"Ne este dor de Tine

" Privește din cer și vezi, din locuința Ta cea sfântă și slăvită: unde este râvna și puterea Ta?
Fiorul inimii Tale și îndurările Tale nu se mai arată față de mine! Totuși Tu ești Tatăl nostru!
Căci Avraam nu ne cunoaște, și Israel nu știe cine suntem; dar Tu, Doamne, ești Tatăl nostru,
Tu, din veșnicie, Te numești "Mântuitorul nostru." (Isaia 63:15-16)

Isaia a văzut în avanpremieră viitorul poporului său. A văzut babilonienii intrând în țară,
jefuind-o, luând poporul în captivitate și lăsându-le țara natală complet părăsită și stearpă. A
văzut poporul ofilindu-se în robie și tânjind după țara lor în timp ce anii întunecoși se
scurgeau. În cele din urmă, a văzut poporul întors în țara lui și a înțeles întoarcerea ca pe un
simbol al venirii lui Mesia care avea să aducă o Împărăție veșnică.
Pasajul pe care îl vom studia este o rugăciune pe care profetul a rostit-o atunci când și-a
văzut poporul în cel mai groaznic declin. I-a văzut în robie, în Babilon, atunci când situația
era cât se poate de rea și a fost împins să înalțe rugăciunea ce avea să iasă din inimile și de pe
buzele lor în acel moment groaznic.
Sufletul acestei rugăciuni este exprimat în aceste cuvinte pătrunzătoare: "Pogoară-Te,
Doamne..." (Isaia 64:1). Orice alt lucru pare să conducă spre, sau să decurgă din această
singură cerere. În restul rugăciunii, profetul se înarmează cu argumente pentru a-L convinge
pe Dumnezeu să se întoarcă la poporul Lui cu binecuvântare și putere. Am putea folosi
argumentele acestea pentru a convinge un înstrăinat sau un membru de familie ofensat să se
întoarcă pentru a reface relația ruptă.
În timp ce urmărim argumentele lui Isaia, vom înțelege cu siguranță, chiar și fără un simț
prea mare al pătrunderii, cât de potrivite sunt acestea ca să le folosim și noi. Noi, asemeni
Israelului, suntem departe de Dumnezeu și nu ne dăm seama de binecuvântările Lui. Ne aflăm
într-o nevoie disperată după prezența Lui înnoitoare și înviorătoare. Haideți să începem chiar
acum să strigăm împreună cu Isaia: "Pogoară-Te, Doamne!" Haideți să ne înarmăm cu
aceleași argumente pe care le-a folosit el și să ne ridicăm glasurile către cer în asemenea
mulțimi și cu o asemenea stăruință și intensitate încât Dumnezeu să fie mișcat să ne viziteze
cu mare putere. Haideți să ne unim glasurile formând un refren mereu crescând care să
bombardeze într-una porțile cerului. Haideți să ne hotărâm chiar acum să nu ne odihnim și să
nu-I dăm răgaz lui Dumnezeu până când poporul Lui nu va fi "o laudă pe pământ" (Isaia 62:6-
7)" din "Pogoară-Te, Doamne" de Roger Ellsworth

