UNIVERSITATEA

ROMÂNO-GERMANĂ DIN SIBIU

Facultatea de Drept și Științe Administrative – Specializarea Drept

REFERAT

INTERZICEREA TORTURII, A SCLAVIEI ŞI A MUNCII FORŢATE

Anul: IV

Disciplina: CONVENŢIA PENTRU APĂRAREA DREPTURILOR OMULUI

ŞI A LIBERTĂŢILOR FUNDAMENTALE

Prof. Coord.:

1
 CUPRINS

1. Introducere, definiţie…………………………..…………………………………..3-4
2. Ce întelegem prin rele tratamente……………….…………………………………4-5
3. Acţiuni în judecată îndreptate contra statelor privind tratamentele aplicate….…...5-6
4. Tortura ………………………………………………………………...…………..6-9
5. Bibliografie…………………………………………………………………………10

2
 INTERZICEREA TORTURII, A SCLAVIEI ŞI A MUNCII FORŢATE

1. Introducere, definiţie
Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, cunoscută și sub
denumirea de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, este un catalog al drepturilor fundamentale
elaborat de Consiliul Europei, semnat pe 4 noiembrie 1950 la Roma și intrat în vigoare pe 3 septembrie
1953. Convenția a fost ratificată de cvasi-totalitatea statelor membre ale Consiliului Europei, este una
dintre construcțiile cele mai noi ale sistemului instituțional internațional.
Convenția și protocoalele sale adiționale apără mai multe drepturi și libertăți fundamentale ce au
ca titulari persoane fizice, privite individual, sau diverse entități sociale, cu excepția oricăror structuri
statale.
Prin Legea nr.30 din 18 mai 1994, publicată în Monitorul Oficial nr.135 din 31 mai 1994,
România a ratificat Convenţia Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului, precum şi Protocoalele
adiţionale la aceasta nr.1, 4, 6, 7, 9, 10. Conform prevederilor cuprinse în art.11 şi 20 din Constituţie,
Convenţia şi Protocoalele ei adiţionale au devenit parte integrantă a dreptului intern, având prioritate faţă
de acesta, altfel spus C.E.D.O. şi protocoalele adiţionale au devenit izvor de drept intern obligatoriu şi
prioritar, ceea ce, în plan naţional, are drept consecinţă imediată aplicarea convenţiei şi protocoalelor de
către instanţele judecătoreşti române, iar în plan internaţional acceptarea controlului prevăzut de C.E.D.O.
cu privire la hotărârile judecătoreşti naţionale.
Textul acesteia este structurat în 2 titluri, primul fiind dedicat drepturilor și libertăților persoanelor
aflate sub jurisdicția statelor-părți la Convenție, iar cel de-al doilea titlu se referă la înființarea unei curți
internaționale competentă în judecarea cauzelor care au ca obiect încălcări ale Convenției: Curtea
Europeană a Drepturilor Omului (CEDO). Astfel, CEDO a luat ființă pentru a supraveghea la nivel
european activitatea statelor-membre la Convenție, urmârindu-se totodată și respectarea ei.
De-a lungul anilor, o serie de instrumente internaționale au interzis tortura și relele tratamente,
printre care: Declarația Universală a Drepturilor Omului (1948); Convenția europeană a drepturilor
omului (1950); Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice (1966); Convenția ONU pentru
prevenirea torturii și altor tratamente sau pedepse crude, inumane ori degradante (1984); Convenția
europeană pentru prevenirea torturii și tratamentelor sau pedepselor inumane ori degradante (1987); etc.
Textul Convenției care face referire la actele de tortură și tratamentele inumane este cuprins în art. 3, are
ca denumire marginală Interzicerea torturii, iar formularea sa este: ”Nimeni nu poate fi supus torturii, nici
pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”1 Așadar nu există o definiție expresă pentru
1
Convenţia Europeană – Art. 3
3
tortură și pentru tratamentele inumane sau degradante, iar pentru înțelegerea acestora o contribuție
importantă a adus-o CEDO prin judecarea actelor ce constituie tortură, tratament inuman și degradant.
Art. 3 are caracter absolut întrucât tortura și tratamentele inumane sau degradante sunt interzise în mod
absolut, nefiind prevăzute restricții sau limitări ale dreptului de a nu fi supus relelor tratamente.

