare de putere, unde doar mărimea fizică a componentelor
necesare pentru realizarea filtrării ar impune unele limite.
 Figure 79: forma de undă de curent continuu redresată pentru o sursă de
tensiune trifazată
Indiferent de tipul redresării - monofazată sau polifazată - cantitatea de
tensiunea alternativă „amestecată” cu tensiunea de curent continuu de ieşire a
redresorului, poartă numele de tensiune de riplu, sau simplu riplu. În
majoritatea cazurilor, din moment ce la ieşire dorim o tensiune de curent
continuu pură, riplul reprezintă o tensiune nedorită. Dacă puterile implicate nu
sunt foarte mari, se pot folosi reţele de filtrare pentru reducerea riplului
tensiunii de ieşire.
Câteodată, metoda rectificării este descrisă numărând „pulsurile” tensiunii de
curent continuu pentru fiecare 360o electrice. Un redresor monofazat,
monoalternanţă, este prin urmare un redresor cu un puls, deoarece produce un
singur puls într-o perioadă completă (360o) a formei de undă alternative. Un
redresaor monofazata, dublă alternanţă (indiferent dacă este cu punct median
sau în punte), poate fi numit redresor cu două pulsuri, deoarece produce două
pulsuri de tensiune continuă într-o perioadă a tensiunii de curent alternativ. Un
redresor trifazat, dublă alternanţă poate fi denumit redresor cu şase pulsuri.
Notaţie 1Ph1W1P ?!?!?! – ro?!!?
Este posibilă obţinerea unui număru dublu de pulsuri faţă de numărul fazelor cu
ajutorului unui redresor. Folosind transformatoare, putem conecta în paralel un
set de redresoare dublă alternanţă în punte asfel încât să rezultă mai mult de 6
pulsuri de tensiune continuă pentru cele trei faze ale curentului alternativ. Se
introduce un defazaj de 30o între primarul şi secundarul transformatorului
trifazat atunci înfăşurările nu sunt de acelaşi tip. Cu alte cuvinte, un
transformator în configuraţie Y-Δ (stea-triunghi) sau Δ-Y (triunghi-stea), va
prezenta acest defazaj de 30o, dar nu şi un transformator în configuraţie Y-Y sau
Δ-Δ. Acest fenoment poate fi exploatat prin utlizarea unui transformator în
configuraţie Y-Y conectat la un redresor în punte, iar un alt transformator în
configuraţie Y-Δ conectat la un al doilea redresor în punte; cele două punţi
redresoare le conectăm apoi în parelel. Din moment de tensiunea de riplu dintre
cele două redresoare este defazată cu 30o, tensiunea de riplu rezultată prin
superpoziţia lor va fi mai mică decât tensiunea de riplu luată individual pentru
cele două redresoare: 12 pulsuri pentru o perioadă (360 o) în loc de 6.

Figure 80: redresor polifazat dublu alternanţa cu două redresoare în punte

conectate în paralel, folosind un transformator primar şi două secundare în
configuraţie Y-Y, respectiv Y-Δ
3.5 Dioda Zener
La conectarea unei diode în serie cu un rezistor într-un circuit de curent continuu, asfel încât dioda
să fie polarizată direct, căderea de tensiune la bornele diodei va rămâne aproximativ constantă
pentru o plajă largă de tensiuni de alimentare (figura de mai jos (a).

Conforma ecuaţiei diodei, curentul printr-o joncţiune P-N polarizată direct este
direct proporţională cu e ridicat la puterea tensiunii directe (tensiunea de
polarizare directă). Deoarece ecuaţia este exponenţială, curentul creşte foarte
repede pentru creşteri modeste ale căderii de tensiune. Cu alte cuvinte, căderea
de tensiune la bornele unei diode polarizate direct variază foarte puţin pentru
variaţi mari ale curentului prin diodă. În circuitul din figura de mai jos (a),
curentul prin diodă este limitate de tensiunea sursei de alimentare, de rezistorul
conectat în serie şi de căderea de tensiune la bornele diodei, care după câte ştim,
nu se îndepărtează foarte mult de valoarea de 0.7 V. Dacă am fi să creştem
tensiunea generată de sursă, căderea de tensiune pe rezistor ar creşte cu aproape
aceeiaşi valoare, iar căderea de tensiune pe diodă ar creşte doar foarte puţin.
Invers, o scădere a tensiunii generată de sursă, rezultă într-o descreştere aproape
identică a căderii de tensiune pe rezistor şi doar într-o mică descreştere a căderii
de tensiune pe diodă. Pe scurt, putem spune că dioda stabilizează tensiunea la
valoarea de 0.7 V.
Stabilizarea tensiunii este o proprietatea foarte folositoare. Să presupunem că
am construi un circuit, al cărei sarcini nu ar tolera variaţii ale tensiunii sursei de
alimentare, dar că acest circuit trebuie să fie alimentat de o baterie, a cărei
tensiune, după câte se ştie, variază pe durata sa de funcţionare. Am putea folosi
în acest caz circuitul din figura de mai jos (a), iar circuitul în cauză să-l conectăm
la bornele diodei, asfel încât tensiunea de alimentare a noului circuit să rămână
stabilă la valoarea de 0.7 V.
Majoritatea circuitelor reale necesită însă o sursă de tensiune stabilizată cu o
valoare de peste 0.7 V. O modalitate de creştere a tensiunii stabilizate este
conectarea mai multor diode în serie, asfel încât tensiunile de polarizare directă
să se însumeze. De exemplu, dacă am conecta zece diode în serie, valoarea
tensiunii stabilizate ar fi de zece ori mai mare faţă de cazul precedent, adică 7 V.

Figure 81: sursă de tensiune stabilizată folosind diode: (a) o singură diodă (0.7
V); (b) zece diode conectate în serie (7 V)
Atâta timp cât tensiunea bateriei nu scade sub 7 V, vor exista tot timpul 7 V
(tensiune stabilizată) între bornele celor diode conectate în serie.
Dacă avem nevoie de tensiuni stabilizate şi mai mari, putem folosi şi mai multe
diode în serie, sau putem încerca o altă complet diferită, folosindu-ne tot de
diode. Ştim că tensiunea de polarizare a diodei este o valoare aproximativ
constantă pentru o plajă largă de condiţii, dar acelaşi lucru este valabil şi
pentru tensiune (inversă) de străpungere, iar valoarea acestei tensiuni de
străpungere este de obicei mult mai mare decât tensiunea directă. Dacă
inversăm polaritatea diodei în circuitul stabilizator de mai sus, şi creştem
tensiunea sursei de alimentare până în punctul de străpungere al diodei, dioda
va stabiliza şi în acest caz tensiunea la acel punct de străpungere, nepermiţând
tensiunii să crească peste această valoare (figura de jos (a)).
 Figure 82: (a) tensiunea inversă de străpungere pentru o diodă de siliciu este
aproximativ 100 V; (b) simbolul diodei Zener
Din păcate, când diodele redresoare normale ating punctul de stăpungere, acest
faptul duce şi la distrugerea acestora. Totuşi, se pot construi diode speciale ce
pot suporta tensiunea de străpungere fără distrugerea completă a acestora. Acest
tip de diodă poartă numele de diodă Zener, iar simbolul este cel din figura de sus
(b).
La polarizarea directă, diodele Zener se comportă precum diodele redresoare
standard: tensiunea direcţa are valoarea de 0.7 V, conform ecuaţiei diodei. La
polarizarea inversă însă, acestea nu conduc curentul decât peste o anumită
valoare a tensiunii de alimentare, valoare denumită tensiune Zener; după
atingerea acestei valori, dioda Zener va putea să conducă un curent substanţil,
dar va limita căderea de tensiune la bornele sale la acea tensiune zener. Atâta
timp când puterea disipată sub formă de căldură nu depăşeşte limita termică a
diodei, aceasta nu va fi afectată în niciun fel.
Diodele zener sunt confencţionate cu tensiuni zener de câţiva volţi până la sute
de volţi. Tensiunea zener variază uşor cu temperatura, dar acestea pot fi folosite
cu succes ca dispozitive de stabilizare a tensiunii datorită stabilităţii şi acurateţii
lor în funcţionare.

Figure 83: circuit de stabilizare a tensiunii cu diodă zener; tensiunea zener este

de 12.6 V
Observaţie! Orientarea diodei zener faţă de sursa de tensiune în circuit de mai
sus, este asfel încât dioda să fie polarizată invers. Acesta este modul corect de
conectare a diodelor zener în circuit! Dacă am fi să conectăm dioda zener invers,
 asfel încât să fie polarizată direct, aceasta s-ar comporta precum o diodă
„normală”, iar tensiune de polarizare directă ar avea o valoare de doar 0.7 V.
Ca şi oricare dispozitiv semiconductor, dioda zener este sensibilă la temperatură.
O temperatură excesivă poate duce la distrugerea diodei, asfel că va trebui să se
ţină seama de puterea maximă permisă a diodei la proiectarea circuitelor.
Interesant este faptul că, la distrugerea diodei zener, datorită căldurii excesive,
distrugerea rezultată duce la scurt-circuitarea diodei, nu la deschiderea. O asfel
de diodă „stricată” poate fi detectată foarte uşor, întrucât se comportă precum un
conductor electric: căderea de tensiune este aproape zero atât la polarizarea
directă cât şi la polarizarea inversă.
1. Exemplu practic de utilizare a diodei zener
Considerând circuitul precedent, vom rezolva matematic circuitul, determinând toate tensiunile,
curenţii şi puterile disipate, pentru o tensiune zener de 12.6 V, o sursă de tensiune de 45 V şi o
valoare a rezistorului de 1.000 Ω (figura de mai jos (a)).

Figure 84: (a) stabilizator de tensiune cu diodă zener şi un rezistor de 1.000 Ω;

(b) calcularea căderilor de tensiune şi ale curenţilor
Să calculăm prima dată puterile pe rezistor şi pe diodă:

Figure 85: calcule matematice

O diodă zener cu o putere de 0.5 W şi un rezistor cu o putere de 1.5 sau 2 W sunt
suficiente pentru această aplicaţie.
Dacă puterea excesivă disipată este atât de importanţa, de ce nu am proiecta un
circuit asfel încât să existe o putere disipată minimă? De ce nu am introduce un
rezistor cu o valoare foarte mare a rezistenţei, limitând prin urmare curentul şi
menţinând puterea disipată la valori foarte scăzute? Să luăm, de exemplu,
următorul circuit cu un rezistor de 100 kΩ în loc de rezistorul de 1 kΩ din
circuitul precedent. Atât tensiunea de alimentarea cât şi tensiunea zener sunt
cele din exemplul precedent.

100 kΩ 
Având un curent de 100 de ori mai mic decât inainte (324 µA în loc de 32.4 mA),
ambele valori ale puterilor disipate ar trebui să fie de 100 de ori mai mici:

Figure 86: calcule matematice

Acestă configuraţie pare ideală. O putere disipată mai mică înseamnă
temperaturi de funcţionare mai mici atât pentru dioda zener cât şi pentru
rezistor şi o pierdere de energie mai mică în sistem. Într-adevăr, o rezistenţă mai
mare reduce puterile disipate din circuit, dar, introduce o altă problemă. Scopul
unui stabilizator de tensiune este alimentarea unui alt circuit cu o tensiune
stabilă. Va trebui până la urmă să alimentăm un alt circuit cu 12.6 V, iar acest
circuit legat la bornele diodei zener va necesita şi el un anumit curent. Să
considerăm primul circuit, conectat de această dată la o sarcină de 500 Ω în
paralel cu dioda zener:

Figure 87: (a) stabilizator de tensiune cu diodă zener şi un rezistor de 1.000 Ω;

conectarea unei sarcini de 500 Ω în paralel cu dioda zener
Dacă se menţine o tensiune de 12.6 V pe sarcina de 500 Ω, aceasta va „trage” un
curent de 25.2 mA. Pentru ca rezistorul de 1 kΩ în serie cu sursa de tensiune, să
aibă o cădere de tensiune de 32.4 V (45 V, tensiunea sursei - 12.6 V, căderea de
tensiune pe diodă), acesta va trebui să conducă un curent de 32.4 mA. Acest
lucru înseamnă ca prin dioda zener va trece un curent de 7.2 mA.
Să considerăm acum al doilea circuit de stabilizare a tensiunii cu un rezistor de
100 kΩ, alimentând aceeiaşi sarcină de 500 Ω. Ceea ce ar trebui să facă acest
circuit, este să menţină o cădere de tensiune de 12.6 V la bornele sarcini, la fel ca
în circuitul precedent. Dar, după cum putem vedea, circuitul stabilizator nu
poate realiza acest lucru:

Figure 88: (a) stabilizator de tensiune cu diodă zener şi un rezistor de 100 kΩ în

serie; conectarea unei sarcini de 500 Ω în paralel cu dioda zener
Datorită prezenţei rezistorului foarte mare în serie cu sursa de tensiune, pe
sarcină va exista o cădere de tensiune de doar 224 mV, mult mai puţin decât
valoarea dorită de 12.6 V. De ce se întâmplă acest lucru? Dacă am fi să avem 12.6
V pe sarcină, curentul prin sarcină ar fi de 25.2 mA, la fel ca înainte. Acest curent
de sarcină ar trebui să treacă şi prin rezistorul serie de valoare mult mai mare
faţă de cazul precedent, iar căderea de tensiune necesară pentru susţinerea unui
asfel de curent de 25.2 mA ar trebui să fie de 2.520 V! Din moment ce nu avem o
tensiune aşa de mare la bornele sursei de alimentare, acest lucru nu este posibil.
De asemenea, putem observa, că în circuitul de mai sus dioda este blocată.
Putem înţelege mai uşor situaţia de mai sus dacă îndepărtăm temporar dioda
zener din circuit şi analizăm doar comportamentul celor doi rezistori:
 Figure 89: (a) stabilizator de tensiune cu diodă zener şi un rezistor de 100 kΩ în
serie; conectarea unei sarcini de 500 Ω în paralel cu dioda zener; îndepărtarea
temporară a diodei zener
Circuitul stabilizator cu rezistorul de 100 kΩ are totuşi o anumită valoare a
rezistenţei sarcinii pentru care tensiunea la bornele sale este de 12.6 V. Putem
afla această valoare făcând un mic calcul. Introducem toate valorile cunoscute
într-un tabel, de forma celui de mai jos:

Figure 90: tabel
Căderea de tensiune pe rezistorul serie de 100 kΩ este diferenţa căderilor de
tensiune dintre sursă (coloana total) şi sarcină:

Figure 91: tabel
Putem calcula curentul prin rezistorul serie folosind legea lui Ohm (I = E/R):
 Figure 92: tabel
Fiind un circuit serie, curentul este acelaşi prin toate componentele:

Figure 93: tabel
Putem acum calcula rezistenţa sarcinii folosind legea lui Ohm (R = E/I):

Figure 94: tabel
Prin urmare, dacă rezistenţa sarcini este exact 38.889 kΩ, vom avea o cădere de
tensiune de 12.6 V la bornele sale, cu sau fără diodă. Orice rezistenţa de sarcină
mai mică decât această valoare va duce la o cădere de tensiune mai mică de 12.6
V, cu sau fără diodă. Dacă inserăm şi dioda zener conform configuraţiei iniţiale,
căderea de tensiune maximă pe sarcină va fi stabilizată la o valoare maximă de
12.6 V pentru oricare sarcină mai mare decât 38.889 kΩ.
Cu valoarea iniţială a rezistorului serie de 1 kΩ, circuitul putea să stabilizeze
tensiunea chiar şi pentru o sarcină mult mai mică, de 500 Ω. Ceea ce vedem este
un compromis între puterea disipată şi valoarea acceptabilă a sarcinii. Cu cât
rezistorul serie este mai mare şi puterea disipată este mai mică, cu atât valoarea
minimă a rezistenţei sarcinii trebuie să fie mai mare. Dacă vrem să stabilizăm
tensiunea pentru o sarcină mică (rezistenţă mică), circuitul trebuie asfel
conceput încât să suporte puteri mari de disipaţie.
2. Circuit limitator cu diode zener
Un circuit limitator ce „taie” vârfurile formei de undă aproximativ la tensiunea zener a diodelor,
este prezentat în figura de mai jos. Circuitul este format din două ziode zenere conectate spate-în-
spate. Rolul rezistorului este de limitare a curentului prin diode, pentru protecţia acestora:

Figure 95: circuit limitator cu diode zener

Tensiunea de străpungere pentru cele două diode este fixată la 10 V. Acest lucru
duce la tăierea formei de undă la aproximativ 10 V. Diodele, puse spate-în-spate,
taie ambele vârfuri. Pentru semialternanţa pozitivă, dioda de sus este polarizată
invers. Caderea de tensiune pe dioda de jos este 0.7 V, fiind polarizată direct.
Asfel, tăierea exactă a formei de undă se realizează în jurul valorii de 10.7 V.
Acelaşi lucru este valabil şi pentru semialternanţa negativă (-10.7 V):

Figure 96: circuit limitator cu diode zener; formele de undă a tensiunii de

alimentare şi a tensiunii de ieşire

4 Tranzistorul
4.1 Introducere
Un tranzistor bipolar cu joncţiune (BJT) este alcătuit din trei straturi de materiale semiconductoare,
fie de tipul PNP, fie de tipul NPN. Fiecare strat are un nume specific şi un contact pentru
conexiunea la circuit:

Figure 97: tranzistorul bipolar cu joncţiune: (a) simbolul PNP; (b) secţiune

transversală PNP; (c) simbolul NPN; (d) secţiune transversală NPN
Diferenţa funcţională dintre tranzistorul PNP şi NPN, este modul de polarizare
corectă a joncţiunii. Indiferent de starea în care se află, direcţiile curenţilor şi
polarităţile tensiunii sunt exact invers la cele două tipuri de tranzistoare.
Tranzistorii sunt regulatori de curent controlaţi în curent. Cu alte cuvinte,
tranzistorii limitează valoarea curentului prin ei cu ajutorul unui curent de
control mai mic. Curentul principal, cel controlat, pleacă dinspre emitor spre
colector (tipul NPN), iar curentul mai mic de control, pleacă dinspre emitor spre
bază (tipul NPN). Pentru tranzistorul de tip PNP, direcţia curenţilor este exact
inversă. Atenţie, folosim sensul real de deplasare al electronilor, prin urmare,
săgeţile indicate pe simbolurile elementelor semiconductoare vor indicat tot
timpul împotriva direcţiei de deplasare al electronilor.
 Figure 98: controlul tranzistorului bipolar cu joncţiune
Denumirea tranzistoarelor bipolare vine de la faptul că deplasarea electronilor
prin ele are loc prin două tipuri de material semiconductor: P şi N. Cu alte
cuvinte, există două tipuri de purtători de sarcină, electroni şi goluri.
După cum se poate observa, curentul de control şi curentul controlat se
însumează tot timpul pe emitor, iar deplasarea electronilor are loc tot
timpul împotriva direcţiei săgeţii. Aceasta este prima şi cea mai importantă
regulă a tranzistoarelor: toţi curenţii trebuie să meargă în direcţiile corecte
pentru ca dispozitivul să funcţioneze ca şi regulator de curent. De obicei,
curentul de control este denumit curent de bază, iar curentul controlat este
denumit curent de colector, deoarece sunt singurii curenţii ce trec pe la aceste
terminale. Curentul pe emitor este suma curenţilor de bază şi colector, în
conformitatea cu legea lui Kirchhoff pentru curent.
Atunci când nu există niciun curent prin bază, tranzistorul se comportă precum
un întrerupător deschis, iar trecerea curentului prin colector nu este posibilă. Un
curent de bază porneşte tranzistorul, acesta comportându-se precum un
întrerupător închis şi permiţând trecerea unui curent proporţional prin colector.
Curentul de colector este limitat de curentul bazei, indiferent de valoarea căderii
de tensiune pe colector.
4.2 Tranzistorul pe post de întrerupător
Doarece curentul colectorului tranzistorului este limitat proporţional de curentul bazei, acesta poate
fi folosit pe poste întrerupător controlat în curent. O cantitate relativ mică de electroni, prin bază,
poate exercita un control asupra unei cantităţi mult mai mari de electroni prin colector.

Să presupunem că avem o lampă pe care vrei să o pornim/oprim cu ajutorul

unui întrerupător (figura de mai jos (a)):
 Figure 99: (a) controlul unei lămpi cu ajutorul unui întrerupător; (b)
introducerea în circuit a unui tranzistor NPN în locul întrerupătorului; (c)
introducerea în circuit a unui tranzistor PNP în locul întrerupătorului;
Pentru exemplificare, să inserăm acum un tranzistor (b) în locul întrerupătorului
mecanic de la punctul (a). Ţineţi minte, curentul controlat trebuie să treacă prin
tranzistor de la colector spre emitor. Din moment ce curentul controlat este cel
prin lampă, trebuie să poziţionăm colectorul şi emitorul tranzistorului în locul
contactelor întrerupătorului (a). Trebuie de asemenea să ne asigurăm că direcţia
curentului prin tranzistor este împotriva săgeţii emitorului, pentru a ne asigura
că joncţiunea tranzistorului este polarizată corect (direct).
Putem de asemenea să folosim şi un tranzistor PNP pentru realizarea acestui
circuit (figura de mai sus(c)). Alegerea făcută între PNP şi NPN este complet
arbitrară, deşi, pentru exemplificarea funcţionării tranzistoarelor, vom folosi în
continuare cele de tipul NPN.
Întorcându-ne la exemplu cu tranzistorul NPN (b), ne găsim în situaţia în care
mai trebuie să adăugăm ceva în circuit pentru a avea un curent de bază prin
tranzistor. Fără o conexiune la terminalul bazei, curentul prin aceasta va fi zero,
iar tranzistorul va fi închis, ceea ce înseamnă că lampa va fi tot timpul oprită.
Ţineţi minte, că pentru un tranzistor NPN, direcţia curentului de bază trebuie să
fie dinspre emitor spre bază (împotriva direcţiei săgeţii). Probabil că cel mai
simplu lucru ar fi să conectăm un întrerupător între baza şi colector, precum în
figura de mai jos (a):
 Figure 100: controlul unei lămpi cu ajutorul unui tranzistor: (a) tranzistor
blocat; (b) tranzistor în stare de conducţie
Dacă întrerupătorul este deschis (a), baza tranzistorului nu va fi conectată la
baterie şi nu va exista niciun curent prin ea. În această situaţie, spune că
tranzistorul este blocat. Dacă întrerupătorul este închis (b), va exista un curent
dinspre emitor spre bază, prin întrerupător şi prin lampă (partea stângă) înapoi
la terminalul pozitiv al bateriei. Acest curent de bază va permite trecerea unui
curent mult mai mare dinspre emitor spre colector, iar lampa se va aprinde. În
această situaţie, în care curentul prin circuit este maxim, spunem că tranzistorul
este saturat.
Putem însă folosi ceva total diferit pentru a controla lampa (pornit/oprit). De
exemplu, putem folosi o pereche de celule solare pentru generarea unei tensiuni
de 1 V, pentru depăşirea tensiunii directe de 0.7 V (V BE) între bază şi emitor,
tensiune necesară pentru apariţia curentului de bază şi pornirea tranzistorului.

Figure 101: controlul unei lămpi cu ajutorul unui tranzistor acţionat de o celulă

solară
Sau putem folosi mai multe termocuple conectate în serie pentru generarea
curentului bazei necesar pornirii tranzistorului:
 Figure 102: controlul unei lămpi cu ajutorul unui tranzistor acţionat de o
termocuplă
Putem folosi chiar şi un microfon, care cu o tensiune şi un curent (printr-un
aplificator) suficient de mari, ar putea pune tranzistorul în funcţiune. Desigur,
ieşirea microfonului va trebui redresată din curent alternativ în curent continuu,
pentru ca joncţiunea emitor-bază să fie tot timpul polarizată direct:

Figure 103: controlul unei lămpi cu ajutorul unui tranzistor acţionat de un

microfon
Ceea ce vrem să demonstrăm, este că orice sursă de tensiune în curent continuu,
capabilă să pornească tranzistorul, poate fi folosită pentru controlul lămpii, iar
puterea acestei surse de tensiune trebuie să fie doar o fracţiune din puterea
circuitului controlat. Tranzistorul în acest caz nu se comportă doar ca un
întrerupător, ci şi ca un amplificator: folosind un semnal de putere relativ mică
pentru controlul unui semnal de putere relativ mare. Atenţie, puterea necesară
aprinderii lămpii este furnizată de bateria din circuitul principal, şi nu de celula
 solară, termocuplă sau microfon. Acestea din urmă doar controlează puterea
bateriei pentru aprinderea lămpii.
4.3 Verificarea tranzistorului cu ohmmetrul
Tranzistorii se comportă precum două diode puse spate-în-spate atunci când sunt verificaţi cu
ajutorul multimetrului pe post de ohmmetru sau cu funcţie „verificare diodă”, datorită celor trei
straturi PNP sau NPN. Tranzistorul de mai jos este de tip PNP; sonda neagră este terminalul negativ
(-) iar cea roşie corespunde terminalului pozitiv (+)

Figure 104: verificarea unui tranzistor PNP cu ajutorul unui ohmetru: (a)

joncţiunile bază-emitor şi bază-colector sunt polarizate direct, rezistenţa este
mică; (b) joncţiunile bază-emitor şi bază-colector sunt polarizare invers,
rezistenţa este infinită
Dacă multimetrul este echipat cu funcţia „verificare diodă”, putem folosi acea
funcţie pentru aflarea tensiunii de polarizare directă a joncţiunii P-N. În cazul
unui tranzistor NPN, indicaţia aparatului de măsură va fi exact invers.
1. Determinarea tipului şi contactelor unui tranzistor bipolar nemarcat
Dacă folosim funcţia „verificare diodă”, vom vedea că joncţiunea emitor-bază are o tensiune directă
mai mare decât joncţiunea colector-bază. Această diferenţa a tensiunii directe se datorează diferenţei
concentraţiilor de dopaj dintre regiunile emitorului şi colectorului: emitorul este un material
semiconductor dopat mult mai puternic decât colectorul, ceea ce duce la producerea unei tensiuni
directe mult mai mari a joncţiunii cu baza.
Cunoscând acest lucru, putem determina contactele unui tranzistor nemarcat.
Acest lucru este important deoarece nu există un standar cu privire la modul de
împachetare al tranzistorilor. Desigur, toţi tranzistorii bipolari au trei contacte,
dar poziţie lor fizică în cadrul tranzistorului poate fi diferită de la un producător
la altul.
Să presupunem că luăm un tranzistor la întâmplare, nemarcat, şi începem să
măsurăm cu ajutorul multimetrului setat pe funcţie „verificare diodă”. După
măsurarea tuturor combinaţiilor de contacte, ajungem la următoarele rezultate:

Figure 105: tranzistor bipolar nemarcat

**
între punctele 1(+) şi 2(-): OL
între punctele 1(-) şi 2(+): OL
între punctele 1(+) şi 3(-): 0.655 V
între punctele 1(-) şi 3(+): OL
între punctele 2(+) şi 3(-): 0.621 V
între punctele 2(-) şi 3(+): OL
Singurele combinaţii de contacte pe care putem măsura tensiunea sunt 1 şi 3
(sonda roşie pe 1 şi sonda neagră pe 3), şi 2 şi 3 (sonda roşie pe 2 şi sonda neagră
pe 3). Aceste două citiri trebuie să indice tensiunea de polarizare directă a
joncţiunii emitor-bază (0.655 V) şi a joncţiunii colector-bază (0.621).
Putem acum căuta contactul comun ambelor seturi de măsurători „conductive”.
Acest contact trebuie să fie baza tranzistorului, deoarece acesta este singurul
strat, al dispozitivului format din trei straturi, ce este comun ambelor seturi de
joncţiuni PN (emitor-bază şi colector-bază). În acest exemplu, contactul căutat
este numărul 3, fiind comun combinaţiilor 1-3 şi 2-3. În ambele măsurători,
sonda neagră (-) a aparatului de măsură a venit în contact cu contactul 3, ceea ce
ne spune că baza acestui tranzistor este realizată dintr-un material
semiconductor de tip N. Prin urmare, tranzistorul în cauză este un tranzistor
bipolar de tip PNP, cu baza - contactul 3, emitor - contactul 1 şi colector -
contactul 2.
 Figure 106: tranzistor bipolar nemarcat; contactele determinate cu ajutorul
multimetrului
După cum putem observa, baza tranzistorului în acest caz nu este contactul din
mijloc al tranzistorului, aşa cum ne-am aştepta. Acest lucru se întâmplă foarte
des în practică. Singura modalitate prin care ne putem asigura de corectitudinea
contactelor este prin verificarea cu ajutorului unui multimetru, sau cu ajutorul
catalogului producătorului.
2. Determinarea integrităţii unui tranzistor
Ştiind faptul că un tranzistor se comportă precum două diode aşezate spate-în-spate la testarea
conductivităţii cu un aparat de măsură, dacă în urma măsurătorilor descoperim că există continuitate
în mai mult sau mai puţine de două dintre cele şase combinaţii de contate, putem spune cu
singuranţă că tranzistorul este defect, sau ca dispozitivul aflat sub inspecţie nu este un tranzistor şi
un cu totul alt dispozitiv!.
3. Modul de funcţionare al tranzistorului
Totuşi, modelul „celor două diode” nu poate explica funcţionarea tranzistorului ca şi dispozitiv de
amplifcare a semnalului.
Pentru ilustrarea acestui paradox, putem examina următorul circuit, folosind
diagrama fizică a tranzistorului pentru uşurarea explicaţiilor:
 Figure 107: tranzistor bipolar pe post de întrerupător; diagrama fizică
Săgeatea diagonală gri are direcţia deplasării electronilor prin joncţiunea emitor-
bază. Acest lucru este clar, din moment ce electroni se deplasează dinspre
emitorul de tip N spre baza de tip N: joncţiunea este polarizată direct. Totuşi,
joncţiunea bază-colector se comportă mai ciudat. Săgeata îngroşată vericală
indică direcţia de deplasare a electronilor dinspre bază spre colector. Din
moment ce baza este realizată dintr-un material de tip P iar colectorul dintr-un
semiconductor de tip N, direcţia de deplasare a electronilor este inversă faţă de
direcţia normală de deplasare printr-o joncţiune P-N! În mod normal, o
joncţiune P-N nu ar permite deplasarea inversă a electronilor, cel puţin nu fără a
oferi o opoziţie extrem de mare. Totuşi, un tranzistor saturat prezintă o opoziţie
foarte mică faţă de deplasarea electronilor de la emitor la colector, lucru
demonstrat şi prin faptul că lampa este aprinsă!
Prin urmare, modelul celor două diode puse spate-în-spate poate fi folosit doar
pentru înţelegerea modului de verificare al tranzistorilor cu ajutorul aparatului
de măsură, nu şi pentru înţelegerea funcţionării acestora în circuitele practice.

Figure 108: modelul celor două diode puse spate-în-spate nu poate fi folosi

pentru explicare funcţionării tranzistorilor în circuitele reale
4.4 Zona activă de funcţionare a tranzistorului
Când baza nu este polarizată, şi prin urmare nu există curent între emitor şi colector, spunem că
tranzistorul este blocat. Invers, când între emitor şi colector trece cantitatea maximă de curent
permisă de colector şi de sursa de putere, spunem că tranzistorul este saturat. Dar, în cazul în care
curentul controlat este mai mare decât zero dar este sub valoarea maximă admisă de sursă şi de
circuit, tranzistorul va funcţiona între zonele de blocare şi saturare; în acest caz, spune că
tranzistorul funcţionează în zona activă.

Să considerăm următorul circuit teoretic:

Figure 109: circuit pentru exemplificarea zonei active de funcţionare a

tranzistorului
Circuitul este format dintr-un tranzistor (Q1) de tip NPN, alimentat de o baterie
(V1) şi controlat printr-o sursă de curent (I1). Sursa de curent va genera un
curent fix, generând o tensiune mai mică sau mai mare pentru asigurarea acestui
curent prin ea.
În această simulare, vom seta valoarea sursei de curent la 20 µA şi vom varia
tensiunea sursei (V1) între 0 V şi 2 V; vom observa apoi curentul ce trece prin
sursă.
 Figure 110: variaţia curent-tensiune pentru o tensiune de alimentare a
tranzistorului între 0 V şi 2 V şi un curent de alimentare constant de 20 µA;
curentul prin colector este un curent constant de 2 mA
Un curent de bază constant de 20 µA controlează un curent maxim de 2 mA prin
colector, de exact 100 de ori mai mare. Pentru această valoare a curentului de
baza, curentul prin colector nu poate creşte mai mult. Putem observa de pe grafic
că forma curbei este plată în afară de prima porţiune, porţiune unde tensiunea
bateriei (V1) creşte de la 0 V la 0.25 V. În acest interval, curentul prin colector
creşte rapid de la 0 A la 2 mA.
Să observăm ce se întâmplă dacă lărgim plaja valorilor de tensiune a bateriei, de
la intervalul 0 - 2 V, la intervalul 0 - 50 V, menţinând un curent de bază constant
de 20 µA:
 Figure 111: variaţia curent-tensiune pentru o tensiune de alimentare a
tranzistorului între 0 V şi 50 V şi un curent de alimentare constant de 20 µA;
curentul prin colector este şi de această dată un curent constant de 2 mA
După cum era de aşteptat, rezultatul este acelaşi. Curentul prin colector nu poate
trece de 2 mA (de exact 100 de ori valoarea curentului bazei!), cu toate că
tensiunea bateriei (V1) variază de la 0 V până la 50 V. Putem trage concluzia că
tensiunea dintre colector şi emitor nu are niciun efect asupra curentului din
colector, decât la valori foarte mici (puţin peste 0 volţi). Peste această tensiune
„critică”, valoarea tensiunii nu mai are nicio importanţă pentru valoarea
curentului colectorului. Tranzistorul se comportă în acest caz precum un
regulator de curent, permiţând un curent de exact 2 mA prin colector, şi nu mai
mult.
Urmarea evidentă este creşterea curentului bazei, de la 20 µA la 75 µA,
menţinând tensiunea bateriei în intervalul 0 - 50 V:
 Figure 112: variaţia curent-tensiune pentru o tensiune de alimentare a
tranzistorului între 0 V şi 50 V şi un curent de alimentare variabil între 15 µA şi
75 µA; în acest caz există şi alte curbe de variaţie curent-tensiune
Pentru curentul maxim de bază, 75 µA, curentul prin colector este (din nou) de
100 de ori mai mare, 7.5 mA şi din nou curba curent-tensiune este plată, cu
excepţia primei părti. Putem trage concluzia că factorul decisiv ce contribuie la
valoarea curentului prin colector este curentul bazei, tensiunea bateriei (V 1) fiind
irelevantă atâta timp cât se situează peste o anumită valoare minimă.
4.4.1 Curbele caracteristice
Această relaţie dintre curent şi tensiune este fundamental diferită faţă de relaţia curent-tensiune a
rezistorului. În cazul rezistorului, curentul creşte liniar pe măsură ce căderea de tensiune la bornele
sale creşte. În cazul tranzistorului, curentul dinspre emitor spre colector are o valoare limită fixă,
valoare peste care nu poate creşte, indiferent de căderea de tensiune dintre emitor şi colector.

O reprezentare a tuturor acestor curbe (variaţii) curent-tensiune pe un singur

grafic, pentru un anumit tranzistor, poartă numele de curbe caracteristice:
 Figure 113: curbele caracteristice ale tranzistorului bipolar cu joncţiune
Trebuie înţeles faptul foarte important, că în graficul de mai sus, avem trei
variabile: tensiunea colector emitor (Ecolector-emitor), curentul de la emitor la
colector (Icolector) şi curentul bazei (Ibază). Pentru fiecare variaţie a curentului de
bază, de la 5 µA la 20 µA la 40 până la 75 µA, vom avea o altă curbă
caracteristică, şi practic, pot exista o infinitate de curbe între aceste valori.
4.4.2 Factorul beta (factorul de amplificare în curent)
Din moment ce tranzistorul se comportă precum un regulator de curent, limitând curentu
colectorului printr-o proporţie fixă faţă de curentul bazei, putem exprima această caracteristică
standar a tranzistoarelor printr-un raport, cunoscut sub numele de factor beta sau factor de
amplificare în curent, şi simbolizat prin litera grecească β, sau prin hfe:

Figure 114: factorul beta

Factorul β al oricărui tranzistor este determinat de modul său de fabricare, şi
este o mărime ce nu poate fi modificată după confecţionarea acestuia. Este foarte
greu să găsim doi tranzistori, de acelaşi tip, care să posedă un factor beta identic,
datorită variabilelor fizice ce afectează valoarea acestuia. Dacă vrem să
construim un circuit în care avem nevoie de tranzistori cu β egali, aceştia se pot
cumpăra în seturi, la un preţ mai mare. Dar, construirea unor circuite electronice
cu asfel de dependinţe nu este indicată.
β nu rămâne constant pentru toate condiţiile de operare. Pentru un tranzistor
fizic, raportul beta poate varia cu un factor mai mare decât trei între limitele
curentului de operare. De exemplu, un tranzistor marcat cu β = 50, poate în
realitate să prezinte un raport Ic / Ib de 30 sau chiar de 100, în funcţie de
valoarea curentului prin colector, temperatura tranzistorului, frecvenţa
semnalului amplificat, plus alte variabile. Deşi teoretic vom considera β ca fiind
constant pentru oricare tranzistor, în realitate acest lucru nu este valabil!
4.4.3 Modelul diodă-potenţiometru al tranzistorului
Pentru a înţelege mai uşor modul de funcţionare al tranzistorului, putem considera următorul model
teoretic:

Figure 115: modelul diodă-potenţiometru al tranzistorului (tip NPN)

Conform acestui model, tranzistorul este o combinaţie dintre o diodă şi un
potenţiometru. Curentul prin dioda bază-emitor controlează rezistenţa
potenţiometrului colector-emitor, lucru evidenţiat prin linia întreruptă dintre
cele două componente, ceea ce duce la controlul curentului prin colector.
Tranzistorul de sus este de tipul NPN. Tranzistorul de tipul PNP, va avea dioda
bază-emitor inversată.
4.4.4 Modelul diodă-sursă-de-curent al tranzistorului
Un model mult mai precis însă, este cel din figura de mai jos:
 Figure 116: modelul diodă-sursă-de-curent al tranzistorului (tip NPN)
Conform acestui model, tranzistorul este o combinaţie dintre o diodă şi o sursă
de curent, ieşirea sursei de curen fiind un multiplu (raportul beta) al curentului
de bază. Acest model descrie mult mai precis caracteristica intrare/ieşire al
tranzistorului: curentul de bază stabileşte o un anumit curent în colector, şi nu o
anumită rezistenţă colector-emitor, precum în cazul precedent. Din păcate,
folosirea unei surse de curent îi poate duce pe cei mai ne-experimentaţi în
eroare; un tranzistor nu este în niciun caz o sursă de energie electrică, dar pe
model, faptul că sursa de energie este externă tranzistorului, nu este aparentă.
4.5 Amplificator cu tranzistor în conexiune emitor comun
Să reluăm exemplu studiat în secţiunile precedente, unde tranzistorul a fost folosit pe post de
întrerupător:

Figure 117: tranzistor NPN pe post de întrerupător

Această configuraţie poartă numele de conexiune emitor comun datorită faptului
că, ignorând bateria de alimentare, atât pentru sursa de semnal (celula solară)
cât şi pentru sarcină, contactul emitorului reprezintă un punct comun celor
două.
 Figure 118: amplificator emitor comun: semnalele de intrare şi de ieşire au ca
punct comun contactul emitorului
În exemplele precedente, am considerat că tranzistorul funcţionează saturat (la
capacitate maximă). Cunoscând faptul că, curentul prin colector poate varia în
funcţie de curentul bazei, putem controla luminozitatea lămpii din acest circuit
în funcţie de expunerea celulei solare la lumină. Când intensitatea luminoasă ce
cade pe celula solară este minimă, lampa va lumina foarte slab. Pe măsură ce
intensitatea luminoasă ce cade pe celula solară creşte, va creşte şi intensitatea
luminoasă a lămpii.
Să presupunem acum că am dori să măsurăm intensitatea luminoasă cu ajutorul
celulei solare. Vrem să măsurăm de fapt intensitatea razei incidente pe celula
solară folosind curentul său de ieşire conectat la un instrument de măsură
(ampermetru). Una dintre soluţii ar consta în conectarea ampermetrului direct
la celula solară:

Figure 119: măsurarea intenstăţii luminoase cu ajutorului unui circuit format

dintr-o celulă solară şi un ampermetru pentru măsurarea curentului de la ieşirea
celulei
Cu toate că această metodă funcţionează pentru măsurători moderate al
intensităţilor, ea nu poate fi folosită atunci când intensitatea luminoasă scade
sub o anumită valoare, datorită faptului că celula solară trebuie să alimenteze şi
ampermetrul iar precizia sistemului scade foarte mult în acest caz. Să
presupunem în continuare că în exemplul de mai sus, suntem interesaţi de
măsurători extrem de scăzute ale intensităţilor luminoase. În acest caz, trebuie
să căutăm o altă soluţie.
Soluţia cea mai la îndemână este utilizarea unui tranzistor
pentru amplificarea curentului generat de celula solară. Acest lucru înseamnă că
va exista o cantitate mult mai mare de curent disponibilă pentru deviaţia acului
indicator al aparatului de măsură, pentru o valoare mult mai mică a curentului
generat de celula solară.

Figure 120: amplificarea semnalului de curent generat de celula solară cu

ajutorului unui tranzistor în conexiune emitor-comun
De această dată, curentul prin circuit (şi prin aparatul de măsură) va fi de β ori
mai mare decât curentul prin celula solară. Pentru un tranzistor cu β = 100,
aceast lucru reprezintă o creştere substanţială a preciziei măsurătorii. Atenţie
însă, puterea adiţională necesară funcţionării aparatului de măsură este
„colectată” de la bateria din dreapta, nu de către celula solară. Tot ceea ce
realizează celula solară este controlul curentului bateriei pentru furnizarea unei
puteri mai mari necesară funcţionării aparatului de măsură, puterea ce nu ar fi
putut fi generată de către celula solară însăşi.
Deoarece tranzistorul este un dispozitiv de regulare a curentului, iar indicaţia
aparatului de măsură depinde doar de curentul ce trece prin bobina acestuia,
indicaţia aparatului de măsură va depinde doar de celula solară şi nu de valoarea
tensiunii generată de baterie. Acest lucru înseamnă că acurateţea măsurătorii
realizată de acest circuit va fi independentă de condiţiile bateriei, un lucru
extrem de important! Tot ceea ce trebuie bateria să facă, este să genereze o
anumită tensiune minimă şi un curent suficient pentru funcţionarea
ampermetrului.
Configuraţia emitor comun mai poate fi folosită şi pentru producerea
unei tensiuni dependente de semnalul de intrare, în loc de curent. Să înlocuim
aşadar aparatul de măsură cu un rezistor şi să măsurăm tensiunea dintre
colector şi emitor:
Figure 121: căderea de tensiune dezvoltată pe un tranzistor în conexiune emitor
comun datorită curentului prin sarcină
Când intensitatea luminoasă pe celula solară este zero, tranzistorul va fi blocat şi
se va comporta precum un întrerupător deschis între colector şi emitor. Acest
lucru va duce la apariţia unei căderi de tensiune maxime între colector şi emitor,
Vieşire, tensiune egală cu tensiunea de la bornele bateriei.
Când intensitatea luminoasă pe celula solară este maximă, celula solară va duce
tranzistorul în zona de saturaţie; acesta se va comporta precum un întrerupător
închis între colector şi emitor. Rezultatul va fi o cădere de tensiune minime între
colector şi emitor. Totuşi, această tensiune de saturaţie dintre colector şi emitor
este destul de mică, câteva zecimi de volţi, în funcţie de tranzistorul folosit.
Pentru intensităţi luminoase ce se găsesc între aceste valori (minim/maxim),
tranzistorul va funcţiona în zona activă, iar tensiunea de ieşire va fi undeva între
zero volţi şi tensiunea bateriei. De menţionat că tensiunea de ieşire a
tranzistorului în configuraţie emitor comun este invers proporţională cu
intensitatea semnalului de intrar. Cu alte cuvinte, tensiunea de ieşire scade cu
creşterea semnalului de intrare. Din acest motiv, amplificatorul (cu tranzistor) în
configuraţie emitor comun poartă numele de amplificator inversor.
Să considerăm circuitul:

Figure 122: schema amplificatorului cu tranzistor în conexiune emitor comun

Graficul variaţiei tensiune-curent arată asfel (căderea de tensiune dintre colector
şi emitor şi curentul bazei):

Figure 123: amplificator cu tranzistor în conexiune emitor comun; graficul

variaţiei tensiune-curent
La începutul simulării, curentul generat de sursă (celula solară) este zero,
tranzistorul este blocat iar căderea de tensiune între colector şi emitor este
maximă, şi anume 15 V, tensiunea bateriei. Pe măsură ce curentul generat de
celula solară începe să crească, tensiunea de ieşire începe să scadă proportional,
până când tranzistorul intră în starea de saturaţie la curentul de bază de 30 µA.
Putem observa foarte clar de pe grafic că variaţia tensiunii este perfect liniară,
până în momentul saturării, unde nu atinge de fapt niciodată valoarea zero. Un
tranzistor saturat nu poate atinge niciodată o cădere de tensiune de exact 0 volţi
între colector şi emitor datorită efectelor joncţiunii sale interne.
4.5.1 Amplificarea semnalelor alternative
Adesea avem nevoie însă de un amplificator în curent alternativ. O aplicaţia practică este utilizarea
acestui tip de amplicare în sistemele audio. Să reluăm circuitul cu microfon (figura de mai jos), dar
să încercăm de data aceasta să-l modificăm asfel încât să alimenteze un difuzor în loc de lampă.
 Figure 124: activarea tranzistorului cu ajutorul unei surse de sunet
În circuitul original (cel de sus), am folosit o punte redresoare pentru
transformarea semnalului de curent alternativ al microfonului în tensiune de
curent continuu pentru polarizarea bazei tranzistorului. În acel caz ne-a
interesat doar să pornim lampa cu un semnal venit din partea microfonului, iar
această configuraţie şi-a îndeplinit scopul. De data aceasta însă, vrem să
reproducem un semnal de curent alternatv pe difuzor. Acest lucru înseamnă ca
nu mai putem redresa semnalul de ieşire al microfonul, deoarece avem nevoie de
semnalul de curent alternativ nedistorsionat la intrarea tranzistorului. Să
îndepărtăm aşadar puntea redresoare din circuit şi să înlocuim lampa cu un
difuzor:

Figure 125: amplificator cu tranzistor în conexiune emitor comun legat la difuzor

şi acţionat cu ajutorul unui semnal audio
Fiindcă microfonul poate produce tensiuni mai mari decât tensiunea de
polarizare directă a joncţiunii bază-emitor, vom conecta şi un rezistor în serie cu
microfonul. Circuitul practic pe care îl vom analiza arată asfel:
Figure 126: amplificator cu tranzistor în conexiune emitor comun legat la difuzor
şi acţionat cu ajutorul unui semnal audio; circuitul practic
Graficul variaţiei tensiune-curent, tensiunea de alimentare, V 1 (1,5 V, f = 2.000
Hz) cu roşu, curentul prin difuzor (mai mare de 10 ori pe grafic decât curentul
real, pentru observarea mai clară a acestuia), cu albastru, este prezentat mai jos:

Figure 127: amplificator cu tranzistor în conexiune emitor comun legat la difuzor

şi acţionat cu ajutorul unui semnal audio; formele de undă ale tensiunii de
intrare şi a curentului emitor-colector (prin difuzor)
Curentul prin difuzor este acelaşi cu cel prin baterie. Putem vedea că semnalul
de tensiune de intrare este un semnal sinusoidal cu semiperioda pozitivă şi
negativă, iar semnalul de curent de ieşire pulsează doar într-o singură direcţie
(semiperioda negativă). Sunetul reprodus de difuzor în acest caz va fi extrem de
distorsionat.
Ce s-a întâmplat cu circuitul în acest caz? De ce nu reproduce în totalitate
semnalul de tensiune în curent alternativ de la intrare? Să revenim la modelul
diodă-sursă-de-curent al tranzistorului pentru a încerca elucidarea problemei:

Figure 128: modelul diodă-sursă-de-curent al tranzistorului

Curentul pron colector este regular, sau controlat, printr-un mecanism de curent
constant ce depinde de curentul prin dioda bază-emitor. Observaţi că ambele
direcţii ale curentului sunt uni-direcţionale! În ciuda faptului că se încearcă o
amplificare de semnal în curent alternativ, acesta este de fapt un dispozitiv de
curent continuu, fiind capabil să conducă curenţi doar într-o siungură direcţie.
Chiar dacă aplicăm o tensiune alternativă între bază şi emitor, electronii nu se
pot deplasa prin circuit în semi-perioada negativă a semnalului ce polarizează
invers joncţiunea bază-emitor (dioda). Prin urmare, tranzistorul va fi blocat în
acea porţiune a perioadei, şi va intra în conducţie doar când polaritatea tensiunii
de intrare este corectă, asfel încât să polarizeze direct dioda bază-emitor, şi doar
dacă acea tensiune este suficient de mare pentru a depăşi tensiune de polarizare
directă a diodei. Reţineţi, tranzistorii sunt dispozitive controlate în curent:
aceştia controlează curentul prin colector în funcţie de existenţa curentului între
bază şi emitor (curentul de bază), şi nu în funcţie de tensiunea bază-emitor.
Singura modalitate prin care tranzistorul poate reproduce întreaga formă de
undă pe difuzor, este menţinerea acestuia în zona activă pe întreaga perioadă a
undei, adică, trebuie să menţinem un curent prin bază în toată această perioadă.
Prin urmare, joncţiunea bază-emitor trebuie polarizată direct tot timpul. Din
fericire, acest lucru se poate realiza prin conectarea unei surse de curent
continuu în serie cu semnalul de intrare:
 Figure 129: adăugarea unei surse de tensiune în curent continuu pentru
polarizarea directă a jocţiunii bază-emitor pe toată perioada semnalului de
intrare
Graficul variaţiei tensiune-curent arată de data aceasta asfel:

Figure 130: graficul variaţiei tensiune-curent

Cu sursa de tensiune de polarizare (Vpolarizare) conectată în serie cu sursa de
semnal, tranzistorul rămâne în zona activă de funcţionare pe toată perioada
undei, reproducând cu exactitate forma de undă de la intrare pe difuzor.
Observaţi că tensiunea de la intrare variază între valorile de 0.8 V şi 3.8 V, o
amplitudine vârf-la-vârf de exact 3 volţi (2 * amplitudinea de vârf a sursei = 2 *
1,5 = 3 V). Curentul de ieşire, pe difuzor, variază între zero şi aproximativ 300
mA, fiind defazat cu 180o cu semnalul de intrare (al microfonului).
Dacă am conecta simultan mai multe osciloscoape în circuitul de mai sus,
formele de undă ale tensiunilor ar arăta asfel:

Figure 131: observarea formelor de undă ale tensiunilor în diferite puncte critice

ale unui amplificator cu tranzistor în conexiune emitor-comun
Amplificarea în curent al circuitului de mai sus este dată de factorul beta β al
tranzistorului, în acest caz particular, 100, sau 40 dB. Amplificarea în tensiune
însă, este puţin mai complicat de determinat. Să urmărim graficul tensiunii pe
difuzor (albastru) şi al tensiunii de intrare pe tranzistor (roşu, bază-emitor):
 Figure 132: graficul formelor de undă a tensiunii pe difuzor (albastru) şi al
tensiunii de intrare a tranzistorului (roşu)
Dacă am lua aceeiaşi scală, de la 0 la 4 V, putem vedea că forma de undă a
tensiunii de ieşire are o amplitudine vârf-la-vârf mai mică decât tensiunea de
intrare. Dim moment ce amplificarea în tensiune a unui amplificator este
definită ca şi raportul dintre amplitudinile semnalelor de curent alternativ,
putem igonar componenta de curent continuu ce separă cele două forme de
undă. Chiar şi asa, tensiune de intrare este mai mare decât cea de ieşire, ceea ce
înseamnă ca amplificarea în tensiune este sub-unitară.
Această amplificare mică în tensiune nu este caracteristică tuturor
amplificatoarelor emitor-comun, ci este consecinţa diferenţei mari dintre
rezistenţele de intrare şi ieşire. Rezistenţa de intrare (R 1) în acest caz este de
1.000 Ω, iar rezistenţa sarcinii (difuzor) este de doar 8 Ω. Deoarece amplificarea
în curent a amplifiatorului este determinată doar de factorul beta (β) al
tranzistorului, şi deoarece acest factor este fix, amplificarea în curent nu se va
modifica odată cu variaţia nici uneia dintre cele două rezistenţe. Totuşi,
amplificarea în tensiune depinde de aceste rezistenţe. Dacă mărim rezistenţa
sarcinii, căderea de tensiune pe aceasta va fi mai mare pentru aceleaşi valori ale
curenţilor, rezultând o formă de undă de ieşire mai mare. Să urmărim şi graficul
formelor de undă pentru sarcina de 30 Ω:
 Figure 141: configuraţia amplificatorului cu tranzistor în conexiune colector
comun; modelul diodă-sursă-de-tensiune pentru explicarea comportamentului
amplificatorului
Cunoscând polarităţile tensiunilor joncţiunii P-N bază-emitor şi a rezistorului de
sarcină, putem vedea că tensiunea de intrare trebuie să fie egală cu suma celor
două, în conformitatea cu legea lui Kirchhoff pentru tensiune. Cu alte cuvinte,
tensiunea sarcinii va fi tot timpul cu aproximativ 0.7 V mai mică decât tensiunea
de intrare, atunci când tranzistorul se află în stare de conducţie.
4.6.2 Utilizarea unei surse de curent continuu
Pentru amplficarea semnalelor de curent alternativ cu ajutorul configuraţiei colector comun, este
nevoie de utilizarea unei surse de tensiune în curent continuu (tensiune de polarizare), la fel cum a
fost cazul configuraţiei emitor comun. Rezultatul este însă de această dată un amplificator ne-
inversor.
 Figure 142: configuraţia amplificatorului cu tranzistor în conexiune colector
comun; adăugarea sursei de tensiune în curent continuu pentru polarizarea
corectă a tranzistorului
Formele de undă a tensiunii de ieşire (albastru) şi a tensiunii de intrare (roşu)
sunt prezentate în graficul de mai jos:

Figure 143: formele de undă ale tensiunilor de intrare şi ieşire ale

amplificatorului colector comun
Dacă ar să conectăm mai multe osciloscoape în circuit, vom vedea că formele de
undă ale tensiunilor arată asfel:

Figure 144: configuraţia amplificatorului cu tranzistor în conexiune colector

comun; conectarea osciloscoapelor pentru vizualizarea formelor de undă
4.6.3 Factorul de amplificare în curent
Din moment ce această configuraţie nu oferă nicio amplificare în tensiune, singura amplificare
realizată este în curent. Configuraţia anterioară, emitor comun, oferea un factorul de amplificare în
curent egal cu factorul β al tranzistorului, datorită faptului că, curentul de intrare trecea prin bază,
iar curentul de ieşire (sarcină) trecea prin colector, iar β este prin definiţie raportul dintre curentul de
colector şi curentul de bază. În configuraţia colector comun însă, sarcina este conectată în serie cu
emitorul, prin urmare, curentul de ieşire este egal cu acest curent al emitorului. Dar curentul prin
emitor este curentul colectorului plus curentul bazei. Acest lucru înseamnă o amplificare în curent
(AI) egală cu β plus 1:

Figure 145: configuraţia amplificatorului cu tranzistor în conexiune colector

comun; calcularea factorului de amplificare în curent
4.6.4 Amplificator colector comun cu tranzistor PNP
Şi în acest caz, se pot utiliza tranzistori de tip PNP pentru realizarea amplificatorului colector
comun. Toate calculele sunt identice. Singura diferenţă este inversarea polarităţii tensiunilor si a
direcţiei curenţilor:

Figure 146: configuraţia amplificatorului cu tranzistor de tip PNP în conexiune

colector comun;
4.6.5 Stabilizarea tensiunii cu tranzistor în conexiune colector comun
O aplicaţie populară a tranzistorului colector comun constă în stabilizarea surselor de putere în
curent continuu. Una dintre soluţii utilizează diode zener pentru tăierea tensiunilor mai mari decât
tensiunea zener:

Figure 147: stabilizarea tensiunii cu ajutorul diodelor zener

Totuşi, curentul ce poate fi transmis sursei este destul de limitat în această
situaţie. În principiu, acest circuit regulează tensiunea la bornele sarcinii prin
menţinerea curentului prin rezistorul serie la valori suficient de mari pentru ca
întreaga putere în exces a sursei de tensiune şa cadă pe rezistor; dioda zener va
„trage” un curent necesar menţinerii unei căderi de tensiune constante la
bornele sale. Pentru sarcini mari, ce necesită un curent mare pentru acţionarea
lor, un stabilizator de tensiune cu diodă zener ar trebui să şunteze un curent
mare prin diodă pentru a putea stabiliza tensiunea pe sarcină.
O metodă de rezolvare a acestei probleme constă în utilizarea unui tranzistor în
conexine colector comun pentru amplificarea curentului prin sarcină, asfel ca
dioda zener să nu fie nevoită să conducă decât curentul necesar bazei
tranzistorului.

Figure 148: stabilizarea tensiunii cu ajutorul diodelor zener şi a unui tranzistor

în conexiune colector comun pentru acţionarea sarcinii
Singura problemă este că tensiunea pe sarcină va fi cu aproximativ 0.7 V mai
mică decât căderea de tensiune pe dioda zener. Acest lucru poate fi însă corectat
prin utilizarea unei diode zener cu o tensiune zener mai mare cu 0.7 V decât
tensiunea necesară pentru aplicaţia în cauză.
4.6.6 Tranzistor Darlington
În unele aplicaţii, factorul de amplificare în curent al unui singur tranzistor în configuraţie colector
comun nu este suficient. În acest caz, se pot conecta (etaja) mai mulţi tranzistori într-o configuraţie
Darlington:

Figure 149: tranzistori în configuraţie Darlington

Configuraţia Darlington constă în conectarea pe sarcina unui tranzistor colector
comun a unui alt tranzistor, multiplicând asfel factorii de amplificare în curent al
celor doi:
AI = (β1 + 1)(β2 + 1), unde:
β1 - factorul beta al primul tranzistor
β2 - factorul beta al celui de al doilea tranzistor
Amplificarea în tensiune va fi şi de această dată apropiată de 1, cu toate că
tensiunea de ieşire va fi mai mică cu 1,4 V decât tensiunea de intrare:

Figure 150: amplificator cu tranzistori în configuraţie Darlington

Tranzistorii în configuraţie Darlington pot fi cumpăraţi ca şi dispozitive discrete,
sau pot fi construiţi din tranzistori individuali. Desigur, dacă se doreşte
obţinerea unor curenţi şi mai mari, se pot conecta chiar şi trei sau patru
tranzistori în configuraţie Darlington.
4.7 Amplificator cu tranzistor în conexiune bază comună
Această configuraţie este mai complexă decât celelalte două, emitor comun şi colector comun, şi
este mai puţin folosită datorită caracteristicilor ciudate de funcţionare:
 Figure 151: amplificator în conexiune bază comună
Denumirea de bază comună vine de la faptul că semnalul sursei de alimentare şi
sarcina au ca şi punct comun baza tranzistorului:

Figure 152: amplificator în conexiune bază comună; intrarea între emitor şi bază,

ieşirea între colector şi bază
Probabil că cea mai ciudată caracteristică a acestui tip de configuraţie constă în
faptul că sursa de semnal de intrare trebuie să conducă întreg curentul de pe
emitor al tranzistorului, după cum este indicat în prima figură prin săgeţile
îngroşate. După câte ştim, curentul emitorului este mai mare decât oricare alţi
curenţi ai tranzistorului, fiind suma curenţilor de bază şi de colector. În celelalte
două configuraţii, sursa de semnal era conectată la baza tranzistorului, curentul
prin sursă fiind asfel cel mai mic posibil.
Deoarece curentul de intrare este mai mare decât toţi ceilalţi curenţi din circuit,
inclusiv curentul de ieşire, amplificarea în curent a acestui tip de amplificator
este în realitatea mai mică de 1. Cu alte cuvinte, acest
amplificator atenuează curentul, nu-l amplifică. În configuraţiile emitor şi
colector comun, parametrul folosit pentru amplificarea în curent este β, dar în
configuraţie bază comună, avem nevoie de un alt parametru de bază al
tranzistorului: raportul dintre curentul colectorului şi curentul emitorului,
raport ce este tot timpul mai mic decât 1, şi poartă numele de factorul alfa (α).
4.7.1 Circuitul practic
Circuitul practic pe care îl vom studia, arată asfel:

Figure 153: amplificator în conexiune bază comună

Graficul variaţiei tensiunii de ieşire cu tensiune de intrare arată asfel:

Figure 154: amplificator în conexiune bază comună

Putem observa din graficul de mai sus că tensiune de ieşire creşte de la 0
(tranzistor blocat) la 15.75 V (tranzistor saturat) pe câd tensiunea de intrare
creşte de la 0.6 V până la doar 1.2 V. Mai precis, tensiunea de ieşire nu începe să
crească decât după ce tensiune de intrare a depăşite valoarea de 0.7 V, iar nivelul
de saturaţie este atins pentru o tensiune de intrare de 1.12. Acest lucru reprezintă
o amplificare în tensiune destul de mare, de 37.5. Putem observa de asemenea,
că tensiunea de ieşire (măsurată la bornele rezistorului de sarcină, R sarcină) creşte
peste valoarea sursei de tensiune (15 V) la saturaţie, datorită conectării în serie a
celor două surse de putere.
O nouă analiză a circuitului, de data aceasta cu o sursă de semnal în curent
alternativ legată în serie cu o sursă de polarizare de curent continuu, dezvăluie
încă odată factorul mare de amplificare în tensiune:

Figure 155: amplificator în conexiune bază comună; adăugarea unei surse de

semnal în curent alternativ
După cum se poate observa în figura de mai jos, semnalul de intrare (roşu, mărit
de 10 ori pentru uşurinţa vizualizării) este în fază cu cel de ieşire (albastru), ceea
ce înseamnă că amplificatorul bază comun este non-inversor:
 Figure 156: amplificator în conexiune bază comună; graficul formelor de undă
ale tensiunilor de intrare şi de ieşire
Putem vizualiza formele de undă ale amplificatorului conectând mai multe
osciloscoape, simultan, în punctele de interes:

Figure 157: amplificator în conexiune bază comună; vizualizarea formelor de

undă ale tensiunilor
Acelaşi lucru este valabil şi pentru un tranzistor PNP:

Figure 158: amplificator în conexiune bază comună; vizualizarea formelor de

undă ale tensiunilor; tranzistor tip PNP
4.7.2 Calcularea factorului de amplificare în tensiune
Calcularea factorului de amplificare în tensiune pentru configuraţie bază comună este destul de
dificilă şi presupune aproximări ale comportamentului tranzistorului ce sunt greu de măsurat direct.
Fată de celelalte configuraţii, unde amplificarea era determinată fie de raportul dintre doi rezistori
(emitor comun), fie avea o valoare fixă (colector comun), în cazul de faţă această valoare depinde în
mare măsură de valoarea tensiunii de polarizare în curent continuu a semnalului de intrare.
Rezistenţa internă a tranzistorului între emitor şi bază joacă un rol major în determinarea factorului
de amplificare în tensiune, iar această rezistenţă variază odată cu variaţia curentului prin emitor.

Prin urmare, un factor de amplificare în curent subunitar şi un factor de

amplificare în tensiune imprevizibil, fac ca această configuraţie să ofere puţine
aplicaţii practice.
4.8 Amplificatoare clasa A, B, AB, C şi D
După modul de reproducere la ieşire a formei de undă de la intrare, amplificatoarele pot fi împărţite
pe clase. Aceaste clase sunt desemnate cu literele A, B, AB, C şi D.

4.8.1 Amplificator clasa A
În cazul amplificatoarelor de clasă A, întreg semnalul de intrare este reprodus la ieşire. Acest mod
de operare al tranzistorului poate fi atins doar atunci când acest funcţionează tot timpul în zona
activă, neatingând niciodată punctul de saturaţie sau de blocare. Pentru realizarea acestui lucru, este
nevoie de o tensiune de polarizare de curent continuu suficient de mare pentru funcţionarea
tranzistorului între zona de blocare şi cea de saturaţie. În acest fel, semnalul de intrare în curent
alternativ va fi perfect „centrat” între limita superioară şi cea inferioară a nivelului de semnal al
amplificatorului.

Figure 159: amplificator clasa A

4.8.2 Amplificator clasa B. Configuraţia contratimp
Amplificatorul de clasă B este ceea ce am obţinut în cazul amplificatorului emitor comun, cu
semnal de intrare în curent alternativ dar fără nicio tensiune de polarizare în curent continuu
conectată la intrare. În acest caz, tranzistorul petrece doar o jumătate de timp în zona activă de
funcţionare, iar în cealaltă jumătate de timp este blocat, datorită faptului că tensiune de intrare este
prea mică, sau chiar de polaritate inversă, pentru a putea polariza direct joncţiunea bază-emitor.
 Figure 160: amplificator clasa B
Folosit individual, amplificatorul de clasă B nu este foarte folositor. De cele mai
multe ori, distorsiunile foarte mari introduse în forme de undă, prim eliminarea
unei semialternanţe, nu sunt acceptabile. Totuşi, această modalitate de
polarizare a amplificatoarelor este folositoare dacă se folosesc două
amplificatoare de clasă B în configuraţie contratimp (push-pull), fiecare
amplificator reproducând doar o jumătate a formei de undă .

(push-pull) 
Un avantaj al amplificatorului de clasă B (contratimp) faţă de cel de clasă A,
constă într-o capacitate mai mare a puterii de ieşire. În clasa A, tranzistorul
disipă o putere considerabilă sub formă de căldură datorită faptului că acesta se
află tot timpul în zona activă de funcţionare. În clasa B, fiecare tranzistor
conduce doar jumătate din timp, iar în cealaltă jumătate este blocat, nu conduce
curent electric, şi prin urmare, puterea disipată sub formă de căldură este zero.
Asfel, fiecare tranzistor are timp de „odihnă” şi de răcire, atunci când celălalt
tranzistor se află în conducţie. Amplificatoarele de clasă A sunt mai simplu de
construit, dar sunt limitate doar la aplicaţiie de putere joasă datorită căldurii
generate.
4.8.3 Amplificator clasa AB
Amplificatoarele de clasă AB sunt undeva între clasa A şi clasa B; tranzistorul conduce mai mult de
50% din timp, dar mai puţin de 100%.

4.8.4 Amplificator clasa C
Dacă semnalul de intrare al amplificatorului este uşor negativ (sursa de tensiune în curent alternativ
inversată), semnalul de ieşire va fi tăiat şi mai mult faţă de semnalul de ieşire al amplificatorului de
clasa B. Tranzistorul va petrece majoritatea timpului în stare blocată:

Figure 161: amplificator clasa C

Deşi această configuraţie nu pare practică, dacă se conectează un circuit
rezonant condensator-bobină la ieşire, semnalul ocazional produs de
amplificator la ieşire este suficient pentru punerea în funcţionare a oscilatorului:

Figure 162: amplificator clasa C cu ieşire rezonantă

Datorită faptului că tranzistorul este în mare parte a timpului blocat, puterea la
bornele sale poate fi mult mai mare decât în cazul celorlalte două configuraţii
văzute mai sus. Datorită dependenţei de circuitul rezonante de la ieşire, acest
amplificator poate fi folosit doar pentru semnale de o anumită frecvenţă fixă.
4.8.5 Amplificator clasa D
Acest tip de amplificator este total diferit fată de amplificatoarele de clasă A, B, AB sau C. Acesta
nu este obţinut prin apliocarea unei anumite tensiune de polarizare, precum este cazul celorlalte
clase, ci necesită o modificare a circuitului de amplificare. Nu vom intra pentru moment în detaliile
construirii unui asfel de amplificator, dar vom discuta în schimb principiul său de funcţionare.

