SCHELETUL

1. CRANIUL

Scheletul capului, format din 22 de oase, poartă numele de craniu. El este

subîmpărţit în două părţi: craniul cerebral sau neurocraniul şi craniul facial sau
viscerocraniul.

NEUROCRANIUL
Neurocraniul este alcătuit din 8 oase: frontal, etmoid, sfenoid, occipital, 2
oase temporale, 2 oase parietale. Neurocraniul are axul mare orientat antero-
posterior şi în ansamblu i se delimitează două părţi: bolta craniului şi baza
craniului.
Baza craniului prezintă o faţă externă, numită exobază şi o faţă internă,
numită endobază; ambele, endobaza şi exobaza, prezintă depresiuni, proeminenţe,
fisuri şi orificii. Orificiile şi fisurile reprezintă locul de intrare şi de ieşire din
craniu a diferite formaţiuni, cum ar fi: nervii cranieni, bulbul rahidian, arterele şi
venele neurocraniului şi encefalului.

OSUL FRONTAL
Osul frontal este un os nepereche, asezat în partea anterioară a craniului,
deasupra masivului facial. El este alcătuit dintr-o parte verticală şi una orizontală.
Partea verticală, numită scoama frontalului, prezintă, deasupra orbitelor,
arcadele sprâncenoase, iar între arcade, deasupra nasului, prezintă glabella .
Partea orizontală a frontalului prezintă o scobitură adâncă, numită incizura
etmoidală, în care pătrunde lama ciuruită a etmoidului.
Osul frontal prezintă o faţă endocraniană în raport cu creierul şi o faţă
exocraniană în raport cu pielea capului.
OSUL ETMOID
Osul etmoid este un os nepereche, aşezat în partea anterioară şi mediană a
bazei craniului, sub porţiunea orizontală a osului frontal. El este alcătuit din partea
orizontală, partea verticală şi două mase laterale.
Partea orizontală este reprezentată de o lamă osoasă cu multe orificii,
numită lama ciuruită a etmoidului, aşezată în incizura etmoidală a frontalului. Ea
formează plafonul cavităţii nazale; prin aceste orificii trec fibrele nervilor
olfactivi.
Partea verticală este reprezentată de o lamă osoasă pe care lama ciuruită a
etmoidului o împarte în două porţiuni: apofiza crista galli, o porţiune situată
deasupra lamei ciuruite şi lama perpendiculară, o porţiune situată sub lama
ciuruită.
Lama perpendiculară ia parte la alcătuirea septului nazal osos.
Masele laterale sunt formaţiuni osoase situate pe părţile laterale şi
inferioare ale lamei ciuruite. Contribuie la formarea pereţilor cavităţilor orbitale şi
a foselor nazale.

OSUL SFENOID
Osul sfenoid este un os nepereche, aşezat în partea centrală a bazei
craniului, între etmoid şi frontal, situate înaintea lui şi occipital şi temporale,
situate înapoia lui. Sfenoidul este alcătuit din corp, aripile mici, aripile mari şi
apofizele pterigoide.
Corpul sfenoidului prezintă pe faţa sa superioară o depresiune numită “ şeaua
turcească “, în care este adăpostită glanda hipofiză.
Aripile mici sunt două lame osoase, de o parte şi de alta a corpului sfenoidului,
care iau parte la formarea peretelui superior al orbitei.
Aripile mari iau parte la formarea peretelui extern al orbitei.
Apofizele pterigoide sunt două proeminenţe osoase situate pe faţa
inferioară a corpului sfenoidului, de o parte şi de alta a acestuia.
OSUL OCCIPITAL
Osul occipital este un os nepereche, aşezat în partea mediană, posterioară
şi inferioară a craniului. În partea sa inferioară el prezintă un orificiu numit gaura
occipitală care face comunicarea între cavitatea craniană şi canalul rahidian.
Occipitalul este alcătuit din patru părţi: partea bazilară, două părţi laterale
şi scoama occipitalului.
Partea bazilară se află dispusă înaintea găurii occipitale.
Parţile laterale sunt reprezentate de două formaţiuni osoase neregulate, de o parte
şi de alta a găurii occipitale; pe faţa lor exocraniană se afla condilii occipitali, care
se articulează cu cavităţile glenoide ale vertebrei atlas.
Scoama occipitalului se află dispusă înapoia găurii occipitale; ea are două feţe:
faţa endocraniană şi faţa exocraniană. Faţa endocraniană vine în raport cu
emisferele cerebrale şi cu cerebelul, prezentând două fose cerebrale şi două fose
cerebeloase. Faţa exocraniană vine în raport cu pielea şi muşchii capului.

OSUL TEMPORAL
Osul temporal este un os pereche, aşezat în partea inferioară şi laterală a
cutiei craniene.
El este alcătuit din 5 părţi: stânca temporalului (partea pietroasă), partea
mastoidiană, partea hioidiană, partea timpanică şi scoama temporalului.
Stânca temporalului se află la baza creierului, între sfenoid şi occipital; pe
faţa sa posterioară se găseşte orificiul endocranian al conductului auditiv intern. În
interiorul stâncii temporalului se găseşte labirintul osos al urechii interne şi
cavitatea osoasă care găzduieşte urechea medie. Stânca temporalului este
străbătută de canalul nervului facial, de canalul arterei carotide interne şi de
canalul musculotubar prin care trece trompa lui Eustachio.
Partea mastoidiană prezintă, pe faţa exocraniană, o proeminenţă osoasă
numită apofiza mastoidă.
Partea hioidiană este reprezentată de apofiza stiloidă.
 Partea timpanică este formată dintr-o lamă osoasă curbată spre superior,
care alcătuieşte ¾ din orificiul conductului auditiv extern.
Scoama temporalului prezintă pe faţa exocraniană o proeminenţă osoasă,
apofiza zigomatică şi o depresiune osoasă, fosa mandibulară. Apofiza zigomatică
se articulează cu osul zigomatic, iar fosa mandibulară se articulează cu condilul
mandibulei, alcătuind articulaţia temporo-mandibulară.

OSUL PARIETAL
Osul parietal este un os pereche, aşezat în partea superioară şi laterală a
craniului, având anterior frontalul, posterior parietalul şi inferior temporalul.

VISCEROCRANIUL
Viscerocraniul este alcătuit din 14 oase dintre care 6 sunt pereche şi 2
nepereche: 2 maxilare, 2 palatine, 2 zigomatice, 2 lacrimale, 2 nazale, 2 cornete
nazale inferioare, vomerul şi mandibula.
Aceste oase alcătuiesc împreună un masiv osos, situat în partea anterioară
a craniului, în care sunt adăpostite globul ocular, fosele nazale, cavitatea bucală şi
faringele.

MAXILARUL
Maxilarul este un os pereche. Împreună cu cel din partea opusă, participă
la formarea cavităţilor bucale, orbitale şi a foselor nazale. El prezintă un corp şi
patru apofize: frontală, zigomatică, alveolară şi palatină. Apofiza palatină este
orizontală şi prin unirea ei cu apofiza palatină a maxilarului de pe partea opusă
formează partea anterioară a bolţii palatine, care desparte cavitatea bucală de
cavitatea nazală.

PALATINUL
Palatinul este un os pereche, aşezat posterior de osul maxilar. El este
format dintr-o lamă orizontală şi una verticală; lama orizontală se uneşte cu cea de
pe partea opusă şi formează 1/3 posterioară a bolţii palatine. Lama verticală
formează o parte din peretele lateral al cavităţii nazale.

ZIGOMATICUL
Zigomaticul este un os pereche, aşezat în partea superioară şi laterală a
feţei; el participă la formarea peretelui lateral al orbitei şi al arcadei zigomatice.

LACRIMALUL
Lacrimalul este un os pereche, aşezat în peretele median al fosei orbitale.
Împreună cu apofiza frontală a maxilarului formează canalul nazo-lacrimal.

NAZALUL
Nazalul este un os pereche, aşezat la rădăcina nasului. Cele două oase
nazale se articulează pe linia mediană, luând parte la formarea piramidei nazale
osoase.

CORNETUL NAZAL INFERIOR

Cornetul nazal inferior este un os pereche, aşezat în peretele lateral al
cavităţii nazale.

VOMERUL
Vomerul este un os nepereche, aşezat posterior de lama perpendiculară a
etmoidului; marginea sa anterioară se articulează cu lama perpendiculară a
etmoidului, participând la formarea septului median osos al cavităţilor nazale.

MANDIBULA
Mandibula este un os nepereche, aşezat în partea inferioară a craniului
visceral, fiind singurul os mobil al scheletului capului.
Ea este alcătuită dintr-un corp şi două ramuri. Corpul are formă de
potcoavă cu convexitatea orientată anterior. El prezintă pe marginea superioară 16
alveole dentare. Pe linia mediană prezintă protuberanţa mentală, iar lateral de
aceasta, gaura mentală.
Ramurile formează cu corpul un unghi de 90 - 140 grade, numit gonion. Pe
marginea superioară, fiecare ram prezintă anterior apofiza coronoidă şi posterior
condilul mandibulei; între cele două formaţiuni se afla incizura mandibulară.

2. COLOANA VERTEBRALĂ

Coloana vertebrală reprezintă segmentul axial al scheletului. Coloana

vertebrală face parte, alături de stern şi coaste, din scheletul trunchiului.
Segmentul toracal al coloanei vertebrale împreună cu coastele şi cu sternul
formează scheletul toracelui sau cutia toracică, în care sunt adăpostite inima,
vasele mari, plămânii, traheea, esofagul, etc.
Segmentul sacral al coloanei vertebrale împreună cu cele două oase coxale
formează bazinul, în care sunt adăpostite vezica urinară, uterul, o parte din
intestinul gros şi intestinul subtire, precum şi ramurile principale ale aortei şi
venei cave inferioare.
Coloana vertebrală este alcătuită, pe de o parte, din piese osoase numite
vertebre, iar pe de altă parte, din piese fibro-cartilaginoase numite discuri
intervertebrale. Aceste piese, articulate între ele, conferă coloanei vertebrale
rezistenţă şi în acelaşi timp flexibilitate.
În alcătuirea coloanei vertebrale intră 33 - 34 vertebre, grupate în 5
regiuni: cervicală (7 vertebre), toracalaă (12 vertebre), lombară (5 vertebre),
sacrală (5 vertebre), coccigiană (4 - 5 vertebre).
Cele 5 vertebre care alcătuiesc regiunea sacrală sunt sudate între ele
formând osul sacrum. De asemenea, cele 4 - 5 vertebre care alcătuiesc regiunea
coccigiană formează împreună osul coccis.
După modul lor de alcătuire, vertebrele au caracteristici comune, particularităţi
regionale şi particularităţi speciale.
 CARACTERE COMUNE ALE VERTEBRELOR

VERTEBRA TIP

Vertebra este alcătuită dintr-un corp aproape cilindric, situat anterior şi un

arc vertebral, situat posterior. Arcul este fixat de corp prin doi pediculi vertebrali,
care prin suprapunerea vertebrelor formează găurile intervertebrale, prin care ies
nervii spinali.
Arcul prezintă mai multe feluri de apofize si anume:
- 2 apofize transverse, îndreptate spre lateral.
- apofiza spinoasă, îndreptată posterior şi caudal; ea este
legată de baza apofizelor transverse prin lamele vertebrale.
- 4 apofize articulare: 2 sunt superioare şi au faţa
articulară orientată posterior, celelalte două sunt inferioare şi au faţa articulară
orientată anterior.
Între corp şi arc este cuprinsă gaura vertebrală care prin suprapunerea
vertebrelor realizează canalul vertebral. Articulaţia dintre corpurile vertebrale se
face cu ajutorul discurilor intervertebrale, de natură fibro-cartilaginoasă, iar cea
dintre arcuri prin intermediul apofizelor.

CARACTERE REGIONALE ALE VERTEBRELOR

VERTEBRELE REGIUNII CERVICALE

Aceste vertebre au corpul mic şi alungit transversal. Faţa superioară a
corpului apare concavă în sens transversal datorită apofizelor semilunare care sunt
nişte proeminenţe sagitale situate în părţile ei laterale.
Pediculii sunt divergenţi.
Apofizele transverse se termină cu doi tuberculi, iar la bază au un orificiu
numit gaura transversală, prin care trec vasele vertebrale, ceea ce este caracteristic
pentru vertebrele regiunii cervicale.
Apofiza spinoasă este scurtă, puţin înclinată şi bituberculată, iar lamele
vertebrale au lăţimea mai mare ca înălţimea. Gaura vertebrală este mai mare şi de
forma triunghiulară.

VERTEBRELE REGIUNII TORACALE

Aceste vertebre au corpul aproape cilindric şi ceva mai mare faţă de
vertebrele cervicale. Pe feţele lor laterale se găsesc faţete articulare costale ce sunt
caracteristice pentru acest tip de vertebre. Se descriu 2 superioare şi 2 inferioare.
Ele se articulează cu capul coastei, care pătrunde între două vertebre.
Pediculii sunt paraleli.
Apofizele transverse sunt puternice şi prezintă o faţă articulară pentru
tuberculul costal.
Apofiza spinoasă este lunga şi mult înclinată în jos, iar lamele vertebrale
sunt aproape pătrate. Apofizele articulare au feţe plane, verticale şi în plan frontal
(aproximativ). Gaura vertebrală este rotundă.

VERTEBRELE REGIUNII LOMBARE

Aceste vertebre au corpul foarte voluminos şi reniform, cu marginea
concavă situată posterior.
Pediculii arcului vertebral sunt foarte groşi. Prelungirile laterale sunt lungi
şi se numesc apofize costiforme. La baza lor se găseşte procesul accesor, un
tubercul care are semnificaţia adevăratei apofize transverse.
Apofiza spinoasă este voluminoasă, patrulateră, cu direcţie orizontală.
Lamele vertebrale sunt înalte şi înguste.
Apofizele articulare au feţe cilindrice; cele superioare sunt concave iar
cele inferioare sunt convexe.
Gaura vertebrală este mai mică şi de formă aproximativ triunghiulară.
Vertebra lombară 5 are corpul mai înalt în partea anterioară decât în partea
posterioară aşa încât faţa inferioară apare oblică. Din această cauză între faţa
anterioară a sacrului şi faţa anterioară a corpului vertebrei lombare 5 se formează
un unghi obtuz, deschis posterior, numit “promontoriu”.

VERTEBRELE DE TRANZIŢIE

Sunt reprezentate de C1 (atlas) , C2 (axis), C7, T1, T12, L1, L5. Dintre
ele, C1, C2 şi C7 au caractere evidente.
Prima vertebră cervicală (C1), numită atlas, este formată din două mase laterale
unite printr-un arc anterior mai mic şi un arc posterior mai mare. Atlasul nu are
corp, acesta fiind reprezentat de dintele axisului. Pe faţa superioară a maselor
laterale se găseşte o faţă articulară concavă pentru articulaţia cu condilii occipitali,
iar pe cea inferioară, o faţă articulară pentru axis. Orificiul inelar al atlasului este
împărţit printr-un ligament transvers într-o parte anterioară (articulară pentru
dintele axisului) şi una posterioară (care reprezintă gaura vertebrală).
A doua vertebră cervicală (C2), numită axis, are pe suprafaţa corpului (pe faţa
superioară) o apofiză numită dinte (sau apofiză odontoidă), care se articulează cu
arcul anterior şi ligamentul transvers al atlasului.
Vertebra a 7 - a cervicală, numită şi “proeminenta”, se deosebeşte de
celelalte vertebre cervicale prin faptul că apofiza spinoasă a acesteia nu se bifurcă,
este lunga şi proemină sub piele.

COLOANA VERTEBRALĂ CA ÎNTREG

Coloana vertebrală fiind supusă greutăţii capului, trunchiului şi membrelor

superioare, datorită trecerii la staţiunea bipedă, îşi măreşte rezistenţa prin
formarea unor curburi în plan sagital şi frontal, care acţionează ca nişte resorturi,
asigurându-i elasticitatea.
Curburile în plan sagital se numesc lordoze , dacă au concavitatea
orientată posterior ( ex: lordoza cervicală şi lordoza lombară) şi cifoze , dacă au
convexitatea orientată posterior ( ex: cifoza toracală).
 Curburile în plan sagital apar în următoarea succesiune: la 3 luni, când
copilul îşi ridică capul singur, apare lordoza cervicală; la 6 luni, când poate sta în
şezut, se formează cifoza toracală, iar la 9 luni, când se poate ţine în picioare,
apare lordoza lombară. Desigur ca promontoriul este prezent de la naştere, el fiind
determinat de forma vertebrei L5.
Curburile în plan frontal se numesc scolioze şi pot fi drepte sau stângi
după locul unde este îndreptată convexitatea. În mod normal, coloana prezintaă o
scolioză toracală dreaptă, cu scolioze de compensaţie în sens invers în regiunile
cervicală şi lombară. Acesta este tipul obişnuit (90%) şi este determinat de
tonusul mai crescut al muşchilor membrului superior la dreptaci. La stângaci
(cca.10%) curburile se inversează. Aceste curburi poartă denumirea corectă de “
atitudini scoliotice “ deoarece sunt redresabile, deosebindu-se în acest fel de “
scolioza vertebrală “, boală în care curburile coloanei vertebrale sunt fixe, nefiind
modificate de mişcări.

3. CUTIA TORACICĂ

Scheletul cutiei toracice este alcătuit din coloana vertebrală toracală,

aşezată posterior, stern, aşezat anterior, coaste şi cartilaje costale, situate între
stern şi coloană.

STERNUL

Este un os lat şi alungit, aşezat în partea anterioară a toracelui, pe linia

mediană, având formă asemănătoare unui triunghi cu baza orientată superior şi
vârful orientat inferior. El este alcătuit din 3 părţi: manubriul sternal, corpul
sternului şi apendicele xifoid.
Manubriul sternal formeaza la locul de unire cu corpul sternului un unghi,
cu deschidere posterioară, numit unghiul sternal (unghiul lui Louis). În unghiul
supero-lateral al manubriului, de fiecare parte, se află câte o scobitură numită
incizura claviculară. Aceste scobituri constituie faţetele articulare prin care
manubriul sternal se articulează cu clavicula. Marginea superioară a manubriului
sternal este uşor concavă şi poartă denumirea de “ furculiţa sternala “.
Apendicele xifoid, reprezentat de cele mai multe ori printr-un cartilaj, se
află la extremitatea inferioară a sternului (care la unele persoane se poate osifica,
la maturitate).
Sternul prezintă două feţe, anterioară şi posterioară, două margini laterale
şi două extremităţi, una superioară, corespunzătoare manubriului strenal şi alta
inferioară, corespunzătoare apendicelui xifoid.
Faţa anterioară a sternului este uşor convexă. La nivelul ei se observă linia
de unire dintre manubriul sternal şi corpul sternului, care corespunde unghiului
sternal - unghiul lui Louis.
Faţa posterioară este uşor concavă. Pe marginile laterale ale sternului se
găsesc de fiecare parte câte 7 scobituri (numite incizuri costale) care servesc la
articularea cu cartilajele costale.
Extremitatea superioară a sternului prezintă de ambele părţi câte o
scobitură (numita incizura claviculară). Aceste scobituri constituie faţetele prin
care manubriul sternal se articuleaza cu clavicula.

COASTELE

Sunt oase late, foarte alungite, de forma unor arcuri, situate între coloana
vertebrală şi stern. Ele sunt în număr de 12 perechi şi se subîmpart în 3 categorii:
adevărate, false şi flotante. Fiecare coastă este formată dintr-un corp şi două
extremităţi:
- o extremitate posterioară, alcătuită din capul şi colul coastei.
- o extremitate anterioară, care se prelungeşte cu cartilajul costal.
Corpul coastei prezintă o faţă externă, convexă, o faţă internă, concavă, o
margine superioară şi o margine inferioară. Pe marginea inferioară, către faţa
internă, se află şanţul costal în care sunt adăpostite artera, vena şi nervul
intercostal. Corpul coastei formează, la locul de unire cu extremitatea posterioară,
unghiul costal care are deschiderea către interiorul toracelui.
Extremitatea posterioară a coastei, care se articulează cu coloana
vertebrală, prezintă trei formaţiuni osoase importante: capul coastei, colul coastei
şi tuberozitatea costală.
Capul coastei este mai voluminos şi are o faţă articulară prin care se
articulează cu corpul a două vertebre suprapuse.Tuberozitatea sau tuberculul
coastei este o proeminenţă osoasă care prezintă o faţă articulară prin intermediul
căreia se articulează cu vârful apofizei transverse (numai tuberozităţile primelor
10 coaste se articulează cu apofizele transverse).
Colul coastei este reprezentat de segmentul osos situat între capul coastei
şi tuberculul costal.
Extremitatea anterioară a coastei se prelungeşte cu cartilajul costal. El face
legătura între coaste şi stern.

CARACTERE PARTICULARE ALE COASTELOR

Prima coastă se deosebeşte de celelalte prin orientarea feţelor, fiind una
superioară şi alta inferioară şi prin prezenţa pe faţa superioară a două şanţuri:
şanţul arterei subclaviculare şi şantul venei subclaviculare.
Coastele adevărate, primele 7 perechi, se articulează prin intermediul
cartilajelor costale direct cu sternul.
Coastele false, perechile 8,9 si 10, se articulează indirect cu sternul;
cartilajele lor se unesc formând un arc cartilaginos care se articulează cu sternul.
Coastele flotante, perechile 11 si 12, nu se articulează cu sternul, ele
terminându-se liber la nivelul peretelui abdominal lateral.

CONFIGURAŢIA SCHELETULUI CUTIEI TORACICE

Privită în ansamblu, cutia toracică are formă de trunchi de con cu baza
mare orientată în jos şi cu diametrul transversal mai mare decât diametrul antero-
posterior. Ea prezintă un orificiu superior şi unul inferior.
Orificiul superior este delimitat de prima vertebră toracală, prima pereche
de coaste şi de marginea superioară a sternului, respectiv manubriul sternal.
Orificiul inferior, mai larg decât cel superior, este delimitat de vertebra a
12-a toracală, de coastele 11 şi 12, de cele două arcuri cartilaginoase ale coastelor
şi de apendicele xifoid.

SCAPULA

Scapula sau omoplatul (omos = spate; platos = turtit - gr.) este un os lat,
triunghiular, cu baza situată superior, concav anterior.Ea este aşezată pe faţa
posterioară a toracelui în dreptul coastelor 2 - 7.
Scapula prezintă: două feţe, trei margini şi trei unghiuri.
Faţa anterioară este orientată anterior şi medial; este concavă şi prezintă
fosa subscapulară ce serveşte pentru inserţii musculare. În partea sa laterală se
găseşte gaura nutritivă.
Faţa posterioară este convexă. Dinspre medial spre lateral ea este
străbătută de spina scapulei; aceasta creşte progresiv în înălţime spre marginea
laterală, pe care o depăşeşte sub forma unei apofize voluminoase numită
acromion. Între acromion şi spina scapulei se formează unghiul acromial. Spina
scapulei împarte această faţă în două fose: fosa supraspinoasă şi fosa
infraspinoasă. Acromionul are pe marginea sa medială o faţă articulară acromială
prin care face articulaţia cu clavicula.
Marginea superioară este ascuţită; în partea ei laterală se găseşte incizura
scapulei care se va transforma într-un orificiu prin prezenţa ligamentului transvers
al scapulei. Prin orificiu trece nervul suprascapular iar deasupra ligamentului
transvers trece artera suprascapulară. În partea laterală a acestei margini se află
procesul coracoid (îndreptat anterior şi lateral).
Marginea medială este subţire, ascuţită, fiind orientată către coloana
vertebrală.
 Marginea laterală se termină în dreptul tuberculului infraglenoidian.
Unghiul supero-medial este uşor rotunjit..
Unghiul inferior este cel mai ascuţit.
Unghiul supero-lateral prezintă cavitatea glenoidă, uşor concavă; ea se
articulează cu suprafaţa articulară ce aparţine capului humerusului. Superior de ea
se află tuberculul supraglenoidal, iar inferior se află tuberculul infraglenoidal.

CLAVICULA

Clavicula este un os alungit, în forma literei “S“, aşezat orizontal în partea

superioară şi laterală a toracelui, lateral de stern. Ea prezintă două extremităţi, un
corp, două feţe şi două margini (anterioară şi posterioară).
Extremitatea sternală sau medială prezintă faţa articulară sternală,
neregulată.
Extremitatea acromială sau laterală este turtită supero-inferior şi prezintă
faţa articulară acromială.
Faţa superioară este netedă şi se poate palpa deoarece este situată imediat
sub tegument.
Faţa inferioară prezintă, spre extremitatea medială, o proeminenţă osoasă
rugoasă pe care se inseră ligamentul costoclavicular, iar spre extremitatea laterală,
două proemineţe osoase rugoase numite impresiunea ligamentului conoid şi
impresiunea ligamentului trapezoid, pe care se inseră ligamentul conoid şi
ligamentul trapezoid (ligamente coracoclaviculare).
 4. SCHELETUL MEMBRULUI SUPERIOR

Scheletul membrului superior (membrului toracic) este format din

humerus (scheletul braţului), radius şi cubitus (scheletul antebraţului) şi carp,
metacarp şi falange (scheletul mâinii).

