OCTRINE POLITICE –

CONSERVATORISMUL
Cel mai faimos dicton conservator, acela al vicontelui Falkland, spune că: atunci
când nu este necesar să schimbi nimic, este necesar să nu schimbi nimic. Dictonul
conservator nu interzice schimbarea în sine, ci numai schimbarea inutilă şi
inoportună, adică acea modificare impusă nu de realitatea socială, ci de proiectele
unei imaginaţii necontrolate.

Pentru conservatori, valoarea şi valabilitatea principiilor este determinată de

consensul public. Existenţa unei ordini sociale (tradiţionale) raţionale dă sens şi
valabilitate practică aranjamentelor instituite deliberat. Edmund Burke, fondatorul
gândirii conservatoare, semnala că: “Moravurile sunt mai importante decât legile. De
moravuri depind, în mare măsură, legile.” Este indiscutabil că atitudinea
conservatoare presupune respect şi o anumită loialitate faţă de tradiţii, după cum, în
multe cazuri, implică o anumită nostalgie faţă de trecut, chiar şi – uneori – faţă de
chipul său oarecum întunecat. (Ambrose Bierce observa cu maliţie că un conservator
este un om îndrăgostit de relele existente).

Însă ideea conservatoare nu implică un ataşament complet şi necenzurat faţă de

orice tradiţii; ea nu presupune ecuaţia gerontocratică şi maniheistă “tradiţional=bun,
nou=rău”. Atitudinea conservatoare nu se confundă cu orice atitudine reacţionară şi
nu se bazează pe utopia inversă a reeditării trecutului. Axa conservatorismului nu
este supremaţia absolută şi caracterul sacrosanct al tradiţiilor, ci numai ascendenţa
şi necesitatea tradiţiilor; ele constituie cadrul indispensabil al funcţionării oricăror
aranjamente sociale “raţionale”. Conservatorismul este un fel special
de tradiţionalism. Principiul “raţional” îşi pierde orice valoare atunci când tradiţia nu a
creat consensul asupra înţelesului şi aplicabilităţii sale. Iar atunci când el poate fi
aplicat cu succes, aceasta se datorează nu principiului în sine, valabilităţii sale
universale, ci consensului public subadiacent care permite funcţionarea lui. Mai
precis, tradiţiile legitimează orice formă de orânduire socială.

Conservatorismul îşi concentrează efortul nu asupra construcţiei unor modele ideale

de aranjament social “raţional”, a conceperii de norme, reguli, principii, idealuri care
să guverneze existenţa socială, ci asupra obiectivului pragmatic al dezvoltării şi
optimizării formelor de viaţă materială sau spirituală. Politica proprie
conservatorismului nu constă în nimic altceva decât în practica obişnuită, “cotidiană”,
a rezolvării problemelor unei comunităţi omeneşti, fiind o “politică a imperfecţiunii” şi
a compromisului. Conservatorismul nu este decât un pragmatism politic.
Pragmatismul conservatorismului implică un imens scepticism faţă de mecanismele
economice exemplare, soluţii-algoritm care nu trebuie decât să fie aplicate corect,
după tipic, modele sociale, reţete politice. În absenţa principiilor şi a formulelor
universale, se pune întrebarea: cum poate aspira conservatorismul la o implicare
politică activă pentru depăşirea obstacolelor cu care se confruntă o comunitate? Pe
de o parte, prin regândirea fiecărei situaţii-problemă pe baza datelor ei particulare, a
caracteristicilor specifice. Rezultatul acestei regândiri este, bineînţeles, o propunere
de rezolvare; însă nu una extrasă dintr-un rezervor anterior de soluţii-tip, ci una axată
pe un aranjament pragmatic ad-hoc, pe baza datelor specifice situaţiei; soluţiile
conservatoare nu sunt nimic mai mult decât aranjamente pragmatice adaptative.
Asistenţa socială, sistemul de ajutorare a membrilor defavorizaţi ai comunităţii au luat
naştere ca astfel de aranjamente adaptative (ele sunt datorate nu socialiştilor, ci
conservatorilor britanici care l-au iniţiat în a doua jumătate a secolului XIX). Soluţiile
conservatoare sunt adaptative nu pentru că urmăresc perpetuarea situaţiei existente,
ci pentru că urmăresc eficacitatea practică, imposibil de atins fără o adaptare la
particularităţile locale. Conservatorismul este, sub acest aspect, un realism politic. Pe
lângă dimensiunea adaptativă, conservatorismul are şi o dimensiune critică. El
reclamă depăşirea obstacolelor sociale nu prin inventarea de panacee, ci prin critica
oricăror panacee. Plăsmuirea de panacee şi de reţete universale constituie o
înclinaţie permanentă a gândirii, iar această înclinaţie se manifestă cu atât mai intens
cu cât problemele şi suferinţele oamenilor sunt mai acute. Conservatorismul nu se
poate baza pe altceva decât pe experienţă. Gândirea realistă, critică, de tip
pragmatic nu are altă sursă de inspiraţie decât experienţa. David Hume, unul din
părinţii fondatori ai viziunii conservatoare, afirma că experienţa are meritul de a ne fi
prevenit cu privire la propria-i failibilitate.

Pragmatismul conservator, ca şi tendinţa de a reacţiona critic la orice reţete

universale sau principii canonice determină şi o altă caracteristică extrem de
semnificativă: contextualismul. Un cunoscut exemplu, în acest sens, este oferit de
atitudinea Partidului Conservator din Marea Britanie faţă de controlul economiei
exercitat de stat; în contextul de la 1830, atitudinea sa a fost favorabilă menţinerii
acestui control, pentru ca în contextul din 1890 ea să devină negativă.