Un amplificator clasa D reproduce profilul formei de undă în tensiune de la

intrare prin generarea unui semnal de ieşire dreptunghiular cu o rată de pulsaţie
mare. Factorul de umplere reprezintă raportul dintre durata în care semnalul
este maxim durata în care semnalul este zero. Cu alte cuvinte, reprezintă durata
de funcţionare al unui dispozitiv, în general. Factorul de umplere variază odată
cu amplitudinea instantanee a semnalului de intrare.

Figure 163: principiul de funcţionare al amplificatorului clasă D; formele de

undă de intrare şi ieşire nefiltrată
Cu cât amplitudinea instantanee a semnalului de intrare este mai mare, cu atât
factorul de umplere a formei de undă dreptunghiulare este mai mare. Singurul
motiv pentru folosirea amplificatorului de clasă D, este evitarea funcţionării
tranzistorului în zona activă de funcţionare; tranzistorul va fi tot timpul fie
blocat fie saturat. Puterea disipată de tranzistor va fi foarte mică în acest caz.
Dezavantajul metodei constă în prezenţa armonicilor la ieşire. Din fericire, din
moment ce frecvenţa acestor armonici este mult mai mare decât frecvenţa
semnalului de intrare, acestea pot fi filtrate relativ uşor cu ajutorul unui filtru
trece-jos, rezultând un semnal de ieşire mult mai asemănător cu semnalul de
intrare original. Amplificatoarele de clasă D sunt folosite de obicei în locurile
unde este nevoie de puteri mari la frecvenţe raltiv joase, precum invertoarele
industriale (dispozitive ce transformă curentul continuu în curent alternativ) şi
amplificatoarele audio de înaltă performanţă.
4.9 Punctul static de funcţionare al tranzistorului
O stare de repaus se caracterizează prin faptul că semnalul de intrare al circuitului este
zero. Curentul de repaus, de exemplu, este valoarea curentului dintr-un circuit, atunci când
tensiunea aplicată la intrare este zero. Tensiunea de polarizare directă (curent continuu) forţează un
nivel diferit al curentului colector-emitor prin tranzistor pentru un semnal de intrare zero, faţă de
cazul în care tensiunea de polarizare directă nu ar exista. Prin urmare, valoarea tensiunii de
polarizare într-un circuit de amplificare, determină valorile de repaus ale acestuia.

Punctul static de funcţionare al unui tranzistor reprezintă coordonatele de

funcţionare ale tranzistorului în zona activă de funcţionare (vezi secţiunea
precedetă).
Pentru un amplificator de clasa A, curentul de repaus trebuie să fie exact între
valoarea sa de saturaţie şi valoarea sa de blocare. Amplificatoarele de clasa B şi C
au un curent de repaos zero, din moment ce acestea sunt proiectate pentru
funcţionarea în zona de blocare, atunci când nu este aplicat niciun semnal la
intrare. Amplificatoarele de clasa AB, au un curent de repaus foarte mic, puţin
peste zona de blocare. Pentru a ilustra grafic acest lucru, se trasează o dreaptă
de sarcină peste curbele caracteristice ale tranzistorului, pentru ilustrarea
modului de funcţionare atunci când tranzistorul este conectat la o sarcină de o
anumită valoare:
Figure 164: trasarea dreptei de sarcină pe curbele caracteristice ale tranzistorului
O dreaptă de sarcină reprezintă graficul tensiunii colector-emitor pentru un
anumit domeniu al curenţilor de colector. În partea din dreapta jos, tensiunea
este maximă şi curentul este zero, reprezentând o condiţie de blocare. În stânga
sus, tensiunea este zero, iar curentul este maxim, reprezentând o condiţie de
saturaţie. Punctele de intersecţie ale dreptei cu, curbele caracteristice, reprezintă
condiţii de operare reale al tranzistorului pentru acei curenţi de bază.
Punctul static de funcţionare poate fi reprezentat pe acest grafic printr-un siplu
punct la intersecţia unei curbe caracteristice cu dreapta de sarcină. Pentru un
amplificator de clasa A, punctul static de funcţionare se va situa pe mijlocul
dreptei de sarcină.
 Figure 165: punctul static de funcţionare al amplificatorului clasa A
În acest caz particular, punctul static de funcţionare se află pe curba de 40 µA a
curentului de bază. Dacă schimbăm însă rezistenţa sarcinii acestui circuit cu o
rezistenţă mai mare, acest lucru va afecta panta dreptei de sarcină, întrucât o
rezistenţă de sarcină mai mare va limite curentul maxim prin colector la
saturaţie, dar nu va modifica tensiunea de blocare colector-emitor. Grafic,
rezultatul este o dreaptă de sarcină cu un punct de saturaţie (stânga sus) diferit,
dar cu un punct de blocare (dreapta jos) identic:
Figure 166: punctul static de funcţionare al amplificatorului clasa A; modificarea
pantei dreptei de sarcină prin creşterea valorii rezistenţei sarcinii
Putem observa că în această situaţie, dreapta de sarcină nu mai intersectează
curba caracteristică de 75 µA pe porţiunea sa orizontală. Acest lucru este foarte
important de realizat, deoarece porţiunea ne-orizontală a curbei caracteristice
reprezintă, după cum am mai menţionat, o condiţie de saturaţie a tranzistorului
(curentul colector-emitor nu mai poate fi controlat prin intermediul curentului
bazei). Prin urmare, pentru un curent al bazei de 75 µA, tranzistorul
(amplificatorul) va fi saturat.
Pentru menţinerea funcţionării liniare (fără distorsiuni), amplificatoarele cu
tranzistori nu ar trebui să funcţioneze în zona de saturaţie, adică, acolo un
dreapta de sarcină nu intersectează curbele de sarcină pe porţiunea lor
orizontală. Vom mai adăuga câteva curbe caracteristice pe grafic, pentru a putea
observa până unde putem „impinge” tranzistorul prin creşterea curentului bazei
fără ca acesta să intre în zona de saturaţie.

Figure 167: punctul static de funcţionare al amplificatorului clasa A; adăugarea

unor curbe de sarcină suplimentară pentru observarea intrării în zona de
saturaţie
Se poate vedea de pe grafic că cel mai înalt punct de pe dreapta de sacină ce
intersectează curbele de sarcină ale tranzistorului pe porţiunea orizontală, este
pentru curba de 50 µA (curentul de bază). Acest punct ar trebui considerat
nivelul maxim al semnalului de intrare pentru funcţionarea amplificatorului de
clasă A. De asemenea, tot pentru funcţionarea corectă a amplificatorului de clasă
A, tensiunea de polarizare ar trebui să fie astfel încât punctul static de
funcţionare să se regăsească la mijlocul drumului între punctul maxim de
funcţionare şi punctul de blocare:

Figure 168: noul punct static de funcţionare al amplificatorului clasa A;

Asfel, noul punct static de funcţionare, ales pe cale grafică, ne spune că, pentru
funcţionarea corectă a amplificatorului de clasă A, pentru sarcina în cauză,
curentul bazei trebuie să aibă o valoare de aproximativ 25 µA. Cunoscând
această valoare, putem determina mai apoi şi tensiune de polarizare directă în
curent continuu.
4.10 Metode de polarizare ale tranzistorului
Până în acest moment, am folosit o sursă de tensiune de curent continuu (baterie) conectată în serie
cu semnalul de intrare în curent alternativ pentru polarizarea tranzistorului, indiferent de clasa de
funcţionare din care făcea parte. În realitate, conectarea unei baterii cu o tensiune precisă la intrarea
amplificatorului nu este o soluţie deloc practică. Chiar dacă am putea găsi o baterie care să producă
exact cantiatea de tensiune necesară pentru o anumită polarizare, acea tensiune nu poate fi
menţinută pe toată durata de funcţionare a bateriei. Când aceasta începe să se descarce, tensiunea sa
de ieşire scade, iar amplificatorul se ve îndrepta spre clasa de funcţionare B.

Să (re)-considerăm acest circuit, de exemplu:

Figure 169: utilizarea unei baterii conectate în serie cu sursa de semnal în curent
alternativ pentru polarizarea tranzistorului
Includerea unei baterii cu o tensiune de polarizare (V polarizare) într-un circuit de
amplficare, nu este practică în realitate. O metodă mult mai practică pentru
obţinerea tensiunii de polarizare este folosirea unei reţele divizoare de tensiune
conectată la bateria de 15 V, baterie care oricum este necesară pentru
funcţionarea amplificatorului. Circuitele divizoare de tensiune sunt şi ele uşor de
proiectat şi construit, prin urmare, să vedem cum arată o asfel de configuraţie:

Figure 170: folosirea unui circuit divizor de tensiune pentru polarizarea

tranzistorului
Dacă alegem o pereche de rezistori R2 şi R3 a căror rezistenţe să producă o
tensiune de 2.3 V pe rezistorul R3 dintr-o tensiune totală disponibilă de 15 V
(R2 = 8.644 Ω, R3 = 1.533 Ω, de exemplu), vom obţine o tensiune de polarizare în
curent continuu de 2.3 V între baza şi emitorul tranzistorului, atunci când nu
există semnal de intrare. Singura problemă este că, această configuraţie
conectează sursa de semnal de curent alternativ direct în paralel cu rezistorul
R3 al divizorului de tensiune. Acest lucru nu este acceptabil, deoarece sursa de
curent alternativ va „învinge” tensiunea de curent continuu de la bornele
rezistorului R3. Componentele conectate în paralel trebuie să posede acelaşi tip
de tensiune la bornele lor; prin urmare, dacă o sursă de curent alternativ este
conectată direct la bornele unui rezistor dintr-un divizor de tensiune de curent
continuu, sursa de curent alternativ va „învinge” tot timpul, prin urmare, nu va
exista nicio componentă de curent continuu în forma de undă a semnalului.
O modalitate prin care această configuraţie poate funcţiona, deşi este posibil să
nu fie evident de ce, este prin conectarea unui condensator de cuplaj între sursa
de curent alternativ şi divizorul de tensiune, asfel:

Figure 171: conectarea unui condensator de cuplaj între sursa de semnal de

curent alternativ şi circuitul divizor de tensiune pentru polarizarea tranzistorului
Condensatorul formează un filtru trece-sus între sursa de tensiune în curent
alternativ şi divizorul de tensiune în curent continuu; întregul semnal
(aproximativ) de curent alternativ va trece înspre tranzistor, iar tensiunea de
curent continuu nu va putea ajunge la sursa de semnal. Acest lucru este mult mai
clar dacă ne folosim de teorema superpoziţiei, conform căreia, orice circuit liniar
poate fi analizat considerând că doar o singură sursă de alimentare funcţionează
în acelaşi timp în circuit. Rezultatul/efectul final poate fi aflat prin însumarea
algebrică a efectelor tuturor surselor de putere luate individual. Dacă am separa
condensatorul şi divizorul de tensiune R2–R3 de restul amplificatorului, am
înţelege mai bine cum funcţionează această superpoziţie între curentul continuu
şi cel alternativ.
Dacă luăm în considerare doar sursa de semnal de curent alternativ, şi un
condensator cu o impedanţă arbitrară mică la frecvenţa semnalului, majoritatea
semnalului de curent alternativ se va regăsi pe rezistorul R 3. Datorită impedanţei
foarte mici a condensatorului de cuplaj la frecvenţa de semnal, acesta se
comportă precum un scurt-circuit (fir simplu), prin urmare, poate fi omis din
figura de mai jos:

Figure 172: aplicarea teoremei superpoziţiei; studierea circuitului de intrare al

amplificatorului atunci când doar sursa de semnal de curent alternativ este
conectată în circuit
Dacă ar fi să conectăm doar sursa de tensiune de curent continuu (bateria de 15
V), condensatorul se va comporta precum un circuit deschis, prin urmare nici
acesta şi nici sursa de semnal de curent alternativ nu vor avea niciun efect
asupra modului de funcţionare al divizorului de tensiune R 2–R3:

Figure 173: aplicarea teoremei superpoziţiei; studierea circuitului de intrare al

amplificatorului atunci când doar sursa de tensiune de curent continuu (bateria
de 15 V) este conectată în circuit
Folosind teorema superpoziţiei, şi combinând cele două analize separate ale
circuitului, obţinem o tensiune (de superpoziţie) de aproximativ 1.5 V curent
alternativ şi 2.3 V curent continuu, tensiuni ce vor fi aplicate la intrarea
tranzistorului. Observaţi în circuitul considerat mai jos, că tranzistorul nu a fost
conectat:

Figure 174: aplicarea teoremei superpoziţiei; efectele combinate ale celor două

surse de tensiune
Folosind un condensator de 100 µF, putem obţine o impedanţă de 0.8 Ω la
frecvenţa de 2.000 Hz:
 Figure 175: aplicarea teoremei superpoziţiei; efectele combinate ale celor două
surse de tensiune
Putem observa că acest circuitu distorsionează puternic forma undei curentului
de ieşire (albastru). Unda sinusoidală este tăiată pe majoritatea semi-alternanţei
negativă a semnalului de tensiune de intrare (roşu). Acest lucru ne spune că
tranzistorul intră în starea de blocare, deşi nu ar trebui. De ce se întâmplă acest
lucru? Această nouă metodă de polarizare ar trebui să genereze o tensiune de
polarizare în curent continuu de 2.3 V.
Dacă în circuit avem doar condensatorul şi divizorul de tensiune format din R 2–
R3, acesta va furniza o tensiune de polarizare de exact 2.3 V. Totuşi, dupa ce
conectăm tranzistorul la acest circuit, lucrurile se schimbă. Curentul existent
prin baza tranzistorului se va aduna la curentul deja existent prin divizor şi va
reduce tensiunea de polarizare disponibilă pentru tranzistor. Folosind modelul
diodă-sursă-de-curent al tranzistorului, problema polarizării devine mai clară:

Figure 176: conectarea tranzistorului la reţeaua formată din condensator şi

divizorul de tensiune; analiza circuitului folosind modelul diodă-sursă-de-curent
al tranzistorului
Ieşirea unui divizor de tensiune depinde nu doar de mărimea rezistorilor săi
componenţi, ci şi de cantitatea de curent „divizată” de aceasta spre o sarcină.
Joncţiunea P-N a tranzistorului reprezintă o sarcină datorită căreia tensiunea de
curent continuu la bornele rezistorului R3 scade; curentul de polarizare se
însumează cu cel de pe rezistorul R3, modificând raportul rezistenţelor calculat
înainte, când am luat în considerare doar cei doi rezistori, R 2 şi R3. Pentru
obţinerea unei tensiuni de polarizare de 2.3 V, valorile rezistorilor R 2 şi/sau
R3 trebuiesc ajustate pentru compensarea efectului curentului de bază.
 Pentru creşterea tensiunii de polarizare de pe R3, putem scădea valoarea lui R2,
creşte valoarea lui R3, sau ambele.
Folosind noi valori pentru cei doi rezistori (R 2 = 6 kΩ, R3 = 4 kΩ), graficul
formelor de undă corespunde unui amplificator de clasă A, exact ceea ce
urmăream:

Figure 177: modificarea rezistorilor duce la obţinerea unui semnal de curent de

ieşire nedistorsionat, semnal tipic pentru un amplificator de clasa A
4.11 Cuplajul de intrare şi cuplajul de ieşire

4.11.1 Cuplaj de intrare

1. Cuplaj capacitiv
Pentru a rezolva problemele de polarizare în curent continuu ale amplificatorului, fără utilizarea
unei baterii conectată în serie cu sursa de semnal de curent alternativ, am folosit un divizor de
tensiune conectat la sursa de tensiune de curent continuu deja existentă în circuit. Pentru a putea
folosi această configuraţie cu semnale de curent alternativ, am „cuplat” semnalul de intrare la
divizor printr-un condensator (cuplaj capacitiv), condensator ce s-a comportat precum un filtru
trece-sus. Folosind acest filtru, impedanţa foarte scăzută a sursei de semnal de curent alternativ nu a
putut scurt-circuite căderea de tensiunea de curent continuu de pe rezistorul de jos al divizorului de
tensiune. O soluţie simplă la prima vedere, dar care prezintă şi dezavantaje.
Cea mai evidentă problemă este că, amplificatorul poate acum să amplifice doar
semnale de curent alternativ. O tensiune constantă de curent continuu, aplicată
la intrare, va fi blocată de către condensatorul de cuplaj. Mai mult, din moment
 ce reactanţa condensatorului este dependentă de frecvenţa, semnalele de curent
alternativ de frecvenţe joase nu vor fi amplificate la fel de mult precum
semnalele de frecvenţe înalte. Semnalele ne-sinusoidale vor fi distorsionate, din
moment ce condensatorul va răspunde diferit la fiecare dintre armonicele sale
constituente. Un exemplu extrem ar fi un semnal dreptunghiular de frecvenţa
joasă:

Figure 178: un semnal de intrare dreptunghiular, de frecvenţă joasă, conectat la

intrarea unui amplifcator folosind un condensator de cuplaj la intrare, este
puternic distorsionat la ieşire
2. Cuplaj direct
În situaţiile în care problemele ridicate de cuplajul capacitiv nu pot fi tolerate, se poate folosi
un cuplaj direct. Cuplajul direct foloseşte rezistori în locul condensatorilor.

Figure 179: folosirea cuplajului direct la intrarea tranzistorului/amplificatorului

Această configuraţie nu este dependentă de frecvenţa, fiindcă nu avem niciun
condensator pentru filtrarea semnalului de intrare.
Dacă un cuplaj direct amplifică atât semnale de curent continuu cât şi semnale
de curent alternativ, de ce să folosim cuplaje capacitive în primul rând? Unul
dintre motive ar fi evitarea tensiunii naturale de polarizare în curent continuu
 prezentă în semnalul de amplificat. Unele semnale de curent alternativ conţin şi
o coponentă de curent continuu direct de la sursă, ce nu poate fi controlata, iar
această tensiune necontrolată înseamnă ca polarizarea tranzistorului este
imposibilă.
Un alt motiv pentru utilizarea unui cuplaj capacitiv este lipsa atenuării
semnalului de la intrare. În cazul cuplajului direct printr-un rezistor, atenuarea
semnalului de intrare, asfel că doar o parte din acesta mai ajunge la baza
tranzistorului, este un dezaventaj demn de luat în considerare. Unele aplicaţii
necesită atenuarea semnalului de intrare într-o oarecare măsură, pentru
prevenirea intrării tranzistorului în zona de saturaţie sau de blocare, asfel că o
atenuare existentă pe cuplajul de intrare este oricum folositoare. În alte situaţii
însă, nu este permisă atenuarea semnalului de intrare sub ncio formă , pentru
obţinerea unei amplificării în tensiunea cât mai bune; în acest caz, un cuplaj
direct nu este o soluţie foarte bună.
4.11.2 Cuplaj de ieşire
În circuitul din exemplu, sarcina este reprezentată de un difuzor. Majoritatea difuzoarelor sunt
electromagnetice: acestea folosesc forţa generată de un electromagnet uşor, suspendat într-un câmp
magnetic permanent, pentru deplasarea unui con de plastic sau hârtie, deplasare ce produce vibraţii
în aer, care mai apoi sunt interpretate de sistemul auditiv ca fiind sunete. Aplicând o tensiune de o
singură polaritate, conul se deplasează spre exterior; dacă inversăm polaritatea tensiunii, conul se
deplasează spre interior. Pentru a putea utiliza întreaga libertate de mişcare a conului, difuzorul
trebuie să primească o tensiune de curent alternativ pură (să nu conţină curent continuu). O
componentă de curent continuu va tinde să deplaseze permanent conul de la poziţia sa naturală din
centru, iar deplasarea sa înainte-înapoi va fi limitată la aplicarea unei tensiuni de curent alternativ ca
urmare a acestui fapt.

Dar în circuitul nostru de mai sus, tensiunea aplicată la bornele difuzorului este
de o singură polaritate (tensiune alternativă + componentă de curent continuu),
deoarece difuzorul este conectat în serie cu tranzistorul, iar tranzistorul nu poate
conduce curent decât într-o singură direcţie. Acest lucru nu este acceptabil
pentru niciun amplificator audio.
1. Transformator de cuplaj
Prin urmare, trebuie să izolăm difuzorul faţă de componenta de curent continuu a curentului de
colector, asfel încât acesta să primească doar tensiune de curent alternativ. O modalitate de realizare
a acestui lucru, este cuplarea circuitului de colector al tranzistorului la difuzor prin intermediul unui
transformator:
 Figure 180: conectarea colectorului tranzistorului la difuzor prin intermediul
unui condensator de cuplaj
Tensiunea indusă în secundarul transformatorului (legat la difuzor) se va datora
strict variaţiilor curentului de colector, datorita faptului că inductanţa mutuală a
unui transformator funcţionează doar la variaţiile curentului prin înfăşurare. CU
alte cuvinte, doar componenta de curent alternativ al curentul de colector va fi
cuplată la secundar pentru alimentarea difuzorului.
Această metodă funcţionează foarte bine, dar, transformatoarele sunt de obicei
mari şi grele, mai ales în aplicaţiile de putere mare. De asemenea, este dificil de
proiectat nu transformator care să fie folosit într-o plajă largă de frecvenţe, ceea
ce este şi cazul amplifcatoarelor audio. Mai rau decât atât, curentul continuu
prin înfăşurarea primară duce la magnetizarea miezului doar într-o singură
polaritate, ceea ce înseamnă ca transformatorul se va satura mult mai uşor într-
una dintr-e polarităţile semnalului de curent alternativ decât în cealaltă.
2. Cuplaj capacitiv
O altă metodă de izolare a componentei de curent continuu din semnalul de ieşire, este utilizarea
unui condensator de cuplaj pe ieşire, într-o manieră similară cuplajului capacitiv de intrare:
 Figure 181: folosirea cuplajului capacitiv la ieşirea amplificatorului pentru
eliminarea componentei de curent continuu pe sarcină
Circuitul de mai sus seamănă foarte bine cu un amplificator în conexiune emitor
comun, având colectorul tranzistorului conectat la baterie printr-un rezistor.
Condensatorul se comportă precum un filtru trece-sus; majoritatea semnalului
de curent alternativ se va regăsi pe difuzor, dar tensiunea de curent continuu va
fi blocată de către filtru. Din nou, valoarea acestui condensator de cuplaj este
aleasă asfel încât impedanţa la frecvenţa semnalului să fie cât mai mică.
4.11.3 Conectarea etajelor
Blocarea tensiunii de c.c. de la ieşirea unui amplificator, fie prin utilizarea unui transformator sau a
unui condensator, este folositoare nu doar în cazul conectării unui amplificator la o sarcină, ci şi la
cuplarea unui amplificator la un alt amplificator. Amplificatoarele cu mai multe etaje sunt folosite
adesea pentru obţinerea unor factori de amplificare mult mai mari decât este posibil utilizând un
singur tranzistor.

Figure 182: amplificator cu trei etaje în configuraţie emitor comun, conectate

prin condensatori de cuplaj
Deşi fiecare etaj se poate cupla direct cu următorul, prin intermediul unui
rezistor în loc de condensator, acest lucru face ca întreg amplificatorul să
fie foarte sensibil la variaţiile tensiunii de polarizare în c.c., datorită faptului că
această tensiune va fi amplificată în fiecare etaj odată cu semnalul de c.a. Dar,
dacă etajele sunt cuplate capacitiv între ele, tensiunea de c.c. al unui etaj nu
influenţează tensiune de polarizare al următorului etaj, deoarece trecerea
acestuia este blocată.
De asemenea, etajele pot fi cuplate prin intermediul transformatoarelor, dar
acest lucru nu se relalizează prea des în practică, datorită problemelor
menţionate mai sus. O excepţie o reprezintă amplificatoarele de radio-frecvenţă,
unde se utilizează transformatoare de cuplaj mici, cu miez de aer (fiind asfle
imuni la efectele de saturaţie), ce fac parte dintr-un circuit rezonant pentru
blocarea trecerii armonicilor de frecvenţe nedorite dintr-un etaj la celălalt.
Circuitele rezonante se folosesc doar atunci când frecvenţa semnalului rămâne
constantă, ceea ce este valabil în cazul circuitelor de radio frecvenţă.

Figure 183: amplificator de radio-frecvenţă; ilustrarea folosirii cuplajului cu

transformator
Trebuie menţionat că este posibilă cuplarea directă a amplificatoarelor. În
cazurile în care circuitul trebuie să amplifice şi semnale de c.c., aceasta este
singura alternativă.
4.12 Amplificatoare cu reacţie
Dacă un anumit procent din semnalul de ieşire al amplifiatorului este conectat la intrarea acestuia,
asfel încât amplificatorul amplifică o parte din propriul său semnal de ieşire, rezultatul va fi
un amplificator cu reacţie. Prin reacţie pozitivă se înţelege creşterea amplitudinii semnalului de
intrare, iar o reacţie negativă duce la scăderea semnalului de intrare.

4.12.1 Amplificator cu reacţie negativă

Un amplificator echipat cu reacţie negativa este mai stabil, distorsionează mai puţin semnalul de
intrare şi, în general, este capabil de amplificarea unor frecvenţe mai largi. Dezavantajul este un
factor de amplificare mai scăzut.

Să examinăm un amplificator simplu, iniţial fără reacţie:

Figure 184: amplificator emitor comun, fără reacţie

Configuraţia amplificatorului de mai sus este emitor comun, cu o reţea de
polarizare formată din divizorul de tensiune R 1–R2. Condensatorul cuplează
semnalul de intrare în c.a., asfel încât sursa de semnal să nu conţină o
componentă de c.c. datorită divizorului de tensiune R 1–R2. Rolul rezistorului
R3 este de a controla amplificarea în tensiune, şi l-am putea îndepărta pentru o
amplificare în tensiune maximă.
La fel ca în cazul tuturor amplificatoarelor emitor comun, şi
acesta inversează semnalul de intrare. Putem vedea mai jos formele de undă ale
tensiunilor de intrare şi ieşire:
 Figure 185: amplificator emitor comun, fără reacţie; observarea formelor de
undă de la intrare şi ieşire
1. Reacţia negativă între colector şi bază
Datorită faptului că semnalul de ieşire este inversat (defazat cu 180o (antifază)), orice conxiune
între ieşirea (colector) şi intrarea (bază) tranzistorului va duce la apariţia unei reacţii negative:

Figure 186: introducerea reacţiei negative pe colector duce la descreşterea

semnalului de ieşire
Rezistenţele R1, R2, R3, şi Rreacţie funcţionează împreună precum o reţea de
semnale, asfel că tensiunea de la baza tranzistorului (faţă de pământ) reprezintă
o medie o tensiunii de intrare şi a tensiunii de reacţie negativă, rezultând un
semnal de o amplitudine redusă la intrarea amplificatorului. Asfel,
 amplificatorul de mai sus, va avea un factoru de amplificare mai redus, dar o
liniaritate îmbunătăţiă (reducerea distorsiunilor) şi o bandă de frecvenţe mărită.
2. Reacţia negativă între emitor şi împământarea circuitului
Aceasta nu este însă singura modalitate de introducere a reacţiei negative într-un amplificator
emitor comun. O altă metodă, deşi mai greu de înţeles la început, constă în introducerea unui
rezistor între terminalul emitorului şi împământarea circuitului:

Figure 187: introducerea reacţiei negative pe emitor în configuraţia

amplificatorului emitor comun
În acest caz, căderea de tensiune pe rezistorul de reacţie va fi direct
proporţională cu valoarea curentului prin emitorul tranzistorului, opunându-se
în acest fel influenţei semnalului de intrare asupra joncţiunii bază-emitor a
tranzistorului. Să ne uităm mai atent la joncţiunea emitor-bază pentru a ne da
seama de efectele introducerii acestui rezistor în circuit:

Figure 188: amplificator emitor comun fără reacţie

Atunci când nu avem rezistorul de reacţie în circuit (R reacţie), tensiunea de
intrare (Vintrare) ce trece de condensatorul de cuplaj şi de reţeaua formată din
rezistorii R1/R2/R3, se va regăsi în totalitate pe joncţiunea bază-emitor a
tranzistorului sub forma tensiunii de intrare (V B-E). Cu alte cuvinte, fără Rreacţie,
VB-E = Vintrare. Prin urmare, dacă Vintrare creşte cu 100 mV, atunci şi VB-E creşte
cu 100 mV: variaţia uneia este egală cu variaţia celeilalte, din moment ce ambele
tensiunii sunt egale.
Să examinăm acum efectele introducerii rezistorului R reacţie între emitor şi
împământare:

Figure 189: amplificator emitor comun cu reacţie între emitor şi împământare

De data aceasta, Vreacţie + VB-E = Vintrare. Odată cu introducerea rezistenţei de
reacţie în bucla (Vintrare, VB-E), VB-E nu va mai fi egală cu Vintrare. Ştim faptul că
rezistorul Rreacţie va avea o cădere de tensiune la bornele sale proporţională cu
valoarea curentului prin emitor, valoare ce este controlată de curentul de bază,
curent ce este la rândul lui controlat de căderea de tensiune pe joncţiunea bază
emitor (VB-E) a trnazistorului. Asfel, dacă tensiunea de intrare creşte, acest lucru
va duce la creşterea lui VB-E, ce duce la creşterea curentului bazei, ce duce la
creşterea curentului prin colector (sarcină), ce cauzează creşterea curentului prin
emitor, care la rândul lui va determina creşterea căderii de tensiune pe rezistorul
de reacţie Rreacţie. Dar această creştere a căderii de tensiune pe R reacţie se scade
din tensiune de intrare (Vintrare), lucru ce duce la reducerea căderii de tensiune
între bază şi emitor (VB-E); creşterea reală a lui VB-E va fi de fapt mai mică decât
creşterea lui Vintrare. O creştere de 100 mV a tensiunii de intrare nu va mai duce
la o creştere de 100 mV a tensiunii de polarizare bază-emitor, întrucât cele două
tensiuni nu sunt egale între ele.
Ca urmare, tensiunea de intrare exercită un control mai redus asupra
tranzistorului faţă de cazurile precedente, iar amplificarea în tensiune este şi ea
redusă ca urmare a introducerii rezistorului de reacţie.
4.12.2 Deriva termică
În circuitele emitor comun practice, reacţia negativă nu este doar un lux, ci o necesitate pentru
funcţionarea stabilă a circuitului. Într-o lume perfectă, am putea construi şi utiliza un amplificator
emitor comun fără reacţie negativă, iar acest lucru ne-ar furniza o amplificare mare în tensiune. Din
păcate însă, relaţia dintre tensiunea bază-emitor şi curentul bază-emitor variază cu temperatura,
acest lucru fiind descris de „ecuaţia diodei”. Pe măsură ce tranzistorul se încălzeşte, căderea de
tensiune pe joncţiunea bază-emitor necesară pentru aceeiaşi valoare a curentului va fi tot mai mică.
Acest lucru nu este de dorit, întrucât divizorul de tensiune R1–R2 este proiectat să furnizeze
curentul corect pentru funcţionarea tranzistorului la punctul static de funcţionare. Dacă relaţia
curent/tensiune a tranzistorului variază cu temperatură, valoarea tensiunii de polarizare în c.c,
necesară pentru operarea tranzistorului în clasa dorită, se va modifica. Un tranzistor încălzit va
conduce un curent şi mai mare pentru aceeiaşi valoare a tensiunii de polarizare, ducând la o
încălzire şi mai mare a acestuia şi la un curent şi mai mare de polarizare. Efectul este cunoscut sub
numele de derivă termică.

Amplificatoarele colector comun nu sunt afectate de deriva termică. De ce?

Răspunsul este strâns legat de reacţia negativă:

Figure 190: amplificator colector comun (repetor pe emitor) fără reacţie

Putem observa că sarcina amplificatorului colector comun este conectată în
exact acelaşi loc în care am introdus Rreacţie în circuitul precedent, şi anume,
între emitor şi împământare. Acest lucru înseamnă că singura cădere de tensiune
pe joncţiunea bază-emitor este reprezentată de diferenţa dintre Vintrare şi Vieşire,
rezultatul fiind o amplificare în tensiune foarte mică (de obicei aproape de 1).
Apariţia derivei termice este imposibilă pentru acest tip de amplificator: în cazul
în care curentul bazei ar creşte datorită încălzirii tranzistorului, curentul
emitorului va creşte şi el, rezultând o cădere de tensiune mai mare pe sarcină,
cădere de tensiune ce se scade din tensiunea de intrare (Vintrare); acest lucru duce
la descreşterea căderii de tensiune între bază şi emitor.
4.12.3 Dependenţa amplificării în tensiunea de factorul beta este redusă cu
ajutorul reacţiei negative

Prin adăugarea unui rezistor de reacţie între emitor şi împământare în cazul

unui amplificator emitor comun, amplificatorul se va comporta mai puţin
precum un amplificator emitor comun „pur” şi puţin mai mult precum un
amplificator colector comun. Valoarea acestui rezistor de reacţie este în general
mult mai mică decât valoarea sarcinii, minimizând cantiatea de reacţie negativă
şi menţinând amplificarea în tensiune destul de ridicată.
Un alt beneficiu al reacţiei negative constă în faptul că scade dependenţa
amplificării în tensiune faţă de caracteristicile tranzistorului. Observaţi că în
cazul amplificatorului colector comun, amplificarea în tensiune este aproximativ
egală cu 1, indiferent de factorul beta (β) al amplificatorului. Acest lucru
înseamnă, printre altele, că putem schimba tranzistorul din configuraţie colector
comun cu un alt tranzistor al cărui factor beta este diferit, fără a vedea modificări
semnificative faţa de amplificarea tensiunii. Într-un amplificator emitor comun,
amplificarea în tensiune depinde foarte mult de β. Dacă ar fi să înlocuim un
tranzistor dintr-o configuraţie emitor comun, cu un tranzistor al cărui β este
diferit, amplificarea în tensiune ar suferi modificări substanţiale. Într-un
amplificator emitor comun cu reacţie negativă, amplificarea în tensiune va fi de
asemenea dependentă de factorul beta într-o oarecare măsură, dar nu într-o
asemenea măsură precum fără reacţie; circuitul va fi în acest caz mult mai
previzibil, în ciuda variaţiilor factorului β al tranzistorilor folosiţi.
4.12.4 Condensatorul de decuplare
Faptul că trebuie să introducem o reacţie negativă într-un amplificator emitor comun pentru evitarea
derivei termice nu este o soluţie satisfăcătoare. Putem evita deriva termică fără a fi nevoiţi să
suprimăm factorul de amplificare în tensiune ridicat al acestui tip de amplificator? Putem găsi o
soluţie dacă analizăm îndeaproape această problemă: tensiunea amplificată care trebuie minimizată
pentru evitarea derivei termice, este cea de c.c., nu cea de c.a. Nu semnalul de intrare în c.a. este cel
care duce la apariţia derivei termice, ci tensiunea de polarizare în c.c., tensiune necesară pentru o
anumită clasă de funcţionare; este acea tensiune de c.c. folosită pentru a „păcăli” tranzistorul (un
dispozitiv de c.c.) săamplifice şi semnale de c.a. Putem suprima amplificarea în c.c. fără ca acest
lucru să afecteze amplificare în c.a., dacă putem găsi o cale prin care reacţia negativă să funcţioneze
doar în c.c. Cu alte cuvinte, dacă semnalul reintrodus de la ieşire la intrare este un semnal de c.c., nu
de c.a.

Dacă vrem ca reacţia negativă să conţină doar semnale de c.c., dar nu şi semnale
de c.a., avem nevoie de o impedanţa mare pentru c.c. dar mică pentru c.a. Ce tip
de circuit prezintă o impedanţa mare la c.c. dar o impedanţă mică la c.a.?
Desigur, un filtru trece-sus!
Prin conectarea unui condensator în paralel cu rezistorul de reacţie, putem crea
exact situaţia de care avem nevoie: o cale dinspre emitor spre împământare ce
este mai uşor de parcurs pentru semnalele de c.a. decât cele de c.c.

Figure 191: amplificator emitor comun cu reacţie negativă pe emitor şi

condensator de decuplare al emitorului
Noul condensator decuplează semnalele de c.a. dinspre emitor spre
împământare, asfel încât să nu existe o cădere de tensiune apreciabilă
(impedanţă mică, cădere de tensiune mică) între emitor şi împământare,
tensiunea care ar putea duce la suprimarea amplificării în tensiune a circuitului.
Curentul continuu, pe de altă parte, nu poate trece prin condensatorul de
decuplare (impedanţă mare în c.c.) şi trebuie să treacă prin rezistorul de reacţie;
acest lucru duce la apariţia unei căderi de tensiune între emitor şi împământare
ce afectează amplificarea în tensiune a circuitului şi stabilizează răspunsul
amplificatorului în c.c. prevenind astfel deriva termică. Deoarece vrem ca
reactanţa (XC) acestui condensator să fie cât mai mică posibilă, acesta ar trebui
să fie cât mai mare. Deoarece polaritatea acestui condensator nu se va modifica
niciodată, putem folosi un condensator polarizat (electrolitic) în această situaţie.
4.12.5 Folosirea amplificatoarelor etajate pentru reducerea pierderilor de
amplificare în tensiune

O altă abordare a problemei reducerii amplificării în tensiune datorită utilizării

reacţiei negative, este folosirea mai multor etaje de amplificare în loc de unul
singur. În cazul în care amplificarea atenuată în tensiune a unui singur tranzistor
nu este suficientă pentru aplicaţia respectivă, putem folosi mai mulţi tranzistori
pentru compensarea reducerii cauzate de reacţia negativă. Circuitul de mai jos
constă dint trei etaje de amplificare în conexiune emitor comun cu reacţie
negativă:

Figure 192: amplificator emitor comun în trei etaje cu reacţie negativă

Reacţia negativă de la etajul final înspre intrare se realizează prin intermediul
unui singur rezistor, Rreacţie. Din moment ce fiecare etaj este un amplificator
emitor comun (inversor), numărul impar de etaje dinspre intrare spre ieşire va
inversa semnalul de ieşire, iar reacţia va fi negativă. Se pot folosi valori relativ
mari de reacţie fără a sacrifica amplificarea în tensiune, deoarece această
amplficare este foarte mare de la bun început.
La o privire de ansamblu, poate părea că această filozofie nu este elegantă şi este
chiar contra-productivă. Nu este adăugarea de etaje unul după altul o metodă
cam grosolană de evitare a pierderilor de amplificare în tensiune, datorită
utilizării reacţiei negative? Ce rost are să creăm o amplificare în tensiune foarte
mare, folosind trei etaje de amplificare, dacă vom atenua oricum această
amplificare prin intermediul reacţiei negative? „Rostul” acestei configuraţii este
creşterea stabilităţii şi a predicabilităţii circuitului, luat ca întreg. Dacă cele trei
etaje de amplificare sunt proiectate pentru furnizarea unei amplificări în
tensiune foarte mari (zeci de mii, sau chiar mai mult), fără reacţie, vom
descoperi că adăugarea reacţiei negative în circuit se traduce printr-o
dependenţă mult mai mică a amplificării în tensiune faţă de amplificările
fiecărui etaj în parte; amplificarea în tensiune va fi aporiximativ egală
cu simplul raport Rreacţie/Rintrare. Cu cât circuitul prezintă o amplificare în
tensiune mai mare (fără reacţie), cu atât amplificarea în tensiune va fi mai
apropiată de Rreacţie/Rintrare odată ce este introdusă şi reacţia în circuit. Cu alte
cuvinte, amplificarea în tensiune a acestui circuit depinde doar de valorile celor
doi rezistori, şi de nimic altceva.
Acest lucru este un avantaj imens pentru produţia de serie a circuitelor
electronice: dacă se pot construi amplificatoare cu o amplificare previzibilă
folosind tranzistori cu factori beta diferiţi între ei, selecţia şi înlocuirea
componentelor este foarte uşoară. Înseamnă de asemenea că amplificarea
variază foarte puţin cu temperatura. Acest principiu de stabilizare a amplificării
este dus la extrem în cazul amplificatoarelor operaţionale.

5 Dispozitive multijonctiune

5.1 Histerezis
Dispozitivele multijoncţiune sunt o clasă de componente semiconductoare cu histereză, o
proprietate prin care un sistem nu se reîntoarce la starea sa iniţială după ce acţiunea perturbatoare
este îndepărtată. Un exemplu foarte simplu de histereză îl constituie un întrerupător mecanic: atunci
când braţul este apăsat, acesta se va poziţiona în una din cele două poziţii extreme şi va rămâne în
acestă poziţie chiar şi după ce forţa exterioară este indepărtată.

Tranzistoarele bipolare cu joncţiune, cele cu efect de câmp şi cele cu efect de

câmp cu poartă izolată sunt toate dispozitive fără histereză. Acest lucru
înseamnă că ele nu se „prind” într-o anumită stare după ce aplicarea tensiunii
sau a curentului exterior încetează. Oricare ar fi semnalul de intrare al
dispozitivului într-un anumit moment, acesta va prezenta un răspuns de ieşire
previzibil, aşa cum este el definit de curba sa caracteristică. Dispozitivele
multijoncţiune, pe de altă parte, sunt dispozitive semiconductoare ce tind să
rămână pornite odată ce au fost pornite şi invers, oprite odată ce au fost oprite.
O acţiune momentană poate duce la trecerea dispozitivelor dintr-o stare în alte,
stare în care vor rămână şi după ce acţiunea externă încetează. Prin urmare,
aceste dispozitive sunt folositoare doar ca şi întrerupătoare şi nu pot fi folosite pe
post de amplificatoare.
Dispozitivele multijoncţiune sunt construite folosind aceeiaşi tehnologie precum
a tranzistoarelor bipolare, şi pot fi de fapt analizate ca şi circuite compuse din
perechi de tranzistoare. Cum poate atunci un dispozitiv cu histereză să fie
construit din dispozitive ce nu prezintă această proprietate? Răspunsul este de
data de reacţia pozitivă. Acestă reacţie tinde să satureze dispozitivul.
5.2 Tuburi electronice cu descărcare în gaze
Înainte de a studia însă Dispozitivele multijoncţiune, este indicat să luăm în considerare şi
predecesorul tehnologic al acestora, şi anume, tuburile electronice cu descărcare în gaze.

Putem vedea histereza electrică pe viu în cazul fulgerelor. Acţiunea vântului

puternic şi a ploii duce la acumularea de sarcini electrice imense între nori şi
pământ şi chiar şi între nori. Dezechilibrul de sarcină electrică se manifestă sub
formă de diferenţa de potenţial, sau tensiune electrice, iar când rezistenţa
electrică a aerului nu mai poate face faţă acestor tensiuni înalte, vor apărea
cantităţi mari şi de scurtă durată de curent între polii opuşi ai sarcinilor
electrice, fenoment ce poartă numele de fulger.
Acumularea tensiunilor înalte sub acţiunea vântului şi a ploii este un proces
aproximativ continuu, rata acumulărilor de sarcină crescând atunci când
condiţiile atmosferice sunt prielnice. Cu toate acestea, fulgerele nu sunt un
fenomen continuu: acestea există sub forma curenţilor mari şi de scurtă durată.
De ce se întâmplă acest lucru? De ce nu vedem arcuri electrice de lungă durată
dar de o intensitate mai redusă? Răspunsul se regăseşte în rezistenţa neliniară a
aerului.
În condiţii normale, aerul posedă o rezistenţa electrică extrem de mare, atât de
mare încât o considerăm de obicei ca fiind infinită iar conductivitatea prin aer
aproape neglijabilă. Prezenţa apei şi a prafului scade rezistenţa acestuia, dar
practic, acesta rămâne tot un dielectric. Atunci când se aplică o tensiune
suficient de mare între două puncte separate de aer, proprietăţile electrice ale
acestuia suferă unele modificări: electronii sunt „smulşi” de pe poziţiile lor
normale şi de pe atomii lor respetivi, eliberarea lor constituind un curent. În
această stare, aerul este considerat ca fiind ionizat şi poartă numele de plasmă şi
nu de gaz, a patra stare a materiei, pe lângă cea solidă, lichidă şi gazoasă. Plasma
este un conductor relativ bun de electricitate, rezistivitatea acestia fiind mult mai
mică decât cea a aceleiaşi substanţe sub formă gazoasă.
Pe măsură ce curentul trece prin plasmă, va exista o energie disipată prin plasmă
sub formă de căldură, la fel ca şi în cazul curentului printr-un rezistor solid. În
cazul fulgerelor, temperaturiile sunt extrem de mari. Aceste temperaturi ridicate
sunt la rândul lor suficiente pentru transformarea aerului din forma gazoază în
plasmă sau pentru menţinerea plasmei în acea stare fără prezenţa tensiunilor
înalte. Pe măsură ce diferenţa de potenţial dintre nori sau dintre nor şi pământ
scade datorită echilibrării sarcinilor electrice, căldura degajată de fulger menţine
drumul dintre cele două acumulări de sarcină în stare de plasmă, iar rezistenţa
este prin urmare scăzută. Fulgerul rămâne sub formă de plasmă până în
momentul în care tensiunea scade suficient de mult încât să nu mai poată
susţine un curent necesar disipării unei călduri suficient de mari. În final, aerul
se reîntoarece în starea sa gazoasă iar curentul încetează; din acest moment, va
reîncepe acumularea sarcinilor.
Putem observa că în acest caz, aerul prezintă histereză. Atunci când nu conduce
electricitate, tinde să rămână un dielectric până în momentul în care acumularea
de sarcini (tensiunea) trece de un anumit prag critic. După acest punct, aerul
tinde să rămână un conductor (sub formă de plasmă) până când tensiune scade
sub un anumit prag critic minim. Acest histerezis, combinat cu acumularea de
tensiune datorită efectelor electrostatice ale vântului şi ploii, explică în mare
comportamentul de scurtă durată şi intensitate mare a fulgerelor.
Din punct de vedere electronic, avem de a face cu un oscilator dinte de
fierăstrău. Oscilatoarele sunt circuite electronice ce produc o tensiune
alternativă dintr-o sursă de tensiune continuă. Un oscilator dinte de fierăstrău
funcţionează pe principiul încărcării unui condensator şi descărcării bruşte ale
acestuia de fiecare dată când tensiune atince un prag critic. Printre cele mai
simple astfel de oscilatoare se numără un oscilator compus din trei componente
(neincluzând sursa de putere de c.c): un rezistor, un condensator şi o lampă cu
neon.

Figure 193: oscilator dinte de fierăstrău

Lămpile cu neon nu sunt altceva decât doi electrozi metalici într-un tub de sticlă
etanş, separaţi de neonul din interior. La temperatura camerei, fără existenţa
niciunei tensiuni aplicate pe cei doi electroci, lampa prezintă o rezistenţă
infinită. Totuşi, dacă se depăşeşte o anumită tensiune de prag (această tensiune
depinzând de presiunea gazului şi de geometria tubului), neonul se va ioniza
(transforma în plasmă) iar rezistenţa sa va scădea brusc. În principiu, lampa cu
neon prezintă aceleaşi caracteristici precum aerul în cazul fulgerelor.
Condensatorul din circuitul de mai sus se încarcă cu o rată exponenţială inversă,
rată determinată de mărimea rezistorului. Atunci când tensiunea atunce pragul
critic de tensiune al lămpii, lampa se va „aprinde” brusc şi va duce la descărcarea
rapidă a condensatorului spre o tensiune mică. Odată descărcat, lampa se va
„stinge” şi va permite reîncărcarea condensatorului. Rezultatul este o serie de
„fulgere” de scurtă durată de la lampă, rata acestora fiind determinată de
tensiunea bateriei, rezistenţa rezistorului, capacitatea condensatorului şi pragul
critic de tensiune al lămpii.
Deşi lămpile cu descărcări în gaze, de genul celei de mai sus, sunt folosite de
obicei ca şi surse de iluminat, proprietăţile lor de histereză pot fi folosite sub
variante mult mai sofisticate, şi anume tuburile tiratron. Fiind de fapt o triodă,
tiratronul poate fi pornit cu ajutorul unei tensiune de control mici aplicate între
grilă şi catod, şi poate fi oprit prin reducerea tensiunii dintre anod şi catod.

Figure 194: circuit simplu cu tiratron

În principiu, tiratroanele erau versiuni controlate ale lămpilor cu neon,
proiectate special pentru comutarea curentului pe sarcină. Punctul din interiorul
simbolului indică faptul că acest dispozitiv este umplut cu gaz, spre deosebire de
celelalte tuburi cu vid. În circuitul de sus tiratronul permite trecerea curentului
prin sarcină într-o singură direcţie (observaţi polaritatea rezistorului) atunci
când este pornit de către o tensiune de control de c.c. dintre grilă şi catod. Sursa
de putere a sarcinii este în c.a., indicând modul în care dispozitivul este oprit:
din moment ce tensiunea de c.a. trece periodic printr-o condiţie de 0 V, curentul
prin sarcina alimentată în c.a. va atinge periodic o valoarea de 0 A. Această
pauză scurtă dintre semi-perioade permite tubului să se răcească şi să se
reîntoarcă în starea „oprit”. Conducţia va reîncepe doar dacă va exista o tensiune
suficient de mare aplicată de sursa de putere în c.a. şi dacă sursa de c.c. o va
permite.
Tensiunea de sarcină într-un astfel de circuit va arăta aproximativ precum în
figura alăturată.
 Figure 195: forma de undă a tensiunii de sarcină într-un circuit cu tiratron
Pe măsură ce tensiunea de c.a. creşte de la zero volţi spre primul vârf, tensiunea
pe sarcină rămâne de zero volţi (curent de sarcină zero) până când este atinsă
valoarea tensiunii de prag. În acel moment, tubul trece în starea „pornit” şi
începe să conducă, tensiunea de sarcină fiind aceiaşi cu tensiunea sursei de
alimentare în c.a. pentru restul perioadei. Chiar şi după ce forma de undă de c.a.
scade sub valoarea tensiunii de prag, va mai exista tensiune pe sarcină, şi prin
urmare şi curent. Acest lucru se datorează histerezei: dispozitivul rămâne în
starea de conducţie (pornit) dincolo de punctul de pornire iniţial, continuând să
conducă până în momentul în care tensiunea de alimentare scade spre
aproximativ zero volţi. Datorită faptului că tiratroanele sunt dispozitive uni-
direcţionale (precum diodele), căderea de tensiune pe sarcină în cazul semi-
perioadei negative a semnalului de c.a. este zero. În circuitele practice, se vor
folosi mai multe dispozitive aranjate sub forma unei punţi redresoare pentru a
permite trecerea întregii forme de undă spre sarcină.
Tuburile tiratron au fost înlocuite complet de către componentele
semiconductoare moderne, exceptând câteva aplicaţii speciale. Dispozitivele
multijoncţiune moderne realizează însă acelaşi lucru precum dispozitivul
prezentat mai sus: pornirea şi oprirea curenţilor prin intermediul histerezei.
5.3 Dioda Shockley
Primul dispozitiv din seria dispozitivele multijoncţiune pe care îl vom studia este o diodă cu patru
straturi, cunoscută sub numele de diodă PNPN, sau dioda Shockley, după cel care a inventat-o,
William Shockley. Acest dispozitiv nu trebuie confundat cu dioda Schottky, dispozitivul metal-
semiconductor cunoscut pentru viteza mare de comutaţie. O reprezentare brută a diodei Shockely,
reprezentare întâlnită adesea în manuale, constă din patru straturi de material semiconductor P-N-P-
N, unul peste altul.
 Figure 196: dioda Shockley
Din păcate, această reprezentare nu explică deloc modul de funcţionare al
acestui dispozitiv. Să considerăm aşadar o reprezentare alternativă a construcţiei
dispozitivului în figura alăturată.

Figure 197: dioda Shockley; reprezentarea alternativă

Sub această reprezentare, dispozitivul pare a fi un set de tranzistori bipolari
interconectaţi, unul de tip PNP iar celălalt de tip NPN. Utilizând simbolurile
standard şi respectând concentraţiile dopărilor, dioda Shockley arată conform
figurii alăturate.
 Figure 198: dioda Shockley; schemă echivalentă şi simbol
Să conectăm un astfel de dispozitiv la o sursă variabilă de tensiune pentru a
observa comportamentul acestuia.

Figure 199: circuit cu dioda Shockley

Desigur, fără nicio tensiune aplicată, nu va exista niciun curent. O creştere
iniţială a tensiunii nu va duce la apariţia niciuni curent datorită faptului că ambii
tranzistori se vor afla în starea blocată. Pentru a înţelege motivul unui astfel de
comportament, trebuie să înţelegem ce anume este necesar pentru trecerea unui
tranzistor în faza de conducţie, şi anume, existenţa unui curent prin joncţiunea
bază-emitor. Dar, după cum putem observa din diagramă. curentul de bază prin
tranzistorul de jos este controlat de către tranzistorul de sus, iar curentul de bază
al tranzistorului de sus este controlat de către tranzistorul de jos. Cu alte cuvinte,
niciunl dintre tranzistori nu poate intra în starea de conducţie până când celălalt
nu se află şi el în starea de conducţie.
Prin urmare, cum poate o diodă Shockley să conducă curent, dacă tranzistorii săi
constituenţi se află tot timpul în starea de blocare? Răspunsul este dat de
comportamentul tranzistorilor reali, spre deosebire de tranzistorii ideali. Un
tranzistor bipolar real nu va conduce niciodată curent prin colecor fără existenţa
unui curent de bază, indiferent de valoarea tensiunii aplicate între colector şi
emitor. Tranzistorii reali pe de altă parte, posedă limite finite ale valorilor
tensiunii colector-emitor pe care aceştia le pot susţine înainte de a intra în starea
de conducţie. Cu alte cuvinte, peste o anumită valoare a tensiunii colector-
emitor, tranzistorul va intra în starea de conducţie, indiferent de curentul de
bază. Dacă doi tranzistori sunt conectaţi în acest mod pentru formarea unei
diode Shockley, fiecare dintre ei va conduce dacă se va aplica o tensiune suficient
de mare de către bateria dintre anod şi catod. Odată ce unul dintre tranzistori
intră în starea de conducţie, acesta va duce la apariţia unui curent de bază prin
celălalt tranzistor, ducând la funcţionarea normală a acelui tranzistor, ceea ce
duce la apariţia unui curent de bază prin tranzistorul iniţial. Rezultatul final este
că ambii tranzistori se vor satura, menţinându-se unul pe celălalt în conducţie.
Prin urmare, putem forţă intrarea în conducţie a unei diode Shockley prin
aplicarea unei tensiuni suficient de mari între anod şi catod. După cum am
văzut, acest lucru va duce inevitabil la pornirea unuia dintre tranzistor, ceea ce
duce la rândul său şi la pornirea celuilalt tranzistor şi „agăţarea” ambilor
tranzistori în starea de conducţie, acolo unde vor şi rămâne. Dar cum putem opri
cei doi tranzistori acum? Chiar dacă tensiunea aplicată este redusă cu mult sub
punctul necesar intrării în conducţie a diodei, aceasta va rămâne în starea de
conducţie datorită faptului că prin ambii tranzistori există acum un curent de
bază suficient pentru menţinerea conducţiei controlate. Răspunsul este
reducerea tensiunii aplicate sub un nivel mult mai mic, astfel încât valoarea
curentului să fie mai mică decât valoarea necesară polarizării directe a
tranzistorilor, punct în care unul dintre tranzistori va intra în starea de blocare,
ducând la oprirea curentului prin baza celulilalt tranzistori şi intrarea ambilor în
starea de blocare iniţială.
Dacă trecem această serie de evenimente pe un grafic curent-tensiune,
histerezisul este evident. Iniţial, observăm circuitul atunci când sursa de
tensiune de c.c. (bateria) este de zero volţi.
 Figure 200: circuit cu dioda Shockley; graficul curent-tensiune; sursa de c.c. de
zero volţi
Următorul pas este creşterea treptată a tensiunii de c.c. aplicate. Curentul prin
circuit este zero sau foarte apropiat de această valoare, datorită faptului că limita
de intrare în conducţie a tranzistorului nu a fost atinsă pentru niciunul din cele
două dispozitive.

Figure 201: circuit cu dioda Shockley; graficul curent-tensiune; tensiunea sursei

de curent continuu creşte treptat
Atunci când limita de străpungere a unuia dintre tranzistori este atinsă, acest
lucru va duce la apariţia unui curent prin colector chiar şi fără existenţa unui
curent de bază prin acesta. În mod normal, un astfel de scenariu ar distruge un
tranzistor bipolar cu joncţiune, dar joncţiunile PNP ale unei diode Shockley sunt
proiectate să suporte acest tip de abuz, într-un mod similar diodelor Zener, ce
suporta tensiuni de străpungere inverse fără a se distruge. De dragul
exemplificării, vom presupune că tranzistorul inferior este cel care va intra
prima dată în conducţie, ducând la apariţia unui curent de bază prin tranzistorul
superior.
 Figure 202: circuit cu dioda Shockley; graficul curent-tensiune; intrarea în
conducţie a unuia dintre tranzistori
După ce tranzistorul de sus primeşte un curent de bază, şi acesta va intra în
conducţie. Acest fapt duce la intrarea în conducţie normală (existenţa curentului
de bază) şi a tranzistorului de jos, ambii tranzistori rămânând în starea de
conducţie. Curentul prin circuit trece rapid la valoarea maximă.

Figure 203: circuit cu dioda Shockley; graficul curent-tensiune; intrarea în

conducţie a ambilor tranzistori
Reacţia pozitivă este evidentă în această situaţie. Atunci când are loc
străpungerea unuia dintre tranzistori, acest lucru duce la existenţa unui curent
prin întreaga structură. Acest curent poate fi considerat semnalul de ieşire al
dispozitivului. Odată ce s-a stabilit un curent de ieşire, acesta tinde să menţină
ambii tranzistori în saturaţie, asigurqnd continuitatea unui curent de ieşire
substanţial. Cu alte cuvinte, curentul de ieşire este reintrodus la intrare (curentul
de bază al tranzistorului) pentru menţinearea ambilor tranzistori în starea de
conducţie.
Cu ambii tranzistori menţinuţi într-o stare de saturaţie prin prezenţa unui curent
de bază substanţial, fiecare va continua să conducă chiar şi atunci când
tensiunea aplicată este redusă mult sub nivelul de străpungere iniţial. Efectul
reacţiei pozitive este de menţinere a ambilor tranzistori într-o stare de saturaţie
în ciuda pierderii semnalului de intrare iniţial (tensiunea necesară străpungerii
unuia dintre tranzistori).

Figure 204: circuit cu dioda Shockley; graficul curent-tensiune; tranzistorii

rămân în starea de conducţie chiar şi după ce tensiunea iniţială scade cu mult
sub valoarea de străpungere iniţială
Dacă tensiunea sursei de alimentare în c.c. scade la o valoare mult prea mică,
circuitul va atinge eventual un punct în care curentul nu va fi suficient pentru
menţinerea ambilor tranzistori în starea de conducţie. Pe măsură ce curentul de
colector al unuia dintre tranzistori scade tot mai mult, va duce la scăderea
curentului de bază prin celălalt tranzistori, fapt ce duce la reducerea curentului
de bază prin primul tranzistor. Acest cerc vicios continuă rapid până în
momentul în care ambii tranzistori intră în starea de blocare.
 Figure 205: circuit cu dioda Shockley; graficul curent-tensiune; reintrarea
tranzistorilor în stare de blocare pe măsură ce tensiunea sursei de c.c. scade sub
o anumită valoare
Din nou putem vedea efectele reacţiei pozitive: faptul că ciclul cauză-efect dintre
cei doi tranzistori este „vicios” (a descreşte a curentului prin unul dintre ei duce
la descreşterea curentului prin celălalt, ceea ce duce la rândul său la o nouă
descreştere a curentului prin primul tranzistor) indică o relaţie pozitivă dintre
ieşire (curent controlat) şi intrare (curent de control prin baza tranzistorilor).
Curba graficului rezultată este un exemplu clasic de histereză: pe măsură ce
semnalul de intrare (tensiune) creşte şi descreşte, ieşirea (curent) nu urmăreşte
aceiaşi cale la creşterea şi descreşterea acesteia.

Figure 206: graficul sub formă de histereză al comportamentului diodei

Shockley
Pe scurt, dioda Shockley tinde să rămână în stare de conducţie odată ce a fost
pornită şi în stare blocată o dată ce a fost oprită. Nu există un mod de operare
între aceste două extreme şi nu există o zonă activă de funcţionare precum în
cazul tranzistoarelor bipolare de exemplu: acesta este undispozitiv pur oprit-
pornit, asemenea tuturor dispozitivelor semiconductoare multijoncţiune.
5.4 DIAC-ul
Şi diodele Shockley sunt dispozitive unidirecţionale, la fel ca toate diodele: acestea conduct
curentul doar într-o singură direcţie. Dacă dorim în schimb functionarea bidirectională (c.a.), putem
folosi două diode Shockley, conectate în paralel şi având direcţii opuse pentru a forma un nou dip
de dispozitiv multijoncţiune, şi anume, DIAC-ul.
 Figure 207: DIAC-ul; circuitul echivalent şi simbol
DIACU-ul se comportă asemeni unei diode Shockley atunci când tensiunea la
bornele sale este o tensiune de curent continuu. Cu o tensiuen de curent
alternativ însă, comportamentul este puţin diferit. Datorită inversării periodice a
direcţiei curentului alternativ, DIAC-ul nu se va agăţă într-un dintre stările
pornit/oprit mai mult de o semi-perioadă. Dacă Dacă DIAC-ul va intra în starea
de conducţie, acesta va continua să conducă curent atâta timp când tensiunea
disponibilă este suficientă pentru susţinerea unui curent suficient de mare în
acea direcţie. La inversarea polarităţii tensiunii de c.a., DIAC-ul va intra în starea
de blocare datorită unui curent insuficient pentru menţinerea acestuia în starea
de conducţie, necesitând o nouă străpungere înainte de a putea conduce din nou.
Rezultatul este o formă de undă asemănătoarea cu cea din figura alăturată.

Figure 208: DIAC-ul; graficul formelor de undă

DIAC-ul nu este aproape niciodată folosit singur ci combinat cu alte dispozitive
multijoncţiune.
5.5 Tiristorul
Diodele Shockley sunt dispozitive interesante, dar aplicaţiile lor sunt limitate. Utilitatea lor poate fi
extinsă prin echiparea lor cu o altă modalitate de agăţare. Dispozitivele astfel rezultate sunt
dispozitive de amplificare în adevăratul sens al cuvântului, chiar dacă singurele stări existente sunt
pornit şi oprit. Aceste dispozitive poartă numele de tiristoare.

Trecerea de la dioda Shockley la tiristor se realizează cu o singură modificare, şi

anume, adăugarea unui al treilea contact structurii PNPN existente.

Figure 209: tiristorul; diagrama fizică, schema echivalentă şi simbol

Dacă poartă unui tiristor nu este conectată în circuit, dispozitivul se comportă
exact ca o diodă Shockley. Totuşi, datorită faptului că poarta este conectată
direct la baza tranzistorului inferior, aceasta poate fi folosită ca şi alternativă la
pornirea dispozitivului. Prin aplicarea unei tensiuni reduse între poartă şi catod,
tranzistorul inferior va fi forţat să intre în starea de conducţie datorită curentului
de bază rezultat, ceea ce va duce la intrarea în conducţie şi a tranzistorului
superior ce va furniza la rândul lui un curent de bază către tranzistorul inferior,
curent suficient de mare astfel încât tensiunea pe poartă nu mai este necesară
pentru rămânerea dispozitivului în starea de conducţie. Curentul necesar pentru
pornirea dispozitivului va fi desigur mult mai mic decât curentul prin tiristor
dinspre catod spre anod, astfel încât există un anumit nivel de amplificare
existent în circuit.
Această metodă de intrare a tiristorului în conducţie poartă numele de
aprindere, şi este cea mai folosită metodă de „agăţare” a dispozitivului în
practică. De fapt, tiristoarele sunt de obicei astfel alese încât tensiune de
străpungere este mult mai mare decât cea mai mare valoare a tensiunii existente
în circuit, astfel încât acestea sa nu poate fi pornite decât printr-o aprindere
intenţionată.
Trebuie menţionat că în unele cazuri, stingerea tiristorului se poate realiza prin
conectarea directă dintre poartă şi catod, sau prin „aprinderea inversă” a porţi cu
o tensiune negativă (faţă de catod), astfel incât tranzistorul inferior este forţat să
intre în starea blocată. Acest lucru este posibil doar în unele cazuri deoarece
implică şuntarea întregului curent de colector al tranzistorului superior faţă de
baza tranzistorului inferior. Acest curent poate să fie substanţial, implicând o
stingere dificilă a tiristorului. O variaţie a tiristorului simplu o constituie
tiristorul cu stingere pe poartă, sau tiristorul GTO. Dar chiar şi în acest caz,
curentul pe poartă necesar stingerii dispozitivului poate urca până la o valoare
de 20% din curentul sarcinii. Simbolul tiristorului GTO este prezentat în figura
alăturată.

Figure 210: simbolul tiristorului cu stingere pe poartă (GTO)

Singura diferenţa dintre cele două tipuri de tiristoare sunt detaliile proiectării
acestora. În cazul GTO-ului, tranzistorul NPN posedă un factor de amplificare în
curent β mai mare decât tranzistorul PNP. Acest lucru permite unui curent pe
poartă mult mai mic (direct sau invers) să exercită un grad de control mult mai
mare asupra conducţiei dintre catod şi anod, agăţarea tranzistorului PNP fiind
mult mai dependentă de tranzistorul NPN şi invers.
Un test rudimentar prin care se poate verifica un tiristor poate fi realizat cu
ajutorul unui ohmmetru. Datorită faptului că intern, conexiunea dintre poartă şi
catod reprezintă o singură joncţiune PN, un aparat de măsură ar trebui să indice
o continuitate între aceste terminale, atunci când sonda roşie este conectată pe
poartă iar sonda neagră pe catod.

Figure 211: verificarea tiristorului cu ohmmetrul

Toate celelaltă măsurători de continuiate vor indica un circuit deschis („OL” pe
afişajul multimetrului). Trebuie înţeles că acesta este un test foarte crud al
tiristorului. Este posibil ca indicaţia ohmmetrului să fie bună dar tiristorul să fie
totuşi defect. Până la urmă, singura modalitate de testare a unui tiristor este
supunerea acestuia unui curent de sarcină.
Dacă folosiţi un multimetru echipat cu funcţia „verificare diodă”, tensiunea
joncţiunii poartă-catod s-ar putea să nu corespundă celei prevăzute de o
joncţiune PN de siliciu (aproximativ 0,7 V), fiind mult mai mică. Acest lucru se
datorează rezistorului intern conectact în cazul unor tirtistoare între poartă şi
catod . Acest rezistor este introdus pentru a preveni aprinderea accidentală
datorată creşterii bruşte şi de scurtă durată a tensiunii din cauza zgomotului
prezent în circuit sau datorită descărcării sarcinilor electrice statice. Cu alte
cuvinte, având un rezistor conectat între joncţiunea poartă-catod, necesită un
semnal de aprindere mult mai mare (curent substanţial) pentru a porni
tiristorulu. Această caracteristică se regăseşte în cazul tiristoarelor mari şi nu în
cazul celor mici. Trebuie menţionat faptul că un tiristor echipat cu un rezistor
intern între poartă şi catod va indica o continuitate în ambele direcţii ale acestor
terminale.

Figure 212: tiristor cu rezistor intern conectat între poartă şi catod

Tiristoarele „normale”, fără rezistor intern, poartă câteodată numele de tiristoare
cu poartă sensibilă, datorită faptului că acestea pot fi foarte uşor aprinse printr-
un semnal pozitiv mic pe poartă.
Circuitul de test al tiristorului reprezintă atât un instrument de diagnosticare al
tiristoarelor suspecte cât şi o modalitate excelentă de înţelegere a funcţionării de
bază ale acestora. Se utilizează o sursă de tensiune de c.c. şi două butoane
folosite pentru aprinderea şi stingerea tiristorului.

