Sunteți pe pagina 1din 30

ISTORIA SI FILOSOFIA RELIGIILOR

Semestrul I

1. INTRODUCERE

1.1. Definitia si obiectul istoriei religiilor

Intr-o definitie scurta, istoria religiilor este acea ramura a istoriei care se ocupa cu
descrierea si caracterizarea tuturor religiilor, sub toate formele pe care acestea le-au luat in
decursul vremurilor.
Rezulta ca obiectul de cercetare al istoriei religiilor este religia/religiile.
Am putea lua cuvantul religie in sensul lui cel mai obisnuit, reprezentand un ansamblu de
credinte, sentimente, reguli morale si rituri provenite din constiinta indivizilor sau a
colectivitatilor ca se afla in legatura cu o fiinta suprema sau cu mai multe fiinte superioare de
care depind.
In aceasta definitie sunt cuprinse elementele principale ale religiei, care fac obiectul
istoriei religiilor:
- credinta intr-o fiinta suprema (monoteism) sau in mai multe finite superioare (politeism)
ori intr-o fiinta superioara adorata intre alte divinitati ca sic and ar fi unica (henotism);
- un numar de invataturi cu privire la fiinta suprema sau fiintele superioare si la
indatoririle religioase si morale ale credinciosilor;
- o forma oarecare de cult intern (teama, iubire, nadejde, etc.) si extern (sacrificii,
rugaciuni, cantece, dansuri, etc.).
Daca la acestea adugam magia si mantica (ghicirea viitorului) – manifestari
parareligioase – acestea sunt aproape toate manifestarile pe care le cerceteaza istoria religiilor.
Cuvantul religie a fost dedus de Cicero (De natura deorum) din verbul relegere (a citi, a
studia cu luare aminte, a se raporta la ceva cu respect deosebit). O alta etimologie, mai putin
corecta dpdv gramatical, insa mai corespunzatoare intelesului dat de crestini religiei, este aceea a
lui Lactantiu (Divinae Institutiones) care deduce cuvantul religie din verbul religare (a lega, a
uni), in sensul de unire cu Dumnezeu.

1
1.2. Dezvoltarea istoriei religiilor

Inceputul istoriei religiilor corespunde cu inceputul istoriei, in general, dar bazele


moderne ale istoriei religiilor au fost puse la jumatatea sec. XIX.
In Grecia antica, Herodot (484-425 i.Hr.) dadea informatii pretioase despre religia
egiptenilor, babilonienilor, persilor ai altor popoare (intre care si geto-dacii), insa abia expeditia
lui Alexandru Macedon (cel Mare) in Orient (334-323 i.Hr.) a deschis gustul pentru studierea
religiilor orientale.
Ceva mai tarziu, geograful si istoricul grec Strabon (63 i.Hr.-19 d.Hr.) si alti istorici greci
(Diodor din Sicilia – 80-21 i.Hr.; Plutarh – 46-120 d.Hr.; etc.) au strans un bogat material
informativ despre propria lor religie si despre religia altor popoare.
Romanii, desi au stapanit un vast imperiu, s-au interesat foarte putin de credintele
religioase ale altor popoare. Abia Cezar (100-44 i.Hr.) da unele informatii scurte despre religia
celtilor si germanilor, in lucrarea sa De bello gallico, iar Tacit (55-120 d.Hr.) da unele notite
tendentioase in lucrarea sa Germania.
Biblia si apocrifele evreiesti si crestine ne dau unele indicatii asupra credintelor si
practicilor religioase ale popoarelor cu care evreii au venit in contact.
In primele secole dupa aparitia crestinismului, indeosebi in perioada persecutiilor
crestinilor, se gasesc multe informatii despre cultele pagane in apologiile scriitorilor crestini (Sf.
Iustin Martirul si Filosoful, Minuciu Felix, Aristide, Clement Alexandrinul, Origen, Tertulian,
Lactantiu, Epifaniu, Fer. Augustin si altii).
Teologia crestina a Evului mediu nu s-a ocupat aproape deloc de studiul istoriei religiilor,
insa exista unele lucrari, in special despre iudaism si mahomedanism.
Renasterea a deschis gustul pentru cunoasterea mitologiei greco-romane si, mai tarziu,
pentru studiul arheologiei.
Tot acum, descoperirea Americii si inceputul misionarismului au adus istoriei religiilor
un bogat material informativ.
In a doua jumatate a sec. XVII si la inceputul sec. XVIII au aparut importante lucrari
teologice care intereseaza si istoria religiilor, precum cele ale lui Gerhard Johann Vossius (1577-
1649), Pierre Daniel Huet (1630-1721) si altii. De remarcat si importanta lucrare a lui Dimitrie