2. Ce întelegem prin rele tratamente

În ceea ce privește formele de rele tratamente prevăzute în art. 3 din Convenție:
Pentru lămurirea celor 3 forme de rele tratamente prevăzute în articolul menționat, trebuie precizat
faptul că nu toate tipurile de tratamente aspre cad sub incidența domeniului de aplicare a art. 3. CEDO a
clarificat că maltratarea trebuie să atingă un prag minim de gravitate. Altfel spus, trebuie determinat
punctul de la care suferința produsă unei persoane nu poate fi considerată o simplă brutalitate produsă, ci
suficient de gravă pentru a putea fi calificată ca tratament inuman ori degradant sau chiar tortură.
Aprecierea acestui criteriu este relativă, depinzând de toate circumstanțele cauzei, precum:
 durata tratamentelor;
 efectele lor fizice sau mentale;
 sexul victimei;
 vârsta victimei;
 starea de sănătate a victimei;
 natura tratamentului;
 ause te l tratamentului sau pedepsei;
 modul și modalitatea de executare.
În cazul deținuților, noțiunea de prag minim de gravitate dispare, deoarece obligația de protecție
este mai mare în cazul acestora. Orice act de violență nejustificată, oricât de mic, împotriva unui deținut
determină aplicarea art. 3 din Convenție fără a se lua în considerare pragul minim de gravitate.
De remarcat este și faptul că ceea ce este considerat ca maltratare inacceptabilă poate varia de la un
caz la altul, efectele psihologice pe care le poate avea un tratament specific asupra unei persoane putând
deseori să depindă de cultura acesteia, după cum considera și Comisia Europeană pentru drepturile omului
în Cazul grecesc (1967).
Depășind pragul minim de gravitate, se intră pe tărâmul relelor tratamente, iar pentru a înțelege ce
fel de comportament constituie tortura, este necesară înțelegerea tuturor tipurilor de comportament și
implicațiile juridice pentru fiecare.

4
Articolul 3 din Convenție face referire la tortură, tratament inuman și tratament degradant. Deoarece textul
este lapidar și imprecis cu privire la definirea acestor 3 tipuri de tratament, Curtea a fost nevoită să
intervină pentru a clarifica aceste noțiuni și a arătat că între acestea nu există o deosebire de natură, ci de
intensitate. Practic, orice tortură constituie în același timp și tratament inuman și degradant, iar orice
tratament inuman este în mod obligatoriu și degradant
Într-o opinie, tratamentul degradant înjosește individul în ochii săi ori în ochii altor persoane și nu include
suferința fizică. Tratamentul inuman provoacă suferințe fizice sau psihice deosebite, iar tortura revoltă
consțiința umanității, incluzând suferințe fizice și psihice.
Curtea a enunțat că distincția dintre tortură și alte tipuri de maltratare se realizează conform
diferenței de intensitate a durerii cauzate. Această intensitate se determină prin elemente subiective,
precum sexul, vârsta, starea de sănătate a victimei, sau prin elemente obiective ca durata tratamentului,
consecințele fizice și psihice cauzate.

3. Acţiuni în judecată îndreptate contra statelor privind tratamentele aplicate.

În speța Selmouni contra Franței (1999), CEDO a stipulat că acțiunile care în mod obiectiv
cauzează o intensitate suficientă de durere vor fi considerate tortură, indiferent dacă victima este femeie
sau bărbat, ori dacă are o constituție fizică robustă sau nu. S-a remarcat că tratamentul aplicat în acest caz
nu a fost numai violent, dar și odios și umilitor pentru oricine, indiferent de condiția sa.
În ceea ce privește tratamentele degradante, fosta Comisie considera că noțiunea are în vedere
atingeri grave aduse demnității umane, coborând statutul social al unei persoane, situația sau reputația ei.
La rândul său, Curtea a statuat în cauza Irlanda contra Regatului Unit (1978) că un tratament aplicat unei
persoane are a fi calificat degradant atunci când creează acesteia sentimente de teamă, neliniște,
inferioritate, de natură să o umilească, înjosească și, eventual, să-i înfrângă rezistența fizică și morală. În
cauza Kurt contra Turciei (1998), incertitudinea și temerile încercate de reclamantă, mamă a unui băiat
dispărut în cadrul unor operațiuni militare turcești în regiunea locuită în majoritar de kurzi, sentimente
care i-au cauzat suferințe mentale grave și profundă neliniște, au fost considerate tratament inuman și
degradant.
Cu privire la deținuți, statele contractante au obligația de a veghea ca oricărui deținut să-i fie
asigurate condiții care sunt compatibile cu respectul demnității umane și cu adaptarea unor modalități de
executare a pedepsei privative de libertate astfel încât acesta să nu fie supus unor tratamente sau situații
umilitoare ce ar excede nivelul inevitabil al suferințelor inerente detenției.