SCHELETUL BRAŢULUI

HUMERUSUL
Humerusul este un os lung care formează singur scheletul braţului. El este
alcătuit dintr-un corp (diafiză) şi două extremităţi (epifize).
Epifiza proximală prezintă o formaţiune cât o treime dintr-o sferă,
orientată superior, medial şi posterior, numita capul humerusului. Axul său faţă de
diafiză realizează un unghi de 130 - 150 grade. El se articulează cu cavitatea
glenoidă a scapulei. Capul humeral este mărginit de un şant numit col anatomic;
antero-medial şi inferior de colul anatomic se află tuberculul mic (trohin), iar
antero-lateral de cap se găseşte tuberculul mare (trohiter). Între cei doi tuberculi şi
crestele ce îi continuă distal, numite creasta tuberculului mic şi creasta
tuberculului mare, se formează şanţul intertubercular (“culisa bicipitală”) în care
alunecă tendonul capului lung al muşchiului biceps brahial. Între extremitatea
proximală şi diafiză se află colul chirurgical.
Corpul humerusului are formă cilindrică neregulată în jumătatea
superioară şi prismatic triunghiulară în cea inferioară.
El prezintă:
- faţa antero-laterală, la jumătatea căreia se află tuberozitatea
deltoidiană, în forma literei “ V ” numită şi “ V ” – ul
deltoidian.
- faţa antero-medială, în a cărei porţiune mijlocie se află
orificiul nutritiv.
 - faţa posterioară, la nivelul căreia se află şanţul nervului
radial ce coboară spre marginea laterală a humerusului oblic în
jos, dinspre medial spre lateral; în el se găsesc nervul radial şi
artera brahială profundă.
- marginea medială şi marginea laterală, care se termină ca
nişte creste în dreptul epicondililor. Marginea laterala este
întreruptă la unirea 1/3 sale inferioare cu cele 2/3 superioare de
şanţul nervului radial.
Extremitatea distală este prismatic triunghiulară, turtită antero-posterior şi
se mai numeşte “ paleta humerală “; ea prezintă trohleea humerală (în partea sa
medială), capitulum humeral (lateral de trohlee). Pe faţa anterioară a paletei
humerale se găseşte fosa radială (superior de capitulum) şi fosa coronoidă
(superior de trohlee).
Pe faţa posterioară a paletei humerale se găseşte fosa olecraniană.
Paleta humerală prezintă medial condilul humeral medial care se termină cu
epicondilul humeral medial, numit şi epitrohlee şi lateral cu condilul humeral
lateral care se termină cu epicondilul humeral lateral.
Posterior de epicondilul medial se află şanţul nervului ulnar prin care trece nervul
ulnar.

SCHELETUL ANTEBRAŢULUI

Scheletul antebraţului este reprezentat de cubitus (ulna) şi radius.

CUBITUSUL (ULNA)
Cubitusul este un os lung situat în partea medială a antebraţului, când
mâna se află în supinaţie, fiind format dintr-un corp (diafiză) şi două extremităţi
(epifize).
Extremitatea proximală prezintă superior incizura trohleară, care se
articulează cu trohleea humerală; ea are două porţiuni: una verticală,
corespunzând olecranului, iar alta orizontală, corespunzând procesului coronoid.
Sagital, incizura trohleară prezintă o creastă verticală care corespunde şanţului
trohleei humerale. Posterior de incizură se află olecranul şi anterior procesul
coronoid. Inferior de procesul coronoid se află tuberozitatea ulnară, iar pe faţa
laterală a procesului coronoid se găseşte incizura radială.
Corpul ulnei este mai voluminos proximal, invers ca la radius, fiind
prismatic triunghiular în partea superioară şi cilindric în partea inferioară. El
prezintă trei feţe (anterioară, posterioară şi medială) şi trei margini (anterioară,
posterioară şi interosoasă).
Faţa anterioară prezintă orificiul nutritiv al osului.
Marginea laterală se numeşte marginea interosoasă şi este ascuţită ; proximal se
bifurcă. Pe ea se inseră membrana interosoasă a antebraţului.
Extremitatea distală are formă aproximativ sferică şi se numeşte capul
ulnei. Faţa sa laterală, ce ocupă 2/3 din circumferinţa capului se articulează cu
epifiza distală a radiusului şi se numeşte circumferinţă articulară.
Capul ulnei se prelungeşte inferior şi medial cu procesul stiloid sau “stiloida
radială”.

RADIUSUL
Radiusul este un os lung situat în partea laterală a antebraţului, când mâna
este în supinaţie şi este format dintr-un corp (diafiz) şi două extremităţi (epifize).
Extremitatea proximală prezintă un segment de cilindru, concav superior,
numit capul radiusului. Acesta prezintă două suprafeţe articulare:
- superioară - concavă, numită “cupuşoara radială “, ce se va
articula cu capitulum.
- circumferinţa articulară a capului radial, ce se va articula cu incizura
radială a ulnei. Distal de cap se află colul radiusului.
Inferior de col şi anterior se află tuberozitatea radiusului; ea se continuă cu
câte o creastă proximal şi distal. Creasta distală se continuă inferior cu marginea
anterioară a radiusului.
 Corpul radiusului este cilindric în partea superioară si prismatic
triunghiular în partea inferioară. Prezintă trei feţe şi trei margini.
Faţa anterioară este netedă şi prezintă proximal orificiul nutritiv.
Feţele laterală şi posterioară sunt convexe.
Marginile sunt: anterioară, posterioară (rotunjită) şi interosoasă. Marginea
interosoasă este ascuţită; ea începe la 3 - 4 cm inferior
de tuberozitatea radiusului şi la nivelul său se inseră membrana interosoasă.
Distal, marginea interosoasă se bifurcă cuprinzând între braţele ei incizura ulnară
a radiusului.
Extremitatea distală este mai voluminoasă faţă de cea proximală. Faţa sa
inferioară se numeşte faţa articulară carpiană şi este triunghiulară, cu vârful
lateral. Prezintă o mică creastă sagitală care o subdivide în două faţete articulare:
laterală, triunghiulară, pentru osul scafoid şi medială, patrulateră, pentru osul
semilunar. Lateral, vârful suprafeţei triunghiulare se termină cu o puternică
apofiză orientată distal, numită proces stiloid sau “ stiloida cubitală ”.
Faţa anterioară este uşor concavă, iar cea posterioară uşor convexă.
Posterior, epifiza distală prezintă două şanţuri pentru tendoanele
muşchilor. Şi la nivelul feţei laterale sunt două şanţuri verticale pentru tendoanele
muşchilor.
Medial, extremitatea distală prezintă incizura ulnară a radiusului ce se va
articula cu circumferinţa articulară a capului ulnei.

SCHELETUL MÂINII

Scheletul mâinii este format din 27 oase aşezate în trei grupe: carp,
metacarp şi falange.

CARPUL
Carpul este alcătuit din 8 oase carpiene şi constituie segmentul proximal al
scheletului mâinii; el uneşte metacarpul cu extremităţile distale ale oaselor
antebraţului. Cele 8 oase carpiene sunt aşezate pe două rânduri transversale:
proximal şi distal. Rândul proximal este format dinspre lateral spre medial, când
mâna este în supinaţie, din scafoid, semilunar, piramidal şi pisiform. Rândul
distal este format (în aceeaşi ordine) din: trapez, trapezoid, osul mare şi osul cu
cârlig.

Scafoidul - este un os uşor alungit, cu axul mare oblic, inferior şi lateral. Fiind os
cap de rând, prezintă 3 feţe articulare şi 3 feţe nearticulare. Feţele nearticulare
sunt anterioară, posterioară şi laterală; cea anterioară prezintă tuberculul osului
scafoid. Feţele articulare sunt superioară, inferioară şi medială; faţa superioară se
articulează cu faţa articulară carpiană a radiusului. Faţa inferioară se articulează
cu trapezul şi trapezoidul, iar faţa medială se articulează cu semilunarul, superior
şi cu osul mare, inferior.

Semilunarul – prezintă 2 feţe nearticulare şi anume anterioară şi posterioară.

Superior se articulează cu faţa articulară carpiană a radiusului, inferior se
articulează cu osul mare şi osul cu cârlig, iar medial se articulează cu piramidalul.
Lateral prezintă faţa articulară cu scafoidul.

Piramidalul - este cel mai medial os al rândului, deoarece pisiformul este aşezat
anterior. Prezintă două feţe nearticulare şi anume posterioară şi medială. Superior
se articulează cu faţa articulară carpiană a radiusului, inferior cu osul cu cârlig, iar
lateral cu semilunarul. Anterior se articulează cu pisiformul.

Pisiformul - este cel mai mic os al carpului. Prezintă 4 feţe şi 2 poli (superior şi
inferior). Cele 4 feţe sunt: laterală, medială, anterioară şi posterioară. Numai faţa
posterioară este articulară (cu piramidalul). Medial, pisiformul mai prezintă un
şant pe unde trece nervul ulnar.

Trapezul - este primul şi cel mai lateral os al rândului distal al carpului. Prezintă
3 feţe articulare şi 3 feţe nearticulare, fapt ce este o caracteristică a oaselor cap de
rând. Faţa anterioară prezintă tuberculul osului trapez şi este nearticulară. Feţele
laterală şi posterioară sunt nearticulare. Superior, realizează articulaţia cu
scafoidul, medial realizează articulaţia cu trapezoidul, superior şi cu
metacarpianul II, inferior. Inferior, prin faţa sa articulară, în formă de şa, se
articulează cu baza primului metacarpian.

Trapezoidul – prezintă 2 feţe nearticulare, anterioară şi posterioară. Faţa

superioară se articulează cu scafoidul, cea laterală se articulează cu trapezul, cea
medială cu osul mare, iar faţa inferioară se articulează cu metacarpianul II.

Osul mare - este cel mai voluminos os al carpului, fiind situat central. Faţa
superioară are forma unui cap articular şi de aici derivă şi numele său de “ os
capitatum “ . Ea se articulează cu scafoidul şi semilunarul. Inferior, prezintă 3 feţe
articulare pentru metacarpienele II, III, IV. Faţa laterală se articulează cu
trapezoidul, iar cea medială cu osul cu cârlig. Anterior şi posterior prezintă feţe
nearticulare.

Osul cu cârlig – prezintă 2 feţe nearticulare, anterioară, la nivelul căreia se

găseşte cârligul osului şi posterioară. Are 4 feţe articulare şi anume: laterală,
medială, inferioară şi superioară. Faţa laterală se articulează cu osul mare, cea
medială se articulează cu piramidalul, cea inferioara se articulează cu
metacarpienele IV - V, iar cea superioară se articuleaza cu semilunarul.

METACARPUL
Metacarpul formează scheletul palmei şi reprezintă primul rând de oase
lungi ale mâinii. Este alcătuit din oasele metacarpiene, numerotate de la I la V,
dinspre lateral spre medial, când mâna se află în supinaţie. Metacarpienele se
articulează superior, prin bazele lor, cu oasele carpiene din rândul distal, iar
inferior, prin capul lor, cu baza falangei proximale corespondente. Metacarpienele
prezintă un corp, numit diafiză şi două extremităţi: baza şi capul. Baza este situată
proximal şi prezintă o faţă articulară concava. Capul este situat distal şi prezintă o
suprafaţă articulară convexă pentru falanga proximală corespondentă.
Între cele 5 metacarpiene se delimitează 4 spaţii interosoase inter-
metacarpiene.
Metacarpianul I - este cel mai scurt şi cel mai gros; el se articulează superior cu
trapezul.
Metacarpianul II - este cel mai lung; superior se articulează cu trapezul,
trapezoidul şi osul mare, iar medial baza se articulează cu metacarpianul III.
Metacarpianul III - se articulează superior cu osul mare. Baza sa are lateral o
faţă articulară cu metacarpianul II, iar medial, o faţă articulară cu metacarpianul
IV. Posterior, baza are procesul stiloid, ce intra între osul mare şi trapezoidul.
Metacarpianul IV - se articulează cu metacarpienele III şi V (lateral), iar
superior, baza se articulează cu osul mare şi osul cu cârlig.
Metacarpianul V - este cel mai mic şi mai subţire. Baza, pe lateral, se articulează
cu metacarpianul IV, iar superior se articulează cu osul cu cârlig.

SCHELETUL DEGETELOR MÂINII

Scheletul degetelor mâinii este alcătuit din 14 oase, numite falange, care
reprezintă segmentul distal al scheletului mâinii.
Mâna are 5 degete, care sunt numerotate de la 1 la 5, dinspre lateral spre
medial, când mana este în supinaţie. În limbajul curent, obişnuit, ele se mai
numesc: degetul 1 (police), degetul 2 (arătător, index), degetul 3 (medius), degetul
4 ( inelar), degetul 5 (auricular). Policele este alcătuit din două falange, una
proximală şi una distală. Degetele 2, 3, 4 şi 5 sunt alcătuite din câte 3 falange şi
anume falanga proximală, falanga medie sau intermediară şi falanga distală sau
unghială.
Fiecare falangă prezintă o extremitate proximală, numită baza falangei, un
corp sau diafiză şi o extremitate distală, numită capul falangei. Baza prezintă o
suprafaţă articulară concavă, iar capul o suprafaţă articulară convexă.

5. SCHELETUL BAZINULUI

Scheletul bazinului este format din coxale, sacru şi coccis.

OSUL COXAL
Osul coxal este un os lat, de forma unui patrulater neregulat, comparat cu
o elice. Fiecare coxal este format din 3 oase. Acestea sunt unite prin cartilaj, la
tineri şi se sudează treptat până la vârsta de 13 - 14 ani. Cele 3 oase se numesc
ilion, ischion şi pubis.
Ilionul - este situat în partea superioară a coxalului şi prezintă corpul ilionului,
aşezat inferior şi aripa osului iliac, aşezată superior.
Ischionul - este situat inferior şi posterior şi prezintă corpul ischionului, situat
superior şi posterior şi ramura ischionului, ce se află inferior şi posterior.
Pubisul - este situat în partea inferioară şi anterioară şi prezintă corpul pubisului,
superior şi ramurile pubisului (superioară şi inferioară).
Ramurile ischionului şi pubisului delimitează gaura obturată.
Corpurile celor 3 oase se întâlnesc la nivelul acetabulului, liniile lor de sudură
având aspectul literei “ Y “ . Partea superioară a acetabulului va corespunde
ilionului, cea inferioară ischionului, iar cea anterioară pubisului.
În ansamblu, coxalul prezintă o faţă laterală, o faţă medială, 4 margini şi 4
unghiuri.
Faţa laterală prezintă, în sens supero-inferior, faţa externă a aripii osului iliac,
acetabulul şi gaura obturată.
Faţa externă a aripii osului iliac prezintă 3 linii fesiere şi anume anterioară,
posterioară şi inferioară.
Acetabulul este o cavitate aproximativ hemisferică, situată la jumătatea
acestei feţe laterale. Prezintă, în partea inferioară, o scobitură numită incizura
acetabulară; pe marginea anterioară a incizurii acetabulare se află tuberculul
obturator posterior.
Fundul acetabulului este nearticular şi se numeşte fosa acetabulară.
Periferia cavităţii este semilunară şi se numeşte “ facies lunata “ (faţa lunată),
servind pentru articulaţia cu capul femural în articulaţia şoldului.
Gaura obturată se află în partea cea mai inferioară a feţei laterale; ea este
acoperită de membrana obturatoare. Marginea sa superioară prezintă şantul
obturator, ce este mărginit medial şi inferior de creasta obturatoare. La jumătatea
crestei se află tuberculul obturator anterior, ce corespunde marginii inferioare a
ramurii superioare a pubisului.
Şantul obturator este transformat în canal obturator, căci superior gaura
obturată este astupată de membrana obturatoare; marginea liberă, superioară, a
acesteia constituie limita inferioară a canalului obturator. Canalul obturator este o
legătură între bazin şi coapsă; la nivelul său trec în ordine supero-inferioară
nervul, artera şi vena obturatoare.
Faţa medială sau pelvină prezintă fosa iliacă, faţa auriculară, tuberozitatea iliacă
şi linia arcuată. Fosa iliacă serveşte inserţiilor musculare.
Faţa auriculară se află posterior de fosa iliacă şi este articulară cu faţa
corespunzătoare de pe sacru.
Tuberozitatea iliacă este situată posterior de faţa auriculară. Linia arcuată
este situată inferior şi anterior de faţa auriculară; ea ajunge la marginea anterioară
a osului, la nivelul crestei pectineale.
Marginea superioară corespunde crestei iliace.
Marginea anterioară prezintă, în sens supero – inferior, spina iliacă antero-
superioară, spina iliacă antero-inferioară (separată de precedenta printr-o
incizură), eminenţa iliopectinee (ce corespunde unirii ilion - pubis), creasta
pectineală şi tuberculul pubic.
Tuberculul pubic se continuă, medial şi posterior, cu creasta pubisului.
Marginea posterioară prezintă, în sens supero – inferior, spina iliacă postero -
superioară, spina iliacă postero – inferioară, marea incizură ischiatică, spina
ischiatică (încrucişată posterior de pachetul vasculonervos ruşinos intern), mica
incizură ischiatică şi tuberozitatea ischiatică.
Marginea inferioară este formată din marginile inferioare ale ramurii inferioare
a ischionului şi ramurii inferioare a pubisului.
Cele 4 unghiuri ale coxalului corespund spinei iliace antero-superioare, spinei
iliace postero-superioare, tuberozităţii ischiatice şi feţei simfizare. Faţa simfizară
corespunde unghiului antero-inferior, este îndreptată medial şi serveşte pentru
articularea cu coxalul opus.

SACRUL
Sacrul este un os median, impar, format prin sudarea vertebrelor sacrale.
Sacrul prezintă două feţe, o bază, un vârf, două părţi laterale şi canalul sacral.
Faţa pelvină este concavă anterior, prezintă 4 linii transverse (realizate prin
sudarea corpurilor vertebrelor sacrale; lateral se află 4 perechi de găuri sacrale
anterioare, prin care ies ramurile anterioare ale nervilor sacrali.
Faţa dorsală este convexă; prezintă creasta sacrală mediană, ce ia naştere prin
sudarea proceselor spinoase; de o parte şi de alta a ei se află, dinspre medial spre
lateral, următoarele formaţiuni anatomice:
- creasta sacrală intermediară, care ia naştere prin sudarea
proceselor articulare.
- găurile sacrale posterioare, în număr de 4 perechi; la nivelul lor se
găsesc ramurile posterioare ale nervilor sacrali.
- creasta sacrală laterală, ce este realizată prin sudarea proceselor
transverse.
Baza sacrului priveşte superior şi anterior; posterior de faţa superioară a corpului
primei vertebre sacrale, se află orificiul superior al canalului sacral. Între faţa
anterioară a corpului vertebrei lombare 5 şi faţa anterioară a corpului vertebrei
sacrale 1, ia naştere un unghi obtuz, cu deschidere posterioară, numit
promontoriu.
Părţile laterale prezintă, superior, feţe auriculare pentru articulaţia cu feţele
corespunzătoare ale oaselor coxale (formând articulaţiile sacro - iliace).
Vârful sacrului este orientat inferior şi este articular, anterior, cu coccisul.
Canalul sacral este continuarea, în interiorul sacrului, a canalului vertebral.

BAZINUL ÎN ANSAMBLU

Prin articularea în partea anterioară a oaselor coxale între ele, la nivelul

simfizei pubiene, iar in partea lor posterioară cu sacrul, se delimitează bazinul sau
pelvisul, în alcătuirea căruia intră şi coccisul.
Baza bazinului este reprezentată de linia care porneşte de la promontoriu, merge
de-a lungul crestei iliace şi apoi pe marginea anterioară a coxalului până la
simfiza pubiană, pentru a se continua cu cea din partea opusă.
Suprafaţa exopelvină este formată, anterior, din simfiza pubiană, pubis şi gaura
obturată, posterior, din faţa posterioară a sacrului, articulaţia sacro-iliacă şi
marginea posterioară a coxalului. Lateral se află faţa laterală a fiecărui coxal.
Suprafaţa endopelvină - la interior, bazinul este împărţit de o linie
conventională, numită linia terminală, în bazin mare şi bazin mic. Linia terminală
porneşte de la promontoriu, se continuă pe marginea anterioară a părţii laterale a
sacrului, apoi
pe linia arcuată şi creasta pectineală până la marginea superioară a simfizei
pubiene.Bazinul mare continuă, inferior, cavitatea abdominală, de care este
delimitat prin părţile laterale ale sacrului, creasta iliacă şi marginea anterioară a
coxalului. Pereţii săi laterali sunt formaţi de fosele iliace.
Bazinul mic sau bazinul obstetrical, este mai strâmt şi de aceea se mai numeşte şi
canal pelvin.
El prezintă:
- un perete anterior, alcătuit din faţa posterioară a simfizei
pubiene.
- 2 pereţi laterali, ce sunt alcătuiţi din feţele mediale ale coxalelor,
 între linia arcuată şi tuberozitatea ischiatică.
- un perete posterior, alcătuit din faţa anterioară a sacrului şi cea a
coccisului
Linia terminală indică limita anatomică între bazinul mare şi mic. În
practica obstetricală se foloseşte, pentru a indica această limită, noţiunea de
“strâmtoare superioară”, care se deosebeşte de linia terminală prin faptul că nu
trece ca aceasta prin tuberculul pubic ci retropubian.
Strâmtoarea superioară are următoarele diametre:
- diametrul antero-posterior; acesta pleacă de la promontoriu
şi, în functie de limita anterioară, poate fi: promonto-
suprapubian (11,5 cm), ce ajunge la marginea superioară a
simfizei pubiene, promonto-retropubian (10,5 cm), posterior
simfizei şi promonto-subpubian (12 cm ), ce ajunge până la
marginea inferioara a simfizei pubiene.
- diametrul transvers poate fi: transvers maxim (13,5 cm ),
distanţa între punctele cele mai depărtate ale liniei arcuate şi
transvers mediu (13 cm), intersectează la jumătate distanţa
dintre promontoriu şi simfiză.
- diametrul oblic poate fi drept şi stâng (12 cm), între eminenţa
iliopubiană şi articulaţia sacro-iliacă opusă.
Inferior, bazinul mic este delimitat de strâmtoarea inferioară. Strâmtoarea
inferioară este delimitată posterior de coccis, lateral de ligamentele sacrotuberoase
şi coxale, iar anterior de marginea inferioară a simfizei pubiene.
Strâmtoarea inferioară prezintă următoarele diametre:
- antero - posterior (9 cm); această strâmtoare este extensibilă.
- transversal biischiatic (12 cm), între tuberozităţile ischiatice.
- oblic (11 cm), între ligamentul sacrococcigian şi jumătatea
ramurei ischiopubiene.
 6. SCHELETUL MEMBRULUI INFERIOR

Scheletul membrului inferior (membrului pelvin) este alcătuit din femur,

ce realizează scheletul coapsei, tibie şi fibulă, ce realizează scheletul gambei şi
oasele piciorului, respectiv tarsiene, metatarsiene şi falange.