2
Cantemir (1673-1723) – Sistemul religiei mahomedane, tiparita la Petersburg in 1722 si tradusa
de curand in lb. romana.
Sfarsitul sec. XVIII si mai ales sec. XIX au adus o serioasa imbogatire a cunostintelor
despre religiile lumii prin expeditiile arheologice intreprinse care au dus la descoperirea unui
mare numar de documente. Descifrarea acestor documente a fost problema arheologilor ai
filologilor, francezul Jean Francois Champollion (1790-1832) descifrand scrierea hieroglifica
egipteana cu ajutorul celebrei inscriptii descoperite la Rosetta, in timpul expeditiei lui Napoleon
Bonaparte in Egipt (1798-1799).
O descoperire asemanatoare a inlesnit descifrarea tablitelor asiro-babiloniene gasite in
Mesopotamia.
Descifrarea inscriptiilor descoperite in Fenicia, Siria, Palestina si Arabia a furnizat un
bogat material pentru studiul religiilor semite.
Adevaratele biblioteci de manuscrise descoperite in nisipurile si grotele din Turkestan au
funizat informatii cu privire la religiile din Asia Centrala.
Traducerile din cartile sacre ale persilor si indienilor, chinezilor si japonezilor, au
imbogatit enorm cunostintele de istoria religiilor.
Lingvistul si orientalistul britanic de origine germana, Friedrich Max Muller (1823-
1900), membru de onoare al Academiei Romane) a dau un puternic impuls cercetarilor de istoria
religiilor prin initierea traducerii cartilor sacre ale religiilor orientale, intr-o colectie de 50 de
volume, sub titlul The Sacred Books of the East.
Incepand cu a doua jumatate a sec. XIX s-au studiat si urmele neliterare ale trecutului
omenirii, urme descoperite de cercetarile arheologice, cercetarile fiind incepute de Jacques
Boucher de Perthes (1788-1862) in Franta, extinzandu-se apoi in Europa si in celalalte
continente, dand la iveala, printre altele, si manifestarile religioase ale omului din cea mai adanca
vechime.
Comparandu-se viata omului preistoric cu viata populatiilor inapoiate de astazi (numite in
mod curent “popoare fara scriere”), au inceput sa fie explorate regiunile locuite de astfel de
populatii pe toate continentele, astfel de cercetari luand un avant extraordinare si dand nastere
unei noi stiinte, etnografia, cu o sectie speciala de etnografie religioasa.
Tot in sec. XIX au inceput sa fie cercetate stiintific legendele si traditiile populare, luand
fiinta stiinta folclorului, cu sectia sa speciala de folclor religios. Cel mai puternic impuls in acest

3
domeniu a fost dat de germanul Wilhelm Grimm (1786-1859) si fratele sau, Iacob Grimm (1785-
1863).

1.3. Metodele istoriei religiilor

a) Metoda filologica
Fiind la mare cinste in acea perioada comparativ cu istoria religiilor (care era abia la
inceput), stiinta filologica a fost utilizata pentru a se explica cu ajutorul ei fiinta, originea si
evolutia religiei.
Filologii au inceput sa studieze comparative miturile popoarelor indo-europene, indeosebi
numirile zeilor, pentru ca din etimologia acestor numiri sa se deduca fiinta insasi a zeitatilor, care
a fost pusa totdeauna in legatura cu natura si cu fenomenele naturale (de aici si denumirea de
scoala naturistica data scolii filologice).
Friedrich Max Muller a fost cel mai important reprezentant al acestei scoli.
Desi filologia este o stiinta ajutatoare foarte pretioasa pentru istoria religiilor, totusi,
ridicata la rangul de metoda exclusiva in acest domeniu, ea poate duce la greseli grave, cum s-a
si intamplat.
Scoala filologica s-a limitat la cercetarea popoarelor care au o literature si, in special, a
popoarelor apartinand tulpinii arice, tragand concluzii gresite pentru religie, in general. De altfel,
este greu ca pe calea lingvisticii singure sa se atinga toate manifestarile pe care le imbraca
religiile lumii.
b) Metoda antropologica-etnologica
Scoala antropologica-etnologica, in frunte cu E.B. Taylor (1832-1917), s-a ridicat
impotriva scolii filologice. Ea s-a orientat spre populatiile inapoiate, cercetandu-le viata,
credintele si practicile religioase si incercand sa schiteze fazele succesive prin care vor fi trecut
religiile lumii.
Cercetarile antropologice si etnologice sunt importante pentru studierea religiilor lumii,
insa dificultatile apar atunci cand apare unilateralitatea.
c) Metoda comparativa
Cercetarea comparativa a religiilor dateaza chiar inainte de Herodot, care compara religia
grecilor cu aceea a egiptenilor.