Figure 213: circuit de testare al tiristoarelor

Acţionarea întrerupătorului normal-deschis duce la conectarea porţii la anod,
permiţând trecerea curentului dinspre terminalul negativ al bateriei, prin
joncţiunea PN catod-poartă, prin întrerupător, prin rezistorul de sarcină şi
înapoi la baterie. Acest curent prin poartă ar trebui să forţeze aprinderea
tiristorului, permiţând trecerea curentului dinspre catod direct spre anod fără a
mai fi nevoie de un curent prin poartă. Când întrerupătorul normal-deschis
revine la poziţia sa iniţială (deschisă), sarcina va rămâne energizată.
Acţionarea întrerupătorului normal-închis duce la deschiderea circuitului,
forţând încetarea curentului prin tiristor şi implicit stingerea acestuia.
Dacă aprinderea tiristorului nu are loc, se poate ca problema să fie sarcina şi nu
tiristorul. Pentru menţinerea tiristorului în stare de conducţie este necesară o
anumită valoare minimă a curentului prin acesta. Această valoare minimă poartă
numele de curent de menţinere. O sarcină cu o rezistenţa mult prea mare nu va
putea permite existenţa unui curent suficient de mare pentru menţinerea
tiristorului în stare de conducţie la încetarea curentului pe poartă, dând impresia
unui tiristor stricat în circuitul de test. Valorile curenţilor de menţinere pentru
diferiţi tiristori sunt disponibile de la producători. Valorile tipice se situează în
jurul a 1 mA-50 mA, sau mai mult pentru tiristorii mai mari.
Testul nu este însă complet dacă nu se verifică şi limita tensiunii de străpungere
directe a tiristorului prin creşterea tensiunii sursei de c.c. (fără acţionarea
întrerupătorului normal-deschis) până în momentul în care tiristorul intră în
conducţie fără existenţa unui curent pe poartă. Atenţie însă, un astfel de test s-ar
putea să necesite o tensiune extrem de mare: majoritatea tiristoarelor de putere
au o tensiune de străpungere de 600 V sau chiar mai mult !
În această formă simplă, circuitul de test al tiristorului poate fi folosit pe post de
circuit de control al pornirii/opririi unui motor, lampă sau orice altă sarcină
practică.

Figure 214: circuit cu tiristor pentru controlul pornirii/opririi unui motor

5.5.1 Circuit de protecţie crowbar
O altă utilizare practică a unui tiristor într-un circuit de c.c. o reprezintă un dispozitiv crowbar
pentru protecţia la supratensiune. Un circuit crowbar este compus dintr-un tiristor conectat în
paralel cu ieşirea unei surse de tensiune de c.c.; scopul este plasarea unui scurt-circuit pe ieşirea
sursei de tensiune pentru prevenirea unei tensiuni excesive pe sarcină. Distrugerea tiristorului şi a
sursei de tensiune se poate preveni prin amplasarea unei siguranţe fuzibile sau a unei rezistentenţe
serie considerabile înaintea tiristorului pentru limitarea curentului de scurt-circuit. În figura
alăturată, circuitul de aprindere al tiristorului este omis pentru simplitate.

Figure 215: circuit crowbar cu tiristor pentru protecţie la supratensiune

Se poate utiliza un dispozitiv sau un circuit de detectare a tensiunii de ieşire pe
poarta tiristorului, astfel încât, în momentul apariţiei unei supra-tensiuni, se va
aplica o tensiune între poartă şi catod, tensiune ce duce la aprinderea tiristorului
şi arderea siguranţei fuzibile. Efectul este aproximativ similar cu aşezarea unei
răngi solide de fier (din engl. crowbar) direct între terminalele de ieşire ale sursei
de tensiune, de aici şi denumirea circuitului.
Majoritatea aplicaţiilor tiristoarelor însă sunt pentru controlul circuitelor de
putere în c.a., chiar dacă aceste dispozitive sunt uni-direcţionale (dispozitive de
c.c.). În cazul curenţilor bidirecţionali, se pot utiliza mai multe tiristoare în
acelaşi circuit. Principalul motiv pentru care tiristoarele sunt folosite pentru
circuitele de putere în c.a. este răspunsul unic al acestora faţă de curentul
alternativ. După cum am vazut şi în cazul tiratronului şi al DIAC-ului, aceste
dispozitive intră în starea de conducţie peste un anumită valoare a formei de
undă alternative şi rămâne în această stare pentru tot restul semi-perioadei,
până în momentul în care curentul scade la zero. Cu puţin înainte de trecerea
prin zero a formei de undă de curent, tiristorul va intra în starea blocată datorită
curentului prea mic (acest comportament mai poartă numele şi de comunaţie
naturală) şi va trebui re-pornit (re-aprins) în următoarea semi-perioadă.
Rezultatul este o formă de undă a curentului echivalentă cu o undă sinusoidală
„tăiată”. Graficul formei de undă al DIAC-ului ca şi răspuns la o tensiune de c.a a
cărei vârf depăşeşte tensiunea de străpungere este reluat în figura alăturată.

Figure 216: graficul formei de undă a DIAC-ului

În cazul DIAC-ului, acea tensiune de străpungere are o valoare fixă. În cazul
tiristoarelor, putem controla exact momentul în care dispozitivul intră în starea
de conducţie prin aprinderea porţii în orice moment de-a lungul formei de undă.
Prin conectarea unui circuit de control adecvat pe poarta tiristorului, putem
„tăia” unda sinusoidală în orice punct; rezultatul este un tiristor comandat în
timp.
Să considerăm circuitul alăturat, de exemplu. În acest caz, un tiristor este
conectate într-un circuit ce controlează puterea pe o sarcină de la o sursă de
curent alternativ.
 Figure 217: circuit cu tiristor
Fiind un dispozitiv uni-direcţional, tot ceea ce poată să realizeze este să
transmită doar o semi-perioadă spre sarcină. Totuşi, pentru a putea demonstra
conceptul de comandă a tiristorului, acest circuit simplu este mai bun decât un
circuit folosind două tiristoare pentru comanda întregii forme de undă.
Fără existenţa unui semnal pe poartă şi cu valoarea tensiunii c.a. mult sub
tensiunea de străpungere a tiristorului, dispozitivul nu va intra niciodată în
starea de conducţie. Conectând poarta tiristorului la anod prin intermediul unei
diode redresoare standard (pentru prevenirea curentului invers prin poartă în
cazul în care tiristorul posedă un rezistor intern între poartă şi catod), va permite
pornirea tiristorului aproape instant la începutul fiecărei semi-perioade pozitive.

Figure 218: circuit cu tiristor; forma de undă

Putem întârzia pornirea tiristorului prin introducerea unei rezistenţe în circuitul
porţii, rezistenţă ce creşte valoarea căderii de tensiune necesară pe poartă. Cu
alte cuvinte, dacă mărim rezistenţa la care sunt supuşi electronii în drumul lor
către poartă, tensiunea de c.a. va trebui să atingă un punct mai mare în cadrul
semi-alternanţei pentru a crea un curent suficient de mare necesar aprinderii
tiristorului.

Figure 219: circuit cu tiristor; forma de undă cu o rezistenţa introdusă în

circuitul porţii
Odată cu tăierea alternanţei pozitive a undei sinusoidale la un nivel mai mare
decât în cazul precedent prin îtârzierea intrării în conducţie a tiristorului,
puterea medie pe sarcină este mai mică. Dacă înlocuim rezistorul fix din circuitul
porţii cu un rezistor variabil, putem controla puterea pe sarcină în timp.
Creşterea rezistenţei duce la creşterea pragului de aprindere, ducând la o putere
mai mică pe sarcină şi invers.
 Figure 220: circuit cu tiristor; rezistor variabil în circuitul porţii
Din păcate, acest circuit are un neajuns destul de mare. Folosind semnale de
curent alternativ pentru aprinderea tiristorului, controlul asupra dispozitivului
este limitat pe prima jumătat a alternanţei pozitive. Cu alte cuvinte, nu putem
amâna pornirea tiristorului până după atingerea vârfului formei de undă. Astfel
că putem opri puterea pe sarcină doar până în punctul maxim în care tiristorul
intră în conducţie, punct situat spre vârful formei de undă. În figura alăturată
circuitul este setat la puterea minimă la care sarcina poate fi alimentată în
această configuraţie.

Figure 221: circuit cu tiristor; pragul maxim de aprindere al tiristorului

Dacă în această situaţie vom continua să mărimi pragul de aprindere, tiristorul
nu va mai intra deloc în conducţie, din moment ce nici măcar vârful formei de
undă de c.a. nu va mai fi necesar pentru aprinderea tiristorului. Rezultatul este
lipsa totală a puterii pe sarcină.
O soluţie ingenioasă la această problemă constă în introducerea unui
condensator pentru modificarea fazei în circuit.
 Figure 222: circuit cu tiristor; adăugarea unui condensator de defazare
Forma de undă de amplitudine mai mică reprezintă căderea de tensiune la
bornele condensatorului. Pentru simplitatea exemplificării, presupunem o
rezistenţă de comandă maximă, adică tiristorul nu va intra deloc în conducţie iar
curentul pe sarcină va fi zero exceptând un curent foarte mic ce trece prin
rezistorul de comandă şi prin condensator. Căderea de tensiune pe acest
condensator va fi defazată cu un unghi între 0o şi 90o în urma undei de c.a.
Atunci când această tensiune defazată va atinge un nivel suficient de mare,
tiristorul va intra în conducţie.
Cu o cădere de tensiune suficient de mare la bornele condensatorului pentru
aprinderea periodică a tiristorului, rezultatul formei de undă a sarcinii va fi
aproximativ cel alăturat.
 Figure 223: circuit cu tiristor; adăugarea unui condensator de defazare
Datorită faptului că forma de undă a condensatorului se află în creştere chiar şi
după ce forma de undă a c.a. şi-a depăşit vârful şi este în scădere, aprinderea
tiristorului este posibilă la un prag ce se situează dincolo de acest vârf, reuşindu-
se tăierea formei de undă dincolo de limita maximă admisă de configuraţia
precedentă. În realitate, forma de undă a tensiunii condensatorului este puţin
mai complexă decât este prezentat aici, forma sa sinusoidală fiind distorsionată
de fiecare dată când tiristorul intră în conducţie.
Tiristoarele pot fi aprinse cu ajutorul unor circuite mult mai complexe. Chiar
dacă circuitul precedent este suficient pentru o aplicaţie simplă precum
comanda unei lămpi, comanda motoarelor electrice industriale necesită metode
mult mai sofisticate de aprindere. Câteodată se pot folosi transformatoare de
impulsuri pentru cuplarea unui circuitu de aprindere pe poarta şi catodul
tiristorului pentru asigurarea izolaţiei electrice dintre aprindere şi circuitele de
putere.
 Figure 224: utilizarea unui transformator de impulsuri pentru separarea
circuitului de aprindere de circuitul de putere
Atunci când se folosesc mai multe tiristoare pentru comanda puterii pe sarcină,
adesea catozii nu sunt comuni din punct de vedere electric, făcând dificilă
conectarea unui singur circuit de aprindere pentru toate tiristoarele. Un astfel de
exemplu îl reprezintă un redresor în punte comandat cu tiristoare.

Figure 225: punte comandată cu tiristoare

În oricare circuit redresor în punte, diodele redresoare (în acest caz, tiristoarele)
trebuie să conducă în perechi opuse: T1 şi T3 trebuie aprinse simultan; acelaşi
lucru este valabil şi pentru perechea T2 - T4. După cum putem vedea însă, aceste
perechi de tiristoare nu posedă aceleaşi conexiuni ale catozilor, ceea ce înseamnă
că nu putem pur şi simplu să utilizăm o singură sursă de tensiune pentru
aprinderea ambelor dispozitive, precum în figura alăturată.
 Figure 226: punte comandată cu tiristoare
Deşi sursa de impulsuri de tensiune prezentată mai sus va produce aprinderea
tiristorului T4, tiristorul T2 nu se va aprinde corespunzător datorită faptului că
cele două tiristoare nu au o conexiune comună a catozilor, conexiune utilizată ca
şi punct de referinţă al tensiunii de aprindere. Folosind transformatoare de
impulsuri pentru conectarea porţilor celor două tiristoare la o sursă de impulsuri
de tensiune continuă, va produce rezultatul aşteptat, aprinderea simultană a
celor două dispozitive.
de impulsuri pentru comanda simultană a
tiristoarelor 

Trebuie menţionat faptul că acest circuit prezintă doar conexiunile porţilor

tiristoarelor T2 şi T4. Transformatoarele de impulsuri şi sursele de tensiune
pentru tiristoarele T1 şi T3, la fel şi detaliile surselor de impulsuri de tensiune, au
fost omise pentru simplitatea prezentării.
Redresoarele comandate în punte cu tiristoare pot fi folosite şi pentru redresarea
tensiunilor trifazate. Un astfel de redresor este prezentat în figura alăturată, fără
a include şi transformatoarele de impulsuri şi circuitele de aprindere.
 Figure 227: redresor comandat trifazat în punte cu tiristoare
5.6 TRIAC-ul
TRIAC-ul nu este altceva decât două tiristoare în paralel aşezate spate în spate.

Figure 228: triacul; schema echivalentă şi simbol

Deoarece tiristoarele individuale sunt mult mai flexibile într-un sistem de
control, acestea sunt adesea întâlnite în aplicaţiile cu motoare electrice. TRIAC-
ele sunt de obicei folosite în aplicaţii mai simple, de putere mică, precum
dimmer-ele. Un astfel de circuit simplu, pentru controlul unei lămpi, este
prezentat în figura alăturată. De observat că acest circuit include şi
condensatorul de defazare necesar pentru aprinderea dispozitivului dincolo de
valoarea de vârf a formei de undă de c.a.
 Figure 229: circuit dimmer cu lampă folosind triac
Triacele sunt recunoscute pentru aprinderea lor nesimetrucă. Acest lucru
înseamnă că tensiunea de străpungere este diferită pentru fiecare din cele două
polarităţi a formei de undă. De obicei, acest lucru nu este de dorit, datorită
faptului că rezultatul aprinderii nesimetrice a dispozitivului înseamnă o formă
de undă cu un conţinut armonic mai mare. Formele de undă simetrice faţă de
axa orizontală sunt compuse doar din armonici impare. Formele de undă
nesimetrice însă, conţin armonici pare, dar care pot fi, în funcţie de situaţie,
acompaniate şi de armonici impare.
În interesul reducerii conţinutului aromoni al sistemelor de putere, cu cât
numărul armonicilor este mai scăzut şi mai puţin diversificat, cu atât mai bine -
un motiv în plus pentru care tiristoarele sunt preferate triacelor în sistemele de
control complexe de putere mare. O modalitate de aducere a formei de undă de
curent a triacului la o formă mai simetrică este utilizarea unui dispozitiv extern
pentru declanşarea impulsurilor pe poartă. Acest lucru se poate realiza cu
ajutorul unui diac.

Figure 230: circuit dimmer cu lampă folosind triac; conectarea unui diac în serie
cu poarta triacului
Tensiunile de străpungere ale diacelor tind să fie mult mai simetrice (aceeiaşi
valoare pentru ambele polarităţi ale formei de undă) faţă de tensiunile triacelor.
Din moment ce diacul împiedică orice curent pe poarta triacului până în
momentul în care tensiunea de străpungere a atins un anumit nivel precus,
repetabil în ambele direcţii, punctul de aprindere al triacului de la o semi-
alternanţă la alta tinde să fie mult mai consistent, simetria formei de undă
rezultată fiind mult îmbunătăţită faţă de axa orizontală.
Practic, toate caracteristicile tiristoarelor se aplică şi triacelor, cu excepţia
faptului că triacele sunt dispozitive bidirecţionale (pot conduce curenţi în ambele
direcţii). Nu este necesar prin urmare să facem alte observaţii cu privire la acest
dispozitiv, cu excepţia modului de numerotare al terminalelor.
Din circuitul echivalent prezentat mai sus, s-ar putea înţelege faptul că terminalii
1 şi 2 se pot interschimba între ei. Acest lucru nu este însă corect! Cu toate că ne
putem imagina triacul ca fiind compus din două tiristoare, adevărul este că acest
dispozitiv este construit dintr-o singură bucată de material semiconductor, cu
straturi şi dopaje corespunzătoare. Caracteristicele actuale de operare pot să
difere uşor faţă de modelul echivalent format din două tiristoare.
Acest lucru poate fi scos în evidenţă considerând două circuite simple, unul
funcţional, celălalt nefuncţional. Circuitele considerate sunt variante uşor
modificate ale circuitului cu lampă prezentat mai sus, fără a lua în considerare
condensatorul de defazaj. Cu toate că circuitul rezultat nu posedă acelaşi grad de
control precum versiunea mai complexă (cu condensator şi diac), acesta este
funcţional.

Figure 231: circuit dimmer cu lampă folosind triac

Să presupunem acum că inversăm terminalii principali ai triacului între ei.
Conform circuitului echivalent cu două tiristoare de mai sus, această modificare
nu ar trebui să afecteze în niciun fel funcţionarea circuitului.

Figure 232: circuit dimmer cu lampă folosind triac; inversarea triacului

Presupunerea noastră nu este însă corectă! Dacă ar fi să construim acest circuit,
vom observa că el nu funcţionează. Puterea pe sarcină va fi zero, deoarece triacul
nu va intra niciodată în starea de conducţie, indiferent ed valoarea rezistenţei de
comandă. Aprinderea corectă a triacului se realizează asigurându-ne că poartă
primeşte curentul de comandă de la terminalul principal A 2. Identificarea
terminalilor A1 şi A2 se face folosind catalogul producătorului.
5.7 Optotiristorul
Asemenea tranzistorilor bipolari, atât tiristoarele cât şi triacele se pot construi sub forma
dispozitivelor sensibile la lumină; în acest caz, tensiunea de aprindere a dispozitivelor este înlocuită
de acţiunea luminii.

Tiristoarele controlate cu ajutorul luminii sunt adesea cunoscute sub acronimul

LASCR (Light Activated Silicon-Controlled Rectifier). Simbolul acestora este
prezentat în figura alăturată.

Figure 233: opototiristorul (LASCR); simbol

Triacele controlate cu ajutorul luminii nu au un acronim al lor, dar sunt
cunoscute sub numele de opto-triace. Simbolul acestora este prezentat în figura
alăturată.

Figure 234: optotriacul; simbol

6 Amplificatorul operational

6.1 Introducere
Amplificatorul operaţional (AO) este cu siguranţă cel mai folositor dispozitiv din întreaga
electronică analogică. Cu doar o mână de componente, acesta poate rezolva o mare varietate de
probleme. Preţul nu este nici el o problemă, majoritatea AO fiind foarte ieftine.

Un principiu foarte important pentru utilitatea acestor circuite cu AO, este

utilizarea reacţiei negative, principiu ce stă la baza tuturor (aproape) proceselor
de control automate. Prin urmare, principiile prezentate aici în circuitele cu
amplificatoare operaţionale, se extind cu mult dincolo de aplicaţiile lor imediate
în electronică.
6.2 Amplificatorul cu potenţial de referinţă şi amplificatorul
diferenţial

Pentru uşurinţa expunerii teoretice (desenării) a circuitelor electronice,

amplificatoarele sunt adesea simbolizate printr-un simplu triunghi (figura de
mai jos), iar componentele interne sunt „ascunse”. Această simplificare este
foarte folositoare pentru cazurile în care construcţia amplificatorului este
irelevantă pentru funcţionarea generală a circuitului.

Figure 235: simbolul general al amplificatorului electronic

Conexiunile +V şi -V simbolizează borna pozitivă, respectiv negativă, a sursei de
alimentare în c.c. Tensiunile de intrare şi de ieşire sunt reprezentate doar ca şi
conductoare individuale, deoarece se presupune că toate semnalele au ca şi
referinţă o conexiune comună din circuit, denumită masă. Adesea (dar nu tot
timpul!), acest punct de referinţă îl reprezintă una dintre bornele sursei de
alimentare în c.c., fie cea pozitivă, fie cea negativă. Un circuit practic cu
amplificator arată asfel:

Figure 236: circuit practic cu amplificator, folosind simbolul acestuia

Dacă dorim să folosm amplificatorul şi pentru semnale de c.a., va trebui să
folosim două surse de c.c., iar masa să fie situată electric între +V şi -V. Această
configuraţie poartă numele de sursă de tensiune duală.

Figure 237: circuit practic cu amplificator; utilizarea unei surse de tensiune

duală
Tensiunea de alimentare a amplificatorului este tot 30 V, dar cădere de tensiune
de pe sarcină poate lua acum valori teoretice între +15 V şi -15V, în loc de +30 V
şi 0 V. Aceasta este o modalitate simplă de obţinere a c.a. la ieşirea unui
amplificator fără a fi nevoiţi să folosim cumplaje capacitive sau cuplaje cu
transformator la ieşire.
6.2.1 Amplificatorul diferenţial
Prin sibolizarea unui circuit complex printr-un cingur triunghi, putem studia mult mai uşor
amplificatoare şi circuite mult mai complexe. Unul dintre aceste amplificatoare mai complexe pe
care le vom studia, poartă numele de amplificator diferenţial. Faţă de amplificatoarele „normale” ce
amplifică un singur semnal de intrare (amplificatoare cu potenţial de referinţă, cele diferenţiale
amplifică diferenţa de tensiune dintre două semnale de intrare. Utilizând simboul triunghiului
pentru desemnarea acestuia, un amplificator diferenţial arată asfel:
 Figure 238: simbolul amplificatorului diferenţial
Ca şi în circuitul precedent, toate tensiunile au ca şi referinţă masa circuitului. Se
poate observa că un terminal de intrare este marcat cu minus (-) iar celălalt cu
plus (+). Întrucât un amplificator diferenţial amplifică diferenţa dintre cele două
semnale de la intrare, fiecare intrare influenţează tensiunea de la ieşire în mod
diferit (opus). Să considerăm următorul tabel cu tensiunile de intrare/ieşire
pentru un amplificator diferenţial cu un factor de amplificare în tensiune de 4:

(-) Intrare1 0 0 0 0 1 2,5 7 3 -3 -2

(-) Intrare2 0 1 2,5 7 0 0 0 3 3 -7
Ieşire 0 4 10 28 -4 -10 -28 0 24 -20
Unde ecuaţia tensiunii de ieşire arată astfel:
Vieşire = AV(Intrare1 - _{2}) sau Vieşire = AV(Intrare(+) - _{(-)})
O creştere a tensiunii pe intrarea pozitivă (+) duce la creşterea pozitivă a
amplificării, iar o creştere a tensiunii pe intrarea negativă (-) duce la o creştere
negativă a amplificării. De asemenea, o scădere a tensiunii pe (+) duce la
scăderea tensiunii de ieşire, iar o creştere a tensiunii pe (-) are un rezultat opus.
Datorită acestei relaţii dintre cele două terminale de intrare, intrarea negativă (-)
mai poartă numele de intrare inversoare iar cea pozitivă (+) poartă numele de
intrare neinversoare.
Pentru a înţelege mai bine modul de funcţionare, putem reprezenta un
amplificator diferenţial ca şi o sursă variabilă de tensiune controlată de un
voltmetru sensibil, asfel:

Figure 239: amplificatorul diferenţial ca şi sursă variabilă de tensiune controlată

de un voltmetru sensibil
Desigur, figura de mai sus este doar un model, şi nu reprezintă schema reală de
construire a amplificatorului. Simbolul „G” reprezintă un galvanometru, o
deplasare sensibilă a unui voltmetru. Potenţiometrul conectat între +V şi -V
furnizează o tensiune variabilă la contactul de ieşire (ce are ca şi referinţa una
dintre bornele sursei de tensiune în c.c.), tensiune stabilită de indicaţia
galvanometrului. Trebuie înţeles faptul că orice sursă conectată la ieşirea unui
amplificator diferenţial este alimentată de sursa de tensiune de c.c. (baterie),
şi nu de semnalul de intrare. Semnalul de intrare (galvanometru)
doar controlează ieşirea.
Cu toate aceste polarităţi, este foarte uşor să greşim şi să nu ne dăm seama care
va fi ieşirea unui amplificator diferenţial. Pentru evitarea acestor situaţii, putem
observa următoarea regulă:

Figure 240: regula amplificatoarelor diferenţiale pentru identificarea ieşirii

acestora
Când polaritatea tensiunii diferenţiale de la intrare este aceeiaşi cu polaritatea
intrărilor (inversoare şi neinversoare) amplificatorului, tensiunea de ieşire va fi
pozitivă. Când polaritatea tensiunii diferenţiale este inversă faţă de cea a
intrărilor, ieşirea amplificatorului va fi negativă.
6.2.2 Utilizare
Dacă tensiunile de intrare ale amplificatorului diferenţial reprezintă cantităţi matematice (cum este
cazul circuitelor analogice ale calculatoarelor), sau mărimi fizice de proces (cum este cazul
circuitelor electronice de instrumentaţie), putem vedea utilitatea unui asfel de dispozitiv. Am putea
folosi amplificatoare operaţionale pentru a compara două cantităţi şi a vedea care este mai mare
(prin intermediul polarităţii tensiunii de ieşire), sau am putea face o comparaţie a diferenţei dintre
două cantităţi (precum nivelul apei din două bazine) şi acţionarea unei alarme luminoase şi/sau
sonore dacă diferenţa este prea mare (în funcţie de valoarea absolută a semnalului de ieşire). În
circuitele de control automat, cantiatea controlată poartă numele de variabilă de proces şi este
comparată cu o valoare fixă denumită punct de referinţă; deciziile sistemului automat sunt luate în
funcţie de diferenţa dintre aceste două valori. Primul pas într-o asfel de schemă constă în
amplificarea diferenţei dintre variabila de proces şi punctul de referinţă cu ajutorul unui
amplificator diferenţial. În circuitele simple, ieşirea amplificatorului poate fi utilizată pentru
acţionarea unui element final de control (precum o valvă) şi menţinerea procesului cât mai aproape
de punctul de referinţă.

6.3 Amplificatorul operaţional
Cu mult înainte de apariţia tehnologiei digitale, calculatoarele erau construite electronic pentru
efectuarea calculelor, folosind curenţi şi tensiuni pentru reprezentarea cantităţilor numerice. Acest
lucru a fost folositor în special pentru simularea proceselor fizice. O tensiune variabilă, de exemplu,
ar putea reprezenta viteza, sau forţa, într-un sistem fizic. Prin utilizarea divizorilor de tensiune
rezistiv şi amplificatoare de tensiune, operaţiile matematice de înmulţire şi împărţire putea să fie
foarte uşor efectuate pe aceste semnale.

Proprietăţile reactive ale condensatoarelor şi bobinelor au fost utilizate pentru

simularea variabilelor folosite în funcţii ce necesitau utilizarea analzei
matematice. Curentul printr-un condensator depinde de rata de variaţie a
tensiunii, variaţie desemnată prin intermediul unei derivate. Prin urmare, dacă
tensiunea la bornele unui condensator ar reprezenta viteza de deplasare a unui
obiect, curentul prin acesta ar reprezenta forţa necesară pentru accelerarea sau
decelerarea acelui obiect, capacitatea condensatorului reprezentând în acest caz
masa obiectului respectiv:

Figure 241: relaţia tensiune-curent într-un condensator

unde, iC = curentul instantaneu prin condensator C = capacitatea
condensatorului(F) dv / dt = variaţia curentului cu timpul

Figure 242: relaţia acceleraţie-forţa a unui obiect

unde, F = forţa aplicată obiectului m = masa obiectului dv / dt = variaţia vitezei
cu timpul (acceleraţia)
Această operaţie electronică poartă numele de derivare, şi este o funcţie naturală
a curentului prin condensator în relaţie cu tensiunea aplicată la bornele sale.
Observaţi că acest circuit nu are nevoie de nicio „programare” pentru efectuarea
acestei funcţii matematice relativ avansate, lucru care nu se întâmplă în cazul
unui calculator digital.
Circuitele electronice sunt ieftine şi foarte uşor de construit în comparaţie cu
sistemele fizice complexe, iar asemenea simulări electronice au fost folosite pe
bandă largă pentru cercetarea şi dezvoltarea sistemlor mecanice. Pentru simulări
realistice totuşi, au fost necesare circuite amplificatoare de precizie înaltă şi uşor
de configurat pentru aceste prime calculatoare.
Pe parcursul dezvoltării calculatoarelor, s-a ajuns la concluzia că
amplificatoarele diferenţiale cu amplificări în tensiune foarte mari, erau
candidaţii perfecţi pentru aceste necesităţi. Folosind componente simple,
conectate la intrarea şi la ieşirea amplificatorului diferenţial, s-a putut obţine
practic orice factor de amplificare era necesar şi se putea calcula orice funcţie
matematică, fără modificarea sau ajustarea circuitului intern al amplificatorului
însăşi. Aceste amplificatoare diferenţiale cu amplificări foarte mari, au ajuns să
fie cunoscute sub numele de amplificatoare operaţionale, pe scurt AO, datorită
folosirii lor în cadrul operaţiilor matematice efectuate de calculatoarele
analogice.
Amplificatoarele operaţionale moderne, precum modelul polular 741, sunt
circuite integrate de o înaltă performanţă şi ieftine pe de altă parte. Impedanţele
lor de intrare sunt foarte mari, curenţii pe la bornele acestora se situează în jurul
valorii de 0.5 mA pentru modelul 741, şi mult mai puţin pentru AO cu tranzistori
cu efect de câmp la intrare. Impedanţa de ieşire este de obicei foarte mică,
aproximativ 75 Ω pentru modelul 741, multe modele având protecţie integrată la
scurt-circuit, ceea ce înseamnă că ieşirile acestora pot fi scurt-circuitate fără ca
acest lucru să afecteze circuitul intern al amplificatorului. Cu un cuplaj direct
între etajele interne cu tranzistori ale AO, acestea pot amplifica semnale de c.c.,
precum şi de c.a. Costurile de timp şi de bani pentru proiectarea unui circuitu
amplificator utilizând componente discrete se ridică mult peste costului unui
amplificator operaţional. Din aceste motive, AO au scos aproape complet din uz
amplificatoatele de semnal folosind tranzistori discreţi.
În diagrama de mai jos sunt prezentate conexiunile pinilor pentru un singur AO
(la fel şi pentru modelul 741) dintr-un circuit integrat DIP (*D*ual *I*nline
*P*ackage) cu 8 pini:
 Figure 243: modul de conectare intern al pinilor unui amplificator operaţional
într-un circuit integrat cu 8 pini
Unele circuite integrate conţin două AO într-un singur pachet, incluzând
modelele polulare TL082 şi 1458. Aceste unităţi „duale” sunt împachetate tot
într-un integrat DIP cu 8 pini, asfel:
8 pini 
AO practice au un factor de amplificare în tensiune în jurul a 200.000 sau chiar
mai mult, ceea ce înseamnă că sunt inutile ca şi amplificatoare diferenţiale în
sine. Pentru un AO cu o amplificare în tensiune, AV = 200.000, şi o tensiune
maximă de ieşire între +15V şi -15V, o diferenţă de tensiune de doar 75 µV între
cele două intrări este suficientă pentru intrarea amplificatorului în saturaţie sau
blocare!
Înainte de a examina utilizarea componentelor externe pentru reducerea
amplificării la un nivel rezonabil, putem investiga mai întâi amplicaţiile AO
„pur”.
6.3.1 Comparatorul
Una dintre aceste aplicaţii o reprezintă comparatorul. Practic, putem spune că ieşirea unui AO va fi
saturată pozitiv dacă intrarea pozitivă () este mai pozitivă decât cea negativă (-), şi saturat negativ
dacă intrarea () este mai puţin pozitivă decât intrarea (-). Cu alte cuvinte, amplficarea foarte mare în
tensiune a unui AO, înseamnă că acesta poate fi folosit pentru a compara două tensiuni (una
reprezentând o mărime de stare şi alta un punct de referinţa), şi folosirea semnalului de la ieşire
pentru semnalizarea cazului în care există o diferenţa între cele două semnale de intrare.
 Figure 244: amplificator operaţional pe post de comparator
Comparatorul cu AO de mai sus, compară tensiunea de la intrare cu o tensiune
de referinţă stabilită printr-un potenţiometru (R 1). Dacă Vintrare scade sub
tensiunea stabilită de R1, ieşirea AO se va satura la +V, iar LED-ul se va aprinde.
Invers, dacă Vintrare se află sub valoarea tensiunii de referinţă, LED-ul va fi
polarizat invers, cu -V, şi nu se va aprinde. Dacă V intrare este un semnal de
tensiune produs de un instrument de măsură, acest circuit comparator ar putea
funcţiona precum o alarmă de „nivel”, nivel stabilit de R 1. În loc de LED, am
putea conecta un releu, un tranzistor sau orice alt dispozitiv capabil să pună în
funcţiune un mecanism de acţiune în cazul unei „alarme”.
O altă aplicaţia a circuitului comparator este un convertor de semnal
dreptunghiular. Presupunând că tensiunea de intrare aplicată la terminalul
inversor (-) al AO ar fi o undă sinusoidală de c.a. în loc de c.c., tensiunea de ieşire
ar oscila între saturaţie pozitivă şi saturaţie negativă de câte ori tensiune de
intrare va fi egală cu tensiunea de referinţă produsă de potenţiometru.
Rezultatul va fi un semnal drepunghiular:
 Figure 245: convertor cu circuit comparator
Ajustarea potenţiometrului modifică tensiunea de referinţa aplicată la intrarea
neinversoare (+), iar acest lucru modifică punctele de intersecţie a undei
sinusoidale; rezultatul este o formă de undă dreptunghiulară cu un factor de
umplere diferit:
 Figure 246: amplificator operaţional pe post de comparator; modificarea
tensiunii de referintă duce la modificarea factorului de umplere a undei
dreptunghiulare de la ieşire
Semnalul de c.a. de la intrare nu trebuie să fie neapărat un semnal sinusoidal
pentru ca acest circuit să-şi îndeplinească funcţia. Semnalul de intrare ar putea
la fel de bine să fie triunghiular, dinte de fierăstrău, sau orice alt semnal periodic
cu semi-alternaţe pozitive şi negative. Acest circuit comparator este foarte
folositor pentru formarea undelor dreptunghiulare cu factori de umplere diferiţi.
Această tehnică mai este denumită şi modularea pulsurilor în durată sau PWM,
adică variaţia, sau modularea unei forme de undă în funcţie de un semnal de
control, în acest caz, semnalul produs de potenţiometru.
Bargraph-ul este o altă aplicaţie unde se poate folosi un comparator. Dacă
conectăm mai multe AO pe post de comparatoare, fiecare având propria sa
tensiune de referinţa conectată la intrarea neinversoare (+), dar fiecare primind
acelaşi semnal de tensiune la intrarea neinversoare (-), putem construi un
bargraf de tipul celor văzute la egalizatoarele grafice sau în sistemele stereo. Pe
măsură ce semnalul de tensiune (reprezentând puterea semnalului radio sau
nivelul sunetului audio) creşte, comparatoarele vor „porni” unul după altul şi vor
pune în funcţiune LED-ul lor respectiv. Cu fiecare comparator pornind la un
nivel diferit al sunetului audio, numărul LED-urilor aprinse va indica puterea
semnalului de intrare.
 Figure 247: bargraf folosind mai multe amplificatoare operaţionale pe post de
comparatoare
În circuitul de mai sus LED1 va primul care se va aprinde pe măsură ce tensiunea
de intrare va creşte într-o direcţie pozitivă. Pe măsură ce tensiunea va continua
să crească, şi celelalte LED-uri vor începe să pornească, unul după altul, până
când toate vor fi aprinse.
Aceeiaşi tehnologie este folosită şi în cazul convertorului analog-digital (CAD),
pentru „traducerea” unui semnal analog într-o serie de tensiuni pornit/oprit,
reprezentând un numări digital.
6.4 Reacţia negativă
Dacă ar fi să conectăm ieşirea unui AO la intrarea sa inversoare (-) şi în acelaşi timp să aplicăm un
semnal te tensiune la intrarea sa neinversoare (+), vom vedea că tensiunea de ieşire a AO este foarte
apropiată de cea de intrare (pentru simplitate, sursa de putere, circuitul +V/-V şi masa nu au mai
fost desenate în figură):

Figure 248: amplificator operaţional; conectarea ieşirii la intrarea neinversoare

Pe măsură ce Vintrare creşte, Vieşire creşte şi ea pe măsura amplificării diferenţiale.
Totuşi, pe măsură ce Vieşire creşte, această tensiune de ieşire este furnizată înapoi
spre intrarea inversoare, ducât asfel la scăderea diferenţei de tensiune dintre cele
două intrări şi scăderea tensiunii de ieşire prin urmare. Rezultatul este că,
pentru oricare valoare a tensiunii de intrare, tensiunea de ieşire va fi aproape
egală cu Vintrare, dar suficientă pentru menţinerea unei diferenţe de tensiune
între Vintrare şi intrarea (-) a cărei amplificare generează tensiunea de ieşire.
Circuitul va atinge foarte repede un punct de echilibru, unde valoare tensiunii de
ieşire este asfel încât să menţină o diferenţa necesară de tensiune la intrare, ce
produce la rândul ei o tensiune de ieşire suficientă. Introducerea la intrarea
inversoare a amplificatorului a tensiunii sale de ieşire este o tehnică
numită reacţie negativă, şi este un concept fundamental şi esenţial pentru
stabilizarea unui sistem în general. Această stabilitate oferă amplificatorului
operaţional posibilitatea funcţionării în zona sa liniară, şi nu doar saturat sau
blocat, aşa cum a fost cazul comparatorului (fără reacţie).
Deoarece amplificarea AO este atât de mare, tensiunea pe intrarea inversoare
poate fi menţinuţa aproximativ egală cu Vintrare. Să presupunem de exemplu că
AO din exemplu are o amplficare de 200.000. Dacă Vintrare = 6 V, tensiunea de
ieşire va fi de 5.999970000149999 V. Această valoare este suficientă pentru ca
tensiunea diferenţială de 6 V - 5.999970000149999 V = 29.99985 µV, amplficată
cu factorul de 200.000 să producă la ieşire exact 5.999970000149999 V;
sistemul este asfel în echilibru, iar valoarea tensiunii de ieşire nu se (mai)
modifică. După cum se poate vedea, diferenţa de tensiune nu este prea mare
(29.99985 µV); din considerente practice, putem presupune că această diferenţă
de tensiune dintre cele două intrări este menţinută prin intermediul reacţiei
negative la exact 0 V.
 Figure 249: amplificator operaţional cu recţie negativă; diferenţa de tensiune
dintre cele două intrări este foarte aproape de zero volţi

Figure 250: aproximarea efectelor unui amplificator operaţional cu reacţie

negativă
Un mare avantaj al utilizării AO cu reacţie negativă este că valoarea amplificării
în tensiune nu este importantă, atâta timp cât este foarte mare. Dacă
amplificarea diferenţială ar fi fost 250.000 în loc de 200.000, atunci tensiunea
de ieşire ar fi şi mai apropiată de valoarea V intrare. În circuitul prezentat însă,
tensiunea de ieşire ar fi (din punct de vedere practic) şi în acest caz egală cu
tensiunea de la intrarea neinversoare. Amplificările AO, prin urmare, nu trebuie
să fie foarte precise din fabricaţie pentru a putea fi folosite cu succes în circuitele
electronice. Circuitul de mai sus va urma pur şi simplu semnalul la intrare, cu o
amplificare stabilă de 1.
Reîntorcându-ne la modelulu amplificatorului operaţional, putem să ne
imaginăm AO ca fiind o sursă de tensiune variabilă constrolată de un detector de
nul extrem de sensibil. „Potenţiometrul” din interiorul AO ce crează o tensiune
variabilă, se va deplasa spre orice poziţie este nevoie, asfel încât să „balanseze”
intrările inversoare şi neinversoare iar căderea de tensiune pe detectorul de nul,
ca urmare a acestui fapt, să fie zero (indicaţia detectorului de nul = 0).

Figure 251: amplificator operaţional cu reacţie negativă - analogie detector de

nul şi potenţiometru
Peria potenţiometrului se va mişca asfel încât tensiunea de ieşire să ducă acul
indicator al detectorului de nul la zero volţi. Tensiune de ieşire va fi egală cu
tensiunea de intrare, 6 V în acest caz. Dacă tensiunea de intrare se modifică,
potenţiometrul din interiorul AO îşi va modifica poziţia asfel încât detectorul de
nul să fie echilibrat (0 V). Rezultatul este o tensiune de ieşire aproximativ egală
cu cea de intrare.
Acest lucru este valabil pentru întregul domeniu de tensiuni pe care AO îl poate
susţine la ieşire. Cu o sursă de putere de +15V/-15V, şi un amplificator ideal ce
poate amplfica tensiunea de la intrare între aceste limite maxime, ieşirea AO va
„urmări” tot timpul intrarea sa între -15 V şi + 15 V. Din acest motiv, circuitul de
mai sus poartă numele de repetor de tensiune. Amplificarea în tensiune este 1
pentru această configuraţie, impedanţa de intrare mare, cea de ieşie mică şi un
factor de amplificare în curent mare.
Trebuie menţionat faptul că multe AO nu pot genera la ieşire căderi de tensiune
exact cât tensiunea de alimentare. Tensiunea de ieşire a modelului 741, de
exemplu, la saturaţie, este mai mică cu un volt pe partea pozitivă (+V), şi cu doi
volţi pe partea negativă (-V). Asfel, cu o sursă de tensiune duală de +15/-15 V,
ieşirea unui AO poate fi maxim +14 V şi minim -13 V (cu aproximare), dar nu
poate creşte mai mult de atât datorită metodei de confecţionare al AO. Aceste
două limite sunt cunoscute sub numele de tensiunea pozitivă de saturaţie,
respectiv tensiunea negativă de saturaţie. Alte AO, precum modelul 3130, ce
folosesc tranzistori cu efect de câmp pe etaju de ieşire, pot urma tensiunea de
alimentare cu o aproximaţie de câţive milivolţi, în ambele părţi. Practic,
tensiunile de saturaţie pozitivă, respectiv negativă, sunt egale cu tensiunile de
alimentare.
6.5 Reacţia prin divizor de tensiune
Dacă adăugăm un divizor de tensiune la reacţia negativă, asfel încât doar o fracţiune din tensiunea
de ieşire este reintrodusă la intrarea inversoare, şi nu întreaga valoare, tensiunea de ieşire va fi
un multiplu al tensiunii de intrare. Din nou, pentru simplitate, conexiunile alimentării în c.c. a AO
au fost omise. Toate tensiunile au ca şi referinţă punctul de masă (0 V).

6.5.1 Sursa de semnal conectată la intrarea neinversoare (+)

Figure 252: amplificator operaţional cu reacţie negativă divizată

Dacă R1 şi R2 sunt egale, iar tensiunea de intrare este de 6 V, AO va genera o
cădere de tensiune necesară pentru menţinerea unei tensiuni de 6 V pe R 1 (asfel
încât tensiunea la intrarea inversoare să fie egală cu 6 V, iar diferenţa de
tensiune dintre cele două intrări să fie egală cu zero). Cu un raport al divizorului
de tensiune R1–R2 de 2:1, acest lucru va necesita o tensiune de 12 V la ieşirea AO.
O altă metodă de analiză a acestui circuit constă în calcularea amplitudinii şi
direcţiei curentului prin R1, cunoscând tensiunea pe fiecare parte (şi prin urmare
pe R1), şi rezistenţa rezistorului R1. Din moment ce partea stângă a rezistorului
R1 este conectată la masă (0 V), iar partea dreaptă are un potenţial de 6 V
(datorită reacţiei negative ce menţine tensiune acelui punct egală cu V intrare),
putem vedea că avem 6 V la bornele lui R1. Acest lucru înseamnă un curent de 6
mA prin R1, de la stânga la dreapta. Deoarece ştim că ambele intrări ale AO au
impedanţe foarte mari, putem afirma că, curentul prin acestea este zero, şi nu se
comportă precum un divizor de curent în punctul de conectare cu divizorul de
tensiune. Cu alte cuvinte, putem considera că R 1 şi R2 sunt conectate în serie:
toţi electronii ce trec prin R1 ajung în R2. Cunoscând curentul prin R2 şi
rezistenţa lui R2, putem calcula căderea de tensiune la bornele acestui rezistor (6
V) şi polaritatea acestuia. Calculând tensiunea totală dintre punctul de masă (0
V) la dreapta rezistorului R2, ajungem la o valoarea de 12 V.
Dacă ne uităm pe desenul precedent, ne putem întreba „unde anume se duce
curentul de 6 mA”. Figura de mai sus nu prezintă întregul drum, dar în realitate,
acest curent vine de la sursa de putere de c.c., trece prin masă, R 1, R2, prin
ieşirea AO şi înapoi la borna pozitivă a sursei. Utilizând modelul AO -
potenţiometru/detector de nul, calea curentului arată asfel:

Figure 253: modelul amplificator - potenţiometru/detector de nul; calea

curentului prin circuit
Sursa de semnal de 6 V nu trebuie să furnizeze niciun curent în circuit: aceasta
doar comandă amplificatorului operaţional echilibrul de tensiune dintre cele
două intrări, iar ca urmare a acestui fapt, AO produce la ieşire o tensiune de
două ori mai mare decât tensiunea de semnal datorită reacţiei divizate a celor
doi rezistori de 1 kΩ.
Putem modifica factorul de amplificare în tensiune al acestui circuit, prin simpla
modificare a valorilor celor doi rezistori. Amplificarea poate fi calculată asfel:

Figure 254: formula de calcul a amplificării în tensiune al amplificatorului

operaţional cu reacţie negativă divizată
Se poate observa că amplificarea unui asfel de amplificator nu poate să scadă sub
valoarea 1. Dacă ar fi să coborâm valoarea lui R 2 la zero ohmi, circuitul rezultat
ar fi identic cu repetorul de tensiune, unde ieşirea este conectată direct la
intrarea inversoare. Această amplificare poate fi mărită mult peste 1, prin
creşterea valorii rezistorului R2 faţa de R1.
Polaritatea tensiunii de ieşire este aceeiaşi cu cea a tensiunii de intrare. O
tensiune pozitivă de intrare înseamnă o tensiune pozitivă de ieşire, şi invers (faţă
de masă). Din acest motiv, acest circuitu poartă numele de amplificator
neinversor.
6.5.2 Sursa de semnal conectată la intrarea inversoare (-)
Să reluăm circuitul de mai sus, dar de data aceasta să aplicăm tensiunea de intrare în altă parte:

Figure 255: amplificator operaţional cu reacţie negativă divizată

Prin conectarea la masă a intrării neinversoare, reacţia negativă de la ieşire va
încerca să menţină tensiunea intrării inversoare la 0 V. Din acest motiv, intrarea
inversoare, în acest circuit, poartă numele de masă virtuală (având un potenţial
de 0 V, dar nefiind conectată direct la masă). Tensiunea de intrare este aplicată
de această dată din stânga divizorului de tensiune R 1–R2 (= 1 kΩ). Prin urmare,
tensiune de ieşire trebuie să ia valoarea de -6 V pentru echilibrarea punctului de
mijloc la potenţialul masei (0 V). Folosind metodele amplificatorului neinversor,
putem analiza funcţionarea circuitului prin determinarea amplitudinilor şi
direcţiilor curenţilor.
Din nou, putem modifica amplficarea în tensiune a circuitului prin modificarea
valorilor rezistorilor R1 şi R2. Amplificarea poate fi calculată cu următoarea
formulă:

Figure 256: formula de calcul a amplificării în tensiune al amplificatorului

operaţional cu reacţie negativă divizată
De această dată, amplificarea în tensiune a circuitului poate fi sub 1, depinzând
doar de raportul valorilor celor doi rezistori. Polaritatea ieşirii este tot timpul
opusă polaritătii tensiunii de intrare. O tensiune de intrare pozitivă înseamnă o
tensiune de ieşire negativă, şi invers (faţă de pământ). Din acest motiv, acest
circuit este cunoscut sub numele de amplificator inversor. Semnul „-” din
formula de mai sus scoate în evidenţă această inversare a polarităţilor.
Asfel de circuite studiate mai sus sunt folosite pentru efectuarea operaţiilor
matematice de înmulţire şi împărţire în circuitele analogice ale calculatoarelor.
6.6 Amplificatorul tensiune-curent
În circuitele de instrumentaţie, semnalele de c.c. sunt folosite adesea pentru reprezentarea analogică
a unei mărimi fizice precum temperatura, presiunea, greutatea şi mişcarea. De obicei se preferă
utilizarea semnalelor de curent şi nu a celor de tesniune, deoarece semnalele de curent sunt egale
prin întreaga buclă a circuitului serie, de la sursă (aparatul de măsură) până la sarcină (indicator,
controler), pe când semnalele de tensiune în circuitele paralel pot veria de la un capăt la celălalt
datorită pierderilor rezistive din fire. Mai mult, instrumentele de măsură ale curentului posedă în
general o impedanţa mică de intrare, pe când instrumentele de măsură ale tensiunii au impedanţe
mari de intrare; acest lucru înseamnă că cele de curent au o imunitate crescută faţă de gzgomotul
electric.

Pentru a putea folosi curentul ca şi metodă de reprezentare a mărimilor fizice,

trebuie să putem genera o cantiate precisă de curent în circuitul de semnal. Dar
cum putem genera o cantitate precisă de curent dacă nu cunoaştem rezistenţa
buclei de circuit. Răspunsul constă în utilizarea unui amplificator cu scopul
menţinerii curentului prin circuit la o valoare prestabilită, aplicând o cădere de
tensiune mai mică sau mai mare pentru îndeplinirea acestui obiectiv. Un astfel
de amplificator se comportă precum o sursă de curent. Un AO cu reacţie
negativă este o soluţie foarte bună pentru această problemă:
 Figure 257: amplificator operaţional cu reacţie negativă
Se presupune că tensiunea de intrare a acestui circuit este generată de un circuit
traductor/amplificator, calibrat pentru producerea valorii de 1 V pentru 0% din
mărimea de măsurat şi 5 V pentru 100% din valoarea mărimii de măsurat.
Semnalul de curent analog standar este între 4 mA (0%) şi 20 mA (100%).
Pentru o tensiune de intrare de 5 V, rezistorul (de precizie) de 250 Ω va avea o
cădere de tensiune de 5 V la bornele sale, rezultând un curent de 20 mA prin
bucla circuitului (incluzând rezistorul de sarcină, R sarcină). Nu contează
rezistenţa rezistorului Rsarcină, sau cât rezistenţa adiţională este prezentă în
circuit datorită conductorilor, atâta timp cât AO are o sursă de putere suficient
de mare pentru generarea celor 20 mA prin Rsarcină. Rezistorul de 250 Ω
stabileşte relaţie dintre tensiunea de intrare şi curentul de ieşire, ducând în acest
caz la echivalenţa 1-5 V intrare / 4-20 mA ieşire.
Acest circuit mai este cunoscut şi sub numele de amplificator de
transconductanţă. În electronică, transconductanţa este raportul dintre variaţia
curentului şi variaţia tensiunii (ΔI / Δ V), şi se măsoară în Siemens, aceeiaşi
unitate de măsură pentru exprimarea conductanţei, reciproca matematică a
rezistenţei. În acest circuit, valoarea raportului de transconductanţă este fixată
de către valoarea de 250 Ω a rezistorului, asigurând o relaţie linieră curent-
ieşire/tensiune-intrare.
6.7 Circuite sumatoare şi de mediere
Dacă luăm trei rezistori egali şi conectăm unul din capetele fiecăruia dintre ei la un punct comun şi
aplicăm apoi trei tensiuni de intrare, câte o tensiune pe fiecare din capetele libere ale rezistorilor,
tensiunea văzută la punctul comun reprezintă media matematică a celor trei.
 Figure 258: circuit rezistiv de mediere a tensiunilor de intrare
Acest circuit nu este altceva decât o aplicaţie practică a teoremei lui Millman:

Figure 259: circuit rezistiv de mediere a tensiunilor de intrare conform teoremei

lui Millman
Dacă luăm un circuit de mediere pasiv şi îl folosm la intrarea unui AO cu un
factor de amplificare de 3, putem transforma această funcţie de mediere într-o
funcţie de adunare. Rezultatul este un circuit sumator neinversor:
 Figure 260: circuit sumator neinversor
Cu un divizor de tensiune a cărui raport este 2 kΩ / 1 kΩ, circuitul amplificator
neinversor va avea o amplificare în tensiune de 3. Având ca şi intrare media celor
trei tensiuni ((V1 + V2 + V3) / 3), prin circuitul de mediere pasiv, şi înmulţind
această medie cu 3, ajungem la o tensiune de ieşire egală cu suma celor trei
tensiuni de intrare (V1 + V2 + V3).

Figure 261: formule matematice

Acelaşi lucru este realizabil şi cu un AO inversor, folosind un circuit de mediere
pasiv ca şi componentă a circuitului de reacţie negativa. Rezultatul este cunoscut
sub numele de circuit sumator inversor:
 Figure 262: circuit sumator inversor
Acum, cu partea dreaptă a circuitului de mediere pasiv conectată la punctul de
masă virtual al intrării inversoare, teorema lui Millman nu se mai poate aplica
precum înainte. Tensiunea masei virtuale este menţinută la valoarea de 0 V de
către reacţia negativă a AO, pe când înainte, această valoare putea să oscileze
spre valoarea medie a celor trei tensiuni, V1, V2, V3. Totuşi, fiindcă valorile
rezistorilor sunt egale între ele, curentul prin fiecare dintre cei trei va fi
proporţional cu valoarea tensiunii de intrare a fiecărui rezistor. Din moment ce
curentul la nodul comun va fi suma celor trei curenţi, aceast curent total prin
rezistorul de reacţie va produce o tensiune de ieşire egală cu suma celor trei
tensiuni, cu polaritate inversă, de aici şi denumirea de sumator inversor:
Vieşire = -(V1 + V2 + V3)
6.8 Realizarea unui amplificator diferenţial
Un aplificator fără reacţie negativă este deja un amplficator diferenţial, amplificând diferenţa de
tensiune dintre cele două intrări. Totuşi, factorul său de amplificare nu poate fi controlat şi este de
obicei prea mare pentru oricare aplicaţie practică. Folosirea reacţiei negative în circuitele cu AO a
dus la „pierdere” unei intrări, amplificatorul rezultat putând fi folosit doar pentru amplificarea unui
singur semnal de intrare. Putem însă construi un circuit cu AO, menţinând ambele intrări, dar cu un
factor de amplificare controlat de elemente (rezistori) externe.

Figure 263: amplificator diferenţial folosind un AO cu divizoare de tensiune pe

cele două intrări
Dacă valorile tuturor rezistorilor sunt egale, acest amplificator va avea o
amplificare diferenţială a tensiunii de 1. Analiza acestui circuit este practic
identică cu cea a unui amplificator inversor, cu diferenţa că tensiunea pe intrarea
neinversoare (+) a AO este egală cu o fracţiune din V 2, şi nu este conectată la
masă cum era cazul amplificatorului inversor. Prin urmare, V 2 reprezintă
semnalul pe intrarea neinversoare, iar V1 reprezintă semnalul pe intrarea
inversoare.
Vieşire = V2 - V1
Dacă dorim realizarea unei amplificări diferenţiale de tensiune diferită de 1, va
trebui să ajustăm valorile ambelor divizorare de tensiune. Acest lucru necesită
multiple schimbări ale rezistorilor şi echilibrarea celor doi divizori de tensiune
pentru funcţionarea simetrică a circuitului, ceea ce nu este foarte practic.
O altă limitare a acestui circuit este faptul că impedanţele sale de intrare sunt
mici în comparaţie cu alte configuraţii cu AO, în special amplificatorul
neinversor (cu o singură intrare). Fiecare sursă de tensiune de intrare trebuie să
genereze curenţi prin rezistori, ceea ce contribuie la o impedanţă mult mai mică
decât impedanţa de intrare a unui AO „pur”. Soluţia la această problemă, din
fericire, este destul de simplă. Tot ceea ce trebuie să facem este să trecem fiecare
semnal de intrare print-un repetor de tensiune, asfel:

Figure 264: amplificator diferenţial folosind trei amplificatoare operaţionale

De data aceasta, semnalele de intrare V1 şi V2 sunt conectate direct la intrările
celor două AO repetoare de tensiune, rezultând o impedanţă foarte mare de
intrare. Cele două AO din stânga sunt folosite pentru generarea curentului (prin
intermediul unei surse de tensiune de c.c. exterioare) necesar prin prin rezistori
în locul surselor de tensiune de la intrare.
6.9 Amplificatorul de instrumentaţie
După cum am spus şi în secţiunea precedentă, este de dorit modificarea factorul de amplificare al
circuitului fără a schimba mai mult de un rezistor, aşa cum era cazul exemplului precedent. Această
posibilitatea se poate realiza cu ajutorul amplificatorului de instrumentaţie:
 Figure 265: amplificatorul de instrumentaţie
Circuitul este construit din două amplificatoare diferenţiale şi trei rezistori ce
conectează cele două amplificatoare împreună. Considerăm că toţi rezistorii din
circuit sunt egali, cu excepţia rezistorului R amplificare. Reacţia negativă a AO din
stânga sus duce tensiunea din punctul 1 (deasupra lui Ramplificare) la o valoare
egală cu V1. Asemănător, tensiunea la punctul 2 (sub Ramplificare este menţinută la
o valoare egală cu V2. Caderea de tensiune la bornele lui Ramplificare va fi egală cu
diferenţa de tensiune dintre V1 şi V2. Această cădere de tensiune duce la apariţia
unui curent prin Ramplificare, şi din moment ce curentul prin buclele de reacţie a
celor două amplificatoare este zero, curentul prin Ramplificare trebuie să fie egal cu
valoarea curentului prin cele două rezistoare R din imediata sa vacinătate.
Căderea de tensiune între punctele 3 şi 4 va fi prin urmare egală cu:
V3-4 = (V2 - V3)(1 + 2R / Ramplificare)
Amplificatorul diferenţial din dreapta va amplifica această cădere de tensiune
dintre punctele 3 şi 4 cu un factor de 1 (presupunând că valorile tuturor
rezistorilor R sunt egale). Deşi modul de realizare al acestui AO pare greoi,
avantajul constă în impedanţele de intrare extrem de mari pentru V 1 şi V2, iar
amplificarea se poate ajusta prin variaţia valorii unui singur rezistor. Din
formula de mai sus reiese şi factorul de amplificare în tensiune al unui
amplificator de instrumentaţie:
AV = (1 + 2R / Ramplificare)
Cea mai mică amplificare posibilă cu ajutorul configuraţiei de mai sus este 1,
atunci când Ramplificare este deschis (rezistenţa infinită).
6.10 Circuite de derivare şi integrare
Prin introducerea reactanţei electrice în buclele de reacţie ale amplificatoarelor operaţionale, ieşirea
acestora va depinde de variaţie tensiunii de intrare cu timpul. Folosind nomenclatura analizei
matematice, integratorul produce o tensiune de ieşire proporţională cu produsul dintre tensiunea de
intrare şi timp; derivatorul produce o tensiune de ieşire proporţională cu variaţia tensiunii de intrare
(dv / dt).

Putem construi un circuit cu AO ce măsoară variaţia de tensiune prin

determinarea curentului printr-un condensator; tensiunea de ieşire va fi
proporţională cu valoarea acelui curent:
6.10.1 Circuit de derivare

Figure 266: circuit de derivare

Partea dreaptă a condensatorului este menţinută constantă la o tensiune de 0 V,
datorită efectului „masei virtuale”. Prin urmare, curentul „prin” condensator se
datorează doar variaţiei tensiunii de intrare. O tensiune constantă nu va duce la
apariţia unui curent prin C, ci doar o tensiune de intrare variabilă.
Curentul condensatorului va trece şi prin rezistorul de reacţie, producând o
cădere de tensiune la bornele sale, tensiune ce este egală cu tensiunea de ieşire.
O variaţie liniară şi pozitivă a tensiunii de intrare va rezulta într-o tensiune
negativă la ieşirea AO, şi invers. Această inversare a polarităţii se datorează
faptului că semnalul de intrare este trimis la intrarea inversoare a AO, iar acesta
se comportă precum un amplificator inversor. Cu cât variaţia tensiunii de la
intrare este mai mare (negativă sau pozitivă), cu atât tensiune de la ieşire va fi
mai mare.
Formula pentru determinarea tensiunii de ieşire a derivatorului este
următoarea:
 Figure 267: formula pentru determinarea tensiunii de ieşire a derivatorului
Pe lângă utilizarea acestor circuite ca şi funcţie matematică de derivare în
calculatoarele numerice, acestea se folosesc ca şi indicatoare de variaţie a
mărimilor în instrumentaţie. O asfel de aplicatie include monitorizarea (sau
controlul) ratei de variaţie a temperaturii într-un furnal, unde o creştere sau
scădere prea bruscă a temperaturii poate crea probleme. Tensiunea de c.c.
produsă de circuitul integrator poate fi folosită pentru acţionarea unui
comparator, ce ar putea activa o alarmă sau ar putea controla rata de variaţie,
dacă aceasta depăşeşte o anumită valoare prestabilită.
6.10.2 Circuit de integrare
În acest caz, AO va genera la ieşire o tensiune proporţională cu amplitudinea şi durata de timp în
care semnalul a deviat de la valoarea de 0 V. Altfel spus, un semnal de intrare constat va genera o
anumită variaţie a tensiunii de ieşire: inversul derivatorului. Pentru a realiza acest lucru, trebuie
doar să inversăm locul rezistorului cu cel al condensatorului din circuitul precedent:

Figure 268: circuit de integrare

Ca şi în cazul precedent, AO asigură faptul că intrarea inversoare va fi menţinută
la o tensiune de 0 V (masa virtuală). Dacă tensiunea de intrare este exact 0 V, nu
va exista curent prin rezistor, condensatorul nu se va încărca, şi prin urmare,
tensiunea de ieşire nu se va modifica. Nu putem garanta valoarea tensiunii de la
ieşire faţă de masă în această situaţie, dar putem afirma că aceasta va
fi constantă.
Totuşim, dacă aplicăm o tensiune constantă şi pozitivă la intrare, tensiunea de
ieşire va scădea spre negativ, într-un mod liniar, în încercarea de a produce o
variaţia de tensiune pe condensator necesară menţinerii curentului stabilit
datorită diferenţei de tensiune la bornele rezistorului. Invers, o tensiune
constantă şi negativă va duce la apariţie unei variaţii de tensiune liniară şi
pozitivă la ieşire. Rata de variaţie a tensiunii de ieşire este proporţională cu
valoarea tensiunii de intrare.
Formula de determinare a tensiunii de ieşire a integratorului este următoarea:

Figure 269: formula de calcul a tensiunii de ieşire a integratorului

unde,
c = tensiunea de ieşire iniţială (t = 0)
O aplicaţie a acestui circuit ar fi menţinerea expunerii totale la radiaţie, sau
dozajul, în cazul în care tensiunea de intrare ar fi conectată la un detector
electronic de radiaţie. Un circuit integrator trebuie să ia în calcul atât
intensitatea radiaţiei (amplitudinea tensiunii de intrare) cât şi timpul de
expunere, generând o tensiune de ieşire ce reprezintă expunerea totală suferita.
Circuitul de integrare poate fi folosit şi pentru integrarea unui semnal ce
reprezintă curgerea unui lichid, producând la ieşire un semnal ce reprezintă
cantitatea totală de lichid ce a trecut printr-un anumit punct, într-o anumită
perioadă de timp.
6.11 Reacţia pozitivă
Spre deosebire de reacţia negativă, ce conectează ieşirea amplificatorului la intrarea sa inversoare
(-), reacţia pozitivă introduce semnalul de ieşire al AO la intrarea sa neinversoare (+), asfel:

Figure 270: amplificator operaţional cu reacţie pozitivă

6.11.1 Circuitul bistabil
Intrarea inversoare nu este conectată la bucla de reacţie, prin urmare, se poate aplica o tensiune
externă pe aceasta. Să vedem pentru început efectele conectării intrării inversoare la masă (0 V):
 Figure 271: amplificator operaţional cu reacţie pozitivă; intrarea inversoare
conectată la masă
În acest caz, tensiunea de ieşire va depinde de amplitudinea şi de polaritatea
tensiunii intrării neinversoare. Dacă această tensiune este pozitivă, ieşirea AO va
fi şi ea pozitivă, ducând la saturaţia pozitivă a amplificatorului ca urmare a
reacţiei pozitive pe intrarea neinversoare. Pe de altă parte, dacă tensiunea
intrării neinvesoare porneşte de la o valoare negativă, AO se va satura negativ.
Ceea ce avem în cazul de faţă poartă numele de circuit bistabil, şi anume stabil
într-una dintre cele două stări (saturat pozitiv sau saturat negativ). După
atingerea uneia dintre aceste stări, circuitul tinde să rămână în acea stare,
nemodificat. Pentru aducerea circuitului dintr-o stare în cealaltă, este necesară
aplicarea unei tensiuni de aceeiaşi polaritate pe intrarea inversoare (-), dar de o
amplitudine mai mare. De exemplu, dacă circuitul este saturat pozitiv la +12 V,
va fi necesară o tensiune pe intrarea inversoare de cel puţin +12 V pentru ca AO
să intre în saturaţie negativă.
Prin urmare, un AO cu reacţie pozitivă tinde să rămână în starea în care se află
deja. Tehnic, acest lucru este cunoscut sub numele de histerezis.
6.11.2 Comparator cu histereză
După cum am mai văzut, comparatoarele pot fi utilizate pentru producerea unei unde
dreptunghiulare folosind orice tip de undă periodică (sinusoidală, triunghiulară, dinte de fierăstrău,
etc.) pe intrare. Dacă forma de undă în c.a. este pură, un comparator simplu este suficient pentru
realizarea acestei transformări:
 Figure 272: comparator cu amplificator diferenţial
Pe de altă parte, dacă semnalul de intrare conţine zgomot, ce cauzează creşterea
sau descreşterea semnificativă a amplitudinii în decurs de o perioadă, ieşirea
unui asfel de comparator poate varia neaşteptat:
 Figure 273: comparator cu amplificator diferenţial
Ori de câte ori există o tranziţie a semnalului de intrare prin semnalul de
referinţa, indiferent cât de mică ar fi, ieşirea comparatorului îşi va modifica
starea.
Dacă adăugăm o mică reacţie pozitivă circuitului comparator, vom introduce
histereză în circuit. Această histereză va determina rămânerea circuitului în
starea sa actuală, modificându-şi starea doar dacă amplitudinea tensiunii de
intrare în c.a. suferă o modificarea majoră.

Figure 274: comparatorul cu histereză

Acest rezistor de reacţie crează o referinţă duală pentru circuitul comparator.
Tensiunea aplicată la intrarea neinversoare (+) ca şi referinţă pentru comparaţia
tensiunii de c.a, depinde de valoarea tensiunii de ieşire a AO. Când ieşirea AO
este saturată pozitiv, tensiune de referinţa pe intrarea neinversoare va fi mai
pozitivă decât inainte. Invers, când ieşirea AO este saturată negativ, tensiunea de
referinţă a intrării neinversoare va fi mai negativă decât inainte. Rezultatul poate
fi transpus pe un grafic, asfel:

Figure 275: comparatorul cu histereză; formele de undă de la intrare şi ieşire

Când ieşirea AO este saturată pozitiv, tensiunea de referinţa va fi cea superioară;
ieşirea nu va fi saturată pozitiv decât dacă intrarea de c.a. creşte peste această
referinţă superioară. Invers, când AO este saturat negativ, tensiunea de referintă
luată în considerare este cea inferioră; ieşirea nu va creşte spre saturaţie pozitivă
decât dacă intrarea de c.a. scade sub nivelul de referinţă inferioară. Rezultatul
este un semnal de ieşire dreptunghiular curat, în ciuda existenţei unor
distorsiuni mari ale semnalului de intrare de c.a. Pentru ca ieşirea
comparatorului să sară de la o stare la alta (lucru nedorit), este nevoie ca
diferenţa dintre amplitudinile semnalului de intrare să fie cel puţin la fel de mare
precum diferenţa dintre tensiunile de referinţa superioară şi inferioară.
6.11.3 Circuite oscilatoare
Un oscilator este un dispozitiv ce produce o tensiune de ieşire alternativă sau pulsatorie. Tehnic,
este cunoscut sub numele de dispozitiv astabil: nu posedă o ieşire stabilă.