SCHELETUL COAPSEI

FEMURUL
Femurul formează singur scheletul coapsei; este un os lung, alcătuit dintr-
un corp sau diafiză şi două extremităţi sau epifize, proximală şi distală.
Epifiza proximală prezintă:
- capul femural (2/3 dintr-o sferă), acoperit de cartilaj hialin.
În centrul suprafeţei articulare a capului femural se află foseta
ligamentului rotund, unde se inseră ligamentul cu acelaşi nume,
care uneşte capul femural cu fosa acetabulară;
- distal de cap se află o porţiune îngustată, zona de minimă
rezistenţă a femurului, numită colul femural;
- colul femural se continuă cu masivul trohanterian, o zonă
osoasă voluminoasă, delimitată lateral de o proeminenţă osoasă
mare, rugoasă, numită trohanterul mare şi medial, de una mai
mică, numită trohanterul mic. Între cei doi trohanteri, pe faţa
anterioară a masivului trohanterian, se află linia
intertrohanterică, iar posterior, se află creasta intertrohanterică;
- posterior şi medial de trohanterul mare, se află o mică
depresiune numită fosa trohanterică.
Corpul femurului are formă prismatică, cu trei feţe şi trei margini şi
prezintă o uşoară curbură cu concavitatea posterior.
 - faţa anterioară este convexă şi netedă
- feţele posterioare (laterală şi medială) prezintă, la unirea lor, o
margine posterioară numită linia aspră. Superior, linia aspră se
trifurcă, iar inferior se bifurcă. Linia de trifurcaţie mijlocie este
numită linie pectineală. Linia de trifurcaţie medială trece pe sub
trohanterul mic şi se continuă, anterior, cu linia intertrohanterică.
Inferior, ramurile de bifurcaţie ale liniei aspre se termină pe cei doi
condili ai femurului. Astfel se delimitează între ele o regiune
triunghiulară, cu vârful în sus, numită faţa poplitee. Linia de
bifurcaţie medială, inferior, se termină la o proeminenţă numită
tuberculul adductorului.
Epifiza distală este mai voluminoasă decât cea proximală şi prezintă două
proeminenţe numite condilii femurali: lateral şi medial.
- în partea anterioară a epifizei este faţa patelară, corespunzătoare
articulaţiei cu patela.
- condilii sunt despărţiţi posterior de fosa intercondiliană;
deasupra acesteia, între ramurile de bifurcaţie ale liniei aspre, se
află faţa poplitee.
- pe faţa medială a condilului medial se află epicondilul medial, iar
pe faţa laterală a epicondilului lateral se afla condilul lateral.
- condilul medial este mai voluminos şi mai coborât decât cel
lateral; superior de el se află tuberculul adductorului.
- o altă caracteristică a condililor femurali este curbura suprafeţelor
articulare; astfel, raza de curbură a celor doi condili descreşte
dinainte - înapoi, de la valoarea de 43 mm la 17 mm.

SCHELETUL GAMBEI

Scheletul gambei este alcătuit din două oase lungi între care se află
membrana interosoasă. Ele sunt tibia, os aşezat medial şi fibula, aşezată lateral. La
gambă se mai găseşte în plus rotula, situată în partea anterioară a articulaţiei
genunchiului.

TIBIA
Tibia este un os lung situat, în partea medială a gambei şi reprezintă
principalul os de sprijin al acesteia; ea are un corp sau diafiză şi două extremităţi
sau epifize.
Epifiza proximală este voluminoasă, uşor curbată posterior. Ea este
formată din doi condili, unul medial şi altul lateral. Fiecare condil are câte o faţă
articulară superioară pentru condilul femural corespondent; aceste feţe sunt
concave. Între cele două suprafeţe articulare se află eminenta intercondiliană. Ea
este alcătuită din tuberculul intercondilian medial şi tuberculul intercondilian
lateral. Anterior şi posterior de eminenţă, între suprafeţele articulare, se află câte o
depresiune ce poartă numele de arie intercondiliană (anterioară şi posterioară). În
clinică, pentru partea superioară a epifizei proximale a tibiei, este folosit termenul
de “ platou tibial “. Pe faţa laterală a condilului lateral se află faţa articulară pentru
fibulă. Pe faţa anterioară a extremităţii superioare a tibiei, la locul de origine al
marginii anterioare, se găseşte tuberozitatea tibială anterioară; lateral de ea se află
tuberculul Gerdy.
Corpul tibiei are o curbură superioară, concavă lateral şi alta inferioară,
concavă medial. El este prismatic, cu trei feţe şi trei margini. Faţa medială este
netedă, situată sub piele; ea se poate palpa. Faţa laterală este concavă superior şi
convexă inferior. Faţa posterioară prezintă, inferior, o creastă verticală care
împarte zona în două porţiuni: medial şi lateral. Marginea anterioară este cea mai
ascuţită, are forma literei “ S “ şi se palpează subcutan. Superior, începe de la
tuberozitatea tibiei, iar inferior, se termină la maleola medială. Corpul mai
prezinta margine medială şi margine laterală; cea laterală se mai numeşte şi
interosoasă, deoarece aici se inseră membrana interosoasă.
Epifiza distală are formă prismatică. Faţa anterioară este netedă; cea
posterioară este concavă şi prezintă un şant oblic. Faţa laterală prezintă incizura
fibulară, ce este articulară cu extremitatea inferioară a fibulei. Faţa inferioară
prezintă faţa articulară inferioară pentru talus (astragal). Faţa medială se
prelungeşte cu o proeminenţă osoasă, alungită inferior, ce se numeşte maleola
medială sau “maleola tibială”. Aceasta prezintă faţa articulară maleolară pentru
talus, iar posterior, şanţul retromaleolar.

FIBULA ( PERONEUL )
Fibula prezintă un corp sau diafiză şi două extremităţi sau epifize.
Epifiza proximală prezintă capul fibulei, care are medial faţa articulară a
capului fibulei, corespunzătoare condilului lateral al tibiei. La limita inferioară a
capului, numit clasic colul fibulei, trece în contact cu osul nervul peronier comun
(sciatic popliteu extern); acest raport are mare importanţă deoarece lezarea
nervului duce la paralizia muşchilor regiunii anterioare şi laterale a gambei.
Corpul fibulei are trei feţe şi trei margini. Feţele sunt: laterală, medială şi
posterioară. Cea medială este mai îngustă, iar la nivelul ei se află creasta
medială.Marginile sunt: anterioară, posterioară şi interosoasă; cea posterioară este
mai ascuţită. Pe marginea interosoasă se prinde membrana interosoasă.
Epifiza distală prezintă, lateral şi inferior, maleola laterală sau “ maleola
peronieră”. Pe faţa medială a maleolei este faţa articulară maleolară pentru
articulaţia cu talusul. Posterior de faţa articulară se găseşte fosa maleolei laterale.
Epifiza distală a tibiei, împreună cu cea a fibulei, formează scoaba tibio-peronieră,
care se articulează cu astragalul, formând articulaţia talo-crurală sau articulaţia
gleznei.

ROTULA ( PATELLA )
Rotula este un os rotund, turtit antero-posterior, situat la extremitatea
distală a femurului. Ea prezintă două feţe, o bază şi un vârf.
Faţa anterioară are o formă triunghiulară, cu vârful spre inferior şi este
rugoasă.
Faţa posterioară are o suprafaţă articulară, de la bază până aproape de
vârful ei. Faţa articulară, convexă în sens transversal, prezintă o creastă rotunjită
ce o separă în două faţete inegale (una laterală, mai largă şi una medială, mai
îngustă).
Baza rotulei este înclinată anterior.
Vârful rotulei este orientat inferior şi serveşte la inserţia tendonului
rotulian.

SCHELETUL PICIORULUI

Scheletul piciorului este format din 26 oase, aşezate în trei grupe: tars,
metatars şi falange.

TARSUL
Oasele tarsiene sunt în număr de 7: talus (astragal), calcaneu, navicular,
cuboid, 3 oase cuneiforme.

Talusul (astragalul) este situat superior de calcaneu, fiind alcătuit din cap, situat
anterior, col, situat în poziţie intermediară şi corp, situat posterior. Capul
talusului prezintă o faţă articulară pentru navicular. Corpul prezintă, superior,
trohleea talusului, care se continuă lateral şi medial cu feţele articulare pentru
maleolele laterală şi medială. Faţa inferioară a corpului talusului prezintă trei feţe
articulare pentru calcaneu (anterioară, mijlocie şi posterioară).

Calcaneul este cel mai mare os al tarsului, fiind situat inferior de talus. Faţa sa
superioară se articulează cu talusul; faţa sa inferioară prezintă doi tuberculi, lateral
şi medial. În partea posterioară, corespunzătoare călcâiului, osul prezintă
tuberozitatea calcaneană, loc unde se va insera tendonul lui Ahile, iar anterior se
găseşte apofiza anterioară a calcaneului, ce se articulează cu cuboidul.

Osul navicular (scafoidul tarsian) este situat pe marginea medială a scheletului

piciorului. Posterior, se articulează cu talusul, iar anterior, cu cele trei oase
cuneiforme. Faţa sa plantară prezintă tuberozitatea osului navicular unde se inseră
tendonul muşchiului tibial posterior.

Osul cuboid este situat pe marginea laterală a scheletului piciorului. Anterior se

articulează cu metetarsienele IV şi V, posterior cu calcaneul, iar medial, cu
cuneiformul al III-lea. Faţa sa plantară prezintă tuberozitatea cuboidului.

Oasele cuneiforme sunt în număr de 3, fiind situate între navicular (posterior) şi

primele 3 metatarsiene (anterior). Ele sunt numite cuneiform medial, cuneiform
lateral şi cuneiform intermediar.

METATARSUL
Metatarsul este alcătuit din cinci oase metatarsiene, numerotate de la I la
V dinspre medial spre lateral. Între ele se află 4 spaţii interosoase. Fiecare
metatarsian este alcătuit din bază, posterior, corp şi cap, anterior.

OASELE DEGETELOR PICIORULUI

Scheletul degetelor piciorului este format din falange. Degetele picorului se
numerotează de la I la V, dinspre medial spre lateral. Degetul I poartă numele de
haluce.
Fiecare deget (cu excepţia halucelui) este alcătuit din trei falange: proximală,
medie şi distală sau unghială. Halucele prezintă numai două falange: proximală şi
distală.
Fiecarei falange i se descriu o bază (epifiza posterioară), un corp, diafiza şi un cap
(epifiza anterioară).
 ANATOMIA ŞI BIOMECANICA PRINCIPALELOR
ARTICULAŢII ALE CORPULUI UMAN

1. ANATOMIA ŞI BIOMECANICA ARTICULAŢIILOR COLOANEI

VERTEBRALE

ANATOMIA ARTICULAŢIILOR COLOANEI VERTEBRALE

Articulaţiile coloanei vertebrale se clasifică în:
- articulaţiile corpilor vertebrali (intersomatice)
- articulaţiile apofizelor articulare
- articulaţiile lamelor vertebrale
- articulaţiile apofizelor spinoase
- articulaţiile apofizelor transverse

Articulaţiile corpilor vertebrali

Sunt amfiartroze (articulaţii semimobile).

Suprafeţele articulare sunt reprezentate de faţa articulară inferioară a

unui corp vertebral şi de faţa articulară superioară a corpului vertebral subiacent.
Suprafaţa articulară are formă uşor concavă.
Datorită incongruenţei, între suprafeţele articulare se interpune discul
intervertebral. Acesta are o structură fibro-cartilaginoasă, fiind alcătuit la periferie
din inelul fibros iar în centru din nucleul pulpos.
 Inelul fibros are o structură formată din lame de fibre conjunctive cu o
dispoziţie în spaţiu caracteristică. Inelul fibros este mai rezistent în partea
anterioară şi mai puţin rezistent în partea posterioară.
În centrul discului intervertebral se găseşte nucleul pulpos, alcătuit dintr-o masă
de ţesut cu aspect gelatinos, infiltrat cu lichid. Are forma unei lentile optice
turtite. Nucleul pulpos este deformabil, elastic şi expansibil; el are o mare
capacitate de imbibiţie .
El absoarbe sau pierde lichid în funcţie de presiunea la care este supus.
Uneori inelul fibros se rupe în zona posterioară, nucleul pulpos herniază, apăsând
pe o rădăcină nervoasă , rezultând astfel “hernia de disc”.
Rolul discurilor intervertebrale este multiplu:
- menţin curburile coloanei vertebrale
- conferă o mai mare elasticitate coloanei vertebrale
- repartizează uniform forţele de presiune care apar între cele
două corpuri vertebrale
- amortizează şocurile primite de coloană

Capsula articulară şi ligamentele: între cele două corpuri vertebrale se află

capsula articulară care solidarizează corpurile între ele. Capsula este întărită la
exterior de ligamentul vertebral comun anterior şi ligamentul vertebral comun
posterior, care se întind pe toată lungimea coloanei vertebrale.

Articulaţiile apofizelor articulare

Sunt articulaţii plane ce permit numai simpla alunecare a suprafeţelor
articulare una faţă de cealaltă.

Suprafeţele articulare sunt reprezentate de apofizele articulare.

Aparatul capsulo-ligamentar este format dintr-o capsulă foarte subţire; în
regiunile toracală şi lombară, capsula este întărită de un ligament posterior.
Sinoviala este foarte laxă.
 Articulaţiile apofizelor articulare joacă rolul unui adevărat ghid al
mişcărilor, limitând deplasarea excesivă a vertebrelor una faţă de alta. Pentru
fiecare vertebră există două articulaţii apofizare superioare şi două inferioare.

Articulaţiile lamelor vertebrale. Între lamele vertebrale nu există articulaţii

propriu-zise. Ele sunt unite prin “ligamentele galbene”, alcătuite din fibre
conjunctive elastice.
Structura lor elastică permite apropierea şi îndepărtarea lamelor vertebrale
una faţă de alta, în timpul mişcărilor coloanei vertebrale.

Articulaţiile apofizelor spinoase. Apofizele spinoase sunt unite prin două

ligamente interspinoase, situate între baza apofizelor spinoase şi vârful lor şi
ligamentul supraspinos, situat la nivelul vârfului apofizelor spinoase şi
întinzându-se de-a lungul întregii coloane.

Articulaţiile apofizelor transverse

Apofizele transverse sunt unite prin ligamentele intertransversare, care se
întind de la baza apofizelor până la vârful lor.

BIOMECANICA ARTICULAŢIILOR COLOANEI VERTEBRALE

Coloana vertebrală, în ansamblu, poate executa 5 tipuri de mişcări:

flexie/extensie, înclinare laterală dreapta-stângă/ circumducţie/ rotaţie.

Flexia. În mişcarea de flexie, coloana vertebrală se înclină înainte, în plan

medio-sagital. În timpul acestei mişcări, partea anterioară a discului intervertebral
se subţiază, se aplatizează, în timp ce partea posterioară creşte în înălţime.
Din punct de vedere al ligamentelor, toate ligamentele vertebrale sunt puse
în tensiune, cu excepţia ligamentului vertebral comun anterior, care se relaxează.
În timpul flexiei, coloana vertebrală se comportă ca o pârghie de gr. III, în
care punctul de sprijin se află la nivelul articulaţiei sacro-vertebrale, rezistenţa
corespunde extremităţii superioare a coloanei şi forţa este reprezentată de muşchii
abdomenului şi de muşchiul psoas.

Extensia. În mişcarea de extensie , coloana vertebrala se înclină înapoi, în

plan medio-sagital .
În comparaţie cu mişcarea de flexie, extensia este mult mai redusă ca
amplitudine.
În timpul extensiei, partea posterioară a discului intervertebral se subţiază,
în timp ce partea anterioară a acestuia creşte în înălţime. Ligamentul vertebral
comun anterior este pus în tensiune şi toate celelalte ligamente vertebrale se
relaxează.
Ca şi în mişcarea de flexie, în mişcarea de extensie, coloana vertebrală se
comportă ca o pârghie de gr III , punctul de sprijin şi rezistenţa rămânând aceleaşi
şi forţa fiind reprezentată de muşchii spinali.

Înclinarea laterală. Mişcarea de înclinare laterală a coloanei vertebrale se

realizează în plan frontal .
Ea poate fi dreaptă sau stângă. În această mişcare, discul intervertebral se
turteşte de partea spre care se face înclinarea şi îşi măreşte înălţimea de partea
opusă.
Mişcarea de înclinare laterală este limitată de ligamentele intertrans-verse
de partea opusă înclinării şi de contactul dintre apofizele transverse de aceeaşi
parte cu înclinarea .
În această mişcare, coloana vertebrală se comportă tot ca o pârghie de gr
III, cu punctul de sprijin şi rezistenţa aceeaşi ca în flexie şi extensie, singura
deosebire fiind forţa, care este reprezentată în acest caz, de muşchii spinali de
aceaşi parte cu înclinarea laterală.

Rotaţia. Poate fi executată fie la dreapta, fie la stânga. Se realizează în

urma unei torsiuni a discurilor intervertebrale, la nivelul unei singure articulaţii
intervertebrale.
Mişcarea de rotaţie este foarte limitată, aproape imperceptibilă. Efectuată
la nivelul întregii coloane, amplitudinea ei devine apreciabilă, realizându-se
printr-o sumare a mişcărilor de rotaţie, ce se fac la nivelul fiecărei articulaţii
intervertebrale.
Axul în jurul căruia se efectuează acest tip de mişcare este axul
longitudinal al coloanei vertebrale.

Circumducţia. Rezultă din succesiunea mişcărilor de:

flexie/extensie/înclinare laterală dreaptă/înclinare laterală stângă.
În timpul acestei mişcări, coloana vertebrală descrie un con cu baza orientată
superior (cranial) şi vârful orientat inferior (caudal), acesta corespunzând
articulaţiei lombo-sacrate. Cele trei regiuni mobile ale coloanei vertebrale:
regiunea cervicală, toracală şi lombară, nu participă în mod egal la diferitele
mişcări ale acesteia.
Cea mai mobilă regiune este regiunea cervicală, urmează regiunea
lombară şi apoi regiunea toracală.
De asemenea mobilitatea coloanei vertebrale variază şi cu vârsta. Ea este
foarte mare la copii şi se micşorează cu trecerea anilor, ajungând la bătrâneţe, să
fie mult mai mică.
Pierderea mobilităţii coloanei vertebrale la bătrâni este datorată proceselor
degenerative ce au loc la nivelul discurilor intervertebrale, a suprafeţelor
articulare a corpurilor vertebrali, precum şi la nivelul ligamentelor intervertebrale.

Muşchii motori ai coloanei vertebrale:

1. Muşchii flexori ai coloanei vertebrale: marele drept anterior al
abdomenului, marele şi micul oblic, abdominali, psoasul,
sternocleidomastoidianul, scalenii şi lungul gâtului.
2. Muşchii extensori ai coloanei vertebrale: marele dorsal, sacro-
 lombarul, interspinoşii, supracostalii, angularul şi spleniusul.
3. Muşchii flexori laterali ai coloanei vertebrale: sacro-lombarul,
pătratul lombar, supracostalii, angularul, transversul gâtului, scalenii şi
intertransversarii gâtului.
4. Muşchii rotatori de aceeaşi parte, ai coloanei vertebrale: dorsalul
lung, spleniusul, fasciculul superior al lungului gâtului şi micul oblic
abdominal.
5. Muşchii rotatori de partea opusă, ai coloanei vertebrale: transversul
spinal, fasciculul inferior al lungului gâtului şi marele oblic abdominal.

2. ANATOMIA ŞI BIOMECANICA ARTICULAŢIEI STERNO-

CLAVICULARE

ANATOMIA ARTICULAŢIEI STERNO-CLAVICULARE

Denumirea corectă este de articulaţie sterno-costo-claviculară, deoarece la

alcătuirea ei participă suprafeţele articulare ce aparţin sternului, claviculei şi
cartilajului primei coaste.

Suprafeţele articulare sunt:

- suprafaţa articulară a sternului (la nivelul unghiului supero-lateral)
- suprafaţa articulară a cartilajului costal al primei coaste
- suprafaţa articulară a extremităţii interne a claviculei

Între suprafeţele articulare ale sternului şi claviculei, care sunt incongruente,

se interpune un menisc, aşezat vertical.
Suprafeţele articulare sunt unite de o capsulă articulară întărită de 4 ligamente:
anterior, posterior, superior şi inferior.
Mai există şi un ligament extrinsec la acest nivel şi anume ligamentul costo-
clavicular.
BIOMECANICA ARTICULAŢIEI STERNO-CLAVICULARE

La nivelul articulaţiei sterno-claviculare, se pot executa următoarele mişcări:

- ridicare
- coborâre
- proiecţie înainte – proiecţie înapoi
- circumducţie

Toate aceste mişcări se realizează în jurul unor axe ce trec prin inserţia
costală a ligamentului costoclavicular. În timpul acestor mişcări, cele două capete
ale claviculei, sternal şi acromial, se deplasează concomitent, dar în sens opus.
În mişcarea de ridicare, extremitatea sternală a claviculei se deplasează
cranial, în timp ce extremitatea acromială se deplasează caudal.
În mişcarea de coborâre, deplasarea celor două extremităţi claviculare se
produce în sens invers.
În mişcarea de proiecţie înainte, extremitatea sternală a claviculei se
deplasează anterior, în timp ce extremitatea acromială se deplasează posterior.
În mişcarea de proiecţie înapoi, deplasarea extremităţilor claviculei se produce în
sens invers.
În articulaţia sterno-claviculară poate avea loc şi o mişcare complexă, care
rezultă prin trecerea extremităţii sternale a claviculei, prin toate cele patru poziţii
menţionate mai sus.
În timp ce extremitatea sternală descrie o mişcare de circumducţie, extremitatea
acromială descrie acelaşi tip de mişcare, dar cu amplitudine mai mare şi în sens
invers. Prin această mişcare, extremitatea acromială a claviculei, se poate deplasa
în sens cranial şi caudal, pe o distanţă de aproximativ 10 cm.

Muşchii motori ai articulaţiei sterno-claviculare:

 1. Muşchii ridicători ai claviculei: capătul clavicular al

sternocleidomastoidianului şi trapezul.
2. Muşchii coborâtori ai claviculei: deltoidul, subclavicularul şi pectoralul
mare.
3. Muşchii proiectori înainte ai claviculei: deltoidul, subclavicularul şi
muşchiul pectoral mare.
4. Muşchii proiectori înapoi ai claviculei: capătul clavicular al
sternocleidomastoidianului şi trapezul.

3. ANATOMIA ŞI BIOMECANICA ARTICULAŢIEI ACROMIO -

CLAVICULARE

ANATOMIA ARTICULAŢIEI ACROMIO-CLAVICULARE

Articulaţia acromio-claviculară se realizează între acromion şi
extremitatea acromială a claviculei.

Suprafeţele articulare sunt reprezentate de suprafaţa articulară a

acromionului şi suprafaţa articulară a extremităţii externe a claviculei.
Ele sunt ţinute în contact de o capsulă articulară ce este întărită de două
ligamente coraco-claviculare, ce se întind între apofiza coracoidă şi claviculă,
aflate la distanţă de capsula articulară, numite ligamentul trapezoid (extern) şi
ligamentul conoid (intern).
Între cele două capete articulare se află un menisc aşezat vertical, care
împarte cavitatea articulară într-o porţiune externă (acromială) şi una internă
(claviculară).

BIOMECANICA ARTICULAŢIEI ACROMIO - CLAVICULARE

 La nivelul articulaţiei acromio-claviculare se pot efectua mişcări de
alunecare. Deşi aceste mişcări sunt limitate, ele permit totuşi scapulei să efectueze
mişcări foarte ample.
Mişcările de alunecare se efectuează în jurul unui ax biomecanic orientat în
sensul celor două ligamente extraarticulare extrinseci, ale articulaţiei acromio-
claviculare, ligamentul trapezoid şi ligamentul conoid.
Aceste două ligamente au un rol deosebit în limitarea mişcărilor ce se pot
realiza în articulaţia acromio-claviculară. Ligamentul conoid limitează mişcarea
extremităţii acromiale a claviculei, în sens cranial şi posterior, iar ligamentul
trapezoid, limitează mişcarea aceleiaşi extremităţi, în sens cranial şi anterior.
Rolul biomecanic al articulaţiei acromio-claviculare, în cadrul articulaţiilor
centurii scapulare, este acela de “modelator”.
Ea atenuează transmiterea mişcărilor claviculei către scapulă, creând astfel
posibilitatea unei deplasări optime a omoplatului pe torace.

4. ANATOMIA ŞI BIOMECANICA ARTICULAŢIEI SCAPULO -

TORACICE

ANATOMIA ARTICULAŢIEI SCAPULO-TORACICE

Nu este o articulaţie propriu-zisă dar este denumită aşa de unii autori,
datorită importanţei funcţionale deosebite a spaţiului dintre scapulă şi torace, care
joacă rolul unei adevărate articulaţii.
Este reprezentată de spaţiul anatomic care se găseşte între faţa anterioară a
scapulei şi faţa postero-laterală a peretelui costal, între coasta II – VII.
În acest spaţiu, între planurile musculare ce acoperă faţa anterioară a scapulei şi
faţa postero-laterală a peretelui costal, se găseşte un ţesut conjunctiv lax, care are
rolul de a facilita alunecarea scapulei faţă de peretele toracic, în timpul mişcării de
“basculă” a omoplatului.
 BIOMECANICA ARTICULAŢIEI SCAPULO – TORACICE

Deşi este o pseudoarticulaţie, mişcările ce se pot efectua în articulaţia

scapulo-toracică au o importanţă deosebită din punct de vedere biomecanic.
Cum din punct de vedere anatomic, scapula se articulează cu clavicula şi prin
intermediul ei cu sternul, dar în acelaşi timp se articulează şi cu humerusul,
rezultă că în cazul limitării amplitudinii mişcărilor în articulaţia scapulo-
humerală, datorită unor modificări patologice la nivelul ei, mişcările în această
articulaţie pot fi compensate în anumite limite, datorită existenţei articulaţiei
scapulo-toracice.
Mişcările scapulei pe peretele postero-superior al hemitoracelui, de aceeaşi
parte nu pot fi studiate separat, ele efectuându-se împreună cu clavicula. Aceste
mişcări au ca pivot central ligamentul costo-clavicular şi sunt mişcări complexe.
Scapula poate efectua o mişcare complexă de rotaţie, numită “bascularea
scapulei”. Ea se poate realiza asociind mai multe mişcări:
- rotaţie externă - ridicare – deplasare laterală
- rotaţie internă - coborâre – deplasare medială
În primul caz, vârful inferior al scapulei se deplasează către lateral, vârful
supero-extern către cranial şi marginea medială a scapulei se îndepărtează de
coloana vertebrală.
În al doilea caz, mişcările celor trei repere anatomice amintite mai sus, se
produc în sens invers.
Aceste mişcări se efectuează în jurul unui ax biomecanic antero-posterior,
situat în apropierea unghiului supero-intern al scapulei.
Primul tip de mişcare complexă este realizat mai ales de fasciculele superioare
ale muşchiului trapez, de muşchiul romboid şi de muşchiul unghiular.
Al doilea tip de mişcare complexă este realizat de fasciculele inferioare ale
muşchiului trapez, de muşchiul dinţat mare şi de muşchiul dorsal mare.
 Amplitudinea mişcării de basculă a scapulei, mai precis a unghiului inferior
este de aproximativ 45 grade.