" Păcătoșenia noastră este atât de adânc înrădăcinată încât afectează și infectează tot ceea ce
facem. Teologii obișnuiau să vorbească foarte mult despre "depravarea totală a omului". Ei nu
se refereau la faptul că omul este atât de rău pe cât poate fi, ci mai degrabă la faptul că natura
lui păcătoasă se manifestă în tot ce face. Ca să-l cităm pe Spurgeon din nou: "... există păcat în
însăși sfințenia noastră, există necredință în credința noastră; există ură în însăși dragostea
noastră; există noroiul șarpelui chiar și pe cea mai frumoasă floare din gradina noastră."
Oricât de înspăimântătoare ar părea această descriere, este doar jumătate din adevăr. Cealaltă
jumătate este descrisă de Isaia prin aceste cuvinte supărătoare: "Nu este nimeni care să cheme
Numele Tău, sau care să se trezească și să se alipească de Tine..." (Isaia 64:7)
 Astfel că pe lângă murdăria faptelor lor, Isaia mărturisește și răceala inimilor lor. De nimic
nu aveau mai mare nevoie decât să se alipească de Dumnezeu în rugăciune, să caute iertarea
Lui și să invoce promisiunile Sale în favoarea lor. Dar aceasta necesită efort. E nevoie ca
omul să se trezească pentru a face un astfel de lucru. E nevoie ca omul să-și dea seama de câte
parale face, să ajungă sătul de păcatul pe care l-a permis în viața lui și să se decidă să nu mai
continue în acest fel. Dar acesta era tocmai lucrul pe care generația lui Isaia nu era pregătită
să-l facă. Erau într-o asemenea stare de somnolență încât nu se puteau trezi. (...)
Prin urmare, acești oameni au fost prinși în cleștele mortal al lui Satan. Pe de o parte, erau
implicați în tot felul de murdării. Pe de altă parte, erau reci față de Domnul. Păcate de
comitere pe de o parte, păcate de omitere pe de alta! Făceau răul și eșuau să facă binele! Ce
combinație fatală! Și este o combinație ce se repetă de nenumărate ori în viețile oamenilor lui
Dumnezeu de astăzi. Adevărata pocăință nu se va eschiva de la nici o latură a acestei
combinații. Le va demasca cu sinceritate pe ambele și va refuza să o scuze pe vreuna." --
Pogoară-Te, Doamne!

" Trebuie să-L onorăm

După tot ce a făcut pentru noi, aceasta ar trebui să fie reacția noastră naturală. Dar mi-e teamă
că nici noi nu suntem mai prietenoși față de Dumnezeu decât poporul lui Isaia. Isaia își
analizează poporul și este silit să mărturisească că ei nu au trăit la înălțimea privilegiilor lor.
De fapt, întreaga rugăciune a lui Isaia este o acuzație aspră și arzătoare la adresa poporului lui.
Poporul lui s-a purtat atât de urât cu Dumnezeu încât prorocul spune o serie de lucruri. În
primul rând, nu erau recunoscuți de părinții lor (Isaia 63:16). Isaia spune că dacă Iacov s-ar
uita la ei, nu i-ar recunoaște ca urmași ai lui. S-au depărtat atât de mult de moștenirea lor,
încât nici măcar nu ar fi chemați de inițiatorii moștenirii lor.
Mai departe, Isaia spune că poporul său nu avea absolut nici un impact asupra dușmanilor săi
(Isaia 63:18). Erau în întregime asupriți de către vrășmași. Nu era nimic în privința lor -ca
popor al lui Dumnezeu- care să trezească cel mai mic tremur în inimile dușmanilor lor.
Mai mult, Isaia concluzionează că nu erau cu nimic deosebiți de cei din jurul lor (Isaia
63:19). Poporul lui Dumnezeu a ajuns ca cei pe care niciodată nu i-a cârmuit Dumnezeu. Cu
alte cuvinte, poporul lui Dumnezeu din zilele lui Isaia arătau exact ca păgânii din jurul lor. Nu
era nimic diferit sau distinctiv în privința poporului ce aparținea lui Dumnezeu.
Dacă vrem să știm dacă ne apreciem sau nu privilegiile și dacă trăim așa cum poporul lui
Dumnezeu ar trebui să trăiască, putem folosi descrierile lui Isaia pentru poporul lui ca
întrebări prin care să ne testăm. Trăim noi într-un asemenea mod încât cei care au fost
credincioși în trecut să fie bucuroși să ne numească urmașii lor? Sau ne-am depărtat de
moștenirea noastră? Cei care se opun creștinismului sunt conștienți că există ceva special în
privința noastră? Au vreo teamă atunci când se uită la noi sau doar chicotesc pe seama
noastră? Există ceva care ne separă de mulțimile de necredincioși din jurul nostru, sau ne
armonizăm cu păgânismul din zilele noastre?
Cred că trebuie doar să punem aceste întrebări pentru a obține răspunsul. Nu ne comportăm
cu Dumnezeu mai bine decât poporul lui Isaia." De aceea avem neapărată nevoie să ne
armonizăm cu Isaia: "Pogoară-Te, Doamne; Ție îți aparținem!" -- Pogoară-Te, Doamne! –