Să vedem un circuit oscilator cu AO şi reacţie pozitivă:

 Figure 276: circuit oscilator cu amplificator operaţional şi reacţie pozitivă
Când ieşirea este saturată pozitiv, Vreferinţa va fi pozitivă, iar condensatorul se va
încărca în direcţia pozitivă. Când Vrampă este mai mare decât Vreferinţa (chiar şi cu
o valoarea foarte mică), ieşirea se va satura negativ, iar condensatorul se va
încărca în direcţia (polaritatea) opusă. Oscilatia are loc datorită faptului că
reacţia negativă este instantanee iar reacţia negativă este întârziată (printr-o
constantă de timp RC). Frecvenţa acestui oscilator poate fi setată prin variaţia
mărimii oricărui component.
Author: Mihai Olteanu
Created: 2019-05-18 Sat 13:22

Electronica digitală
Table of Contents
 1. Sisteme de numeratie
 1.1. Numere şi simboluri
 1.2. Sisteme de numeraţie
 2. Aritmetica binara
 2.1. Valori şi sisteme de numeraţie
 2.2. Adunarea binară
 2.3. Numere binare negative
 2.4. Scăderea binară
 2.5. Depăşirea binară
 2.6. Grupări de biţi
 3. Porti logice
 3.1. Semnale digitale şi porţi
 3.2. Porţi logice cu două intrări
 3.3. Principiul universalităţii
 3.4. Modul de împachetare
 4. Comutatoare
 4.1. Tipuri de comutatoare
 4.2. Poziţia „normală” a contactelor
 5. Relee electromecanice
 5.1. Construcţia releelor
 5.2. Contactoare
 5.3. Relee temporizate
 5.4. Relee semiconductoare
 6. Logica ladder
 6.1. Diagrame ladder
 6.2. Funcţii logice digitale
 6.3. Circuite permisive şi de blocare
 6.4. Circuite logice cu autoprotecţie
 6.5. Automate programabile (PLC)
 7. Algebra booleana
 7.1. Introducere şi scurt istoric
 7.2. Aritmetica booleană
 7.3. Identităţi algebrice booleene
 7.4. Proprietăţi algebrice booleene
 7.5. Reguli de simplificare booleană
 7.6. Simplificarea circuitelor logice
 7.7. Funcţia SAU-exclusiv
 7.8. Teoremele lui DeMorgan
 7.9. Transformarea tabelelor de adevăr în expresii booleene
 8. Harti karnaugh
 8.1. De ce hărţi Karnaugh
 8.2. Diagrame Venn
 8.3. Relaţii booleene cu diagrame Venn
 8.4. Transformarea diagramelor Venn în hărţi Karnaugh
 8.5. Hărţi Karnaugh, tabele de adevăr şi expresii booleene
 8.6. Simplificarea circuitelor logice cu hărţi Karnaugh
 8.7. Hărţi Karnaugh de patru variabile
 8.8. Mintermeni şi maxtermeni
 8.9. Notaţia Σ (sumă) şi notaţia Π (produs)
 8.10. Hărţi Karnaugh de 5 şi 6 variabile
 9. Circuite logice combinationale
 9.1. Circuite logice combinaţionale - introducere
 9.2. Half-Adder
 9.3. Full-Adder

1 Sisteme de numeratie

1.1 Numere şi simboluri
Exprimarea cantităţilor sub formă numerică ni se pare un lucru natural. Această situaţie este atât în
avantajul cât şi în dezavantajul nostru atunci când studiem electronica. Pe de o parte, suntem
obişnuiţi să facem calcule atunci când analizăm circuitele electrice sau electronice, iar acesta este
un lucru bun. Pe de altă parte, sistemul de notaţie utilizat zi de zi, încă din şcoala primară, nu este
sistemul intern folosit şi de echipamentele electronice moderne. Adoptarea unui nou sistem de
notaţie şi o re-examinare a ideilor şi conceptelor deja învăţate nu este tocmai un lucru peste care să
putem trece cu uşurinţă.

În primul rând, trebuie să facem o diferenţiere între numere şi simbolurile

utilizate pentru reprezentarea acestor numere. Un număr este o cantitate
matematică, corelată de obicei în cazul electronicii cu o cantitate fizică precum
tensiune, curent sau rezistenţă. Există o multitudine de tipuri de numere. De
exemplu: numere naturale (1, 2, 3, …), numere întregi (…, -3, -2, -1, 0, 1, 2, 3, …),
numere iraţionale (π - aproximativ 3,1415927, e - aproximativ 2,718281828),
rădăcina pătrată a oricărui număr prim, etc.), numere reale (toate valorile
numerice uni-dimensionale, negative şi pozitive, incluzând zero, numerele
naturale, întregi şi iraţionale) şi complexe (3 - j4, 34, 5 ∠ 20 o).
În funcţie de aplicaţia practică în cauză, se utilizează diferite tipuri de numere.
Numerele naturale sunt perfecte şi suficiente pentru „inventarierea” obiectelor
discrete, precum numărul de rezistori dintr-un circuit. Numerele întregi sunt
necesare atunci când avem nevoie şi de echivalentul negativ al celor naturale.
Numerele iraţionale reprezintă acele numere ce nu pot fi exprimate exact ca şi
raport dintre două numere întregi; raportul dintre circumferinţa unui cerc şi
diametrul acestuia (π) este un astfel de număr iraţional. Valorile pentru
tensiune, curent şi rezistenţa ce le-am întâlnit în analiza circuitelor electrice de
curent continuu pot fi exprimate sub forma numerelor reale, atât sub formă de
fracţii cât şi sub formă decimală. Pentru analiza circuitelor de curent alternativ
însă, numerele reale nu pot exprima esenţa duală a amplitudinii si a unghiului
de fază, astfel încât am fost nevoiţi să utilizăm numerele complexe, fie sub forma
rectangulară, fie sub formă polară.
1.1.1 Forma analogică şi forma digitală
În cazul în care utilizăm numere pentru înţelegerea proceselor fizice din lumea reală, realizarea
predicţiilor ştiinţifice sau pentru calcule economice, avem nevoie de o simbolistică pentru
reprezentarea acestora. Aceste notaţii pot fi sub două forme: analogică şi digitală. În cazul
reprezentării analogice, cantitatea simbolizată este diviziblă la infinit. În cazul reprezentării digitale,
cantitatea simbolizată prezintă o diviziune discretă.

Figure 1: termometru analogic

De exemplu, un termometru „clasic” precum în figura alăturată reprezintă un
aparat de măsură analogic. Practic putem măsură orice temperatură din
intervalul 0-50o, rezoluţia termometrului fiind practic infinită. De exemplu,
putem spune că temperatura măsurată în acest caz este de 35 o, dar, dacă avem
ochi buni, putem fi mai precişi şi spune că ea este de fapt 35,7 o. Sau, dacă avem
ochi foarte buni, sau un mijloc mult mai precis de citire a scalei, s-ar putea să
vedem că temperatura reală este de fapt de 35,72545o.
Acest lucru nu este valabil şi în cazul unui termometru digital. De exemplu,
termometrul din figura alăturată nu poată măsura temperatura cu o precizie mai
mare de 0,1oC. Astfel că putem citi o temperatură fie de 33,0 oC, fie o
temperatură de 33,1oC, dar în niciun caz nu putem citi o valoare între aceste
două puncte (de exemplu, 33,0125oC), aşa cum am fi putut face cu un
termometru analogic.
1.2 Sisteme de numeraţie

1.2.1 Sistemul de numeraţie roman

Romanii au pus la punct un sistem de numeraţie pe bază de simboluri (cifre) pentru reprezentarea
cantităţilor, astfel:

X = 10 L = 50 C = 100 D = 500 M = 1000

Dacă o cifră este urmată de o altă cifră a cărei valoare este egală sau mai mică
decât prima, niciuna dintre cifre nefiind mai mare decât cele din stânga sa,
valoarea acestei cifre se adaugă la valoarea totală. Astfel, VIII reprezintă valoarea
8, iar CLVII reprezintă 157. Pe de altă parte, dacă o cifră este precedată la stânga
sa de o altă cifră a cărei valoare este mai mică decât prima, valoare celei de a
doua se scade din prima. Prin urmare, IV = 4 (V minus I), iar CM = 900 (M
minus C). De exemplu, anul 1987 poate fi reprezentat în notaţia romană astfel:
MCMLXXXVII. O analiză a acestei notaţii este bine-venită:
M (1000) + CM (900) + L (50) + XXX (30) + V (5) + II (2) = 1987
Numerele mari sunt dificil de reprezentat prin intermediul acestei notaţii.
Adunarea şi scăderea cifrelor ne poate şi ea da bătăi de cap. O altă problemă
majoră a acestui sistem este imposibilitatea reprezentării numerelor negative
sau a valorii nule (zero), ambele fiind concepte foarte importante în matematică.
1.2.2 Sistemul de numeraţie zecimal
Una dintre cele mai importante idei ale sistemului zecimal de numeraţie se datorează babilonienilor.
Aceştia au fost aparent prima civilizaţie ce s-a folosit de poziţia cifrei pentru reprezentarea
numerelor mari. În loc să inventeze cifre noi pentru reprezentarea cantităţilor mari, precum romanii,
aceştia au refolosit aceleaşi cifre, dar plasate în poziţii diferite de la dreapta spre stânga. Sistemul
zecimal actual utilizează acest concept, folosind doar 10 cifre (0, 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8 şi 9) pentru
reprezentarea valorilor în funcţie de poziţia acestora. Fiecare cifră reprezintă o valoare întreagă, iar
fiecare poziţie de la dreapta spre stângă reprezintă o constantă de multiplicare pentru fiecare dintre
aceste valori întregi. De exemplu, notaţia zecimală „1206”, poate fi desfăcută în următorul produs:

1206 = 1000 + 200 + 6 1206 = (1 x 1000) + (2 x 100) + (0 x 10) + (6 x 1)

Fiecare simbol poartă numele de cifră, iar fiecare poziţie este de zece ori mai
mare decât poziţie imediat următoare (din dreapta). Astfel că în cazul de mai sus
avem poziţia sau cifra unităţilor (6), cifra zecilor (0), cifra sutelor (2) şi cifra
miilor (1), de la dreapta spre stânga.
1.2.3 Sistemul de numeraţie binar
Ce s-ar întâmpla dacă am realiza un sistem de numeraţie cu aceleaşi principii de bază precum
sistemul zecimal, dar cu mai puţine sau mai multe cifre?

Sistemul binar este un astfel de sistem „modificat” ce utilizează doar două cifre,
constanta de multiplicare a fiecărei cifre fiind în acest caz de două ori mai mare
decât a cifrei precedente (de la dreapta la stânga). Cele două cifre sunt „0” şi „1”.
Poziţia din dreapta este poziţia unităţilor, la fel ca în cazul notaţiei zecimale.
Spre stânga, constantele de multiplicare sunt după cum urmează: 2, 4, 8, 16, etc.
De exemplu, următorul număr binar poate fi exprimat, la fel ca şi numărul
zecimal 1206, ca şi sumă dintre produsul fiecărei cifre cu, constanta de
multiplicare (în funcţie de poziţie):
11010 = 2 + 8 + 16 = 26 11010 = (1 x 16) + (1 x 8) + (0 x 4) + (1 x 2) + (0 x 1)
1.2.4 Specificarea bazei
 Mai sus, am scris un număru sub formă binară (11010) şi l-am transformat în formă zecimală (16 +
8 + 2 = 26). Prin urmare, am amestecat două notaţii diferite în acelaşi loc. Pentru a nu crea confuzii,
va trebui să explicităm tipul notaţiei folosite. Acest lucru se realizează prin specificarea bazei
numărului respectiv prin folosirea indicilor, 2 pentru notaţia binară, şi 10 pentru cea zecimală,
astfel: 110102 (baza doi) şi 2610 (baza zece).

Aceşti indicii nu sunt operatori matematici, precum exponenţii (puteri). Tot ceea
ce fac este să indice tipul de sistem de numeraţie utilizat pentru reprezentarea
numărului respectiv. De obicei, atunci când nu este specificată nicio bază, se
prespune că se lucrează în baza zece (10).
De remarcat că, în cazul notaţiei binare, fiecare poziţie poartă numele de bit
1.2.5 Scopul sistemului binar de numeraţie
De ce am vrea să folosim acest sistem de numeraţie binar? Sistemul decimal, cu cele zece cifre ale
sale, este intuitiv şi uşor de înţeles. Sistemul binar este folosit în principal de electronica digitală
(folosită pentru calculatoare, de exemplu), datorită uşurinţei de reprezentare electronică a celor două
stări (0 şi 1). Cu un circuit relativ simplu, putem efectua operaţii matematice asupra numerelor
binare reprezentând fiecare bit printr-un circuit care este fie pornit (curent) fie oprit (curent zero).
La fel ca în cazul unui abac, putem adăuga mai multe circuite pentru a reprezenta numere din ce în
ce mai mare. Acest sistem este ideal pentru stocarea şi redarea informaţiei sub format numeric:
benzi magnetice, CD-uri, hard-disk-uri, etc.

1. Ce sunt sistemele de numeraţie şi despre sistemul zecimal (stefamedia.ro)

2 Aritmetica binara

2.1 Valori şi sisteme de numeraţie

Este foarte important să înţelegem că sistemul de numeraţie ales pentru reprezentarea valorilor
(numerelor) nu are absolut niciun impact asupra rezultatului aplicării operaţiilor aritmetice de
adunare, scădere, înmulţire, împărţire, rădăcini, puteri sau algoritmi. O valoare este tot timpul
aceiaşi, indiferent de modul în care alegem să o simbolizăm. Fie că reprezentăm temperatura de
35o sub această formă (zecimală) sau sub forma 100011 (binară), aceasta nu schimbă valoarea reală
a temperaturii ce o resimţim. Ea rămâne aceiaşi, ceea ce se modifică este modul de reprezentare a
acesteia.Operaţiile esenţiale şi legăturile matematice nu sunt afectate de modificarea sistemului de
numeraţie pentru reprezentarea valorilor. Această distincţie între valori şi sisteme de numeraţie este
foarte importantă şi trebuie înţeleasă.

Această distincţie esenţială dintre cei doi termeni este asemănătoare distincţie
dintre cuvinte şi obiectele asociate acestor cuvinte. O casă este tot o casă,
indiferent dacă de limba pe care o folosim pentru desemnarea acesteia (română,
engleză, germană, etc.). Obiectul este ceva real, palpabil, pe când cuvântul este
doar un simbol pentru reprezentarea acelui obiect.
Acestea fiind spuse, o simplă operaţie de aritmetică sub formă binară, precum
adunarea, pare ciudată pentru o persoană obişnuită să lucreze doar cu sistemul
de numeraţie zecimal. În acest capitol vom analiza tehnicile folosite pentru
efectuarea operaţiilor artimetice simple cu numere binare. Aceste tehnici vor fi
folosite pentru proiectarea circuitelor electronice care să realizeze exact acelaşi
lucru. Chiar dacă suntem obişnuiţi cu operaţiile de adunare şi scădere folosind
un calculator de mână, calculatorul însăşi foloseşte numerele binare pentru
obţinerea rezultatului final.
2.2 Adunarea binară
Adunarea numerelor binare este relativ simplă, foarte asemănătoare cu adunarea numerelor
zecimale. Adunarea se realizează adunând pe coloane fiecare bit, pe rând, de la dreapta la stânga, la
fel ca în cazul adunării zecimale. Spre deosebire de aceasta însă, există puţine reguli de memorat:

0 + 0 = 0 1 + 0 = 1 0 + 1 = 1 1 + 1 = 10 1 + 1 + 1 = 11
Când rezultatul adunării pe coloane este format din doi biţi (de ex, 1 + 1 = 10),
bitul din dreapta (0, în acest caz) se scrie iar cel din stânga se trece mai departe
(1, în acest caz):

11 1 11 <---
biţi ce trec mai departe
1001101 1001001 1000111
+ 0010010 + 0011001 + 0010110
--------- --------- ---------
1011111 1100010 1011101

Adunarea din stânga nu a dat niciunde doi biţi, pe fiecare coloană suna fiind fie
1, fie 0. În celelalte două adunări, există sume care dau fie 10 fie 11, iar în acest
caz bitul din stânga (0 sau 1) se trece mai departe la următoarea adunare.
După cum vom vedea mai târziu, se pot construi circuite electronice care să
realizeze exact această operaţie aritmetică de adunare, prin reprezentarea
fiecărui bit a fiecărui număr prin intermediul unui semnal de tensiune. Acest
principiu reprezintă baza efectuării tuturor operaţiilor aritmetice realizate de
calculatoarele moderne.
2.3 Numere binare negative

2.3.1 Bit-ul de semn
Operaţia de scădere se poate realiza asemănător cu cea de adunare prin considerarea unuia dintre
numere ca fiind negativ. De exemplu, operaţia de scădere „7 - 5” este aceiaşi cu cea de adunare „7 +
(-5)”, adică, adunarea unui număr pozitiv cu un număr negativ. Din moment ce ştim deja cum se
realizează reprezentarea numerelor pozitive sub formă binară, tot ceea ce trebuie să facem este să
reprezentăm şi numerele negative sub formă binară. De aici va rezulta direct operaţia de scădere.
Un număr zecimal negativ se reprezintă de obicei prin introducerea semnului
minus(-) la stânga, la fel ca în exemplul de sus (-5). Totuşi, scopul notaţie binare
este realizarea circuitelor tip oprit/pornit pentru reprezentarea valorilor sub
forma căderilor de tensiune (două valori alternative: „înaltă” şi „joasă”). În
această situaţie, nu ne putem permite să introducem un al treilea simbol,
precum semnul minus, din moment ce aceste circuite au doar două stări
posibile, pornit sau oprit. O soluţie o reprezintă utilizarea unui bit (circuit) doar
pentru reprezentarea acestui semn matematic şi pentru nimic mai mult:
1012 = 510 (pozitiv) Utilizând un bit adiţional (0 = pozitiv, 1 = negativ): 0101 2 =
510 (pozitiv) 11012 = -510 (negativ)
Dar, în această situaţie în care folosim biţi pentru alt scop decât pentru
reprezentarea valorilor, trebuie să fim foarte atenţi, altfel, riscăm ca numărul
11012 să fie interpretat ca fiind 1310 în loc de -510. Pentru a nu face astfel de
greşeli, trebuie să ne decidem în primul rând de câţi biţi avem nevoie pentru a
reprezenta cel mai mare număr posibil cu care vom lucra în aplicaţia noastră. Ne
putem apoi asigura că nu vom depăşi această lungime (în biţi) atunci când
aplicăm operaţiile aritmetice. În exemplul de mai sus, limita inferioară este -7
(11112) iar cea superioară 7 (01112), deoarece al patrulea bit este folosit pe post de
semn. Doar prin stabilirea acestor numere putem fi sigur că nu vom amesteca un
număr negativ cu un număr pozitiv, mai mare.
Pe cât de simplă pare această abordare, ea nu este foarte practică din punct de
vedere al aritmeticii. De exemplu, cum efectuăm adunarea unui număr negativ
(11012) cu un oricare alt număr, folosind tehnica standar al adunării binare? Ar
trebui să inventăm o nouă metodă de realizare a adunării pentru ca această
tehnică să fie practică. Dar, dacă realizăm acest lucru, nu vom mai avea avantajul
utilizării numerelor negative pentru realizarea scăderii prin adunare obişnuită.
2.3.2 Reprezentarea în complement faţă de doi
Din fericire, există o altă metodă pentru reprezentarea numerelor negative ce este compatibilă cu
operaţia de adunare obişnuită, şi anume, complementarea. Cu această strategie, bit-ul din stânga
primeşte un statut special, asemenea bit-ului de semn din exemplul precedent. Totuşi, de această
dată, bit-ul din stânga nu este doar un bit de semn, ci posedă şi o valoare. De exemplu, -5 este
reprezentat astfel:

10112 = -510 (1 x -810) + (0 x 410) + (1 x 210) + (1 x 110) = -510

Utilizând cei trei biţi din dreapta pentru reprezentarea valorilor de la zero la
şapte, bit-ul din stânga reprezentând fie zero fie -8, putem reprezenta orice
număr întreg de la -7 (10012 = -810 + 110 = -710) la plus 7 (01112 = 010 + 710 =
710).
Reprezentarea numerelor pozitive utilizând această notaţie nu este diferită faţă
de notaţia normală (bit-ul din stânga va fi tot timpul zero). Totuşi, reprezentarea
numerelor negative nu este chiar aşa de intuitivă.

0 = 0000
1 = 0001 -1 = 1111
2 = 0010 -2 = 1110
3 = 0011 -3 = 1101
4 = 0100 -4 = 1100
5 = 0101 -5 = 1011
6 = 0110 -6 = 1010
7 = 0111 -7 = 1001
-8 = 1000

Observăm că numerele binare negative din coloana dreaptă, fiind suma celor trei
biţi din dreapta plus bitul negativ din dreapta, egal cu minus opt, nu se „numără”
în aceiaşi ordine precum numerele binare pozitive din coloana stângă. În
schimb, cei trei biţi trebuie aduşi la forma necesară, astfel încât, după adunarea
cu minus opt să se obţină rezultatul negativ dorit.
Spunem că cei trei biţi din dreapta sunt o reprezentare în complement faţă de
doi al numărului pozitiv corespunzător. Să facem o comparaţie:

număr pozitiv complementul faţă de doi

--------------- ------------------------
001 111
010 110
011 101
100 100
101 011
110 010
111 001

În acest caz (bit-ul al patrulea are valoarea de minus opt), reprezentarea în

complement faţă de doi a oricărui număr pozitiv este valoarea necesară însumări
cu minus opt pentru a rezulta aceiaşi valoare, dar cu semn schimbat. Din fericire,
există o cale uşoară de calcul al complementului, pentru oricare număr binar:
inversăm toţi biţii acelui număr, schimbând 1 cu 0 şi invers. Ajungem astfel la
reprezentarea în complement faţă de unu a numărului. Pentru soluţia dorită de
noi, mai trebuie să adăugăm un unu.
De exemplu, pentru obţinerea complementului lui cinci (101 2), inversăm toţi biţii
şi obţinem 0102(complement faţă de unu), apoi adăugăm un unu şi obţinem
0112, sau -510 în complement faţă de doi.
Este interesant de menţionat faptul că, obţinerea complementului faţă de doi a
unui număr binar funcţionează la fel de bine şi dacă aplicăm inversarea tuturor
biţilor, inclusiv bit-ului din stânga. Să luăm exemplul precedent, inversarea lui 5
în -5, dar aplicând operaţia de inversare tuturor biţilor. Trebuie să includem însă
şi bit-ul din stânga numărului iniţial (0101 2). După inversarea tuturor biţilor,
obţinem complementul faţa de unu (10102). Apoi, adăugăm un unu pentru
obţinerea răspunsului final: 10112, sau -510 în complement faţă de doi, exprimat
cu patru biţi.
2.4 Scăderea binară
Putem realiza operaţia de scădere binară utilizând aceleaşi metode standard împrumutate de la
scăderea zecimală. Totuşi, dacă putem utiliza metoda deja cunoscută (şi mai uşoară) a adunării
binare pentru efectuarea scăderii, ne va fi mai uşor. După cum am văzut, putem reprezenta numerele
binare negative utilizâd reprezentarea în complement a lui doi plus un bit adiţional cu o valoare
negativă. Să considerăm un exemplu:

710 - 510 (scădere) 710 + (-510) (adunare echivalentă)

Tot ce trebuie să facem este să reprezentăm numărul 7 şi -5 sub formă binară:
01112 = 7 10112 = -5
Nu ne mai rămâne decât să efectuăm adunarea binară:

1111 <--- biţi ce trec mai departe

0111
+ 1011
------
10010 <--- ignorăm bit-ul suplimentar
răspuns = 00102 = 210

Din moment ce am definit numărul nostru ca fiind compus din trei biţi plus bitul
cu valoare negativă, putem ignora al cincilea bit din răspuns (1), iar rezultatul
final este astfel 00102, sau plus doi, ceea ce reprezintă răspunsul corect.
O altă modalitate de a înţelege de ce înlăturăm al cincilea bit, este să ţinem minte
că bit-ul din stânga are o valoare negativă, egală cu minus opt în cazul de faţă.
Atunci când adunăm aceste două numere binare, realizăm de fapt o scădere a
biţilor. În cazul operaţiei de scădere, cifrele nu sunt „duse” mai departe spre
următoarea operaţie, ci sunt împrumutate.
Să considerăm un alt exemplu, cu numere mai mari de data aceasta. Dacă vrem
să adunăm -2510 cu 1810, trebuie să stabilim în primul rând numărul de biţi pe
care numărul nostru îl va conţine în reprezentarea binară. Pentru a putea
reprezenta cea mai mare valoarea absolută posibilă în acest caz, 25, avem nevoie
de cel puţin cinci biţi, plus un al şaselea bit pentru valoarea negativă. Să începem
prin a reprezenta numărul 25 sub formă binară, şi apoi sub forma
complementului făţă de doi:
+2510 = 0110012 (toţi cei şase biţi) 110012 = 1001102 (complementul faţa de unu)
complementul faţa de unu + 1 = complementul faţa de doi = 100111 2 -2510 =
1001112 (forma finală)
Mai exact, -25 sub formă binară este de fapt suma dintre bit-ul negativ de pe
poziţia a şasea cu valoarea de -32 şi ceilalţi cinci biţi (00111 2 = 710).
Să reprezentăm acum şi numărul 17 sub formă binară, folosind toţi cei şase biţi:
1810 = 0100102
Adunarea lor ne conduce la următorul rezultat:

11
100111
+ 010010
--------
111001

În acest caz nu avem un „surplus” de biţi după adunanre, prin urmare, nu

trebuie să „scăpăm” de niciunul din ei. Bitul din stânga este 1, ceea ce înseamnă
că răspunsul, în complement faţă de doi, este negativ (ceea ce este corect).
Pentru verificare, putem realiza conversia înapoi în forma zecimală prin
însumarea produsului tuturor biţilor cu valorile lor respective, astfel:
(1 x -3210) + (1 x 1610) + (1 x 810) + (1 x 110) = -710
Răspunsul obţinut este corect (1810 - 2510 = -710).
2.5 Depăşirea binară
Una din problemele numerelor binare cu semn, este bit-ului de depăşire. Acesta apare ca în cazul în
care rezultatul adunării sau scăderii efectuate între două numere binare este mai mare decât valoarea
maximă ce poate fi reprezentată cu numărul de biţi alocaţi. Ţineţi minte că poziţia bit-ului de semn
este fixată la începutul problemei. În exemplul precedent, am utilizat cinci biţi pentru reprezentarea
unui număr, iar bit-ul din stânga a fost utilizat pe post de bit de semn, cu pondere negativă. Cu cinci
biţi rămaşi pentru reprezentarea valorilor, cel mai mare număr ce-l putem scrie astfel este
+3110(0111112), iar cel mai mic -3210(1000002). Dacă aplicăm o operaţie de adunare unor astfel de
numere, iar rezultatul este mai mare decât 3110 sau mai mic decât -3210, răspunsul obţinut nu va fi
corect. Să luăm un exemplu:

1710 = 100012 1910 = 100112

Adăugând bit-ul de semn, adunarea celor două numere arată astfel:

1 11 <--- biţi ce se trec mai departe

 010001
+ 010011
--------
100100

Răspunsul (1001002) este egal cu -2810, nu cu +3610, aşa cum ar trebui să

obţinem adunând +1710 cu +1910. Evident, acest răspuns nu este corect. Dar
unde am greşit? Din moment ce valoarea reală a sumei (36 10) depăşeşte limita
permisă de cei cinci biţi (plus bit-ul de semn), ajungem la o eroare de depăşire
binară.
O eroare similară obţinem şi în cazul adunării a două numere negative a cărei
sumă este mai mică decât -3210:
-1710 = 1011112 -1910 = 1011012
Aplicând operaţia de adunare celor două numere, obţinem:

1 1111 <--- biţi ce se trec mai departe

101111
+ 101101
--------
1011100

După înlăturarea bit-ului în plus, rezultatul final este:

0111002 = +2810
Acest răspuns este, desigur, incorect.
Să reconsiderăm cele două exemple de mai sus, dar de această dată utilizând
şase biţi pentru reprezentarea numărului. Al şaptelea bit va fi bit-ul de semn:

1710 + 1910 (-1710) + (-1910)

1 11 11 1111
0010001 1101111
+ 0010011 + 1101101
--------- ---------
01001002 110111002 <---
înlăturarea bit-ului suplimentar
Răspunsuri: 01001002 = +3610
10111002 = -3610

Utilizând un număr suficient de biţi pentru reprezentarea rezultatelor,

răspunsurile sunt corecte.
În aceste exemple am putut determina erorile de depăşire prin realizarea „de
mână” a operaţiilor de adunare sub formă zecimală. Această metodă de verificare
nu este însă foarte eficientă. Până la urmă, întregul scop al complementării este
realizarea adunării sub formă binară. Acest lucru este valabil mai ales în cazul
proiectării circuitelor electronice: circuitul trebuie să poată sesiza singur
existenţa unei erori de depăşire, fără ajutor uman.
Cea mai elegantă metodă de rezolvare a acestei situaţii constă în verificarea
„semnului” sumei şi compararea acestuia cu semnele numerelor însumate.
Desigur, rezultatul sumei a două numere pozitive este un număr pozitiv, iar
suma a două numere negative, este un număr negativ. Putem observa că, de
fiecare dată când avem o situaţie de depăşire, semnul sumei este invers faţă de
semnul celor două numere adunate: +1710 plus +1910 ne-a dat -2810, sau,
-1710 plus -1910 ne-a dat +2810. Prin simpla verificare a semnelor, putem să ne
dăm seama că exista o eroare iar rezultatul este fals.
Ce se întâmplă în cazul în care unul din numere este pozitiv iar celălalt negativ?
Care ar trebui să fie semnul sumei? Răspunsul este simplu: atunci când
numerele însumate sunt de semne diferite, nu va exista niciodată o eroare de
depăşire. Motivul este la fel de simplu: depăşirea are loc atunci când valoarea
unui număr este mai mare decât cea permisă de numărul de biţi utilizaţi. În
cazul numerelor de semn contrar, valoarea rezultatului trebuie să fie între cele
două numere, prin urmare, nu poate fi mai mare sau mai mică decât limita
maximă permisă de numărul de biţi.
Din fericire, această metodă de identificare a erorii de depăşire este uşor de
implementat într-un circuit electronic.
2.6 Grupări de biţi
La reprezentarea numerelor binare cu ajutorul circuitelor electronice, suntem nevoiţi să utilizăm un
număr suficient de circuite cu tranzistori pentru reprezentarea tuturor biţilor. Cu alte cuvinte, la
proiectarea unui circuit digital, trebuie să ne decidem câţi biţi vom utilizat (maxim) pentru
reprezentarea valorilor, din moment ce fiecare bit necesită un circuit pornit/oprit separat.
 Figure 2: abac cu 10 linii; analogie
Acest principiu este analog proiectării unui abac pentru reprezentarea digitală a
numerelor zecimale: trebuie mai întâi să ne decidem câte cifre dorim să
reprezentăm cu acest dispozitiv primitiv. Fiecare cifră necesită o nouă linie cu
mărgele.
Un abac cu 10 linii poate reprezenta un număr zecimal cu 10 cifre, sau o valoare
maximă de 9.999.999.999. Dacă am dori reprezentarea unui număr mai mare
decât atât, va trebui să ma adăugăm una sau mai multe linii.
Orice circuit digital se proiectează pe un anumită număr de biţi: numărul maxim
de biţi alocaţi pentru reprezentarea valorilor numerice. Calculatoarele digitale
iniţiale erau proiectate pe patru sau pe opt biţi. Sistemele moderne sunt
proiectate pe 32 sau pe 64 de biţi.
Pentru a vorbi mai uşor de numărul de biţi dintr-o grupare, cele mai uzuale au
primit şi un nume, astfel:
Bit: unitatea fundamentală a notaţiei binare; echivalentă cu o cifră zecimală
Crumb, Tydbit sau Tayste: 2 biţi Nibble sau Nybble: 4 biţi Nickle: 5 biţi Byte: 8
biţi Deckle: 10 biţi Playte: 16 biţi Dynner: 32 biţi Word: (în funcţie de sistem)
Cel mai ambiguu termen este word-ul. Pentru un sistem pe 32 de biţi, un word
înseamnă 32 de biţi. Dacă sistemul utilizează 16 biţi, atunci word-ul este de 16
biţi. Termenul playte şi dynner se referă tot timpul la 16, respectiv 32 de biţi,
indiferent de contextul în care sunt folosiţi.
Tot în funcţie de sistem sunt folosiţi şi termenii de „double word” sau „longword”
(ambii termenii desemnând o lungime dublă faţă de lungimea standard), „half-
word” (jumătatea lungimii) sau quar (de patru ori lungimea standard).

3 Porti logice
3.1 Semnale digitale şi porţi
Deşi sistemul de numeraţie binar reprezintă un concept matematic abstract interesant, încă nu am
spus nimic despre aplicaţiile practice în electronică. Acest capitol este dedicat prin urmare aplicării
conceptelor binare circuitelor electronice. Importanţa sistemului binar de numeraţie în electronica
digitală este importantă datorită uşurinţei cu care putem reprezenta biţii sub formă fizică. Deoarece
un bit poate avea doar două stăi diferite, fie 0 fie 1, orice mediu fizic ce poate funcţiona în două
stări saturate diferite, poate fi folosit pentru reprezentarea unui bit. În consecinţă, orice sistem fizic
ce este capabil să reprezinte biţi sub formă binară, poate reprezenta de asemenea şi valori numerice.
Prin urmare, are potenţialul de a manipula aceste numere. Acesta este principiul de bază al
circuitelor digitale.

Circuitele electronice sunt perfecte pentru reprezentarea numerelor binare.

Tranzistorii, atunci când funcţionează la limită, se pot afla într-un din cele două
stări: fie în stare blocată (curent de control zero), fie în stare de saturaţie (curent
de control maxim). Dacă un circuit cu tranzistor este proiectat pentru
maximizarea probabilităţii de funcţionare într-una din cele două stări (evitarea
funcţionării tranzistorului în zona activă de funcţionare), acesta poate fi folosit
ca şi reprezentare fizică a unui bit. Căderea de tensiune măsurată la ieşirea unui
astfel de circuit poate fi folosită pentru reprezentarea unui singur bit. O tensiune
joasă reprezentând „0”, şi o tensiune (relativ) înaltă reprezentând „1”.

Figure 3: tranzistor aflat în saturaţie

În figura alăturată, tranzistorul este saturat datorită tensiunii de intrare de 5 V
(prin intermediul comutatorului cu două poziţii). Deoarece este saturat, căderea
de tensiune dintre colector şi emitor este foarte mică, rezultând o tensiune de
ieşire de practic 0 V. Dacă am folosit acest circuit pentru reprezentarea
numerelor binare, am spune că semnalul de intrare este „1” binar, iar semnalul
de ieşire este „0” binar. Orice tensiune apropiată de tensiunea de alimentare
(având ca referinţă masa), este considerată a fi „1”, iar o lipsă de tensiune este
considerată a fi „0”. Alternativ, se folosesc termenii de „înalt” (1 binar) sau jos (0
binar). Termenul general pentru reprezentarea unui bit prin intermediul unei
tensiuni poartă numele de „nivel logic”.

Figure 4: tranzistor aflat în saturaţie

Trecând comunatorul pe cealalţă poziţie, aplicăm o intrare de 0 binar si obţinem
la ieşire 1 binar.
Ceea ce am creat mai sus poartă numele de poartă logică, sau simplu, poartă. O
poartă nu este altceva decât un circuit amplificator special conceput pentru
acceptarea şi generarea semnalelor de tensiune. Aceste semnale corespund
numerelor binare 0 si 1. Prin urmare, porţile nu sunt concepute pentru
amplificarea semnalelor analogice (semnale de tensiune între 0 şi tensiunea
maximă). Mai multe porţi conectate împreună se pot folosi pentru stocare
(circuite de memorare) sau manipulare (circuite de calcul). Ieşirea fiecărei porţi
reprezintă în acest caz un singur bit dintr-un număr binar compus din mai mulţi
biţi.
3.1.1 Poarta inversoare (NU sau NOT)

Figure 5: poartă inversoare; simbol

Alăturat este simbolul folosit pentru reprezentarea unei porţi inversoare (NOT).
Aceasta se comportă identic cu circuitul analizat mai sus, şi anume: ieşirea porţii
este inversă faţa de intrare (intrare 0, ieşire 1 sau intrare 1, ieşire 0). Aceste porţi
sunt de fapt circuite cu tranzistoare de genul celui prezentat mai sus, dar, pentru
simplificarea analizei circuitelor, se vor folosi aceste simboluri specifice fiecărei
porţi.
 Figure 6: poartă inversoare; simbol alternativ
Un simbol alternativ pentru o poartă inversoare este cel din figura alăturată.
Forma triunghiulară este asemănătoare simbolului amplificatorului operaţional.
După cum am spus mai sus, porţile sunt de fapt amplificatoare. Metoda standard
de reprezentare a unei funcţii inversoare este prin intermediul acelui mic cerc
desenat pe terminalul de intrare sau de ieşire. Dacă îndepărtăm acest cerc din
simbolul porţii, lăsând doar triunghiul, acest simbol nu ar mai indica o
inversare, ci o amplificare. Un astfel de simbol, şi o astfel de poartă chiar există,
şi poartă numele de poarta ne-inversoare, sau buffer.
3.1.2 Poarta ne-inversoare (buffer)

Figure 7: inversare dublă (două porţi inversoare conectate cap-coadă

Dacă ar fi să conectăm două porţi inversoare, una în continuarea celeilalte, cele
două funcţii de inversare s-ar „anula” reciproc. În acest caz, semnalul de ieşire va
fi acelaşi cu cel de intrare.

Figure 8: poartă ne-inversoare (buffer); simbol

Pentru acest scop, există o poartă logică separată, denumită buffer (sau poartă
ne-inversoare). Simbolul este un triunghiu simplu, precum în figura alăturată.
3.1.3 Reprezentarea conexiunilor
Asemănător simbolului amplificatorului operational, conexiunile de intrare şi de ieşire sunt
reprezentate printr-un singur fir, punct de referinţă implicit pentru fiecare cădere de tensiune fiind
masa. În circuitele logice, masa este aproape tot timpul reprezentată de către conexiunea negativă a
sursei de alimentare. Sursele de alimentare duale sunt rareori folosite în astfel de circuite. Datorită
faptului că circuitele logice (cu porţi) sunt de fapt nişte amplficatoare, acestea necesită o sursă de
putere pentru funcţionare. La fel ca în cazul AO, conexiunile surselor de alimentare sunt omise
pentru simplitate.
 Figure 9: poartă inversoare; circuit de alimentare complet
Dacă ar fi să reprezentăm toate conexiunile necesare pentru utilizarea acestei
porţi, circuitul ar arăta precum cel din figura alăturată.

Figure 10: poartă inversoare; circuit de alimentare complet

Conductorii surselor de alimentare sunt rareori reprezentaţi în circuitele
electronice, chiar şi atunci când sunt reprezentate conexiunile pe fiecare poartă.
Astfel, eliminând liniile ce nu sunt necesare, obţinem rezultatul alăturat.
Vcc reprezintă tensiunea constantă de alimentare a colectorului din circuitul cu
tranzistor bipolar. Punctul de referintă este, desigur, masa. Punctele marcate cu
Vcc sunt toate conectate la acelaşi punct, iar acel punct este borna pozitivă a
sursei de alimentare de curent continuu. Valoarea acesteia este de obicei de 5 V.
3.1.4 Tabelul de adevăr
Intrare Ieşire
0 1
1 0
O modalitate de exprimare a funcţiei unei porţi logice, poartă numele de tabel de
adevăr. Aceste tabele descriu toate combinaţiile posibile ale intrărilor şi
rezultatul ieşirilor. Pentru poarta inversoare, sau NOT, prezentată mai sus,
tabelul de adevăr este cel alăturat.
 Intrare Ieşire
0 0
1 1
Pentru poarta ne-inversoare, tabelul de adevăr este puţin diferit.
Pentru porţi mai complexe, tabelele de adevăr sunt mai mari decât acesta.
Numărul liniilor unui astfel de tabel trebuie să fie egal cu 2 n, unde n reprezintă
numărul intrărilor porţii logice considerate.

3.2 Porţi logice cu două intrări

Având doar o intrare, singurele porţi „disponibile” sunt cele inversoare şi cele ne-inversoare. Pentru
a lucra cu mai multe posibilităţi, trebuie să mărim numărul de intrări.

O poartă cu o singură intrare prezintă doar două posibilităţi: fie intrarea este
„înaltă” (1), fie este „joasă” (0). În schimb, o poartă cu doua intrări are patru
posibilităţi (00, 01, 10, 11). O poartă cu trei intrări are opt combinaţii posibile
(000, 001, 010, 011, 100, 101, 110 şi 111). După cum am mai spus, numărul
combinaţiilor posible este egal cu 2n, unde n este numărul de intrări.
Datorită faptului că există aşa de multe posibilităţi folosind doar două terminale,
există mai multe tipuri de porţi logice cu două intrări. Vom prezenta mai jos
fiecare tip.
3.2.1 Poarta logică ŞI (AND)

Figure 11: poarta logică ŞI cu două respectiv trei intrări; simbol

Una dintre cele mai uşor de înţeles porţi este poarta ŞI. Denumirea vine de la
faptul că ieşirea porţii va fi 1 dacă şi numai dacă toate intrările sunt 1. Asemenea,
ieşirea va fi 0, dacă si numai dacă toate intrările sunt 0. Alăturat este prezentat
simbolul porţii ŞI cu două, respectiv trei intrări.

A B Ieşire
0 0 0
0 1 0
1 0 0
1 1 1
Tabelul de adevăr pentru poarta ŞI cu două intrări este conform tabelului
alăturat.
Practic, ceea ce se înţelege din tabelul de adevăr de mai sus poate fi ilustrat în
cele ce urmează. Poarta logică ŞI este supusă tuturor posibilităţilor de intrare.
Pentru determinarea nivelului logic de ieşire, se foloseşte un LED:

Figure 12: exemplificarea tabelului de adevăr a porţii logice ŞI printr-un circuit

practic

Figure 13: exemplificarea tabelului de adevăr a porţii logice ŞI printr-un circuit

practic
 Figure 14: exemplificarea tabelului de adevăr a porţii logice ŞI printr-un circuit
practic

Figure 15: exemplificarea tabelului de adevăr a porţii logice ŞI printr-un circuit

practic
LED-ul este alimentat cu energie electrică doar atunci când ambele intrări logice
sunt 1.
3.2.2 Poarta logică ŞI-negat (NAND)

Figure 16: circuitul echivalent al unei porţi logice ŞI negat (NAND)

Poarta ŞI negat este o variaţie a porţii ŞI. Practic, comportamentul porţii este
acelaşi ca al porţii ŞI, doar că la ieşire este conectată o poartă NU (inversoare).
 Figure 17: poarta logică ŞI negat (NAND); simbol
Pentru simbolizarea acestui lucru se trece un mic cerculeţ pe terminalul de
ieşire.

A B Ieşire
0 0 1
0 1 1
1 0 1
1 1 0

După câte se poate observa, principiul este asemănător: ieşirea este 1 dacă toate
intrările sunt 0 şi invers.
3.2.3 Poarta logică SAU (OR)

Figure 18: poarta logică SAU (OR); simbol

Ieşirea unei porţi logice SAU este 1 dacă oricare dintre intrări este 1. Ieşirea este
0 doar dacă toate intrările sunt 0.

A B Ieşire
0 0 0
0 1 1
1 0 1
1 1 1
Tabelul de adevăr este cel alăturat.
Următoarele ilustraţii redau modul de funcţionare a porţii SAU, atunci când cele
două intrări foarmează toate combinaţiile posibile. Indicaţia vizuală a ieşirii este
furnizată de un LED:
Figure 19: exemplificarea tabelului de adevăr a porţii logice SAU printr0un
circuit practic

Figure 20: exemplificarea tabelului de adevăr a porţii logice SAU printr-un

circuit practic
 Figure 21: exemplificarea tabelului de adevăr a porţii logice SAU printr-un
circuit practic

Figure 22: exemplificarea tabelului de adevăr a porţii logice SAU printr-un

circuit practic
Dacă oricare dintre intrări se află în poziţia 1, LED-ul va fi alimentat cu energie
electrică.
3.2.4 Poarta logică SAU negat (NOR)

Figure 23: schema echivalentă a unei porţi SAU negate (NOR)

După cum probabil v-aţi dat seama, poarta SAU negată este o partă SAU cu
valoarea de ieşire negată (0 negat este 1, iar 1 negat este 0). Schema echivalentă
este cea din figura alăturată.

Figure 24: simbolul unei porţi SAU negate (NOR)

Pentru simplificarea reprezentării însă, există desigur un simbol special,
conform figurii alăturate.

A B Ieşire
0 0 1
0 1 0
 A B Ieşire
1 0 0
1 1 0
Tabelul de adevăr este exact invers faţă de cel al porţii SAU.
Principiul de bază este următorul: ieşirea este zero dacă cel puţin una dintre
intrări este 1 şi este 1 doar atunci când ambele intrări sunt 0.
3.2.5 Poarta logică ŞI negativă

Figure 25: schema echivalentă a unei porţi logice ŞI negative

O poartă logică ŞI negativă funcţionează la fel ca o poartă ŞI având toate intrările
inversate (conectate la porţi NU).

Figure 26: simbolul unei porţi logice ŞI negative

Conform standardului de notare, aceste intrări sunt simbolizate cu ajutorul unor
cerculeţe.

A B Ieşire
0 0 1
0 1 0
1 0 0
1 1 0
Contrar intuiţiei, comportamentul logic al unei porţi ŞI negative nu este acelaşi
cu al unei porţi ŞI negate. De fapt, tabelul său de adevăr este identic cu al unei
porţi logic SAU negate.
3.2.6 Poarta logică SAU negativă
 Figure 27: schema echivalentă a unei porţi logice SAU negative
Conform aceluiaşi principiu, o poartă logică SAU negativă se comportă
asemenea unei porţi SAU cu toate intrările inversate.

Figure 28: simbolul unei porţi logice SAU negative

Conform standardului de notare, aceste intrări inversate sunt simbolizate prin
cerculeţe.

A B Ieşire
0 0 1
0 1 1
1 0 1
1 1 0
Comportamentul logic şi tabelul de adevăr este exact acelaşi cu al unei porţi
logice ŞI-negat.
3.2.7 Poarta logică SAU-exlusiv (XOR)

Figure 29: simbolul unei porţi logice SAU-exclusiv

Ultimele şase variante de porţi logice au fost variaţii directe ale celor trei funcţii
de bază: ŞI, SAU şi NU. Poarta SAU-exclusiv este însă diferită.

A B Ieşire
0 0 0
0 1 1
1 0 1
 A B Ieşire
1 1 0
Ieşirea este 1 doar dacă intrările se alfă la nivele logice diferite, fie 0 şi 1, fie 1 şi
0. Altfel, ieşirea este 0 dacă toate intrările se află la acelaşi nivel logic.

Figure 30: schema echivalentă a unei porţi logice SAU-exclusiv formată din porţi
SI, SAU şi NU
Circuitele echivalente pentru o poartă SAU-exclusiv sunt formate din porţi ŞI,
SAU şi NU. O metodă directă de simularea a unei porţi SAU-exclusiv este prin
introducerea în circuit pentru început a unei porţi SAU. Apoi adăugăm porţi
astfel încât să impiedicăm o valoare de 1 pe ieşire atunci când ambele intrări sunt
1.
Putem verifica faptul că tabelul de adevăr al circuitului echivalent de mai sus
este acelaşi cu tabelul de adevăr prezentat iniţial.
În acest circuit, poarta ŞI de ieşire se comportă ca un repetor (memorie) pentru
poarta SAU atunci când ieşirea porţii ŞI-negat este 1. Acest lucru se întâmplă
pentru primele trei combinaţii (00, 01 şi 10). Totuşi, atunci când ambele intrări
sunt 1, ieşirea porţii SAU-negat este 0, forţând o valoare de 0 pe ieşirea porţii
SAU.

Figure 31: schema echivalentă a unei porţi logice SAU-exclusiv formată din porţi
ŞI, SAU şi NU
Un alt circuit echivalent pentru o poartă SAU-exclusiv este format din două porţi
ŞI negate (cu ajutorul unei porţi NU). Acestea generează la ieşire o valoare de 1
dacă intrările sunt 01, respectiv 10. O poartă finală SAU permite o ieşire de 1
dacă cel puţin o poartă ŞI are o ieşire de 1.
Porţile SAU-exclusiv sunt utilizate în circuitele unde este necesară o comparaţie
bit cu bine a două sau mai multe numere binare.
3.2.8 Poarta logică SAU-negat-exclusiv (XNOR)

Figure 32: schema echivalentă a unei porţi logice SAU-negat-exclusiv

Ultima poartă pe care o vom analiza este poarta SAU-negat-exclusiv. Aceasta
este echivalentă cu poarta SAU-exclusiv, doar că ieşirea este inversată.

Figure 33: simbolul unei porţi logice SAU-negat-exclusiv

Desigur, şi pentru această poartă există un simbol special.

A B Ieşire
0 0 1
0 1 0
1 0 0
1 1 1
Şi, în sfârşit, să vedem cum arată tabelul de adevăr pentru această poartă.
Aşa cum reiese din acest tabel, scopul unei porţi logice SAU-negat-exclusiv este
de a genera un nivel logic 1 atunci când ambele intrări sunt la acelaşi nivel (fie
00, fie 11).
3.3 Principiul universalităţii
Porţile logice ŞI-negat şi SAU-negat posedă o proprietate specială: sunt universale. Cu alte cuvinte,
având un număr suficient de astfel de porţi, fiecare din ele poate simula modul de funcţionare al
oricărei alte porţi. De exemplu, putem construi un circuit care să se comporte precum o poartă SAU,
folosind trei porţi ŞI-negat interconectate. Această abilitate este caracteristică doar acestor două
tipuri de porţi. Practic, multe sisteme de control digital sunt construite doar cu ajutorul porţilor ŞI-
negat şi SAU-negat, toate funcţiile logice necesare fiind derivate prin interconectarea acestor tipuri
de porţi.

Vom lua mai jos câteva astfel de exemple.

3.3.1 Realizarea funcţiei NU
Să revedem prima dată simbolul şi tabelul de adevăr pentru poarta NU:

Intrare Ieşire
0 1
1 0

Figure 34: poartă logică NU

Figure 35: funcţia logică NU realizată cu porţi logice ŞI-negat şi SAU-negat prin

interconectarea intrărilor
În figura alăturată este prezentat modul de realizare a acestei funcţii folosind
porţi logice ŞI-negat şi SAU-negat.

Figure 36: funcţia logică NU realizată cu porţi logice ŞI-negat şi SAU-negat prin

legarea uneia dintre intrări la masă
Această metodă de conectare împreună a intrărilor duce la creşterea curentului
de intrare. Prin urmare, atât în cazul de faţă, cât şi în exemplele ce urmează, se
va folosi conectarea la masă a unuia dintre terminali (celălalt terminal de intrare
va fi legat la sursa de alimentare). Funcţional, rezultatul este acelaşi.
3.3.2 Realizarea funcţiei ne-inversoare (buffer)
Să revedem prima dată simbolul şi tabelul de adevăr pentru o poartă ne-inversoare:

Intrare Ieşire
0 0
1 1

Figure 37: simbolul unei porţi ne-inversoare

Figure 38: realizarea funcţiei ne-inversoare cu două etaje de porţi ŞI-negat şi

SAU-negat conectate împreună
Conform celor spuse mai sus, realizarea acestei funcţii folosind porţi logice ŞI-
negat şi SAU-negat se realizează conectând două etaje împreună, conform figurii
alăturate.
3.3.3 Realizarea funcţiei ŞI
Simbolul şi tabelul de adevăr al porţii logice ŞI:

A B Ieşire
0 0 0
0 1 0
1 0 0
1 1 1

Figure 39: simbolul porţii logice ŞI

 Figure 40: realizarea funcţiei ŞI prin intermediul a două porţi logice ŞI-negat
Folosind porţi logice ŞI-negat pentru realizarea funcţiei ŞI, avem nevoie de
adăugarea unui etaj inversor (poartă NU) pe ieşirea porţii ŞI-negat. Dar, am
văzut mai sus cum se poate realiza o poartă NU folosind o poartă ŞI-negat. Prin
urmare, schema finală este cea din figura alăturată.

Figure 41: realizarea funcţiei ŞI prin intermediul a două porţi logice ŞI-negat

Acelaşi lucru se poate realiza folosind porţi logice SAU-negat, prin inversarea
(poartă NU) tuturor intrărilor printr-o poartă SAU-negat. Din nou, am văzut mai
sus cum se poate realiza o poartă NU dintr-o poartă SAU-negat.
3.3.4 Realizarea funcţiei ŞI-negat
A B Ieşire
0 0 1
0 1 1
1 0 1
1 1 0

Figure 42: simbolul unei porţi logice ŞI-negat

Desigur, nu avem ce „construi” la o funcţie ŞI-negat cu ajutorul porţilor ŞI-negat,
pentru că nu este nimic de făcut.
SAU-negat 
Cu ajutorul porţilor SAU-negat însă, va trebui să inversăm atât intrările cu o
poartă SAU-negat, precum şi ieşirea acesteia din urmă (cu o poartă NU). Din
nou, am văzut mai sus cum se poate realiza o poartă NU cu ajutorul porţii SAU-
negat.

3.3.5 Realizarea funcţiei SAU

A B Ieşire
0 0 0
0 1 1
1 0 1
1 1 1

Figure 43: simbolul porţii logice SAU

Figure 44: realizarea funcţiei logice SAU cu ajutorul porţilor logice SAU-negat

Inversarea ieşirii unei porţi SAU-negat (cu ajutorul unei alte porţi SAU-negat
conectată ca şi poartă NU) are ca rezultat funcţia SAU.
 Figure 45: realizarea funcţiei logice SAU cu ajutorul porţilor logice SAU-negat
Folosind porţi SAU-negat, trebuie să inversăm toate intrările pentru simularea
funcţiei SAU, la fel cum a trebui să inversăm toate intrările unei porţi SAU-negat
pentru a obţine funcţie ŞI.
Ţineţi minte că inversarea tuturor intrărilor unei porţi rezultă în schimbarea
funcţiei esenţiale ale acesteia. Astfel, poarta ŞI devine SAU, iar poarta SAU
devine ŞI, plus o ieşire inversată. Astfel, cu toate intrările inversate, o poartă ŞI-
negat se comportă precum o poartă SAU; o poartă SAU-negat se comportă
precum o poartă ŞI; o poartă ŞI se comportă precum o poartă SAU-negat; şi, în
fine, o poartă SAU se comportă precum o poartă ŞI-negat. În cadrul algebrei
booleene, aceste transformări sunt cunoscute sub numele de „teorema lui
DeMorgan”.

3.3.6 Realizarea funcţiei SAU-negat

A B Ieşire
0 0 1
0 1 0
1 0 0
1 1 0

Figure 46: simbolul porţii SAU-negat

Figure 47: realizarea funcţiei SAU-negat prin intermediul porţilor ŞI-negat

Pentru realizarea acestei fucţii folosind porţi ŞI-negat, trebuie să inversăm toate
intrările şi ieşirea. Procedeul este asemănător cu cel prin care am realizat funcţia
ŞI-negat folosind porţi logice SAU-negat.

3.4 Modul de împachetare
Circuitele digitale cu porţi logice sunt confecţionate ca şi circuite integrate: toţi tranzistori şi
rezistorii ce intră în componenţa circuitului sunt construiţi pe o singură bucată de material
semiconductor. Prin urmare, dacă avem nevoie de un număr relativ de porţi logice, putem folosi
circuite integrate sub forma capsulelor DIP. Aceste circuite integrate sunt disponibile cu un număr
par de pini, cele mai comune fiind cu 8, 14, 16, 18 sau 24 de pini

Numărul de catalog al acestor capsule indică numărul şi tipul porţilor conţinute

în pachet. Aceste numere de catalog sunt standardizate, ceea ce înseamnă că un
circuit „74LS02” produs de Motorola este indentic ca şi funcţionalitate cu un
circuit „74LS02” produs de Fairchild sau de oricare alt producător. Codul de
litere ce precedă aceste numere de catalog sunt însă unice fiecărui producător în
parte. De exemplu „SN74LS02” reprezintă o capsulă cu patru porţi logice SAU-
negat, produsă de Motorola. Un „DM74LS02” este acelaşi circuit din punct de
vedere funcţional, dar produs de Fairchild.
Mai jos sunt date ca şi referinţă câteva capsule DIP dintre cele mai utilizate:
 Figure 48: capsule DIP

4 Comutatoare

4.1 Tipuri de comutatoare
Un comuntator electric este orice dispozitiv folosit pentru întreruperea deplasării electronilor prin
circuit. Comutatoarele sunt practic dispozitive binare: fie sunt complet închise, fie complet
deschise. Există o multitudine de tipuri de comutatoare. Vom prezenta câteva din ele mai jos.

Deşi pare ciudat să prezentăm acest subiect elementar aşa de târziu, în capitolele
următoare vom explora un domeniu mai vechi al tehnologiei digitale. Aceasta
din urmă se bazează pe contacte realizate cu ajutorul comutatoarelor mecanice şi
nu pe circuite digitale cu porţi. Prezentarea ambelor metode conduce la o mai
bună înţelegere a subiectului de faţă. Acest lucru ne va fi de folos atunci când
vom învăţă despre algebra booleană, matematica din spatele circuitelor logice
digitale.
Cel mai simplu tip de comutator este acela în care contactul dintre doi
conductori electrici se realizează prin acţionarea unui mecanism de deplasare.
Există şi comutatoare mult mai complexe, comutatoare conţinând circuite
electronice capabile să închidă sau să deschidă circuitul în funcţie de un stimul
fizic (precum lumină sau câmp magnetic). Indiferent de caz, rezultatul final al
unui comutator este o pereche de terminali ce vor fi conectaţi prin intermediul
mecanismului intern al aparatului (comutator inchis), fie vor fi separaţi
(comutator deschis).
Orice comutator proiectat să fie folosit de către un operator uman, poartă
numele de comutator manual. Există mai multe tipuri de astfel de comutatoare.
4.1.1 Comutator basculant

Figure 49: comutator basculant; simbol

Aceste tipuri de comutatoare sunt acţionate cu ajutorul unei manete. Această
manetă se poate regăsi într-una dintre cele două sau mai multe poziţii
disponibile (în funcţie de tip). Comutatorul obişnuit folosit pentru aprinderea şi
stingerea luminii în casă, este un bun exemplu de comutator basculant.
Majoritatea comutatoarelor basculante se pot regăsi în oricare dintre poziţii.
Unele comutatoare sunt însă echipate cu um mecanism intern prin intermediul
căruia maneta revine tot timpul într-o poziţie normală, bine stabilită.
Funcţionarea (închiderea sau deschiderea circuitului, în funcţie de caz)
comutatorului se face doar pentru o perioadă scurtă de timp, după care acesta
revina la poziţie iniţială.
4.1.2 Comutator buton

Figure 50: comutator buton; simbol

Comutatoarele buton sunt dispozitive bi-poziţionale acţionate prin intermediul
unui buton care apăsat iar apoi eliberat. Majoritatea butoanelor posedă un
mecanism intern prin care butonul se reîntoarce la poziţia sa iniţială (ne-apăsat).
Prin urmare, acest dispozitiv funcţionează doar pe perioada în care butonul este
apăsat, revenind apoi la poziţia sa iniţială. Un bun exemplu de astfel de
comutator este butonul de pornire al calculatorului, sau de chemare al liftului.
După apăsare, acestea revin la poziţia iniţială.
Unele comutatoare pot rămâe în poziţia apăsat până când acesta este tras înapoi.
Aceste tipuri de comutatoare sunt prevăzute cu un buton de tip cipercă pentru
uşurarea acţiunii.
4.1.3 Comutator selector

Figure 51: comutator selector; simbol

Comutatoarele selectoare sunt acţionate prin intermediul unui buton rotativ
pentru selectarea uneia sau a mai multor poziţii. La fel ca şi comutatoarele
basculante, acestea se pot regăsi în oricare dintre poziţii, sau pot conţine
mecanise pentru funcţionarea de scurtă durată (revenirea la poziţia normală).
4.1.4 Comutator joystick

Figure 52: comutator joystick; simbol

Un comutator joystick este acţionat prin intermediul unei manete cu un grad de
libertate sporit. În funcţie de direcţia de deplasare a manetei, există unul sau mai
multe mecanisme de contact ce intră în acţiune. Câteodată, acest lucru depinde
şi de distanţa de deplasare a manetei. Cercul şi punctul din simbolul
comutatorului indică direcţia de deplasare a manetei pentru acţionarea
contactului. Aceste tipuri de comutatoare sunt folosit de obicei pentru macarele
şi pentru control industrial.
4.1.5 Comutatoare de limitare
Unele comutatoare sunt special concepute pentru acţionarea lor nu de către un operator uman, ci de
către mişcarea unui dispozitiv mecanic. Aceste comutatoare de mişcare poartă numele de
comutatoare de limitare, datorită faptului că sunt folosite pentru limitarea deplasării unei maşini.
Acest lucru se realizează prin întreruperea alimentării unui anumit component, dacă acesta se
deplasează prea departe. La fel ca în cazul comutatoarelor manuale, există mai multe tipuri de
comutatoare de limitare.

4.1.6 Comutator de limitare cu manetă

Figure 53: Comutator de limitare cu manetă; simbol

Aceste limitatoare sunt asemănătoare comutatoarelor basculante sau selectoare.
În cazul acestora însă, maneta este acţionată de un dispozitiv mecanic, şi nu de
către un operator uman.
4.1.7 Comutator de proximitate

Figure 54: Comutator de proximitate; simbol

Comutatoarele de proximitate detectează apropierea unei părţi metalice, fie prin
intermediul unui câmp magnetic, fie prin intermediul unui câmp
electromagnetic de frecvenţă înaltă. Comtuatoarele de proximitate simple
utilizează un magnet permanent pentru acţionarea unui mecanism întrerupător
atunci când componenta metalică se apropie prea mult (2-3 cm). Comutatoarele
de proximitate mai complexe funcţionează asemenea unui detector de metale,
alimentând o bobină cu un curent de frecvenţă înaltă şi măsurând electronic
amplitudinea acelui curent. Dacă o componentă metalică (nu neapărat
magnetică) se apropie prea mult de bobină, curentul va creşte şi va acţiona
mecanismul de monitorizare a circuitului. Simbolul alăturat este al unui
comutator de proximitate de tip electronic, indicat prin romb. Simbolul unui
dispozitiv non-electric este acelaşi cu simbolul comutatorului de limitare cu
manetă.
O altă variantă a comutatorului de proximitate o reprezintă comutatorul optic.
Acesta este compus dintr-o sursă de lumină si un element fotosensibil. Poziţia
elementului mecanic (maşinii) este detectată fie prin întreruperea sau reflexia
undei de lumină. Comutatoarele optice sunt folosite în aplicaţii de siguranţă,
unde o sursă de lumină poate fi folosită pentru detectarea intrării persoanelor
neautorizate într-o zonă periculoasă.
4.1.8 Comutatoare de proces
În multe aplicaţii industriale, este necesară o monitorizare a diferitelor mărimit fizice cu ajutorul
comutatoarelor. Astfel de dispozitive pot fi folosite pentru pornirea unei alarme, indicând faptul că
variabila de proces a depăşit parametrii normali de funcţionare. Sau pot fi folosite pentru oprirea
proceselor sau a echipamentelor dacă acele variabile au atins un nivel periculos sau destructiv.
Desigur, există mai multe variante de astfel de comutatoare de proces, prezentate mai jos.

4.1.9 Comutator de viteză
 Figure 55: Comutator de viteză; simbol
Aceste comutatoare pot detecta viteza de rotaţie a unui ax prin intermediul unui
mecanism montat pe acesta. Desigur, acest lucru este de preferat a se realiza fără
un contact fizic între ax şi comutator, caz în care detecţia se realizează optic sau
magnetic.
4.1.10 Comutator de presiune

Figure 56: Comutator de presiune; simbol

Presiunea gazului sau a lichidului poate fi utilizată pentru acţionarea unui
mecanism de comutare. Această presiune trebuie să fie aplicată unui piston sau
unei diafragme, care la rândul ei va converti prsiunea în forţă mecanică.
4.1.11 Comutator de temperatură

Figure 57: Comutator de temperatură; simbol

Un mecanism relativ ieftin de detectare a temperaturii constă dintr-o bandă
bimetalică: o bandă subţire formată din două metale diferite poziţionate spate-
în-spate. Fiecare metal posedă un coeficient de dilatare termică diferit. Această
dilatare termică nu este altceva decât tendinţa corpurilor de a-şi creşte volumul
în urma variaţiei temperaturii (de obicei în urma creşterii acesteia, dar există şi
excepţii). Fenomenul opus poartă numele de contracţie termică.
Atunci când banda se răceşte sau se încălzeşte, coeficienţii de dilatare diferiţi ale
celor două metale cauzează curbarea acetei benzi. Curbarea benzii poate fi
folosită apoi pentru acţionarea unui mecanism de comutare.
Alte comutatoare de temperatură utilizează un bec de alamă umplut fie cu gaz fie
cu lichid, şi un tub ce conectează acest bec de un comutator de presiune. Pe
măsură de becul este încălzit, volumul gazului sau al lichidului creşte, generând
o creştere de prsiune care mai apoi acţionează mecanismul de comutare.
4.1.12 Comutator de nivel
 Figure 58: Comutator de nivel de lichid; simbol
Un obiect plutitor poate fi folosit pentru acţionarea unui mecanism atunci când
nivelul de lichid dintr-un bazin trece peste un anumit nivel. Dacă lichidul este
conductor din punct de vedere electric, acesta poate fi folosit ca si conductor
pentru închiderea circuitului dintre două sonde metalice. Acestea sunt plasate în
bazin la adâncimea corespunzătoare. În majoritatea cazurilor însă, acest lucru
nu este practic, ba mai mult, este chiar periculos.
Acest tip de comutatoare poate fi folosit şi pentru detectarea nivelului
materialelor solide, precum rumeguş, grâu, cărbune sau plante furajere. O
metodă des întâlnită pentru această aplicaţie este utilizarea unei mici roţi cu pale
metalice sau din lemn, plasată în interiorul recipientului la înălţimea dorită.
Aceasta roată este conectată la un motor electric ce o roteşte cu o anumită viteză.
Atunci recipientul este umplut cu material solid până la acel nivel, materialul
blochează roata şi împiedică rotirea ei. Răspunsul motorului este cel care
acţionează mecanismul de comutare.
O altă metodă utilizează un diapazon (instrument format dintr-o bară metalică
în formă de U, ce vibrează la lovire). Acesta este introdus în recipient din
exterior, la înălţimea dorită. Diapazonul este supus unei vibraţii la frecvenţa de
rezonantă prin intermediul unui circuit electronic şi un magnet/electromagnet.
Când materialul solid trece de înălţimea la care este montat diapazonul, acesta
va atenua vibraţiile diapazonului. Această modificare a amplitudinii vibraţiilor
şi/sau frecvenţei este detectată de circuitul electronic.
1. Comutator nuclear

Figure 59: Comutator de nivel nuclear; simbol

O ultimă metodă de realizare a unui comutator de nivel pe care o luăm aici în
considerare, îl reprezintă comutatorul nuclear. Acesta este compus dintr-un
material radioactiv ca şi sursă şi un detector de radiatie. Ambele elemente sunt
montate în lungul diametrului recipientului pentru lichid sau pentru material
solid.. Dacă înălţimea materialului trece de nivelul mecanismului sursă/detector,
acesta va atenua puterea recepţionată de detectorul de radiaţie. Această
descreştere a radiaţiei pe detector poate fi folosită pentru acţionarea unui
mecanism de comutare, fie pentru măsurarea nivelului, fie pentru declanşarea
unei alarme sau chiar şi pentru controlul nivelului din recipient.
Atât sursa cât şi detectorul sunt montate în exteriorul recipientului, singurele
elemente ce pătrung în interior sunt radiaţiile. Sursele de radiaţie sunt extrem de
slabe şi nu prezintă niciun risc imediat operatorilor sau personalului de
întreţinere.
4.1.13 Comutator de curgere

Figure 60: Comutator de curgere; simbol

Introdus într-o conductă, un comutator de curgere va detecta viteza de curgere a
unui gaz sau a unui lichid. În momentul în care această viteză depăşeşte o
anumită limită, se va acţiona mecanismul de comutare. De obicei se folosesc pale
sau aripi ce sunt împinse de curgerea substanţei respective. O metodă alternativă
constă în detectarea căderii de presiune pe o anumită porţiune a conductei.
4.1.14 Observaţie
Desigur, există tot timpul mai multe metode de implentare a unui comutator pentru monitorizarea
sau controlul unui procez ficiz. De obicei nu există un singur comutator „perfect” pentru nicio
aplicaţie, deşi unele prezintă câteva avantaje clare faţă de altele. Comutatoarele trebuie alese
inteligent în funcţie de aplicaţia în cauză. Acest lucru va determina funcţionarea lor eficientă şi
sigură.