4
Ea a fost folosita in special de apologetii crestini, care au comparat doctrina si cultul
crestin cu credintele si practicile religioase ale paganilor.
Aceasta metoda comparativa a fost folosita in Evul mediu in lucrarile privitoare la
mahomedanism si iudaism, iar in vremea mai noua, a fost folosita initial in filologie, apoi s-a
extins in istorie si de aici in istoria religiilor, ajungandu-se la studiul comparat al religiilor, unde
au excelat Mircea Eliade, C.P. Tiele, Albert si Jean Reville, Rafraele Pettazzoni, G. van der
Leeuw si altii.
Totusi, desi justificata ca metoda de cercetare, metoda comparativa a dus si ea, uneori, la
unele exagerari si la rezultate diametral opuse din cauza preconceptiilor cu care unii cercetatori
au pornit la lucru (de ex: unii cercetatori au cautat sa faca identitati din unele asemanari
superficiale dintre crestinism si celelalte religii). Insa, astazi aceste tendinte s-au potolit, caci
scopul cercetarii din domeniul religiilor nu mai este acela de a se nivela toate religiile, ci acela de
a scoate in evidenta tocmai specificul fiecarei religii.
d) Metoda istorica
Urmare a exagerararilor la care au dus celelalte metode, istoricul din domeniul religiilor
analizeaza amanuntit izvoarele si nu se mai grabeste sa afirme decat ceea ce este dovedit ca
sigur. Istoric Th. Mommsen, Ed. Meyer, J. Beloch, V. Parvan si altii care le-au urmat si-au legat
numele de aceasta noua metoda care prezinta cele mai multe garantii de seriozitate.
Aceasta metoda nu exclude teoriile si ipotezele (fara ipoteze nu ar fi posibila cercetarea
stiintifica), insa ea acorda acestora numai valoarea unor simple instrumente de lucru.
Scoala istorica se foloseste de ajutorul dat de stiintele apropiate: arheologia, antropologia,
etnografia, folclorul, filologia, psihologia si sociologia, fara insa a confunda istoria religiilor cu
aceste stiinte.
e) Metodele psihologica si sociologica
Aceste metode au importanta lor, cu conditia de a nu cadea in “psihologism” sau in
“sociologism”, cum s-a intamplat in unele cazuri (de ex: cazul psihiatrului austriac Sigmund
Freud, care cauta sa explice intreaga viata spirituala a oamenilor prin tendintele instinctuale
“refulate” sau cazul sociologului francez Emile Durkheim, care socotea ca Dumnezeu nu este
altceva decat Societatea “gandita simbolic”).

5
1.4. Principalele sisteme de explicare a fiintei si originii religiei

a) Fetisismul
Potrivit lui August Comte (1798-1857), John Lubbok (1834-1913) si alti cercetatori, la
originea religiei ar fi o forma inferioara de religiozitate, numita fetisism (de la cuvantul
portughez feitico – obiect vrajit, amuleta, talisman). Cu acest nume navigatorii portughezi din
sec. XV indicau obiectele stranii pe care negrii de pe coasta de vest a Africii pareau ca le adora
ca zeitati.
Potrivit acestor cercetatori, omenirea ar fi fost la inceput fetisista (deci, ar fi adorat fetisi),
apoi ar fi trecut la politeism si, in cele din urma, la monoteism.
Intrucat la nicio populatie primitive nu a existat o religie compusa numai din fetisism si
cum nicaieri fetisismul nu constituie elemental essential al religiei, ci doar o parte secundara,
aceasta idee a fost parasita foarte repede.
Mai mult, fetisismul nu se intalneste la populatii foarte inapoiate, ci mai mult la populatii
care sunt pe punctual de a intra intr-o civilizatie superioara. De altfel, populatiile inapoiate nu
adora fetisul ca atare, ci spiritual pe care il presupun ca locuieste in fetis.
b) Naturismul
Teoria naturista a scolii filologice reprezentata de Friedrich Max Muller a avut si ea
foarte putina trecere.
Aceasta teorie considera ca la baza religiei ar sta “perceperea infinitului” de catre
oamenii inapoiati sub forma boltii ceresti. Adica, originea religiei ar sta in incercarea omului de a
da un inteles acestui nemarginit.
Perceperea sensibila a diferitelor obiecte natural ear fid us pe om la divinizarea acestor
obiecte, cele apropiate devenind fetisi, iar cele mai departate (cerul, soarele, astrii ceresti)
devenind zei.
Aceasta teorie a fost parasite ca insuficienta si unilaterala.
c) Animismul
Teoria potrivit careia la originea religiei ar sta o forma inferioara de religiozitate (teorie
numita animism – adica animarea, insufletirea lumii inconjuratoare cu ajutorul spiritelor – de
catre antropologul si etnologul englez E.B. Taylor) a avut mai multa trecere. Ea presupunea ca