5. ANATOMIA ŞI BIOMECANICA ARTICULAŢIEI SCAPULO-

HUMERALE

ANATOMIA ARTICULAŢIEI SCAPULO -HUMERALE

Articulaţia scapulo-humerală leagă centura scapulară de membrul

superior. Este o articulaţie de tip sferiodal, cu trei grade de libertate, în care se pot
efectua mişcări cu amplitudine mare şi în toate sensurile.

Suprafeţele articulare sunt reprezentate de:

-cavitatea glenoidă a scapulei - este uşor concavă, acoperită de cartilaj
hialin. Este mai mică decât capul humeral şi prezintă la periferie bureletul
glenoidian (labrul glenoidal) care este o formaţiune fibro-cartilaginoasă, pe
secţiune de formă triunghiulară.
Latura externă este în raport cu capsula articulară, iar faţa internă este orietată
către cavitatea articulară. Baza se inseră pe circumferinţa cavităţii glenoide iar
vârful este orientat către capul humeral. Labrul glenoidal este mai lat în partea
inferioară a cavităţii glenoide.
- capul humeral-are o formă aproximativ sferică. Cartilajul articular al
capului este mai gros în partea superioară.

Mijloacele de unire sunt reprezentate de:

-capsula articulară - se inseră pe circumferinţa cavitătii
glenoide, pe faţa externă a labrului glenoidal şi pe colul anatomic. Este o capsulă
laxă care permite mişcări ample.
La exterior se găsesc fibre longitudinale, la interior circulare iar printre ele, fibre
oblice. Muşchii supraspinos şi subscapular se prind pe capsulăşi nu permit
prinderea ei între feţele articulare, în timpul mişcărilor.
În partea inferioară prezintă nişte plici care îi dau un aspect exterior de armonică.
Aceste plici dispar în mişcarea de abducţie a braţului.
Tot în partea inferioară, capsula articulară are un orificiu prin care trece tendonul
capului lung al muşchiului biceps brahial.
- ligamentele glenohumerale - sunt ligamente
extraarticulare, situate anterior de capsula articulară.
Ele sunt în număr de 3: superior, mijlociu şi inferior. Proximal, toate se inseră pe
marginea anterioară a cavităţii glenoide a scapulei. Distal, cel superior se inseră
pe tuberculul mic, cel mijlociu se inseră inferior de cel superior, iar ligamentul
glenohumeral inferior se inseră pe colul chirurgical.
-ligamentul coracohumeral – este un ligament extraarticular care se află
între apofiza coracoidă şi tuberculul mare al humerusului.
Ligamentul coracohumeral este situat superior de ligamentele
glenohumerale. Este puternic şi bine individualizat.
Sinoviala întăreşte capsula pe faţa internă, fiind bine reprezentată. Ea are multe
recesuri, cele mai importante formând burse pentru muşchi. Prezintă în partea
inferioară a capsulei plici sinoviale, în dreptul plicilor capsulare, care se destind
împreună cu acestea, în mişcarea de abducţie a braţului.

BIOMECANICA ARTICULAŢIEI SCAPULO -HUMERALE

Articulaţia umărului este cea mai mobilă articulaţie a corpului uman.

Mişcările care se execută în această articulaţie sunt variate şi foarte ample.
Schematic aceste mişcări pot fi clasificate în mişcări de:
- abducţie - adducţie
- proiecţie înainte - proiecţie înapoi
- rotaţie internă - rotaţie externă
- circumducţie
Abducţia - adducţia
Abduţia este mişcarea prin care braţul se depărtează de torace.
Adducţia este mişcarea prin care braţul se apropie de torace.
Cele două mişcări se execută în plan frontal. În timpul ambelor mişcări epifiza
proximală a humerusului execută o mişcare de mică amplitudine, în timp ce
epifiza distală a acestuia execută o mişcare amplă.
Cele două epifize se deplasează simultan, dar în sens invers. În mişcarea de
abducţie, capul humeral alunecă de sus în jos în cavitatea glenoidă a scapulei, în
timp ce paleta humerală se ridică spre orizontală.
Mişcările de abducţie - adducţie se execută în jurul unui ax biomecanic
antero-posterior care trece prin partea infero-externă a capului humeral.
Braţul poate fi dus în abducţie până la 90°, în urma mişcării efectuate în
articulaţia umărului. Când braţul se afla în această poziţie, trohiterul intră în
contact direct cu partea superioară a bureletului glenoidian, blocându-se.
Abducţia peste 90° a braţului, nu se mai poate realiza în articulaţia
scapulo-humerală, ci se datoreză „mişcării de basculă” a scapulei, care se
efectuează în articulaţia scapulo-toracică. În această fază numită faza a-II-a a
abducţei braţului, unghiul inferior al scapulei se deplasează lateral şi
înainte.Această fază continuă până când braţul ajunge în poziţie verticală.
La rândul ei, mişcarea de adducţie se opreşte atunci când braţul ajunge în contact
cu toracele.

Proiecţia înainte - proiecţia înapoi

Aceste două mişcări se execută în jurul unui ax transversal care trece prin
centrul trohiterului şi prin centrul cavităţii glenoide a scapulei. Capul humeral
alunecă în jurul unui ax transversal, în timp ce epifiza distală a humerusului
descrie un arc de cerc paralel cu planul sagital.
În mişcarea de priecţie înainte, porţiunea superioară a capului humeral se
deplasează posterior şi inferior, în timp ce paetea inferioară a acestuia, se
deplasează anterior şi superior.În acelaşi timp, extremitatea distală a humerusului
se deplasează anterior.
Mişcarea de proiecţie înapoi a braţului este mişcarea care se face în sens invers.
De remarcat că proiecţia este mult mai limitată (30°-35°) faţă de priecţia
înainte care este mai amplă (110° - 120°). Peste 120°, proiecţia înainte a braţului
nu se mai realizează în articulaţia umărului, ci în articulaţia scapulo-toracică, prin
deplasarea anterioară a scapulei faţă de torace.

Rotaţia internă - rotaţia externă

Sunt mişcări care se efectează în jurul unui ax vertical care trece prin
centrul capului humeral şi prin epitrohlee.
În mişcarea de rotaţie internă, capul humeral alunecă dinainte înapoi în cavitatea
glenoidă, trohiterul deplasându-se din lateral spre medial. Partea anterioară a
capsulei articulare se relaxează, în timp ce partea posterioară este pusă în
tensiune.
De asemenea, epicondilul extern al paletei humerale se orienteză din
lateral spre medial.
În mişcarea de rotaţie externă lucrurile se petrec în sens invers. Ambele
mişcări sunt reduse ca amplitudine, mai ales rotaţia externă. Amplitudinea
mişcării de rotaţie internă este de 95° şi a celei de rotaşie externă de 80°.
Circumduţia
Este o mişcare complexă care se realizează prin trecerea succesivă a
humerusului prin adducţie - proiecţia înainte - adducţie - proiecţia înapoi sau
invers.
Capul humeral alunecă în cavitatea glenoidă păstrând mereu contactul cu
aceasta, în timp ce extremitatea distală a humerusului descrie un cerc complet.
Muşchii motori ai articulaţiei umărului:
- abductorii: deltoidul şi supraspinosul
- adductorii: pectoralul mare, dorsalul mare, rotundul mare, rotundul mic,
subspinosul, subscapularul, coraco-brahialul şi bicepsul brachial.
- flexorii: pectoralul mare şi fasciculul anterior al deltoidului
 - extensorii: dorsalul mare, rotundul mare, fasciculul posterior al
deltoidului.
- rotatorii interni: pectoralul mare, dorsalul mare, otundul mare şi
subscapularul.

6. ANATOMIA ŞI BIOMECANICA ARTICULAŢIEI COTULUI

ANATOMIA ARTICULAŢIEI COTULUI

Este o articulaţie complexă, fiind alcătuită de fapt din 3 articulaţii:

articulaţia humero-ulnară (între trohleea humeralăşi incizura trohleară a
cubitusului), articulaţia humero-radială (între capitulum şi cupuşoara radială) şi
articulaţia radio-cubitală proximală (între circumferinţa articulară a capului radial
şi incizura radială a cubitusului).
Cele trei cavităţi articulare comunică între ele, capsula articulară fiind
comună.

Suprafeţele articulare sunt:

- pentru humerus: capitulum (lateral) şi trohleea humerală (medial)
- pentru cubitus: incizura trohleară (superior) şi incizura radială
(lateral)
- pentru radius: cupuşoara radială (superior) şi circumferinţa
articulară a capului radial.

Mijloace de unire:
- capsula articulară. Atât capsula articulară cât şi
membrana sinovială sunt comune pentru toate cele trei articulaţii ale cotului şi de
aceea denumirea corecta a acestei articulaţii este articulaţia cotului, chiar dacă din
punct de vedere anatomic ea este formată din trei articulaţii. Pe humerus, capsula
articulară mărgineşte superior fosele olecraniană, coronoidăşi radială, trecând
distal de epicondili, care rămân astfel extraarticular.
- ligamentul colateral radial (extern). Se întinde între
epicondilul humeral extern (proximal) şi faţa externă a olecranului şi zona externă
a ligamentului inelar (distal).
- ligamentul colateral ulnar (intern). Se întinde între
epicondilul humeral intern (proximal) şi feţele interne ale apofizei coronoide şi
olecranului (distal).
- ligamentul inelar al radiusului. Se întinde de la partea
anterioară a incizurii radiale, înconjură gâtul radiusului şi se inseră pe partea
posterioară a incizurii radiale a cubitusului.
-ligamentul pătrat (Dénuce). Este situat între incizura
radială a cubitusului şi marginea internă a gâtului radiusului. Ligamentul inelar
şi ligamentul pătrat sunt intraarticulare şi leagă epifiza proximală a radiusului de
epifiza proximală a cubitusului.
Sinoviala este bine reprezentată. Între sinovialăşi capsula articulară există o
cantitate variabilă de ţesut adipos.
Sinoviala porneşte de pe marginile trohleei şi capitulului, pătrunde în cele trei
fose, apoi se reflectă pe capsulă.

BIOMECANICA ARTICULAŢIEI COTULUI

La nivelul articulaţiei cotului se efectuează două tipuri de mişcări

caracteristice trohleartrozelor: flexia şi extensia.
Alături de ele se mai pot realiza înclinarea radială (laterală) şi înclinarea cubitală
(medială).

Flexia
În mişcarea de flexie cubitusul şi radiusul se mişcă împreună, apropiându-
se de humerus. Amplitudinea flexiei este de 150°. Ea se realizează în jurul unui ax
transversal care trece prin trohleea humerală şi prin capitulum, fiind orientat
dinăuntru în afară şi de sus în jos.
Datorită acestei orientări, în mişcarea de flexie, antebraţul nu se suprapune peste
braţ, ci se îndreaptă către torace.
Mişcarea de flexie este limitată de contactul dintre apofiza coronoidă a
cubitusului şi foseta coronoidă a paletei humerale, precum şi de contactul dintre
braţ şi antebraţ.

Extensia
Este mişcarea inversă flexiei, prin care antebraţul se depărteză de braţ,
ajungând în final în continuarea acestuia. Axul de mişcare este acelaşi cu cel al
flexiei.
Mişcarea de extensie este limitată de contactul dintre olecran şi foseta
olecraniană a paletei humerale, precum şi de punerea în tensiune a ligamentului
anterior al cotului, a capsulei articulare anterioare şi a ligamentului colateral
extern al cotului, mai ales a fasciculelor anterioare ale acestuia.
Amplitudinea mişcării este de 0°-150° (active) şi 0°-160° (pasiv).

Înclinare radială - înclinare cubitală

Aceste două mişcări sunt foarte limitate ca amplitudine. În cele mai multe
cazuri, ele se produc numai când cotul se află în semiflexie sau flexie, datorită
faptului că cele două ligamente colaterale ale cotului sunt laxe.
În cazul unei extensii totale a cotului acestea nu se mai pot produce. Trebuie spus
că ambele mişcări au o amplitudine mai mare atunci când mâna se află în
pronaţie.

Muşchii motori ai articulaţiei cotului

Flexorii: bicepsul brachial şi brahialul sunt flexorii principali, în timp ce
epitrohleenii şi lungul supinator sunt flexori accesori.
Extensorii:tricepsul brachial este extensorul principal şi anconeul este extensor
accesor.

7. ANATOMIA ŞI BIOMECANICA ARTICULAŢIEI RADIO - ULNARE

DISTALE

ANATOMIA ARTICULAŢIEI RADIO – ULNARE DISTALE

Este articulaţia dintre epifiza distală a radiusului şi cea a cubitusului.

Suprafeţele articulare sunt: incizura cubitală a radiusului şi circumferinţa
articulară a cubitusului.
Discul articular restabileşte congruenţa articulară, el fiind aşezat
transversal, intraarticular, între capul ulnei pe de o parte şi osul piramidal şi lunat
pe de alta. Vârful său se prinde pe procesul stiloid ulnar, iar baza pe marginea
distală a incizurii ulnare. Discul este mai gros la periferie, în special în dreptul
vârfului.
Capsula articulară se inseră pe marginile suprafeţelor articulare,
continuându-se apoi cu capsula articulară a articulaţiei radiocarpiene. Este întărită
anterior şi posterior, de ligamente.
Sinoviala căptuşeşte capsula articulară în interior, prezentând între cele
două suprafeţe articulare „recesul saciform” care depăşeşte proximal articulaţia.

BIOMECANICA ARTICULAŢIILOR RADIO-ULNARE

Cele două articulaţii radio-ulnare ale antebraţului, proximală şi distală,

sunt articulaţii de tip trohoid, motiv pentru care la nivelul lor se poate face doar
rotaţie. În cazul antebraţului această mişcare realizează supinaţia şi pronaţia.

Pronaţia este mişcarea prin care humerusul rămânând fix şi cotul fiind în flexie
de 90°, faţa palmară a mâinii se orientează în jos.
Supinaţia este mişcarea inversă pronaţiei, faţa palmară a mâinii orientându-se in
sus. Denumirea mişcării vine de la verbul „supinare” (a cerşi - în limba latină ).
Prono-supinaţia rezultă în urma mişcării de rotaţie a radiusului în jurul
cubitusului care rămâne fix. În urma mişcării de pronaţie, radiusul se aşează în
„X” peste cubitus, fără să intre în contact cu el.
Axul în jurul căruia se efectuează mişcarea de prono-supinaţie este
vertical, când cotul este în extensie sau orizantal când cotul este în flexie de 90°,
trecând prin centrul capului radial şi prin centrul epifizei distale a cubitusului.
Cum axul prono-supinaţiei nu trece prin cele două extremităţi ale
radiusului, acesta nu efectuază o simpla mişcare de rotaţie în jurul axului său
longitudinal, ci efectuază o mişcare de rotaţie asociată cu una de translaţie.
Rezultă deci că mişcarea de prono-supinaţie este o mişcare complexă care
se realizează prin sumarea rotaţiei şi translaţiei radiusului în jurul cubitusului.
Amplitudinea prono-supinaţiei este de 180° (activ) şi 190° (pasiv).

Muşchii motori ai articulaţiilor radio-ulnare

Pronatorii: rotundul pronator şi pătratul pronator (pronatorii principali),
primul radial extern, palmarul lung, brahioradialul şi anconeul (pronatorii
accesori).
Supinatorii: scurtul supinator şi bicepsul brachial (supinatorii principali) şi
brahioradialul, extensorul comun al degetelor şi lungul extensor al policelui
(supinatorii accesori).

8. ANATOMIA ŞI BIOMECANICA ARTICULAŢIEI RADIO –

CARPIANE

ANATOMIA ARTICULAŢIEI RADIO - CARPIANE

Este articulaţia dintre epifiza distală a radiusului şi primele trei oase

carpiene din rândul proximal, scafoidul, semilunarul şi osul piramidal. De
remarcat că osul pisiform, fiind situat anterior de osul piramidal, nu participă la
formarea acestei articulaţii.

Suprafeţele articulare sunt reprezentate de:

- suprafaţa articulară a epifizei distale a radiusului. Este orientată inferior,
carpian şi este concavă.
- suprafaţa articulară a primelor trei oaselor carpiene din rândul proximal.
În ansamblu, formează o suprafaţă articulară convexă.

Mijloacele de unire sunt reprezentate de:

- capsula articulară. Se insera pe oase, la periferia suprafeţelor articulare
şi pe discul articular.
- ligamentul colateral carpian radial (lateral) - are formă triunghiulară, cu
baza orientată distal. Se prinde pe vârful procesului stiloid radial şi pe faţa
laterală a scafoidului.
- ligamentul colateral carpian ulnar (medial) - se întinde între stiloida
cubitalăşi piramidal şi pisiform.
- ligamentul radio-carpian palmar - se află pe faţa palmară a capsulei,
între marginea anterioară a epifizei distale a radiusului şi baza procesului stiloid,
de unde se inseră printr-un fascicul superior pe osul semilunar şi pe piramidal şi
printr-un fascicul inferior, pe osul cu cârlig.
- ligamentul radio-carpian dorsal - se află pe faţa dorsală a capsulei, între
marginea posterioară a epifizei distale a radiusului şi piramidal, ajungând
uneori până la semilunar şi osul cu cârlig.
- ligamentul ulno-carpian palmar - pleacă de pe disc şi se inseră prin
fascicule proximale orizontale pe osul lunat, iar prin altele oblice distale,
pe piramidal şi pe osul cu cârlig.
Sinoviala trimite o prelungire spre articulaţia radio-ulnară distală.

9. BIOMECANICA GÂTULUI MÂINII

 Scheletul gâtului mâinii este alcătuit din cele 8 oase carpiene aşezate pe
două rânduri, proximal şi distal. Acestea se articulează între ele prin articulaţiile
intercarpiene.
Epifiza distală a radiusului se articulează cu primul rand de oase carpiene
la nivelul ariculaţiei radio-carpiene, primul rând cu al doilea rand de oase carpiene
se articulează între ele prin articulaţia medio-carpiană, iar 4 rândul al II-lea de
oase carpiene se articulează cu bazele metacarpienelor, prin articulaţiile carpo-
metacarpiene.
Toate aceste articulaţii alcătuiesc articulaţiile gâtului mâinii sau articulaţia
pumnului.
Mişcările care se efectuează la nivelul articulaţiei pumnului sunt de fapt
mişcări care rezultă din combinarea mişcărilor ce se pot efectua în toate aceste
articulaţii denumite mai sus. Ele sunt:
- flexia - extensia
- abducţia - adducţia
- circumducţia
Trebuie spus încă de la început că aceste mişcări se produc în jurul osului mare
care este considerat pivotal central.

Flexia - extensia
Se execută în plan sagital , în jurul unui ax transversal, care trece prin osul
mare. În mişcarea de flexie, faţa palmară a mâinii se apropie de antebraţ, în timp
ce în mişcarea de extensie, faţa dorsală a mâinii se apropie de antebraţ.
Amplitudinea mişcăriilor este de 90° pentru flexie şi de 75° pentru extensie
(activ) şi 85° (pasiv).

Abducţie - adducţie
Aceste două mişcări se execută în plan frontal, în jurul unui ax antero-
posterior care trece prin osul mare.
Abducţia se mai numeşte şi înclinare radială iar adducţia se mai numeşte şi
înclinare cubitală.
În abducţie, mâna fiind în supinaţie, policele se apropie de radius. În
adducţie, mina fiind în supinaţie, degetul V se apropie de cubitus.
Adducţie este 40° (activ) şi de 45° (pasiv), în timp ce abducţia este de 15°
(activ) şi de 20° (pasiv).

Circumducţia
Este o mişcare complexă care rezultă din trecerea succesivă a mâinii prin
flexie - abducţie - extensie - adducţie sau invers.
Circumducţia realizează o elipsă şi nu un cerc, deoarece flexia şi extensia sunt
mai ample decât abducţia şi adducţia.

Muşchii motori ai gâtului mâinii

Flexorii: palmarul lung, palmarul scurt şi flexorul ulnar al carpului
(flexorii principali), flexorul superficial comun al degetelor, flexorul profound
comun al degetelor şi flexorul lung al policelui (flexorii accesori).
Extensorii: primul şi al doilea extensor radial al carpului, extensorul comun al
degetelor, extensorul degetului mic, extensorul scurt şi lung al policelui şi
extensorul indexului.
Adductorii: flexorul ulnar al carpului şi extensorul ulnar al carpului.
Abductorii: palmarul lung, primul şi al doilea extensor radial al carpului, lung
abductor al policelui, lung şi scurt extensor al policelui.

10. ANATOMIA ŞI BIOMECANICA ARTICULAŢIEI COXO -

FEMURALE
(Articulaţia şoldului)

ANATOMIA ARTICULAŢIEI COXO-FEMURALE

Această articulaţie leagă membrul inferior liber de coxal. Este o articulaţie
de tip sferiodal, triaxială, în care se pot efectua mişcări în toate direcţiile.
Suprafeţele articulare sunt reprezentate de:
- suprafaţa articulară a capului femural, de formă sferică,
acoperită de cartilaj hialin mai gros în partea centrală. În centrul suprafeţei
articulare se află o depresiune numită fosa capului femural sau „fovea capitis” sau
foseta ligamentului rotund, loc de inserţie pentru ligamentul rotund.
- acetabulum -este o cavitate hemisferică situată pe faţa
laterală a coxalului, la unirea corpurilor celor trei oase componente. Prezintă
suprafaţa articulară a coxalului pentru capul femural, numită „facies lunata”.
În fundul acetabulului se găseşte fosa acetabulară, care este o suprafaţă
nearticulară. Marginile acetabulului se prelungesc cu „labrul acetabular”,
asemănător ca formă,structură şi funcţie, cu bureletul glenoidian.
Labrul acetabular trece ca o punte peste incizura acetabulului constituind
ligamentul transvers al acetabulului. În acest fel, incizura este transformată într-un
orificiu pe unde trec vasele ligamentului ro-tund.

Mijloacele de unire sunt reprezentate de:

- capsula articulară, ce are formă de trunchi de con, cu
baza mare inserată medial pe circumferinţa acetabulului şi baza mică, situată
lateral, inserată anterior pe linia intertrohanterică, iar posterior pe faţa posterioară
a colului femural la 1-1,5 cm, medial de creasta intertrohanterică.
Faţă de această linie de inserţie a capsulei, trohanterul mare, trohanterul mic şi
fosa trohanterică rămân extracapsular.
Capsula articulară este mai puternică decât capsula articulară a umărului. Ea este
formată din fibre circulare în stratul profund şi longitudinal la suprafaţă. În poziţie
normală a membrului inferior liber, ea este în tensiune.
Poziţia în care se relaxează, numită poziţie antalgică, este când şoldul se află în
semiflexie şi membrul inferior în abducţie şi rotaţie externă.
- ligamentul iliofemural - se află pe faţa anterioară a
articulaţiei, dispus în evntai, cu vârful inserat sub spina iliacă antero-inferioară,
iar baza pe linia intertrohanterică. El prezintă două fascicule: un fascicul cu
direcţie oblică care se termină pe marginea anterioară a trohanterului mare
(fasciculul superior) şi un fascicul aproape vertical care coboarăşi se prinde
anterior de trohanterul mic (fasciculul inferior).
- ligamentul pubofemural -este situat tot anterior, cu o
inserţie situată medial pe ramura superioară a pubisului şi una lateral, anterior de
trohanterul mic. Împreună cu fasciculele ligamentului precedent formează
ligametul în „N” sau ligamentul lui Welcker.
- ligamentul ischiofemural -este situat pe faţa posterioară
a articulaţiei. El se inseră în partea postero-inferioară a sprâncenei acetabulare,
îngustându-se pe măsură ce merge lateral şi superior şi se termină anterior de fosa
trohanterică.
- zona orbiculară, numităşi ligamentul inelar Weber, este
o condensare a fibrelor circulare profunde ale capsulei. Fibrele acestui ligament
sunt de două feluri: cu originea osoasă, care pleacă inferior de spina iliacă antero-
inferioară, înconjură colul femural anterior şi posterior şi fibre proprii
semicirculare paralele cu sprânceana acetabulului, cu rol în întărirea primelor.
Zona orbiculară solidarizează cele trei ligamente de mai sus şi contribuie la
menţinerea capului femural în acetabul.
- ligamentul capului femural, numit şi ligament rotund,
este situat între fosa acetabulară şi fovea capitis. El este intraarticular, fiind foarte
rezistent.
Pe capul femural se prinde în foseta capului femural, iar pe coxal, prin trei
fascicule pe: ligamentul transvers al acetabulului şi pe partea anterioarăşi
posterioară a incizurii acetabulare. Conţine vase ce asigură aproximativ 1/5 din
vascularizaţia capului femural.
Sinoviala este groasăşi înveleşte capsula în interior, precum şi ligamentul
rotund.