5
De exemplu, uzul forței fizice împotriva unei persoane private de libertate care nu s-a dovedit strict
necesar prin raportare la comportamentul acelei persoane constituie tratament degradant.
În cauza Barbu Anghelescu contra României (2004), CEDO a condamnat statul român pentru
încălcarea art. 3 referitor la tratamentele degradante pentru că polițiștii au fost cei care l-au agresat primii
pe reclamant, fără ca recurgerea la forță să fie cerută de comportamentul acestuia.
Cu privire la tratamentele inumane, în cauza Irlanda contra Regatului Unit (1978), acestea au fost
definite pentru prima dată ca fiind acte săvârșite cu intenția de a cauza suferințe intense victimei și care
provoacă victimei leziuni sau suferințe fizice și morale susceptibile să producă puternice tulburări psihice.
Atunci, Curtea a făcut referire la tehnicile de interogatoriu de dezorientare și privare senzorială care sunt
utilizate cumulativ și cu premeditare. În cauza Campbell și Cosans contra Regatului Unit (1982) s-a
considerat că este tratament inuman amenințarea reală și serioasă cu tortura, fără ca aceasta să fie adusă la
îndeplinire. Același principiu a fost statuat în controversata cauza Gafgen contra Germaniei (2010).
Într-o cauză împotriva României, Pantea contra României (2003), s-a stabilit că rănile prezentate
de o persoană aflată în custodia poliției se prezumă până la proba contrarie că au fost provocate de agenții
autorității. În speță, reclamantul a fost imobilizat prin încătușare în aceeași celulă cu deținuții care l-au
agresat, transportat la sute de kilometrii distanță în câteva zile de la suferirea unor traumatisme și nu a
beneficiat de examen chirurgical. Mai mult, pe perioada arestului preventiv, reclamantul a fost transferat
într-o celulă în care se aflau recidiviști și deținuți condamnați definitiv, iar gardianul nu a intervenit
imediat pentru încetarea agresiunii exercitate de aceștia împotriva reclamantului. Acesta este un alt
exemplu de tratament inuman.

4. Tortura
Revenind în cele din urmă la tortură, cum precizam mai sus, tortura diferă față de tratamentul
degradant și cel inuman prin intensitate, cuprinzându-le și pe acestea. Curtea exprimase punctul de vedere
că autorii Convenției au folosit cele 3 noțiuni cu intenția clară de a face diferența între acestea. S-a urmărit
în special atașarea unui stigmat special tratamentului inuman intenționat care cauzează suferințe foarte
grave și crude. Deși nu există o definiție a torturii în Convenție, CEDO a preluat de multe ori o parte a
definiției din Convenția ONU pentru prevenirea torturii din 1987. În art. 1 al acesteia se enunță că
termenul „tortură“ desemnează orice act prin care se provoacă unei persoane, cu intenţie, o durere sau
suferinţe puternice, de natură fizică sau psihică, în special cu scopul de a obţine, de la această persoană
sau de la o persoană terţă, informaţii sau mărturisiri, de a o pedepsi pentru un act pe care aceasta sau o
terţă persoană l-a comis sau este bănuită că l-a comis, de a o intimida sau de a face presiune asupra unei