6
intreaga natura este animata si, apoi, prin progresul cugetarii filosofice, se va ajunge la zei, ca
intruchipari ale fenomenelor naturale (politeism) si la un singur zeu (monoteism).
Invatati precum Spencer, Frazer, Tiele si altii au fost adepti ai acestei teorii. Insa invatati
precum J.H. King, iesiti chiar din sanul scolii animiste, au negat animismului intaietatea ca forma
de viata religioasa, considerand ca in evolutia omenirii a existat un stadiu preanimist, in care
singura forma de viata religioasa a fost magia.
d) Magismul – derivatie a teoriei animiste
Potrivit acestei teorii, primitivii, care nu puteau explica stiintific fortele naturii, au crezut
ca exista in natura o forta misterioasa, pe care au numit-o divers: orenda, wakan, mana, etc. si pe
care au cautat (la fel ca vrajitori de azi) sa o stapaneasca prin formule consecrate, gesturi,
talismane, etc.
Mai tarziu, observandu-se ineficacitatea practicilor magice de catre unii primitive mai
sprinteni la minte, magia ar fi decazut, trecandu-se la animism.
Aceasta teorie are defectul capital de a confunda magia si religia. Este posibil ca ideea de
forta misterioasa sa fi dat nastere maginei, dar nicidecum religiei, care are la baza credinta in
fiinte spirituale personale, adorate ca fiind creatoare, providentiatoare si vrednice de a primi
rugaciuni si sacrificii.
e) Totemismul
Este tot o derivatie a teoriei animiste despre originea religiei. Conform ei, originea
religiei trebuie cautata in totemism, adica in acea legatura de rudenie curioasa pe care unele
populatii primitive ar fi considerat ca exista intre un grup dintre ei si o specie de animale, pasari
sau vegetale considerate ca totemi.
Adepti: Robertson Smith, J.G. Frazer, etc.
s-a dovedit ca totemismul nu este atat de raspandit si nici nu se gaseste numai la
populatiile primitive. La aceste populatii, totemismul este cel mult o forma particulara a cultului
stramosilor si, ca atare, presupune animismul.
f) Monoteismul primitiv
Un discipol al lui E.B. Taylor, si anume Andrew Lang, a fost izbit de relatarea
misionarilor benedictini din Australia de Vest, din care rezulta ca populatiile primitive aveau idei
religioase destul de inalte. El a ajuns la concluzia ca la populatiile cele mai inapoiate exista
credinta in existenta unei fiinte supreme, creator al lumii si legislator al ordinii morale, concluzie

7
suficienta pentru a pune la indoiala teza lui E.B. Taylor potrivit careia ideea de spirit a precedat
pe cea de divinitate, iar monoteismul ar fi rezultatul unei lungi evolutii (The Making of Religion
– 1898).
Marele antropolog si lingvist austriac Wilhelm Schmidt a reluat si largit cadrul
cercetarilor lui Lang, adunand cercetarile in monumentala lucrare Ursprung der Gottesidee, in
care arata cum la populatiile primitive exista credinta intr-o fiinta suprema.
El a apreciat ca etnologia aduce serioase temeiuri in sprijinul tezei monoteismului
primitiv.
Aceasta teorie, cu toata opozitia pe care o intampina, pare cea mai acceptabila.

1.5. Importanta istoriei religiilor

Importanta istoriei religiilor reiese macar in parte din faptul ca numai cunoscand si alte
religiine putem da mai bine seama de specificul propriei noastre religii. Potrivit lui M. Eliade,
istoria religiilor joaca un rol important in viata culturala contemporana, istoricul religiilor
ajungand negresit la o cunoastere mai profunda a omului, iar pe baza unei astfel de cunoasteri ar
putea sa se dezvolte, la scara mondiala, un nou umanism.

2. RELIGIA EGIPTULUI ANTIC

2.1. Preliminarii istorico-religioase

In sec. III d.Hr., egiptenii au adoptat alfabetul grecesc (chiar daca il utilizau pentru a-si
scrie propria limba), astfel ca vechea lor scriere hieroglifica a fost data treptat uitarii. Totusi,
aceasta scriere a circulat si a fost cunoscuta in cercurile restranse ale preotilor, atata vreme cat
cultul lor religios a continuat sa fie practicat. Insa, din sec. VI, cand imparatul Justinian I va
distruge partial ultimul bastion al vechii religii egiptene (templul din Insula Philae) si va inceta
orice forma de cult, nimeni nu a mai fost preocupat de pastrarea scrierii hieroglifice. Astfel, au
trecut 1300 de ani pana cand au fost descifrate si citite documente privitoare la cultura si religia
acestui mare popor (inscriptii de pe peretii templelor si din morminte, precum si texte inscrise pe
vase de lut si papirusuri).