BIOMECANICA ARTICULAŢEI COXO-FEMURALE

La nivelul articulaţei şoldului se pot efectua următoarele mişcări:
 - flexie - extensie
- abducţie - adducţie
- circumducţie
- rotaţie internă - rotaţie externă

Flexie - extensie
Flexia este mişcarea prin care faţa anterioară a coapsei se apropie de
abdomen. Extensia este mişcarea inversă flexiei, prin care faţa posterioară a
coapsei se apropie de zona fesieră.
În ambele mişcări femurul se mişcă în jurul unui ax transversal care trece
prin foseta ligamentului rotund şi prin vârful marelui trohanter. În timp ce capul
femoral alunecă în cavitatea acetabulară, epifiza distală a femurului descrie un arc
de cerc, dinainte înapoi, pentru extensie şi dinapoi înainte, pentru flexie.
În timpul flexiei, partea anterioară a capsulei articulare, precum şi
ligamentele extraarticulare anterioare se relaxează, în timp ce partea păosterioară
a capsulei este pusă în tensiune.
În timpul extensiei, partea posterioară a capsulei articulare se relaxează iar
partea anterioară a capsulei şi ligamentele extraarticulare anterioare sunt puse în
tensiune.
Flexia activă este de 90°- 120° şi flexia pasivă de 110°- 140°.
Extensia activă este de 30° şi cea pasivă este de 50°.

Abducţia - adducţia
Adducţia este mişcarea prin care coapsa se apropie de linia mediană sau de
coapsa opusă.Abducţia este mişcarea inversă, prin care coapsa se depărtează de
linia mediană au de coapsa opusă.
Ambele mişcări se efectuează în jurul unui ax antero-posterior care trece
prin capul femoral şi într-un plan frontal.
Mişcarea de abducţie este limitată de contactul osos dintre colul femoral şi
sprânceana cavităţii acetabulare. Mişcarea de adducţie este limitată de contactul
dintre cele două coapse., ea având o amplitudine mult mai mică decât abducţia.
Adducţia activă este de 30° şi cea pasivă de 65°. Abducţi activă este de
70° şi cea pasivă de 80°.

Circumducţia
Rezultă din executarea succesivă a celor 4 mişcări amintite mai sus. În
timpul acestei mişcări capul femural se roteşte în cavitatea acetabulară, în timp ce
epifiza distală a femurului descrie un cerc.

Rotaţie externă - rotaţie internă

Rotaţia externă este mişcarea prin care femurul se roteşte în jurul unui ax
vertical care trece prin centrul capului femoral, trohanterul mare deplasându-se
dinainte înapoi. În acelaşi timp vârful piciorului se îndreaptă spre înafară.
Rotaţia internă este mişcarea inversă, trohanterul mare deplasându-se spre
înainte iar vârful piciorului spre înăuntru.
Rotaţia externă activă este de 35° şi cea pasivă de 40°.
Rotaţia internă activă este de 15° şi cea pasivă de 20 activă este de 35° şi
cea pasivă de 40°.

Muşchii motori ai articulaţiei şoldului:

Flexorii: psoasul iliac (flexor principal), croitorul şi dreptul anterior (flexori
accesori).
Extensorii: fesierul mare, fesierul mijlociu, bicepsul femoral, semitendinosul şi
semimembranosul.
Abductorii: muşchii fesieri, piramidalul şi tensorul fasciei lata.
Adductorii: pectineul, adductorul mare, adductorul mic, şi dreptul intern.
Rotatorii interni: fesierul mijlociu şi fesierul mic.
Rotatorii externi: piramidalul, obturatorul intern, obturatorul extern, gemenul
superior, gemenul inferior şi pătratul femural.
11. ANATOMIA ŞI BIOMECANICA ARTICULAŢIEI GENUNCHIULUI

ANATOMIA ARTICULAŢIEI GENUNCHIULUI

Articulaţia genunchiului este formată din articulaţiile femuro-tibială şi
femuro-patelară. Articulaţia femuro-tibială şi articulaţia femuro-patelară au o
singură capsulă articulară şi funcţional se comportă ca o singură articulaţie.
Articulaţia genunchiului este cea mai mare articulaţie din corpul uman. Este o
articulaţie mobilă, cu două grade de libertate.

Suprafeţele articulare sunt reprezentate de:

- suprafeţele articulare ale condililor femurali şi trohleea
femurală.Condilul medial este mai proeminent inferior decât cel lateral, încât
femurul este aşezat pe feţele articulare ale tibiei relativ orizontale, descrie cu
aceasta un unghi obtuz, deschis lateral de 170°-177°, numit genu valgum
fiziologic.
Suprafaţa articulară a condililor femurali se continuă anterior cu faţa patelară,
prin care femurul se articulează cu rotula.
Această faţă poate fi limitată de faţa articulară a condililor printr-o creastă
transversală, numită linia condilotrohleară.
- epifiza superioară a tibiei - participă la această
articulaţie prin feţele superioare ale condililor tibiali, numite cavităţi glenoide.
Cele două feţe articulare ale condilior tibiali sunt uşor concave şi ovalare, cu axul
mare sagital. Între cele două suprafeţe articulare se află o proeminenţă osoasă,
numită eminenţa intercondiliană, formată la rândul ei din tuberculul intercondilar
medial şi tuberculul intercondilar lateral. Toată această suprafaţă poartă
denumirea de platou tibial.
- faţa posterioară a patelei - este împărţită de o creastă în două suprafeţe
articulare, una lateralăşi alta medială, acoperite de cartilaj hialin.
Meniscurile genunchiului.
Deoarece suprafeţele articulare ale femurului şi tibiei sunt incongruente, apar
două meniscuri intraarticulare. Un menisc extern, de forma literei O şi un menisc
intern, de forma literei C .
Meniscurile sunt alcătuite din fibrocartilaj şi se găsesc la periferia suprafeţelor
articulare ale condililor tibiali.
În secţiune verticală, meniscurile au formă triunghiulară, prezentând o
faţă superioară concavă, în raport cu condilul femural respectiv, o faţă inferioară
plană, în raport cu faţa articulară a condilului tibial, o bază care aderă la capsula
articularăşi un vârf, îndreptat spre ligamentele încrucişate ale genunchiului.
Fiecare menisc se inseră prin câte două extremităţi, una anterioarăşi alta
posterioară, numite coarnele meniscului, în aria intercondiliană corespunzătoare.
Între cornul anterior şi cel posterior se găseşte corpul meniscului.
Extremităţile anterioare ale celor două meniscuri sunt unite prin ligamentul
transvers al genunchiului. Meniscurile pot fi mobile în articulaţie, deplasându-se
odată cu condilii femurali pe suprafeţele articulare ale condililor tibiali.
Aderenţa lor la capsulă împarte cavitatea articulară într-un etaj
suprameniscal şi unul inframeniscal.
Zona externă a meniscului prezintă vase de sânge, de aceea se numeşte
„zona vasculară” a meniscului, în timp ce zona internă nu prezintă vase de sânge,
ea numindu-se „zona avasculară”.

Mijloacele de unire în articulaţia genunchiului sunt:

- capsula articulară, ce are formă de manşon şi se inseră
pe marginea suprafeţelor articulare şi pe marginea externă a meniscurilor.
Traiectul inserţiei pe femur este sinuos, plecând superior de pe faţa trohleară,
coborând pe condilii femurali şi apoi inferior de epicondili, pe care îi lasă
extracapsular şi ajunge astfel posterior în fosa intercondiliană. La nivelul acestei
fose, capsula se întrerupe şi fibrele ei fuzionează cu ligamentele încrucişate.
Inserţia tibială se face la 2-4 mm de cartilajul articular, începând de la aria
intercondiliană anterioarăşi terminându-se la cea posterioară, fără să cuprindă
articulaţia tibio-fibulară superioară.
Capsula articulară este formată din fibre longitudinale, situate la exterior şi din
fibre transversale şi oblice, situate profund. Anterior este mai subţire, aici fiind
întărită de tendonul rotulian.Posterior este mai groasă, în special în dreptul
condililor.
- tendonul rotulian, este trapezoidal, situat anterior, întinzându-se între
vârful rotulei (baza mare)şi tuberozitatea tibială anterioară (baza mică). Este turtit
în plan frontal şi vine în raport, anterior, cu fascia femurală, iar posterior, cu
corpul adipos infrapatelar. Este separat de tibie prin bursa pretibială.
- ligamentul popliteu arcuat - este format din fibre oblice, fiind situat sub
ligamentul popliteu oblic. Întăreşte capsula din dreptul condilului femural lateral
până în dreptul fosei intercondiliene posterioare a tibiei.
- ligamentul popliteu oblic -se desprinde din tendonul muşchiului
semimembranos şi se îndreaptă spre condilul femural lateral (se mai numeşte
tendon recurent al muşchiului semimembranos). Ambele ligamente poplitee se
află pe faţa posterioară a capsulei articulare.
- ligamentul colateral fibular - este format din fibre întinse între capul
fibulei şi epicondilul lateral femural.
- ligamentul colateral tibial - este mai turtit şi se inseră
pe capsulă. Are fibre verticale, dispuse de la epicondilul femural la tibie, fibre
oblice descendente, de la epicondilul medial la meniscul medial şi fibre oblice
ascendente, de la condilul medial al tibiei la meniscul medial.
- ligamentele încrucişate. Ligamentele încrucişate sunt antero-extern şi
postero-intern. Ele se întind între condilii femurali şi ariile intercondiliene ale
tibiei. Deşi se găsesc profund, în centrul articulaţiei şi au fost considerate
intraarticulare, dispoziţia sinovialei care le acoperă numai anterior şi lateral,
lăsândule astfel extrasinovial, infirmă acest lucru.
Ligamentul încrucişat antero-extern se inseră în aria intercondiliană
anterioară, are un traiect oblic ascendent şi lateral, inserându-se pe faşa medială a
condilului femural lateral.
Ligamentul încrucişat postero-intern se inseră pe aria intercondiliană
posterioară, înapoia inserţiei coarnelor posterioare ale celor două meniscuri. El are
un traiect ascendent, încrucişând ligamentul anterior pentru a se insera pe faţa
laterală a condilului fe-mural medial.
Sinoviala articulaţiei genunchiului este groasăşi foarte bine vascularizată.
Ea este împărţită de inserţiile meniscale în două zone şi anume zona
suprameniscalăşi zona submeniscală. Ligamentele încrucişate sunt situate
extrasinovial.

BIOMECANICA ARTICULAŢIEI GENUNCHIULUI

În articulaţia genunchiului se pot efectua cele două tipuri de mişcări

caracteristice articulaţiilor trohleare, flexia şi extensia.
Pe lângă cele două tipuri fundamentale de mişcare, la nivelul genunchiului
se mai pot efectua mişcări de rotaţie şi înclinare.

Flexia - extensia
Flexia este mişcarea prin care faţa posterioară a coapsei se apropie de faţa
posterioară a gambei. Extensia este mişcarea inversă flexiei, în care cele două
suprafeţe se îndepărtează una de cealaltă.
Aceste două mişcări se pot efectua prin trei modalităţi:
- deplasarea femurului faţă de tibie
- deplasarea tibiei faţă de femur
- deplasarea simultană a celor două oase
Pe de altă parte, flexia şi extensia nu se realizează în mod separate. Flexia
genunchiului este însoţită de rotaţia interna a tibiei iar extensia de rotaţia externă a
acesteia. Acest lucru se datorează formei suprafeţelor articulare ale articulaţiei
femuro-tibiale, care are o conducere osoasă.
Flexia şi extensia se realizează în jurul unui ax transversal care trece prin
cei doi condili femurali.
Datorită inegalităţii suprafeţelor articulare ale femurului şi tibiei (condilii
femurali fiind mult mai dezvoltaţi decât platoul tibial), mişcările de flexie şi
extensie se execută pri „rularea” şi „alunecarea” simultană a condiliolr femurali
pe platoul tibial.
Rotula alunecă pe trohleea femurală, coborând în timpul flexiei
genunchiului şi ridicându-se în timpul extensiei acestuia.
În timpul flexiei, meniscurile alunecă dinainte înapoi pe platoul tibial. Meniscul
intern se deplasează mai puţin decît cel extern.
Ligamentele colaterale sunt puse în tensiune în mişcarea de extensie a
genunchiului. În mişcarea de flexie, ligamentul colateral extern se relaxează , în
timp ce ligamentul colateral intern rămâne în tensiune. Aceste două ligamente
colaterale limiteză mişcarea de varus ( ligamentul colateral extern) şi mişcarea de
valgus (ligamentul colateral intern).
Ligamentul încrucişat anterior este pus în tensiune în flexie iar cel
posterior, atât în flexie cât şi în extensie. Ligamentele încrucişate limiteză
mişcările tibiei faţă de femur în plan antero-posterior.

Rotaţie externă - rotaţie internă

Rotaţia externă este mişcarea în urma căreia vârful piciorului se orienteză
către înafară, în timp ce rotaşia internă este mişcarea opusă, pri care vârful
piciorului se orientează către înăuntru.Aceste două mişcări se efectuază în jurul
unui ax longitudinal care trece prin tuberculul intern al eminenţei itercondiliene a
tibiei şi mijlocul epifizei distale a tibiei.
Rotaţia internă şi externă sunt de 15° - 25° (activ) şi de 35° - 40° (pasiv).
Trebuie spus însă că există mari variaţii individuale în ceea ce priveste
amplitudinea acestor mişcări.
De asemenea, cele două rotaţii sunt influenţate şi de poziţia genunchiului.
Când genunchiul se află în extensie, rotaţia este de 0°, creşte apoi rapid la
începutul flexiei şi devine maximă la 40° - 60° de flexie.
Înclinare externă - înclinare internă
Când genunchiul este semiflectat, tibia poate să execute faţă de femur
mişcări de înclinare externă (valgus) şi mişvări de înclinare internă (varus).
Aceste mişcări dispar când genunchiul este în extensie, fiind împiedicate
de ligamentele colaterale ale genunchiului. Mişcările se fac într-un plan frontal şi
în jurul unui ax antero-posterior care trece prin mijlocul epifizei proximale a
tibiei.

Muşchii motori ai genunchiului

Flexorii: bicepsul femural şi semimembranosul (flexorii principali),
semitendinosul, gemenii, polpliteul, plantarul subţire, croitorul şi dreptul intern
(flexorii accesori).
Extensor: cvadricepsul femural
Rotator extern: bicepsul femural
Rotatorii interni: semimebranosul, popliteul şi muşchii labei de gâscă.

12. ANATOMIA ŞI BIOMECANICA ARTICULAŢIEI GLEZNEI

(Articulaţia talo-crurală)

ANATOMIA ARTICULAŢIEI GLEZNEI

Suprafeţele sale articulare sunt reprezentate de faţa articulară a „scoabei
tibio-peroniere” şi de faţa articulară superioară, lateralăşi medială a corpului
astragalului.

Mijloacele de unire sunt:

- capsula articulară care este mai laxă şi mai subţire în partea anterioarăşi
posterioară. În părţile laterală şi medială ea este întărită de ligamente puternice.
- ligamentul medial sau „deltoidian” îşi are originea superior pe maleola
tibială, de unde se împrăştie în evantai pe oasele tarsului.
Are patru părţi: partea tibionaviculară care se prinde pe faţa dorsalăşi medială a
navicularului, partea tibiocalcaneană ale cărei fibre se inseră pe sustentaculum
tali, partea tibiotalară anterioară ale cărui fibre se inseră pe marginea medială a
colului astragalului şi partea tibiotalară posterioară ale cărui fibre se inseră pe
procesul posterior al talusului.
Lateral articulaţia este întărită de trei ligamente:
- ligamentul talofibular anterior care merge de la maleola peronieră la
partea laterală a colului astragalului.
-ligamentul talofibular posterior care se inseră în fosa maleolei peroniere
şi pe tuberculul lateral al procesului posterior al talusului.
-ligamentul calcaneofibular care se prinde pe vârful maleolei peroniere şi
pe faţa laterală a calcaneului.
Sinoviala căptuşeşte la interior capsula şi are două funduri de sac, anterior
şi posterior.

BIOMECANICA ARTICULAŢIEI GLEZNEI

Articulaţia gleznei este o articulaţie de tip trohlear, la nivelul căreia se pot

executa cele două mişcari caracteristice articulaţiilor de acest gen şi anume flexia
şi extensia, precum şi mişcari de lateralitate şi de deplasare înainte şi înapoi ale
astragalului, în "scoaba tibio-peronieră".
Ţinând seama de sensul mişcării raportat la picior, flexia este denumită
fiexie dorsală a piciorului. iar extensia este denumită flexie plantară a piciorului.

Flexia dorsală (fexie) este mişarea prin care faţa dorsală a piciornlui se aproprie
de faţa anterioară a gambei.

Flexia plantară (extensie) este mişcarea prin care faţa plantară a piciorului se
apropie de faţa posterioară a gambei.
 Axul biomecanic în jurul căruia se produce mişcarea de flexie-extensie, este
transversal, formând un unghi de 8°, deschis spre intern, cu linia bimaleolară.
Datorită orientării axului de flexie - extensie, când se execută flexia
dorsală, vârful piciomlui se aşează în adducţie, iar în flexia plantară el se aşează în
abducţie.
Amplitudinea mişcărilor este de 20° pentru flexia dorsală (activ) şi de 35°
pentru flexia plantară (activ).
În articulaţia gleznei mai există şi mişcări de lateralitate şi de deplasare
înainte (anterior) şi înapoi (posterior) ale astragalului faţă de scoaba tibio-
peronieră , mişcări care au o amplitudine redusă.

Mişciările de lateralitate se efectueză în plan frontal şi sunt limitate de cele două

maleole, internă şi externă.

Mişcările de deplasare înainte şi înapoi se efectueaza în plan sagital şi sunt

limitate de contactul osos dintre astragal şi marginea anterioară şi posterioară a
epifizei distale a tibiei, precum şi de capsula articulară a gleznei şi de ligamentele
extraarticulare ale acesteia.

Muşchii motori ai articulatiei gleznei:

1. Flexoii: tibialul anterior, extensorul comun al degetelor şi extensorul
lung a1 halucelui.
2. Extensorii: tricepsul sural, tibialul posterior, flexorul lung al degetelor,
flexorul lung al halucelui, plantarul lung şi peronierii.
 MUŞCHII CORPULUI UMAN

1. MUŞCHII CAPULUI

Din punct de vedere funcţional şi topografic, muşchii capului se clasifică

în:
- muşchii mimicii
- muşchii masticatori
- muşchii situaţi paravertebral
Conform Nomenclaturii Internaţionale, în această clasificare ar fi incluşi şi
muşchii mare drept posterior al capului, micul drept posterior al capului, oblicul
superior al capului şi oblicul inferior al capului.

1. MUŞCHII MIMICII (muşchii pieloşi ai capului)

Aceşti muşchi sunt situaţi subcutan, prezintă un cap fix inserat pe oasele
feţei şi un cap mobil inserat pe piele. Inserându-se pe piele, prin contracţie, pot
exprima diferite stări psihice (bucurii, depresiune, durere, etc); împreună cu
repartiţia ţesutului adipos al feţei şi configuraţia masivului facial, muşchii mimicii
dau aspectul static al feţei, fizionomia.
Un alt rol al acestor muşchi, secundar, este acela de a interveni în masticaţie,
deglutiţie, fonaţie.
Inervaţia acestor muşchi provine din nervul facial.
Clasificare:
- muşchiul epicranian
- muşchiul orbicular al ochiului
- muşchiul orbicular al gurii
 - muşchiul buccinator
- muşchiul ridicător al buzei superioare
- muşchiul ridicător al unghiului gurii
- muşchii zigomatic mic şi mare
- muşchiul rizorius
- muşchiul coborâtor al buzei inferioare
- muşchiul mental

MUŞCHIUL EPICRANIAN este format din muşchiul occipito-frontal şi muşchiul

temporo-parietal; între pântecele muşchiului occipito-frontal se află un tendon
numit aponevroză epicraniană.
Acţiuni: trage medial şi posterior pavilionul urechii (pântecele occipital),
trage în sus pielea frunţii, producând cute transversale ce exprimă atenţia, frica,
spaima (pântecele frontal), ajută la ridicarea pleoapei superioare (pântecele
frontal) exprimând surpriza.

MUŞCHIUL ORBICULAR AL OCHIULUI este un muşchi alcătuit din trei părţi

distincte: palpebrală, orbitală şi lacrimală. Partea palpebrală se află în grosimea
pleoapei, partea orbitală acoperă muşchiul sprâncenos, iar partea lacrimală este
situată posterior de sacul lacrimal.
Primele două părţi determină ocluzia fantei palpebrale şi intervin în
dirijarea lacrimilor spre unghiul medial al orbitei.

MUŞCHIUL ORBICULAR AL GURII este alcătuit din două părţi şi anume

partea marginală şi partea labială. Partea labială se situează în grosimea buzelor.
Acest muşchi are valoare de sfincter; astfel, prin contracţia părţii labiale,
el produce închiderea gurii; prin contracţia părţii marginale, participă la suflat,
fluierat, supt, masticaţie (împiedică scurgerea salivei).

MUŞCHIUL BUCCINATOR este singurul acoperit de fascie, respectiv de fascia

bucofaringiană. Prin inserţia sa pe comisura bucală, acest muşchi creşte diametrul
transvers al gurii în caz de contracţie, intervine în expulzarea forţată a aerului
(fluierat, suflat) de unde şi denumirea lui (buccina = trompetă).
Are rol şi în masticaţie datorită faptului că menţine alimentele în contact
cu dinţii participând şi la formarea bolului alimentar.

MUŞCHIUL RIDICĂTOR AL BUZEI SUPERIOARE pleacă de pe zigomatic şi

faţa anterioară a corpului maxilarului şi se inseră pe buza superioară; el acoperă
muşchiul ridicător al unghiului gurii şi este acoperit de muşchiul orbicular al
ochiului.

MUŞCHIUL RIDICĂTOR AL UNGHIULUI GURII are inserţia pe comisura

buzelor; prin contracţie, ridică buza superioară şi trage lateral comisura buzelor.

MUŞCHIUL ZIGOMATIC MIC pleacă de la osul zigomatic, inferior,

inserându-se în buza superioară.
Acţiunea sa este de a trage superior şi lateral buza superioară.

MUŞCHIUL ZIGOMATIC MARE pleacă inferior de precedentul şi se inseră la

comisura buzelor.
Intervine în râs, prin acţiunea sa de a trage superior şi lateral comisura
buzelor.

MUŞCHIUL RIZORIUS acoperă muşchiul buccinator şi muşchiul maseter, având

inserţia la comisura buzelor.
Rolul său este de a trage lateral comisura buzelor, realizând surâsul.

MUŞCHIUL COBORÂTOR AL BUZEI INFERIOARE pleacă de la linia oblică a

mandibulei şi se inseră în pielea buzei inferioare. Este medial de muşchiul
coborâtor al unghiului gurii.
Acţiunea sa este de a trage buza inferioară anterior şi inferior (exprimă ironia).

MUŞCHIUL COBORÂTOR AL UNGHIULUI GURII pleacă inferior şi lateral

de muşchiul coborâtor al buzei inferioare, având inserţia la comisura buzelor.
Acţiunea sa este de a trage comisura buzelor în jos şi lateral.

MUŞCHIUL MENTAL pleacă de pe faţa lateralaă a mandibulei, în dreptul

incisivilor mediali şi se inseră pe pielea bărbiei.
Rolul său este de a încreţi pielea bărbiei (exprimă îndoială, dispreţ).

2. MUŞCHII MASTICATORI
Sunt muşchi ce actionează asupra articulaţiei temporo-mandibulare, având
inervaţie comună nervul mandibular.