4.2 Poziţia „normală” a contactelor

Orice tip de comutator poate fi proiectat astfel încât contactele sale să se închidă (stabilirea
continuităţii circuitului), sau să se deschidă (întreruperea continuităţii), atunci când este acţionat.
Pentru comutatoarele prevăzute cu un mecanism de re-întoarcere la poziţia iniţială, direcţia de re-
întoarecere a comutatorului, atunci când nu este aplicată nicio forţă externă, poartă numele de
poziţie normală. Prin urmare, contactele ce sunt deschise în poziţia normală, poartă numele de
„normal-deschise”. Contactele ce sunt închise în poziţia normal, poartă numele de „normal-
închise”.

Pentru comutatoarele de proces, poziţia normală, este acea poziţia în care nu

există nicio influenţă de proces asupra comutatorului. O metodă simplă de
determinarea a poziţiei normale a unui comutator de proces, constă în
determinarea poziţiei comutatorului atunci când acesta nu a fost încă instalat. Să
luăm câteva exemple de poziţii normale de proces. Comutator de viteză: axul
este staţionar; comutator de presiune: presiunea aplicată este zero; comutator de
temperatură: temperatură ambientală (temperatura camerei); comutator de
nivel: recipient gol; comutator de curgere: viteza de curgere a lichidului este
zero.
Este important să facem diferenţa între poziţia „normală” a comutatorului şi
funcţionarea sa „normală” într-un proces. Să considerăm exemplul unul
comutator de curgere ce este utilizat pentru semnalizarea (pe cale sonoră sau
vizuală) scăderii debitului de apă dintr-un sistem de răcire. Funcţionarea
normală a sistemului de răcire constă într-un debit constant şi suficient de lichid
de răcire prin conducte. Să presupunem că urmărim închiderea contactelor
comutatorului în cazul pierderii de lichid de răcire (pentru completarea unui
circuit electric ce activează alarma vizuală sau auditivă, de exemplu). În acest
caz, va trebui să folosim un comutator de curgere cu contacte în poziţia normal-
închis şi nu în poziţia normal-deschis. În momentul în care existe un debit
normal şi suficient de lichid prin conducte, contactele comutatorului rămân în
poziţia deschis. Atunci când debitul lichidului scade sub un anumit nivel critic,
contactele se re-întorc în poziţia lor normală, şi anume, normal-închis. Gândiţi-
vă tot timpul la starea normală a unui comutator ca la acea stare în care se
regăseşte dispozitivul când nu este introdus în sistem (este încă în magazin, de
exemplu).

Figure 61: simbolul comutatorului tip buton în poziţia normal-deschis, respectiv

normal-închis
Simbolul comutatorelor este diferit în funcţie de scopul şi de modul de acţionare.
Un comutator normal-deschis este reprezentat în aşa fel încât să reprezinte un
contact deschis, care în momentul acţionării să se închidă. Invers, un comutator
normal-închis este reprezentat ca şi un contact închis ce se deschide la
acţionarea dispozitivului. Alăturat este reprezentat simbolul comutatorului tip
buton în poziţia normal-deschis, respectiv normal-închis.

Figure 62: simbolul general al comutatorului în poziţie normal-deschis, respectiv

normal-închis
Există de asemenea un simbol generic pentru poziţia oricărui tip de comutator,
fie normal-deschis, fie normal-închis, asemeni figurii alăturate. Comutatorul din
stânga se închide când este acţionat şi este deschis în poziţia normală (atunci
când nu este acţionat din exterior). Comutatorul din dreapta se deschide când
este acţionat şi este închis în poziţia sa normală (când nu este acţionat). Dacă se
folosesc astfel de simboluri pentru reprezentarea comutatoarelor, tipul acestora
este de obicei trecut în vecinătatea simbolului, în cuvinte.

Figure 63: simbolul condensatorului folosit în circuitele logice digitale

Atenţie, nu confundaţi simbolul stânga (în figura de mai sus) cu simbolul
condensatorului. În cazul în care se doreşte reprezentarea unui condensator într-
un circuit logic, se va folosi simbolul alăturat. În electronica standard, acest
simbol este rezervat condensatoarelor polarizate. În circuitele logice digitale,
acest simbol este folosit pentru orice tip de condensator, chiar şi în situaţia când
condensatorul nu este un condensator polarizat.
4.2.1 Secvenţa realizării contactelor
În cazul comutatoarelor cu mai multe poziţii, trebuie luat în considerare şi modul de deschidere şi
de închidere a contactelor, pe măsură ce selectorul se deplasează de pe o poziţie pe alta.

Figure 64: comutator cu întrerupere; realizarea contactelor

Selectorul comutatorului din figura alăturată realizează contactul (închiderea
circuitului) într-una din cele cinci poziţii diferite. Poziţiile sunt numerotate de la
1 la 5. Configuraţia cea mai des întâlnită a unui comutator cu pas reglabil, este
aceea în care contactul cu o anumită poziţie este deschis înainte de realizarea
contactului (închiderea contactului) cu poziţia următoare. Sub această
configuraţie, comutatorul este cunoscut sub numele de comutator cu
întrerupere. Ca şi exemplu, să presupunem cazul în care comutatorul se află pe
poziţia 3. Dacă selectorul este întors în sensul acelor de ceasornic, acesta va
deschide contactul 3, deschizând practic circuitul, şi se va deplasa între poziţia 3
şi 4. În acest moment, ambele circuite (3 şi 4) sunt deschise, ambele contacte
fiind deschis. Dacă se continuă deplasarea selectorului în sensul acelor de
ceasornic, se va ajunge în poziţia 4, moment în care contactul se închide.

Figure 65: comutator cu suprapunere (comutator fără întrerupere); realizarea

contactelor
Există însă situaţii în care nu este permisă în nicio clipă deschiderea completă a
circuitului ataşat selectorului. Pentru astfel de aplicaţii, există o altă variantă de
comutator, denumită comutator cu suprapunere, sau comutator fără
întrerupere. În acest caz, selectorul nu deschide circuitul precedent înainte de
realizarea contactului cu circuitul următor (în sensul de rotire). În exemplu
precedent, contactul 4 este realizat înaintea deschiderii contactului 3.
Compromisul constă în faptul că circuitul trebuie să poată tolera asemenea
contacte adiacente realizata simultan (1 cu 2, 2 cu 3, 3 cu 4 şi 4 cu 5).
4.2.2 Comutatoare multipolare
Când contactul(e) mobil poate fi adus pe unul dintre contactele fixe, acele poziţii sunt denumite
„direcţii”. Numărul contactelor mobile poartă numele de poli. Ambele comutatoare prezentate mai
sus cu un contact mobil şi cinci contacte staţionare pot fi desemnate ca si comutatoare monopolare
cu cinci direcţii.

Figure 66: comutator bipolar cu cinci direcţii

Să presupunem că două comutatoare bipolare cu cinci direcţii sunt legate
împreună, astfel încât ele să fie acţionate prin intermediul aceluiaşi mecanism.
Întregul dispozitiv astfel format poartă numele de comutator bipolar cu cinci
direcţii. Simbolul unui astfel de comutator este prezentat în figura alăturată. De
menţionat că linia întreruptă trasată între cele două selectoare, desemnează
faptul că acestea sunt acţionate simultan de acelaşi mecanism extern.
Să luăm şi alte exemple de comutatoare:

Figure 67: comutator monopolar cu o direcţie

Comutator monopolar cu o direcţie

Figure 68: comutator bipolar cu o direcţie

Comutator bipolar cu o direcţie

Figure 69: comutator monopolar cu două direcţii

Comutator monopolar cu două direcţii

Figure 70: comutator bipolar cu două direcţii

Comutator bipolar cu două direcţii
 Figure 71: comutator cvadripolar cu patru direcţii
Comutator cvadripolar cu patru direcţii

5 Relee electromecanice

5.1 Construcţia releelor

Figure 72: o bobină produce un câmp magnetic la trecerea curentului prin

aceasta
La trecerea curentului electric printr-un canductor, va lua naştere un câmp
magnetic în jurul acestuia. În cazul în care conductorul este construit sub forma
unei bobine, câmpul magnetic produs se va orienta în lungimea bobine. Cu cât
intensitatea curentului este mai mare, cu atât puterea câmpului magnetic este
mai mare, toţi ceilalţi factori rămânând neschimbaţi.
Bobinele reacţionează la variaţia curentului prin ele datorită energiei stocate sub
forma acestui câmp magnetic. La construirea unui transformator din două
bobine înfăşurate în jurul unui miez magnetic comun, utilizăm de fapt acest
câmp magnetic pentru a transfera energie electrice de la o înfăşurare la alta.
Totuşi, există şi alte metode mai simple şi mai directe de utilizare a câmpurilor
electromagnetice. Câmpul magnetic produs de o bobină poate fi folosit pentru
exercitarea unei forţe mecanice asupra oricărui obiect magnetic. În acelaşi fel
folosim şi magneţi permanenţi pentru atragerea obiectelor magnetice. Diferenţa
constă în faptul că acest electromagnet (format din bobină) poate fi pornit şi
oprit prin închiderea şi deschiderea circuitului bobinei.
Dacă plasăm un obiect magnetic (un obiect metalic, de exemplu) în apropierea
unei astfel de bobine, acest obiect se va deplasa atunci când prin bobină trece un
curent electric. Obiectul magnetic deplasabil poartă numele de armătură, iar
majoritatea lor pot fi deplasate fie prin intermediul curentului continuu, fie cu
ajutorul curentului alternativ. Polaritatea câmpului magnetic este irelevantă din
punct de vedere al atracţiei armăturii. Aceste dispozitive pot fi folosite pentru
deschiderea pe cale electrică a încuietorilor, deschiderea sau închiderea valvelor,
deplasarea braţelor mecanice, etc. Totuşi, în situaţia în care aceste dispozitive
sunt utilizate pentru acţionarea unui comutator, ele sunt cunoscute sub
denumirea de relee electromecanice.

Figure 73: releu electromecanic într-un circuit electric

Releele sunt foarte practice pentru controlul unei cantităţi mari de curent sau
tensiune prin intermediul unui semnal electric de putere mică. Bobina releului
ce produce câmpul magnetic poate să consume o putere mai mică de 1 watt, de
exemplu, pe când contactele acţionate de acest câmp magnetic pot susţine o
putere de sute de ori mai mare. Funcţional, un releu electromecanic se comportă
precum un amplificator cu două stări: pornit şi oprit.
La fel ca în cazul tranzistorilor, abilitatea releelor de a controla un semnal
electric prin intermediul unui alt semnal electric este utilizate pentru realizarea
funcţiilor logice. Pentru moment însă, vom explora abilitatea de „amplificare” a
releelor.
În figura de mai sus, bobina releului este energizată prin intermediul unei surse
de tensiune de 12 V (c.c.). În schimb, comutatorul monopolar cu o singură
direcţie este conectat într-un circuit electric alimentat de la o sursă de tensiune
de 480 V (c.a.). În acest caz, curentul necesar energizării bobinei este de sute de
ori mai mic decât curentul nominal al contactului comutatorului.
Un singur dispozitiv bobină/armătură poate fi folosit pentru acţionarea mai
multor seturi de contacte. Aceste contacte pot fi normal-deschise, normal-
închise, sau într-o combinaţie a celor două. Asemeni comutatoarelor, poziţia
„normal” a releelor reprezintă acea stare a contactelor atunci când bobina nu
este energizată, sau mai bine spus, atunci când releul este încă „în cutie”.
Pe lângă abilitatea de control a unui curent mare prin intermediul unui curent
mic, releele oferă şi o izolaţie electrică între circuitul bobine şi circuitul
contactelor. Acest lucru înseamnă că cele două elemente sunt izolate din punct
de vedere electric una de cealaltă. Unul din circuite poate fi de c.c, iar celălalt de
c.a., precum în exemplul anterior, sau chiar şi la tensiuni diferite.
5.2 Contactoare
Atunci când releele sunt folosite pentru comutarea unor puteri mari prin contactele sale, acestea
poartă numele de contactoare. Contactorele au de obicei mai multe contacte, iar aceastea sunt de
obicei (deşi nu neapărat) în poziţia normal-deschis: circuitul este deschis atunci când bobina nu este
energizată.

Figure 74: releu electromecanic într-un circuit trifazat pentru controlul unui

motor electric
Probabil cea mai des întâlnită aplicaţie a contactoarelor constă în controlul
motoarelor electrice.
5.3 Relee temporizate
Unele relee sunt prevăzute cun un fel de „amortizor”. Acest mecanism, ataşat arăturii releului
previne deplasarea imediată şi completă a armăturii atunci când bobina este energizată sau de-
energizată. Datorită acestui lucru, releul are proprietatea unei acţionări temporizate (întârziate în
timp). Astfel de relee temporizate pot fi construite pentru temporizarea deplasării armăturii în
momentul energizării bobinei, în momentul de-energizării bobinei, sau pentru ambele situaţii.

Releele temporizate au ca şi specificaţie nu doar poziţia normal-închisă sau

normal-deschisă a contactelor, ci şi modul în care acţionează temporizarea (la
închiderea sau la deschiderea contactelor). Mai jos este o descriere a celor patru
tipuri de relee temporizate.
5.3.1 Releu temporizat la închidere normal deschis
Acest tip de contact este normal deschis atunci când bobina nu este energizată. Contactul se închide
doar după aplicarea unui curent electric prin bobina releului, şi doar după o anumită perioadă de
timp de la aplicarea acestuia. Cu alte cuvinte, direcţia deplasării contactului este identică cu cea a
unui contact normal deschis, dar există o întârziere (temporizare) la închiderea contactului. Datorită
faptului că temporizarea are loc în direcţia de energizare a bobinei, acest tip de contact mai poartă
numele de normal-deschis cu acţionare întârziată.

Figure 75: releu temporizat la închidere normal deschis

Releul din figura alăturată este un releu temporizat la închidere, normal-deschis.
Acesta se închide după cinci secunde de la energizarea bobinei. Deschiderea se
realizează imediat după de-energizarea bobinei.

Figure 76: diagrama timp de funcţionare a contactelor unui releu temporizat la

închidere, normal deschis
Alăturat este o diagramă de timp ce prezintă modul de funcţionare a contactelor
acestui tip de releu temporizat.
5.3.2 Releu temporizat la deschidere, normal-deschis
Asemenea releului precedent, şi acest dispozitiv este normal-deschis atunci când bobina este de-
energizată. La aplicarea unui curent pe bobină, contactele releului se închid. Faţă de cazul precedent
însă, temporizarea (întârzierea) are loc după de-energizarea bobine şi nu după energizarea ei.
Datorită faptului că temporizarea are loc după de-energizarea bobinei, acest tip de contact mai
poartă numele de normal deschis cu întârziere la revenire.

Figure 77: releu temporizat la deschidere normal deschis

Releul temporizat la deschidere, normal deschis, din figura alăturată se închide
imediat după energizarea bobinei. Deschiderea contactelor are loc însă la cinci
secunde după de-energizarea bobinei.

Figure 78: diagrama timp de funcţionare a contactelor unui releu temporizat la

deschidere, normal deschis
Diagrama de timp în acest caz, este cea din figura alăturată.
5.3.3 Releu temporizat la deschidere, normal-închis

Figure 79: releu temporizat la deschidere normal închis

Acest tip de contact este normal închis atunci când bobina nu este energizată.
Contactul se deschide la aplicarea unui curent prin bobină, dar doar după o
anumită perioadă de timp. Cu alte cuvinte, direcţia de deplasare a contactului
este identică cu a unui contact normal-închis, doar că există o temporizare în
direcţia deschiderii acestuia. Datorită faptului că temporizarea are loc în direcţia
energizării bobinei, acest contact mai poartă numele de contact normal închis cu
acţionare întârziată.

Figure 80: diagrama timp de funcţionare a contactelor unui releu temporizat la

deschidere, normal închis
5.3.4 Releu temporizat la închidere, normal-închis

Figure 81: releu temporizat la închidere normal închis

Asemenea releului temporizat la deschidere normal-închis, acest tip de contact
este normal-închis atunci când bobina nu este energizată. Deschiderea se
realizează prin aplicarea unui curent prin bobina releului. Totuşi, la de-
energizarea bobinei, contactele se închid cu o anumită întârziere de timp. Acest
tip de contact mai poartă numele de contact normal închis cu întârziere la
revenire.

Figure 82: diagrama timp de funcţionare a contactelor unui releu temporizat la

închidere, normal închis
5.3.5 Alte tipuri de relee temporizate
Releele temporizate mecanice, mai vechi, utilizau amortizoare mecanice sau dispozitive cu
pistoane/cilindrii umplute cu fluid pentru îtârzierea deplasării armăturilor. Modelele mai nou
utilizează circuite electronice cu reţele rezistor-condensator pentru genererarea întârzierii.
Energizarea (instantanee) a releului electromecanic se realizează cu ajutorul semnalului de ieşire al
circuitului electronic. Aceste relee electronice sunt mai adaptabile decât variantele mecanice, şi mult
mai durabile. Multe modele sunt capabile de efectuarea unor operaţii de temporizare avansate:

Figure 83: releu temporizat normal-deschis cu o singură închidere

Releu temporizat normal-deschis cu o singură închidere. Aceste relee se închid o
singură dată, un anumit interval de timp şi apoi se re-deschid, la o tranziţie a
intrării de la starea de-energizată la starea energizată.

Figure 84: releu temporizat normal-deschis cu deschideri/închideri repetate

Releu temporizat normal-deschis cu deschideri/închideri repetate. Acest releu se
închide şi se deschide pentru un anumit interval de timp atâta timp cât bobina
este energizată.

Figure 85: releu temporizat de supraveghere

Releu temporizat de supraveghere. Acest releu îşi schimbă starea în cazul în care
semnalul de intrare nu variază continuu de la starea energizată la starea de-
energizată.
Această ultimă metodă de temporizare este utilă pentru monitorizarea
sistemelor bazate pe calculatoare. Dacă se foloseşte un calculator pentru
controlul unui proces critic, este recomandată de obicei instalarea unui sistem
automat de alarmare în cazul în care calculatorul se blochează din diferite
motive. O metodă relativ simplă de instalare a unui astfel de sistem constă în
energizarea şi de-energizarea unei bobine prin intermediul unui semnal trimis
de calculator. Dacă sistemul se blochează, semnalul de intrare pe releu nu se va
mai modifica (se va bloca la ultima stare). La puţin timp după aceasta, contactul
releului se va închide semnalizând o problemă.
5.4 Relee semiconductoare
Pe cât de utile sunt, releele electromecanice au totuşi multe inconveniente. Acestea sunt relativ
scumpe, au o durată de viaţă a contactelor limitată, ocupă mult loc, iar timpii de comutaţie sunt mari
în comparaţie cu dispozitivele semiconductoare moderne. Aceste limitări se aplică în special
releelor de putere. Pentru a întâmpina aceste neajunsuri, mulţi producători oferă relee
semiconductoare ce folosesc tiristori, triace sau tranzistori în loc de contactele mecanice.

Figure 86: releu semiconductor

Aceste dispozitive de ieşire (tiristori, triace, tranzistori) sunt cuplate optic la o
sursă de lumină (LED) în interiorul releeului. Releul este pornit prin energizarea
acestui LED, de obicei prin intermediul unei surse de tensiune de c.c. scăzute.
Această izolare optică între intrare şi ieşire se ridică la nivelul celor mai bune
relee electromecanice posibile.
Fiind dispozitive semiconductoare, nu există părţi mobile care să se deterioreze
la uzură. Timpii de comutaţie sunt mult mai mici decât viteza maximă posibilă
de deplasare a armăturilor în cazul releelor mecanice. Nu există pericolul
apariţiei arcelor electrice între contacte şi nici probleme corozive. Totuşi, aceste
dispozitive semiconductoare sunt mai scumpe, mai ales pentru curenţi înalţi.
Un avantaj important al releelor cu tiristoare. este tendinţa naturală de
deschidere a contactelor, într-un circuit de c.a., doar la trecerea curentului prin
zero. Histereza „naturală” a tiristoarelor menţine continutiatea circuitului chiar
şi după de-energizarea LED-ului, până în momentul în care c.a. scade sub un
anumit prag (curentul de menţinere). Practic, acest lucru înseamnă că circuitul
nu se va întrerupe în mijlocul unei semi-perioade (atunci când valoarea
curentului este maximă, de exemplu). O asemenea întrerupere într-un circuit cu
o inductanţă mare, va produce în mod normal o creştere mare şi de scurtă durată
tensiunii. Acest lucru se datorează „căderii” bruşte a câmpului magnetic din jurul
inductanţei. Acest lucru nu are loc însă în cazul unul releu semiconductor
echipat cu tiristori.
Un dezavantaj al releelor semiconductoare este tendinţa de scurt-circuitare în
caz de defect. Releele electromecanice tind să se deschidă la defect. Dintre cele
două stări, deschiderea la defect este considerată mai sigură faţă de scurt-
circuitarea la defect. Din acest motiv, în anumite aplicaţii, releele
electromecanice sunt încă folosite în dauna celor semiconductoare.

6 Logica ladder
6.1 Diagrame ladder
Diagramele ladder sunt diagrame speciale folosite de obicei în sistemele logice de control industrial.
Denumirea de ladder (din engleză: scară) vine de la asemănarea acestora cu o scară: două linii
verticale desemnând sursa de putere, şi linii orizontale reprezentând circuitele de control.

Figure 87: diagrama ladder de control a unei lămpi prin intermediul unui

comutator manual
Ca şi exemplu de început, o diagramă ladder simplă reprezentând o lampă
controlată de un comutator manual arată precum în figura alăturată. Notaţiile
L1 şi L2 desemnează bornele unei surse de alimentare de 120 V c.a. L 1 este faza
iar L2 este conductorul neutru (legat la masă). Aceste notaţii nu au nicio legătură
cu notaţia bobinelor.

Figure 88: diagrama ladder de control a unei lămpi prin intermediul unui

comutator manual; schema completă
Transformatorul sau generatorul ce alimentează acest circuit este omis pentru
simplitate. În realitate, circuitul este cel alăturat.

Figure 89: diagrama ladder de control a unei lămpi prin intermediul unui

comutator manual; alimentare în c.c. la 24 V
Deşi circuitele logice industriale utilizează o tensiune de 120 V în c.a., există şi
sisteme realizate la tensiuni mai mici în c.a. sau chiar şi în c.c.
Atâta timp cât contactele comutatoarelor şi bobinele releelor sunt dimensionate
corespunzător, tensiunea de alimentare a sistemului este irelevantă.
Observaţi cifra „1” notată pe conductorul dintre comutator şi lampă. În realitate
acel conductor este notat cu cifra „1” folosind etichete adezive sau tuburi
termocontractibile, în funcţie de preferinţe. Conductorii ce duc înspre comutator
vor fi notaţi cu „L1, respectiv „1”. Conductorii ce duc înspre lampă vor fi notaţi cu
„1”, respectiv „L2. Aceste numerotaţii sunt făcute pentru a uşura construirea şi
întreţinerea întregului ansamblu. Fiecare conductor are propriul său număr
unic. Numerotarea conductorilor nu se schimbă atunci când aceştia intră/ies
dintr-un nod, indiferent dacă mărimea, culoarea sau lungimea lor se schimbă.
Desigur, este de preferată utilizarea unei singura culori pentru desemnarea
aceluiaşi conductor, dar acest lucru nu este tot timpul practic. Ceea ce contează
este ca orice punct comun din punct de vedere electric dintr-un circuit de control
să fie desemnat prin acelaşi număr de fir (conductor).

Figure 90: diagrama ladder

Să luăm de exemplu diagrama ladder alăturată. Conductorul notat cu „25”
reprezintă de fapt acelaşi fir din punct de vedere electric, chiar dacă acesta este
conectat la mai multe dispozitive.
În diagramele ladder, sarcina (lampă, releu, etc.) este aproape tot timpul
conectată la dreapta „scării”. Deşi din punct de vedere electric locaţia sarcinii nu
are nicio importanţă, contează totuşi care capăt al „scării” este conectat la masă.
 Figure 91: diagrama ladder
Să considerăm exemplul alăturat. În acest caz, lampa (sarcina) este conectată în
dreapta circuitului, la fel şi masa sursei de alimentare. Aceasta nu este o simplă
conincidenţă.

Figure 92: diagrama ladder; masă accidentală

Să presupunem că la un moment dat există o conexiune accidentală între
conductorul 1 şi masă. Această conexiune poate fi dată de uzura izolaţiei şi
contactul conductorului cu un mediu conductor conectat la pământ. Cu ambele
capete ale lămpii conectate la masă (acelaşi potenţial, prin urmare, cădere de
tensiune zero), lampa este practic scurt-circuitată şi nu se poate aprinde. În cazul
închiderii comutatorului, acest scurt-circuit va duce la arderea siguranţei
fuzibile.
 Figure 93: diagrama ladder; masă accidentală
Dar, să vedem ce s-ar întâmpla în cazul unei defecţiuni identice (contactul
accidental dintre conductorul 1 si masă) în cazul în care poziţia comutatorului
este schimbată cu cea a lămpii. Şi în acest caz, L 2 este conectat la masă. Masa
accidentală va forţă aprinderea lămpii, iar comutatorul nu va avea niciun efect
asupra funcţionării acesteia.
Este mult mai bine şi mai sigur din punct de vedere electric să avem un sistem a
cărui siguranţă fuzibilă se arde în cazul unui defect de împământare , decât un
sistem a cărui componente (lămpi, relee, etc.) nu pot fi controlate în cazul
aceluiaşi defect. Din această cauză, sarcina(le) unei diagrame ladder trebuie tot
timpul conectată lângă conductorul legat la masă (comun din punct de vedere
electric cu acesta).
6.2 Funcţii logice digitale

6.2.1 Funcţia logică SAU

Figure 94: diagramă lader; funcţia SAU

Putem construi funcţii logice simple pentru circuitul cu lampă din secţiunea
precedentă, folosind contacte multiple. Documentarea acestor circuite se face
relativ simplu prin conectarea unor linii adiţionale diagramei iniţiale.

6.2.2 Funcţia logică ŞI

Figure 96: diagramă lader; funcţia ŞI

Putem imita funcţia unei porţi logice ŞI prin conectarea celor două contacte
normal-deschise în serie şi nu în paralel.

A B Ieşire
0 0 0
0 1 0
1 0 0
1 1 1

Figure 97: simbolul porţii logice ŞI

Putem verifica cu ajutorul tabelului de adevăr că acest lucru este într-adevăr
corect.
În acest caz, lampa se va aprinde doar dacă ambele contacte sunt acţionate
simultan. Curentul va putea trece de la L1 la 2 doar dacă ambele contacte sunt
închise.
6.2.3 Funcţia logică NU
 Figure 98: diagramă ladder; funcţia logică NU
Funcţia logică de inversare poate fi obţinută prin simpla utilizare a unui contact
normal-închis, faţă de un contact normal-deschis precum cele folosite mai sus.

A Ieşire
0 1
1 0

Figure 99: simbolul funcţiei logice NU

Din nou, putem verifica prin intermediul tabelului de adevăr că acest lucru este
corect.
6.2.4 Funcţia logică ŞI-negat

Figure 100: diagramă ladder; funcţia logică ŞI-negat

Dacă luăm funcţia SAU prezentată mai sus şi inversăm fiecare intrare vom
obţine funcţia ŞI-negat. Intrările se inversează prin utilizarea contactelor
normal-închise în loc de contacte normal-deschise.

A B Ieşire
0 0 1
0 1 1
1 0 1
 A B Ieşire
1 1 0

Figure 101: simbolul funcţiei logice ŞI-negat

Figure 102: funcţia logică ŞI-negat

Lampa va fi energizată dacă unul dintre contacte nu este acţionat, şi se va stinge
doar dacă ambele contacte sunt acţionate simultan.
6.2.5 Funcţia logică SAU-negat

Figure 103: diagramă ladder; funcţia logică SAU-negat

Asemănător, dacă luăm funcţia ŞI implementată mai sus, şi inversăm intrările,
obţinem funcţia logică SAU-negat. Inversarea intrărilor se realizează şi în acest
caz prin utilizarea contactelor normal-închise în loc de contacte normal-
deschise.

A B Ieşire
0 0 1
0 1 0
1 0 0
1 1 0

Figure 104: simbolul porţii logice SAU-negat

 Figure 105: funcţia logică SAU-negat
Din cele observate mai sus, putem trage unele concluzii, şi anume: contactele
paralele sunt echivalente cu o poartă logică SAU; contactele serie sunt
echivalente cu o poartă ŞI; contactele normal-închise sunt echivalente cu o
poartă NU (negare).
6.2.6 Funcţia logică SAU-exclusiv

Figure 106: diagramă ladder; funcţia logică SAU-exclusiv

Putem construi circuite logice combinaţionale prin gruparea contactelor în
aranjamente serie-paralel. În exemplul alăturat, funcţia SAU-exclusiv este
construită prin combinarea porţilor ŞI, SAU şi NU.

A B Ieşire
0 0 0
0 1 1
1 0 1
1 1 0

Figure 107: simbolul porţii logice SAU-exclusiv

 Figure 108: funcţia logică SAU-exclusiv
Linia de sus (contactul normal-închis A în serie cu, contactul normal-deschis B)
este echivalentă cu partea de sus a combinaţiei de porţi logice NU/ŞI. Linia de
jos (contactul normal-deschis A în serie cu, contactul normal-închis B) este
echivalentă cu partea de jos a combinaţiei de porţi NU/ŞI. Conexiunea în paralel
a celor două linii în punctul 2, formează un circuit echivalent SAU. Acest lucru
permite energizarea lămpii fie prin linia 1 fir prin linia 2.
Pentru realizarea funcţiei SAU-exclusiv a trebuit să folosim două contacte pe o
singură intrare: un contact pentru intrarea directă, iar celălalt contact pentru
intrarea inversată. Cele două contacte A din diagrama de mai sus sunt acţionate
fizic de acelaşi mecanism. Acelaşi lucru este valabil şi pentru contactele B.
Această legătură „fizică” dintre contacte este scoasă în evidentă prin marcarea
identică a contactelor. Nu există nicio limită a numărului de contacte ce pot fi
reprezentate pe acelaşi releu. Fiecare nou contact adăugat unui releu sau unui
comutator, fie că este contact normal-închis sau normal-deschis) este
reprezentat prin acelaşi simbol.
6.2.7 Marcarea compusă
În unele situaţii, se foloseşte o marcare compusă de genul „A-1” şi „A-2” în loc de „A” pentru
ambele contacte ale aceluiaşi dispozitiv. Acest lucru este folositor mai ales în cazul în care dorim să
scoatem în evidenţă care seturi de contacte, din fiecare dispozitiv, este utilizat pentru care parte a
circuitului. Pentru simplitate însă, nu vom folosi o asemenea notaţie în cele ce urmează. Dacă vedeţi
mai multe contacte marcate identic (A, B, etc.), puteţi să fiţi siguri că acele contacte sunt acţionate
de acelaşi mecanism.

6.2.8 Inversarea ieşirii

Figure 109: diagramă ladder; negarea ieşirii unei funcţii logice

Dacă dorim să inversăm ieşirea unei funcţii logice realizate cu ajutorul unui
comutator, trebuie să folosim un releu cu un contact normal-închis. De exemplu,
dacă vrem să energizăm o sarcină bazându-ne pe negarea (funcţia NU) unui
contact normal-deschis, putem realiza diagrama alăturată.

A CR1 Ieşire
0 0 1
1 1 0

Figure 110: funcţia logică NU

Releul este indicat pe figură prin notaţia CR1 (releu de control 1). Atunci când
bobina releului, simbolizată printr-un cerc pe prima linie, este energizată,
contactul de pe linia a doua se deschide. Deschiderea acestui contact de-
energizează lampa. De la comutatorul la bobina CR1, funcţia logică este ne-
inversată. Contactul normal-închis este acţionat de bobina releului CR1,
asigurând o funcţie logică de negare (NU) pe lampă, inversă faţă de starea de
acţionare a comutatorului (A).

Figure 111: diagrama ladder; funcţia logică ŞI-negat realizată prin inversarea

ieşirii
Să aplicăm această strategie de inversare uneia dintre funcţiile cu intrare
inversată realizate mai sus. Spre exemplu, funcţia logică ŞI folosind diagrama
funcţiei ŞI-negat de mai sus. Putem inversa ieşirea cu ajutorul unui releu pentru
realizarea unei funcţii ne-inversate.
 A B Ieşire
0 0 0
0 1 0
1 0 0
1 1 1

Figure 112: funcţia logică ŞI

Figure 113: simbolul porţii logice ŞI

De la comutator la bobina CR1, funcţia logică realizată este cea a unei porţi ŞI-
negat. Contactele CR1 normal-închise inversează şi transformă ieşirea funcţiei
ŞI-negat într-o funcţie ŞI.
6.3 Circuite permisive şi de blocare

6.3.1 Controlul aprinderii furnalelor

Figure 114: diagramă ladder; circuit de control al aprinderii furnalelor

O aplicaţie practică a logicii digitale, bazate pe relee şi comutatoare, constă în
controlul sistemelor în care există o serie de condiţii ce trebuie îndeplinite,
înainte ca un echipament să poate porni în siguranţa. Un exemplu bun este cel al
aprinderii furnalelor. Pentru pornirea în siguranţă a acestora, sistemul de
control trebuie să ceară „permisiunea” câtorva comutatoare de proces, printre
care: comutatoare de presiune joasă şi înaltă, comutatoare pentru verificarea
funcţionării ventilatorului, a poziţiei uşii de acces, etc. Fiecare condiţie de proces
se numeşte permisivă, iar fiecare contact permisiv este conectat în serie. Prin
urmare, dacă oricare dintre contacte detectează o condiţie de nesiguranţă,
circuitul va fi deschis.
Dacă toate condiţiile sunt îndeplinite, CR1 se va energiza iar lapa verde se va
aprinde. În realitate, nu doar lampa se energizează. De obicei există un releu de
control, sau o valvă de fluid, ce este plasată pe acea linie a diagramei. Aceasta se
va energiza cât toate contactele permisive sunt „în regulă”: adică, închise. Dacă
oricare dintre condiţiile permisive nu este îndeplinită, linia de sus a diagramei va
rămâne întreruptă, CR1 se ve de-energiza, iar lampa roşie se va aprinde.
Contactul pentru presiune înaltă a lichidul este un contact normal-închis. Acest
lucru se datorează faptului că dorim deschiderea contactului doar în cazul în care
presiunie lichidului devine prea mare. Din moment ce condiţia „noarmală” a
oricărui comutator de presiune este îndeplinită când presiunea aplicată asupra
sa este zero, şi dorim ca acest comutator să se deschidă în cazul unei presiuni
excesive, trebuie să alegem un comutator ce este închis în starea sa normală.
6.3.2 Controlul pornirii motoarelor electrice
O altă aplicaţie practică a releelor constă în controlul sistemelor în care dorim ca două evenimente
incompatibile să nu aibă loc în acelaşi timp.

Figure 115: inversarea fazei unui motor electric

Un exemplu în acest sens constă controlul direcţiei de rotaţie a unui motor
electric. Sunt utilizate contactoare pentru schimbarea polarităţii (sau secvenţei
fazelor) unui motor electric. Nu dorim însă ca atât contactorul de polarizare
directă cât şi cel de polarizare înversă să fie energizate în acelaşi timp.
Când contactorul M1 este energizat, sistemul trifazat de alimentare (A, B şi C)
este conectat direct la terminalii 1, 2 şi 3 ai motorului. Totuşi, când contactorul
M2 este energizat, fazele A şi B sunt inversate, A fiind conectată la terminalul 2 al
motorului, iar B la terminalul 1. Inversarea fazei duce la inversarea direcţiei de
rotaţie a motorului.

Figure 116: diagrama ladder; controlul pornirii unui motor electric

Să examinăm circuitul de control a acestor două contactoare. În dreapta avem
un contact normal-închis (OL). Acesta este contactul termic de supra-încălzire ce
este activat de elementele de „încălzire” conectate în serie cu fiecare fază a
motorului de c.a. Dacă acestea se încălzesc prea tare, contactul va trece de la
starea normală (închisă) la starea deschisă. Acest lucru nu va permite
energizarea niciunui contactor.
Acest sistem de control este suficient, atâta timp cât nimeni nu apasă ambele
butoane simultan. Dacă acest lucru se întâmplă însă, fazele A şi B vor fi scurt-
circuitate prin faptul că fazele A şi B sunt conectate direct la motor prin
intermediul contactorului M1, iar contactorul M2 le inversează. Faza A se va afla
în scurt-circuit cu faza B şi invers. Evident, acesta nu este un sistem de control
bun.
 Figure 117: diagrama ladder; controlul pornirii unui motor electric
Pentru a preveni acest lucru, putem să proiectăm circuitul astfel încât
energizarea unuia dintre contactoare săprevină energizarea celuilalt. Acest lucru
se numeşte blocare, şi se poate realiza prin utilizarea de contacte adiţionale pe
fiecare contactor.
Acum când M1 este energizat, contactul auxiliar normal-închis de pe linia a două
se va deschide, prevenind astfel energizarea lui M2, chiar dacă buton „invers”
este apăsat. Asemănător, energizarea lui M1 nu este posibilă atunci când M2 este
energizat. Observaţi că au fost adăugate numerotaţii suplimentare ale firelor (4
şi 5) pentru a reflecta modificările.
Trebuie menţionat faptul că aceasta nu este singur metodă de blocare a
contactoarelor pentru prevenirea scurt-circuitului. Unele contactoare sunt
echipate cu dispozitive de blocare mecanice. Pentru siguranţa adiţională însă, se
pot folosi şi metode de blocare electrice.
6.4 Circuite logice cu autoprotecţie
Circuitele logic, fie că sunt compuse din relee electromecanice sau din porţi logice
semiconductoare, pot fi construite sub mai multe variante pentru realizarea aceleiaşi funcţii. Nu
există în general o metodă „corectă” de proiectare a circuitelor logice complexe, dar există unele
metode ce sunt mai bune decât altele.

În sistemele de control, siguranţa joacă un rol important (sau cel puţin ar trebui
să o facă). Dacă exista mai multe metode de realizare a unui circuit digital care să
realizeze aceiaşi funcţie, iar una dintre metode este mai bună din punct de
vedere al siguranţei la funcţionare, atunci acea metodă este mai bună decât
celelelate.
Să luăm ca şi exemplu un sistem simplu şi să vedem cum îl putem implementa
folosind relee logice. Să presupunem că un laborator mare sau o clădire
industrială urmează să fie echipată cu un sistem de alarmă în caz de incendiu.
Acest sistem urmează să fie activat de oricare dintre comutatoarele instalate în
întreaga clădire. Sistemul ar trebui să funcţioneze astfel încât sirenă să se
energizeze dacă oricare dintre comutatoare este acţionat.
 Figure 118: diagrama ladder
La o primă vedere, ar părea că circuitul logic este extrem de simplu: utilizăm
contacte normal-deschise conectate în paralel, precum în figura alăturată.
Practic, aceasta este o funcţie logică SAU cu patru intrări. Putem extinde acest
circuit pentru a include un număr oricât de mare de comutatoare, fiecare fiind
adăugat în serie. Ne vom limita însă la patru în acest exemplu. În orice caz,
acesta pare un sistem elementar şi totul pare a fi în regulă.
Dar ce se întâmplă în cazul unui defect de circuit? Natura circuitelor electrice
este astfel încât defectele de funcţionare ce constau în deschiderea circuitului
sunt mult mai frecvente decât oricare alt tip de defecte. Aceste deschideri ale
circuitului se pot datora deschiderii contactelor releelor, întreruperea
conductorilor, arderea siguranţelor fuzibile, etc. Luând acest lucru în
considerare, pare normal să realizăm un circuit care să fie cât mai tolerant
posibil la o astfel de defecţiune.
 Figure 119: diagrama ladder
Să presupunem, de exemplu, ca firul conductor al comutatorului doi se distruge,
ducând la deschiderea circuitului în acest punct. În cazul în care această
defecţiune ar avea loc, comutatorul 2 nu ar mai putea energia sirena în cazul în
care ar fi acţionat (închis). Acest lucru, evident, nu este de dorit în cazul unui
incendiu. Dacă sistemul nu este verificat periodic ( o idee bună oricum), nimeni
nu ar putea ştii că există o problemă până când cineva nu ar încerca sa utilizeze
acel comutator în caz de urgenţă.

Figure 120: diagrama ladder

Dar dacă am re-proiecta sistemul astfel încât alarma să se declanşeze (şi) în cazul
unui astfel de defect? Astfel, defectul conductorului ar duce la o alarmă de
incendiu falsă. Totuşi, acest scenariu este de preferat celui în care comutatorul
nu funcţionează deloc în cazuri de urgenţă. Pentru atingerea acestui scop, va
trebui să refacem circuit, astfel încât alarma să fie declanşată de un comutator
deschis şi nu de unul închis. Comutatoarele vor trebui sa fie normal-închise şi în
serie, alimentând bobina unui releu care la rândul ei activează un contact
normal-închis ce controlează sirena.
Atunci când toate comutatoarele sunt de-energizate (starea normală a
sistemului), bobina releului CR1 va fi energizată (prima linie). Contactul CR1
(linia a doua) prin urmare, va fi deschis, iar sirena nu este alimentată. Totuşi, în
cazul în care oricare dintre comutatoare este acţionat, bobina CR1 se de-
energizează, iar contactul CR1 revine la starea sa normală, şi anume, închis.
Alarma este în acest caz alimentată şi se va declanşa. Adiţional, dacă există un
defect al conductorilor din prima linie a circuitului, alarma se va declanşa. Dacă
se descoperă că alarma este falsă, personalul clădirii va ştii că sistemul de alarmă
este defect şi necesită reperaţii.
Cu siguranţa, circuitul este mult mai complex decât era înainte introducerii
releului de control CR1, iar sistemul poate şi în acest caz să nu funcţioneze
corespunzător. Acest lucru se poate întâmpla dacă apare un defect în linia a doua
a circuitului. Dar totuşi, acest circuit este mai sigur şi preferabil din acest punct
de vedere.
6.5 Automate programabile (PLC)

6.5.1 Scurtă istorie
Înainte de apariţia circuitelor logice cu semiconductori, sistemele logice de control erau proiectate şi
realizate exclusiv cu relee electromecanice. Sistemele şi procesele ce necesită un control de tip
„pornire/oprire” abundă în industria modernă, dar aceste sisteme sunt foarte rar realizate cu ajutorul
releelor electromecanice sau a porţilor logice discrete. În schimb, sunt folosite calculatoare digitale
ce pot fi programate şi pot realiza o varietate de funcţii logice.

La sfârşitul anilor 1960, o companie americană pe nume Bedford Associates, a

lansat un dispozitiv de calcul denumit MODICON. Ca şi acronim, acesta s-ar
traduce prin „controler digital modular”. Acesta mai târziu a deveni şi numele
diviziei care se ocupa cu proiectarea, realizarea şi vânzarea acestor calculatoare
de control speciale. Desigur, au existat mai apoi şi alte companii care au
dezvoltat propriile lor variante ale acestui dispozitiv. Până la urmă, acest
dispozitiv a primit denumirea de PLC (Programmable Logic Controller), sau, în
traducere, automat programabil. Scopul unui PLC a fost de a înlocui releele
electromecanice ca şi elemente de logică, locul lor urmând a fi luat de
calculatoare digitale semiconductoare. Un program stocat în memoria
calculatorului este capabil să simuleze funcţii logice realizate înainte prin
interconectarea unui număr mare de reelee electromecanice.
Un automat programabil (PLC) are mai multe intrări, prin intermediul cărora
interpretează stări logice „înalte”, respectiv „joase”, stări transmise de senzori şi
comutatoare. De asemenea, există mai mulţi terminali de ieşire, prin intermediul
cărora dispozitivul transmite semnale „înalte” sau „joase” către contactoare,
motoare, lămpi, sau orice alte dispozitive ce pot fi controlate prin intermediul
semnalelor de tip „închis/deschis”. În încercarea de simplificare a modului de
programare a PLC-urilor, limbajul de programare a fost proiectat astfel încât să
semene cu diagramele ladder. Astfel, un inginer sau electrician obişnuit cu
citirea diagramelor ladder, se poate adapta relativ uşor mediului de programare
a PLC-urilor pentru realizarea aceloraşi funcţii de control.
PLC-urile sunt „calculatoare industriale”, prin urmare, semnalele de intrare şi de
ieşire sunt de 120 V c.a, asemenea releelor electromecanice de control. Deşi
unele PLC-uri au intrări şi ieşiri de c.c de amplitudini mai mici, aceasta este
excepţia şi nu regula.
6.5.2 Programarea PLC-urilor
Modul de conectare şi de programare diferă puţin în funcţie de modelul de PLC ales, dar aceste
caracteristici sunt destul de similar pentru a permite o introducere „generală” a programării PLC-
urilor în acest capitol.

Figure 121: automat programabil

Figura alăturată este cea a unui PLC, văzut din faţă. Cei doi terminali L 1 şi L2 din
partea superioară sunt pentru alimentarea circuitului intern al dispozitivului cu
120 V c.a. Cei şase terminali din partea stângă se folosesc pentru conectarea
dispozitivelor de intrare, fiecare terminal reprezentând un „canal” diferit cu
propria sa notaţie (X). Terminalul din stânga jos (common), reprezintă masa, ce
se conectează la L2.
 Figure 122: automat programabil; intrarea X1 energizată
În interioriul carcasei PLC-ului, între fiecare terminal de intrare şi terminalul de
masă, există conectat câte un dispozitiv opto-izolator (LED). Acesta asigură o
izolare electrică între semnalul logic „înalt” de la intrare şi circuitul
calculatorului, atunci când există o tensiune de 120 V c.a. aplicată între
terminalul respectiv şi masă. O intrare energizată poate fi „citită” prin
intermediul unui LED aprins pe carcasa dispozitivului.

Figure 123: automat programabil; intrarea X1 energizată

Semnalele de ieşire sunt generate de circuitul intern al PLC-ului prin activarea
unui dispozitiv de comutare (tranzistor, triac, sau chiar releu electromecanic),
conectând terminalul „Source” cu oricare dintre terminalii de ieşire „Y”.
Terminalul „Source” este la rândul să conectat de obicei la L 1. Din nou, o ieşire
energizată poate fi citită de pe PLC prin intermediul unui LED.
În acest fel, PLC-urile sunt o interfaţă între dispozitivele reale precum
comutatoare, lămpi, motoare, etc.
Logica circuitului este stabilită în interiorul PLC-ului prin intermediul unui
program software. Acest program decide care ieşiri sunt energizate şi sub ce
condiţii de intrare. Chiar dacă programul însuşi pare a fi o diagramă logică, cu
simboluri pentru relee şi comutatoare, în realitate nu există astfel de dispozitive
în interiorul PLC-ului. Acestea sunt doar contacte şi bobine imaginare.
Programul este introdus şi vizualizat prin intermediul unui PC conectat la portul
PLC-ului (programming port).

Figure 124: automat programabil şi circuit logic

Să considerăm circuitul şi programul alăturat. Atunci când comutatorul buton
nu este apăsat, intrarea X1 a PLC-ului nu este alimentată. Urmărind programul,
putem vedea un contact X1 normal-deschis în serie cu o bobină Y1. Puterea de pe
bobina Y1 este şi în acest caz zero. Prin urmare, ieşirea Y1 a PLC-ului rămăne de-
energizată, iar lampa indicatoare conectată pe această ieşire nu se aprinde.
 Figure 125: automat programabil şi circuit logic
Apăsarea butonului însă face ca intrarea X1 să fie alimentată. În acest caz, toate
contactele X1 ce apar în program vor fi acţionate. Energizarea intrării X 1 va duce
la închiderea contactului normal-deschis X1 alimentând bobina Y1. Când bobina
Y1 a programului este energizată, ieşirea reală Y 1 va deveni energizată., iar lampa
conectată pe ieşire se va aprinde.
Trebuie înţeles faptul că atât contactul X1 cât şi bobina Y1, conductorii de
legătură şi „puterea” ce apar pe afişajul PC-ul, toate sunt elemente pur virtuale.
Acestea nu există ca şi componente reale. Ele există doar ca şi comenzi în
interiorul programului unui calculator.
PC-ul este utilizat doar pentru vizualizarea şi editarea softului PLC-ului, şi nu
este necesară prezenţa acestuia pentru funcţionarea dispozitivului. Odată ce
programul a fost încărcat în PLC de pe PC, calculatorul poate fi deconectate de la
acest, iar PLC-ul va continua să funcţioneze conform instrucţiunilor
programului. Afişajul (monitorul) calculatorului este redat în aceste figurii doar
pentru a ajuta la înţelegerea principiilor de bază a funcţionării PLC-urilor.
Adevărata utilitate a PLC-ului o putem vedea atunci când dorim modificarea
comportamentului unui sistem de control. Din moment ce PLC-ul este un
dispozitiv programabil, comportamentul acestuia poate fi modificat prin
schimbarea comenzilor. Nu este nevoie de o reconfigurare a componentelor
electrice conectate la intrarea şi ieşirea acestuia.
De exemplu, să presupunem că dorim ca circuitul de mai sus să funcţioneze
exact invers: apăsarea butonului duce la închiderea lămpii, iar eliberarea
acestuia la aprinderea ei. Soluţia „hardware” ar consta în înlocuirea
comutatorului buton normal-deschis cu un comutator buton normal-închis.
Soluţia software, aplicabilă cu ajutorul PLC-ului, constă în modificarea
programului, astfel încât contactul X1 să fie normal-închis în loc de normal-
deschis.

Figure 126: automat programabil şi circuit logic

Sistemul modificat, în cazul în care comutatorul nu este acţionat (nu este
apăsat), este prezentat în figura alăturată.
 Figure 127: automat programabil şi circuit logic
Când butonul este acţionat, sistemul arată conform figurii alăturate.
6.5.3 Reutilizarea intrărilor
Un alt avantaj al implementării logicii de control în varianta software faţă de hardware, este că
semnalele de intrare pot fi refolosite în interiorul programului ori de câte ori este necesar.

Figure 128: automat programabil şi circuit logic

De exemplu, circuitul şi programul alăturat sunt proiectate pentru a energiza
lampa în cazul în care cel puţin două din cele trei comutatoare sunt acţionate
(închise) simultan.
Pentru realizarea unui circuit echivalent folosind relee electromecanice, ar fi
trebui să folosim trei relee cu câte două contacte normal-deschise fiecare. În
total, am fi avut nevoie de şase contacte, câte două pe fiecare intrare. Folosind un
automat programabil în schimb, putem refolosi intrările X ori de câte ori dorim
prin intermediul soft-ului. Nu este necesară adăugarea unor noi componente,
deoarece fiecare intrare cât şi ieşire a unui PLC nu este nimic mai mult decât un
simplu bit (0 sau 1) stocat în memoria digitală a dispozitivului. Nu există o limită
teoretică a numărului de reutilizări acestor biţi.
Mai mult, din moment ce fiecare ieşire este, la fel, doar un bit stocat în memoria
PLC-ului, putem adăuga contacte (virtuale) în interiorul programului. De
exemplu, putem adăuga un contact acţionat de ieşirea Y a PLC-ului.

Figure 129: automat programabil şi circuit logic; sistem de control al pornirii şi

opririi unui motor
Să considerăm exemplul alăturat. Acesta este un sistem de control al pornirii şi
opririi unui motor.
Comutatorul buton conectat la intrarea X1 este utilizat pentru pornirea
motorului, iar comutatorul conectat la intrarea X 2 pentru oprirea acestuia. Un
contact adiţional (virtual), adăugat în interiorul programului şi denumit Y 1,
utilizează bobina de ieşire ca şi contact de reţinere. Contactorul motorului
continuă să fie energizat chiar şi după ce butonul „start” este eliberat. Contactul
X2 normal-închis este colorat, ceea ce înseamnă ca este închis şi conduce energie
electrică.

Figure 130: automat programabil şi circuit logic; sistem de control al pornirii şi

opririi unui motor
Dacă apăsăm butonul de „start”, intrarea X1 se va energiza, închizând contactul
X1 din program. Bobina Y1 va fi energizată şi se va aplica o tensiune de 120 V c.a.
pe bobina contactorului motorului. Contactul paralel Y 1 se va închide şi el, iar
circuitul va rămâne într-o stare energizată.
 Figure 131: automat programabil şi circuit logic; sistem de control al pornirii şi
opririi unui motor
Acum, dacă eliberăm contactorul „start”, contactul X1 normal-deschis se va
reîntoarce la poziţia sa normală (deschis). Motorul va continua însă să
funcţioneze, deoarece contactul de reţinere intern Y 1, continuă să alimenteze
bobina Y1, care menţine la rândul ei energizată ieşirea Y 1.
 Figure 132: automat programabil şi circuit logic; sistem de control al pornirii şi
opririi unui motor
Pentru a opri motorul, trebuie să apăsăm pentru o durată scurtă comutatorul
„stop”. Acesta va energiza intrarea X2 şi va deschide contactul (virtual) normal-
închis. Continuitatea circuitului înspre bobina Y1 va fi întreruptă.

Figure 133: automat programabil şi circuit logic; sistem de control al pornirii şi

opririi unui motor
Când butonul de „stop” este eliberat, intrarea X2 se de-energizează. Contactul
X2 se reîntoarce în poziţia sa normală (închis). Motorul nu va reporni însă până
când comutatorul de „start” nu este acţionat, datorită „pierderii” contactului de
reţinere Y1.
6.5.4 Autoprotecţia
Desigur, proiectarea PLC-urilor astfel încât să conţină elemente de autoprotecţie este la fel de
importantă precum în cazul sistemelor cu relee electromecanice. Va trebui tot timpul să luăm în
considerare efectele unui circuit deschis (distrugerea firelor conductoare, de exemplu) asupra
dispozitivelor controlate. În exemplul de mai sus, avem o problemă: în cazul în care conductorul
comutatorului de intrare X2 (butonul de stop) prezintă un defect (circuit deschis), nu vom putea opri
motorul!
 Figure 134: automat programabil şi circuit logic; sistem de control al pornirii şi
opririi unui motor
Soluţia acestei probleme constă în inversarea logicii între contactul X 2 din
interiorul programului PLC-ului şi comutatorul „stop”. Când butonul „stop” nu
este acţionat, intrarea X2 este energizată, închizând contactul X2 din interiorul
programului. Acest lucru permite pornirea motorului atunci când intrarea
X1 este energizată, şi permitea funcţionarea acestuia chiar si atunci când butonul
„start” este eliberat. Când butonul „stop” este acţionat, intrarea X 2 se va de-
energiza, deschizând contactul X2 din soft-ul PLC-ului şi oprind motorul. Prin
urmare, nu există nicio diferenţa din punct de vedere funcţional între această
variantă si cea precedentă.
Totuşi, în caz de defect al conductorului pe intrarea X 2 (circuit deschis), intrarea
X2 va fi de-energizată. Efectul este similar acţionării butonului de „stop”,
rezultatul fiind oprirea imediată a motorului în caz de defect. Această variantă
este mult mai sigură decât cea precedentă, în care, acelaşi tip de defect ar
conduce la imposibilitatea opririi motorului.
6.5.5 Relee de control
Pe lângă elementele de intrare (X) şi de ieşire (Y), PLC-urile conţin bobine şi contacte ce nu a
legătură propriu-zisă cu exteriorul. Aceastea sunt folosite asemenea releelor de control (CR1, CR2,
etc.) pentru asigurarea unui semnal logic inversor în caz de nevoie.
 Figure 135: automat programabil şi circuit logic; utilizarea releelor interne de
control
Pentru demonstrarea funcţionării unui asemenea tip de releu „intern”, să
consideram circuitul şi programul alăturat. Acesta este proiectat pentru a simula
o poartă ŞI-negat cu trei intrări. Din moment ce elementele unui program PLC
sunt desemnate printr-o singură literă, vom nota releul de control intern cu C1 şi
nu cu CR1.
 Figure 136: automat programabil şi circuit logic; utilizarea releelor interne de
control
În acest circuit, lampa va rămâne aprinsă atâta timp cât oricare dintre butoane
rămâne ne-acţionat (eliberat). Pentru a opri lampa, va trebui să acţionăm
(apasăm) toate cele trei butoane.
Un mare avantaj al automatelor programabile, avantaj ce nu poate fi duplicat cu
ajutorul releelor electromecanice, constă în posibilitatea supravegherii şi
controlului la distanţa a dispozitivelor prin intermediul reţelelor de calculatoare.

7 Algebra booleana

7.1 Introducere şi scurt istoric

Regulile matematice sunt bazate pe limitele impuse asupra cantităţilor numerice particulare cu care
avem de a face. Când spunem că 1 + 1 = 2, sau 3 + 4 = 7, presupunem din start că utilizăm un
sistem de numeraţie zecimal. Regulile aritmetice pe care le considerăm de la sine înţelese -
adevărate tot timpul şi în orice situaţie - depind de fapt de ceea ce înţelegem printr-un număr.

7.2 Aritmetica booleană

7.2.1 Numere binare şi numere booleene

Trebuie înţeles încă de la început faptul că numerele booleene nu sunt tot una cu numerele binare.
Numerele booleene reprezintă un sistem matematic total diferit de cel al numerelor reale, pe când
notaţia binare este doar atât: o notaţie alternativă a numerelor reale. Cele două sunt adesea
confundate datorită faptului că utilizează aceleaşi cifre: 0 şi 1. Diferenţa constă în faptul că valorile
booleene sunt limitate la un singur bit (fie 0, fie 1), pe când numerele binare pot fi compuse din mai
mulţi biţi.

7.2.2 Adunarea booleană
Să începem aşadar capitolul de algebră booleană prin adunarea numerelor:

0+0=00+1=11+0=11+1=1
Primele trei sume nu sunt deloc ieşite din comun din punct de vedere al
operaţiei de adunare elementară. Ultima sumă în schimb, s-a dovedit a fi
responsabilă de mai multă confuzie decât oricare alt element al electronicii
digitale. Forma sa nu se supune princiilor de bază ale matematicii. Într-adevăr,
aceasta contrazice principiile adunării numerelor reale, dar nu şi a numerelor
booleene. În cadrul matematicii booleene există doar două valori posibile pentru
oricare valoare şi pentru orice operaţie matematică: 0 sau 1. Nu există o valoare
„2”. Din moment ce suma „1 + 1” nu poate fi 0, prin eliminare, această sumă
trebuie să fie 1.
De asemenea, nu contează nici câţi termeni conţine suma. Să considerăm
următoarele sume, de exemplu:
0+1+1=11+1+1=10+1+1+1=11+0+1+1+1=1
Revenind la primul set de ecuaţii, putem observa că aceste sume nu sunt altceva
decât tabelul de adevăr al unei porţi logice SAU. Cu alte cuvinte, adunarea
booleană corespunde funcţiei logice a porţii SAU, precum şi comutatoarelor
conectate în paralel:

Figure 137: poartă logică SAU şi comutatoare paralel (0 + 0)

Figure 138: poartă logică SAU şi comutatoare paralel (0 + 1)

Figure 139: poartă logică SAU şi comutatoare paralel (1 + 0)

Figure 140: poartă logică SAU şi comutatoare paralel (1 + 1)

7.2.3 Scăderea şi împărţirea booleană
În cadrul matematicii booleene nu există noţiunea de scădere. Scăderea implică existenţa numerelor
negative: 5 - 3 este identic cu 5 + (-3), de exemplu. Dar în algebra booleeană, valorile negative nu
există (doar 0 şi 1).
De asemenea, nu există nici operaţie de împărţirea booleeană. Împărţirea nu
este altceva decât o scădere compusă, la fel cum înmulţirea nu este altceva decât
adunare compusă.
7.2.4 Înmulţirea booleană
Înmulţirea booleană este permisă, iar regulile sunt aceleaşi cu înmulţirea numerelor reale: orice
număr înmulţit cu 0 este 0, şi orice număr înmultit cu 1 rămâne neschimbat:

0x0=00x1=01x0=01x1=1
Setul de ecuaţii ar trebui să vă fie cunoscute: sunt aceleaşi reguli ce se regăsesc în
tabelul de adevăr al porţii ŞI. Cu alte cuvinte, înmulţirea booleană corespunde
funcţiei logice a porţii ŞI, precum şi comutatoarelor conectate în serie:

Figure 141: poartă logică ŞI şi comutatoare serie (0 x 0)

Figure 142: poartă logică ŞI şi comutatoare serie (0 x 1)

Figure 143: poartă logică ŞI şi comutatoare serie (1 x 0)

Figure 144: poartă logică ŞI şi comutatoare serie (1 x 1)

7.2.5 Variabile booleene şi complementul lor
La fel ca algebra „normală”, algebra booleană utilizează litere pentru desemnarea variabilelor. Dar,
faţa de algebra „normală”, aceste variabile se trec tot timpul cu majuscule. Datorită faptului că
există doar două stări posibile, fie 1, fie 0, fiecare variabilă posedă şi un complement: valoarea
opusă a acesteia. De exemplu, dacă variabila „A” este 0, atunci complementul ei este 1.
Complementul se specifică prin intermediul unei linii deasupra variabilei, astfel:
 Figure 145: complementul unei variabile booleene
Sub formă scrisă, complementul lui „A” este desemnat prin „A-negat”. Câteodată
se utilizează simbolul „'” pentru reprezentarea complementului (A'). De obicei
însă, simbolul cu linie este mai folosit decât simbolul „'”. Motivele le vom afla
puţin mai încolo.
Complementarea booleeană este echivalentă cu o poartă logică NU, sau cu un
contact normal-închis:

Figure 146: complementul unei variabile booleene; poartă logică SAU şi contact

normal-închis

Figure 147: complementul unei variabile booleene; poartă logică SAU şi contact

normal-închis
7.3 Identităţi algebrice booleene

7.3.1 Ce este o identitate

În matematică, o identitate este o afirmaţie valabilă pentru toate valorile posibile ale variabilei sau
variabilelor implicate. Identitatea algebrică x + 0 = x, ne spune că suma dintre oricare variabilă (x)
şi zero este egală cu variabila iniţială (x), indiferent de valoarea acesteia. Asemenea algebrei
obişnuite, există identităti specifice algebrei booleene. Aceste identităţi sunt bazate pe cele două
stări posibile ale variabilelor booleene (0 sau 1).
7.3.2 Identităţi aditive
Prima identitate booleană este suma unei variabile cu zero. Rezultatul este valoarea variabilei
iniţiale. Această identitate nu este cu nimic diferită faţă de echivalentul algebric al numerelor reale:

Figure 148: identitate booleană; suma unei variabile cu zero

Indiferent de valoare lui A, ieşirea va fi tot timpul aceiaşi. Când A = 1, ieşirea va
fi 1; când A = 0, ieşirea va fi 0.
Următoarea identitate este cu siguranţă diferită faţă de cele văzute în algebra
obişnuită. Aici putem vedea că suma unei variabile cu 1 este 1:

Figure 149: identitate booleană; suma unei variabile cu unu

Indiferent de valoarea lui A, suma lui A cu 1 va fi tot timpul 1. Practic, ieşirea
circuitului nu ţine cont de valoarea lui A, ci este fixată pe 1.
Următoare identitate este suma unei variabile cu ea însăşi. Practic, acest lucru
înseamnă conectarea intrărilor unei porţi logice SAU şi activarea lor cu acelaşi
semnal:

Figure 150: identitate booleană; suma unei variabile cu ea însăşi

În algebra numerelor reale, suma a două variabile identice este dublul variabilei
iniţiale (x + x = 2x). Dar în cadrul algebrei booleene nu exista „2”, ci numai 0 şi 1.
Prin urmare, nu putem spune că A + A = 2A. Adunarea unei variabile cu ea
însăşi este egală cu suma originală: 0 + 0 = 0 şi 1 + 1 = 1.
Dacă introducem conceptul de complement într-o identitate aditivă, putem
vedea un efect interesant. Din moment ce între orice variabilă şi complementul
acesteia trebuie să avem un 1, şi din moment ce suma oricărei variabile booleene
cu 1 este 1, suma dintre o variabilă şi complementul ei trebuie să fie 1:

Figure 151: suma booleană dintre o variabilă şi complementul acesteia

7.3.3 Identităţi multiplicative
La fel cum există patru identităţi booleene aditive (A + 0, A + 1, A + A şi A + A'), există şi patru
identităti multiplicative: A x 0, A x 1, A x A şi A x A'. Dintre acestea, primele două nu sunt deloc
diferite de identităţile echivalente ale algebrei numerelor reale:

Figure 152: identităţi algebrice multiplicative: produsul dintre o variabilă şi zero

Figure 153: identităţi algebrice multiplicative: produsul dintre o variabilă şi unu

Cea de a treia identitate multiplicativă exprimă rezultatul unei variabile booleene
înmulţită cu ea însăşi. În algebra numerelor reale, acest tip de produs reprezintă
pătratul variabilei în cauză (3 x 3 = 3 2 = 9). Conceptul de „pătrat” implică
existenţa valorii 2, valoare ce nu poate fi exprimată prin algebra booleană. Nu
putem spune că A x A = A2. În schimb, produsul unei valori booleene cu ea însăşi
este valoarea iniţială, din moment ce 0 x 0 = 0 şi 1 x 1 = 1:
 Figure 154: identităţi algebrice multiplicative: produsul dintre o variabilă şi ea
însăşi
A patra identitate multiplicativă nu are echivalent în algebra numerelor reale,
doarece utilizaează complementul variabilei. Acest concept este unic matematicii
booleene. Din moment ce trebuie să avem o valoare de „0” între oricare variabilă
şi complementul acesteia, şi din moment ce produsul oricărei valorii booleene cu
0 este 0, produsul dintre o variabilă şi complementul acesteia trebuei să fie 0:

Figure 155: identităţi algebrice multiplicative: produsul dintre o variabilă şi

complementul ei
În concluzie, avem patru identităti booleene de bază pentru adunare şi patru
pentru produs (multiplicative):

Figure 156: identităţi algebrice aditive şi multiplicative

7.3.4 Identitatea complementului dublu

O altă identitate caracteristică complementului unei variabile este cea a complementului dublu: o
variabilă inversată de două ori. Rezultatul complementării duble a unei variabile este valoarea
booleană iniţială a variabilei. Acest lucru este similar înmulţirii cu -1 în algebra numerelor reale: un
număr par de astfel de înmulţiri se anulează, iar rezultatul final este valoarea iniţială:

Figure 157: identitate algebrică booleeană; complementul dublu

7.4 Proprietăţi algebrice booleene
Un alt tip de identitate matematică, denumită „proprietate”, descrie relaţia dintre variabilele unui
sistem de numere.

7.4.1 Comutativitatea
Una dintre aceste proprietăţi poartă numele de comutativitate, şi se aplică atât adunării cât şi
înmulţirii. Ceea ce ne spune comutativitatea este că, putem inversa ordinea variabilelor atât în cazul
adunării, cât şi în cazul înmulţirii. Rezultatul expresiei rămâne neschimbat în ambele cazuri.
Comutativitatea adunării arată astfel:

Figure 158: comutativitatea adunării booleene

Comutativitatea înmulţirii:
 Figure 159: comutativitatea înmulţirii booleene
7.4.2 Asociativitatea
Această proprietate spune că putem asocia grupuri de sume sau înmulţiri, prin intermediul
parantezelor, fară a modifica rezultatul ecuaţiilor. Şi în acest caz, asociativitatea se aplică atât
adunării cât şi înmulţirii. Asociativitatea adunării:

Figure 160: asociativitatea adunării booleene

Asociativitatea înmulţirii:
 Figure 161: asociativitatea înmulţirii booleene
7.4.3 Distributivitatea
Proprietatea de distributivitate precizează modul de dezvoltare a unei expresii booleene formate din
înmulţirea unei sume:

Figure 162: distributivitatea booleeană

În concluzie, avem trei proprietăţi booleene de bază: comutativitatea,
asociativitatea şi distributivitatea:

Figure 163: proprietăţi boolene: comutativitatea, asociativitatea şi

distributivitatea
7.5 Reguli de simplificare booleană
Una dintre cele mai practice aplicaţii ale algebrei boolene constă în simplificarea circuitelor logice.
Dacă transformăm funcţia logică a unui circuit sub formă booleană, şi aplicăm anumite reguli
ecuaţiei rezultate, putem reduce numărul termenilor sau operaţiilor aritmetice necesare. Ecuaţia
simplificată poată fi apoi transformată înapoi sub formă de circuit logic. Sub noua formă, circuitul
logic realizează aceiaşi funcţie, dar cu mai puţine componente. Dacă un circuit echivalent poate fi
realizat cu mai puţine componente, costurile de realizare şi de funcţionare vor scădea.