"dorul de
I. Fața zâmbitoare a lui Dumnezeu

"Privește din cer", spune el. Cât este de nimerit ca el să înceapă aici! El își dă seama că
poporul nu putea obține nimic de la Dumnezeu dacă nu ar fi reușit mai întâi să-L facă să
privească în jos și să ia aminte la starea lor nenorocită. El își dă seama că, în consecință,
Dumnezeu Și-a întors fața de la ei. I-a lăsat să se descurce singuri. Și-au închipuit că se pot
descurca binișor fără Dumnezeu și s-au repezit cu nesăbuință în păcat.
Acesta ar putea să șocheze pe mulți. Concepția populară despre Dumnezeu este că El stă în
ceruri și zâmbește indiferent de ceea ce alegem să facem. Se pare că am uitat ce ne spune Isaia
despre Dumnezeu - locuința Lui este una de "sfințenie" și "slavă" (Isaia 63:15). Am devenit
descuiați la minte și îngăduitori cu păcatul, glumind despre el și făcându-i cu ochiul; dar
Dumnezeu rămâne împotriva lui în mod invariabil. Noi putem să negociem cu păcatul și, în
final, să ne arătăm prietenoși față de el, dar Dumnezeu nu va face niciodată așa ceva. Când
începem să zâmbit păcatului cu bunăvoință, Dumnezeu nu ne mai zâmbește și Își întoarce fața
de la noi. (vezi Deuteronom 31:17-18) (...)
Nimic nu este mai satisfăcător și mai emoționant decât să trăiești conștientizând faptul că
Dumnezeu ne zâmbește și nimic nu este mai îngrozitor decât să trăiești fără acest zâmbet. Nu
este acesta motivul pentru care biserica este așa cum este? Are tot felul de reclame
strălucitoare, programe atractive și predicatori încântători, dar nu vede cu adevărat plinătatea
binecuvântărilor lui Dumnezeu, din cauză că El a fost întristat de păcatele ei și Și-a întors fața
de la ea. Haideți de aceea sa ne alăturăm lui Henry F. Lyte în rugăciunea: " Dumnezeul
îndurării, Dumnezeul harului, arată-ne strălucirea Feței Tale." -- Pogoară-Te, Doamne! –