Clasificare:
- muşchiul temporal
- muşchiul maseter
- muşchiul pterigoidian medial
- muşchiul pterigoidian lateral

MUŞCHIUL TEMPORAL are originea în fosa temporală şi arcada zigomatică,

iar inserţia pe procesul coracoid şi ramura mandibulei.
Inferior este acoperit de muşchiul maseter.
Acţiunea sa constă în deplasarea laterală a mandibulei, ridicarea
mandibulei şi tragerea ei posterior. Este cel mai puternic ridicător al mandibulei.

MUŞCHIUL MASETER prezintă o parte superficială şi una profundă. Partea

superficială are originea pe marginea inferioară a arcadei zigomatice, anterior, iar
partea profundă are originea în aceeaşi zonă dar posterior.
După ce realizează unirea celor două părţi, inserţia se face pe faţa laterală
a ramului şi a unghiului mandibulei.
Acţiunea sa este de a ridica mandibula, în caz de contracţie bilaterală şi de
a trage mandibula lateral, în caz de contracţie unilaterală.

MUŞCHIUL PTERIGOIDIAN MEDIAL are originea la nivelul fosei

pterigoidiene şi palatinului, iar inserţia pe ramul şi unghiul mandibulei.
Acţiunea sa constă în ridicarea mandibulei.

MUŞCHIUL PTERIGOIDIAN LATERAL are originea pe procesul pterigoid şi

inserţia pe capsula articulaţiei temporo-mandibulare şi condilul mandibulei.
Acţiunea sa este propulsia şi tragerea în jos a mandibulei, prin contracţie
bilaterală.

3. MUŞCHII SITUAŢI PARAVERTEBRAL

Clasificare:
- muşchiul lungul capului
- muşchiul drept anterior al capului
- muşchiul drept lateral al capului

MUŞCHIUL LUNGUL CAPULUI are originea pe occipital, inferior şi insertia pe

tuberculii anteriori ai vertebrelor C3 - C6.
Acţiunea sa este flexia capului, în cazul contracţiei bilaterale şi rotaţia
capului de aceeaşi parte, în cazul contracţiei unilaterale.

MUŞCHIUL DREPT ANTERIOR AL CAPULUI are originea pe occipital şi

inserţia pe masele laterale şi procesul transvers ale atlasului. Acţiunea constă în
flexia laterală a capului, în caz de contracţie unilaterală sau flexia anterioară a
capului, în caz de contracţie bilaterală.

MUŞCHIUL DREPT LATERAL AL CAPULUI are originea pe procesul

transvers al atlasului şi inserţia pe occipital.
Actiunea sa este de flexie laterală a capului.

2. MUŞCHII GÂTULUI
Clasificare:
- muşchiul platysma
- muşchiul sternocleidomastoidian
- muşchii scaleni
- muşchii infrahioidieni
- muşchii suprahioidieni
- muşchiul lungul gâtului
- muşchiul splenius al gâtului

MUŞCHIUL PLATYSMA se întinde ca o lamă musculară între regiunile

deltoidiană şi infraclaviculară până în partea inferioară a feţei. Este inervat de
nervul facial.
Acţiunea sa constă în coborârea unghiului gurii (expresie de tristeţe,
dispreţ, suferinţă) când contracţia are punct fix inserţiile inferioare de la nivelul
regiunilor infraclaviculare şi deltoidiană şi de pe fasciile muşchilor pectoral mare
şi deltoid.

MUŞCHIUL STERNOCLEIDOMASTOIDIAN se află situat pe partea laterală a

gâtului. Este un muşchi craniomotor şi inspirator accesor.
Prezintă două origini şi anume o origine sternală, care pleacă de pe faţa
anterioară a manubriului sternal şi o origine claviculară, care pleacă de pe
claviculă - în vecinătatea extremităţii sternale.
Inserţia celor două părţi se face pe procesul mastoidian.
Inervaţia este asigurată de ramuri ale nervului accesor şi de plexul cervical.
Acţiunile constau în flexia capului, înclinarea de aceeaşi parte şi rotarea de
partea opusă, în cazul contracţiei unilaterale cu punct fix sternoclavicular.
 Contracţia bilaterală determină o mărire a amplitudinii flexiei, când
aceasta a fost iniţiată de muşchii drepţi anteriori şi lungi ai capului.
Contracţia bilaterală cu punct fix occipitomastoidian determină rolul lor ca
muşchi inspiratori auxiliari.

MUŞCHII SCALENI sunt :

- muşchiul scalen anterior
- muşchiul scalen mijlociu
- muşchiul scalen posterior
În ansamblu se întind între coloana cervicală şi primele două coaste, fiind
situaţi în planul profund al regiunii laterale a gâtului.
Acţiunea lor constă în:
- înclinarea coloanei cervicale de aceeaşi parte, în cazul
contracţiei unilaterale cu punct fix costal.
- flexia coloanei, în cazul contracţiei bilaterale a muşchilor
scaleni anteriori.
- creşterea rigidităţii coloanei, în cazul contracţiei bilaterale
a muşchilor scaleni mijlocii şi posteriori.
- cu punct fix la nivelul inserţiilor cervicale, muşchii scaleni sunt
inspiratori auxiliari.

MUŞCHII SUPRAHIOIDIENI sunt localizaţi în regiunea anterioară a gâtului şi

se clasifică astfel:
- muşchiul stilohioidian
- muşchiul digastric
- muşchiul milohioidian
- muşchiul geniohioidian

MUŞCHIUL STILOHIOIDIAN are originea pe procesul stiloid şi inserţia pe

cornul mare şi corpul osului hioid.
MUŞCHIUL DIGASTRIC se întinde de la procesul mastoidian la corpul
mandibulei. Prezintă un pântece posterior şi unul anterior.

MUŞCHIUL MILOHIOIDIAN este un muşchi patrulater, situat între osul hioid şi

corpul mandibulei; împreună cu cel opus, participă la alcătuirea planşeului
cavităţii bucale propriu-zise.

MUŞCHIUL GENIOHIOIDIAN se situează superior de muşchiul milohioidian şi

se inseră pe corpul osului hioid.
Acţiunile muşchilor suprahioidieni:
- inseraţi prin unul din capete pe osul hioid, aceşti muşchi vor avea rol în
cursul unor acte fiziologice ca deglutiţia, fonaţia, respiratia, masticaţia. Astfel,
muşchii milohioidieni, geniohioidieni şi pântecele anterior al digastricului (luând
punct fix osul hioid) coboară mandibula.
- contracţia izolată a muşchiului milohioidian, cu punct fix pe mandibulă,
ajută la împingerea bolului alimentar în primul timp al deglutiţiei.
- contracţia tuturor muşchilor suprahioidieni, în timpul faringian al
deglutiţiei, realizează închiderea laringelui şi separarea căii digestive de cea
aeriană.

MUŞCHII INFRAHIOIDIENI sunt situaţi în regiunea anterioară a gâtului, cu

excepţia pântecelui inferior al muşchiului omohioidian.
Clasificare:
- muşchiul sternohioidian
- muşchiul omohioidian
- muşchiul sternotiroidian
- muşchiul tirohioidian

MUŞCHIUL STERNOHIOIDIAN este situat între stern şi hioid.

MUŞCHIUL OMOHIOIDIAN prezintă două pântece reunite printr-un tendon;
pântecele inferior porneşte de la marginea superioară a scapulei, apoi prin
pântecele superior urcă vertical spre osul hioid.

MUŞCHIUL STERNOTIROIDIAN pleacă de pe faţa posterioară a manubriului

sternal şi primul cartilaj costal, ajungând la cartilajul tiroid.

MUŞCHIUL TIROHIOIDIAN continuă muşchiul precedent inserându-se pe

corpul şi cornul mare al osului hioid.

Muşchii infrahioidieni, prin inserţia cu unul din capete pe osul hioid, au

rol în acte fiziologice ca deglutiţia, fonaţia, respiraţia.

MUŞCHIUL LUNGUL GÂTULUI este situat în partea anterioară şi laterală a

coloanei cervicale şi a primelor trei vertebre toracice; este alcătuit din fascicule cu
orientare diferită.
Acţiunea sa constă în înclinarea coloanei cervicale de aceeaşi parte, în
cazul contracţiei unilaterale sau flectarea coloanei, în cazul contracţiei bilaterale.

MUŞCHIUL SPLENIUSUL GÂTULUI aparţine topografic şi funcţional

muşchilor cefei (capitol ce va fi descris).

3. MUŞCHII TRUNCHIULUI
Muşchii trunchiului se clasifică în :
- muşchii spatelui şi cefei
- muşchii antero-laterali ai trunchiului

1. MUŞCHII SPATELUI ŞI AI CEFEI

Muşchii migraţi ai spatelui:
 - muşchiul trapez
- muşchiul latissimus dorsi
- muşchul romboid mare
- muşchiul romboid mic
- muşchiul ridicător al scapulei
- muşchiul dinţat postero-superior
- muşchiul dinţat postero-inferior
1. Muşchi erectori ai trunchiului:
- muşchiul iliocostal
- muşchiul longissimus
- muşchiul spinal
- muşchii intertransversari
- muşchii interspinosi
- muşchiul semispinal
- muşchiul multifid
- muşchii rotatori
- muşchiul oblic superior al capului
- muşchiul spleniusul gâtului
- muşchiul spleniusul capului
- muşchiul oblicul inferior al capului

MUŞCHIUL TRAPEZ
Originea se află pe protuberanţa occipitală externă şi pe procesele spinoase C7 -
T12, respectiv pe ligamentele interspinoase corespunzătoare.
Inserţia se face pe claviculă, în treimea laterală a marginii posterioare, pe
marginea medială a acromionului şi pe spina scapulei.
Vascularizaţia este asigurată de ramuri din arterele suprascapulare, occipitală şi
transversă a gâtului.
Inervaţia este dată de nervul accesor şi ramurile anterioare din C3 - C4.
Acţiune:
 - ridică umărul, în cazul în care acţionează fibrele sale
descendente luând punct fix medial.
- trage umărul înapoi, în cazul în care acţionează fibrele sale
orizontale.
- trage umărul în jos, în cazul când acţionează fibrele sale ascendente.
- bascularea scapulei, acţiune realizată în comun de fibrele ascendente şi
descendente.
- rotaţia capului de partea opusă, când acţionează fibrele descendente
luând punct fix pe scapulă.
- intervine în mişcarea de căţărare, prin fibrele ascendente ce iau punct fix
pe scapulă.
- menţine poziţia verticală a capului şi extensia acestuia, acţiune realizată
prin contracţia simultană a ambilor muşchi, cu punct fix pe scapulă şi pe
claviculă.

MUŞCHIUL ROMBOID MARE

Originea se află pe procesele spinoase T2 - T5 şi pe ligamentul supraspinos.
Inserţia este pe marginea medială a scapulei.
Vascularizaţia se realizează prin ramuri din artera transversă a gâtului şi din
primele 6 intercostale.
Inervaţia este dată de nervul dorsal al scapulei, ce ia naştere din plexul brahial.
Acţiune: apropie umărul de coloană.

MUŞCHIUL ROMBOID MIC

Originea se află pe procesele spinoase T1 - C6.
Inserţia este pe marginea medială a scapulei, superior de inserţia muşchiului
romboid mare
Vascularizaţia se realizează prin ramuri din artera transversă a gâtului şi din
primele 6 intercostale.
Inervaţia este dată de nervul dorsal al scapulei.
Acţiune: apropie umărul de coloană.

MUŞCHIUL LEVATOR SCAPULAE (muşchiul ridicător al scapulei)

Originea este pe procesele transverse C1 - C4.
Inserţia se face pe unghiul supero-medial al scapulei.
Vascularizaţia este realizată de artera subscapulară şi artera cervicală ascendentă.
Inervaţia este dată de ramurile anterioare C3 - C5.
Acţiune:
- ridică umărul; această acţiune are loc când ia punct fix pe
coloană.
- flexia laterală a gâtului; acţiunea se realizează când ia punct
fix pe scapulă.

MUŞCHIUL LATISSIMUS DORSI

Originea se afla pe:
- procesele spinoase ale vertebrelor T7 -L5 şi pe ligamentele
supraspinoase corespunzătoare.
- creasta sacrală medie.
- creasta iliacă, în jumătatea ei posterioară.
Prinderea de creasta iliacă şi coloana vertebrală se face prin intermediul fasciei
toracolombare.
Inserţia este pe humerus, pe creasta tuberculului mic.
Vascularizaţia este dată de artera subscapulară, ultima intercostală şi arterele
lombare.
Inervaţia este dată de nervul toracodorsal.
Actiune:
- extensia, adductia şi rotaţia medială a braţului; acţiunea se
realizează când ia punct fix posterior.
- ridicător al coastelor; acţiunea se realizează când ia punct fix
pe humerus.
 - intervine în căţărare.

MUŞCHIUL DINŢAT POSTERO - SUPERIOR

Originea se află pe procesele spinoase C6 - T2.
Inserţia se face pe coastele II - IV la nivelul unghiului coastei.
Vascularizaţia este dată de ramurile posterioare ale primelor artere intercostale.
Inervaţia este dată de nervii intercostali I - V.
Acţiune: ridică coastele; este deci muşchi inspirator.

MUŞCHIUL DINŢAT POSTERO - INFERIOR

Originea se află pe procesele spinoase T10 - L2.
Inserţia se face pe ultimele coaste (IX-XII).
Vascularizaţia este dată de ultimele 5 artere intercostale.
Inervaţia este dată de nervii intercostali IX - XI.
Acţiune: coboară coastele; este deci muşchi expirator.

MUŞCHIUL ILIOCOSTAL
Originea se face în masa sacrospinală; prezintă 3 porţiuni, în funcţie de regiunile
pe care le străbate: lombară, toracică şi cervicală.
Inserţia se face pe unghiul ultimelor 10 coaste, în cazul masei lombare, pe
primele 6 coaste şi pe tuberculul posterior al lui C7, în cazul masei toracice şi pe
tuberculii posteriori C4 - C6, în cazul masei cervicale.

MUŞCHIUL LONGISSIMUS
Prezintă 3 porţiuni : toracică, cervicală şi a capului.
Porţiunea toracică are originea în masa sacrolombară, iar inserţia pe procesele
transverse toracice şi pe marginea inferioară a coastelor IX - X.
Porţiunea cervicală are originea pe procesele transverse T1 - T5, iar inserţia pe
procesele transverse C3 - C7.
Porţiunea capului are originea pe procesele transverse C3 - T5, iar inserţia pe
procesul mastoid.

MUŞCHII INTERTRANSVERSARI
Sunt muşchi profunzi; se întind între procesele transverse a două vertebre
vecine.
După regiunea în care se găsesc se împart în:
- intertransversari lombari (medial şi lateral)
- intertransversari toracici
- intertransversari cervicali (anterior şi posterior).

MUŞCHIUL SPINAL
Prezintă 3 porţiuni: toracică, cervicală şi a capului.
Porţiunea toracică are originea pe procesele spinoase T11 - L3, iar inserţia pe
procesele spinoase ale celorlalte vertebre toracice.
Porţiunea cervicală are originea pe ligamentul nucal, iar inserţia pe tuberculul
posterior al lui C1.
Porţiunea capului continuă ascendent direcţia precedentului.

MUŞCHII INTERSPINOŞI
Prezintă porţiunile cervicală, toracică şi lombară. Se întind pe procesele spinoase
a două vertebre vecine.

MUŞCHIUL MARELE DREPT POSTERIOR AL CAPULUI

Originea se află pe procesul spinos al lui C2.
Inserţia este pe linia nucală.

MUŞCHIUL MICUL DREPT POSTERIOR AL CAPULUI

Originea este pe tuberculul posterior al lui C1.
Inserţia se află în jurul găurii occipitale, medial de precedentul.
MUŞCHII SACROCOCCIGIENI ANTERIOR ŞI POSTERIOR
Sunt situaţi între sacru şi coccis; sunt rudimentari.

MUŞCHIUL SEMISPINAL
Originea este pe procesele transverse T6 - T10, pentru porţiunea toracică, pe
procesele transverse T1 - T6, pentru porţiunea cervicală şi pe procesele transverse
T1 - T6 pentru porţiunea capului.
Inserţia se face pe procesele spinoase C6 - T3, pentru porţiunea toracică, pe
procesele spinoase C2 - C5, pentru porţiunea cervicală şi pe planul nucal pentru
porţiunea capului.
Muşchiul semispinal sare peste minim cinci vertebre.

MUŞCHIUL MULTIFID sare peste 3 - 4 vertebre.

MUŞCHII ROTATORI sar peste o vertebră; de obicei sunt prezenţi în regiunea

toracică.

MUŞCHIUL OBLICUL SUPERIOR AL CAPULUI

Originea este pe procesul transvers al lui C1.
Inserţia se face pe planul nucal, lateral de semispinalul capului.

MUŞCHIUL SPLENIUSUL GÂTULUI

Are originea pe procesele spinoase T3 - T6, iar inserţia pe procesele transverse
C1 - C3.

MUŞCHIUL SPLENIUSUL CAPULUI

Are originea pe procesele spinoase C7 - T4 şi ligamentul nucal, iar inserţia pe
procesul mastoid şi linia nucală.

MUŞCHIUL OBLICUL INFERIOR AL CAPULUI

Are originea pe procesul spinos al lui C2, iar inserţia pe procesul transvers al lui
C1.

2. MUŞCHII ANTERO-LATERALI AI TRUNCHIULUI

Muşchii antero-laterali ai trunchiului se clasifică în :

- muşchi ai toracelui
- muşchi ai abdomenului

MUŞCHII TORACELUI

După origine, aşezare şi acţiune, muşchii toracelui se clasifică în:

a.muşchi superficiali:
- muşchiul pectoral mare
- muşchiul pectoral mic
- muşchiul subclavicular
- muşchiul dintat anterior

b.muşchi profunzi:
- muşchii intercostali externi
- muşchii intercostali interni
- muşchii ridicători ai coastelor
- muşchii subcostali
- muşchii intercostali intimi
- muşchiul transvers toracic

MUŞCHIUL PECTORAL MARE

Originea se realizează prin trei părţi:
- claviculară, în jumătatea medială a marginii inferioare a
claviculei.
- sternocostală, pe faţa anterioară a sternului.
- abdominală, pe teaca dreptului abdominal.
Inserţia se realizează printr-un tendon comun pe creasta tuberculului mare al
humerusului.
Vascularizaţia este dată de ramuri din artera toracoacromiala şi de ramuri din
artera toracică internă.
Inervaţia provine din nervii pectorali, din plexul brahial.
Acţiune:
- coboara şi proiectează anterior umărul; această acţiune are loc
când punctul fix este pe torace.
- adducţie, rotaţie medială, flexie a braţului; această acţiune are
loc când punctul fix este pe torace.
- intervine în căţărare; acţiunea are loc când punctul fix este pe
humerus.
- este inspirator auxiliar.

MUŞCHIUL PECTORAL MIC

Originea este pe feţele anterolaterale ale costelor 3 - 5.
Inserţia este pe procesul coracoid.
Vascularizaţia este realizată de ramuri din artera axilară.
Inervaţia este dată de nervii pectorali, din plexul brahial.
Acţiune:
- proiectează anterior umărul şi coboară unghiul lateral al scapulei.
Acţiunea se realizează când ia punct fix pe coaste.
- ridică coastele, fiind muşchi inspirator auxiliar; acţiunea are
loc când ia punct fix pe procesul coracoid.

MUŞCHIUL SUBCLAVICULAR
Originea este pe faţa superioară a primei coaste (medial).
Inserţia este pe faţa inferioară a claviculei.
Inervaţia provine din plexul brahial.
Acţiune:
- coboară clavicula, în cazul în care ia punct fix pe coaste.
- ridică prima coastă, fiind muşchi inspirator; acţiunea se
realizează când ia punct fix pe claviculă.

MUŞCHIUL DINŢAT ANTERIOR (muşchiul serratus anterior)

Originea este pe feţele laterale şi marginile superioare ale primelor 10 coaste.
Inserţia este pe marginea medială a scapulei.
Vascularizaţia este realizată de ramuri din arterele toracică laterală, subscapulară
şi scapulară posterioară.
Acţiune:
- coboară coastele; acţiunea are loc când acţionează fibrele sale
superioare ce iau punct fix pe scapulă.
- ridică coastele; acţiunea are loc când acţionează fibrele sale
inferioare ce iau punct fix pe scapulă.
- ajută muşchiul deltoid în ridicarea braţului.
- participă la proiecţia anterioară a scapulei (această acţiune este
realizată împreună cu muşchiul pectoral mic).
- intervine în bascula scapulei, acţiune realizată de fibrele sale
inferioare împreună cu fibrele ascendente ale muşchiului trapez.

MUŞCHII INTERCOSTALI EXTERNI

Au originea pe marginea inferioară a coastei superioare, inserţia pe marginea
superioară a coastei inferioare, iar ca acţiune sunt muşchi inspiratori, deci ridică
coastele.

MUŞCHII INTERCOSTALI INTERNI

Au originea şi inserţia invers ca precedenţii, iar ca acţiune sunt muşchi expiratori,
deci coboară coastele.

MUŞCHII RIDICĂTORI AI COASTELOR

Au originea pe procesele transverse C7 - T11, inserţia pe faţa laterală a coastei
inferioare, iar acţiunea este de a ridica coastele.

MUŞCHII SUBCOSTALI
Au originea pe faţa medială a unei coaste, inserţia pe a doua, a treia coastă
supraiacentă, iar ca acţiune sunt muşchi expiratori.

MUŞCHII INTERCOSTALI INTIMI

Sunt situaţi în treimea laterală a spaţiilor intercostale inferioare.

MUŞCHIUL TRANSVERS TORACIC

Originea este pe faţa posterioară a procesului xifoid şi pe cartilajele costale 3 - 7.
Inserţia este pe cartilajele costale 2- 6, pe marginea lor inferioară.
Acţiune: este muşchi expirator.
Muşchii profunzi ai toracelui sunt vascularizaţi de arterele intercostale. Inervaţia
provine din nervii intercostali.

MUŞCHII ABDOMENULUI

Pentru fiecare jumătate de abdomen se află câte 6 muşchi:

- muşchiul drept al abdomenului (rectus abdominis)
- muşchiul piramidal
- muşchiul oblic extern al abdomenului
- muşchiul oblic intern al abdomenului
- muşchiul transvers al abdomenului

- muşchiul pătrat al lombelor

Caracteristici ale muşchilor abdomenului:
- datorită tonusului lor menţin viscerele abdominale în poziţia
normală.
- prin presa abdominală efectuată, ajută la micţiune, defecaţie, vomă,
naştere.
- au rol în statica şi dinamica trunchiului.
- sunt muşchi expratori auxiliari.

MUŞCHIUL OBLIC EXTERN AL ABDOMENULUI

Muşchiul oblic extern al abdomenului este cel mai mare şi cel mai superficial
dintre muşchii laţi ai abdomenului.
Originea se realizează prin 8 digitaţii musculo-tendinoase pe feţele externe şi
marginile inferioare ale coastelor V - XII. Pântecele muscular prezintă 4 margini:
superioară, inferioară, posterioară şi anterioară.
Aponevroza muşchiului continuă marginea anterioară şi segmentul
anterior al marginii inferioare a corpului muscular. Partea din aponevroză care
continuă marginea anterioară se îndreaptă anterior şi medial şi se inseră pe
procesul xifoid, pe linia albă (până la simfiza pubiană); în acest fel se realizează
inserţia medială a muşchiului. Inserţia inferioară se face pe următoarele
formaţiuni, dinspre lateral spre medial: creasta iliacă, spina iliacă antero-
superioară, fascia lata, fascia iliacă.
Vascularizaţia este realizată de arterele intercostale VI - XI, artera subcostală,
artera toracică laterală şi artera circumflexă iliacă superficială.
Inervaţia este dată de nervii intercostali (V - XII), nervul iliohipogastric şi nervul
ilioinghinal.
Acţiune:
- înclină trunchiul de aceeaşi parte, cu rotire de partea opusă;

această acţiune se realizează prin contracţie unilaterală.

- apleacă trunchiul înainte; acţiunea se realizează prin contracţie
bilaterală cu punct fix pe pelvis.
- fixează coloana lombară, trăgând bazinul anterior; acţiunea se

realizează prin contracţie bilaterală cu punct fix pe torace.

- coboară coastele, deci este expirator auxiliar; acţiunea se
realizează dacă pelvisul şi coloana vertebrală sunt fixate.