8
Francezul Jean Francois Champollion (1790-1832) a descifrat scrierea hieroglifica
egipteana in 1822 cu ajutorul celebrei inscriptii in piatra descoperita la Rosetta, de soldatii lui
Napoleon Bonaparte in timpul campaniei din 1799, in Delta Nilului. Aceasta piatra contine
contine aceeasi inscriptie in 2 limbi – egipteana scrisa cu hieroglife si motive populare (o scriere
hieroglifica simplificata) si greaca, scrisa in alfabetul grec obisnuit. Piatra-monument a fost
ridicata in cinstea lui Epifanie V Ptolemeul.
Champollion a ajuns la concluzia ca hieroglifele constau nu doar in insemne pentru
cuvinte intregi, ci ele contin, de fapt, semne distincte pentru diferite sunete.
Dupa moartea de tanar a lui Champollion, cercetarile si activitatea sa sunt continuate de
invatatul german Richard Lepsius (1884), care este considerat intemeietorul propriu-zis al
egiptologiei moderne.
Limba egipteana este inrudita cu limbile hamite, dar are si unele trasaturi semite. La
inceput, scrierea hieroglifica era o scriere exclusive ideografica (ideogramele fiind simboluri
grafice care reprezintă cuvinte sau morfeme). Totusi, de timpuri s-a dezvoltat si o scriere
fonetica, utilizand semne pentru fiecare sunet. Drept consecinta, a rezultat o mixtura a ambelor
sisteme. Intrucat in aceasta scriere erau desemnate doar consoanele, vocalizarea cuvintelor
egiptene este, de regula, necunoscuta.
Egiptul a fost locuit din timpuri stravechi, insa nu se poate afirma cu certitudine de ce
neam sunt egiptenii. Conform unor opinii mai vechi, egiptenii ar fi venit din Etiopia, ar fi de rasa
semita sau ar fi apartinut sferei de cultura a “raselor ariene nordice”. Insa, opinia cea mai
acreditata este aceea ca poporul egiptean s-a nascut din amestecul unui sir de triburi diferite, care
faceau parte din populatiile indigene ale Africii de Nord si Est.
Potrivit preotului egiptean Maneto (sec. III i.Hr.), care a scris o istorie a Egiptului,
pastrata in parte, la inceput Egiptul a avut un regim patriarhal (adica populatia era impartita in
ginti), iar ulterior s-a impartit in circa 42 de comunitati teritoriale numite de greci nome.
Coducatorii nomelor se luptau permanent intre ei, pana cand cei mai puternici si-au impus
autoritatea, formand pe la mijlocul mileniului IV i.Hr. 2 state: Egiptul de Sus, in regiunea
izvoarelor Nilului, cu capitala la Teba, si Egiptul de Jos, in Delta Nilului, cu capitala la Memfis
(situate pe locul actualului Cairo).
Potrivit lui Maneto, istoria Egiptului antic a cunoscut 30 de dinastii faraonice, in timpul
carora au existat mai multe perioade, fiecare cu esecurile si implinirile ei.

9
Prima perioada a fost cea a Regatului timpuriu sau thinit (dinastiile I si II, 3000-2778
i.Hr.), intemeietorul primei dinastii fiind regele Menes, care a unit cele 2 state egiptene intr-unul
singur. Numele de Regatul thinit vine de la faptul ca regii primei dinastii au stabilit capitala
imperiului in orasul Thinis, in apropiere de Abydos, in Egiptul de Sus. Insa, regii celei de a II-a
dinastii au mutat resedinta in Egiptul de Jos, la Memfis.
A doua perioada, a Regatului vechi (dinastiile III-VI, 2778-2263 i.Hr.) a fost o perioada
de pace si mare inflorire sub toate aspectele a Egiptului.
Astfel, in timpul celei de a III-a dinastii, numita “memfita”, dupa numele noii capitale,
statul centralizat a devenit puternic, s-au construit retele de canalizare, s-au dezvoltat legaturile
comerciale cu Siria, Nubia si Libia, iar in stiinta, arta si literatura s-a ajuns la rezultate
remarcabile, fiind create primle capodopere. Sub aspect religios, in aceasta perioada religia
egipteana apara ca fiind perfect organizata, avand o doctrina, o mitologie, un sacerdotiu si un cult
inchinat zeilor si mortilor.
In aceasta perioada incepe sa se practice mumificarea, iar mormintele incep sa devina
somptuoase si trainice, fiind construite primele piramide. Astfel, in timpul dinastiei III a fost
construita renumita piramida in trepte de la Sakkara, iar in timpul dinastiei IV au fost ridicate
cele 3 celebre piramide de la El Giseh, consecrate faraonilor Khufru, Khafra si Menkaura (dupa
numele elenizate Kheops, Khefren si Mikerinos).
Toate acestea demonstreaza atat aptitudinile tehnice si artistice ale vechilor egipteni, cat
si semnificatia religioasa a regelui-faraon.
In aceasta perioada apar si primele legaturi religioase cu tarile vecine, in special cu
popoarele mediteraneene.
Sub dinastia V se accentueaza caracterul teocratic al regalitatii, iar templele capata multe
privilegii si libertati, acest din urma fapt determinand o crestere rapida a prestigiului si influentei
preotilor din orasul Heliopolis, care devenise centrul religios al Egiptului.
Incepand cu dinastia VI, ultima a Regatului vechi, incepe un usor declin al autoritatii
faraonilor, astfel ca faraonii acestei dinastii, pentru a contracara efectele declinului autoritatii lor,
intreprind cateva expeditii militare in Palestina si Nubia si stapanind bogata Peninsula Sinai,
cucerita din timpul celei de a II-a dinastii thinite.
Insa, in aceasta perioada, tara va incepe sa se dezmembreze in interior in nome semi-
independente.