"dorul de
II. Mâna lui Dumnezeu care vine în ajutor

Dumnezeu Și-a arătat puterea mereu și mereu în numele poporului lui Israel. De fapt, înainte
de a-și începe această rugăciune, prorocul își aduce aminte de cea mai mare manifestare a
puterii lui Dumnezeu în numele lui Israel - atunci când a despicat în mod miraculos Marea
Roșie și i-a ajutat sa scape de Faraon și oastea lui (Isaia 63:12-14).
Dar pentru Isaia nu era nimic mai clar ca următorul lucru: Dumnezeu Și-a retras puterea de
la poporul Israel. Pe când medita la viitor, a putut vedea Israelul înfrânt, frumosul Templu o
grămadă de dărâmături și mulțimea oamenilor luată ca robi în Babilon. I-a trecut prin cap o
întrebare: "Unde este râvna și puterea Ta?" El se întreabă de ce Dumnezeu nu Și-a arătat forța
și puterea față de ei așa cum făcuse de atâtea ori înainte, de ce îl lăsa pe Israel să se descurce
singur.
Deseori, oamenii lui Dumnezeu aud lumea spunând ironic: "Unde este Dumnezeul tău?"
(Psalmul 42:3,10; 79:10; 115:2). Însă e trist când oamenii lui Dumnezeu trebuie să-și pună ei
această întrebare. Suntem fericiți atunci când le putem răspunde scepticilor îndreptând degetul
către semnele actuale ale puterii lui Dumnezeu. Dar ce facem atunci când Dumnezeu Își
retrage puterea de la noi și nu există evidențe spre care să putem arăta?
Pentru a-și păstra credibilitatea în lume, biserica trebuie să aibă puterea lui Dumnezeu. Este
implicată într-un mare război spiritual și numai puterea lui Dumnezeu o va face să biruie.
Ingeniozitatea și înțelepciunea omenească pur și simplu nu sunt pe măsura acestei sarcini. A
încerca să faci acest fel de lucrare fără puterea lui Dumnezeu este ca și cum ai încerca să
spargi bolovani mari de granit cu mâinile goale.
Problema - așa cum o văd eu - este că biserica încearcă să se mențină prin propriile ei puteri.
Se bazează pe propriile abilități. Înțelepciunea omenească poate să facă multe lucruri, iar
biserica încearcă să strecoare aceste lucruri ca fiind mâna lui Dumnezeu la lucru, dar lumea
nu mușcă momeala. Încă ne bombardează cu întrebarea deranjantă: " Unde este Dumnezeul
tău?" -- Pogoară-Te, Doamne –

dorul de

III. Inima plină de grijă a lui Dumnezeu

El întreabă:" Unde este...fiorul inimii Tale și îndurările Tale față de mine? Ți le-ai retras?"
Această sintagmă, "fiorul inimii Tale", este o expresie evreiască tipică, folosită pentru
tânjirea inimii, pentru compasiunea inimii.
Isaia punea întrebarea inevitabilă. Dacă Dumnezeu Își întoarce fața și Își retrage puterea
înseamnă aceasta că El nu-Și mai iubește copiii? În timp ce Isaia se gândea la aceasta, își dă
imediat seama că Dumnezeu este Tatăl lor. Avraam și Iacov, părinții lor de trup, nu ar fi vrut
să-i recunoască - atât de mare era păcatul lor - dar Numele lui Dumnezeu este veșnic. Cu alte
cuvinte, El este statornic în natura Lui. Datorită caracterului Său neschimbător, Isaia a știut că
El ar fi iertat Israelul pentru păcatele lui DACĂ s-ar fi pocăit . Acest lucru l-a încurajat pe
Isaia să înalțe această rugăciune.
Dar aici este un mare adevăr pe care nu trebuie să-l ignorăm. Dumnezeu nu se poate opri din
a ne iubi atunci când păcătuim, dar Își retrage expresiile dragostei Sale, și astfel, (...) credem
că nu ne va mai iubi din nou. Putem sa aducem argumente și să ne convingem pe noi înșine că
Dumnezeu încă ne mai iubește, și o astfel de argumentare este bună și potrivită, dar nu va
înlocui niciodată manifestările reale ale dragostei lui Dumnezeu. Este infinit mai bine să nu
trebuiască să ne convingem singuri de faptul că Dumnezeu ne iubește, ci să avem la îndemână
manifestările îmbelșugate ale dragostei Sale!
Cuvintele de deschidere ale rugăciunii lui Isaia trebuie să ne aducă aminte cum ar trebui să
fie viețile noastre. Ar trebui să fim conștienți de zâmbetul lui Dumnezeu, văzând puterea lui
Dumnezeu și încălzindu-ne în dragostea Lui. Nimic nu e mai sublim decât să trăiești așa. Și ar
trebui, de asemenea, să ne dăm seama ce lucru groaznic este să pierdem aceste lucruri. Mulți
dintre noi vor trebui să recunoască că le-au pierdut, că trăim mult mai jos decât ar trebui. Dacă
așa stau lucrurile, haideți să ne oprim și să ne gândim la măreția lucrurilor de care ne este dor
și haideți să începem chiar acum să strigăm: " Pogoară-Te, Doamne, ne este dor de Tine!" --
Pogoară-Te, Doamne—