6
terţe persoane, sau pentru orice alt motiv bazat pe o formă de discriminare, oricare ar fi ea, atunci când
o asemenea durere sau suferinţă sunt provocate de către un agent al autorităţii publice sau orice altă
persoană care acţionează cu titlu oficial, sau la instigarea sau cu consimţământul expres sau tacit al unor
asemenea persoane.
Doctrina identifică 4 elemente esențiale care, întrunite, constituie tortură:
 cauzarea unor suferințe sau dureri fizice și psihice grave;
 cauzarea intenționată a durerii;
 urmărirea unui scop anume, precum obținerea de informații, pedepsirea sau intimidarea;
 implicarea unui agent al statului, fie prin acțiune, fie prin absențiune.
Cum am menționat mai sus, intensitatea durerii trebuie să fie să depășească pragul minim de
gravitate pentru a putea fi considerată ca fiind contrară art. 3, dar să fie mult mai intensă decât în cazul
tratamentelor inumane și, implicit, al celor degradante.
Intenția pe care o presupune tortura este indiscutabilă. Dacă doctrina consideră că tratamentul
inuman se bazează în majoritatea cazurilor pe tortură, existând posibilitatea unei absențe a respectivei
intenții, în cazul torturii excepția lipsei intenției nu există. Așadar, tortura implică intenția provocării de
suferințe fizice și psihice.
Totodată, în cauzele judecate de Curte, s-a remarcat faptul că tratamentele aplicate în acest sens nu
pot fi cauzate decât intenționat, fiind necesar un anumit nivel de pregătire și de efort pentru acțiunile
respective.
Scopul aplicării torturii poate fi acela al obținerii de informații, mărturii sau de aplicare a unei
pedepse intimidante.
Actus reus se apreciază de la caz la caz, însă în cauzele deduse judecății Curții, tratamentul aplicat
și durata sa sunt similare. Exemple în acest sens sunt:
 spânzurătoarea palestiniană (suspendarea persoanei de mâinile legate la spate, ceea ce conduce la
paralizia ambelor mâini cel puțin o perioadă mai lungă de timp) [Aksoy contra Turciei (1996)],
 violul [Aydin contra Turciei (1997)],
 aplicarea unui număr mare de lovituri și a altor forme de tortură [Dikme contra Turciei (2000),
Selmouni contra Franței (1999)],
 combinarea mai multor tehnici violente de interogare: poziția de ause , dezorientarea prin
aplicarea cagulei, expunerea la zgomot, privarea de somn, privarea de mâncare și băutură [Irlanda contra
Regatului Unit (1978)], întrucât aplicate ause te ar constitui tratament inuman,
 electrocutarea (în mai multe ause împotriva Turciei, Rusiei și Ucrainei).
7
 Cu toate că interdicția torturii este absolută, Convenția nestipulând ingerințe în acest sens, pornind
de la cauza Gafgen contra Germaniei (2010) doctrina a constatat existența unei dileme extrem de
interesante. În speță, un copil de 11 ani a fost răpit de Magnus Gafgen și a cerut părinților săi o
răscumpărare. După ce a ridicat suma de bani, Gafgen a fost capturat de poliția germană și dus la
interogatoriu. Având în vedere că pe parcursul discuțiilor cu ofițerii de poliție Gafgen și-a schimbat
susținerile de mai multe ori, polițiștii, temându-se că timpul scurs este în defavoarea recuperării copilului
viu și nevătămat, aceștia l-au amenințat pe Gafgen cu tortura, susținând că nu vor ezita să-l tortureze dacă
nu le vor spune unde se află victima. Gafgen cedează după 10 minute de amenințări și comunică
polițiștilor unde se află trupul neînsuflețit al băiețelului, ulterior recunoscând că l-a ucis prin sugrumare.
Gafgen a fost condamnat la închisoare pe viață pentru fapta sa, însă a depus plângere împotriva ofițerilor
de poliție care l-au amenințat cu torturarea. În decizia pronunțată de o Cameră a CEDO, s-a constatat că
Germania nu a încălcat, prin polițiștii implicați, articolul 3 din Convenţie, dar Marea Cameră a considerat
că Gafgen nu trebuia amenințat, întrucât simpla pedeapsă pronunțată ar fi fost îndeajuns de severă și a
găsit că Germania a încălcat art. 3.
Literatura de specialitate pleacă de la considerațiile Curții care stipula din nou că interdicția
prevăzută în art. 3 este absolută, iar tortura sau amenințarea cu tortura nu poate fi aplicată în niciun caz,
nici măcar în cazul în care este vorba despre salvarea unui copil.
În opinia unui autor se ajunge la un conflict între drepturile absolute ale fiecărei părți ale
raportului: viața copilului și dreptul la demnitate al ucigașului. În primul rând, suferința provocată
copilului este rezultatul răspirii și este mult mai probabil ca aceasta să fie mai severă decât cea cauzată
suspectului prin amenințarea sa cu supunerea la tortură. În al doilea rând, Gafgen a fost supus unei traume
timp de 10 minute și nu a rămas cu sechele, în timp ce victima lui, un minor, a fost supusă violenței
psihice mult mai multă vreme, culminînd cu moartea sa. În al treilea rând, Gafgen se face vinovat de
crearea unui climat, prin răpirea copilului și apoi schimbarea declarațiilor date poliției, care a condus la
această dilemă morală.
Același autor susține că drepturile absolute pot intra uneori în conflict, caz în care este imposibilă
considerația că ambele drepturi sunt la fel de egale și absolute, iar aceste conflicte sunt rezolvate prin
alegerea răului mai mic sau prin argumente de ordin moral. Totodată, interdicția torturii a dobândit
statutul de drept absolut întrucât s-a bazat pe teza morală că nu există o violare mai mare a demnității
umane. De asemenea, nu există garanția că, folosind tortura ca manieră de interogare, informațiile obținute
astfel sunt corecte, existând o posibilitate mai mare ca aceste informații să fie compromise, tocmai pentru
ca cel supus torturii să scape un astfel de tratament. Autorul continuă, bazându-se pe doctrina majoritară,