10
A treia perioada, este una intermedia, cunoscuta in istorie sub numele de perioada
heracliopolitana (dinastiile VII-X, 2263-2040 i.Hr.), intrucat capitala se muta acum de la
Memfis la Heracleopolis.
Acum autoritatea regalitatii este intr-o grava decadere.
In 2048 i.Hr. orasul Teba incepe lupta pentru suprematie impotriva noii capitale.
Aceasta este singura epoca in care faraonul, fiul Soarelui, este acuzat de slabiciune si
chiar de imoralitate.
Nomarhii (guvernatorii nomelor) tind sa devina independenti fata de faraon sis a-si
transforme functiile atribuite personal in functii ereditare, cu consecinta instaurarii unor
numeroase si slabe microdinastii locale.
Din numeroase izvoare literare (Invataturi pentru regele Merikare, Mustrarea profetului
Ipuwer, Cantecul harpistului, Sfatuirea unui om deznadajduit cu sufletul sau, etc.) se pot observa
clar transformarile profunde din timpul crizei: prabusirea autoritatii regale traditionale,
nedreptatile si crimele conduc la scepticism si disperare si chiar sinucidere. Aceste izvoare indica
si o schimbare din interior, anumiti demnitari isi recunosc vinovatia. Un anume Ipuwer vine la
faraon si ii prezinta proportiile dezastrului: provinciile si templele nu mai platesc taxele din
cauza razboiului civil, mormintele piramidelor au fost jefuite salbatic. Ipuwer il condamna pe
faraon pentru anarhia generala, intrucat regele trebuia sa fie pastorul poporului sau, insa domnia
sa facea sa troneze moartea.
M. Eliade spune ca prabusirea institutiilor traditionale, in frunte cu cea a regalitatii,
genereaza agnosticism si pessimism si, totodata, printr-o exaltare a bucuriei de a trai de tip
hedonist care nu reuseste sa ascunda o profunda disperare, asa cum reiese din lucrarea Sfatuirea
unui om deznadajduit cu sufletul sau. Daca faraonul nu se mai comporta ca un fiu al zeilor, totul
este repus in discutie, si in primul rand semnificatia vietii si realitatea vietii de dincolo de
mormant.
A patra perioada, este cea a Regatului mediu (dinastiile XI-XII, 2040-1786 i.Hr.) a fost o
perioada de framantari interne, dar si de mari transformari atat pe plan politico-administrativ, cat
si religios.
Capitala imperiului se muta din nou de la Memfis la Teba, in apropiere de Luxor.
Faraonul Amenemhet I se impune in fata guvernatorilor locali cu ajutorul ostirii si preia
puterea in mainile sale.

11
Aceasta perioada este sina de inflorire a Egiptului. Faraonul acorda anumite libertati
agricultorilor si meseriasilor, construieste un canal de navigatie care lega Nilul de Marea Rosie.
Urmasii lui Amenemhet I au reorganizat puterea centrala si s-au dedicat politicii de
cucerire. Astfel, Sesostris III cucereste Nubia, patrunde in Sudanul de astazi, apoi in Canaan.
Sub aspect religios, ca urmare a unei mari revolutii, se ajunge la o egalitate religioasa a
tuturor oamenilor, mai ales in ceea ce priveste cultul mortilor.
Odata cu suprematia Tebei se afirma si suprematia cultului lui Amon, zeul suprem local.
Dupa declinul Regatului mediu urmeaza a cincea perioada, numita perioada de
dominatie a hicsosilor (dinastiile XIII-XVII, 1785-1562 i.Hr.)
Invadatorii hicsosi, probabil de origine indo-europeana, isi stabilesc capitala in Delta, in
orasul Avaris.
Ei jefuiesc tara, dar cauta sa-si insuseasca civilizatia egipteana, preluandu-I scrierea,
tehnica administrative si chiar credintele religioase.
Egiptul este impartit din nou in 2 regate: Regatul memfit, in nord, sub autoritatea
invadatorilor, si Regatul teban, in sud, controlat de egipteni, dar ca vasali ai hicsosilor.
De-abia dupa un secol de stapanire vor reusi egiptenii sa-i izgoneasca pe cotropitori.
Odata cu aceasta eliberare incepe a sasea perioada, denumita Regatul nou (dinastiile XVIII-XX,
1562-1085 i.Hr.), perioada a marilor cuceriri egiptene.
Regii acestei perioade au avut o adevarata vocatie razboinica, incepand cu Tuthmosis III,
care lupta impotriva Siriei, Feniciei, Nubiei si Palestinei si isi intinde stapanirea pana la tarmurile
Eufratului.
Sub aspect religios, in perioada de inceput a Regatului nou, odata cu restabilirea dinastiei
tebane si datorita expansiunii teritoriale egiptene, cultul lui Amon se generalizeaza in toate tarile
cucerite. Cu exceptia incercarii de reforma religioasa a lui Amenhotep IV, cultul lui Amon se
dezvolta continuu, atingand apogeul in timpul lui Ramses II (faraonul care a construit celebrele
temple de la Teba, Abydos si Abu Simbeldin, Nubia).
Sub urmasii lui Ramses II vor incepe grave tulburari interne, miscari de revolta si
conspiratii de palat, care vor duce imperiul, incet-incet, intr-o grava stare de decadenta, care se
va extinde pe intreaga perioada de stapanire a ultimelor 10 dinastii, dintre care ultimele nu au
mai fost de origine egipteana (de ex: libiana, etiopiana), in functie de esecurile pe care Egiptul le-
a suferit in perioada 1085-525 i.Hr. in plan politic si militar.