Pentru ce, Doamne, ne lași să rătăcim de la căile Tale și ne împietrești inima ca să nu ne

temem de Tine? Întoarce-Te, din dragoste pentru robii Tăi, pentru semințiile moștenirii Tale!
Poporul Tău cel sfânt n-a stăpânit țara decât puțină vreme; vrăjmașii noștri au călcat în
picioare Locașul Tău cel Sfânt. Am ajuns ca un popor pe care niciodată nu l-ai cârmuit Tu și
peste care niciodată nu s-a chemat Numele Tău... O! De ai despica cerurile și Te-ai coborî, s-
ar topi munții înaintea Ta ca de un foc care aprinde vreascurile, ca de un foc care face apa să
dea în clocot! Ți-ar cunoaște atunci vrăjmașii Numele și ar tremura neamurile înaintea Ta!"

Isaia își intensifică apelul în aceste versete. A început prin a-I cere lui Dumnezeu să-Și
viziteze poporul pentru că lor le este dor de zâmbetul feței Sale, de mâna Lui care vine în
ajutor și de inima Lui plină de grijă. Aici el merge mai departe. Strigătul lui din aceste versete
este acesta: "Avem nevoie de Tine!"
Prin urmare, această parte a rugăciunii lui Isaia semnalează o schimbare dramatică în
gândirea poporului Israel, poporul pe care Isaia îl reprezintă în această rugăciune. Ei și-au
închipuit prostește că ar putea să izbutească binișor și fără Dumnezeu, că El era, până la urmă
dispensabil. Dar în timp ce Isaia privește înainte, îi vede stând în mijlocul rămășițelor vieților
lor năruite; îi vede ajungând în cele din urmă la înțelegerea faptului că Dumnezeu nu este
opțional, ci esențial .
Să nu uităm că cei pe care îi vede Isaia sunt oamenii lui Dumnezeu. Acesta este lucrul
uluitor. Poate că cineva crede că nevoia de Dumnezeu trebuie să fie accentuată numai la aceia
care nu-L cunosc, dar acest pasaj este o dovadă evidentă pentru faptul că oamenii lui
Dumnezeu pot deveni suficienți lor înșiși într-un mod periculos. Oare este biserica de astăzi
diferită în vreun fel de poporul lui Isaia? Conștientizăm noi cu adevărat că suntem complet
neputincioși și lipsiți de speranță despărțiți de Dumnezeu? Sau ne bazăm noi pe propria
înțelepciune și abilitate în lupta împotriva lui Satan și a forțelor lui? Dacă nu suntem atenți,
putem crede că dacă apăsăm toate butoanele corecte, se vor produce rezultate spirituale
durabile. Putem reduce lucrarea bisericii la manevre abile cu probabilități statistice și jargon
psihologic. Putem fi vinovați tocmai de ceea ce a refuzat David să facă - să lupte în armătura
lui Saul. Putem avea luciu, dar nu și putere. Avem nevoie să realizăm că Dumnezeu poate
face mai mult într-un minut cu puterea Lui decât putem face noi într-o viață întreagă cu
"strategiile!" noastre. Oh, de am putea sa ne vedem nevoia de Dumnezeu și să flămânzim
după El!" -- Pogoară-Te, Doamne! –