Identităţile şi proprietăţile exprimate în acest secţiunile precedente sunt foarte

folositoare simplificării booleene. Toate regulie prezentate în această secţiune
sunt specifice matematicii booleene.

Figure 164: simplificare booleană

Această regulă poate fi demonstrată simbolic prin scoaterea termenului comun
(A) în afara sumei. Aplicând apoi regulile A + 1 = 1 şi 1A = A, ajungem la
rezultatul final:
A + AB = A(1 + B) = A(1) = A
Observaţi cum a fost aplicată regula A + 1 = 1 pentru reducerea termenului (B +
1) la 1. Când aplicăm o regulă precum „A + 1 = 1”, exprimată prin intermediul
literei „A”, nu înseamnă că aceasta se aplică doar expresiilor ce conţin „A”. A-ul
din această expresie exprimă faptul că aceasta se aplică oricărei variabile sau
colecţii de variabile booleene.
De exemplu, expresia booleeană ABC + 1 se reduce tot la 1 prin intermediul
aplicării identităţii A + 1 = 1. În acest caz, termenul standard „A” din definiţia
identităţii reprezintă întregul termen „ABC” al expresiei de mai sus.
Următoarea regulă este aproximativ similară cu prima. Practic, ea este destul de
diferită, iar demonstraţia este puţin mai dificilă:
 Figure 165: simplificare booleană
Pentru început, dezvoltăm termenul A, folosind regula precedentă (A + AB = A).
Scoatem termenul B în afara celei de a doua sume, şi aplicăm apoi identitatea A
+ A' = 1. La sfârşit, nu ne mai rămne decât să aplicăm identitatea 1A = A pentru
obţinerea rezultatului final:
A + A'B = A + AB + A'B = A + B(A + A') = A + B(1) = A + B
O altă regulă implică simplificarea expresiei unui produs de sume:

Figure 166: simplificare booleană

Pentru a demonstra această relaţie, realizăm pentru început înmulţirea celor
două sume. Aplicăm apoi identitatea AA = A, apoi regula A + AB = A primilor doi
termeni. Şi, în sfârşit, aplicăm aceiaşi regulă, A + AB = A primilor doi termeni a
expresiei rezultate. Rezultatul este conform expresiei de mai sus:
(A + B)(A + C) = AA + AC + AB + BC = A + AC + AB + BC = A + AB + BC = A
 BC
Pe scurt, acestea sunt cele trei reguli ale simplificării booleene:
 Figure 167: regulile simplificării booleene
7.6 Simplificarea circuitelor logice

7.6.1 Simplificarea circuitelor cu porţi logice

Să începem cu un circuit logic cu porţi ce necesită o simplificare. Presupunem că intrările A, B şi C
sunt asigurate de comutatoare, senzori sau alte porţi logice. Originea acestor semnale nu este
importantă din punct de vedere al simplificării.

Figure 168: circuit cu porţi logice

1. Scrierea expresiei booleene
Primul pas al simplificării constă în scrierea expresiei booleene pentru acest circuit. Acest pas este
cel mai uşor de realizat dacă scriem sub-expresii pentru ieşirea fiecărei porţi, corespunzător
semnalelor de intrare. Este bine să reamintim faptul că porţile SAU sunt echivalente adunării
booleene, iar porţile ŞI sunt echivalente înmulţirii booleene. Să scriem aşadar sub-expresii la ieşirea
primelor trei porţi:

Figure 169: circuit cu porţi logice; scrierea sub-expresiilor la ieşirea porţilor

Scriem apoi sub-expresiile următoarelor seturi de porţi. În cazul de faţa, avem
doar o singură poartă pe nivelul următor:
 Figure 170: circuit cu porţi logice; scrierea sub-expresiilor la ieşirea porţilor
Şi, în sfârşit, ieşirea (Q) circuitului logic este egală cu următoarea expresie:

Figure 171: circuit cu porţi logice; scrierea sub-expresiilor la ieşirea porţilor

2. Simplificarea expresiei booleene
Acum că avem o expresie booleenă, următorul pas este aplicarea regulilor algebrei booleene pentru
reducerea expresiei de mai sus la forma ei cea mai simplă. Reamintim faptul că cea mai simplă
formă este aceas formă care necesită cele mai puţine porţi logice pentru implementarea ei.
Prin urmare, expresia AB + BC(B + C) poate fi redusă astfel: la primul pas
realizăm înmulţirea termenilor; aplicăm apoi identitatea AA = A termenilor doi
şi trei; aplicăm identitatea A + A = A termenilor doi şi trei rezultaţi; scoatem
termenul comun B în faţa:
AB + BC(B + C) = AB + BBC + BCC = AB + BC + BC = AB + BC = B(A + C)
Expresia rezultată, B(A + C), este mult mai simplă decât cea originală. Ea
realizează însă aceiaşi funcţie. Dacă vreţi să verificaţi acest lucru, puteţi construi
un tabel de adevăr pentru ambele expresii, Determinaţi apoi rezultatul Q (ieşirea
circuitului) pentru toate cele opt combinaţii posibile dintre A, B şi C pentru
ambele circuitele. Cele două tabele trebuie să fie identice.
3. Evaluarea expresiei booleene rezultate
Următorul pas constă în generarea unei scheme logice folosind această expresie booleeană
simplificată. Pentru realizarea acestui lucru, evaluăm expresia urmând ordinea matematică a
operaţiilor (înmulţirea înainte adunării, operaţiile din interiorul parantezelor înaintea celorlalte). La
fiecare pas vom adăuga o nouă poartă. Porţile sau sunt echivalente cu adunarea booleană, iar porţile
ŞI sunt echivalente operaţiei de înmulţirea booleană. În exemplul de faţa, începem construirea
circuitului cu sub-expresia „A + C”, expresie ce nu este altceva decât o poartă SAU:

Figure 172: poartă logică SAU

 Următorul pas în evaluarea expresiei B(A + C) constă în înmulţirea (poartă ŞI)
semnalului B cu ieşirea porţii precedente (A + C):

Figure 173: evaluarea expresiei booleene

Evident, acest circuit este mult mai simplu decât cel original, având doar două
porţi logice în loc de cinci. O astfel de reducere a numărului de componente duce
la viteze de funcţionare crescute (timpul de propagare a semnalului de la intrare
la ieşire este mai scurt), consum de energie mai scăzută, cost mai mic şi o
fiabilitate crescută.
7.6.2 Simplificarea circuitelor cu relee electromecanice
Circuitele cu relee electromecanice pot profita foarte mult de pe urma simplificării booleene. De
obicei, acestea sunt mai lente, consumă mult mai multă energie, costă mai mult, iar durata de viaţă
medie este mai scurtă decât cea a porţilor logice semiconductoare. Să considerăm aşadar exemplul
de mai jos:

Figure 174: circuit logic cu relee electromecanice

1. Scrierea expresiei booleene
Primul pas al reducerii acestui circuit la forma cea mai simplă este, din nou, transformarea
circuitului sub forma unei expresii booleene. Cea mai simplă metodă de realizare a acestui lucru
este asemănătoare cu metoda reducerii unui circuit rezistiv serie-paralel la o singură rezistenţă. De
exemplu, să considerăm circuitul rezistiv de mai jos, cu rezistorii aranjaţi asemeni contactelor
circuitului precedent.
 Figure 175: circuit rezistiv serie-paralel
Formula corespunzătoare reducerii acestui circuit la o rezistenţă echivalenta,
este următoarea:
Rtotal = R1 / [(R3 / R4) – R2] // (R5 – R6)
Contactele paralele sunt echivalente cu adunarea booleeană, iar contactele serie
cu înmulţirea booleeană. Expresia booleenă a circuitului cu relee de mai sus se
scrie urmând aceleaşi reguli care se regăsesc în cazul rducerii circuitelor serie-
paralel la o rezistenţa totală echivalentă. Simplificarea ne este uşurată dacă
scriem sub-expresii booleene la stânga fiecărei linii în parte:

Figure 176: circuit logic cu relee electromecanice

Acum că avem o expresie booleană, tot ceea ce trebuie să facem este să aplicăm
regulile de simplificare pentru a aduce expresia la forma ei cea mai simplă
(formă ce necesită cele mai puţine relee pentru implementarea fizică).
Paşii sunt următorii: extindem termenul B(A + C); aplicăm regula A + AB = A
primilor doi termeni; aplicăm regula A + AB = A primului termen şi termenului
al treilea:
A + B(A + C) + AC = A + AB + BC + AC = A + BC + AC = A + BC
După cum putem vedea, circuitul redus este mult mai simplu decât originalul,
dar funcţia logică pe care o îndeplineşte este neschimbată:

Figure 177: circuit logic cu relee electromecanice; forma simplificată

7.7 Funcţia SAU-exclusiv
Un element ce nu l-am întâlnit până în acest moment în operaţiile booleene este SAU-exclusiv. Deşi
funcţia SAU este echivalentă cu o adunare booleeană, funcţia ŞI cu înmulţirea iar funcţia NU cu
complementarea, nu există un echivalent boolean pentru funcţia SAU-exclusiv. Acest lucru nu ne
împiedică să avem un simbol pentru reprezentarea ei:

Figure 178: funcţia SAU-exclusiv; simbol

Acest simbol este folosit foarte rar în expresiile booleene, deoarece identitătile,
proprietăţile şi regulile de simplificare ce implică adunare, înmulţire şi
complementare nu se aplică şi acestei expresii. Totuşi, există o modalitate de
reprezentare a funcţiei SAU-exclusiv cu ajutorul funcţiilor SAU şi ŞI:
 Figure 179: funcţia SAU-exclusiv realizată cu funcţiile SAU şi ŞI
Ca şi echivalenţă booleeană. această regulă poate fi folositoare în cazul
simplificării anumitor expresii booleene. Orice expresie de forma AB' + A'B
(două porţi ŞI şi o poartă SAU), poate fi înlocuită de o singură poartă SAU-
exclusiv.
7.8 Teoremele lui DeMorgan
DeMorgan a dezvoltat o serie de reguli importante în algebra liniară cu privire la complementul de
grup. Prin complementul de grup ne referim la complenentul unui grup de termeni, şi nu doar la o
singură variabilă.

Ţineţi minte de la capitolul legat de porţi logice, că inversând toate intrările unei
porţi, inversăm şi fucţia logică esenţială a acesteia. O poartă SAU cu toate
intrările inversate (o poartă SAU-negativă) se comportă precum o poartă ŞI-
negat. O poartă ŞI cu toate intrările inversate (o poartă ŞI-negativă) se comportă
precum o poartă SAU-negat. Teoremele lui DeMorgan exprimă aceiaşi
echivalenţă în sens invers: inversând ieşirea unei porţi, funcţia rezultată este
aceiaşi cu tipul opus de poartă cu intrările inversate:

Figure 180: teorema lui DeMorgan

O bară deasupra termenului AB se comportă precum un simbol de grup. Acest
lucru este total diferit faţă de produsul AB inversat separat (A'B'). Cu alte
cuvinte, (AB)' nu este egal cu A'B'. Acest lucru are un impact profund asupra
modului de evaluare şi de reducere a expresiilor booleene, după cum vom vedea.
Teorema lui DeMorgan poate fi gândită ca şi „întreruperea” complementului
(bara orizontală). Atunci când simbolul complementului este rupt în doua,
operaţia de sub el se modifică din adunare în înmulţirea şi invers. După
aplicarea teoremei, fiecare variabilă are propriul ei complement. Ca şi exemplu:
 Figure 181: înteruperea complementului în aplicarea teoremei lui DeMorgan
Când există mai multe complemente deasupra aceleiaşi expresii, nu putem
întrerupe decât un complement pe rând. Cel mai uşor este să începem cu cea mai
lungă linie orizontală (cea de sus). Ca şi exemplu, să considerăm expresia (A +
(BC)')' redusă cu ajutorul teoremelor lui DeMorgan:

Figure 182: aplicarea teoremei lui DeMorgan

Urmând consideraţiile exprimate mai sus, aplicăm următorii paşi:

Figure 183: înteruperea complementului în aplicarea teoremei lui DeMorgan

Ca şi rezultat, circuitul original este redus la un circuit format dintr-o poartă ŞI
cu trei intrări, unde intrarea A este inversată printr-o poartă NU:
 Figure 184: circuit logic simplificat cu ajutorul teoremei lui DeMorgan
Ca şi contra-exemplu, nu întrerupeţi niciodată mai mult de un complement la un
singur pas:

Figure 185: întreruperea greşită a complementului

Pe cât de tentant pare, pe atât de incorect este să scurtăm paşi simplificării prin
întreruperea mai multor complemente deodată. Prin urmare, nu faceţi niciodată
acest lucru!
Putem simplifica expresia de mai sus şi prin întreruperea complementului scurt
în primă instanţă, şi apoi a complementului lung:

Figure 186: întreruperea complementului scurt

 Desigur, rezultatul final este acelaşi şi în acest caz. Paşii necesari pentru
simplificare sunt însă mai numeroşi faţa de exemplul precedent (întreruperea
complementului lung la primul pas). La pasul al treilea, în exemplul de mai sus,
întreruperea complementului lung se realizează în două locuri simultat. Această
operaţie matematică este permisă, şi nu este identică cu întreruperea a două
complemente deodată! Interidicţia întreruperii mai multor complemente
deodată nu interzice întreruperea complementului în mai multe locuri.
Poate vă întrebaţi de ce am folosit paranteze în jurul sub-expresiei B'
 C', din moment ce oricum le-am îndepărtat la pasul următor. Am făcut
acest lucru pentru a sublinia un aspect important dar neglijat al teoremei lui
DeMorgan. Din moment ce o linie orizontală lungă funcţionează ca şi simbol de
grup, variabilele incluse sub aceasta trebuie să rămână grupate. În caz contrar,
ordinea operaţiilor se pierde. În exemplul anterior, nu contează dacă am fi pus
sau nu aceste paranteze, dar în alte cazuri s-ar putea să conteze. Să luăm un alt
exemplu, meţinând parantezele:

Figure 187: simplificarea expresiei booleene cu ajutorul teoremei lui DeMorgan

În cazul în care nu menţinem parantezele, riscăm să obţinem un răspuns greşit:

Figure 188: simplificarea expresiei booleene cu ajutorul teoremei lui DeMorgan

După cum se poate observa, menţinerea grupării realizate implicit prin liniile de
complementare, este cruciale pentru obţinerea răspunsului corect.
7.8.1 Simplificarea unui circuit logic - exemplu
 Să aplicăm acum principiile teoremelor lui DeMorgan pentru simplificarea unui circuit cu porţi
logice:

Figure 189: circuit cu porţi logice

1. Expresia booleeană echivalentă
Ca de obicei, primul pas al simplificării circuitului constă în găsirea expresiei booleene echivalente.
Putem face acest lucru prin notarea sub-expresiilor la ieşirea fiecărei porţi, pe măsură ce intrările ne
sunt cunoscute:

Figure 190: circuit cu porţi logice; notarea sub-expresiilor la ieşirea porţilor

Apoi, notăm ieşirea primei porţi SAU-negat şi ieşirea porţii ŞI-negat. Atunci
când aveam de a face cu porţi inversate pe ieşire, este mai uşor să scriem prima
dată expresia fără inversarea finală. Observaţi şi de pe figură faptul că săgeata
indică ieşirea porţii chiar înaintea inversării (cerculeţul de la ieşire). Expresia
finală, după inversare, este complementul expresiei precedente. Astfel, ne putem
asigura că nu uităm introducerea complementului în cadrul expresiei:

Figure 191: circuit cu porţi logice; notarea sub-expresiilor la ieşirea porţilor

Şi, în sfârşit, ultimul pas constă în scrierea expresiei pentru poarta SAU-negat
finală:
 Figure 192: circuit cu porţi logice; notarea sub-expresiilor la ieşirea porţilor
2. Simplificare expresiei echivalente
Trecem apoi la reducerea acestei expresii folosind identităţile, proprietăţile, regulile si teoremele
(lui DeMorgan) algebrei booleene:

Figure 193: siplificarea expresiei booleene echivalente

3. Circuitul echivalent
Circuitul echivalent al expresiei mult simplificate:

Figure 194: circuit cu porţi logice echivalent (simplificat)

7.9 Transformarea tabelelor de adevăr în expresii booleene
Procesul de proiectare al circuitelor digitale începe adesea cu un tabel de adevăr. Acest tabel descrie
modul de funcţionare al circuitului, pe scurt, ce funcţii trebuie aceasta să îndeplinească. Partea de
proiectare constă în mare parte în determinarea tipului de circuit ce va realiza funcţia propusă în
acest tabel de adevăr. Deşii există unii oameni care pot determina circuitul final prin simpla privire
a tabelului de adevăr, pentru noi ceilalţi există o serie metode foarte utile. Se va dovedi că algebra
booleeană este de un real folos în această situaţie.

Pentru ilustrarea acestor metode, cel mai indicat este să începem cu o problemă
de proiectare practică. Să presupunem că trebuie să proiectăm un circuit de
detectare a flăcării unui incinerator de deşeuri toxice. Astfel de tehnici de ardere
sunt folosite de obicei pentru neutralizarea deşeurilor medicale, ce pot fi
infectate cu viruşi sau bacterii periculoase:

Figure 195: incinerator deşeuri toxice

Atâta timp cât flacăra este menţinută în incinerator, injectarea deşeurilor toxice
pentru neutralizare este sigură. Dacă în schimb flacăra se stinge, această
alimentare a incineratorului se poate dovedi periculoasă. Evacuarea va conţine
deşurile toxime ne-neutralizate, reprezentând un pericol de sănătate pentru
persoanele aflate în apropiere. Avem nevoie prin urmare de un sistem de
detectare a prezenţei flăcării. Injectarea deşeurilor va fi permisă doar atunci
când sistemul de detectare ne asigură de prezenţa flăcării.
Există mai multe metode de detectare a flăcării: optic (detectarea luminii),
termic (detectarea temperaturii înalte) şi conducţie electrică (detectarea
particulelor ionizate). Fiecare din aceste metode prezintă avantaje şi
dezavantaje. Să presupunem că, datorită pericolului ridicat al trecerii deşeurilor
intacte prin evacuarea sistemului, s-a decis ca sistemul de detectare să fie
redundant (senzori multiplii). Astfel că, defectare unuia dintre senzori să nu
ducă la o situaţie nedorită. Fiecare senzor este echipat cu un contact normal-
deschis (deschis - lipsă flacăra, închis - flacără detectată) necesar activării
intrărilor unui sistem logic:
 Figure 196: incinerator deşeuri toxice; utilizarea senzorilor şi a circuitului logic
pentru închiderea alimentării în cazul în care flacăra nu este detectată
Scopul nostru acum, este să proiectăm circuitul logic astfel încât acesta să
deschidă valva de admisie doar dacă există flacără (detectată de senzori). Prima
dată trebuie să vedem comportamentul acestui sistem de control. Dorim ca valva
să se deschidă în cazul în care doar unul din cei trei senzori detectează flacăra?
Probabil că nu. Altfel, nu ar mai avea niciun rost să folosim trei senzori în loc de
unul singur. Ceea ce ne dorim de la sistemul logic, este ca acesta să deschidă
valva de admisie doar în cazul în care toţi cei trei senzori detectează flacăra. În
acest caz, tabelul de adevăr arată astfel:

Figure 197: incinerator deşeuri toxice; tabelul de adevăr

Această funcţionalitate poate fi asigurată folosind o poartă ŞI cu trei intrări:
ieşirea circuitului este 1 doar dacă intrarea A ŞI intrarea B ŞI intrarea C este 1:

Figure 198: incinerator deşeuri toxice; adăugarea circuitului logic

Dacă folosim în schimb relee electromecanice, putem crea această funcţie ŞI prin
conectarea celor trei contacte în serie. Sau pur şi simplu conectă cei trei senzori
în serie, astfel încât, singura modalitate prin care se poate deschide valva de
admisie, este dacă toţi cei trei senzori indică prezenţa flăcării:

Figure 199: incinerator deşeuri toxice; utilizare relee electromecanice

Deşi această strategie maximizează siguranţa sistemului, este totuşi foarte
sensibilă la defect. În cazul în care unul din cei trei senzori se defectează,
indicând lipsa flăcării din incinerator, întregul sistem se va opri. Asta chiar dacă
ceilalţi doi senzori funcţionează şi indică prezenţa flăcării. Această oprire
„gratuită” a incineratorului duce la pierderi de producţie şi de combustibil
(menţinerea unei flăcări ce nu este folosită pentru incinerarea materialului
toxic).
Va trebui să reproiectăm sistemul, astfel încât, un astfel de defect să nu ducă la
închiderea întregului sistem. Bazându-ne pe doi senzori în detectarea prezenţei
flăcării, sistemul îşi păstrează şi în acest caz redundanţa. O astfel de strategie
implică un circuit logic cu trei intrări, a cărui ieşire este 1 în cazul în care cel
puţin două din cele trei intrări sunt 1. Tabelul de adevăr arată astfel:

Figure 200: incinerator deşeuri toxice; tabelul de adevăr

7.9.1 Suma-de-produse
În această situaţie nu este foarte clar ce tip de circuit logic ar satisface tabelul de adevăr. O metodă
simplă de realizarea a unui astfel de circuit constă în utilizarea unei forme booleene standard,
denumită sumă-de-produse. Ca şi exemplu, o astfel de expresie ar putea arătă astfel: ABC + BC +
DF, suma produselor ABC, BC şi DF.

Astfel de expresii sunt relativ uşor de realizat cu ajutorul tabelelor de adevăr.

Trebuie doar să găsim acele rânduri din tabel unde ieşirea este 1, şi să scriem
apoi un produs boolean a cărui rezultat să fie 1, cunoscând condiţiile de intrare.
De exemplu, să luăm al patrulea rând din tabelul de adevăr de mai sus. Ieşirea
acestuia este 1 (ceea ce căutăm), iar intrările sunt A = 0, B = 1 şi C = 1. Produsul
acestor trei variabile este unu dacă expresia arată astfel: A'BC.
 Figure 201: incinerator deşeuri toxice; tabelul de adevăr
Să completăm şi celelalte rânduri care au o ieşire de 1, cu produsul termenilor:

Figure 202: incinerator deşeuri toxice; tabelul de adevăr

Însumăm toate aceste patru expresii, pentru a crea o singură expresie booleeană
ce descrie în întregime tabelul de adevăr:
 Figure 203: incinerator deşeuri toxice; tabelul de adevăr
7.9.2 Realizarea circuitului logic
După ce am obţinut expresia booleeană sub formă de sumă-de-produse, putem trece la realizarea
circuitului logic bazat pe această expresie, fie cu porţi logice:

Figure 204: incinerator deşeuri toxice; circuitul logic (porţi logice)

Fie cu relee electromecanice:
 Figure 205: incinerator deşeuri toxice; circuitul logic (relee electromecanice
7.9.3 Simplificarea expresiei booleene
Din păcate, ambele variante sunt destul de complexe. Din fericire însă, putem simplifica expresia
iniţială folosing regulile simplificării booleene:
Figure 206: incinerator deşeuri toxice; simplificarea expresiei booleene
Ca şi rezultat al simplificării, putem acum construi un circuit logic mult
simplificat, dar care îndeplineşte exact aceiaşi funcţie logică, fie cu porţi logice:

Figure 207: incinerator deşeuri toxice; circuitul logic (porţi logice)

Fie cu relee electromecanice:

Figure 208: incinerator deşeuri toxice; circuitul logic (relee electromecanice

8 Harti karnaugh

8.1 De ce hărţi Karnaugh

La ce ne folosesc hărţile Karnaugh? Harta Karnaugh, asemenea algebrei booleene, este o metodă de
simplificare a circuitelor logice digitale. Vedeţi exemplul „incineratorului de deşeuri toxice” ca şi
exemplu de simplificare booleană a unui circuit logic. Harta Karnaugh va simplifica circuitul mult
mai rapid şi mai uşor în majoritatea cazurile.
Simplificarea booleană este de fapt mai rapidă în cazul în care avem maxim două
variabile booleene. Putem folosi această metodă chiar şi în situaţia în care avem
trei variabile, dar metoda booleană este mai greoaie în acest caz. Cu patru
variabile de intrare, algebra booleeană devine „imposibilă”. Hărţile Karnaugh
sunt mai rapide şi mai uşor de implementat. Acestea pot fi folosite cu succes în
situaţiile în care avem până la şase variabile de intrare. Între şase şi opt, mai
putem încă folosi aceste hărţi. Peste această valoare, este indicat să folosim un
program software specializat pentru realizarea simplificărilor logice.
8.2 Diagrame Venn
Matematicienii utilizează diagramele Venn pentru reprezentarea relaţiilor logice dintre mulţimi
(colecţii de obiecte). Ne vom folosi de diagramele Venn pentru a face tranziţia dintre algebra
booleană şi hărţile Karnaugh.

8.2.1 Mulţimi şi submulţimi
O mulţime este o colecţie de obiecte dintr-un univers dat. Elementele mulţimii sunt obiecte ce
aparţin mulţimii. Elementele unei mulţimi au de obicei ceva în comun, deşi acest lucru nu este
neapărat necesar. Din universul numerelor reale, de exemplu, mulţimea tuturor numerelor întregi
pozitive {1, 2, 3 …}, este o mulţime. Mulţimea {3, 4, 5} este o mulţime mai mică, sau o
submulţime a mulţimii numerelor întregi pozitive. Un alt exemplu este mulţimea tuturor băieţilor
dintr-o clasă (reprezentând universul discuţiei). Vă puteţi gândi şi la alte mulţimi?

8.2.2 Diagrame Venn - exemple

Diagrama Venn din figura de mai jos stânga, reprezintă mulţimea A (în interiorul cercului) din
universul U (aria dreptunghiulară). Dacă tot ceea ce se află în interiorul cercului este A, atunci tot
ceea ce se află în exteriorul cercului nu este A (A-negat). Prin urmare, in figura de mai jos centru,
denumit aria dreptunghiulară din afara cercului A cu A-negat în loc de U. B şi B-negat se reprezintă
similar (figura de mai jos dreapta).

Figure 209: diagrame Venn

Ce se întâmplă dacă şi A şi B se află în acelaşi univers? Există patru posibilităţi:

Figure 210: diagrame Venn

Să reluăm fiecare din cele patru posibilităţi în parte:
 Figure 211: diagrame Venn
Primul exemplu indică faptul că mulţimile A şi B nu au niciun element comun,
conform diagramei Venn. Regiunile celor două mulţimi nu se suprapun în niciun
punc. De exemplu, să presupunem că mulţimile A şi B ar conţine următoarele
elemente: A = {1, 2, 3, 4}, B = {5, 6, 7, 8}. Niciunul dintre elementele mulţimii A
nu este inclus în mulţimea B şi invers. Prin urmare, cele două cercuri nu se
suprapun.

Figure 212: diagrame Venn

În cel de al doilea exemplu, mulţimea A este inclusă total în mulţimea B. Cum
putem explica această situaţie? Să presupunem că mulţimile A şi B conţin
următoarele elemente: A = {1, 2}, B = {1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8}. Toate elementele din
A se regăsesc şi în B. Prin urmare, mulţimea A este o submulţime a mulţimii B,
iar cercul A este inclus în cercul B.

Figure 213: diagrame Venn

În cel de al treilea caz, mulţimile A şi B se suprapun perfect. Din diagrama Venn,
putem deduce că cele două mulţimi conţin exact aceleaşi elemente. Să
presupunem că mulţimile arată astfel: A = {1, 2, 3, 4} şi B = {1, 2, 3, 4}. Prin
urmare A = B. Cele două mulţimi sunt identic egale deoarece conţin exact
aceleaşi elemente.
 Figure 214: diagrame Venn
În ultimul caz, cele două mulţimi se suprapun, dar nu complet ci doar parţial.
Acest lucru ne spune că există elemente comune celor două mulţimi, dar fiecare
mulţime are si elemente unice. Să presupunem că cele două mulţimi ar arăta
astfel: A = {1, 2, 3, 4} şi B = {3, 4, 5, 6}. Ambele mulţimi conţin elementele 3 şi 4.
Acesta este şi motivul pentru care cele două cercuri sunt suprapuse.
8.3 Relaţii booleene cu diagrame Venn

8.3.1 Funcţia logică SAU (adunarea booleană)

În ultimul exemplu din secţiunea precedentă, mulţimile A şi B s-au suprapus parţial. Iniţial, ne vom
concentra atenţia asupra întregii regiuni haşurate de mai jos, abia apoi vom trece la analizarea
regiunii comune celor două mulţimi. Să utilizăm expresii booleene pentru desemnarea reginilor
diagramelor Venn, conform figurii de mai jos:

Figure 215: diagrame Venn

Aria mulţimii A este haşurată cu roşu, iar cea a mulţimii B cu albastru. Dacă
analizăm întreaga aria haşurată (suma totală a tuturor ariilor haşurate),
indiferent de culoare sau stil, obţinem figura din dreapta sus. Aceasta
corespunde funcţiei logice SAU, iar expresia booleană este A + B, aria fiind cea
haşurată cu linii diagonale. Tot ceea ce se află în afară ariei haşurate reprezintă
(A + B)-negat.
8.3.2 Funcţia logică ŞI (înmulţirea booleană)
O altă metodă de interpretare a diagramei Venn cu regiuni suprapuse, este analizarea regiunii
comune atât mulţimii A cât şi mulţimii B, aria dublu haşurată de mai jos (stânga). Această arie
corespunde funcţiei logice ŞI, iar expresia booleană este AB (jos dreapta). Tot ceea ce se află în
afara ariei dublu haşurate AB reprezintă AB-negat:
 Figure 216: diagrame Venn
Observaţii că unele elemente ale mulţimilor A şi B de sus, sunt elemente ale
mulţimii (AB)-negat, dar niciunul dintre elementele mulţimii (AB)-negat nu se
află în interiorul ariei dublu haşurate AB.
8.3.3 Expresii booleene

1. Diagrama Venn pentru A'B

Vom trece acum la dezvoltarea unei expresii booleene. De exemplu, să presupunem că dorim
reprezentarea prin diagrame Venn a expresiei booleene A'B (A-negat ŞI B).
Paşii sunt următorii: haşurarea ariei A' (A-negat); haşurarea ariei B; realizarea
funcţiei ŞI (A'B) prin suprapunerea celor două regiuni precedente. Am putea să
ne oprim aici, dar, pentru claritate, putem păstra doar aria dublu haşurată:

Figure 217: diagrame Venn

Expresia A'B reprezintă regiunea în care A' şi B se suprapun. Regiunea
nehaşurată din afara ariei A'B este (A'B)'.
2. Diagrama Venn pentru B' + A
Putem încerca acelaşi lucru cu expresia booleană SAU. De exemplu, să presupunem că dorim să
reprezentăm prin diagrame Venn expresia B' + A.
Paşii sunt următorii: începem cu haşurarea lui B, şi apoi a regiunii B';
suprapunem A peste B'. Din moment ce suntem interesaţi de realizarea funcţiei
SAU, vom căuta să reprezentăm întreaga arie formată de cele două mulţimi,
 indiferent de stilul haşurării. Prin urmare A + B' reprezintă întreaga arie
haşurată:

Figure 218: diagrame Venn

Pentru claritate, putem reprezenta întreaga regiune printr-o singură haşurare
(jos stânga):

Figure 219: diagrame Venn

3. Diagrama Venn pentru (A + B')'
Aria haşurată cu verde de mai sus este rezultatul expresiei A + B'. Trecând la (A + B')', căutam
complementul expresiei A + B', reprezentat prin aria nehaşurată din figura de mai sus stânga.
Aplicând teorema lui DeMorgan şi negarea dublă (A'' = A), ajungem la rezultatul (A + B')' = AB'.
Prin urmare, cele două regiuni sunt identice.
Putem face acum observaţia că diagramele Venn nu demonstrează nimic. Avem
nevoie de algebra booleană pentru acest lucru. Totuşi, diagramele Venn pot fi
utilizate pentru verificare şi vizualizare. În exemplul de mai sus, am verificat şi
vizualizat teorema lui DeMorgan cu ajutorului unei diagrame Venn.
4. Diagrama Venn pentru A' + B' şi (A' + B')'

Figure 220: diagrame Venn

5. Arătaţi că A' + B' = AB
 Figure 221: diagrame Venn
8.3.4 Diagrame Venn cu 3 variabile
Diagrama Venn de mai jos conţine trei regiuni haşurate, A (roşu), B (albastru) si C (verde).
Interescţie tuturor regiunilor în centru reprezintă epxresia booleană ABC. Există o altă regiune unde
A şi B se intersectează, reprezentând expresia booleană AB. Similar, interescţia ariei A cu C şi B cu
C reprezintă expresia booleană AC, reprectiv BC.

Figure 222: diagramă Venn cu trei variabile

Observând mărimea regiunilor descrise de functia ŞI de mai sus, putem vedea că
mărimea regiunii variază cu numărul variabilelor asociate expresiei ŞI.
8.4 Transformarea diagramelor Venn în hărţi Karnaugh

8.4.1 Hărţi Karnaigh cu două variabile

Începem transformarea unei diagrame Venn într-o hartă Karnaugh prin desenarea unei mulţimi A în
universul A' (figura de mai jos, a):
 Figure 223: diagrame Venn
Extindem apoi cercul A (b şi c), modificăm forma lui la punctul (d), şi
transformăm A într-un dreptunghi (e). Tot ceea ce nu se află în A este A'.
Desenăm un dreptunghi şi pentru A' la punctul (f). De asemenea, nu folosim
haşuri pentru hărţile Karnaugh. Ceea ce avem până în acest moment este o hartă
Karnaugh cu o singură variabilă. Acest lucru nu ne ajută însă. Avem nevoie de
variabile multiple.
Figura (a) de mai jos este identică diagramei Venn precedente, cu diferenţa că
notaţiile A şi A' se afla deasupra diagramei şi nu în interior. Urmând un proces
similar, putem construi „o diagramă Venn dreptunghiulară” pentru B şi B' (b).
Vom trece acum la suprapunerea diagramelor de la (a) şi (b) pentru obţinerea
rezultatului (c), la fel cum am facut pentru diagramele Venn. Motivul pentru care
realizăm acest lucru este pentru a observa ceea ce este comun celor două regiuni
suprapuse - de exemplu, locul în care A se suprapune cu B. Pătratul din dreapta
jos (c) corespunde relaţiei AB, unde A se suprapune cu B:

Figure 224: diagrame Venn

Totuşi, nu vom pierde vremea desenând hărţi Karnaugh precum cea de mai sus
(c), ci vom folosi o versiune simplificată:
 Figure 225: hărţi Karnaugh
Coloana formată din cele două celule de sub A' este asociată mulţimii A' (stânga);
similar pentru celelalte mulţimi. Pentru simplitate, regiunile nu vor fi delimitate
atât de clar precum în cazul diagramelor Venn.
Harta Karnaugh din dreapta este o formă alternativă utilizată în majoritatea
textelor. Numele variabilelor sunt trecute lângă linia diagonală. A-ul de deasupra
diagonalei indică faptul că variabila A (şi A') aparţine coloanelor. 0 este folosit
pentru A' iar 1 pentru A. B-ul de sub diagonală este asociat cu liniile: 0 pentru B'
şi 1 pentru B.
1. Exemplu
Marcaţi căsuţele corespunzătoare expresiei booleene AB în diagrama Karnaugh de mai sus cu 1.
Soluţie: haşurăm sau încercuim regiunea corespunzătoare lui A; marcăm apoi regiunea
corspunzătoare lui B. Intersecţia celor două regiuni reprezintă AB; trecem un 1 în această căsuţă.
Nu este însă necesar să încercuim propriu-zis regiunile A şi B:

Figure 226: hărţi Karnaugh

8.4.2 Hărţi Karnaigh cu trei variabile
Trecem acum la dezvoltarea unei hărţi Karnaugh pornind de la diagrame Venn. Universul (interiorul
dreptunghiului negru) este împărţit în două regiuni înguste A' şi A. B şi B' împart universul în două
regiuni pătrate. C-ul ocupă o regiune pătrată în mijlocul dreptunghiului, iar C' este împărţit în două
dreptunghiuri verticale de fiecare parte a pătratului C:
 Figure 227: hărţi Karnaugh cu trei variabile
În figura finală suprapunem toate cele trei variabile, încercând să delimităm clar
fiecare regiune. Această hartă Karnaugh cu 3 variabile are 2 3 = 8 regiuni,
căsuţele din interiorul hărţii. Fiecare regiune este unic determinată prin
intermediul celor trei variabile booleene (A, B şi C). De exemplu ABC' reprezintă
regiunea din dreapta jos (*), iar A'B'C' reprezintă regiunea din stânga sus (x):

Figure 228: hărţi Karnaugh cu trei variabile

Totuşi, în mod normal nu vom nota o hartă Karnaugh conform figurii de mai sus
stânga. Notarea hărţilor Karnaugh se va face conform figurii din dreapta. Fiecare
regiune este unic determinată printr-un produs de 3 variabile, o expresie
booleană ŞI.
Cele două forme diferite de mai jos sunt echivalente, şi reprezintă forma finală a
acestora. Versiunea din dreapta este puţin mai uşor de folosit, din moment ce nu
suntem nevoiţi să scriem toate variabilele de fiecare dată, ci doar 1 şi 0. Noaţia
B'C', B'C, BC şi BC' din stânga este echivalentă cu 00, 01, 11 respectiv 10 din
dreapta. A şi A' sunt echivalente cu 0 respectiv 1.
8.5 Hărţi Karnaugh, tabele de adevăr şi expresii booleene
Hărţile Karnaugh simplifică funcţiile logice mult mai rapid şi mai uşor în comparaţie cu algebra
booleană. Dorim simplificarea circuitelor logic spre cel mai mic cost posibil prin eliminarea
componentelor. Definim cel mai mic cost ca fiind cel mai mic număr de porţi cu cel mai mic număr
de intrări pe poarta.

Mai jos am reprezentat cinci metode diferite de reprezentare a aceluiaşi lucru: o

funcţie logică aleatoare cu două intrări. Metodele sunt: logica ladder, porţi
logice, tabel de adevăr, hartă Karnaugh şi ecuatie booleană. Ceea ce vrem să
sublinem este că toate acestea sunt echivalente. Două intrări A şi B pot lua valori
de 0 sau 1, înalt sau jos, deschis sau închis, adevărat sau fals, în funcţie de caz.
Există 22 = 4 combinaţii pentru generarea unei ieşiri. Acest lucru se aplică
tuturor celor cinci exemple.

Figure 229: reprezentarea unei funcţii logice prin metode diferite

Aceste patru ieşiri pot fi observate prin intermediul unei lampi la ieşirea
circuitului ce utilizează logica ladder. Aceste ieşiri pot fi înregistrate într-un tabel
de adevăr sau într-o hartă Karnaugh. Priviţi harta Karnaugh ca şi un tabel de
adevăr „cosmetizat”. Ieşirea ecuaţiei booleene poate fi obţinută cu ajutorul
legilor algebrei booleene şi transferată tabelului de adevăr sau hărţii Karnaugh.
Care din cele cinci metode echivalente de reprezentare ar trebui să o folosim?
Cea mai folositoare pentru situaţia în cauză.
Ieşirile unui tabel de adevăr corspund unu-la-unu elementelor unei hărţi
Karnaugh. Începând cu partea de sus a tabelului de adevăr, intrările A = 0 şi B =
0 produc ieşirea α. Observă că aceeiaşi ieşire, α, se regăseşte pe harta Karnaugh
la adresa A = 0, B = 0, în partea de sus stânga, la intersecţia coloanei B = 0 cu
rândul A = 0. Celelalte ieşiri ale tabelului de adevăr, β, χ respectiv δ,
corespunzătoare intrărilor AB = 01, 10 respectiv 11 au de asemenea corespondent
pe harta Karnaugh:

Figure 230: harta Karnaugh

Pentru uşurinţa expunerii, prezentăm mai jos regiunule adiacente ale hărţii
Karnaugh cu două variabile folosind metoda dreptunghiulară a diagramei Venn
din secţiunea precedentă:

Figure 231: hărţi Karnaugh şi diagrame Venn

Regiunile α şi χ sunt adiacente pe harta Karnaugh. Nu putem spune acelaşi lucru
despre tabelul de adevăr precedent, întrucât există o altă valoare (β) între ele.
Acesta este si motivul organizării hărţilor Karnaugh sub formă de matrice
pătrată. Regiunile cu variabile booleene comune trebuie să se afla una lângă
cealaltă. Această structură este şi trebuie să fie uşor de recunoscut când privim o
 astfel de hartă, din moment ce α şi χ au variabila B' în comun. Ştim acest lucru
deoarece B este 0 (identic cu B') pentru coloana de deasupra celor două regiuni.
Comparaţi acest lucru cu diagrama Venn de deasupra hărţii Karnaugh.
În aceiaşi ordine de idei, putem observa că β şi δ au ca şi variabilă comună B (B
= 1). Prin urmare, α şi β au în comun variabila booleană A' (A = 0), iar χ şi δ
variabila A (A = 1).
Pe scurt, am încercat să grupăm variabilele booleene pe regiuni astfel încât să
reiasă elementele lor comune. Hărţile Karnaugh sunt organizate pentru a ne
oferi exact această „imagine”.
8.5.1 Exemple de utilizare a hărţilor Karnaugh

1. Exemplul 1
Tabelul de adevăr de mai jos conţine două valori de 1. Harta Karnaugh trebuie să conţină şi ea tot
două valori de 1. Luăm prima valoare de 1 din rândul al doilea al tabelului de adevăr: observaţi
adresa AB a tabelului de adevăr; localizaţi regiunea hărţii Karnaugh ce conţine aceiaşi adresă;
scrieţi un 1 în acea regiune; repetaţi procesul pentru valoarea 1 din ultima linie a tabelului de
adevăr.

Figure 232: transformarea tabelului de adevăr în harta Karnaugh

Să încercăm să scriem acum pentru harta Karnaugh de mai sus şi expresia
booleană. Soluţia este prezentată mai jos:

Figure 233: transformarea hărţii Karnaugh în expresie booleană

Căutam regiuni adiacente (regiunile diagonale nu sunt adiacente), întrucât
acestea vor avea una sau mai multe variabile booleene în comun: grupăm cele
două valori de 1 din coloană; căutăm acea sau acele variabile ce sunt comune
pentru grup şi scriem acest lucru ca şi rezultat boolean (în cazul nostru acesta
 este B); ignorăm variabilele ce nu sunt identice pentru un grup de regiuni (în
cazul nostru, A variază, este atât 1 cât şi 0, prin urmare, ignorăm A); ignorăm de
asemenea orice variabilă ce nu este asociată cu regiunile ce conţin 1 (B' nu
conţine niciun 1, prin urmare, ignorăm B'); rezultatul final şi prin urmare
expresia booleană asociată hărţii Karnaugh precedente este B. Acest lucru poate
fi observa mai uşor comparând diagramele Venn din dreapta, în mod special
coloana B.
2. Exemplul 2
Scrieţi expresia booleană asociată hărţii Karnaugh de mai jos:

Figure 234: transformarea hărţii Karnaugh în expresie booleană

Urmând o logică asemănătoare celei de mai sus, grupăm toate valorile de 1 şi
găsim variabila comună întregului grup astfel format; rezultatul este A'.
3. Exemplul 3
Pentru tabelul de adevăr de mai jos, găsiţi harta Karnaugh corespunzătoare şi scrieţi apoi expresia
booleană folosind rezultatul obţinut:

Figure 235: transformarea tabelului de adevăr în harta Karnaugh

Soluţie: transferăm valorile de 1 din tabelul de adevăr în locaţiile
corespunzătoare pe harta Karnaugh; grupăm cele două valori de 1 pe coloana de
sub B = 1; grupăm cele două valori de 1 de pe rândul A = 1; scriem rezultatul
produsului primului grup (B); scriem rezultatul produsului celui de al doilea
grup (A); scriem suma produselor celor doi termeni de mai sus (A + B).
Soluţia din mijloc este cea mai simplă şi prezintă cel mai mic cost. O soluţie mai
puţin dorită este cea din dreapta. După gruparea valorilor 1, facem greşeala de a
forma un grup cu o singură regiune. Motivul pentru care acest lucru nu este de
dorit este următorul: aceast grup ce conţine o singură reziune are termenul
produsului egal cu AB'; soluţia întregii hărţii este în aces caz AB' + B, iar aceasta
nu reprezintă cea mai simplă soluţie.
Metoda corectă constă în gruparea acestui 1 singur cu regiunea din dreapta lui,
regiune ce conţine la rândul ei o valoare de 1, chiar dacă aceasta a fost deja
 inclusă într-un alt grup. (coloana B). Putem refolosi regiuni pentru a forma
grupuri mai mari. De fapt, este chiar indicat să facem acest lucru întrucât
conduce la rezultate mai simple.
Trebuie să facem observaţia că oricare dintre soluţiile de mai sus, atât cea
corectă cât şi cea „greşită” sunt de fapt corecte din punct de vedere logic. Ambele
circuite vor genera aceiaşi ieşire. Pur şi simplu, circuitul corect presupune un
cost mai redus de implementare fizică.
4. Exemplul 4
Completaţi o hartă Karnaugh folosind expresia booleană de mai jos. Scrieţi apoi expresia booleană
a rezultatului:

Figure 236: transformarea expresiei booleene în harta Karnaugh

Expresia booleană conţine trei sume de produse. Va exista câte o valoare de 1 pe
harta Karnaugh pentru fiecare produs. Deşi, în general, numărul valorilor de 1 pe
produs variază cu numărul variabilelor produsului în comparaţie cu mărimea
hărţii Karnaugh. Termenul produsului reprezintă adresa regiunii unde vom
introduce valoare de 1. Primul termen este A'B şi corespunde adresei 01 a hărţii.
Inotroducem un 1 în această regiune. Similar, introducem şi ceilalţi doi termeni
de 1.
Trecem apoi la gruparea termenilor şi simplificarea rezultatului conform
exemplului precedent.
5. Exemplul 5
Simplificaţi circuitul logic de mai jos:

Figure 237: circuit logic

Scriem expresia booleană pentru circuitul logic iniţial; transferăm expresia
booleană rezultată într-o hartă Karnaugh; grupăm regiunile precum în
exemplele precedente; scriem expresii booleene pentru fiecare grup, conform
exemplelor precedente; redesenăm circuitul logic simplificat:
 Figure 238: simplificarea unui circuit logic
6. Exemplul 6
Simplificaţi circuitul logic de mai jos:

Figure 239: circuit logic

Scriem expresia booleană pentru circuitul logic iniţial; completăm harta
Karnaugh; obervăm că nu putem forma niciun grup care să conţină mai mult de
două regiuni 1; prin urmare, simplificarea nu este posibilă, iar expresia finală
este identică cu cea iniţială (SAU-exclusiv).
8.6 Simplificarea circuitelor logice cu hărţi Karnaugh
Exemplele de simplificare a circuitelor logice de până acum puteau fi realizate la fel de bine şi cu
ajutorul algebrei booleene. Problemele de simplificare logică reale implică însă utilizarea unor hărţi
Karnaugh mai mari. În această secţiune vom concepe câteva exemple imaginare, lăsând aplicaţiile
practice pentru capitolul de logică combinaţională. Aceste exemple sunt concepute doar pentru a
ilustra tehnicile de simplificare.

Vom folosi harta Karnaugh dezvoltată anterior, mai exact forma din dreapta:

Figure 240: hartă Karnaugh

8.6.1 Codul Gray
Observaţi secvenţa numerelor din partea superioară a harţii. Aceasta nu este o secvenţa binară (00,
01, 10, 11), ci este o secvenţă de tipul 00, 01, 11, 10. Această secvenţă este cunoscută sub numele de
cod Gray. Secvenţa de tip cod Gray modifică doar un singur bit pe măsură ce trecem de la un număr
la următorul număr din secvenţă. Acest lucru nu este valabil într-o secvenţa binară. Regiunile
adiacente diferă doar printr-un singur bit, sau variabilă booleană. Acest lucru este necesar dacă
dorim organizarea ieşirilor unei funcţii logice pentru observarea elementelor lor comune.

Mai mult, antetul coloanelor şi rândurilor trebuie să fie în ordinea codului Gray,
altfel, harta nu se va comporta precum o hartă Karnaugh. Regiunile ce au în
comun variabile booleene nu vor mai fi adiacente şi nu vom mai putea identifica
carcateristicile specifice funcţiei pe cale vizuală. Regiunile adiacente variază cu
un singur bit, deoarece secvenţa de cod Gray variază la rândul ei doar cu un
singur bit.
8.6.2 Hărţi Karnaugh cu 3 variabile - exemple de simplificare
Să folosim în continuare hărţile Karnaugh cu 3 variabile pentru simplificarea unor expresii
booleene. Vom arăta cum să trecem termenii produs ai ecuaţiei nesimplificate în harta Karnaugh.
Vom ilustra şi modul de identificare a grupurilor de regiuni adiacente ce duc la formarea sumei de
produse simplificate a circuitului logic (expresiei booleene).

Figure 241: simplificarea unei expresii booleene prin intermediul hărţii

Karnaugh
Dându-se expresia (A'B'C' + A'B'C), primul pas este introducerea valorilor de 1
pe harta Karnaugh corespunzător poziţiei fiecărui produs al sumei (A'B'C' este
echivalent cu 000, iar A'B'C este echivalent cu 001). Identificăm apoi un grup de
regiuni alăturate ce conţin valori de 1 (în cazul de faţă, avem doar două astfel de
regiuni). Scriem apoi produsul de termeni pentru acest grup, ceea ce reprezintă
rezultatul simplificat.

Figure 242: simplificarea unei expresii booleene prin intermediul hărţii

Karnaugh
Grupând cei patru termeni de 1 pe harta Karnaugh, rezultatul este asigurat de
expresia A'.

Figure 243: simplificarea unei expresii booleene prin intermediul hărţii

Karnaugh
Identic, grupând ce patru termeni de 1, putem foarte uşor observa că singura
variabilă ce acoperă toate cele patru regiuni este C.

Figure 244: simplificarea unei expresii booleene prin intermediul hărţii

Karnaugh
Din moment ce avem două grupuri pe harta Karnaugh de mai sus, rezultatul va fi
o sumă de produse, şi anume, A' + B.

Figure 245: simplificarea unei expresii booleene prin intermediul hărţii

Karnaugh
Cele două produse de mai sus formează un grup de doi termeni ce se simplifică
la BC.
 Figure 246: simplificarea unei expresii booleene prin intermediul hărţii
Karnaugh
Variabila comună celor patru termeni grupaţi mai sus este B

Figure 247: simplificarea unei expresii booleene prin intermediul hărţii

Karnaugh
Cei patru termeni de mai sus formează un singur grup. Putem vizualiza acest
grup dacă îndoim extremităţile hărţii pentru a forma un cilindru. În acest caz,
regiunile sunt adiacente. În mod normal, un astfel de grup se notează conform
figurii din stânga. Din întregul set de variabile (A, B, C), singura variabilă
comună este C'. C' este zero în toate cele patru regiuni. Acesta este atunci
rezultatul final al simplificării.

Figure 248: simplificarea unei expresii booleene prin intermediul hărţii

Karnaugh
Cele şase regiuni rezultate din ecuaţia nesimplificată pot fi organizate în două
grupuri de câte patru. Aceste grupuri trebuie să rezulte într-o sumă de două
produse, şi anume A' + C'.
8.6.3 Incinerator deşeuri toxice - reconsiderare
Să reluăm mai jos exemplul incineratorului de deşeuri toxice studiat într-un capitol precedent. Vom
încerca simplificarea circuitului logic folosind o hartă Karnaugh:

Figure 249: incinerator deşeuri toxice - simplificarea circuitului logic folosind

hărţi Karnaugh
Ecuaţia booleană de iesire este o sumă de patru produse. Prin urmare, vom avea
patru regiuni de 1 pe harta Karnaugh. Grupând regiunile adiacente, avem trei
grupuri de câte doi termeni. Vom avea prin urmare o sumă de trei produse,
fiecare produs conţinând doi termeni. Circuitul logic simplificat, identic cu cel
obţinut cu ajutorul regulilor de simlificare booleană, este redat mai jos:

Figure 250: incinerator deşeuri toxice - circuitul logic simplificat

Făcând o comparaţie între regulile boolene folosite pentru simplificarea
circuitului logic al incineratorului…
Figure 251: incinerator deşeuri toxice - simplificarea booleană
…şi harta Karnaugh, care duce la exact acelaşi rezultat…

Figure 252: incinerator deşeuri toxice - simplificarea circuitului logic folosind

hărţi Karnaugh
Putem lesne vedea motivul pentru care hărţile Karnaugh sunt preferate pentru
simplificarea circuitelor logice în detrimentul simplificării booleene.
8.7 Hărţi Karnaugh de patru variabile
Folosindu-ne de codul Gray, putem construi hărţi Karnaugh mai mari. O hartă Karnaugh cu patru
variabile arată precum cea de mai jos:

Figure 253: hartă Karnaugh cu patru variabile

Exemplele de mai jos ilustrează simplificarea expresiilor booleene ce sunt prea
greu de realizat prin intermediul regulilor de simplificare booleană. Aceste
expresii pot fi simplificate cu algebra booleană. Totuşi, utilizarea hărţilor
Karnaugh este un procedeu mult mai rapid si mai uşor, mai ales dacă există
multe simplificări logice de realizat.
8.7.1 Exemple de simplificare logică cu hărţi Karnaugh de patru variabile
Figure 254: simplificarea expresiilor booleene folosind hărţi Karnaugh de patru
variabile
Expresia booleană de mai sus conţine 7 produse. Aceşti termeni sunt grupaţi de
sus în jos şi de la stânga la dreapta pe harta Karnaugh de mai sus. De exemplu,
primul termen, A'B'CD, se regăseşte pe rândul 1, căsuţa a 3-a, şi corespunde
locaţiei A = 0, B = 0, C = 1, D = 1. Ceilalţi termeni sunt poziţionaţi într-o manieră
similară. Grupul orizontal (albastru) corespunde termenului AB, iar grupul
vertical (roşu) corespunde expresiei booleene CD. Din moment ce avem două
grupuri, rezultatul trebuie să fie o sumă de două produse, prin urmare, AB + CD.

Figure 255: simplificarea expresiilor booleene folosind hărţi Karnaugh de patru

variabile
În cazul de mai sus, „împăturim” cele patru colţuri ale hărţii Karnaugh, precum
un şerveţel, pentru a observa mai bine adiacenţa celor patru regiuni. B = 0 şi D =
0 pentru toate regiunile. Celelalte variabile, A şi B, sunt 0 în unele cazuri şi 1 în
altele. Prin urmare, aceste variabile nu se vor regăsi în rezultatul final al
expresiei simplificate.

Figure 256: simplificarea expresiilor booleene folosind hărţi Karnaugh de patru

variabile
Pentru o vizualizare mai bună, ne putem imagina că îndoim marginile de jos şi
de sus a hărţii sub forma unui cilindru. În acest caz, ambele grupuri sunt
adiacente şi formează practic un singur grup. Acest lucru ne spune că rezultatul
este un singur termen. Singura variabilă comună a acestui grup de 8 variabile
este B = 0. Rezultatul simplificării este prin urmare B'.

Figure 257: simplificarea expresiilor booleene folosind hărţi Karnaugh de patru

variabile
Expresia booleană de mai sus conţine 9 termeni de produse, dintre care trei au
doar trei variabile booleene în loc de patru. Diferenţa constă în faptul că, deşi
termenii ce conţin patru variabile booleene acoperă o singură regiune, termenii
cu trei variabile booleene acoperă o pereche de regiuni fiecare.
Trecând la simplificare, formăm două grupuri de câte opt termeni. Regiunle ce
se regăsesc în colţ sunt comune ambelor grupuri. Acest lucru este corect. De fapt,
această strategie conduce la o soluţie mai bună decât dacă am fi format un grup
de opt şi un grup de patru regiuni, fără nicio regiune comună celor două. Soluţia
finală este B' + D'.
Figure 258: simplificarea expresiilor booleene folosind hărţi Karnaugh de patru
variabile
În exemplul de mai sus, trei regiuni formează două grupuri de câte două. O a
patra regiune nu poate fi combinată cu nicio altă regiune, ceea ce se întâmplă
frecvenţe în situaţiile reale. În acest caz, termenul ABCD rămâne neschimbat în
cadrul procesului de simplificare a expresiei booleene iniţiale. Rezultatul este
B'C'D' + A'B'D' + ABCD.
Adeseori, există mai mult de o singură soluţie cu cost minim pentru expresia
nesimplificată. Un astfel de caz este cel de mai jos:

Figure 259: simplificarea expresiilor booleene folosind hărţi Karnaugh de patru

variabile
Ambele rezultate de mai sus conţin patru termeni, cu trei variabile booleene
fiecare. Ambele soluţii sunt valide din punct de vedere al minimizării costurilor.
Diferenţa dintre cele două soluţii finale constă în modul de grupare al regiunilor.
Reamintim faptul că o soluţie cu cost minim este acea soluţie ce permite o
implementare fizică a circuitului logic cu un număr cât mai mic de porţi logice şi
număr de intrări.
Figure 260: simplificarea expresiilor booleene folosind hărţi Karnaugh de patru
variabile
În următorul exemplu, cel de mai sus, după ce trecem toate valorile de 1 pe hartă
Karnaugh, realizăm primul pas al simplificării, şi anume, gruparea primelor
patru regiuni (stânga). În acest punct, s-ar putea să nu fie foarte evident cum am
putea grupa regiunile rămase.
La pasul al doilea (centru), grupăm încă patru regiuni. Mai rămân în acest
moment încă două regiuni negrupate. Soluţia cu cost minim este să grupă aceste
două regiuni, ca şi grupuri de patru, conform figurii din dreapta.
Atenţie, nu încercaţi să realizaţi grupuri de câte trei. Grupările trebuie să fie sub
forma puterilor lui 2, şi anume, 1, 2, 4, 8, etc.

Figure 261: simplificarea expresiilor booleene folosind hărţi Karnaugh de patru

variabile
Avem din nou mai sus un exemplu ce suportă două soluţi cu cost minim.
Formăm iniţial cele două grupuri de câte patru regiuni (roşu şi albastru). Soluţia
finală depinde de modul în care grupăm regiunea rămasă liberă. Dacă o
introducem în grupul din stânga (roşu), soluţia este ABC'. Dacă o întroducem în
grupul din dreapta (albastru), soluţia este ABD. Indiferent de alegerea făcută,
ambele soluţii sunt corecte din punct de vedere al minimizării costurilor de
implementare.

Figure 262: simplificarea expresiilor booleene folosind hărţi Karnaugh de patru

variabile
Mai sus este un exemplu de simplificare cu hărţi Karnaugh (stânga) precum şi cu
regulile algebrei booleene (dreapta). C' (C = 0) reprezintă aria formată de cele
opt regiuni din stânga. Regiunea rămasă negrupată este echivalentă cu expresia
ABCD. Grupând această regiune cu cea din stânga ei, simplifă termenul ABCD la
ABD. Rezultatul final este prin urmare C' + ABD.
Cazul de mai sus este un exemplu rar a unei probleme cu patru variabile ce poate
fi redusă destul de uşor şi cu algebra booleană. Asta în cazul în care vă amintiţi
teoremele de simplificare booleană.
8.8 Mintermeni şi maxtermeni
Până în acest moment am căutat soluţii sub forma unei sume de produse la problemele de
simplificare booleană. Pentru fiecare dintre aceste soluţii există o altă soluţie sub forma unui produs
de sume. Acest tip de soluţie se poate dovedi a fi mai practică, în funcţie de aplicaţie. Dar, înainte de
a scrie soluţiile sub forma unui produs de sume, trebuie să introducem câteva concepte noi.
Procedura de mai jos pentru extragerea termenilor sub formă de produs nu este nouă. Vrem doar să
stabilim o procedură formală pentru mintermeni, ca mai apoi, să putem face o comparaţie cu noua
procedură pentru maxtermeni.

8.8.1 Analiza regiunilor ce conţin valori de 1 - mintermeni

Un mintermen este o expresie booleană rezultând într-o valoare de 1 pentru ieşirea unei singure
regiuni dintr-o hartă Karnaugh. Toate celelalte regiuni ale hărţii Karnaugh sau ale tabelului de
 adevăr fiind 0 în acest caz. Dacă un mintermen conţine un singur 1, iar regiunile rămase sunt toate
0, aria minimă pe care acest minterm o acoperă este 1.

Figura de mai jos (stânga) prezintă mintermenul ABC, un singur termen sub
formă de produs, ca şi o singură valoare de 1 pe o hartă Karnaugh unde toate
celelalte regiuni sunt 0. Până în acest moment, nu am prezentat valorile de 0 pe
hărţile Karnaugh considerate. Acestea se omit de obicei, excepţie făcând cazurile
speciale. Un alt mintermen, A'BC' este cel din dreapta. Ceea ce vrem să
subliniem este faptul că adresa regiunii corespunde direct cu mintermenul extras
de pe hartă. Regiunea 111 corespunde mintermenului ABC din stânga. Regiunea
010 corespunde la rândul ei mintermenului A'BC'. O expresie booleană sau o
hartă poate avea mai mulţi mintermeni.
Referindu-ne la figura de mai sus, putem scrie procedura introducerii unui
mintermen pe harta Karnaugh:
 Identificăm mintermenul (produsul) ce vrem să-l introducem pe hartă
 Scriem valoarea numerică corespunzătoare
 Ne folosim de valoarea binară ca şi adresă pe hartă
 Introducem un 1 la adresa respectivă
 Repetăm paşii de mai sus pentru un nou mintermen (termenii produs dintr-o
sumă de produse)
O expresie booleană este formată de cele mai multe ori din mai mulţi
mintermeni, corespunzând mai multor regiuni pe o hartă Karnaugh, precum în
exemplul de mai jos:

Figure 263: simplificarea expresiei booleene prin intermediul hărţii Karnaugh

Mintermenii multiplii de pe această hartă sunt mintermenii individuali ce i-am
analizat mai sus. Ceea ce vrem să reamintim este faptul că valorile de 1 sunt
„traduse” de pe harta Karnaugh ca şi o adresă binară transformată direct într-
unul sau mai mulţi termeni sub formă de produs. Prin direct, ne referim la faptul
că 0 corespunde unei variabile negate, iar 1 corespunde unei variabile „pure”. De
exemplu, 010 se transformă direct în A'BC'. În acest exemplu nu a existat nicio
 simplificare. Totuşi, avem ca şi rezultat o sumă de produse prin intermediul
mintermenilor.
Referindu-ne la figura de mai sus, putem rezuma pe scurt procedura de urmat în
cazul simplificării expresiei booleene sub forma unei sume de produse dintr-o
hartă Karnaugh:
 Formăm grupuri de 1 cât mai mari posibile, acoperind toţi mintermenii de pe
hartă. Grupurile trebuie să conţină un număr de regiuni sub forma puterii lui 2
(1, 2, 4, 8, etc.)
 Scriem valori numerice binare pentru fiecare grup
 Transformăm valoarea binară sub forma unui produs
 Repetăm paşii de mai sus pentru toate grupurile formate. Din fiecare grup va
rezulta un termen sub formă de produs
 Expresia simplificată reprezintă suma acestor termeni sub formă de produs
Nimic nou până în acest moment. Am scris doar paşii de urmat în cazul
mintermenilor. Acelaşi lucru îl vom face şi în cazul maxtermenilor.
8.8.2 Analiza regiunilor ce conţin valori de 0 - maxtermeni
Să considerăm acum o funcţie booleană ce este 0 pentru o singură regiune şi 1 în rest:

Figure 264: simplificarea expresiei booleene prin intermediul hărţii Karnaugh

Un maxtermen este o expresie booleană a cărei valori este 0 pentru o singură
regiune, toate celelalte regiunii ale hărţii Karnaugh sau ale tabelului de adevăr
fiind 0. Vedeţi şi explicaţia de la mintermen. Figura de sus stânga prezintă un
maxtermen (A + B + C), o sumă de trei termeni simplii. Pe hartă, această sumă
este reprezentată printr-un singur 0, toate celelalte regiunii ale hărţii fiind 1.
Dacă un maxtermen are un singur 0, iar celelalte regiuni sunt 1, aria maximă pe
care o acoperă este 1.
Există câteva diferenţe acum că am introdus şi maxtermenii. Maxtermenul este
un 0, nu un 1 pe harta Karnaugh. Un maxterm este un termen sub formă de
sumă, A + B + C în cazul nostru, şi nu termen sub formă de produs (ABC, de
exemplu).
 Pare ciudat că locaţia expresiei (termenului) (A + B + C) pe hartă este
1. Pentru ecuaţia „ieşire = (A + B + C) = 0, toate cele trei variabile
(A, B, C) trebuie să fie egale cu 0. Doar expresia (0 + 0 + 0) = 0 va fi egală cu 0.
Prin urmare, trecem singurul nostru maxtermen (A + B + C) în regiunea ce se
află la adresa A,B,C = 000 pe harta Karnaugh, unde toate intrările sunt egale cu
0. Aceasta este singura posibilitate pentru a obţine valoarea de 0 pentru
maxtermen. Toate celelalte regiuni conţin valori de 1 pentru că orice alte valoril
de intrare diferite de (0, 0,
1. pentru expresia (A + B + C) au ca şi rezultat 1.
Luând în considerare figura de mai sus, paşii care trebuiesc urmaţii pentru
introducerea unui maxtermen pe harta Karnaugh, sunt următorii:
 Identificăm termenul sub formă de sumă (maxtermenul) ce-l vom introduce pe
hartă
 Scriem valoarea numerică binară corespunzătoare
 Formăm complementul
 Utilizăm complementul ca şi adresă pentru introducerea valorii de 0 pe harta
Karnaugh
 Repetăm paşii de mai sus pentru toţi ceilalţi maxtermeni (termeni-sumă dintr-o
expresie sub forma de produs de sume)
Un alt maxtermen este prezentat în figura de mai jos. Valoarea numerică 000
corespunde termenului A' + B' + C'. Complementul este 111. Introducem o
valoare de 0 pentru maxtermenul (A' + B' + C') la această adresă (1, 1, 1) a hărţii
Karnaugh de mai jos:

Figure 265: simplificarea expresiei booleene prin intermediul hărţii Karnaugh

8.8.3 Scrierea expresiei booleene simplificate ca şi produs de sume
O expresie booleană sub formă produsului de sume poate avea mai mulţi maxtermeni, conform
figurii de mai jos:
 Figure 266: simplificarea expresiei booleene prin intermediul hărţii Karnaugh
Maxtermenul (A + B + C) sub formă numerică este 111, iar complementat este
000. Plasăm prin urmare un 0 la adresa (0, 0, 0). Maxtermenul (A + B + C') sub
formă numerică este 110, iar complementat este 001. Plasăm prin urmare un
zero la adresa (0, 0, 1).
Acum că am construit harta Karnaugh, suntem interesaţi de modul în care
putem scrie o formă simplificată a expresiei booleene iniţiale sub formă de
produs de sume. Primul pas este gruparea termenilor de 0, precum grupul de
mai jos:

Figure 267: simplificarea expresiei booleene prin intermediul hărţii Karnaugh

Scriem apoi valoarea binară corespunzătoare termenului-sumă, ce arată astfel:
(0, 0, X). Pentru grupul format, atât A cât şi B sunt 0. Dar C este atât 0 cât şi 1.
Prin urmare, scriem un X în locul valorii lui C. Formăm complementul: (1, 1, X).
Scriem termenul sumă (A + B) ignorând C-ul si X-ul ce l-a înlocuit.
Să reluăm paşii necesari pentru reducerea unei expresii booleene la un produs de
sume:
 Formăm grupuri de 0 cât mai mari posibile, incluzând toţi maxtermenii.
Numărul termenilor trebuie să fie puteri ale lui 2
 Screim valoarea numerică a grupului
 Complementăm această valoare numerică a grupului
 Transformăm valoarea complementată într-un termen sub formă de sumă
 Repetăm paşii de mai sus pentru toate grupurile rămase pe hartă. Rezultatul
fiecărui grup este un termen sub formă de sumă, iar rezultatul final este
produsul acestor termeni-sumă
1. Exemplul 1
Simplificaţi expresia booleană sub forma produsului de sume de mai jos. Scrieţi rezultatul final sub
forma unui produs de sume:

Figure 268: expresie booleană sub formă de produs de sume

Soluţie: completăm o hartă Karnaugh cu cei şapte maxtermeni de mai sus
(introducem valori de 0). Reţineţi să complementaţi variabile de intrare pentru
găsirea adresei corespunzătoare:

Figure 269: simplificarea expresiei booleene prin intermediul hărţii Karnaugh

După ce am introdus toţi maxtermenii în tabel, trecem la gruparea regiunilor,
precum în figura de mai jos. Grupurile mai mari se traduc printr-un termen-
sumă cu mai puţine intrări. Cu cât avem mai puţine grupuri, cu atât vom avea
mai puţin termeni-sumă în expresia finală:

Figure 270: simplificarea expresiei booleene prin intermediul hărţii Karnaugh

Avem trei grupuri, prin urmare, trebuie să avem trei termeni-sumă în rezultatul
final. Detaliile simplificării sunt prezentate în figura de mai sus. Pentru oricare
 grup, scriem mai întâi adresa de intrare, o comlementăm şi o transformăm într-
un termen boolean sub formă de sumă. Rezultatul final este produsul acestor trei
termeni-sumă.
2. Exemplul 2
Simplificaţi expresia booleană sub formă de produs de sume de mai jos, exprimând rezultatul sub
forma unei sume de produse:

Figure 271: expresie booleană sub formă de produs de sume

Această problemă este identică cu cea anterioară, cu diferenţa că expresia
simplificată se cere sub formă de sumă de produse şi nu sub formă de produs de
sume.
Trecem maxtermenii (0) din expresia iniţială pe harta Karnaugh de mai jos
(stânga), exact ca în exemplul precedent:

Figure 272: simplificarea expresiei booleene prin intermediul hărţii Karnaugh

Completăm apoi toate celelalte regiuni rămase libere cu valori de 1 (dreapta sus).
Formăm grupuri de 1 pentru toate regiunile ce conţin valori de 1. Scriem apoi
rezultatul simplificat sub forma sumei de produse, conform secţiunii precedente
a acestui capitol. Acest lucru este identic problemei precedente:

Figure 273: simplificarea expresiei booleene prin intermediul hărţii Karnaugh

8.8.4 Comparaţie între soluţiile cu mintermeni şi maxtermeni
În figura de mai jos sunt ambele soluţii ale exemplelor de mai sus, pentru comparaţie:
 Figure 274: simplificarea expresiei booleene prin intermediul hărţii Karnaugh
Care soluţie este mai simplă? Dacă ar fi să implementăm fizic rezultatul sub
formă de produs de sume, am avea nevoie de trei porţi logice SAU şi o poartă
logică ŞI. Invers, darcă ar fi să implementăm rezultatul sub formă de sumă de
produse, am avea nevoie de trei porţi ŞI şi o poartă SAU. În ambele situaţii am
avea nevoie de patru porţi. Să numărăm atunci şi numărul de intrări ale porţilor.
Prima variantă utilizează 8 intrări, iar a doua 7 intrări. Din definiţia costului
minim, soluţia sub forma sumei de produse este mai simplă. Acesta este un
exemplu tehnic corect, dar care nu ne este de prea mare folos în realitate.
Soluţia „corectă” depinde însă de complexitate şi de familia de porţi logice
folosite. Soluţia sumei de produse este mai bună facă folosim circuite TTL, a
căror porţi principale sunt porţile ŞI-negat. Acestea sunt foarte bune pentru
implementări sub forma de sumă de produse. Pe de altă parte, soluţia produsului
de sume este acceptabilă dacă folosim circuite CMOS, deoarece avem astfel la
dispoziţie porţi SAU-negat de toate mărimile.
8.8.5 Echivalenţa circuitelor ŞI-SAU cu circuitele ŞI-negat-ŞI-negat
Circuitele cu porţi logice pentru ambele cazuri sunt prezentate mai jos, produsul de sume în stânga
şi suma de produse în dreapta:

Figure 275: simplificarea expresiei booleene prin intermediul hărţii Karnaugh

 Reluăm mai jos (stânga) circuitul sub forma sumei de produse:

Figure 276: circuite cu porţi logice

Dacă înlocuim toate porţile logice ŞI din stânga cu porţi logice ŞI-negat, obţinem
rezultatu din dreapta sus. Poarta SAU de la intrare este înlocuită de asemenea cu
o poartă ŞI-negat. Pentru a demonstra că logica ŞI-SAU este echivalentă cu
logică ŞI-negat-ŞI-negat, este suficient să mutăm „cerculeţele” inversoare de la
ieşirea celor trei porţi ŞI-negat la intrarea porţii finale ŞI-negat, conform figurii
de mai jos:

Figure 277: circuite cu porţi logice

În figura de mai sus (dreapta), putem observa că ieşirea unei porţi SI-negat cu
intrări inversate este echivalentă din punct de vedere logic cu o poartă SAU,
conform teoremei lui DeMorgan şi a negaţiei duble. Această informaţie ne este
de ajutor în implementarea fizică a circuitelor digitale atunci când dispunem de
circuite logice TTL cu porţi ŞI-negat.
Paşii necesari construirii logicii ŞI-negat-ŞI-negat în locul logicii ŞI-SAU, sunt
următorii:
 Realizăm un circuit logic (teoretic) sub formă de sumă de produse
 Când desenăm diagrama logică, înlocuim toate porţile logice (ŞI si SAU) cu porţi
logice ŞI-negat
 Intrările nefolosite trebuie legate la valoarea logică „înalt”
 În caz de defect, nodurile interne de la primul nivel de ieşire al porţilor ŞI-negat
nu sunt identice cu valorile diagramei ŞI-SAU, ci sunt inversate. Folosim
diagrama logică ŞI-negat-ŞI-negat. Intrările şi ieşirile finale sunt identice, totuşi
 Notăm fiecare capsulă (circuit integrat) cu U 1, U2, etc.
 Folosim catalogul producătorului pentru conectarea pinilor circuitului integrat
la intrările si ieşirile porţilor din circuit
1. Exemplul 1
Să reluăm o problemă precedentă ce implică o simplificare sub formă sumei de produse. Vom
realiza o simplificare sub forma unui produs de sume de această dată. Putem compara cele două
soluţii la final.