MUŞCHIUL OBLIC INTERN AL ABDOMENULUI

Originea este pe fascia toracolombară, pe creasta iliacă şi pe ligamentul inghinal.
Inserţia se face pe marginea inferioară a ultimelor 3 - 4 coaste, pe membrana
sternală şi linia albă, de la procesul xifoid la simfiza pubiană.
Vascularizaţia este realizată de ramuri din arterele intercostale, artera subcostală,
arterele epigastrică superioară şi inferioară, artera musculofrenică.
Inervaţia este dată de nervii intercostali (VIII - XI), nervul subcostal, nervul
iliohipogastric şi nervul ilioinghinal.
Acţiune:
- înclină şi roteşte trunchiul de aceeaşi parte; acţiunea se realizează prin
contracţie unilaterală când punctul fix este pe creasta iliacă.
- trage coastele în jos (ultimele patru coaste); acţiunea se realizează prin
contracţie bilateralaă cu punct fix pe creasta iliacă, deci este muşchi expirator
auxiliar.
- flectează trunchiul pe bazin; acţiunea se realizează în continuarea
precedentei.
- împinge bazinul şi îl flectează pe abdomen; acţiunea se realizează prin
contracţie bilaterală cu punct fix pe baza toracelui.

MUŞCHIUL TRANSVERS AL ABDOMENULUI

Muşchiul transvers al abdomenului este cel mai profund dintre muşchii laţi.
Originea se face prin 6 digitaţii pe faţa internă şi marginile inferioare ale
ultimelor 6 coaste şi cartilagii costale; alte puncte de origine sunt pe fascia
toracolombară, pe creasta iliacă, în treimea anterioară a buzei interne, pe
ligamentul inghinal, în treimea sa laterală.
Fasciculele musculare, plecate de la nivelul acestor puncte de origine,
alcătuiesc corpul muşchiului, care prezintă 4 margini şi anume superioară,
posterioară, inferioară şi anterioară.
Inserţia se face pe linia albă, pe creasta pubelui şi pe tuberculul pubic.
Vascularizaţia este dată de ramuri din arterele epigastrice superioară şi inferioară,
ultimele cinci artere intercostale, artera subcostala, artera lombara, artera
musculofrenicaă, artera circumflexă iliacă profundaă.
Inervaţia este realizată de ultimii cinci nervi intercostali, de nervul intercostal , de
nervul iliohipogastric şi nervul ilioinghinal.
Acţiune:
- este principalul muşchi care realizează presa abdominală.
- participă la micţiune, defecaţie, naştere (prin contracţie bilaterală).
- apropie arcurile costale de linia mediană; acţiunea este realizată prin
contracţia fasciculelor superioare; astfel se face expir forţat.

MUŞCHIUL DREPT AL ABDOMENULUI

Cei doi muşchi drepţi abdominali sunt separaţi între ei de linia albă.
Originea se realizează prin trei digitaţii pe faţa anterioară şi marginea inferioară a
cartilagiilor costale V, VI, VII şi pe faţa anterioară a procesului xifoid.
Inserţia se face pe creasta pubelui şi pe faţa anterioară a simfizei pubiene.
Muşchiul drept abdominal este învelit într-o teacă fibroasă aponevrotică, realizată
de aponevrozele muşchilor laţi ai abdomenului.
Vascularizaţia provine din artera epigastrică superioară şi artera epigastrică
inferioară precum şi din ramuri din arterele intercostale.
Inervaţia se face prin nervii intercostali T5 - T12, nervul iliohipogastric şi nervul
ilioinghinal.
Acţiune:
 - menţine corpul în poziţie verticală.
- flectează trunchiul pe bazin; acţiunea se realizează prin contracţie
bilaterală cu punct fix pe bazin.
- flectează bazinul pe trunchi; acţiunea se realizează prin contracţie
bilaterală cu punct fix pe torace.
- este un muşchi respirator auxiliar.

MUŞCHIUL PIRAMIDAL
Originea este pe simfiza pubiană.
Inserţia este pe linia albă şi pe marginea medială a muşchiului drept abdominal.
Vascularizaţia este realizată de artera epigastrică inferioară şi artera cremasterică.
Inervaţia este datorată nervului subcostal.
Acţiune:
- este tensor al liniei albe.
- participă la acţiunile muşchiului drept abdominal.

MUŞCHIUL PĂTRAT AL LOMBELOR

Muşchiul pătrat al lombelor este alcătuit din două planuri musculare:
- planul posterior:Originea este pe creasta iliacă şi pe ligamentul
iliolombar. Inserţia este pe procesele costiforme ale primelor 3 - 4 vertebre
lombare, pe vertebra XII toracală şi pe marginea inferioară a coastei a XII -a.
- planul anterior:Originea este pe procesele costiforme ale ultimelor 3 - 4
vertebre lombare. Inserţia este pe marginea inferioară a ultimei
coaste.Vascularizaţia este dată de ramuri din arterele subcostală, lombare,
iliolombară. Inervaţia este realizată de ramuri din nervul subcostal şi plexul
lombar.
Acţiune:
- înclină lateral trunchiul, coboară ultima coastă.
- fixează coloana vertebrală lombară, prin contracţie bilaterală.
- fixează ultimele coaste în expiraţia forţată.
 4. MUŞCHII MEMBRULUI SUPERIOR

Din punct de vedere topografic, muşchii membrului superior se împart în:

- muşchii centurii scapulare
- muşchii umărului
- muşchii braţului
- muşchii antebraţului
- muşchii mâinii

Acţiune:
- flexia şi rotaţia medială a braţului; acţiunea este realizată de fasciculele
anterior şi mijlociu.
- extensia şi rotaţia laterală a braţului; acţiunea este realizată de fasciculul
posterior.
- abducţie până la orizontală a braţului; acţiunea este realizată prin
contracţie în totalitate.

MUŞCHIUL SUPRASPINOS
Originea este în fosa supraspinoasă.
Inserţia este pe tuberculul mare al humerusului.
Inervaţia este data de nervul suprascapular.
Acţiune:
- este considerat “ starter “ al abducţiei braţului.
- are rol de ligament activ al articulaţiei umărului şi tensor al
capsulei articulare.

MUŞCHIUL INFRASPINOS
Originea este în fosa infraspinoasă.
Inserţia este pe tuberculul mare al humerusului.
Inervaţia este dată de nervul suprascapular.
Acţiune:
- este rotator lateral şi adductor al braţului.
- este tensor al capsulei articulare.
Muşchii cu acţiune asupra centurii scapulare au fost descrişi la peretele toracic.

MUŞCHII UMĂRULUI
Muşchii umărului cuprind muşchii deltoid, supraspinos, infraspinos,
rotund mic, rotund mare şi subscapular.

MUŞCHIUL DELTOID
Este cel mai superficial şi cel mai voluminos muşchi din această grupă.
Originea este pe jumătatea laterală a marginii anterioare a claviculei, pe marginea
laterală a acromionului şi pe marginea inferioară a spinei scapulei.
Inserţia se face printr-un tendon comun (ce reuneşte cele 3 fascicule - anterior,
mijlociu şi posterior) pe tuberozitatea deltoidiană a humerusului.
Inervaţia este realizată de nervul axilar.

MUŞCHIUL ROTUND MIC

Originea este pe marginea laterală a scapulei.
Inserţia este pe tuberculul mare al humerusului.
Inervaţia este dată de nervul axilar.
Acţiune:
- este rotator lateral şi adductor al braţului.
- este tensor al capsulei articulare.

MUŞCHIUL ROTUND MARE

Originea este pe unghiul inferior şi marginea laterală a scapulei.
Inserţia este pe creasta tuberculului mic al humerusului.
Inervaţia este dată de nervul toracodorsal.
Acţiune:
- adductor, rotator medial al bratului, extensor.
- basculează lateral unghiul inferior al scapulei; această
acţiune se realizează când ia punct fix pe humerus.

MUŞCHIUL SUBSCAPULAR
Originea este pe faţa anterioară a scapulei.
Inserţia este pe tuberculul mic al humerusului.
Inervaţia este dată de nervii subscapulari.
Acţiune:
- adductor şi rotator medial al braţului.
- tensor al capsulei articulare.

MUŞCHII BRAŢULUI
Clasificare:
1. muşchii regiunii anterioare:
- muşchiul biceps brahial
- muşchiul coracobrahial
- muşchiul brahial
2. muşchii regiunii posterioare:
- muşchiul triceps brahial
- muşchiul anconeu

MUŞCHIUL BICEPS BRAHIAL

Originea este pe procesul coracoid, prin capul scurt şi pe tuberculul
supraglenoidian al scapulei, prin capul lung.
Inserţia se face pe tuberozitatea radială.
Inervaţia este dată de nervul musculocutan.
Acţiune:
- este puternic flexor al antebraţului pe braţ.
- la începutul contracţiei este supinator.
- este rotator medial al braţului; această acţiune este realizată
prin capul lung.

MUŞCHIUL CORACOBRAHIAL
Originea este pe procesul coracoid al scapulei.
Inserţia se face pe faţa medială a humerusului.
Inervaţia este dată de nervul musculocutan.
Acţiune:
- flexie şi adductie a braţului.
- coboară umărul; acţiunea se realizează când ia punct fix pe
braţ.

MUŞCHIUL BRAHIAL
Originea este pe feţele anterioare şi marginile humerusului.
Inserţia este pe tuberozitatea cubitusului.
Inervaţia este dată de nervul musculocutan.
Acţiune:
- flexia antebraţului pe braţ.
- tensor al capsulei articulare.
- ajută la căţărat; acţiunea se realizează când ia punct fix pe
antebraţ.

MUŞCHIUL TRICEPS BRAHIAL

Originea este pe tuberculul infraglenoidian (capul lung), pe faţa posterioară a
humerusului, superior de şanţul nervului radial (capul lateral) şi pe faţa
posterioară a humerusului, inferior de şanţul nervului radial (capul medial).
Inserţia se face printr-un tendon unic pe olecran.
Inervaţia este realizată de nervul radial.
Acţiune:
- extensor al braţului şi antebraţului.
- adductor al braţului; acţiunea se realizează prin capul lung.

MUŞCHIUL ANCONEU
Originea este pe epicondilul lateral al humerusului.
Inserţia este pe marginea laterală a olecranului.
Inervaţia este realizată de nervul radial.
Acţiune: extensor al antebraţului.

MUŞCHII ANTEBRAŢULUI
Muşchii antebraţului sunt grupaţi în 3 regiuni: anterioară, laterală şi
posterioară.

1. MUŞCHII ANTERIORI AI ANTEBRAŢULUI - în această regiune muşchii

sunt dispuşi în 4 planuri:
1) planul superficial:
- muşchiul rotund pronator
- muşchiul flexor radial al carpului
- muşchiul palmar lung
- muşchiul flexor ulnar al carpului
2) planul al doilea:
- muşchiul flexor superficial al degetelor
3) planul al treilea:
- muşchiul flexor profund al degetelor
- muşchiul flexor lung al policelui
4) planul profund:
- muşchiul pătrat pronator
Aceşti muşchi sunt inervaţi de nervul median, cu excepţia muşchiului flexor
ulnar al carpului şi a fasciculului medial al muşchiului flexor profund al degetelor
(care sunt inervaţi de nervul ulnar).

MUŞCHIUL ROTUND PRONATOR

Originea este pe epicondilul medial al humerusului (capul sau humeral) şi pe
procesul coronoid (capul sau ulnar).
Inserţia este pe fata laterală a radiusului în treimea sa mijlocie.
Acţiunea constă în flexia antebraţului şi pronaţie.

MUŞCHIUL FLEXOR RADIAL AL CARPULUI

Originea este pe epicondilul medial al humerusului.
Inserţia este pe faţa anterioară a bazei metacarpului II.
Acţiune: flexor al mâinii şi pronator al antebraţului.

MUŞCHIUL PALMAR LUNG

Originea este pe epicondilul medial al humerusului.
Inserţia se face pe aponevroza palmară.
Acţiune: este flexor al mâinii şi tensor al capsulei palmare.

MUŞCHIUL FLEXOR ULNAR AL CARPULUI

Originea este pe epicondilul medial al humerusului (prin capul humeral) şi pe
olecran şi marginea posterioară a ulnei (prin capul ulnar).
Inserţia se face pe osul pisiform.
Acţiune: flexor şi adductor al mâinii.

MUŞCHIUL FLEXOR SUPERFICIAL AL DEGETELOR

Originea este pe epicondilul medial al humerusului, pe procesul coronoid (capul
humero-ulnar) şi pe faţa anterioară a radiusului, în treimea mijlocie (capul radial).
Inserţia se realizează prin câte un tendon pentru degetele II - V ce se prinde de
baza falangei mijlocii prin două fâşii: lateral şi medial.
Actiune:
- flexor al falangelor mijlocii ale degetelor II - V.
- flexor al degetelor pe mână, al mâinii pe antebraţ şi a
antebraţului pe braţ (aceasta este acţiune secundară).

MUŞCHIUL FLEXOR PORFUND AL DEGETELOR

Originea este pe faţa anterioară a ulnei, în 3/4 superioare, pe membrana
interosoasă şi pe radius, la nivelul feţei sale anterioare.
Inserţia se face prin 4 tendoane pe faţa palmară a bazei falangei distale a
degetelor II - V.
Acţiune:
- flexia falangei distale.
- acţiune secundară identică cu flexorul superficial (excepţie: flexia
antebraţului pe braţ).

MUŞCHIUL FLEXOR LUNG AL POLICELUI

Originea este pe radius, treimea proximală a feţei sale anterioare şi pe membrana
interosoasă.
Inserţia se face pe faţa anterioară a bazei falangei distale a policelui.
Acţiune:
- flexor al ultimei falange a policelui.
- acţiune secundară: flexia primei falange a metacarpianului I.

MUŞCHIUL PĂTRAT PRONATOR

Originea este pe marginea anterioară şi medială a ulnei, în 1/4 inferioară.
Inserţia se face pe radius, pe faţa sa anterioară în 1/4 distală.
Acţiune: pronator al antebraţului.

2. MUŞCHII LATERALI AI ANTEBRAŢULUI - clasificare:

 - muşchiul brahioradial
- muşchiul lung extensor radial al carpului
- muşchiul scurt extensor radial al carpului
- muşchiul supinator

Muşchii laterali ai antebraţului sunt inervaţi de nervul radial.

MUŞCHIUL BRAHIORADIAL
Originea este pe humerus, pe marginea sa laterală, distal de şanţul nervului radial.
Inserţia se face pe apofiza stiloidă a radiusului.
Acţiune:
- supinator al antebraţului (este supinator numai atunci când
antebraţul este în pronaţie)
- flexor al antebraţului pe braţ.

MUŞCHIUL LUNG EXTENSOR RADIAL AL CARPULUI

Originea este pe humerus, sub cea a brahioradialului.
Inserţia se face pe faţa posterioară a bazei metacarpianului II.
Muşchiul este acoperit proximal de brahioradial, iar distal de muşchiul lung
abductor şi muşchiul scurt extensor al policelui.
Acţiune:
- extensor al mâinii pe antebraţ
- abductor al mâinii pe antebraţ
- flexor accesor al antebraţului

MUŞCHIUL SCURT EXTENSOR RADIAL AL CARPULUI

Originea este pe epicondilul lateral şi ligamentul lat al cotului.
Inserţia se face pe baza metacarpianului III (faţa dorsală).
Acţiunea este identică cu lungul extensor radial al carpului, dar abducţia este mai
redusă.
MUŞCHIUL SUPINATOR
Originea este în 1/4 proximală a marginii laterale a cubitusului, pe ligamentul
inelar şi pe ligamentul lateral al cotului.
Inserţia se face pe radius, în 1/3 proximală a feţei sale laterale şi anterioare.
Acţiune: supinator al antebraţului.

3. MUŞCHII POSTERIORI AI ANTEBRAŢULUI - sunt 8 muşchi dispuşi în

două planuri:
1. planul superficial:
- muşchiul extensor al degetelor
- muşchiul extensor al degetului mic
- muşchiul extensor ulnar al carpului
- muşchiul anconeu

2. planul profund:
- muşchiul lung abductor al policelui
- muşchiul scurt extensor al policelui
- muşchiul lung extensor al policelui
- muşchiul extensor al indexului
Muşchii posteriori ai antebraţului sunt inervaţi de nervul radial.

MUŞCHIUL EXTENSOR AL DEGETELOR

Originea este pe epicondilul lateral al humerusului şi pe fascia antebrahială.
Inserţia se face prin 3 lame tendinoase pentru fiecare deget: una mijlocie, pentru
faţa posterioară a bazei falangei mijlocii şi 2 colaterale, pentru falanga distală.
Acţiune:
- extensia falangei mijlocii pe cea proximală.
- acţiune secundară: extensia falangei distale.
 - extensia degetelor pe metacarp, a mâinii şi a antebraţului.

MUŞCHIUL EXTENSOR AL DEGETULUI MIC

Originea este pe epicondilul lateral al humerusului şi pe fascia antebrahială.
Inserţia se face pe feţele dorsale ale bazelor falangelor II şi III ale degetului mic,
după ce s-a unit cu tendonul muşchiului extensor al degetelor.
Acţiune: extensor al degetului mic.

MUŞCHIUL EXTENSOR ULNAR AL CARPULUI

Originea este pe epicondilul lateral al humerusului (capul humeral) şi pe faţa
posterioară a ulnei (capul ulnar).
Inserţia se face pe partea medială a bazei metacarpului V.
Acţiune: extensor şi adductor al mâinii.

MUŞCHIUL LUNG ABDUCTOR AL POLICELUI

Originea este pe faţa posterioară a ulnei şi a radiusului şi pe membrana
interosoasă.
Inserţia se face pe partea laterală a bazei metacarpului I.
Acţiune:
- abductor al policelui
- abductor al mâinii (produce şi anteducţia policelui).

MUŞCHIUL SCURT EXTENSOR AL POLICELUI

Originea este pe faţa posterioară a ulnei şi radiusului şi pe membrana interosoasă.
Inserţia se află pe faţa dorsală a bazei proximale a policelui.
Acţiune:
- extensor al falangei proximale
- abductor al policelui

MUŞCHIUL LUNG EXTENSOR AL POLICELUI

Originea este pe faţa posterioară a ulnei şi pe membrana interosoasă.
Inserţia se face pe faţa dorsală a falangei distale a policelui.
Acţiune: extensor şi abductor al policelui.

MUŞCHIUL ANCONEU
Originea este pe epicondilul lateral al humerusului.
Inserţia se află pe marginea laterală a olecranului.
Acţiune: extensor al antebraţului.

MUŞCHIUL EXTENSOR AL INDEXULUI

Originea este pe faţa posterioară a ulnei şi pe membrana interosoasă.
Inserţia se face pe articulaţia metacarpo-falangiană a indexului, unde fuzionează
cu tendonul muşchiului extensor al degetelor.
Acţiune: extensia indexului.

MUŞCHII MÂINII

MUŞCHIUL SCURT ABDUCTOR AL POLICELUI

Originea este pe faţa palmară a navicularului carpian şi a trapezului, pe
retinaculul flexorilor şi pe tendonul muşchiului lung abductor al policelui.
Inserţia se face pe faţa laterală a bazei falangei proximale a policelui.
Inervaţia este dată de nervul median.
Acţiune: abducţia policelui.

MUŞCHIUL SCURT FLEXOR AL POLICELUI

Originea este pe retinaculul flexorilor (prin capul superficial) şi pe trapez,
trapezoid şi osul mare (prin capul profund).
Inserţia se face pe baza falangei proximale a policelui.
Inervaţia este realizată de nervul median, pentru capul superficial şi de nervul
ulnar, pentru capul ulnar - profund.
Acţiune: rotează metacarpianul I în jurul axului său longitudinal şi îl deplasează
anterior şi medial; ajută muşchiul scurt abductor al policelui şi opozantul.

MUŞCHIUL OPOZANT AL POLICELUI

Originea este pe retinaculul flexorilor şi pe trapez.
Inserţia se face pe partea laterală a feţei palmare a metacarpului I.
Inervaţia este dată de nervul median.
Acţiune:
- aduce metacarpul I anterior şi medial, rotindu-l medial în jurul
axului său longitudinal.
- participă la realizarea “mişcării de opoziţie” a policelui
(plasarea sa anterior faţă de feţele palmare ale degetelor II - V).

MUŞCHIUL ADDUCTOR AL POLICELUI

Originea este pe faţa palmară a oaselor carpiene din rândul I (capul oblic) precum
şi pe baza şi marginea palmară a bazei metacarpului II (capul transvers).
Inserţia este pe osul sesamoid medial şi faţa medială a bazei falangei proximale a
policelui. Este cel mai profund şi cel mai întins muşchi al regiunii. Are formă
triunghiulară şi ocupă primul spaţiu interosos.
Inervaţia este dată de nervul ulnar.
Acţiune: realizează adducţia policelui.

4.2. MUŞCHII EMINENŢEI HIPOTENARE

Sunt muşchi situaţi medial când mâna este în supinaţie. Ei se clasifică în:
- muşchiul palmar scurt
- muşchiul scurt flexor al degetului mic
- muşchiul opozant al degetului mic
- muşchiul abductor al degetului mic

MUŞCHIUL PALMAR SCURT

Originea este pe faţa profundă a dermului din regiunea hipotenară.
Inserţia se face pe aponevroza palmară.
Este un muşchi pielos, rudimentar; el produce cutele transversale ale pielii
regiunii hipotenare; este involuntar.

MUŞCHIUL SCURT FLEXOR AL DEGETULUI MIC

Originea este pe cârligul osului cu cârlig şi pe retinaculul flexorilor.
Inserţia se face pe partea medială a falangei proximale a degetului V.
Este acoperit de muşchiul palmar scurt, aflându-se în acelaşi plan cu muşchiul
abductor al degetului mic, lateral de el.
Inervaţia este dată de un ram al nervului ulnar.
Acţiune: realizează flexia degetului mic.

MUŞCHIUL OPOZANT AL DEGETULUI MIC

Originea este pe cârligul osului hamat şi pe retinaculul flexorilor.
Inserţia se face pe faţa medială a metacarpului V.
Este cel mai profund muşchi al regiunii hipotenare.
Inervaţia este dată de un ram al nervului ulnar.
Acţiune: apropie metacarpul V de axul mâinii şi-l duce uşor palmar.

MUŞCHIUL ABDUCTOR AL DEGETULUI MIC

Originea este pe pisiform şi tendonul muşchiului flexor ulnar al carpului.
Inserţia se face pe partea medială a bazei falangei proximale a degetului mic.
Acţiune: abducţia degetului mic.

MUŞCHII LOMBRICALI ŞI INTEROSOŞI

Sunt muşchi dispuşi în două planuri: superficial, muşchii lombricali şi profund,
muşchii interosoşi.

MUŞCHII LOMBRICALI sunt în număr de 4.

Originea este pe tendoanele muşchiului flexor profund al degetelor.
Inserţia se face pe faţa laterală a articulaţiilor metacarpo-falangiene a ultimelor 4
degete şi pe tendonul extensor comun al degetului respectiv.
Inervaţia este dată de nervul median, pentru cei doi lombricali laterali şi de către
nervul ulnar, pentru cei doi lombricali mediali.
Acţiune: flexori ai primei falange/ extensori ai falangelor II - III.

MUŞCHII INTEROSOŞI sunt în număr de 7 , dintre care 3 sunt palmari şi 4 sunt

dorsali.

MUŞCHII INTEROSOŞI PALMARI ocupă spaţiile interosoase II - III - IV.

Originea este pe faţa metacarpienelor care priveşte spre axul mâinii, cu excepţia
metacarpianului III care trece peste ax.
Inserţia este pe tendonul muşchiului extensor al degetului respectiv, distal de
articulaţia metacarpo-falangiană.
Inervaţia este dată de nervul ulnar.
Acţiune: flexori ai falangei proximale/ extensori ai falangelor II – III. Adductori ai
degetelor (apropie degetele).

MUŞCHII INTEROSOŞI DORSALI se prind de ambele metacarpiene care

delimitează spaţiul interosos respectiv.
Originea este pe jumătatea dorsală a feţelor metacarpienelor.
Inserţia se face pe baza falangei proximale printr-o fâşie şi pe extensorul comun
al degetelor, prin a doua fâşie.
Inervaţia este dată de nervul ulnar.
Acţiune: flexori ai falangei proximale/ extensori ai falangelor II - III. Abductori ai
degetelor (răsfiră degetele).

5. MUŞCHII MEMBRULUI INFERIOR

În funcţie de aşezarea lor topografică, muşchii membrului inferior se
împart în muşchii bazinului, muşchii coapsei, muşchii gambei şi muşchii
piciorului.

MUŞCHII BAZINULUI

Muşchii bazinului se împart în:

a. muşchii intrinseci, care formează diafragma pelvină.
b. Muşchii extrinseci, ce au luat această denumire datorită
originii şi situaţiei lor topografice. Astfel, ei au origine pe oasele pelvisului şi
inserţie pe extremitatea superioară a femurului; sunt muşchi scurţi, groşi, cu o
mare forţă de contracţie.

MUŞCHIUL ILIOPSOAS
Este alcătuit din muşchiul psoas mare, muşchiul psoas mic şi muşchiul
iliac, toţi fiind înveliţi în fascia iliacă.