8
că tortura nu poate fi utilizată sub nicio formă, neexistând justificare pentru aplicarea sa, fiind interzisă în
mod universal și absolut. Pe de altă parte, din punct de vedere moral, tortura nu poate să nu fie utilizată
împotriva unui individ pentru a împiedica torturarea sau uciderea mai multor persoane.
Același doctrinar observă că în Covenția ONU împotriva torturii, par. 2 al art. 2 stipulează că în
nici o împrejurare excepţională, oricare ar fi ea, fie că este vorba de starea de război sau ameninţare cu
războiul, de instabilitate politică internă sau de orice altă stare de excepţie, nu poate fi invocată pentru a
justifica tortura. Deci, tortura este strict interzisă. Doar că nu se interzic tratamentele degradante și cele
inumane într-un asemenea caz.
Această ultimă observație a autortului este pertinentă. Totuși, susținerile sale anterioare pot fi
combătute. În primul rând, autorul face confuzie între dreptul la viață ca drept relativ și dreptul de a nu fi
torturat, ca drept absolut, în sistemul protecției europene a drepturilor omului. În timp ce există excepții de
la asigurarea dreptului la viață (art. 2 alin. 2 din Convenție), art. 3 nu prevede excepții, deci nu se poate
deroga de la prevedere, tortura fiind absolut interzisă, indiferent dacă această metodă barbară este utilizată
în lupta împotriva terorismului, sau în cadrul unui război. În al doilea rând, din punct de vedere juridic,
acest conflict este tranșat atât de textul Convenției, cât și de jurisprudența Curții, care interzic tortura. În al
treilea rând, dilema morală invocată este de fapt o particularizare a fenomenului de confundare a dreptului
cu morala. Este bine știut că morala are o sferă mult mai largă decât cea a dreptului. Însă, dreptul trebuie
aplicat fără a-l deturna de la finalitatea sa. Numai privind dincolo de litera legii juristul poate spera să
identifice spiritul acesteia şi numai stăpânind principiile care stau la temelia dreptului el poate înţelege de
unde vine şi încotro se îndreaptă dreptul. În aceeași opinie, un adevărat jurist este acela care
conştientizează că dreptul pozitiv nu îşi este suficient sieşi, ci acesta trebuie să fie corelat în permanenţă
cu principiile fundamentale ale dreptului, care în majoritatea lor derivă din morală. Deși s-ar putea
interpreta această poziție cu una care ar susține revizuirea Convenției din acest punct de vedere, trebuie
clarificat că inclusiv CEDO a specificat că textul Convenției este viu, fiind interpretat în lumina
actualității, iar plecând de la acest argument se ajunge la concluzia că moral sau nu, tortura este strict
interzisă.

BIBLIOGRAFIE:

9
1. Convenţia Europeană a Drepturilor Omului

2. www.wikipedia.ro

3. Protecţia Juridică a Drepturilor Omului – Laura Macarovschi

10