"Rugăciunea lui Isaia (Isaia 63: 17-19) arată clar că starea poporului era în așa fel încât numai
Dumnezeu mai putea veni în ajutor.
Mai întâi mărturisește împietrirea inimii poporului; și, făcând aceasta, arată două moduri în
care se manifestă împietrirea inimii (v.17). În primul rând, inima împietrită devine din ce în ce
mai ostilă față de poruncile lui Dumnezeu și se rătăcește de la ele. În al doilea rând, inima
împietrită este străină de sentimentul temerii de Dumnezeu.(...)
Odată, am văzut un mesaj scris pe spatele unui automobil care spunea: "E prea multă apatie
în țara asta, da' cui îi pasă?" Exact aceasta este problema atunci când inimile noastre se
împietresc. Știm că ne rătăcim de la Dumnezeu și de la căile Lui, că devenim din ce în ce mai
apatici, dar pur și simplu nu ne pasă.
Cealaltă manifestare a inimii împietrite se găsește în faptul de a nu simți teamă de
Dumnezeu. Creștinii obișnuiau să vorbească foarte mult despre a fi temător de Dumnezeu, dar
acest termen ne deranjează astăzi. Ori de câte ori găsim o referință în Scriptură cu privire la
teama de Dumnezeu, ne grăbim întotdeauna să evidențiem că aceasta nu înseamnă că trebuie
să ne fie frică de Dumnezeu. Eu nu sunt chiar atât de sigur în privința aceasta. Cred că avem
motive să ne fie frică de Dumnezeu. Dumnezeu a promis că-Și va pedepsi copiii dacă
păcătuiesc. Această rugăciune a lui Isaia este înălțată în numele celor care urmau să
experimenteze chinurile amare ale pedepsei. Ei și-au însușit această rugăciune numai atunci
când au ajuns robi în Babilon. Cui nu i-ar fi frică de o experiență atât de groaznică? Numai
unui nebun! Dacă acestor oameni le-ar fi fost teamă de Dumnezeu și de pedeapsa Lui, ar fi
putut scăpa de multe chinuri.
Dar uitați-vă la cauza acestei împietriri a inimii. Isaia spune: " Pentru ce, Doamne, ne lași să
rătăcim de la căile Tale, și ne împietrești inima ca să nu ne temem de Tine?" Conform lui
Isaia, Dumnezeu le-a împietrit inimile! Se poate așa ceva? Sau Isaia pur și simplu îl
învinuiește pe Dumnezeu pentru păcatele poporului? Aici este un lucru despre care nu auzim
vorbindu-se prea mult, dar este o realitate. Când noi, cei care suntem poporul lui Dumnezeu,
cădem în păcat, Dumnezeu ne dă - pentru în timp - ocazii să ne pocăim. Prima formă pe care
o ia pedeapsa Lui este îndepărtarea dorinței de a ne întoarce la El.
Tristețea zilelor noastre se găsește chiar aici. Auzim de ani de zile că dacă nu ne pocăim
pentru păcatele noastre, Dumnezeu va trimite o judecată asupra noastră. Poate avem impresia
că reușim să strecurăm păcatul pentru că lucrurile nu par să fie chiar atât de rele. Ceea ce
majoritatea nu realizează, este că judecata lui Dumnezeu deja a început. Chiar apatia noastră
în privința lucrurilor spirituale, este judecata lui Dumnezeu asupra noastră.
(...) Problema este că inimile noastre sunt atât de împietrite încât nu ne dorim trezire (cu
adevărat). Numai Dumnezeu poate îndepărta această împietrire.
Însă profetul nu a terminat. El continuă spunând că poporul are nevoie de Dumnezeu pentru
că este asuprit (63:18-19). Asuprirea lor este vizibilă în două feluri. În primul rând erau
complet înfrânți de vrăjmașii lor (v.18) și, în al doilea rând, ajunseseră chiar în punctul în care
deveniseră la fel că cei pe care Dumnezeu nu i-a cârmuit niciodată. Acesta este felul în care
traducerile mai noi redau versetul 19.
(...) Nu e nevoie să vă spun cât de mult ni se potrivește nouă, celor de astăzi, această
imagine. Dușmanii noștri par să biruie asupra noastră pretutindeni. Învățăturile creștine sunt
ridiculizate și batjocorite la televizor și în filme. Perspectiva creștinismului asupra vieții este
monstruos sfidată de marele masacru al celor nenăscuți. Și în loc de a se opune acestor
lucruri, mulți creștini se grăbesc să se acomodeze cu ele.
Iarăși spun - avem nevoie de Dumnezeu! Numai Dumnezeu ne poate ridica din starea
noastră de asuprire. Numai Dumnezeu poate îndepărta rușinea noastră și ne poate aduce acolo
unde ar fi trebuit să fim. -- Pogoară-Te, Doamne –