12
Are loc si o grava decadere in plan religios. Incepe o puternica miscare de intoarcere spre
religia vremurilor mai vechi, miscare care a determinat dezvoltarea cultului zeilor secundari si o
inclinare spre formalism, spre un ritual exagerat.
De asemenea, se dezvolta din nou cultul primitiv al zoolatriei si in special al taurului
Apis, adorat in tot Egiptul.
In 525 i.Hr. persii invadeaza si cuceresc Egiptul, ceea ce a determinat continuarea
decadentei poilitice si religioase in ritm tot mai sustinut.
Sub Alexandru cel Mare, care a cucerit Egiptul in 332 i.Hr., ca si sub urmasii sai
(Ptolemeii), va lua nastere un Egipt nou, si anume Egiptul elenistic - a saptea perioada (332-40
i.Hr).
In aceasta perioada religia greceasca si chiar si mozaismul au o larga influenta, isa are loc
si o difuzare in afara a credintelor si ideilor religioase ale egiptenilor.
Grecii au incercat chiar sa creeze un nou cult in Egipt.
Insa, aceste influente nu au fost de natura sa inlature cultul Soarelui, credintele si riturile
funerare si chiar cultul zoolatric si magia.
A opta perioada, cea a stapanirii romane (30 i.Hr.-641 d.Hr.), religia egipteana se va
raspandi in intreg Imperiul roman, fiind favorizata si uneori chiar adoptata de unii imparati
romani, care vor ridica temple consecrate divinitatilor egiptene in chiar capitala Imperiului,
Roma.
In aceasta perioada in Egipt patrunde crestinismul, care cunoaste aici o puternica inflorire
sub aspectul spritualitatii, gandirii teologice, culturale si filosofice.
De altfel, raspandirea crestinismului si invazaia de mai tarziu a mahomedanismului arab
(641 d.Hr.) au insemnat sfarsitul vechii religii egiptene.

13
2.2. Izvoare

Niciun alt popor din lume nu dispune de atatea monumente arheologice din antichitate ca
Egiptul (piramidele de le El Giseh si Sakkara de langa Cairo, templul lui Horus din Edfu,
templele din Luxor si Karnak, mormintele faraonilor din Valea Regilor, la vest de vechea Teba,
la care se adauga bogatele colectii de obiecte de cult, statuile diferitilor zei si preoti, etc.).
Si materialul literar este bogat, din care se impune a fi evidentiata poezia liturgico-
magica, utilizata in ceremoniile funerare si constand din Textele din piramide, din Textele din
sarcofage si “Cartea mortilor”.
Textele din piramide sunt inscriptii cu care faraonii din dinastia VI impodobeau peretii
interiori ai piramidelor, cuprinzand versuri cu privire la purificare, tamaiere, ungere si diferite
sacrificii, pe care preotii trebuiau sa la recite la inmormantarea faraonului.
Aceste texte reprezentau o mica parte din tezaurul liturgico-magic, care se transmite fie
pe cale orala, fie in scis, prin intermediul papirusurilor.
Din aceste texte reiese ca ele sunt mai vechi decat piramidele, intrucat ele descriu o forma
de inmormantare cu mult mai primitive decat cea utilizata pentru faraoni in vremea piramidelor.
Asa-numitele Texte din sarcofage sunt inscriptii pe sarcofage in perioada Regatului
mediu. Ele au fost descoperite in morminte in intreg Egiptul. Aceste texte sunt, in parte, citate
din Textele din piramide, iar in parte un material literar nou, insa cu caracter similar. Textele din
sarcofage prezinta in special anumite versuri care apar integral sau partial pe diferite sarcofage.
Ele erau gandite pentru utilizare la inmormantare, chiar daca nu intotdeauna la
inmormantarea faraonului.
Oricum, scopul ceremonialului de inmormantare ramane acelasi – de a-l conduce pe
raposat spre lumea zeilor.
“Cartea mortilor egipteni” a fost publicata pentru prima data sub acest titlu de catre
Lepsius in 1842, iar titlul (desi considerat impropriu, pentru ca in realitate nu era vorba de o
carte, ci de o serie de texte cu continut comun sau inrudit) a fost adoptat de egiptologia oficiala.
Cartea este alcatuita din 192 de texte, numite capitole, majoritatea avand si un titlu (mai
mult sau mai putin legat de continut).
Aceste “carti ale mortilor” insoteau pe raposat in lumea de dincolo. E|rau similare unor
“carti de rugaciuni” si erau asezate fie in interiorul unei statui de lemn a lui Osiris, fie in cutele