Figure 278: simplificarea expresiei booleene cu ajutorul hărţi Karnaugh

Soluţie: în figura de sus stânga avem problema iniţială, o expresie booleană cu 9
mintermeni nesimplificată. Recapitulând, am format patru grupuri de câte patru
regiuni fiecare. Rezultatul a fost o sumă de patru produse (partea din stânga,
jos).
În figura din mijloc, completăm regiunile rămase libere cu valori de 0. Formăm
două grupuri de câte patru regiuni. Grupul de jos (albastru) este A' + B, iar
grupul din dreapta (roşu) este C' + D. Rezultatul este prin urmare un produs de
două sume, (A' + B)(C' + D).
Comparând cele două soluţii de mai sus, putem observa că soluţia produsului de
sume reprezintă soluţia cu cel mai mic cost. Pentru implementarea primei soluţii
am avea nevoie de 5 porţii, iar pentru soluţia produsului de sume am avea nevoie
doar de 3. Folosind circuite logice TTL, aceasta din urmă este şi atractivă
datorită simplităţii rezultatului. Putem găsim porţi logice ŞI şi SAU cu 2 intrări.
Mai jos sunt prezentate circuitele logice pentru ambele soluţii
 Figure 279: circuite cu porţi logice
Să presupunem că avem la dispoziţie circuitele logice TTL de mai jos. În acest
caz, cunoaştem şi poziţionarea porţilor logice în interiorul acestora, precum în
figura de mai jos:

Figure 280: circuite logice TTL

Circuitele integrate folosite (trei la număr) vor fi identificate prin notaţia U1, U2
respectiv U3. Pentru a face distincţie între porţile individuale din fiecare capsulă,
acestea vor fi identificate prin a, b, c, d, etc. Circuitul inversor 7404 va fi U 1.
Porţile inversoare individuale sunt U1-a, U1-b, U1-c, etc. Circuitul SAU 7432 va fi
notat cu U2, iar U3 este notaţie folosită pentru circuitul ŞI 7408.
Luând în considerare piningul circuitelor logice folosite mai sus, vom desemna
toate intrările şi ieşirile circuitului logic ce vrem să-l construim, conform figurii
de mai jos (intrările porţilor nefolosite se vor lega la masă):
 Figure 281: circuit logic
Putem găsi cu uşurinţă porţi logice ŞI cu două intrări (7408, stânga). Totuşi, este
mai greu să găsim o poartă logică SAU cu patru intrări. Singurul tip de poartă cu
patru intrări este un circuit TTL 7420 cu porţi ŞI-negat (dreapta):

Figure 282: circuite logice TTL

Putem transforma poarta logică ŞI-negat cu patru intrări într-o poartă logică
SAU cu patru intrări prin inversarea intrărilor acesteia:

Figure 283: transformarea funcţiei logice ŞI-negat în SAU

Putem prin urmare folosi circuitul 7420 cu porţi logice ŞI-negat cu patru intrări
ca şi poartă SAU prin negarea (inversarea) intrărilor.
Nu vom folosi porţi logice inversoare discrete pentru inversarea intrărilor
circuitului 7420. Vom folosi în schimb porţi logice ŞI-negat cu două intrări în
locul porţilor ŞI din soluţia booleană cu mintermeni (sumă de produse).
Inversarea ieşirii porţilor ŞI-negat cu două intrări este suficientă pentru
inversarea necesară realizării porţii logice SAU cu patru intrări:
 Figure 284: circuit logic - notarea intrărilor şi ieşirilor
Rezultatul de mai sus este singura modalitate practică de realizarea a circuitului
folosind TTL cu porţi logice ŞI-negat-ŞI-negat în locul porţilor ŞI-SAU.
8.9 Notaţia Σ (sumă) şi notaţia Π (produs)
Ca şi referinţa, această secţiune introduce terminologia folosită în unele texte pentru descrierea
mintermenilor şi maxtermenilor aparţinând hărţilor Karnaugh. Mai departe de atât, această secţiune
nu conţine nimic nou.

8.9.1 Notaţia Σ (sumă) pentru mintermeni

Simbolul Σ (sigma) indică o sumă iar litera „m” indică mintermenii. Prin urmare, Σm reprezintă o
sumă de mintermeni. Următorul exemplu ilustrează afirmaţia de mai sus. În loc de ecuaţie booleană,
am ales să enumerăm mintermenii:

f(A,B,C,D) = Σ m(1, 2, 3, 4, 5, 7, 8, 9, 11, 12, 13, 15) sau f(A,B,C,D) =

Σ(m1,m2,m3,m4,m5,m7,m8,m9,m11,m12,m13,m15)
Indicii termenilor indică locaţia regiunii, sau adresa, dintr-o hartă Karnaugh.
Acesta este cu siguranţa un mod mult mai compact pentru descrierea
mintermenilor sau regiunilor unei hărţi Karnaugh.
 Figure 285: harta Karnaugh
Soluţia exprimată sub formă sumei de produse nu este afectată prin utilizarea
acestei terminologii. Mintermenii de pe harta (valorile de 1) sunt grupaţi ca de
obicei, iar mai apoi putem scrie o soluţie sub forma sumei de produse.
8.9.2 Notaţia Π (produs) pentru maxtemeni
Mai jos luăm în considerare şi terminologia folosită pentru descrierea unei liste de maxtermeni.
Produsul este indicat prin litera Π (pi), iar „M” indică maxtermenii. Prin urmare, ΠP indică un
produs de maxtermeni. Putem folosi acelaşi exemplu pentru ilustrarea celor spuse mai sus. Ecuaţia
logică booleană nesimplificată este înlocuita cu o listă de maxtermeni:

f(A,B,C,D) = Π M(2, 6, 8, 9, 10, 11, 14) sau f(A,B,C,D) = Π(M2, M6, M8, M9,
M10, M11, M14)
Din nou, numerele indică adresa sau locaţia pe harta Karnaugh. Pentru
maxtermeni, acestea reprezintă locaţiile valorilor de 0. Soluţia sub forma
produsului de sume se scrie ca de obicei.
 Figure 286: harta Karnaugh
8.10 Hărţi Karnaugh de 5 şi 6 variabile
Pentru reducerea circuitelor logice mai mari se folosesc, evident, hărţi Karnaugh mai mare. Dar care
este mărimea maximă (practică) a unei hărţi Karnaugh? Acest lucru depinde de numărul de intrări a
circuitului logic considerat. Practic, se poate constata că această limită este de 6 intrări. Prezentăm
mai jos aşadar hărţile Karnaugh de 5 şi 6 variabile.

8.10.1 Harta Karnaugh de 5 variabile

Prima variantă a hărţii Karnaugh de 5 variabile este modelul în oglindă. Desigur, numerotarea se
realizează în cod Gray (partea de sus). Acesta se reflectă aproximativ la mijlocul hărţii. Acest stil
este folosit de textele mai vechi:

Figure 287: hartă Karnaugh de 5 variabile (stil vechi, în oglindă)

 Varianta preferată, cea cu suprapunere, este prezentată mai jos:

Figure 288: hartă Karnaugh de 5 variabile (stil nou, cu suprapunere)

Această variantă constă pur şi simplu din două (patru pentru o hartă Karnaugh
de 6 variabile) hărţi identice, cu excepţia bitului cel mai semnificativ din adresa
de 3 biţi din partea superioară. Dacă ne uităm în partea de sus a hărţii, observăm
că numerotaţia este diferită faţa de harta precedentă (în cod Gray). Dacă
ignorăm bitul cel mai semnificativ, precum am spus mai sus, secvenţa 00, 01, 11,
10 se regăseşte în partea superioară a ambelor sub-hărţi. Secvenţa formată din
cele opt numere de 3 biţi nu este cod Gray.
1. Harta Karnaugh cu 5 variabile - exemplu
Să proiectăm un circuit cu 5 intrări binare (A, B, C, D, E), A fiind bit-ul cel mai semnificativ.
Circuitul va trebui să producă o ieşire „înaltă” pentru orice număr prim detectat la intrare:
Prezentăm mai jos o soluţie sub forma hărţii Karnaugh de 5 variabile în oglindă,
folosind cod Gray:
 Figure 289: hartă Karnaugh de 5 variabile (stil vechi, în oglindă)
Numerele prime sunt (1,2,3,5,7,11,13,17,19,23,29,31). Introducem o valoare de 1
în fiecare regiune corespunzătoare. Trecem apoi la gruparea regiunilor şi
scrierea rezultatului simplificat. Observaţi că grupul de patru regiuni A'B'E
conţine două perechi de câte două regiuni aflate de fiecare parte a liniei de
reflexie. Acelaşi lucru este valabil şi pentru grupul format din două regiuni
AB'DE. Aceste grupuri se formează prin reflexie. Atunci când folosim acest stil
de hartă Karnaugh, va trebui să căutăm astfel de grupuri reflectate. Expresia
booleană simplificată mai sus este următoarea:
ieşire = A'B'E + B'C'E + A'C'DE + A'CD'E + ABCE + AB'DE + A'B'C'D
Să considerăm şi varianta hărţii Karnaugh cu 5 variabile, cu suprapunere:

Figure 290: hartă Karnaugh de 5 variabile (stil nou, cu suprapunere)

Dacă facem o coparaţie între cele două variante de sus, anumite regiuni din
partea dreaptă a hărţii îşi modifică locatie, din moment ce adresele din partea de
sus a hărţii s-au modificat. Trebuie de asemenea să găsim o altă modalitate de
grupare a termenilor din cele două jumătăţii ale hărţii. Soluţia constă în
suprapunerea (imaginară) a celor două jumătăţi. Orice suprapunere a hărţii de
deasupra cu harta de dedesupt prezintă o posibilă grupare. Figura de mai jos
indică faptul că grupul AB'DE este compus din două regiuni suprapuse. Grupul
A'B'E este format din două perechi de regiuni suprapuse:
 Figure 291: hartă Karnaugh de 5 variabile (stil nou, cu suprapunere)
Pentru grupul A'B'E de patru regiuni, ABCDE = 00xx1. Cu alte cuvinte,
variabilele A, B şi E sunt aceleaşi (001) pentru grup. Pe de altă parte, CD = xx
(acesta variabile nu sunt identice pentru grup). Din moment ce ABCDE = 00xx1,
grupul de patru regiuni este acoperit de A'B'XXE = A'B'E.
8.10.2 Hartă Karnaugh de 6 variabile
Luăm acum un exemplu de utilizare a unei hărţi Karnaugh de 6 variabile. Am suprapus (imaginar)
cele patru sub-hărţi pentru a putea vizualiza gruparea de patru regiuni corespunzătoare ieşirii C'F':
 Figure 292: hartă Karnaugh de 6 variabile (suprapunere)
Un comparator de amplitudine (utilizat pentru ilustrarea utilizării hărţii
Karnaugh de 6 variabile) compară două numere binare. Acesta indică dacă cele
două numere sunt egale, mai mici sau mai mari unul faţă de celălalt. Un astfel de
comparator are trei ieşiri:

Figure 293: comparator digital de amplitudine

Un comparator de amplitudine pe trei biţi are două intrări: A 2A1A0 şi B2B1B0. Un
comparator de amplitudine sub forma unui circuit integrat (7485) are practic
patru intrări. Totuşi, harta Karnaugh de mai jos trebuie menţinută la o mărime
rezonabilă. Vom rezolva problema doar pentru ieşirea A>B.
Pentru simplificarea logicii comparatorului de amplitudine pe 3 biţi, folosim
harta Karnaugh cu 6 variabile de mai jos. Această variantă este cea cu
suprapunere. Codul binar folosit nu este cod Gray. Găsim expresiile redundante
prin suprapunerea celor patru sub-hărţi, precum am arătat mai sus. Am putea
găsi regiuni comune tuturor celor patru hărţi, deşi, în exemplul de mai jos nu
este cazul. Putem observa totuşi că există regiuni comune sub-hărţilor:
 Figure 294: hartă Karnaugh de 6 variabile (suprapunere)
Ieşirea A>B este reprezentată de ABC>XYZ pe harta de mai sus. Ori de căte ori
ABC este mai mare decât XYZ, avem o valoare de 1 pe hartă. Pe prima linie, ABC
= 000 nu poate fi mai mare decât nicio valoare a lui XYZ. Nu avem nici o valoare
de 1 pe această linie. Pe linia a doua, ABC = 001, şi doar în prima regiune,
ABCXYZ = 001000, ABC este mai mare decât XYZ. Avem un un singur 1 în
prima regiune a celei de a doua linii. Pe linia a patra, ABC = 010, există o pereche
de 1. Pe linia a treia, ABC = 011 şi avem trei valori de 1. Prin urmare, harta este
completată cu valori de unu ori de câte ori ABC este mai mare decât XYZ.
Pentru gruparea regiunilor, acolo unde este posibil, încercăm să formăm grupuri
cu sub-harţile adiacente. Toate grupurile în afară de un grup de 16 regiuni sunt
formate cu regiuni aparţinând sub-hărţilor adiacente. Rezultatul este: 1 grup de
16 regiuni; 2 grupuri de 8 regiuni; 4 grupuri de 4 regiuni. Grupul de 16 regiuni,
AX', ocupă toată sub-harta din partea de jos-stânga a hărţii Karnaugh, deşi, în
figura de mai sus, aceasta nu este încercuită.
Numărând valorile de 1 de pe hartă, ajungem la un total de 16 + 6 + 6 =
1. Înainte de reducerea logică folosind harta Karnaugh de mai sus,
soluţia logică sub formă de sumă de produse ar fi avut 28 de termeni, fiecare cu
6 intrări. Simplificarea logică cu ajutorul hărţii Karnaugh de mai sus, a redus
numărul termenilor la şapte, fiecare cu un număr de patru sau mai puţin de
patru intrări. Acesta este de fapt scopul hărţilor Karnaugh!

9 Circuite logice combinationale

9.1 Circuite logice combinaţionale - introducere

Termenul „combinaţional” provine din matematică. În matematică, o combinaţie reprezintă o
mulţime neordonata. Pe scurt, este un mod de a spune că nimănui nu-i pasă ordinea elementelor
mulţimii respective. Majoritatea jocurilor funcţionează exact în acest fel: dacă aruncăm zarurile, pe
rând, nu contează dacă am dat un 2 urmat de 3 sau un 3 urmat de 2; rezultatul este acelaşi. Acelaşi
lucru este valabil şi pentru circuitele lorgice combinaţionale: ieşirea circuitului este identică
indiferent de ordinea intrărilor.

Desigur, există şi circuite a căror ieşire depinde de ordinea intrărilor, iar aceste
circuite poartă numele de circuite logice secvenţiale. Deşi nu există un capitol cu
acest titlul, următoarele capitole din volumul electronicii digitale se vor ocupa cu
aceste circuite secvenţiale.
Circuitele practice sunt realizate dintr-o combinaţie de circuite logice
combinaţionale şi secvenţiale. Cele secvenţiale asigură faptul că totul se întâmplă
într-o anumita ordine. Cele combinaţionale realizează funcţii artimetice, logice
sau de conversie.
Am folosit deja circuite logice combinaţionale. Fiecare dintre porţiloe logice
discute este un astfel de circuit. Să urmărim comportamentul a două porţi logice
ŞI-negat, atunci când intrările acestora sunt alimentate în diferite combinaţii.
Când ambele intrări sunt 0:

Figure 295: circuit logic combinaţional format din două porţi logice ŞI-negat
Când una dintre intrări este 1:
 Figure 296: circuit logic combinaţional format din două porţi logice ŞI-negat
Când şi cealaltă intrare este 1:

Figure 297: circuit logic combinaţional format din două porţi logice ŞI-negat
Prin urmare, porţile ŞI-negat sunt indiferente la ordinea de alimentare a
intrărilor. Acelaşi lucru este valabil şi pentru celelalte porţi logice discutate până
în acest moment (ŞI, SAU-exclusiv, SAU, SAU-negat, SAU-negat-exclusiv şi NU).
9.2 Half-Adder
Ca şi prim exemplu a unui circuit logic combinaţional util, să realizăm un dispozitiv ce realizează
adunarea a două numere binare. Putem calcula rapid care ar trebui să fie răspunsul unui astfel de
dispozitiv:

0 + 0 = 0 0 + 1 = 1 1 + 0 = 1 1 + 1 = 10 2
Avem nevoie prin urmare de două intrări (a şi b) şi de două ieşiri. Prima ieşire o
denumim Σ, deoarece reprezintă suma. A doua ieşire o numim C out şi reprezintă
bitul de depăşire. Tabelul de adevăr corespunzător este reprezentat mai jos:

Figure 298: tabel de adevăr

Simplificând ecuaţiile booleene, sau realizând o hartă Karnaugh, vom obţine
circuitul de mai jos:

Figure 299: circuit logic combinaţional

Dar să ne uităm mai atent la rezultate. Coloana Σ nu este altceva decât o poartă
logică SAU-exclusiv. Coloana Cout reprezintă o poartă logică ŞI. Acest dispozitiv
poartă numele de half-adder (semisumator), din motive pe care le vom vedea în
secţiunea următoare.
Sub forma unei diagrame ladder, circuitul de mai sus arată astfel:

Figure 300: diagramă ladder

9.3 Full-Adder
Circuitul half-adder (semi-sumator) este extrem de util până în momentul în care dorim adăugarea
unor valori ce nu pot fi reprezentate cu un singur bit. Cea mai lentă metodă de realizare a
sumatoarelor pe doi biţi constă în realizarea unui tabel de adevăr (şi reducerea acestuia). Dacă avem
nevoie de un sumator pe trei biţi, patru biţi, etc., repetăm acest proces. Circuitele vor fi rapide, dar
timpul de realizare al lor va fi destul de lung.

Să ne uităm puţin la o sumă dintre două numere pe doi biţi. Putem să ne facem
astfel o idee a circuitului ce dorim să-l implementăm:

  11
  11
  11
  ---
  110
Putem observa numărul de intrări necesar coloanei din mijloc. Circuitul nostru
sumator are nevoie de trei intrări: a, b şi bit-ul de depăşire. Putem folosi
sumatorul cu două intrări pentru construirea unui sumator cu trei intrări.
Termenul Σ este destul de uşor de obţinut. Aritmetica ne spune că în cazul în
care Σ = a + b + Cin şi Σ1 = a + b, atunci Σ = Σ1 + Cin:

Figure 301: full-adder

Figure 302: diagramă ladder

La ce ne ajută însă C1 şi C2? Să analizăm rezultatul adunării celor trei intrări:

Cin + a + b = ?
0 + 0 + 0 = 0 0 + 0 + 1 = 1 0 + 1 + 0 =
1 0 + 1 + 1 = 10
1 + 0 + 0 = 1 1 + 0 + 1 = 10 1 + 1 + 0 =
10 1 + 1 + 1 = 11

Dacă aveţi nelămuriri legate de bitul de rang inferior, puteţi verifica dacă
circuitul şi diagrama ladder l-au calculat corect.
Pentru a calcula bitul de rang superior, putem observa că valoarea acestuia este 1
în ambele cazuri în care a + b produce un C 1. De asemenea, bitul de rang
superior este 1 când a + b produce un Σ1, iar Cin este 1. Prin urmare, vom avea un
bit de depăşire ori de câte ori avem C1 sau (Σ1 şi Cin). Sumatorul nostru complet
(full-adder) cu trei intrări, arată astfel:

Figure 303: full-adder

Figure 304: diagramă ladder

Pentru unele circuite, eliminarea uneia sau mai multor tipuri de porţi poate fi
importantă. Putem înlocui poarta SAU finală cu o poartă SAU-exclusiv fără a
modifica rezultatele. Putem acum conecta două sumatoare pentru realizarea
adunării numerelor pe 2 biţi:
 Figure 305: full-adder

Figure 306: diagramă ladder

A0 este bitul de rang inferior a lui A iar A 1 este bitul de rang superior a lui A.
Acelaşi lucru este valabil şi pentru B. Σ0 este bitul de rang inferior al sumei iar
Σ1 este bitul de rang superior al sumeri. Cout este bitul de depăşire.
9.3.1 Sume de numere mai mari de doi biţi
Un sumator pe doi biţi nu va fi realizat niciodată în acest fel. În schimb, biţi de rang inferior vor
trece şi ei printr-un sumator complet (full-adder):

Figure 307: full-adder
 Figure 308: diagramă ladder
Există câteva motive pentru această alegere. Unul dintre ele este că în acest caz,
permitem circuitului să determine dacă bitul de depăşire de rang inferior este
inclus în sumă. Acest lucru permite însumarea unor numere mai mari.
Să considerăm două moduri diferite de analiză a unei sume de numere pe patru
biţi:
  111 1<-+ 11<+-
  0110 | 01 | 10
  1011 | 10 | 11
  ----- - | —   | ---
  10001 1 +-100 +-101

Dacă permitem programului însumarea numerelor pe doi biţi, şi reţinem bitul de

depăşire, putem folosi acest bit de depăşire în următoarea sumă. În acest fel,
programul poate însuma orice număr de biţi, chiar dacă folosim un sumator pe
doi biţi.
9.3.2 Conectarea sumatoarelor între ele
Aceste sumatoare complete pot fi extinse pe un număr de biţi oricât de mare. Ca şi exemplu, un
sumator pe 8 biţi poate fi realizat astfel:

Figure 309: conectarea sumatoarelor

Acest rezultat este identic utilizării sumatoarelor pe doi biţi pentru realizarea
unui sumator pe 4 biţi, şi utilizării a două astfel de sumatoare pe 4 biţi pentru
realizarea unui sumator pe 8 biţi:

Figure 310: conectarea sumatoarelor

Fiecare „2+” este un sumator pe 2 biţi şi realizat din două sumatoare complete
(full-adder). Fiecare „4+” este un sumator pe 4 biţi realizat din două sumatoare
pe 2 biţi. Iar rezultatul celor două sumatoare pe 4 biţi este un sumator pe 8 biţi.
9.3.3 Multiplicarea circuitelor simple sau construirea integrală a
dispozitivului
 Există două metode principale de realizare a oricărui circuit logic combinaţional
mare: putem folosi circuite simple, multiplicându-le; sau putem proiecta
întregul circuit complex ca şi un singur dispozitiv. Utilizând circuite simple
pentru realizarea circuitelor complexe, timpul petrecut pentru proiectarea lor
scade foarte mult. Dezavantajul este că semnalele necesită un timp mai lung de
propagare prin tranzistori. Sumatorul pe 8 biţi de mai sus trebuie să aştepte ca
toate semnalele Cxout să treacă de la A0 + B0 spre intrările A7 + B7.
Dacă în schimb, proiectăm sumatorul pe 8 biţi ca şi dispozitiv complet,
simplificat la o sumă de produse, atunci fiecare semnal trece printr-o singură
poartă logică NU, o poartă logică ŞI şi o poartă logică SAU. Un dispozitiv cu 17
intrări are un tabel de adevăr cu 131.072 de intrări, iar reducerea acestor intrări
la o sumă de produse va lua ceva timp.
Atunci când proiectăm circuite pentru sisteme ce au un timp de răspuns maxim
pentru obţinerea rezultatului final, putem începe partea de proiectare prin
utilizarea circuitelor sdimple. Putem încerca apoi înlocuirea porţiunilor de
circuit ce sunt prea „lente”. În acest fel, ne putem concentra pe porţiunile de
circuit care contează cel mai mult.
Author: Mihai Olteanu
Created: 2019-05-18 Sat 13:22

Experimente

Table of Contents
 1. Concepte de baza
 1.1. Măsurarea tensiunii
 1.2. Măsurarea rezistenţei
 1.3. Realizarea unui circuit simplu
 1.4. Măsurarea curentului
 1.5. Legea lui Ohm (experiment)
 1.6. Rezistenţa non-liniară
 1.7. Disiparea puterii
 1.8. Circuit cu înrerupator
 1.9. Realizarea unui electromagnet
 1.10. Inducţia electromagnetică
 2. Circuite de cc
 2.1. Conectarea bateriilor în serie
 2.2. Conectarea bateriilor în paralel
 2.3. Divizor de tensiune
 2.4. Divizor de curent
 2.5. Divizor de tensiune cu potenţiometru
 2.6. Potenţiometrul ca şi reostat
 2.7. Termoelectricitate
 2.8. Circuit de mediere
 2.9. Baterie din cartof
 2.10. Încărcarea şi descărcarea condensatorului
 2.11. Circuit de diferenţiere
 3. Circuite de ca
 3.1. Transformator – sursă de putere
 3.2. Construirea unui transformator
 3.3. Bobină variabilă
 3.4. Detector audio de semnale
 3.5. Detectarea câpurilor magnetice
 3.6. Detectarea câmpurilor electrice
 3.7. Circuit de detectare a defazajului

1 Concepte de baza

1.1 Măsurarea tensiunii

1.1.1 Multimetrul analogic şi digital

Multimetrul este un instrument electric cu ajutorul căruia se poate măsura tensiunea, curentul şi
rezistenţa. Multimetrele digitale dispun de afişaje digitale, precum ceasurile digitale, pentru
indicarea acestor mărimi. Multimetrele analogice indică mărimile de mai sus prin intermediul unui
ac indicator în lungul unei scale gradate.
 Figure 1: multimetru analogic şi digital
Multimetrele analogice sunt de obicei mai ieftine decât variantele digitale. De
asemenea, ele sunt mult mai utile pentru începători, ca şi instrument de
învăţare. Dacă aveţi posibilitatea, cumpăraţi un multimetru analogic înainte de a
achiziţiona unul digital. Până la urmă, ar fi bine să posedaţi ambele tipuri de
aparate pentru realizarea acestor experimente.
1.1.2 Scopul experimentului
În toate experimentele prezentate în această carte vom folosi un anumit echipament de test pentru
determinarea unor aspecte ale electricităţii ce nu le putem vedea, simţi, auzi, gusta sau mirosi direct.
Electricitatea, cel puţin în cantităţi mici, nu poate fi sesizată de corpul uman. Din acest motiv, cel
mai important „ochi” din domeniul electricităţii şi al electronicii pe care îl veţi folosi va fi
multimetrul. În acest experiment aşadar, ne vom familiariza cu măsurarea tensiunii.

Multimetrul pe care l-aţi achiziţionat are mai mult ca sigur nişte instrucţiuni de
bază. Citiţi-le cu atenţie înainte de al utiliza! Dacă multimetrul este digital, va
necesita o baterie pentru funcţionare. Dacă este analogic, nu aveţi nevoie de o
baterie pentru funcţionarea lui.
Unele multimetre digitale au o ajustare automată. Un astfel de instrument are
doar câteva poziţii pe care le putem selecta. Cele cu ajustare manuală au mai
multe poziţii pentru fiecare mărime de bază: câteva poziţii pentru tensiune,
câteva pentru curent şi câteva pentru rezistenţă. Auto-ajustarea este domeniul
aparatelor de măsură mai scumpe, fiind analoage maşinilor cu schimbător
automat. Un astfel de aparat de măsură „schimbă vitezele” automat pentru
indentificarea celui mai bun domeniu de măsură în cazul fiecărei măsurători.
1.1.3 Bateria electrică
Poziţionaţi selectorul multimetrului vostru pe poziţia de curent continuu (DC), pe cea mai mare
valoare disponibilă. În această situaţie, multimetrul îndeplineşte funcţia de voltmetru. Aduceţi sonda
roşie în contact cu borna pozitivă (+) a bateriei, iar sonda neagră cu borna negativă (-). Aparatul de
măsură ar trebui acum să vă indice o anumită valoare. Inversaţi contactele (poziţia sondelor) între
ele dacă indicaţia aparatului de măsură este negativă. În cazul unui multimetru analogic, o valoare
negativă este observată prin deplasarea acului indicator în stânga, şi nu în dreapta.

Dacă aveţi un multimetru manual, iar selectorul a fost pus pe cea mai mare
valoare, indicaţia acestuia va fi slabă. Deplasaţi selectorul la următorul nivel
inferior, şi reconectaţi bateria. Indicaţia ar trebui să fie mai puternică acum.
Pentru obţinerea celor mai bune rezultate, mutaţi selectorul pe valoarea cea mai
mică, dar astfel încât să nu depăşiţi scara de măsură a aparatului. Un multimetru
digital va indica o astfel de „abatare” prin notaţia „OL” sau o serie de linii
întrerupte, în funcţie de model. Măsuraţi mai multe tipuri de bateri pentru a vă
obişnui cu selectarea poziţiilor optime.
Ce se întâmplă dacă atingeţi doar o sondă la un singur capăt al bateriei? Cum ar
trebui să conectăm aparatul de măsură la bornele bateriei pentru a obţine o
indicaţie? Ce ne spune acest lucru despre utilizarea voltmetrului şi despre natura
tensiunii? Există tensiune într-un singur punct?
1.1.4 Măsurarea căderii de tensiune produsă de un LED
Luaţi din nou multimetrul, şi poziţionaţi selectorul pe cea mai mică valoare (DC). Atingeţi cu cele
două sonde terminalii unui LED. Un LED, este un dispozitiv proiectat astfel încât să producă
lumină la trecerea unui curent foarte mic prin el. Dar LED-urile pot şi să genereze o tensiune de
curent continuu când sunt expuse la lumină, asemănător unei celule solare. Îndreptaţi LED-ul spre o
sursă puternică de lumină, cu multimetrul conectat la bornele acestuia. Observaţi indicaţia
aparatului de măsură:
 Figure 3: multimetru şi LED
Bateriile generează tensiune electrică prin intermediul reacţiilor chimice. Când o
baterie „moare”, acest lucru înseamnă de fapt că resursele sale chimice s-au
terminat. Un LED, pe de altă parte, nu se bazează pe o formă de energie internă
pentru generarea tensiunii electrice. Acesta transformă energia optică în energie
electrică. Atâtă timp cât va exista o sursă de lumină întreptată asupra acestuia,
LED-ul va produce tensiune.
1.1.5 Generatorul electric
O altă sursă potenţială de tensiune electrică prin transformarea energiei este generatorul. Luaţi un
motor mic de curent continuu. Acesta se găseşte de obicei în jucării sau alte dispozitive electrice de
mici dimensiuni, de unde îl puteţi „împrumuta”, sau îl puteţi cumpăra ca atare. Orice motor
funcţionează ca şi generator dacă învărtim axul acestuia.

Conectaţi voltmetrul vostru la bornele motorului, la fel ca în cazul LED-ului sau

al bateriei. Învârţiţi axul motorului cu mână. Aparatul de măsură ar trebui să
indice o cădere de tensiune. Dacă nu puteţi ţine ambele sonde pe bornele
bateriei, puteţi folosi terminali tip crocodil, astfel:

Figure 4: multimetru şi motor electric

Puteţi determina relaţia dintre tensiune şi viteza de rotaţie a axului? Ce se
întâmplă cu indicaţia voltmetrului dacă măriţi viteza acestuia? Inversaţi apoi
direcţia de rotaţie. Rezultatul este schimbarea polarităţii căderii de tensiune
create de generator. Voltmetrul indică polaritatea prin intermediul direcţiei
acului indicator (stânga sau dreapta, aparat analog) sau prin semn (plus sau
minus, aparat digital).
Când sonda roşie este pozitivă (+) iar cea neagră negativă (-), voltmetrul va
indica „direcţia” normală a căderii de tensiune. Dacă polaritatea tensiunii
aplicate este inversă (negativ pe sonda roşie şi pozitiv pe cea neagră), indicaţia
aparatului de măsură va fi „inversă”.
1.2 Măsurarea rezistenţei

1.2.1 Scopul experimentului
Experimentul următor descrie modul în care putem măsura rezistenţa unor obiecte. Nu trebuie
neapărat să aveţi toate obiectele descrise mai jos pentru a învăţa efectiv despre rezistenţa. De
asemenea, puteţi încerca şi cu alte obiecte. Totuşi, nu măsuraţi niciodată rezistenţa unui obiect sau
circuit alimentat (aflat în funcţionare). Cu alte cuvinte, nu încercaţi să măsuraţi rezistenţa unei
baterii sau a oricărei surse substanţiale de tensiune folosind un multimetru setat pe funcţia
„rezistenţă” (Ω). Neluarea în considerare a acestei atenţionări va duce cel mai posibil la distrugerea
aparatului de măsură şi eventual la rănirea personală.

1.2.2 Exemplificare conceptului de puncte electric comune

Setaţi multimetrul pe funcţia „Ω”, pe cea mai mare valoare disponibilă. În această situaţie,
multimetrul îndeplineşte funcţia de ohmmetru. Atingeţi cele două sonde (neagră şi roşie) una de
celalaltă. În acest caz, ohmmetrul ar trebui să indice o rezistenţă de 0 Ω. Dacă folosiţi în schimb un
multimetru analogic, veţi observa o deplasare maximă a acului indicator în partea dreaptă.
Multimetrul poate fi folosit şi pentru detectarea stării de continuitate a
circuitului, nu doar pentru măsurarea efectivă a valorilor rezistive. Putem testa,
de exemplu, continuitatea unui fir electric prin conectarea celor două sonde la
capetele acestuia. Ce se întâmplă cu indicaţia aparatului de măsură în acest caz?
Ce putem spune despre un astfel de conductor electric dacă acul indicator al
ohmmetrului nu s-ar deplasa deloc?
De menţionat, că multimetrele digitale, setate pe ohmmetru, indică lipsa
continuităţii electrice dintr-un conductor sau component printr-un afişaj non-
numeric. Unele model afişează „OL” (din engleză, Open Loop - circuit deschis),
iar altele o serie de linii întrerupte.
Folosiţi multimetrul vostru pentru a determina continuitatea unei plăci
electronice de test: un dispozitiv utilizat pentru construirea temporară a
circuitelor. Folosiţi conductori subţiri de cupru, inseraţi în locurile libere de pe
placă, pentru a putea conecta sondele aparatului de măsură la placă. Testaţi
continuitatea lor.

Figure 5: măsurarea continuităţii unei plăci electronice de test

Figure 6: măsurarea continuităţii unei plăci electronice de test

Un concept foarte important în teoria electricităţii, strâns legat de cel al
continuităţii, este cel al punctelor comune din punct de vedere electric. Punctele
electrice comune, sunt puncte de contact dintr-un circuit sau dispozitiv, ce
posedă o rezisenţă electric neglijabilă (extrem de mică) între ele.
Putem spune, prin urmare, conform experimentului de mai sus, că punctele
verticale de o placă de test sunt comune din punct de vedere electric. Acest lucru
se datorează faptului că există continuitate electrică între ele. Asemanător,
punctele orizontale nu sunt electric comune, deoarece nu există continuitate
electrică între ele.
Acest concept, de puncte comune, este foarte important de stăpânit. Motivul
constă în faptul că exista câteva aspecte legate de tensiune ce au legătură directă
cu acest concept, şi sunt foarte importante pentru analiza circuitelor şi
depanarea lor. De exemplu, între două puncte electric comune, nu va exista
niciodată o cădere de tensiune (substanţială).
1.2.3 Măsurarea unui rezistor
Alegeţi, de exemplu, un rezistor de 10 kΩ dintr trusa voastră. Valoarea rezistenţei este indicată
printr-o serie de bezi colorate: maro, negru, portocaliu şi încă o culoare reprezentând precizia
rezistorului: auriu (+/- 5%) sau argintiu (+/- 10%). Se consideră că rezistorii fără culoare de precizie
au de fapt o precizie de +/- 20%. Alţi rezistori pot avea cinci bezi colorate pentru indicarea valorii şi
a preciziei. În acest caz, culorile pentru un rezistor de 10 kΩ (10.000 Ω) vor fi: maro, negru, negru,
roşu si o culoare de precizie.

Conectaţi sondele aparatului de măsură la terminalii (bornele) rezistorului

conform figurii de mai jos, şi observaţi afişajul aparatului:

Figure 7: măsurarea unui rezistor

Dacă acul indicator se află foarte aproape de valoare de zero, va trebui să alegeţi
o altă scară de măsură (mai mică), la fel ca în cazul măsurării unei tensiuni.
Dacă folosiţi un multimetru digital, ar trebui să vedeţi o cifră foarte aproape de
10 pe afişaj, şi un semn „k” mic în partea dreaptă. Acesta semnifică prefixul
„kilo”, sau 1.000. Asemănător, încercaţi diferite scări de măsură prin intermediul
selectorului, pentru a vedea care dintre ele oferă cea mai bună indicaţie.
Inversaţi acum sondele ohmmetrului între ele. Se modifică în acest caz indicaţia
aparatului de măsură în vreun fel? Ce ne spune acest lucru despre rezistenţa
unui rezistor? Ce se întâmplă dacă conectăm doar o singură sondă la unul dintre
terminalii rezistorului? Ce ne spune acest lucru despre natura rezistenţei şi
despre felul în care este ea măsurată? Cum se compară aceste rezultate cu
rezultatele obţinute la măsurarea tensiunii?
În timp ce realizaţi măsurătoarea propriu-zisă, încercaţi să nu atingeţi ambele
sonde cu degetele. Dacă faceţi acest lucru, veţi măsura în realitate combinaţia
paralelă dintre rezistor şi corp. Acest lucru determină o indicaţie mai mică a
ohmmetrului decât ar trebui în mod normal. Pentru măsurarea unei rezistenţe
de 10 kΩ, eroarea va fi minimă, dar s-ar putea să fie mult mai mare dacă
măsurăm alţi rezistori. Încercaţi acest lucru dacă dispuneţi de mai mulţi
rezistori, de mărimi şi precizii diferite.
1.2.4 Măsurarea rezistenţei corpului
Puteţi măsură în siguranţa rezistenţa propriului vostru corp. Ţineţi vârful uneia dintre sonde între
degetele de la mâna, iar sonda cealaltă cu degetele de la cealaltă mână. Ţineţi vârful sondelor în
lungime, şi nu le prindeti exact de vârf. Observaţi indicaţia ohmmetrului. Corpul are de obicei o
rezistenţa mai mare de 10.000 de ohmi între cele două mâini. Ar trebui să obţineţi o valoare
aproximativ egală cu aceasta.

Umeziţi-vă degetele cu apă, şi remăsuraţi rezistenţa corpului cu ohmmetrul. Ce

impact are acest lucru asupra indicaţiei aparatului. Umeziţi-vă apoi degetele în
apa sărată şi remăsuraţi rezistenţa. Ce impact are acest lucru asupra rezistenţei
corpului vostru?
Rezistenţa electrică este frecarea întâmpinată de electroni pe măsură ce aceştia
se deplasează printr-un obiect. Cu cât rezistenţa dintre două puncte este mai
mare, cu atât deplasarea electronilor între acele două puncte este mai dificilă.
Cunoscând faptul că electrocutarea este cauzată de o deplasarea importantă de
electroni prin corpului victimei, o creştere a rezistenţei corpului este o măsură
excelentă de prevenire a accidentelor neplăcute.
1.2.5 Măsurarea rezistenţei diodei
Măsuraţi rezistenţa unei diode cu un ohmmetru. Încercaţi să inversaţi modul de conectare al
sondelor pe terminalii diodei şi remăsuraţi rezistenţa. Care este diferenţa dintre diodă şi rezistenţa
din acest punct de vedere?

1.2.6 Măsurarea rezistenţei grafitului

Luaţi o foaie de hârtie şi trasaţi o linie groasă cu un creion (nu cu pix!). Măsuraţi rezistenţa liniei cu
ajutorul ohmmetrului, poziţionând sondele la capătului liniei astfel:

Figure 8: măsurarea rezistenţei grafitului

Aduceţi vârful sondelor mai aproape una de celaltă, dar menţinând contactul cu
linia. Ce se întâmplă cu rezistenţa în acest caz, creşte sau scade? Dacă rezultatele
sunt incompatibile, va trebui să retrasaţi linia, astfel încât densitatea ei să fie
consistentă. Ce vă spune acest lucru despre legătura dintre rezistenţăşi lungimea
unui material conductor?
1.2.7 Masurarea rezistenţei unei celule fotovoltaice
Conectaţi sondele aparatului de măsură la bornele unei celule fotovoltaice de. Măsuraţi varianţia
rezistenţei datorată diferitelor expuneri la lumină. Asemănător experimentului cu LED, este indicat
să folosiţi conductori cu crocodili pentru realizarea conexiuni componentului. În acest fel, puteţi
ţine celula fotovoltaică în apropierea unei surse de lumină şi schimba în acelaşi timp scara
aparatului:
 Figure 9: măsurarea rezistenţei unei celule fotovoltaice
Experimentăţi cu măsurarea rezistenţei diferitelor tipuri de materiale. Aveţi însă
grijă să nu folosiţi ohmmetrul pe un component aflat sub tensiune, precum o
baterie, de exemplu. Puteţi măsură rezistenţa următoarelor materiale, de
exemplu: plastic, lemn, metal, apă curată, apă murdară, apă sărată, sticlă,
diamant (de pe un inel), hârtie, cauciuc şi hârtie.
1.3 Realizarea unui circuit simplu

1.3.1 Scopul experimentului
În cele ce urmează vom realiza un circuit simplu, format dintr-un bec şi o baterie, precum cel
prezentat în figura de mai jos:

Figure 10: circuit electric rezitiv simplu

Practic, circuitul nostru va arăta astfel:

Figure 11: circuit electric rezitiv simplu

Acesta reprezintă de fapt cel mai simplu circuit pe care îl vom studia în întreg
volumul: o baterie şi un bec. Conectaţi becul la baterie, conform figurii de mai
sus. Acesta ar trebui sa se aprindă în cazul în care ambele se află în stare de
funcţionare, iar tensiunea bateriei este suficientă pentru a-l aprinde.
În cazul în care există o discontinuitate (circuit deschis), indiferent în ce parte a
circuitului, becul nu se va aprinde. Nu contează locul apariţiei unei astfel de
discontinuităţi. Experimentaţi cu scenariile prezentate mai jos ca să vă
convingeţi de acest lucru:

Figure 12: discontinuitatea unui circuit electric

Figure 13: discontinuitatea unui circuit electric

Figure 14: discontinuitatea unui circuit electric

Figure 15: discontinuitatea unui circuit electric

1.3.2 Desfăşurarea experimentului
Folosind multimetrul setat pe poziţia DC, măsuraţi căderea de tensiune la bornele bateriei, la
bornele becului şi la capetele firului de scurt-circuit. Familiarizaţi-vă cu valorile normale ale
tensiuni într-un cirucit aflat în funcţionare.

Acum, întrerupeţi circuitul şi remăsuraţi tensiune între aceleaşi seturi de puncte.

Opţional, măsuraţi tensinea în locul întreruperii circuitului, astfel:

Figure 16: discontinuitatea unui circuit electric

Ce tensiuni sunt similare tensiunilor de dinainte? Ce tensiuni sunt diferite după
introducerea întreruperii? Ce cantitate de tensiune se regăseşte la locul
întreruperii? Care este polaritatea căderii de tensiune de la locul întreruperii,
indicată de aparatul de măsură?
Refaceţi circuitul prin reconectarea bateriei la bec, şi întrerupeţi circuitul în alt
loc. Măsuraţi din nou căderile de tensine. Familiarizaţi-va cu valorile tensiunilor
într-un circuit deschis.
Realizaţi acelaşi circuit pe o placă de test. Aveţi grijă să introduceţi becul şi firele
pe placă astfel încât să există contact între ele (continuitatea circuitului).
Exemplul de mai jos este doar un exemplu, şi nu reprezintă singura modalitate
de realizare a unui circuit pe placă:
 Figure 17: circuit electric pe o placă de test
Experimentaţi cu diferite configuraţii ale circuitului pe placa de test. Dacă
întâmpinaţi o situaţie în care becul nu se aprinde, iar firele conductoare se
încălzesc, aveţi probabil de a face cu un scurt-circuit. Cu alte cuvinte, există un
drum cu o rezistenţă mai mică decât a becului. Curentul va „prefera” acest drum
în detrimentul becului. Să vedem un astfel de exemplu:

Figure 18: circuit electric pe o placă de test; scurt-circuit

Şi un exemplu tipic de scurt-circuit accidental realizat de obicei de cei care nu
sunt familiarizaţi încă cu folosirea plăcii de test:
 Figure 19: circuit electric pe o placă de test; scurt-circuit
Vă daţi seama de unde rezultă scurt-circuitul? Astfel de scenarii trebuie însă
evitate cu orice preţ, întrucât scurt-circuitele pot duce la distrugeri materiale şi
vătămări corporale.
Puteţi de asemenea realiza circuitul de mai sus folosindu-vă de o regletă de
borne:

Figure 20: circuit electric pe o regletă de borne

1.4 Măsurarea curentului

1.4.1 Scopul experimentului
Următorul experiment are ca principal scop realizarea şi înţelegearea circuitului de mai jos:

Figure 21: circuit electric simplu

Practic, circuitul de mai sus arată astfel:

Figure 22: circuit electric simplu

1.4.2 Atenţie la scurt-circuitarea accidentală a ampermetrului
Cea mai uitilizată metodă de măsurare a curentului constă în întreruperea circuitului şi introducerea
unui ampermetru în serie cu circuitul. În acest fel toţi electroni ce trec prin circuitu, vor trebui să
treacă şi prin ampermetru. Deoarece măsurarea curentului în acest fel necesită introducerea
aparatului de măsură în circuit, acest tip de măsurătoare este mai dificilă decât măsurarea tensiunii
sau a rezistenţei.

Unele multimetre digitale, precum cel din figură, sunt prevăzute cu un conector
separat pentru măsurarea curentului. Introduceţi sonda roşie în acest conector,
marcat cu „A”.
În mod ideal, la bornele unui ampermetrului introdus în serie într-un circuit, nu
va exista cădere de tensiune. Cu alte cuvinte, acesta se comportă precum un fir
conductor, prezentând o rezistenţa foarte mică de la un capăt la celălalt. Prin
urmare, un ampermetru se va comporta precum un scurt-circuit dacă este
conectat în paralel cu o sursă substanţială de tensiune. Nu încercaţi totuşi să
faceţi acest lucru. Curentul foarte mare rezultat poate duce la distrugerea
aparatului:

Figure 23: scurt-circuitarea ampermetrului

Ampermetrele sunt de obicei protejate împotriva unor astfel de scenarii prin
intermediul unei siguranţe fuzibile localizate în interiorul carcasei. Încercaţi însă
să evitaţi astfel de scenarii.
Puteţi verifica starea siguranţei fuzibile interne a multimetrului trecând pe „Ω”
(măsurare rezistenţe), şi măsurând continuitatea între cele două sonde (şi prin
siguranţa fuzibilă), astfel:
 Figure 24: circuit electric simplu
1.4.3 Desfăşurarea experimentului
Realizaţi circuitul de mai sus constând dintr-o baterie şi un bec folosindu-vă de fire conductoare
adiţionale. Utilizaţi aceste fire pentru conectarea becului la baterie. Verificaţi dacă becul se aprinde
înainte de a conecta şi ampermetrul în circuit. Întrerupeţi apoi circuitul într-un anumit punct, şi
conectaţi ampermetrul între cele două puncte rămase libere după deschiderea curentului, Măsuraţi
valoarea curentului.

Ca de obicei, daca aparatul de măsură pe care îl folosiţi este manual, selectaţi la

început valoarea cea mai mare a scalei. Mutaţi selectorul pe poziţii mai joase
până când obţineţi cea mai precisă măsurătoare, având grijă să nu depăşiţi scare.
Dacă indicaţia este „inversă” (acul indicator deplasat în stânga, sau o valoare
negativă pe afişaj), inversaţi sondele între ele şi încercaţi din nou. Când
ampermetrul indică o citire normală (nu inversă), electronii intră prin sonda
neagră şi ies prin sonda roşie. Acesta este modul de determinare al direcţiei
curentului folosind un aparat de măsură.
Pentru o baterie de 6 V şi un bec mic, curentul prin circuit este de ordinul
miliamperilor (mA). Multimetrele digitale arată de obicei acest lucru printr-un
mic „m” în partea dreaptă a afişajului.
Încercaţi să întrerupeţi circuitul în alt punct, şi conectaţi ampermetrul între
acele puncte. Ce puteţi spune despre valoarea curentului? De ce credeţi că se
întâmplă acest lucru?
Refaceţi circuitul pe o placă de test, astfel:

Figure 25: circuit electric pe placa de test

Este foarte posibil ca în acest moment să nu vă daţi seama cum aţi putea conecta
un ampermetru la o placă de test. Cum putem conecta ampermetrul pentru a
măsura întreaga cantitate de curent şi a nu crea un scurt-circuit. Realizaţi
circuitul de mai jos:
 Figure 26: circuit electric pe placa de test
Din nou, măsuraţi valoarea curentului prin diferite fire ale acestui circuit.
Urmaţi aceleaşi metode precum cele de mai sus. Ce observaţi în legătură cu
aceste măsurători? Rezultatele măsurătorilor realizate pe placa de test ar trebui
să fie identice cu rezultate obţinute fără placa de test, din exemplul precedent.
Dacă ar fi să construim circuitul de mai sus pe o regletă de borne, rezultatul ar fi
similar:

Figure 27: circuit electric pe regleta de borne

1.5 Legea lui Ohm (experiment)

1.5.1 Scopul experimentului
În acest experiment vom încerca să ilustrăm „funcţionarea” legii lui Ohm, construind circuitul de
mai jos:

Figure 28: circuit electric simplu

Practic, circuitul va arăta astfel:
 Figure 29: circuit electric simplu
1.5.2 Desfăşurarea experimentului
Alegeţi un rezistor din trusa voastră. Măsuraţi rezistenţa lui cu ajutorul multimetrului. Notaţi-vă
rezultatul pentru a-l putea folosi pe viitor.

Construiţi un circuit format dintr-o baterie şi un rezistor. În figură, circuitul este

realizat cu ajutorul unei reglete de borne, dar orice mijloc de realizare a
circuitului este la fel de bun. Setaţi multimetrul pe scara de tensiune apropiată şi
măsuraţi căderea de tensiune la bornele rezistorului în timp ce este alimentat de
la baterie. Notaţi-vă acest rezultat pentru a-l putea folosit mai departe, alături de
valoarea rezistenţei de mai sus.
Poziţionaţi selectorul multimetrului pe cea mai mare scară de curent disponibilă.
Deschideţi circuitul şi conectaţi ampermetrul între cele două puncte libere.
Ampermetrul va fi acum în serie cu bateria şi rezistorul. Selectaţi cea mai bună
scară de tensiune: cea care dă cea mai precisă indicaţie a curentului, fără a
depăşi scara. Notăţi şi această valoare a curentului alături de valoarea rezistenţei
şi a tensiunii.
Luaţi valorile pentru tensiune şi rezistenţa măsurate mai sus şi aplicaţi legea lui
Ohm pentru a determina valoarea curentului din circuit. Comparaţi valoarea
astfel calculată cu valoarea măsurată cu ajutorul multimetrului:
I=E/R
unde, E = tensiunea în volţi I = curentul în amperi R = rezistenţa în ohmi
Asemănător, luaţi valorile măsurate pentru tensiune şi curent şi aplicaţi legea lui
Ohm pentru calcularea rezistenţei circuitului. Comparaţi valoarea obţinută cu
cea măsurată cu ajutorul multimetrului:
R=E/I
Şi, în sfârşit, luaţi valorile măsurate mai sus pentru rezistenţa şi curent şi aplicaţi
legea lui Ohm pentru calcularea tensiunii circuitului. Comparati valoarea
calculată cu cea măsurată:
E = IR
Rezultatele obţinute prin măsurări şi prin calcul ar trebui să fie foarte apropiate,
pentru toate cele trei situaţii. Orice diferenţă între respectivele valori ale
tensiunii, curentului sau rezistenţei se datorează mai mult ca sigur erorilor
aparatului de măsură. Totuşi, aceste diferenţe ar trebui să fie mici, cel mult
câteva procente. Desigur, unele aparate de măsură sunt mai precise decât altele.
Înlocuiţi rezistorul din circuitu cu alţi rezistori de mărimi diferite. Refaceţi
măsurătorile de rezistenţă, tensiune şi curent. Refaceţi apoi calculele pentru
aceste mărimi (cei trei paşi de mai sus). Observaţi relaţia matematică simplă
dintre variaţia rezistenţei şi variaţia curentului din circuit. Tensiunea ar trebui
însă să rămână aproximativ egală pentru oricare din rezistorii introduşi în
circuit, deoarece acesta este rolul unei baterii: să menţină o cădere de tensiune
constantă între bornele sale.
1.6 Rezistenţa non-liniară

1.6.1 Scopul experimentului
Vom încerca în cele ce urmează să arătăm că, în unele cazuri, valoarea rezistenţei nu este constantă.
Pentru soluţionarea „misterului” variaţiei rezistenţei, vom face apel la „metoda ştiinţifică”. Pe
parcurs, vom realiza circuitul de mai jos:
 Figure 30: circuit electric simplu
Practic, circuitul de mai sus va arăta astfel:

Figure 31: circuit electric simplu

1.6.2 Desfăşurarea experimentului
Măsuraţi rezistenţa becului cu ajutorul multimetrului. Valoarea acestei rezistenţe se datorează
filamentului subţire din interiorul becului. Rezistenţa acestuia este semnificativ mai mare decât
rezistenţa unui conductor normal, dar mai mică decât a oricărui rezistor din experimentele
precedente. Notaţi-vă această valoare a rezistenţei pentru utilizarea ei ulterioară.

Construiţi un circuit format dintr-o baterie şi un bec. Selectaţi o scară de

tensiune apropiată şi măsuraţi căderea de tensiune la bornele becului când
acesta este alimentat (aprins). Notaţi-vă şi această valoare, lângă cea a
rezistenţei.
Setaţi-vă multimetrul pe cea mai mare scară de curent disponibilă. Deschideţi
circuitul şi conectaţi ampermetrul între capetele libere ale circuitului deschis.
Ampermetrul este acum parte din circuit, fiind legat în serie cu bateria şi becul.
Selectaţi cea mai bună scară de curent. Notaţi-vă si această valoare a curentului
alături de celelalte două valori de mai sus.
Luaţi valorile tensiunii şi rezistenţei obţinute la măsurătorile de mai sus şi
aplicaţi legea lui Ohm pentru calcularea curentului din circuit. Comparaţi
această valoare calculată cu valoarea măsurată a curentului din circuit:
I=E/R
Ceea ce ar trebui să observaţi este existenţa unei diferenţe între curentul măsurat
şi cel calculat. Valoarea calculată este mult mai mare. De ce se întâmplă acest
lucru?
Pentru a face lucrurile şi mai interesante, încercaţi să măsuraţi din nou
rezistenţa becului, folosind de această dată un alt model de multimetru (dacă
dispuneţi de unul, desigur). Va trebui să scoateţi becul din circuit pentru a putea
face o astfel de măsurătoare, deoarece tensiunile existente în exteriorul
aparatului de măsură afectează valorile măsurate ale rezistenţei. Aceasta este o
regulă generală pe care va trebui să o ţineţi minte: măsuraţi rezistenţa doar după
ce componentul respectiv nu mai este alimentat cu energie electrică!
Folosind un ohmmetru diferit, valoarea rezistenţei becului va fi probabil diferită.
Acest comportament este foarte diferit de cel al rezistorilor din ultimul
experiment. De ce se întâmplă acest lucru? Ce anume ar putea influenţa
rezistenţa filamentului lămpii, şi care e diferenţa dintre cele două condiţii,
aprind şi stins? De asemenea, care e diferenţa între măsurătorile efectuate cu
diferite tipuri de aparate de măsură? De ce se întâmplă acest lucru?
Problema de mai sus este un foarte bun exemplu de aplicare a metodei ştiinţifice.
Dacă aţi găsit un posibil răspuns pentru variaţia rezistenţei becului între cele
două condiţii, aprins şi stins, încercaţi să reproduceţi această scenariul respectiv
prin alte mijloace. De exemplu, aţi putea presupune că rezistenţa becului variază
datorită expunerii la lumină (propria ei lumină, când becul este aprins). Această
variaţie ar putea prin urmare explica variaţia dintre curenţii măsuraţi şi cei
calculaţi. Dacă acesta este cazul, încercaţi să expuneţi becul la o sursă de lumină
externă. Măsuraţi apoi rezistenţa acestuia. Dacă observaţi o diferenţă
substanţială a rezistenţei între cele două scenarii, atunci ipoteza voastră s-ar
putea să fie adevărată, deoarece aţi demonstrat-o experimental. În caz contrar,
ipoteza voastră s-a dovedit falsă. Acest lucru înseamnă că există o altă cauză
pentru variaţia rezistenţei. Care este aceasta?
1.7 Disiparea puterii
1.7.1 Scopul experimentului
Pentru realizarea acestui experiment, veţi avea nevoie de doi rezistori cu o putere de 0,25 W: unul
de 10 Ω şi celălalt de 330 Ω. Nu folosiţi o baterie mai mare de 6 V. Este indicat ca termometrul
utilizat să fie cât mai mic cu putinţă, pentru a putea măsura rapid căldura produsă de rezistor.

Scopul acestui experiment este familiarizarea cu legea lui Joule, importanţa

puterii nominale a componentelor precum şi importanţa punctelor electric
comune. Circuit pe care îl vom realiza este următorul:

Figure 32: circuit electric simplu

Practic, circuitul va arăta conform figurii de mai jos. Atenţie însă, nu ţineţi
rezistorul între degete atunci când este alimentat.

Figure 33: circuit electric simplu

1.7.2 Realizarea circuitului şi a măsurătorilor
Măsuraţi valoarea fiecărui rezistor cu ohmmetrul. Notaţi-vă valorile obţinute pentru a le putea folosi
în viitor.

Conectaţi rezistorul de 330 Ω la bateria de 6 V, precum în figura de mai sus.

Folosiţi conductori adiţionali. Conectaţi prima dată conductorii de legătură la
terminalii rezistorului. Conectaţi apoi (şi nu înainte!) conductorii la baterie.
Putem evita astfel atingerea suprafeţei rezistorului atunci când acesta este
alimentat.
Poate vă întrebaţi de ce am încerca să evităm contactul cu suprafaţa rezistorului
când acesta este alimentat. Răspunsul este că acesta se va încălzi. Acesta este şi
motivul pentru care avem nevoie de un termometru, pentru a măsură această
temperatură.
Cu rezistorul de 330 Ω conectat la baterie, măsuraţi tensiunea cu ajutorul
voltmetrului. Putem realiza acest lucru în mai multe feluri. Tensiunea poate fi
măsurată direct la bornele bateriei, sau direct la bornele rezistorului. Tensiunea
bateriei este aceiaşi cu tensiunea la bornele bateriei în circuitul de faţă. Încercaţi
să măsuraţi tensiunea în ambele puncte pentru a vă lămuri că acest lucru este
adevărat. Acesta este un principiu al punctelor electric comune, ceea ce avem şi
în circuitul de mai jos:

Figure 34: circuit electric simplu

1.7.3 Calcularea puterii disipate
Acum că avem toate datele necesare (rezistenţa, tensiune şi curent), putem calcula puterea disipată.
Putem folosi oricare dintre cele trei relaţii - cunoscute sub numele de „legea lui Joule” - cunoscând
cel puţin două valori dintre cele trei enumerate mai sus:

P = IE; P = I2R; P = E2 / R

Încercaţi să calculaţi puterea disipată în acest circuit, folosindu-vă de cele trei
valori măsurate mai sus. Indiferent de formula pe care o aplicaţii, rezultatul va fi
aproximativ acelaşi. Presupunând că avem o baterie de 6 V şi un rezistor de 330
Ω, puterea disipată va fi de 0,109 W, sau 109 mW. Din moment ce puterea
nominală a rezistorului (specificată de producător) este de 0,25 W sau 250 mW,
rezistorul nostru poate disipa fără probleme o putere de 109 mW. Fiindcă
valoarea efectivă a puterii este aproximativ jumătate din puterea nominală,
rezistorul se va încălzi putin, dar nu se va supra-încălzi. Atingeţi mijlocul
rezistorului cu vârful termometrului. Care este temperatura acestuia?
Puterea (maximă) nominală (înscrisă pe component sau specificată de
producător) a unui component electric nu ne spune cantitatea de putere ce o va
disipa componentul respectiv. Ne spune în schimb, care este cantitate de putere
ce o poate disipa fără a duce la distrugerea acestuia. Dacă puterea efectiv
disipată în timpul funcţionării depăşeşte puterea nominală a componentului,
temperatura acestuia va creşte atât de mult încât va duce la distrugerea lui.
Pentru a ilustra cele spuse mai sus, deconectăti rezistorul de 330 Ω. Înlocuiţi-l cu
un rezistor de 10 Ω. Evitaţi atingerea acestuia după ce aţi alimentat circuitul,
deoarece se va încălzi repede. Atenţie, ţineţi rezistorul de 10 Ω departe de
materiale inflamabile de orice fel, atunci când este alimentat!
Probabil că nu veţi avea timp suficient să măsuraţi tensiunea şi curentul înainte
ca rezistorul să scoată fum. Dacă observaţi un astfel de comportament,
întrerupeţi circuitul şi lăsaţi rezistorul câteva clipe pentru a se răci. Măsuraţi
apoi rezistenţa acestuia cu ohmmetrul şi vedeţi dacă există o variaţie faţă de
valoarea iniţială a rezistenţei. Dacă valoarea se încadrează încă în limita de +/-5
(între 9,5 şi 10,5 Ω), reconectaţi-o în circuit şi lăsaţi-o să mai fumege puţin.
Ce se întâmplă cu valoarea rezistenţei pe măsură ce rezistorul se arde din ce în ce
mai tare? Distrugerea totală a rezistorului duce la o valoare a rezistenţei infinită
între cei doi terminali.
Realizaţi acum calculele pentru aflarea puterii disipate de rezistorul de 10 Ω
folosind legile lui Joule. Un rezistor de 10 Ω conectat la o baterie de 6 V va disipa
o putere de 3,6 W, de 14,4 ori mai mult decât puterea nominală a acestuia. Nu e
de mirare atunci că „ia foc” aşa de repede după conectarea la baterie.
1.8 Circuit cu înrerupator

1.8.1 Scopul experimentului
Utilizarea unui întrerupător într-un circuit simplu. Pentru acest experiment aveţi nevoie de un
întrerupător simplu, mecanic (întrerupător de veioză sau de perete, de exemplu). Vom realiza aşadar
circuitul de mai jos:

Figure 35: circuit electric cu întrerupător

Practic, circuitul va arăta astfel:
 Figure 36: circuit electric cu întrerupător
1.8.2 Desfăşurarea experimentului
Construiţi circuitul de mai sus format dintr-o baterie, un întrerupător şi un bec, precum în figura de
mai sus. Acest circuit este cu atât mai impresionant cu cât firele conductoare sunt mai lungi, întrucât
se poate vedea faptul că întrerupătorul poate controla curentul din circuit, indiferent de mărimea
circuitului.