"Când ai făcut minuni la care nu ne așteptam, Te-ai pogorât, și munții s-au zguduit înaintea
Ta, cum niciodată nu s-a pomenit, nici nu s-a auzit vorbindu-se, și cum nici n-a văzut vreodată
ochiul așa ceva: anume ca un alt dumnezeu afară de Tine să fi făcut asemenea lucruri pentru
cei ce Îl așteaptă pe El." <după Cornilescu: " pentru cei ce se încred în El"> (Isaia 64:3-4)
 Biserica este absolut incapabilă să se susțină singură. Ea nu-și poate înviora propria viață, ca
să nu mai vorbim de a aduce păcătoșii la cunoașterea vieții lui Dumnezeu. Fără Dumnezeu,
este sortită unei incapacități plină de sine și mormăitoare. "Totul este deșertăciune dacă Duhul
Celui Sfânt nu Se pogoară...", spune compozitorul de imnuri. Bine a mai spus-o.
Puterea lui Dumnezeu și nevoia noastră... uneori se pare că există o prăpastie de netrecut
între acestea două. Și dacă nu suntem atenți, putem da vina pe Dumnezeu. Putem umbla
plângându-ne de milă, crezând că soarta noastră este să smulgem câteva favoruri sărăcăcioase
de la un Dumnezeu zgârcit și șovăitor.
Problema, potrivit Bibliei, nu este la Dumnezeu. Același proroc ne spune: "...Domnul
așteaptă să Se milostivească de voi, și Se va scula să vă dea îndurare" (Isaia 30:18). Psalmistul
ilustrează acest lucru astfel: "O, cât de mare este bunătatea Ta, pe care o păstrezi pentru cei ce
se tem de Tine" (Psalmul 31:19). Versete ca acestea l-au făcut pe Charles Spurgeon să
exclame: "Dumnezeu este gata să vină în ajutor. El are totul pregătit înainte ca nevoile noastre
să apară. El a pregătit cele necesare pentru toate dorințele noastre. Înainte ca rugăciunile
noastre să fie înălțate, El a pregătit deja răspunsurile pentru ele..."
Dacă problema nu este în privința lui Dumnezeu, atunci cine mai rămâne? Noi! Dacă nu ne
bucurăm de puterea lui Dumnezeu în viețile noastre este din cauză că nu folosim canalul pe
care El l-a pregătit pentru ca noi să primim puterea Lui. Care este acest canal? Îl găsim chiar
aici, în rugăciunea lui Isaia. Profetul spune că Dumnezeu "a făcut asemenea lucruri pentru cei
ce Îl așteaptă pe El" (v 4) < după Cornilescu :" pentru cei ce se încred în El">. Prin urmare, a-
L aștepta pe Dumnezeu <prin credință> este podul dintre puterea lui Dumnezeu și nevoia
noastră.(...)
Dar așteptarea cu nădejde poartă de asemenea cu ea ideea nerăbdării. Nu e doar o chestiune
de a crede că Dumnezeu va lucra în numele poporului Său atunci când el așteaptă, ci
înseamnă să stai pe vârfuri și să-ți lungești gâtul ca să poți vedea acest lucru întâmplându-se."
-- Pogoară-Te, Doamne! –