MUŞCHIUL PSOAS MARE

Originea este pe faţa laterală a corpurilor vertebrelor T12, L1 - L4 şi pe feţele
anterioare ale proceselor transverse ale tuturor vertebrelor lombare.
Inserţia se face pe trohanterul mic, împreună cu tendonul muşchiului iliac.

MUŞCHIUL PSOAS MIC

Originea este pe feţele laterale ale corpurilor vertebrelor T12 - L1.
Inserţia este pe creasta pectineală a pubisului.

MUŞCHIUL ILIAC
Originea este în fosa iliacă, pe care o ocupă în întregime.
Inserţia se face pe trohanterul mic, dupa ce s-a unit în prealabil cu tendonul
muşchiului psoas mare.
Muşchiul psoas mare şi muşchiul iliac, trec pe sub ligamentul inghinal
împreună cu nervul femural. Tendoanele lor se unesc şi au inserţie comună.
Inervaţia muşchiului iliopsoas este realizată de ramuri colaterale ale plexului
lombar şi de nervul femural.
Acţiunea muşchiului iliopsoas:
- puternică flexie a coapsei, când au punct fix oasele
pelvisului. În mişcarea de flexie, muşchiul iliac reprezintă forţa, iar muşchiul
psoas este lungimea.
- rotaţia laterală a coapsei şi uşoară adducţie a coapsei;
această acţiune este secundară.
- flexia pelvisului şi a coloanei vertebrale, când punctul fix este pe femur.

MUŞCHII REGIUNII FESIERE

Muşchii regiunii fesiere sunt dispuşi în 3 planuri:
1. planul superficial, reprezentat de muşchiul fesier mare;
2. planul mijlociu, reprezentat de muşchiul fesier mijlociu;
3. planul profund, reprezentat de muşchiul fesier mic şi de muşchii
pelvitrohanterieni. La rândul lor, muşchii pelvitrohanterieni sunt 6
(piriform, obturator intern, pătrat femural, gemen superior, gemen
inferior, obturator extern).

MUŞCHIUL FESIER MARE

Este cel mai voluminos muşchi al fesei.
Originea este pe:
- faţa laterală a aripii osului iliac, posterior de linia fesieră
Posterioară.
- parţile laterale ale feţelor posterioare ale sacrului şi coccisului.
- fascia toracolombară.
- ligamentele sacroiliace posterioare şi sacrotuberos.
Inserţia se face pe tractul iliotibial, pe ramura laterală de bifurcaţie a liniei aspre
şi pe al 3-lea trohanter (tuberozitatea fesieră).
Inervaţia este realizată de nervul fesier inferior.
Acţiune: rotator lateral, adductor şi extensor al coapsei.
Muşchiul fesier mare este un puternic extensor, având rol important în menţinerea
staţiunii bipede. În ortostatism sau în mersul obişnuit este inactiv. În raport cu
axul sagital al mişcării de abducţie-adducţie, fibrele situate superior de acesta
intervin în abducţie, iar cele situate inferior intervin în adducţie.

MUŞCHIUL FESIER MIJLOCIU

Originea este pe:
- 3/4 anterioare ale buzei externe a crestei iliace;
- spina iliacă antero-superioară;
- faţa externă a aripii osului iliac, între liniile fesieră anterioară
şi posterioară;
- fascia fesieră.
Inserţia se face pe faţa laterală a marelui trohanter.
Inervaţia este dată de nervul fesier superior.
Actiune:
1. când ia punct fix pe pelvis, realizează:
a. abducţie şi rotaţie medială, prin fasciculul anterior;
b. abducţie şi rotaţie laterală, prin fasciculul posterior;
c. extensie şi rotaţie laterală, prin fasciculul posterior.
2. contracţia în totalitate realizează rotaţia medială şi abducţia.
3. când ia punct fix pe femur realizează menţinerea bazinului

în poziţie orizontală sau înclinarea de partea membrului de sprijin.

MUŞCHIUL FESIER MIC

Originea este pe faţa externă a aripii osului iliac, între linia fesieră anterioară şi
cea inferioară.
Inserţia se face pe marginea anterioară a trohanterului mare.
Inervaţia este dată de nervul fesier superior.
Acţiune: identică cu muşchiul fesier mijlociu.

MUŞCHII PELVITROHANTERIENI

MUŞCHIUL PIRIFORM
Originea este pe faţa pelvină a sacrului, lateral de găurile sacrate anterioare, pe
marea incizură ischiatică şi pe ligamentul sacro-ischiatic.
Insertia se face pe vârful trohanterului mare printr-un tendon comun cu cel al
muşchilor gemeni şi muşchiului obturator intern.
Inervaţia este dată de un ram propriu din plexul sacral.
Acţiune: abductor, rotator lateral şi extensor al coapsei.

MUŞCHIUL OBTURATOR INTERN

Originea este pe conturul găurii obturate, pe faţa medială a membranei obturatorii
şi pe faţa medială a coxalului, într-o regiune ce corespunde acetabulului.
Inserţia se face în fosa trohanterică, la partea ei cea mai superioară.
Inervaţia este dată de un ram din plexul sacrat.
Acţiune: rotator lateral al coapsei.

MUŞCHIUL GEMEN SUPERIOR

Originea este pe marginea superioară şi faţa externă a spinei ischiatice.
Inserţia se face în fosa trohanterică, împreună cu muşchiul obturator intern.
Inervaţia este dată de nervul obturator intern.
Acţiune: rotator lateral al coapsei.

MUŞCHIUL GEMEN INFERIOR

Originea este pe tuberozitatea ischiatică.
Inserţia se face în fosa trohanterică, împreună cu muşchiul obturator intern.
Inervaţia este dată de nervul pătrat femural.
Acţiune: rotator lateral al coapsei.

MUŞCHIUL PĂTRAT FEMURAL

Originea este pe tuberozitatea ischiatică.
Inserţia se face pe femur, sub creasta intertrohanterică.
Inervaţia este realizată de un ram din plexul sacral.
Acţiune: puternic rotator lateral al coapsei.

MUŞCHIUL OBTURATOR EXTERN

Originea este realizată prin 3 fascicule pe faţa externă a conturului osos al găurii
obturate.
Inserţia se realizează în fosa trohanterică.
Inervaţia este dată de un ram al nervului obturator.
Acţiune: rotator lateral al coapsei; menţine activ capul femural în articulaţia
şoldului.

MUŞCHII COAPSEI

Muşchii coapsei sunt înveliţi în totalitate de fascia lata. Între cele două
buze ale liniei aspre ale femurului şi fascia lata, se află două septuri
intermusculare, unul lateral şi altul medial. Aceste septuri împart muşchii coapsei
în două regiuni: anterioară şi posterioară. Posterior de septul intermuscular
medial, se află grupul medial al muşchilor coapsei.

1. MUŞCHII REGIUNII ANTERIOARE AI COPASEI

MUŞCHIUL TENSOR AL FASCIEI LATA

Originea este pe creasta iliacă, la extremitatea anterioară şi pe spina iliacă antero-
superioară.
Inserţia se face prin intermediul fibrelor musculare cu direcţie descendentă, ce
converg într-un corp continuat cu tractul iliotibial, ce se inseră pe condilul lateral
al tibiei.
Inervaţia este dată de nervul fesier superior.
Actiune:
- fixează articulaţia genunchiului în extensie.
- este flexor al gambei, când mişcarea a fost iniţiată de
alţi muşchi.
- este abductor şi flexor al coapsei, cu punct fix pe
pelvis.
- comprimă capul femural în acetabul.
- are rol în menţinerea echilibrului, în statică şi mers.

MUŞCHIUL CROITOR
Este cel mai lung muşchi din organism.
Originea este pe spina iliacă antero-superioară.
Inserţia este pe tibie, faţa sa medială, proximal, la nivelul “labei de gâsca” , loc ce
serveşte drept inserţie şi muşchilor gracilis şi semitendinos.
Inervaţia este realizată de ramuri din nervul femural.
Acţiune:
- flexor al coapsei;
- flexor al gambei pe coapsă.
- slabă acţiune de abducţie, rotaţie laterală a coapsei şi rotaţie
medială a gambei.
- înclină şi rotează pelvisul, acţiune ce are loc când ia punct fix
pe tibie.

MUŞCHIUL CVADRICEPS FEMURAL

Este cel mai mare şi cel mai puternic muşchi din organism. El este alcătuit din 4
fascicule musculare, care au superior origini distincte, iar inferior se unesc la baza
rotulei într-un tendon unic. Cele 4 fascicule sunt:
- muşchiul drept femural
- muşchiul vast medial
- muşchiul vast lateral
- muşchiul vast intermediar

Muşchiul drept femural are originea, prin tendonul direct, pe spina iliacă antero-
inferioară, iar prin tendonul reflectat, superior de acetabul.
Muşchiul vast lateral are originea pe linia de trifurcaţie laterală a liniei aspre, pe
trohanterul mare, faţa anterioară şi pe femur, faţa sa laterală.
Muschiul vast medial are originea pe linia medială de trifurcaţie a liniei aspre şi
pe faţa inferioară a colului femural.
Muschiul vast intermediar are originea pe femur, faţa anterioară şi pe linia aspră,
lateral.
Tendonul unic al muşchiului cvadriceps se prinde pe baza şi marginile
rotulei şi se continuă inferior cu tendonul rotulian, care se inseră pe tuberozitatea
tibială anterioară.
Inervaţia este dată de ramuri din nervul femural.
Acţiune:
- extensia gambei pe coapsă.
- flexor al coapsei pe trunchi şi uşor abductor, acţiuni
realizate de muşchiul drept femural.
- stabilizează genunchiul în extensie.

MUŞCHIUL ARTICULAR AL GENUNCHIULUI

Originea este pe faţa anterioară a femurului, sub vastul intermediar.
Inserţia se face în fundul prelungirii subcvadricipitale a sinovialei genunchiului.
Inervaţia este dată de nervul femural.
Acţiune: împiedică prinderea fundului de sac sinovial între feţele articulare ale
genunchiului.
 2. MUŞCHII REGIUNII MEDIALE AI COAPSEI

MUŞCHIUL PECTINEU
Originea se realizează superficial pe creasta pectineală, ligamentul pubian
superior şi fascia pectinee, iar profund pe ligamentul pubo-femural.
Inserţia este pe linia pectinee.
Inervaţia este dată de nervul femural şi nervul obturator.
Acţiune:
- flexia coapsei.
- adducţie şi rotaţie laterală a coapsei.
- flexie anterioară a pelvisului, acţiune ce are loc când
muşchiul ia punct fix pe femur.

MUŞCHIUL ADDUCTOR LUNG

Originea este pe ramul inferior al pubisului.
Inserţia se realizează în 1/3 mijlocie a femurului, pe linia aspră.
Inervaţia este dată de ramuri din nervul obturator şi din nervul femural.
Acţiune:
- adducţia şi flexia coapsei.
- rotaţia laterală a coapsei.

MUŞCHIUL ADDUCTOR SCURT

Originea este pe ramul inferior al pubisului, inferior de muşchiul adductor lung.
Inserţia se face pe femur, în treimea sa superioară.
Inervaţia este dată de un ram din nervul obturator.
Acţiune: adductor, flexor şi rotator lateral al coapsei.

MUŞCHIUL ADDUCTOR MARE

Originea este pe tuberozitatea ischiatică şi pe ramurile inferioare ale pubisului şi
ischionului.
Insertia se realizează prin trei fascicule şi anume prin fasciculul superior pe
sfertul superior al liniei de trifurcaţie laterală a liniei aspre, prin fasciculul
mijlociu pe interstiţiul liniei aspre, iar prin fasciculul inferior pe tuberculul
adductorului.
Inervaţia este dată de un ram din nervul obturator şi nervul ischiatic.
Acţiune:
- adductor şi extensor al coapsei.
- rotator medial al coapsei, acţiune ce este realizată de
fasciculul inferior.
- rotator lateral al coapsei, acţiune ce este realizată de
fasciculele superior şi mijlociu.

MUŞCHIUL GRACILIS ( numit şi muşchiul drept intern):

Originea este pe ramul inferior al pubisului.
Inserţia se face în treimea proximală a feţei mediale a tibiei, prin “laba de gâscă”.
Inervaţia este dată de un ram anterior din nervul obturator.
Acţiune:
- adductor al coapsei.
- continuă flexia gambei, când acţiunea a fost iniţiată de
muşchii posteriori ai coapsei.
- pe gamba flectată este rotator medial.

3. MUŞCHII REGIUNII POSTERIOARE AI COAPSEI

Aceşti muşchi se întind între pelvis şi oasele gambei şi au rol în staţiunea
bipedă şi deplasare.

MUŞCHIUL BICEPS FEMURAL

Originea este pe tuberozitatea ischiatică, prin capul lung şi pe jumătatea inferioară
a interstiţiului liniei aspre, prin capul scurt.
Inserţia este pe capul fibulei.
Inervaţia este dată de nervul ischiatic.
Acţiune:
- flexor al gambei pe coapsă.
- rotator lateral al gambei, când gamba este flectată.
- extensor al coapsei, acţiune realizată de capul lung.

MUŞCHIUL SEMITENDINOS
Originea este pe tuberozitatea ischiatică.
Inserţia se realizează în treimea proximală a feţei mediale a tibiei, în “laba de
gâscă”.
Inervaţia este dată de un ram al nervului ischiatic.
Acţiune:
- extensor al coapsei.
- flexor al gambei.
- rotator medial al gambei flectate.

MUŞCHIUL SEMIMEMBRANOS
Originea este pe tuberozitatea ischiatică.
Inserţia se realizează prin trei fascicule divergente pe condilul medial al tibiei.
Inervaţia este dată de un ram al nervului ischiatic.
Acţiunea este identică cu cea a muschiului semitendinos.

3. MUŞCHII GAMBEI
Muşchii gambei se împart în:
- muşchii regiunii anterioare.
- muşchii regiunii posterioare.
- muşchii laterali.
 MUŞCHII GAMBEI - REGIUNEA ANTERIOARĂ

MUŞCHIUL TIBIAL ANTERIOR

Originea este pe condilul lateral al tibiei, pe membrana interosoasă şi pe fascia
gambei.
Inserţia se face pe cuneiformul medial şi pe baza primului metatarsian.
Inervaţia provine din nervul tibial anterior (peronier profund).
Acţiune:
- flexie dorsală a piciorului.
- adducţia şi rotaţia medială a piciorului.
- rol în menţinerea bolţii plantare, împreună cu muşchiul
peronier lung.

MUŞCHIUL LUNG EXTENSOR AL DEGETELOR

Originea este pe condilul lateral al tibiei, pe marginea anterioară a fibulei, pe
membrana interosoasă şi pe fascia gambei.
Inserţia se realizează prin patru tendoane pe falangele degetelor II - V.
Inervaţia este dată de nervul peronier profund (tibial anterior).
Acţiune:
- extensor al degetelor II – V.
- abductor, rotator lateral şi flexor dorsal al piciorului.

MUŞCHIUL EXTENSOR LUNG AL HALUCELUI

Originea este în treimea mijlocie a feţei mediale a fibulei şi pe membrana
interosoasă.
Inserţia se realizează pe falangele halucelui.
Inervaţia este dată de nervul peronier profund (nervul tibial anterior).
Acţiune:
- extensor al halucelui.
- flexor dorsal şi rotator medial al piciorului.

MUŞCHIUL AL TREILEA PERONIER

Originea este pe faţa medială a peroneului, în jumătatea sa inferioară şi pe
membrana interosoasă.
Inserţia se realizează la nivelul metatarsului V.
Inervaţia este dată de nervul peronier profund (nervul tibial anterior).
Acţiune: flexor dorsal, abductor, rotator lateral al piciorului.

MUŞCHII GAMBEI – REGIUNEA LATERALĂ

MUŞCHIUL LUNG PERONIER

Originea este pe capul fibulei, pe marginea anterioară a tibei, în treimea sa
proximală, precum şi pe fascia gambei.
Inserţia este pe metatarsul I.
Inervaţia este dată de nervul peronier superficial.
Acţiune:
- flexor plantar al piciorului.
- adductor şi rotator lateral al piciorului.
- fixează gamba pe picior (cu punct fix inferior).
- rol în menţinerea bolţilor plantare.

MUŞCHIUL SCURT PERONIER

Originea este pe faţa laterală a peroneului, în jumătatea distală.
Inserţia se face pe baza metatarsianului V.
Inervaţia este dată de nervul peronier superficial.
Acţiunea este identică cu cea a precedentului.

MUŞCHII GAMBEI – REGIUNEA POSTERIOARĂ

Cuprind un plan superficial, alcătuit din muşchiul triceps sural şi muşchiul

plantar şi un plan profund, alcătuit din muşchiul popliteu, muşchiul tibial
posterior, muşchiul lung flexor al degetelor şi muşchiul lung flexor al halucelui.

MUŞCHIUL TRICEPS SURAL

Este format din muşchiul gastrocnemian, cu cele două capete (superficial) şi din
muşchiul solear (profund).

MUŞCHIUL GASTROCNEMIAN
Originea este pe faţa posterioară a condilului medial al femurului, prin capul
medial şi pe faţa laterală a condilului lateral al femurului, prin capul lateral.
Cele două capete se unesc şi se vor insera, împreună cu tendonul muşchiului
solear, pe tuberozitatea calcaneană. Ele formează “ tendonul lui Ahile”.

MUŞCHIUL SOLEAR
Originea este pe tibie şi pe fibulă, în sfertul proximal.
Inserţia se face prin tendonul lui Ahile pe tuberozitatea calcaneană.
Inervaţia muşchiului triceps sural este dată de nervul tibial posterior.
Acţiunea muşchiului triceps sural:
- este cel mai puternic flexor plantar.
- este stabilizator al articulaţiei talo-crurale; are rol
important în mers.
- este adductor şi rotator medial al piciorului, când se
contractă în totalitate.

MUŞCHIUL PLANTAR
Originea este pe faţa superioară a condilului lateral al femurului.
Inserţia este pe tuberozitatea calcaneană.
Inervaţia este dată de nervul tibial posterior.
Acţiunea este de tensor al articulaţiei genunchiului.

MUŞCHIUL FLEXOR LUNG AL DEGETELOR

Originea este pe buza inferioară a liniei soleare şi faţa posterioară a tibiei, în
treimea mijlocie.
Inserţia este pe baza falangelor distale, pentru degetele II - V.
Inervaţia este dată de nervul tibial posterior.
Acţiune:
- flexor al degetelor.
- fexie plantară, adducţie şi inversiunea piciorului.
- rol în menţinerea bolţii plantare.

MUŞCHIUL FLEXOR LUNG AL HALUCELUI

Originea este pe faţa posterioară a fibulei, în 2/3 distale ale ei.
Inserţia se face la baza falangei halucelui.
Inervaţia este dată de nervul tibial posterior.
Acţiune:
- flexor al halucelui.
- flexia plantară, adducţia şi rotaţia medială a piciorului.
- rol în menţinerea bolţii plantare.

MUŞCHIUL TIBIAL POSTERIOR

Originea este pe tibie şi pe 2/3 din faţa posterioară a fibulei (superior).
Inserţia se face pe tuberculul navicularului.
Inervaţia este dată de nervul tibial posterior.
Acţiune:
- rol major în menţinerea bolţii plantare.
 - execută flexia plantară, rotaţia medială şi adducţia
piciorului.

MUŞCHIUL POPLITEU
Originea este pe faţa laterală a condilului lateral al femurului.
Inserţia este pe faţa posterioară a tibiei.
Inervaţia este dată de nervul tibial posterior.
Acţiunea constă în flexia gambei.

4. MUŞCHII PICIORULUI

MUŞCHIUL SCURT EXTENSOR AL HALUCELUI

Originea este pe faţa superioară a calcaneului şi pe retinaculul extensorilor.
Inserţia se face pe falanga proximală a halucelui.
Inervaţia este dată de nervul peronier profund (tibial anterior).
Acţiunea este de extensie a falangei proximale a halucelui.

MUŞCHIUL SCURT EXTENSOR AL DEGETELOR

Originea este pe faţa dorsală şi laterală a calcaneului şi pe retinaculul
extensorilor.
Inserţia se face pe articulaţiile metatarsofalangiene II - IV şi pe tendonul
muşchiului lung extensor al degetelor.
Inervaţia este dată de nervul peronier profund (tibial anterior).
Acţiunea constă în extensia degetelor II - IV.

MUŞCHII PLANTEI
Muşchii plantei sunt dispuşi în trei loji: medială, laterală şi mijlocie.

MUŞCHII MEDIALI AI PLANTEI

Aceşti muşchi acţionează asupra halucelui.
MUŞCHIUL ABDUCTOR AL HALUCELUI
Originea este pe tuberculul medial al calcaneului, pe retinaculul flexorilor şi pe
aponevroza plantară.
Inserţia se face pe falanga proximală a halucelui şi pe sesamoidul medial.
Inervaţia este dată de nervul plantar medial.
Acţiune:
- abductor al halucelui (îl îndepărtează de axul piciorului).
- rol în menţinerea bolţii plantare.

MUŞCHIUL SCURT FLEXOR AL HALUCELUI

Originea este pe faţa inferioară a cuboidului, pe cuneiformul lateral şi pe tendonul
muşchiului tibial posterior.
Inserţia se realizează prin două fascicule, medial şi lateral, pe falanga proximală a
halucelui.
Inervaţia este dată de nervii plantar medial şi lateral.
Acţiune:
- flexia halucelui.
- rol în menţinerea bolţii plantare.

MUŞCHIUL ADDUCTOR AL HALUCELUI

Originea se realizează prin capul oblic pe cuboid, cuneiformul lateral, bazele
metatarsienelor II - IV şi prin capul transvers pe ultimele 3 - 4 articulaţii
metatarsofalangiene.
Inserţia se face pe falanga proximală a halucelui.
Inervaţia este dată de nervul plantar lateral.
Acţiune:
- flexor al falangei proximale şi adductor al halucelui.
- rol în menţinerea bolţii transversale a piciorului.
- apropie degetele de axul piciorului.
MUŞCHII LATERALI AI PLANTEI

MUŞCHIUL ABDUCTOR AL DEGETULUI MIC

Originea este pe tuberculii lateral şi medial ai calcaneului şi pe aponevroza
plantară.
Inserţia se face pe falanga proximală a degeteului mic.
Inervaţia este dată de nervul plantar lateral.
Acţiune: abductor al degetului mic şi flexor al falangei sale proximale.

MUŞCHIUL SCURT FLEXOR AL DEGETULUI MIC

Originea este la baza metatarsului V.
Inserţia se face pe falanga proximală a degetului mic.
Inervaţia este dată de nervul plantar lateral.
Acţiunea este de flexie a degetului mic.

MUŞCHII LOJEI MIJLOCII AI PLANTEI

MUŞCHIUL SCURT FLEXOR AL DEGETELOR

Orginea este pe tuberculul medial al calcaneului şi pe aponevroza plantară.
Inserţia se face prin 4 tendoane pe falangele mijlocii ale ultimelor 4 degete.
Inervaţia este dată de nervul plantar medial.
Acţiunea este de flexie a primelor două falange ale degetelor.

MUŞCHIUL PĂTRAT AL PLANTEI sau MUŞCHIUL ACCESOR

Originea se realizează prin două fascicule pe calcaneu.
Inserţia este pe marginea laterală a tendoanelor muşchiului lung flexor al
degetelor.
Inervaţia este dată de nervii plantar lateral şi medial.
Acţiunea constă în a ajuta muşchiul lung flexor al degetelor.

MUŞCHII LOMBRICALI
Sunt în număr de 4.
Originea se realizează prin două capete pe tendonul muşchiului lung flexor al
degetelor.
Inserţia se face pe ultimele articulaţii metatarsofalangiene (4).
Inervaţia este dată de nervii plantar medial şi lateral.
Acţiunea constă în flexia falangei proximale şi extensia ultimelor două.

MUŞCHII INTEROSOŞI DORSALI

Sunt în număr de 4.
Originea este pe feţele care se privesc ale ambelor metatarsiene învecinate.
Inserţia este pe marginea opusă a axului piciorului a falangelor proximale.
Inervaţia este dată de nervul plantar lateral.
Acţiune:
- flexori ai falangei proximale.
- slabi extensori ai celorlalte două falange.
- departează ultimele patru degete de axul piciorului.

MUŞCHII INTEROSOŞI PLANTARI

Sunt în număr de 3.
Originea este pe faţa dinspre axul piciorului a metatarsienelor III - V.
Inserţia se face pe marginea care priveşte spre axul piciorului a falangei
proximale a degetelor corespunzătoare.
Inervaţia este dată de nervul plantar lateral.
Acţiunea este de flexie şi extensie asemănătoare celor dorsali, dar apropie
degetele de axul piciorului.