Măsuraţi tensiunea la bornele bateriei, la bornele întrerupătorului (între cele

două şuruburi). Masuraţi tensiunea şi la bornele becului, în ambele poziţii ale
întrerupătorului. Când întrerupătorul este dezactivat (becul este stins), spunem
că acesta este deschis. La fel ca în exemplele precedente, orice întrerupere a
circuitului, indiferent de locatie, duce la întreruperea curentului prin întreg
circuitul. Rezultatul este, evident, stingerea becului.
1.9 Realizarea unui electromagnet

1.9.1 Scopul experimentului
Aplicarea „regulii mâini stângi” şi realizarea practică a unui electromagnet. Veţi avea nevoie de un
conductor lung de electromagnet. Aceşti conductori nu sunt altceva decât conductori de cupru
izolaţi prin lăcuire, folosiţi pentru construirea transformatoarelor sau a motoarelor electrice. Puteţi
obţine un astfel de conductor dintr-un transformator (stricat).

Veţi avea de asemenea nevoie de un bolţ, cui sau o bară metalică. Atenţie, oţelul
inoxidabil nu este magnetic, si prin urmare nu va putea fi folosit pe post de miez
electromagnetic!
Pe parcursul experimentului vom realiza circuitul de mai jos:
 Figure 37: circuit electric cu electromagnet
Practic, circuitul va arăta astfel:

Figure 38: circuit electric cu electromagnet

1.9.2 Desfăşurarea experimentului
Înfăsuraţi pentru început o bandă izolatoare în jurul barei metalice (sau cui, ce aveţi la dispoziţie).
Acest lucru va proteja conductorii împotriva abraziunii. Asiguraţi-vă că după finalizarea înfăsurării,
va rămân cele două captele libere pentru a putea alimenta electromagnetul. Înfăşuraţi apoi
conductorul izolat în jurul barei metalice de câteva sute de ori, pe cât de egal se poate (nu toate
înfăşurările în acelaşi loc). Puteţi desigur să suprapuneţi conductorii, întrucât sunt izolaţi prin
lăcuire.

Singura regulă pe care trebuie să o respectaţi, este că toate înfăsurările trebuie să

fie realizate în aceiaşi direcţie. De exemplu, toate să fie în sensul acelor de
ceasornic. După ce aţi făcut câteva sute de înfăşurări în jurul elementului
metalic, înfăşuraţi un nou strat de bandă izolatoare peste conductori. Îndepărtăti
lacul izolator de pe capetele conductorilor. Conectaţi apoi aceste capete la o
baterie.
La trecerea curentului electric prin înfăşurare, va lua naştere un câmp magnetic
destul de puternic: câte un pol la fiecare capăt al elementului metalic. Acest
fenoment poartă numele de electromagnetism. Puteţi folosi un compas pentru
identificarea polilor magnetic Nord şi Sud ai electromagnetului.
După ce electromagnetul a fost conectat la baterie, aduceţi un magnet
permanent în apropierea unuia dintre poli. Observaţi ce tip de forţa apare între
cei doi, de atracţie sau de respingere? Inversaţi orientarea magnetului
permanent. Ce tip de forţă există în acest caz? Încercaţi să folosiţi
electromagnetul pentru a atrage diferite obiecte metalice ce le aveţi la îndemână
(agrafe, ace de gămălie, etc.), la fel cum aţi folosi un magnet permanent.
1.10 Inducţia electromagnetică

1.10.1 Scopul experimentului
Experimentul de faţă este asemănător experimentului precedent. Veţi avea nevoie de un
electromagnet şi un multimetru. Prin realizarea circuitului de mai jos, vom demonstra relaţia dintre
intensitatea câmpului magnetic şi tensiunea indusă:

Figure 39: exemplificarea inducţiei elecromagnetice

Circuitul practic va arăta astfel:

Figure 40: exemplificarea inducţiei elecromagnetice

Inducţia electromagnetică este inversul fenomenului de electromagnetism. În
exemplul precedent am produs un câmp magnetic cu ajutorul unei tensiuni
electrice. În exemplul de faţa, vom inversa această situaţie, şi vom produce un
curent electric cu ajutorul unui câmp magnetic. Exista totuşi, o diferenţă
importantă: în cazul electromagnetismului, câmpul magnetic este produs de un
curent constant (curent continuu). Inducţia electromagnetică necesită o
deplasare a magnetului sau a bobine pentru a produce o tensiune.
1.10.2 Desfăşurarea experimentului
Conectaţi multimetrul la capetele înfăşurării. Selectaţi cea mai sensibilă scară de curent continuu
disponibilă. Deplasaţi magnetul permanent înspre electromagnet şi înapoi. Observaţi polaritatea şi
valoarea tensiunii induse. Deplasaţi magnetul cu viteze diferite. Ce anume determină valoarea
tensiunii induse?

Încercaţi acelaşi lucru cu capătul celălalt al electromagnetului. Încercaţi acelaşi

lucru cu partea opusă a magnetului permanen. Comparaţi rezultatele.
Dacă folosiţi un multimetru analogic, utilizati conductori de legătură
(prelungire) pentru a poziţiona aparatul de măsură cât mai departe de bobină.
Câmpul magnetic generat de magnetul permanent poate afecta buna funcţionare
a aparatului şi poate indica citiri greşite. Multimetrele digitale nu sunt afectate
de câpurile magnetice.

2 Circuite de cc

2.1 Conectarea bateriilor în serie

2.1.1 Scopul experimentului
Vom vedea mai jos modul de conectare a bateriilor pentru a obţine diferite valori ale tensiunii
rezultate. Deşi putem folosi baterii de orice mărime, este recomandat să aveţi cel puţin două baterii
cu valori ale tensiunii diferite, pentru a face experimentul mai interesant.

Pe parcurs, vom realiza circuitul de mai jos (schemă + circuit practic):

Figure 41: conectarea bateriilor în serie

Figure 42: conectarea bateriilor în serie

2.1.2 Desfăşurarea experimentului
Conectarea componentelor în serie înseamnă conectarea lor în linie, astfel încât să existe un singur
drum pe care să poată circula electronii. Conectaţi aşadar două baterii electrice în serie. Borna
pozitivă a unei baterii trebuie să fie conectată la borna negativă a celeilalte. Măsuraţi căderea de
tensiune la bornele fiecărei baterii, cu ajutorul unui voltmetru. Măsuraţi apoi căderea de tensiune la
bornele celor două baterii conectate în serie. Veţi observa că cele două valori ale tensiunii se adună:

Figure 43: conectarea bateriilor în serie

Încercaţi să conectaţi baterii de tensiuni diferite în serie. De exemplu, conectaţi o
baterie de 6 V cu una de 9 V. Care este valoarea totală a tensiunii în acest caz?
Inversaţi apoi conexiunile celor două baterii, conectând borna negativă(-) a
uneia dintre baterii cu borna negativă(-) a celeilalte. Pe scurt, conectaţi-le
în contra-serie, astfel:
 Figure 44: conectarea bateriilor în anti-serie
Care este valoarea tensiunii în acest caz. Care este diferenţa faţă de cazul
precedent? Puteţi deduce polaritatea căderii de tensiune, cunoscând polarităţile
individuale ale bateriilor şi valorile tensiunilor lor?
2.2 Conectarea bateriilor în paralel

2.2.1 Scopul experimentului
Vom realiza circuitele de mai jos (schema teoretică şi circuitul practic), şi vom observa efectul
conectării surselor de putere în paralel asupra tensiunii şi a curentului din circuit:

Figure 45: conectarea bateriilor în paralel

Figure 46: conectarea bateriilor în paralel

2.2.2 Derularea experimentului
Conectaţi o baterie de 6 V la un bec de 12 V, cu o putere de 25 sau 50 W. Becul va lumina relativ
slab în acest caz. Utilizaţi voltmetrul pentru determinarea căderii de tensiune la bornele becului,
astfel:
 Figure 47: conectarea bateriilor în paralel
Indicaţia voltmetrului ar trebui să fie mai mică decât tensiunea normală a
bateriei. Dacă veţi folosi voltmetrul pentru citirea căderii de tensiune direct la
bornele bateriei, veţi observa că şi în acest caz tensiunea este mai mică. De ce se
întâplă acest lucru? Valoarea mare a curentului absorbit de bec (putere înaltă)
duce la scăderea tensiunii la bornele bateriei. Acest lucru se datorează căderii de
tensiune dezvoltate la bornele rezistenţei interne a bateriei.
Putem rezolva această problemă prin conectarea bateriilor în paralel. Astfel,
fiecare baterie va fi nevoită să susţină doar o fracţiune din curentul total necesar
becului. Conexiunile paralel presupun conectarea tuturor terminalelor pozitive
(+) ale bateriilor între ele (terminale electric comune). Acelaşi lucru este valabil
şi în cazul terminalelor negative (-).
Adăugaţi pe rând bateriile în paralel, observând tensiunea becului cu fiecare
nouă baterie:
 Figure 48: conectarea bateriilor în paralel
De asemenea, intensitatea luminii becului ar trebui să crească cu fiecare nouă
baterie adăugată în paralel. Încercaţi să măsuraţi curentul unei baterii.
Comparaţi această valoare cu valoarea curentului total (prin bec). Cea mai
uşoară metodă de măsurare a curentului unei singure baterii, este următoarea:

Figure 49: conectarea bateriilor în paralel

Întrerupem circuitul pentru o singură baterie. Introducem apoi ampermetrul în
locul întreruperii, astfel încât circuitul este acum închis, şi putem măsura
curentul prin bateria respectivă. Măsurarea curentului total este similară:
deschidem circuitul într-un loc prin care circulă curentul total şi conectăm
ampermatrul între cei doi conductori liberi:

Figure 50: conectarea bateriilor în paralel

Observaţi diferenţa dintre curentul unei singure baterii şi curentul total. Pentru
a obţinea cea mai mare iluminare, avem nevoie însă de o conexiune serie-paralel.
Două baterii de 6 V conectate în serie vor genera o tensiune de 12 V. Conectăm
apoi două astfel de combinaţii serie în parale. O astfel de combinaţie poate
susţine mult mai uşor valoarea curentului necesară alimentării becului.
Tensiunea pe fiecare baterie va fi în acest caz mult mai aproape de 6 V:

Figure 51: conectarea bateriilor în paralel

2.3 Divizor de tensiune

2.3.1 Scopul experimentului
Pentru derularea acestui experiment veţi avea nevoie de diferiţi rezistori cu valori între 1 kΩ şi 100
kΩ. Altfel, s-ar putea să nu obţineţi valori corecte ale tensiunii şi curentului măsurat cu ajutorul
multimetrului. În cazul unor rezistenţe mici, rezistenţa internă a ampermetrului are un impact destul
de mare asupra acurateţii măsurătorii. Rezistenţele foarte mari pot cauza probleme măsurătorilor de
tensiune. Rezistenţa internă a voltmetrului în acest caz modifică rezistenţa circuitului când acesta
este conectat în paralel cu un rezistor de valoare mare.

În urma realizării acetui experiment, vă veţi familiariza cu utilizarea legii lui

Kirchhoff pentru tensiune, precum şi cu realizarea unui divizor de tensiune. Vom
realiza circuitul de mai jos (diagrama):
 Figure 52: divizor de tensiune
Practic, acest poate fi realizat în oricare din formele de mai jos (care va este mai
la îndemână):

Figure 53: divizor de tensiune; circuit practic

Figure 54: divizor de tensiune; circuit practic

 Figure 55: divizor de tensiune; circuit practic
Alternativ, puteţi încerca realizarea tuturor celor trei variante de mai sus. Vă veţi
familiariza astfel cu toate cele trei metode. Fiecare are avantajele şi dezavantajele
sale. Ultima variantă - în care toate componentele sunt conectate între ele
folosind conductori cu crocodili - este cea mai neprofesională, dar perfectă
pentru un experiment precum cel de faţă. Construcţia circuitului pe placa de test
este cea mai versatilă. Placa de test permite o densitate mare de componente
(multe componente pe o suprafaţă mică), dar circuitului este temporar. Regleta
de borne oferă un circuit mult mai permanent, dar o densitatea mică de
componente.
2.3.2 Desfăşurarea experimentului
Alegeţi trei rezistori şi măsuraţi valoarea rezistenţei fiecăruia cu un ohmmetru. Notaţi-vă aceste
valori pentru utilizarea lor ulterioara.

Conectaţi cei trei rezistori în serie. Conectaţi apoi şi bateria, conform figurilor de
mai sus. Măsuraţi tensiunea bateriei cu un voltmetru după ce aţi realizat
circuitul. Notaţi-vă şi această valoare. Este indicat să măsuraţi tensiunea bateriei
în timpul alimentării rezistorilor, deoarece această valoare s-ar putea să difere
puţin faţă de tensiunea normală a bateriei. Acest circuit nu ar trebui să prezinte
o sarcină suficient de mare (curentul necesar nu este destul de mare) pentru a
cauza scăderea tensiunii bateriei. Totuşi, măsurarea tensiunii bateriei sub
sarcină este indicată în orice situaţie, întrucât oferă valori de calcul mult mai
realiste.
Aplicaţi legea lui Ohm (I = E / R) pentru a calcula curentul din circuit. Verificaţi
această valoare calculata prin măsurarea curentului cu un ampermetru astfel
(metoda este similară indiferent de varianta circuitului):
 Figure 56: divizor de tensiune; măsurarea curentului
Dacă valorile rezistorilor pe care i-aţi ales se află într-adevăr în intervalul 1 kΩ -
100 kΩ, iar tensiunea bateriei este de aproximativ 6 V, valoarea curentului ar
trebui să fie destul de mică (mA sau µA). Fiţi atenţi la prefixul afişat, într-unul
din colţuri, în cazul multimetrelor digitale. Este foarte uşor să uităm aceste
prefixe când citim valoarea măsurători.
Valoarea măsurată a curentului ar trebui să fie foarte apropiată de valoarea
calculată folosind legea lui Ohm. Înmulţiţi acum valoarea calculată pentru curent
cu valoarea rezistenţei fiecărui rezistor. Aflaţi astfel valoarea căderilor de
tensiune (E = IR). Măsuraţi apoi cu ajutorul voltmetrului căderea de tensiune
reală pe fiecare rezistor, verificând astfel acurateţea calculelor. Din nou, cele
două valori, cea calculată şi cea măsurată, trebuie să fie extrem de apropiate.
2.3.3 Explicarea divizorului de tensiune
Fiecare cădere de tensiune a rezistorilor este doar o fracţiune din tensiunea totală. De aici şi
denumirea de divizor de tensiune a acestui circuit. Această valoare subunitară este determinată de
rezistenţa individuală a rezistorului şi de rezistenţa totală a circuitului.

Dacă tensiunea unui rezistor este de 50% din tensiunea totală a bateriei, acest
procent va rămâne neschimbat atâta timp cât valorile rezistorilor nu se modifică,
indiferent de tensiunea bateriei. Prin urmare, dacă tensiunea totală este de 6 V,
tensiunea rezistorului respectiv va fi 50% din această valoare, adică 3 V. Dacă
tensiunea totală este 20 V, căderea de tensiune la bornele rezistorului va fi de 10
V, sau 50% din 20 V.
2.3.4 Validarea legii lui Kirchhoff pentru tensiune
Identificaţi fiecare punct din circuit cu un număr. Punctele ce sunt electric comune trebuiesc notate
cu acelaşi număr, astfel:

Figure 57: divizor de tensiune; notarea punctelor din circuit

Practic, circuitul se poate realiza prin lipirea unei benzi adezive la capătul
conductorilor pe care este scris numărul punctului respectiv de contact din
circuit:

Figure 58: divizor de tensiune; notarea punctelor din circuit

Folosiţi un voltmetru digital (acest lucru este important!). Măsuraţi căderile de
tensiune în jurul buclei formate din punctele 0-1-2-3-0. Notaţi-vă fiecare din
aceste tensiuni, cât şi semnul indicat de voltmetrul. Cu alte cuvinte, dacă
valoarea afişată de voltmetru este -1,325 V, notaţi această valoare cu semnul
minus. Nu inversaţi sondele voltmetrului pentru a obţine o citire „corectă”
(pozitivă). Semnul matematic este foarte important pentru exemplificarea legii
lui Kirchhoff. Paşii pe care trebuie sa-i urmaţii sunt următorii:
Figure 59: divizor de tensiune; măsurarea căderilor de tensiune

Figure 60: divizor de tensiune; măsurarea căderilor de tensiune

Figure 61: divizor de tensiune; măsurarea căderilor de tensiune
 Figure 62: divizor de tensiune; măsurarea căderilor de tensiune
Folosind astfel voltmetrul pentru a „păşi” în jurul circuitului, veţi obţine trei
tensiuni pozitive şi o tensiune negativă:

Figure 63: divizor de tensiune; măsurarea căderilor de tensiune

Adunaţi toate aceste valori algebric (respectând semnul). Rezultatul sumei
trebuie să fie zero. Acesta este principiul fundamental al legii lui Kirchhoff
pentru tensiune: suma algebrică a tutor căderilor de tensiune dintr-o buclă
trebuie să fie egală cu zero.
Indiferent de sensul de parcugere al buclei, rezultatul este acelaşi. Încercaţi să
realizaţi o buclă închisă între oricare seturi de puncte. Suma algebrică a căderilor
de tensiune va fi tot timpul egală cu zero. Această lege este valabilă indiferent de
configuraţia circuitului studiat: serie, paralel, serie-paralel sau circuit complex.
2.4 Divizor de curent

2.4.1 Scopul experimentului
Asemănător exemplului precedent, vom avea nevoie de o baterie de 6 V şi o serie de rezistori cu
valori cuprinse între 1 kΩ şi 100 kΩ. Faţă de exemplul precedent, ne vom familiariza cu legea lui
Kirchhoff pentru curent şi cu funcţionarea unui circuit divizor de curent.

Figure 64: divizor de curent

Circuitul se poate realiza practic în mai multe moduri:

Figure 65: divizor de curent

Figure 66: divizor de curent

Figure 67: divizor de curent

În mod normal, nu este recomandat să conectaţi mai mult de doi conductori sub
acelaşi terminal (şurub). În exemplul de mai sus, există trei conductori conectaţi
împreună la terminalul din dreapta sus. Am realizat acest lucru doar pentru a
demonstra un concept (sumarea curentului la nodul unui circuit), şi nu
reprezintă o tehnică profesională de realizare a circuitelor.
Experimentaţi cu toate cele trei variante de realizare a circuitului pentru a vă
familiariza cu avantajele şi dezavantajele fiecăruia.
2.4.2 Desfăşurarea experimentului
Alegeţi trei rezistori şi măsuraţi valoarea rezistenţei fiecăruia dintre ei cu ajutorulu unui ohmmetru.
Notaţi-vă valoarea acestora pe o hârtie. Conectaţi cei trei rezistori în paralel şi conectaţi apoi şi
baterie, precum în figurile de mai sus. Măsuraţi tensiunea bateriei cu un voltmetru, după ce aţi
conectat rezistorii la bornele acesteia. Notaţi-vă şi această valoare pe hârtie. Este indicat să măsuraţi
tensiunea bateriei în timp ce este alimentată, deoarece valoarea măsurată s-ar putea să difere într-o
mică măsura de valoarea normală (fără sarcină).

Măsuraţi tensiunea la bornele fiecărui rezistor. Ce observaţi? Într-un circuit

serie, valoarea curentului este aceiaşi prin toate componentele în orice moment.
Într-un circuit paralel, tensiunea este variabila comună a tuturor
componentelor.
Aplicaţi legea lui Ohm (I = E / R) pentru a calcula curentul prin fiecare rezistor.
Verificaţi apoi această valoare calculată măsurând curentul real cu ajutorul unui
ampermetru, astfel: conectaţi sonda roşie a ampermetrului în punctul de
întâlnire a bornelor pozitive (+) ale rezistorilor; conectaţi borna neagră, pe rând,
la capătul celălalt (-) al rezistorilor. Observaţi atât atât valoarea cât şi polaritatea
curentului. De exemplu, pentru a calcula curentul prin rezistorul R 1:
Figure 68: divizor de curent; măsurarea curentului
 Figure 69: divizor de curent; măsurarea curentului
Măsuraţi curentul pentru toţi cei trei rezistori. Comparaţi aceste valori cu
rezultatele obţinute anterior. Conectând ampermetrul asemenea figurilor de mai
sus, toate cele trei indicaţii trebuie să fie pozitive, nu negative.
2.4.3 Validarea legii lui Kirchhoff pentru curent
Măsuraţi apoi curentul total din circuit, astfel: ţineţi sonda roşie a ampermetrului într-un singur
punct din circuit; deconectaţi conductorul ce duce la borna pozitivă (+) a bateriei şi atingeţi-l cu
sonda neagră.
Figure 70: divizor de curent; măsurarea curentului
 Figure 71: divizor de curent; măsurarea curentului
Notaţi-vă atât valoarea cât şi semnul curentului indicat de ampermetru. Faceţi
suma algebrică dintre această valoare şi valorile curenţilor pentru cei trei
rezistori. Ce observaţi similar legii lui Kirchhoff pentru tensiune? Legea lui
Kirchhoff pentru curent spune că suma tuturor curenţilor dintr-un nod trebuie
să fie egală cu zero. Această lege este foarte utilă în analiza matematică a
circuitelor electrice.
2.4.4 Explicare divizorului de curent
Observaţi cele patru valori ale curenţilor obţinute din măsurători. Consideraţi-le pe toate ca şi valori
pozitive. Primele trei reprezintă curentul prin fiecare rezistor. a patra valoare reprezintă curentul
total prin circuit ca şi suma pozitivă a celor trei curenţi pe fiecare ramură. Fiecare curent de ramură
este o fracţiune, sau un procent, din curentul total. Din acest motiv, acest tip de circuit (cu rezistori
conectaţi în paralel) poartă numele de divizor de curent.

2.5 Divizor de tensiune cu potenţiometru

2.5.1 Scopul experimentului
Pentru derularea acestui experiment veţi avea nevoie de două baterii de 6 V, o mină de grafit (creion
mecanic), un potenţimetru liniar cu o singură înfăşurare (5 kΩ - 50 kΩ) şi un potenţiometru liniar cu
înfăşurări multiple (1 kΩ - 20 kΩ).

Vom experimenta aşadar cu modul de realizare şi de funcţionare a unui divizor

de tensiune. Vom vedea, de asemenea, modul în care se însumează tensiunile în
serie. Circuitul pe care îl vom realiza, este următorul (schema plus circuite
implementate practic):

Figure 72: divizor de tensiune cu potenţiometru

Figure 73: divizor de tensiune cu potenţiometru

Figure 74: divizor de tensiune cu potenţiometru

 Figure 75: divizor de tensiune cu potenţiometru
2.5.2 Desfăşurarea experimentului
Începeţi experimentul cu circuitul format din mina de creion. Grafitul din care este realizată mina
este un conductor prost de curent electric. Acesta va juca prin urmare rolul unui rezistor conectat la
bornele bateriei de 6 V prin intermediul crocodililor. Conectaţi voltmetrul precum în figură şi
atingeţi cu sonda roşie mina de grafit. Deplasaţi sonda roşie în lungul minei şi observaţi indicaţia
voltmetrului. Care este poziţia sondei pentru care indicaţia voltmetrului este maximă?

Practic, mina de grafit se comportă precum o pereche de rezistori. Raportul

dintre cele două rezistenţe este stabilit de poziţia sondei roşii pe lungimea
acestuia:
 Figure 76: divizor de tensiune cu potenţiometru
Modificaţi apoi poziţia sondelor voltmetrului, astfel încât să măsuraţi tensiunea
pe „rezistorul de sus” a minei, astfel:

Figure 77: divizor de tensiune cu potenţiometru

Repoziţionaţi sonda neagră pe lungimea minei şi observaţi indicaţia
voltmetrului. Care este poziţia pentru care tensiunea indicată de voltmetru este
maximă? Există vreo diferenţă între această situaţie şi cea precedentă? De ce?
2.5.3 Circuitul cu potenţiometru
Realizaţi circuitul cu potenţiometru prezentat la începutul capitolului, în locul celui cu mină de
creion. Măsuraţi tensiunea bateriei în timp ce potenţiometrul este alimentat. Notaţi-vă această
valoare pe o hârtie. Măsuraţi tensiunea dintre perie şi capătul potenţiometrului conectat la borna
negativă (-) a bateriei. Ajustaţi mecanismul potenţiometrului până când voltmetrul indică exact 1/3
din tensiunea totală. Pentru o baterie de 6 V, această valoare va fi de aproximativ 2 V.

Conectaţi apoi două baterii în serie, pentru a obţine o tensiune de 12 V pe

potenţiometru. Măsuraţi tensiunea totală a bateriei şi măsuraţi apoi tensiunea
între aceleaşi două puncte pe potenţiometru (între perie şi borna negativă).
Împărţiţi tensiunea măsurată pe potenţiometru cu tensiunea totală măsurată pe
baterie. Rezultatul ar trebui să fie 1/3, aceiaşi valoare a divizorului de tensiune ce
am găsit-o şi înainte:

Figure 78: divizor de tensiune cu potenţiometru

2.6 Potenţiometrul ca şi reostat

2.6.1 Scopul experimentului
Vom avea nevoie de o baterie de 6 V, un potenţiometru liniar cu o singură înfăşurare (5 kΩ) şi un
motor electric mic cu magneţi permanenţi. Vom învăţă în acest experiment cum să utilizăm un
reostat, cum să folosim un potenţiometru pe post de reostat, cum putem controla viteza de rotaţie a
unui motor şi cum putem folosi un voltmetru pentru a verifica continuitatea circuitului în locul
ampermetrului.

Pe parcursul experimentului vom realiza circuitul de mai jos (diagramă plus

implementare practică):
 Figure 79: circuit electric cu potenţiometru şi motor

Figure 80: circuit electric cu potenţiometru şi motor

2.6.2 Realizarea reostatului din potenţiometru
Potenţiometrele se utilizează de obicei pe post de divizori de tensiune, poziţia periei determinând
raportul de divizare. Totuşi, există aplicaţii în care nu avem nevoie de un divizor de tensiune
variabil, ci doar un rezistor variabil: un dispozitiv cu două terminale. Tehnic, un rezistor variabil
este cunoscut sub numele de reostat, dar potenţiometrele pot fi utilizate foarte bine pe post de
reostat.

În cea mai simplă comfiguraţie, potenţiometrul poate fi folosit pe post de reostat

prin simpla utilizare a doi dintre terminalii acestuia. Cel de al treilea terminal
este lăsat neconectat şi neutilizat:

Figure 81: circuit electric cu potenţiometru şi motor

 Figure 82: circuit electric cu potenţiometru şi motor
Deplasarea periei potenţiometrului astfel încât aceasta să se apropie de celălalt
terminal utilizat rezultă în descreşterea rezistenţei. Direcţia necesară creşterii
sau descreşterii rezistenţei poate fi schimbată prin utilizarea unor seturi diferite
de terminali:

Figure 83: potenţiometru
Fiţi atenţi însă să nu folosiţi cei doi terminali externi. Acest lucru nu va duce la
modificarea rezistenţei atunci când poziţia periei se schimbă. Cu alte cuvinte,
potenţiometrul nu va mai funcţiona ca şi o rezistenţă variabilă:
 Figure 84: potenţiometru
2.6.3 Controlul vitezei motorului
Realizaţi circuitul prezentat la început, utilizând doar doi terminali ai potenţiometrului. Observaţi
modul în care poate fi controlată viteza motorului prin ajustarea poziţiei periei potenţiometrului.
Experimentaţi cu diferite conexiuni ale terminalilor. Observaţi comportamentul motorului. Dacă
potenţiometrul vostru are o rezistenţă mare (măsurată între cei doi terminali externi), s-ar putea ca
motorul să nu se rotească deloc până în momentul în care peria este adusă foarte aproape de
terminalul extern conectat (rezistenţa mică).

După cum puteţi observa, viteza motorului poate fi variată folosind un reostat
conectat în serie cu acesta. Reostatul modifică rezistenţa totală a circuitului şi
limitează curentul total. Această metodă de control este însă ineficientă,
deoarece puterea disipată (pierdută) de reostat este destul de mare. O metodă
mult mai eficientă constă în alimentarea motorului cu o putere pulsatorie,
folosind un tranzistor. O metodă similară este folosită şi în cazul dimmer-elor
casnice.
2.6.4 Conectarea terminalului liber la terminalul-perie (opţional)
Când folosim potenţiometrul pe post de reostat, adesea, terminalul nefolosit este conectat la
terminalul perie, astfel:

Figure 85: circuit electric cu potenţiometru şi motor

Într-o primă instanţă, acest lucru pare complet inutil, întrucât nu are niciun
impact asupra controlului rezistenţei. Puteţi verifica acest lucru prin
introducerea unui nou fir în circuitul realizat. Comparati comportamentul
motorului înainte şi după această modificare:
 Figure 86: circuit electric cu potenţiometru şi motor
Dacă potenţiometrul este în stare bună de funcţionare, acest conductor adiţional
nu are niciun efect asupra funcţionării motorului. Totuşi, dacă peria pierde
contactul cu elementul rezistiv din interiorul potenţiometrului, această
conexiune adiţională menţine circuitul închis. În unele aplicaţii, acest lucru
poate fi important.
Puteţi simula un asemenea „defect” a contactului periei. Deconectaţi terminalul
din mijloc al potenţiometrului din circuit. Măsuraţi tensiunea motorului pentru
a vă asigura că acesta este încă alimentat:

Figure 87: circuit electric cu potenţiometru şi motor

2.6.5 Verificarea circuitelor cu voltmetrul în locui ampermetrului
Ar fi trebuit să măsuraţi curentul din circuit în loc de tensiunea motorului pentru a verifica
continuitatea circuitului (circuit închis). Totuşi, această metodă este mult mai sigură deoarece nu
implica deschiderea circuitului pentru conectarea în serie a ampermetrului. Ori de câte ori folosim
un ampermetru, există riscul unui scurt-circuit prin conectarea acestuia la bornele unei surse
substanţiale de tensiune. Rezultatul poate fi distrugerea aparatului de măsură sau chiar accidentarea
persoanei respective.

Nu este şi cazul voltmetrelor însă. Prin urmare, ori de câte ori puteţi la fel de
bine măsura tensiunea în detrimentul măsurării curentului (utilizarea
voltmetrului în detrimentul ampermetrului), pentru a verifica exact acelaşi
lucru, varianta tensiunii este cea indicată.
2.7 Termoelectricitate

2.7.1 Scopul experimentului
Vom vedea pe parcursul acestui experiment modul de funcţionare şi utilizare a unei termocuple. Veţi
avea nevoie de un conductor de cupru şi unul de fier (eventual de aluminiu), ambele dezizolate, o
lumânare şi bucăţi de gheaţă. Circuitul electric pe care îl vom realiza este cel de jos:

Figure 88: realizarea unei termocuple

 Figure 89: realizarea unei termocuple
2.7.2 Realizarea termocuplei
Răsuciţi un capăt al conductorului de fier cu un capăt al conductorului de cupru. Conectaţi celelalte
capete rămase libere la o bornă de reglete. Setaţi voltmetrul pe cea mai sensibilă scară şi conectaţi-l
la borna de regletă, conform figurii de mai sus. Indicaţia voltmetrului ar trebui să fie aproximativ 0
V.

Ceea ce am construit mai sus poartă numele de termocuplă: un dispozitiv folosit

pentru generarea unei căderi de tensiune mici. Tensiunea produsă este
proporţională cu diferenţa de temperatură dintre punctul de contact al celor doi
conductori şi punctul de contact al voltmetrului cu cele două capete rămase
libere. Dacă temperatura contactului este egală cu temperatură capetelor libere,
tensiunea produsă va fi 0 V. Indicaţia voltmetrului indică exact acest lucru.
2.7.3 Generarea tensiunii cu ajutorul termocuplei create
Aprindeţi o lumânare şi puneţi contactul (vârful) termocuplei în flacără. Observaţi indicaţia
voltmetrului. Îndepărtaţi contactul termocuplei din flacără şi lăsaţi-l să se răcească până când
indicaţia voltmetrului se apropie din nou de zero.

Figure 90: generarea tensiunii cu o termocuplă

Atingeti apoi contactul termocuplei cu un cub de gheaţă şi observaţi indicaţia
voltmetrului. Ce puteţi spune despre valoare tensiunii generate, este mai mică
sau mai mare decât în cazul precedent? Care este diferenţa dintre polaritatea
tensinilor generate în cele două cazuri?
După ce aţi îndepărtat cubul de gheaţă, încălziţi contactul termocuplei ţinându-l
între degete. Va dura puţin până când temperatura acestuia va atinge
temperatura corpului vostru. Aveţi răbdare însă şi observaţi îndicaţia
voltmetrului.
Termocuplele sunt folosite pe post de dispozitive de măsurare a temperaturii.
Ralaţia matematică dintre diferenţa temperaturii şi tensiunea rezultată este
destul de liniară. Prin măsurarea tensiunii, putem determina temperatura la
punctul de contact.
2.8 Circuit de mediere

2.8.1 Scopul experimentului
Vom vedea în cele ce urmează cum puem realiza media aritmedică a valorilor tensiunilor cu ajutorul
unei reţele de rezistori. Aceasta este de fapt o aplicaţie a teoremei lui Millman. Veţi avea nevoie de
3 baterii (sau surse de alimentare în c.c.), fiecare cu o tensiune diferită şi trei rezistori cu rezistenţe
egale (între 10 kΩ şi 47 kΩ fiecare). Practic, vom realiza circuitul de mai jos:

Figure 91: circuit de mediere a tensiunilor printr-o reţea de rezistori

Figure 92: circuit de mediere a tensiunilor printr-o reţea de rezistori
 Figure 93: circuit de mediere a tensiunilor printr-o reţea de rezistori
Acest circuit realizează funcţia matematică de mediere. Practic, intrarea
circuitului constă din cele trei tensiuni, iar ieşirea din media aritmetică a
acestora, astfel:
Vieşire = (V1 + V2 + V3) / 3
2.8.2 Realizarea şi funţionarea circuitului de mediere
Construiţi acest circuit conform figurii de mai sus. Măsuraţi apoi tensiunile celor trei baterii cu
ajutorul unui voltmetru. Notaţi-vă aceste valori pe o foaie de hârtie şi calculaţi media lor aritmetică,
conform formulei de mai sus. Când măsuraţi tensiunea fiecărei baterii, ţineţi sonda neagră conectată
la „masă” (partea bateriei conectată direct la celelalte baterii prin conductorii de legătură). Atingeţi
celălalt terminal al bateriei cu sonda roşie. Polaritatea este foarte importantă în această situaţie.
Puteţi observa din schema de mai sus, că una din baterii este conectată invers faţă de celelalte două.
Tensiunea acestei baterii va trebui să fie negativă atunci când o măsurăm cu un voltmetru digital.
Tensiunile celorlalte două baterii vor fi pozitive.

Când voltmetrul este conectat în circuit conform figurii de mai sus, valoarea
indicată (Vieşire) va fi media aritmetică a tensiunilor celor trei baterii. Dacă
valorile rezistorilor sunt astfel alese încât să fie foarte apropiate între ele,
tensiunea de ieşire a circuitului va fi foarte aproape de valoarea calculată pe
hârtie.
Dacă una dintre baterii este deconectată, valoarea tensiunii de ieşire va fi egală
cu media aritmetică a celor două tensiuni rămase (baterii). În cazul în care
conductorii de legătură conectaţi iniţial la bornele bateriei înlăturate din circuit,
sunt conectaţi împreună, circuitul va realia media aritmetică a celor două
tensiuni rămase împreună cu valoarea de 0 V. Tensiunea de ieşire va fi prin
urmare mai mică:

Figure 94: circuit de mediere a tensiunilor printr-o reţea de rezistori

2.8.3 Concluzii şi notă istorică
Datorită simplităţii acestui circuit, nu-l putem numi un „calculator” în adevăratul sens al cuvântului.
Totuşi, acesta realizează foarte funcţia matematică de mediere, şi o realizează mult mai rapid decât
sunt capabile calculatoarele digitale. Acestea din urmă realizează operaţiile matematice printr-o
succesiune de paşi discreti. Calculatoarele analogice (precum cel de mai sus), realizează calculele
într-un mod continuu, valorificând legea lui Ohm şi legile lui Kirchhoff în scop aritmetic.
Calcularea răspunsului depinde de viteza de propagare a tensiunii prin întreg circuitul, practic,
viteza luminii (aproximativ)!

Prin introducerea circuitelor de amplificare, semnalele de tensiune din reţelele

analogice de calculatoare pot fi amplificate şi re-utilizate în alte reţele pentru a
realiza o varietate de funcţii matematice. Astfel de calculatoare analogice sunt
excelente pentru realizarea funcţiilor de integrare şi diferenţiere. Ele pot fi
folosite prin urmare pentru simularea comportamentului unor sisteme
mecanice, electrice şi chiar chimice destul de complexe.
La un moment dat, calculatoarele analogice erau considerate instrumentul cel
mai important pentru cercetările din domeniul ingineriei. Pe parcurs însă,
acestea au fost înlocuite de calculatoarele digitale, ce realizează operaţiile
matematice cu o precizie mai bună decât cele analogice, chiar dacă viteza
teoretică este mult mai mică. Cu toate acestea, realizarea practică a unor astfel
de circuite, pentru începători, duce la o înţelegerea mult mai bună a funcţionării
circuitelor electrice în general. Ce alte operaţii matematice credeţi că pot fi
realizate cu astfel de circuite analogice?
2.9 Baterie din cartof

2.9.1 Scopul experimentului
Ne propunem să realizăm o baterie din cartof. Deşi acest experiment foloseşte cartoful pe post de
baterie, puteţi folosi o varietate de fructe şi legume pe post de potenţiale baterii. Veţi avea nevoie
prin urmare, pe lângă cartof (sau lămâie, de exemplu), de o bucată de zinc sau de metal galvanizat şi
un conductor de cupru. Pentru electrodul de zinc, puteţi folos un cui galvanizat. Vom vedea
importanţa reacţiilor chimice în funcţionarea bateriilor precum şi modul în care suprafaţa
electrozilor influenţează funcţionarea bateriei. Ciurcuitul realizat este următorul:

Figure 95: baterie din cartof

2.9.2 Realizarea bateriei din cartof
Introduceţi atât cuiul cât şi conductorul de cupru în cartof. Măsuraţi tensiunea produsă de baterie cu
un voltmetru. Asta e tot!

Experimentaţi însă cu diferite metale, diferite adâncimi şi distanţe între

electrozi. Cum puteţi obţine cea mai mare tensiune posibilă cu ajutorul
cartofului? Încercaţi alte legume şi comparaţi tensiunile de ieşire pentru metale
similare pe post de electrozi.
Desigur, alimentarea unei sarcini cu o astfel de „baterie” este foarte dificilă. Nu
vă asteptaţi aşadar să alimentaţi un bec, un motor sau orice altceva. Chiar dacă
tensiunea de ieşire este suficient de bună, rezistenţa internă a bateriei este destul
de mare. Conectând mai mulţi cartofi în configuraţii serie, paralel sau serie-
paralel, putem obţine o tensiune şi un curent destul de mare pentru alimentarea
unei sarcini mici. Puteţi realiza acest lucru?
2.10 Încărcarea şi descărcarea condensatorului

2.10.1 Scopul experimentului
Vom observa modul de încărcare şi descărcare al condensatoarelor. Vom calcula constanta de timp a
circuitului şi capacitatea rezultată prin conectarea condensatoarelor în serie şi paralel.

2.10.2 Materiale necesare
Pentru acest experiment veţi avea nevoie de o baterie de 6 V (sau sursă de tensiune echivalentă),
două condensatoare electrolitice mari, de cel puţin 1000 µF, doi rezistori de 1 kΩ şi de un
întrerupător. Circuitul realizat arată astfel:

Figure 96: încărcarea şi decărcarea unui condensator

Figure 97: încărcarea unui condensator

 Figure 98: decărcarea unui condensator
2.10.3 Atenţie la condensatoarele electrolitice
Acest experiment necesită utilizarea unor condensatoare mari pentru producerea unor constante de
timp adecvate. Altfel, nu am putea urmări comportamentul circuitului cu ajutorul unui voltmetru şi a
unui cronometru. Atenţie însă, majoritatea condensatoarelor de o asemenea capacitate sunt
condensatoarele electrolitice. Polaritatea acestora este importantă! Cel puţin unul din terminalele
fiecărui condensator este de obicei marcat cu polaritatea respecitvă. De obicei, pentru astfel de
mărimi, condensatoarele sunt marcate printr-unul sau mai multe minusuri (-) pe partea terminalului
negativ.

Dacă nu respectaţi indicaţia polarităţii, şi prin urmare, modul corect de

alimentare al lor, mai mult ca sigur că aceste condensatoare se vor deteriora,
chiar şi în cazul unei tensiuni mici de 6 V. Distrugerea condensatoarelor
electrolitice constă de obicei în explozia lor şi împrăştierea materialelor chimice
din interior. Încercaţi să evitaţi acest lucru !
2.10.4 Realizarea circuitului şi măsurarea constantei de timp
Construiţi circuitul de încărcare a condensatorului, precum în figura de mai sus. Măsuraţi tensiunea
la terminalele condensatorului atunci când întrerupătorul este închis. Observaţi cum tensiunea creşte
încet, cu timpul, şi nu brusc cum se întâmplă în cazul unui rezistor. Puteţi „reseta” condensatorul
înapoi la tensiunea de 0 V prin scurt-circuitarea terminalelor acestuia pe o sarcină (rezistor, de
exemplu).

Constanta de timp (τ) a unui circuit rezistor-condensator se calculează prin

înmulţirea capacităţii şi a rezistenţei circuitului. Pentru un rezistor de 1 kΩ şi un
condensator de 1.000 µF, constanta de timp ar trebui să fie 1 secundă. Aceasta
este durata de timp pentru care tensiunea condensatorului creşte de la 0 V la
aproximativ 63,2% din tensiunea sa finală: tensiunea bateriei.
Ar fi interesant de realizat un grafic, în care să vedem tensiunea condensatorului
cu timpul. Pentru a putea realiza acest grafic totuşi, trebuie să găsim o metodă de
încetinire a circuitului. O fereastră de o secundă nu este chiar suficientă pentru a
putea măsura tensiuni cu un voltmetru.
Cum putem însă creşte constanta de timp a circuitului. Dacă ne uităm la
formulă, există doar două posibilităţi: modificăm rezistenţa totală din circuit
sau/si modificăm capacitatea totală a circuitului. Experimentaţi cu diferite
combinaţi serie şi parelel, având la dispoziţie o pereche de rezistori identici şi o
pereche de condensatori identici. Găsiţi combinaţia pentru care timpul de
încărcare este cel mai lung.
Desigur, conectarea rezistorilor în serie formează o rezistenţă şi mai mare. Este
valabil acest lucru şi în cazul condensatoarelor? Realizând acest circuit, vă puteti
lămuri ce se întâmplă cu capacitatea condensatoarelor conectate în serie,
respectiv paralel. Asiguraţi-vă însă de conectarea corectă a condensatoarele în
circuit!
Circuitul de descărcare este similar celui de încărcare. Singura deosebire este că
de această dată, tensiunea este maximă la închiderea întrerupătorului şi scade
treptat după deschiderea acestuia. Experimentaţi şi în acest caz cu diferite
combinaţii de rezistori şi condensatoare.
2.11 Circuit de diferenţiere

2.11.1 Scopul experimentului
Experimentul indică modul de realizare a unui circuit de diferenţiere. După realizarea circuitului,
veţi putea obţine o înţelegere emipirică a derivatei unei funcţii.

2.11.2 Materiale necesare
Pentru realizarea circuitului veţi avea nevoie de două baterii de 6 volţi, un condensator de 0,1 µF, un
rezistor de 1 MΩ şi un potenţiometru liniar, simplu, de 5 kΩ. Valoarea potenţiometrului nu este
neapărat critică. Totuşi, teoretic, o valoare mai mică a rezistenţei potenţiometrului conduce la
rezultate mai bune în acest experiment. Circuitul final arată astfel:

Figure 99: circuit de diferenţiere

 Figure 100: circuit de diferenţiere
2.11.3 Realizarea circuitului
Măsuraţi tensiune dintre peria potenţiometrului şi punctul de masă reprezentat în figura de mai sus
(terminalul negativ al bateriei de 6 V din partea de jos). Aceasta este tensiunea de intrare a
circuitului. Puteţi observa cum această tensiune variază continuu între 0 şi 12 V pe măsură ce
deplasăm peria potenţiometrului. Din moment ce utilizăm potenţiometrul pe post de divizor de
tensiune, acest comportament ar trebui să vă fie deja cunoscut.

Măsuraţi apoi tensiunea la bornele rezistorului de 1 MΩ pe măsură ce învârţiţi

potenţiometrul. Setaţi voltmetrul pe cea mai sensibiliă (mV) scară. Ce indică
voltmetrul atunci când nu învârtim controlul potenţiometrului? Învârtiţi
potenţiometrul încet, în sensul acelor de ceasornic, şi observaţi indicaţia
voltmetrului. Realizaţi acelaşi lucru, dar în sens invers acelor de ceasornic. Care
este diferenţa dintre cele două direcţii ale deplasării potenţiometrului?
Încercaţi să controlaţi potenţiometrul astfel încât să obţineţi o indicaţie stabilă a
tensiunii. Ce tip de deplasare a potenţiometrului oferă cea mai stabilă indicaţie a
tensiunii la bornele rezistorului de 1 MΩ?
2.11.4 Derivata unei funcţii în analiza matematică
O funcţie matematică ce reprezintă rata de variaţie a unei variabile faţă de o alta, poartă numele de
derivată. Acest circuit simplu ilustrează conceptul de derivare prin producerea unei tensiuni de
ieşire proporţionale cu variaţia tensiunii de intrare în raportul cu timpul. Prin urmare, acest circuit
mai este cunoscut sub numele de circuit de diferenţiere.

La fel ca circuitul de mediere, circuitul de diferenţiere poste fi considerat un

calculator analogic. Diferenţierea este o operaţie matematică mult mai complexă
decât medierea, în special când este implementată într-un calculator digital.
Acest circuit este aşadar un exemplu excelent al eleganţei circuitelor analogice în
realizarea calculelor matematice. Desigur, se pot realiza circuite de diferenţiere
mult mai precise prin combinarea reţelelor rezistor-condensator cu circuite
electronice de amplificare.

3 Circuite de ca

3.1 Transformator – sursă de putere

3.1.1 Scopul experimentului
Comportamentul unui transformator coborâtor de tensiune; scopul şi utilizarea transformatoarelor
cu priză mediană; conectarea corectă şi sigură a cablurilor de alimentare.

3.1.2 Materiale necesare
Veţi avea nevoie de un transformator cu priză mediană pe înfăşurarea secundară (220 V ca - 12 V
ca), o regletă de borne cu cel puţin trei terminale, un prelungitor, un întrerupător. Opţional, o
carcasă şi o siguranţă fuzibilă.

Transformatorul poate fi obţinut dintr-un radio vechi sau cumpărat ca atare.

Dacă vă decideţi să folosiţi şi siguranţa fuzibilă, alegeţi una lentă.
Transformatoarele necesită de obicei curenţi mari la conectarea iniţială la o
sursă de curent alternativ. Aceşti curenţi tranzitorii vor topi o siguranţa rapidă.
Determinaţi amperajul siguranţei fuzibile prin împărţirea puterii
transformatorului (VA) la 220 V: cu alte cuvinte, calculaţi curentul maxim
permis în înfăsurarea primară şi alegeţi o siguranţă fuzibilă corespunzătoare.
Circuitul final va arăta astfel:

Figure 101: sursă de tensiune joasă de curent alternativ

 Figure 102: sursă de tensiune joasă de curent alternativ
3.1.3 Realizarea sursei de tensiune joasă
Atenţie, realizarea acestui experiment implică utilizarea unor tensiuni periculoase ! Asiguraţi-vă că
toţi conductorii de tensiune înaltă (220 V) sunt izolaţi corespunzător. Nu trebuie să aveţi sub nicio
formă conductori dezizolaţi pe partea cu primarul transformatorului. Lipiţi toate conexiunile pentru
o siguranţă sporita. Folosiţi bandă izolatoare adevărată (nu scotch, bandă de împachetat sau orice
altă variantă) pentru izolarea conexiunilor lipite.

Dacă doriţi introducerea întregului ansamblu într-o carcasă metalică, folosiţi o

fişă cu trei contacte (alimentare plus împământare). Conectaţi împământarea
direct pe carcasa metalică pentru o siguranţă sporită.
Înainte de introducerea fişei (ştecărului) în priză, verificaţi pentru siguranţă
aparatul cu un ohmmetru. Cu întrerupătorul închis, măsuraţi rezistenţa dintre
un contact al fişei şi carcasa metalică. Ar trebui să obţineţi o rezistenţă infinită
(maximă). Dacă aparatul de măsură înregistrează continuitate (o rezistenţă
oarecare, dar nu infinită), atunci există un scurt-circuit între unul dintre
conductoarele de putere şi carcasă. Acest lucru este periculos şi trebuie evitat cu
orice preţ!
Verificaţi apoi şi înfăşurările transformatorului pentru continuitate. Cu
întrerupătorul închis, ar trebui să obţineţi o rezistenţă mică între cele două
contacte ale fişei. Când întrerupătorul este oprit, rezistenţa ar trebui să crească
spre infinit (circuit deschis - discontinuitate). Măsuraţi rezistenţa pe partea
secundarului. Rezistenţa înfăşurării secundare trebuie să fie mult mai mică decât
cea a primarului. De ce?
Introduceţi fişa într-o priză şi închideţi întrerupătorul. Veţi obţine la ieşire (pe
partea secundarului) o tensiune de curent alternativ între perechile de terminale.
Între două terminale, tensiunea va fi de 12 V. Între unul din aceste terminale şi
celălalt terminal, tensiunea va fi jumătate, adică 6 V. Acest al treilea terminal
reprezintă priza mediană pe secundarul transformatorului.
Păstraţi acest circuit asamblat, deoarece îl veţi folosi pentru alimentarea altor
experimente prezentate de aici înainte. Sursa de tensiune astfel realizată va fi
desemnată de acum înainte prin următoarea diagramă:

Figure 103: sursă de tensiune joasă de curent alternativ

3.2 Construirea unui transformator

3.2.1 Scopul experimentului
Construirea unui transformator electric este o ocazie foarte bună de a studia efectele
electromagnetismului şi inducţia electromagnetică. Acest lucru îl vom realiza în cele ce urmează.

3.2.2 Materiale necesare
Veţi avea nevoie de bare plate din oţel, diferite şuruburi, piuliţie şi şaibe, conductor de cupru (pentru
magnet/transformator) de 0,32 mm şi o sursă de alimentare în curent alternativ de mică putere.
Conductorul de cupru pentru magnet/transformator este un conductor subţire izolat prin lăcuire.
Puteţi folosi aproape orice diametre, dar cel de 0,32 mm este recomandat pentru simplul fapt că
putem realiza multe înfăşurări într-un spaţiu relativ îngust. Transformatorul final va arăta
aproximativ astfel:

Figure 104: construirea unui transformator

3.2.3 Realizarea transformatorului
Înfăşuraţi două bare de oţel de lungimi egale cu un strat subţire de bandă izolatoare. Aplicaţi câteva
sute de înfăşurări de conductor de magnet în jurul acestor bare. Puteţi realiza aceste înfăşurări în
număr egal sau inegal, în funcţie de transformatorul pe care doriţi să-l realizaţi. Este mai bine să
începeţi cu un număr egal de înfăşurări. Puteţi experimenta apoi cu un număr inegal de înfăsurări.

Conectaţi aceste bare sub forma unui dreptunghi cu ajutorul altor două bare de
oţel de lungimi mai mici. Folosiţi şuruburi şi piuliţe pentru prinderea lor. Este
indicat să găuriţi barele înainte de aplicarea înfăşurărilor în jurul acestora.
Verificaţi dacă vreuna din înfăşurări este scurt-circuitată după ce aţi terminat de
înfăşurările. Indicaţia unui ohmmetru conectat între capetele înfăşurărilor şi
bara de fier ar trebui să fie înfinită (circuit deschis). Verificaţi de asemenea
continuitate înfăşurărilor, prin conectarea ohmmetrului între capetele acestora,
pentru a vă asigura că nu există întreruperi. Dacă oricare dintre aceste
măsurători indică o problemă, va trebui să refaceţi înfăsurarea respectivă.
Alimentaţi transformatorul astfel realizat cu o tensiune joasă (conform sursei de
tensiune realizate în secţiunea precedentă). Nu încercaţi alimentarea
transformatorului direct de la priza de 220 V, deoarece înfăşurările realizate mai
sus nu pot suporta o asemenea tensiune.
Măsuraţi tensiunea de ieşire a transformatorului (tensiunea secundarului) cu un
voltmetru de curent alternativ. Conectaţi o sarcină (motor, bec, etc.) la
înfăşurarea secundară şi remasuraţi tensiunea. Observaţi variaţia (descreşterea)
tensiunii înfăşurării secundare pe măsură ce curentul creşte.
Desfaceţi sau îndepărtăti unul dintre şuruburi. Veţi creşte astfel reluctanţa
(analog rezistenţei) circuitului magnetic ce face legătura între cele două
înfăşurări. Observaţi efectul acestui lucru asupra tensiunii de ieşire la mers în gol
(fără sarcină) şi sub sarcină.
În cazul în care aţi realizat transformatorul cu înfăşurări inegale, încercaţi să-l
alimentaţi, pe rând, din ambele părţi (transformator coborâtor, respectic
ridicător de tensiune) şi conectaţi diferite sarcini de ca pe înfăşurărea secundară.
3.3 Bobină variabilă

3.3.1 Scopul experimentului
Efectele permeabilităţii magnetice asupra inductanţei; cum poate fi controlat curentul de către
reactanţa inductivă, într-un circuit electric de curent alternativ.

3.3.2 Materiale necesare
Pentru realizarea experimentului, veţi avea nevoie de un tub de hârtie/carton (de la un sul de
şerveţele, de exemplu), o bară de fier sau oţel, cu un diametru suficient de mare pentru a umple
tubul de carton; conductor de cupru pentru magnet/transformator de 0,32 mm; sursă de tensiune de
c.a. şi un bec. Schema electrică realizată arată astfel:
 Figure 105: circuit cu bobină variabilă

Figure 106: circuit cu bobină variabilă

3.3.3 Realizarea bobinei variabile
Luaţi conductorul de cupru şi realizaţi câteva sute de înfăşurări în jurul tubului de hârtie. Conectaţi
această bobină în serie cu o sursă de tensiune joasă de curent alternativ şi un bec, formând un
circuit. Când tubul este gol, intensitatea luminoasă a becului ar trebui să fie mare. Când introducem
bara de oţel, intensitatea becului scade datorită creşterii inductanţei (L) şi, prin urmare, a creşterii
reactanţei inductive (XL).

Ca şi variaţie a circuitului de mai sus, încercaţi să introduceţi diferite materiale

în tubul de hârtie, precum cupru sau oţel inoxidabil, dacă aveţi la îndemână. Nu
toate metalele vor avea acelaşi efect, datorită diferenţelor de permeabilitate
magnetică.
3.4 Detector audio de semnale

3.4.1 Scopul experimentului
Scopul principal al circuitului realizat în acest experiment constă în detectarea semnalelor electrice
extrem de mici. Vom vedea însă şi cum putem folos un transformator pentru adaptarea impedanţelor
şi vom utiliza diode pentru „tăierea” tensiunii la un anumit nivel maxim.

Acest tip de detector poate fi folosit pentru echilibrarea punţilor de măsură, a

circuitelor cu detector de nul şi pentru detectarea semnalelor de curent
alternativ cu amplitudine mică şi în domeniul frecvenţelor audio. Acest
echipament se poate dovedi extrem de folositor, mai ales pentru cei care au un
buget mai restrâns şi nu-şi pot permite un osciloscop. Este de asemenea folositor
în sensul în care ne permite utilizarea unui alt simţ pentru interpretarea
comportamentului unui circuit.
3.4.2 Materiale necesare
Veţi avea nevoie de o pereche de căşti de calitate, de tip închis; transformator coborâtor de tensiune
de 6 V; două diode de redresare; un rezistor de 1 kΩ; un potenţimetru de 100 kΩ.

Cu cât sensibilitatea (dB) căştilor este mai mare, cu atât mai bine. În mod
normal, transformatorul (de adaptare a impedanţelor) folosit în astfel de
aplicaţii poartă numele de „transformator audio”. Intrarea, respectiv ieşirea
înfăşurărilor, este specificată prin valori ale impedanţelor (1000 Ω: 8 Ω) în loc
de tensiune. Puteţi folosi un astfel de transformator audio, sau puteţi folosi un
transformator de putere (220 V/6 V). Circuitul realiza arată astfel:

Figure 107: detector audio de semnal

Figure 108: detector audio de semnal

3.4.3 Realizarea detectorului audio de semnale
Căştile, fiind cel mai probabil stereo, vor avea o fişă cu 3 contacte. Vom folosi doar două din cele
trei puncte de contact în circuitul nostru. Există două posibilităţi de conectare în acest caz, fie în
serie, fie în paralel. Aparent însă, cele mai bune rezultate se obţin folosind conexiunea serie:
 Figure 109: conectarea în serie serie şi paralel a difuzoarelor
Lipiţi cu mare grijă toate conexiunile. Acest detector este extrem de sensibil.
Orice conexiuni proaste existente în circuit vor genera zgomote adiţionale
nedorite, peste semnalul de tensiune măsurat. Cele două diode conectate în
paralel cu primarul transformatorului, împreună cu rezistorul de 1 kΩ, „taie”
semnalul de intrare (tensiune) ce depăşeşte 0,7 V. Acest lucru are doar un singur
scop: limitarea volumului căştilor audio. Sistemul poate funcţiona foarte bine şi
fără aceste diode. Atenţie însă, în acest caz nu va există practic nicio limită a
volumului existent în circuit. Simpla conectare a celor două sonde de test la
bornele unei baterii (de exemplu) poate produse un sunet asurzitor!
3.4.4 Utilizarea detectorului audio
Pentru conectarea dispozitivului realizat mai sus la o sursă de tensiune mai mare de 1 V, va trebui să
atenuăm sensibilitatea extrem de mare a acestuia. Acest lucru se poate realiza prin conectarea unui
divizor de tensiune la intrarea circuitului:

Figure 110: atenuarea sensibilităţii detetorului audio

Figure 111: atenuarea sensibilităţii detetorului audio

Atunci când probaţi un semnal de tensiune cu o amplitudine necunoscută,
ajustaţi potenţiometrul divizor de tensiune de 100 kΩ aproximativ la jumătate
scalei. Dacă sunetul este prea puternic, reajustaţi potenţiometrul (măriţi
rezistenţa) şi reîncercaţi. Dacă sunetul este prea slab, descreşteţi rezistenţa
potenţiometrului. Acest detector poate fi folosit chiar şi pentru detectarea
semnalelor de curent continuu şi a celor ce se află în bandă de frecvenţa radio
(semnale sub şi peste domeniul audio). În acest caz, veţi auzi un „click” la
conectarea sau deconectarea sondelor de test la sursa de semnal. Practic, cu un
astfel de circuit, puteti detecta curenţi de sub 0,1 µA (c.c.) şi semnale de
radiofrecvenţa de până la 2 MHz.
Pentru a încerca dispozitivul şi a vă convinge de utilitatea lui, puteţi să aduceţi
ambele sonde în contact cu vârful limbii, setând sensibilitatea la maxim.
Tensiunea produsă de contactul metal-electrolit (cunoscută sub numele de
tensiune galvanică) este foarte mică, dar suficientă pentru a produce „click”-uri
ori de câte ori atingeţi sau îndepărtăţi sondele de pe limbă.
La fel ca în cazul sursei de tensiune, puteţi introduce întreg circuitul într-o
carcasă pentru a putea fi folosit în viitor. Prin urmare, rezultatul final ar putea
arăta astfel:

Figure 112: detector audio de semnal; forma finală

3.5 Detectarea câpurilor magnetice

3.5.1 Scopul experimentului
Efectele inducţiei electromagnetice şi tehnici de ecranare electromagnetică.

3.5.2 Materiale necesare
Vom avea nevoie de un detector audio cu căşti şi o bobină de electromagnet. O bobină luată de la un
releu electromagnetic sau de la un solenoid (bobină cilindrică fără miez magnetic) este perfectă
pentru această aplicaţie. Circuitul realizat arată astfel:
 Figure 113: circuit de detectare a câpurilor electromagnetice

Figure 114: circuit de detectare a câpurilor electromagnetice

3.5.3 Utilizarea detectorului de câpuri electromagnetice
Practic, circuitul a fost deja realizat în secţiunea precentă, şi constă în simpla conectare a unei
bobina la ieşirea acestuia (sondele de test). Prin urmare, vom trece direct la explicarea modului de
utilizare a unui astfel de detector.

Folosim şi în acest caz detectorul audio pentru detectarea tensiunilor de curent

alternativ pentru frecvenţe audio, detector explicat în secţiunea precedentă.
Folosim de asemena o bobină pentru a detecta câpurile magnetice de curent
alternativ. Tensiunile produse de bobină vor fi destul de mici. Ajustaţi prin
urmare sensibilitatea aparatului la maxim.
Există multe surse de câmpuri magnetice la dispoziţie. De exemplu, aduceţi
bobina în apropierea ecranului unui televizor sau a tabloului de siguranţe.
Orientarea bobinei este la fel de importantă precum distanţa dintre aceasta şi
sura câmpurilor magnetice. Încercaţi să descoperiţi acest lucru singuri! Dacă
doriţi sunete mai interesante, aduceţi bobina în aproierea plăcii de bază a
calculatorului vostru, sau în apropierea hard-disk-ului în timp ce copiaţi ceva.
Încercaţi să nu atingeţi însă nicio parte a plăcii de bază, în timp ce calculatorul
este în funcţiune, cu oricare dintre părţile metalice expuse ale bobinei de
detectare.
O sursă foarte puternică de câmpuri magnetice este transformatorul realizat
într-una din secţiunile precedente. O altă sursă o reprezintă circuitul cu bobină
variabilă şi bec, prezentate de asemenea într-una din secţiunile precedente.
3.5.4 Ecranarea bobinelor
Puteţi observa din aceste experimente că nu este necesar contactul fizic dintre bobina de detectare şi
sursa câmpului magnetic: câpurile magnetice există în spaţiul din jurul surselor ce le emit.

Puteţi încerca de asemenea să ecranaţi bobina faţă de o sursă puternică de

câmpuri magnetice folosind diferite materiale. Încercaţi folie de aluminiu,
hârtie, oţel, plastic, sau orice alte materiale ce le aveţi la dispoziţie. Care din
materialele încercate dau cele mai bune rezultate? (cel mai bun rezultat
înseamnă cel mai mic zgomot înregistrat cu ajutorul căştilor). De ce? Care
unghiuri (orientări) ale bobine minimizează cuplajul magnetic? (detectarea
minimă a semnalului). Ce ne spune acest rezultat legat de poziţionarea bobinelor
atunci când interferanţa dintre circuite nu este dorită?
3.6 Detectarea câmpurilor electrice

3.6.1 Scopul experimentului
Efectele cuplajului capacitiv (electrostatic) şi tehnici de ecranare electrostatică.

3.6.2 Materiale necesare
Detector audio cu căşti. Circuitul realizat arată astfel:

Figure 115: detector de câpuri electrice

Figure 116: detector de câpuri electrice

3.6.3 Utilizarea detectorului de câmpuri electrice
Conectaţi una dintre sondele detectorului la un obiect metalic ce se află în contact cu pământul.
Aproape orice ţeavă de apă din casă este bună pentru acest lucru. Luaţi cealaltă sondă şi apropiaţi-o
de un aparat electrocasnic. Atenţie, nu încercaţi să realizaţi contactul dintre această sondă şi aparatul
electrocasnic sau cu orice conductori din interiorul acestuia! Dacă auziţi un bâzâit în căşţi, veţi sţii
că în acea zonă se află un câmp electric.

Ţineţi conductorul de detectare în apropierea unei surse puternice de câmp

electric şi încercaţi diferite poziţii ale acestuia. Folositi o bucaţică de aluminiu
ataşată la capătul conductorului pentru maximizarea capacităţii, şi prin urmare,
a abilităţii acestuia de interceptare a câpurilor electrice.
Folosiţi apoi diferite materiele pentru ecranarea conductorului faţă de o sursă de
câmp electric. Ce materiale dau cele mai bune rezultate? Cum se compară acest
lucru cu experimentul precedent (detectarea câmpurilor magnetice)?
3.7 Circuit de detectare a defazajului

3.7.1 Scopul experimentului
Exemplificarea faptului că însumarea tensiunilor de curent alternativ nu se realizează algebric, ci
vectorial (fazorial).

3.7.2 Materiale necesare
Veţi avea nevoie de o sursă de tensiune de ca, doi condensatori de 0,1 µF fiecare, nepolarizaţi şi
două rezistenţe de 27 kΩ. Este indicat să folosiţi condensatori ceramici sub formă de disc, întrucât
nu sunt sensibili la polaritatea tensiuni (nepolarizaţi), sunt ieftini şi durabil. Evitaţi condensatorii
marcaţi cu orice tip de polaritate, întrucât aceştia se vor distruge dacă îi alimentaţi în curent
alternativ.
Author: Mihai Olteanu
Created: 2019-05-18 Sat 13:22

Mihai Olteanu
Assisted by Alien Technology™

 
mihai_olteanu@fastmail.fm

Software developer. Common Lisper. Emacs user. (Arch)Linux & shells 100% of
the time.
I like small and composable tools and interactive development environments
and not the big, monolithic and closed apps that try to do everything but get
along with no one. Incidentally, that might be the reason for UiPath success.
Hmm.
I have been working for many years as an embedded C software developer in
the automotive industry. My background is in electrical engineering and at one
time I've even built my own minimal z80 computer with discrete logic gates,
RAM and ROM modules inspired by the CPUville's Kit Instruction Manual or
hacked the XinuOS internals. Fun times.
As of late, I've been bitten by the Lisp bug following the SICP's recipes. Now I'm
starting to see all these XML files (arxml, ant, liquid, etc) as the inability of the
languages that use them to express or to build higher abstractions. The
"solution" seems to be an explosion of new DSLs built on top of XML which, by
its very definition does not DO anything . A perfect, though inferior, medium to
build your own abstractions. All for the simple reason that the main tool is not
powerful enough.
Picking up new languages is a task for a few weeks once the fundamentals
concepts are in place, or so I've seen. I've skimmed the surface of Rust, Elixir
and a few others and have I wish I knew more about that moments every time I
hear about Prolog, Smalltalk, OCaml or other little known gems. J, maybe?!

Articles & Projects

Last.fm like music player
A Common Lisp, mouseless music player for a brighter future. A
reimplementation of last.fm's functionality but with StumpWM (or dmenu)
integration thus getting rid of the browser. Project under development.
Use your palms to press the Control keys in Emacs
A plea, again, for all Emacs lovers out there, to properly use their keyboards
and stop switching Control for CapsLock. Oh, and learn how to actually (touch)
type!
Emacs counsel-sly
Add counsel support for Sylvester the Cat's Common Lisp IDE (sly) in Emacs.
SICP's Scheme Interpreter written in C
A learning project that reimplements the SICP's metacircular evaluator from
scratch in C. I got it to the point where I can start a REPL, define new functions
and evaluate expressions. Unit tests are also in place for a safer journey.
Lessons in Electronic Circuits
A Romanian translation project I've started over ten years ago for this excellent
resource for students of electronics. A printed edition was in the works, but it
was just not meant to be. I've managed to save this from old archives as the
original website got hacked, cleaned it with some nice awk&sed and
transformed it from html to org files. The html pages are now automatically
generated with shell scripts on each new update.
How to download and boot the Xinu Os from a BeagleBone Black
I've had some problems booting up XinuOS on the BBB, as it seems nobody
was feeding the watchdog. Some microcontroller documentation reading and
hacking solved it.