Politicile conservatoare au ca numitor comun ideea moderaţiei şi a creşterii treptate,

nu pe aceea a schimbării radicale şi bruşte. Conservatorismul este desigur
un gradualism; dar nu (sau nu exclusiv) pentru că ar avea oroare de schimbarea
bruscă în sine, ci dintr-un anumit simţ al realităţii: pentru că nu crede că ceva
important (deci, înrădăcinat într-o formă de viaţă omenească) poate fi schimbat
brusc.

Conservatorismul nu crede în virtuţile magice ale unei libertăţi individuale

maximalizate doctrinar. El nu vede libertatea ca pe o valoare în
sine, supremă şi autonomă.

 
CONSERVATORISMUL ROMÂNESC

 
Franţa a dezvoltat în modul cel mai radical elementele iluministe şi raţionale ale
conştiinţei, devenind o purtătoare a “gândirii abstracte”, iar Germaniei i se poate
atribui rolul complementar de a fi făcut o armă spirituală din gândirea istorico-
organică conservatoare.

În analiza conservatorismului, trebuie făcută distincţia

între conservatorism şi tradiţionalism. Tradiţionalismul desemnează “o
caracteristică universal umană”, exprimă tendinţa de a se ţine tenace de tradiţie, de
neaderare decât cu greutate la nou. A mai fost numită această tradiţie şi
“conservatorism natural”. S-a încetăţenit însă şi denumirea de tradiţionalism,
preferată de Max Weber. Tradiţionalismul este rezistenţa dintâi la orice nou.

I. Ca şi liberalismul, conservatorismul îşi are şi el rădăcinile în Revoluţia

franceză. Este reacţia socială, politică, intelectuală la acest remarcabil eveniment.
După Mannheim, Revoluţia a creat condiţiile sociale şi politice care au determinat
apariţia conservatorismului. Conservatorii resping conceptul burghez de egalitate
care stă la baza concepţiei burgheze de libertate.

1. Pentru conservatori, oamenii sunt prin natura lor intimă inegali şi adevărata
libertate consistă în posibilitatea ce se acordă fiecăruia de a-şi dezvolta ceea ce
are particular. Conservatorii resping libertatea atomistică, libertatea abstractă şi
egalitatea indivizilor, care nu au cum să fie egali.
2. Conservatorii resping concepţia burgheză a proprietăţii.
3. O altă trăsătură esenţială a gândirii conservatoare este aderenţa la ceea ce
este imediat, la concret.
4. Înţelegerea particularului de către conservatorism este făcută prin continuarea
trecutului. Progresistul trăieşte prezentul ca început al viitorului, în timp ce,
pentru conservator, prezentul e ultima etapă a trecutului.

Acestea ar fi trăsăturile esenţiale ale conservatorismului contra-revoluţionar, ale

conservatorismului ca reacţie hotărâtă la Revoluţia franceză. Acest conservatorism
nu înseamnă tot curentul conservator. Este doar partea sa iniţială. Încă din timpul
restauraţiei, un alt tip de conservatorism, radical diferit de precedentul, se dezvoltă.

 
II. Şi acest alt tip de conservatorism se manifestă ca o reacţie. Ca o reacţie a
elitei împotriva unor stări de fapt, cum ar fi închiderea indivizilor într-un feroce
individualism. O caracteristică a acestui conservatorism este anti-conformismul, a
opoziţiei faţă de felul în care încrederea în opinia publică devine o altă specie de
religie, în care profetul e majoritatea. După Ortega y Gasset, elitele au guvernat
societăţile până la sfârşitul secolului XIX. La un moment dat, masele au răsturnat
elitele şi li s-au substituit, instaurându-se dominaţia exercitată de “omul de masă” şi
înfrângerea aristocraţiei intelectuale. Este susţinută salvgardarea individului de
tirania majorităţii, precum şi autonomia societăţii civile de opresantul aparat birocratic
generat de societatea democratică de masă.

 
III. Conservatorismul român se aseamănă cu conservatorismul european în
genere. Dar, spre deosebire de liberalism, el se revendică şi dintr-o realitate
românească proprie, din tradiţii proprii. El moşteneşte ideologic pătura conducătoare
a Principatelor Române. În ţările vecine României de la sud, în Bulgaria sau actuala
Iugoslavie, această clasă conducătoare a lipsit în secolele asupririi turceşti. În
Ungaria şi Polonia, această clasă conducătoare a existat, dar, prin catolicism, e
orientată de la început spre Occident. Românii stabilesc fără intermediari relaţia cu
Occidentul. Singura apropiere care s-ar putea face ar fi cu clasa conducătoare din
Rusia, care, mai bogată şi apropiată mai dinainte de Occident, a influenţat şi clasa
conducătoare română, mai cu seamă în timpul deselor ocupaţii ruseşti ale
Principatelor în secolele XVIII şi XIX.

 
În România, conservatorismul îmbracă aceleaşi două aspecte pe care le îmbracă şi
în Occident:

1. Se manifestă ca reacţie la spiritual revoluţionar, în impulsionarea unor

transformări sociale prea repezi. Principala creaţie a conservatorismului
românesc este teoria formelor fără fond, considerată de unii cercetători drept
“un mod specific românesc” de a răspunde “provocării istoriei”, “o forma
mentis românească”, una din “marile idei teoretice ale Europei”.
2. Ca reacţie la democraţia de masă. Se caracterizează prin cultivarea spiritului
de elită, neîncrederea în inovaţiile rapide şi apărarea valorilor în cultură.

Ceea ce a încercat conservatorismul în România a fost să păstreze şi să întărească

individualitatea proprie poporului român.

Sursa: Concepte universale şi realităţi româneşti, Alina

Mungiu-Pippidi