14
bandajelor mumiei, pe pieptul mumiei sau sub brat. Alteori, textul era scris pe o fasie de panza
care infasura mortul.
Textele din ele reprezinta formule magice cunoscute si rezervate (in prima perioada) doar
faraonilor, pentru a-i face nemuritori. Dupa mai multe secole, ele au putut fi folosite si pentru
influentarea destinului dupa moarte al marilor demnitari de la curtea faraonilor, al oamenilor
bogati si chiar al celor mai putin bogati.
Textele aceste carti au fost reunite in sec. XVI i.Hr. este atat un ghid, cat si un manual ce
cuprinde indicatii precise asupra calatoriei pe lumea cealalta, precum si modul in care raposatul
poate scapa de primejdiile din lumea de dincolo.
In gandirea egipteana, viata vesnica se poate castiga prin cunoasterea unor formule
magice.
In afara de Textele din piramide, Textele din sarcofage si “Cartea mortilor” mai exista si
o serie de carti speciale ajutatoare pentru raposat in calatoria lui prin imparatia mortilor,
provenind din perioada Regatului nou. Cele mai cunoscute sunt: Cartea despre cele doua
drumuri si Cartea despre ceea ce este in lumea subpamanteana, care cuprind harti cu privire la
lumea de sub pamant, reprezentari ale usilor prin care trebuie sa treaca raposatul sau ale
monstrilor pe care ii intalneste in drumul sau.
O categorie importanta de izvoare – lucrarile teologice elaborate de marile temple. Intre
acestea se remarca “Teologia memfitica”, potrivit careia Memfisul reprezinta centrul firesc
pentru viata religioasa a intregii tari. In forma sa actuala, aceasta lucrare a fost scrisa destul de
tarziu, in timpul faraonului Sabaka, unul dintre faraonii nubieni ai Egiptului, in jurul anului 700
i.Hr.
Totusi, nu exista nicio carte de rugaciuni si imne precum Psalmii lui David din VT, dar
exista texte oarecum similare in diferite alte carti, incepand cu Textele din piramide si pana in
perioada Regatului tarziu.
Imnele si rugaciunile exprima mai mult decat orice relatia omului cu divinitatea, fac parte
din cultul divin (zilnic si la marile sarbatori), atat la templu, cat si la palatul faraonic, fiind
recitate de preoti si fiind insotite de muzica la harpa si flaut.
De asemenea, materialul mitologic (ca izvor) se gaseste in texte diferite, fara sa existe o
colectie speciala de mituri, precum cea akadiana (Enuma elis, Epopeea lui Ghilgames), literatura
mitologica fiind fragmentara.

15
In plus, mitul egiptean il gasim cu adevarat doar la scriitorul si istoricul grec Plutarh (100
d.Hr.), in lucrarea Despre Isis si Osiris.
In ceea ce priveste viata sociala, morala si relatia dintre morala si religie, cel mai
important izvor il reprezinta literatura sapientiala. Ea e prezenta in intreaga istorie a Egiptului,
existand 7 colectii de acest gen, care s-au pastrat pana astazi.
Ele prezinta sfaturi ale parintilor catre fii, continand in acelasi timp norme de viata si
reguli de comportament fata de cele sfinte.
O astfel de literatura era prezenta in special in temple, unde textele ei slujeau drept
manuale pentru viitorii principi, functionari si preoti [De ex: Invataturi pentru regele Merikare,
lucrare in care faraonul isi recunoaste cu umilinta pacatele in fata fiului sau si recomanda
acestuia sa actioneze cu dreptate atata timp cat va trai pe pamant (caci numai faptele omului
raman cu el), sa nu faca rau, sa iubeasca intreaga lume, caci zeii pretuiesc mai mult dreptatea
decat ofrandele, etc.; Invatatura lui Amenemope, scrisa in perioada Regatului nou, care este o
culegere de texte in genul Proverbelor lui Solomon care, dupa unii, ar fi inspirate din colectia
sapientiala egipteana].
De asemenea, literatura magica (alt izvor) este foarte bogata si prezenta in nistoria
Egiptului. Cea mai mare parte a ei provine din perioada elenistica si a fost scrisa in limba greaca.
Bogate informatii despre religia, cultura si istoria Egiptului ni le ofera scriitorii greci si
latini. Dintre acestia, cel mai important este Herodot, care a vizitat Egiptul pe la 450 i.Hr. si l-a
descris cu multa obiectivitate.
O lucrare semnificativa din aceeasi perioada a fost scrisa de preotul egiptean Maneto
(sec. III i.Hr.), care a fost pastrata doar fragmentar in scrierile lui Iosif Flaviu, Eusebiu de
Cezareea si Iuliu Africanul.
Dintre scriitorii crestini care au inserat in lucrarile lor informatii cu privire la vechea
religie egipteana – Clement Alexandrinul, Origen si Fer. Augustin.

16
2.3. Divinitati si semnificatii

In egipteana, notiunea de Dumnezeu este redata prin ntr, cuvant a carui semnificatie
originara nu a fost lamurita.
Unii cercetatori au asociat acest cuvant cu cel folosit pentru “soda”, “natriu”, si intrucat
soda era folosita ca sapun, l-au tradus prin “pur”, “curat”, in sensul ca Dumnezeu (ntr) este “cel
curat”. Insa aceasta explicatie a fost abandonata, la fel si a doua incercare de exegeza, potrivit
careia semnul de reprezentare hieroglifica pentru ntr ar fi un topor, ca simbol al puterii
Insa, se pare ca semnul hieroglific reprezinta mai degraba o prajina cu o naframa sau un
steag, fiind folosita probabil pentru a delimita un loc sacru si, in consecinta, l-ar putea desemna
pe Dumnezeu ca “sfant” sau “cel sfant”.
Oricum, in acceptiunea multor exegeti, notiunea de “Dumnezeu” nu poate fi dedusa si
determinata in mod cert din si de cuvantul ntr.
La vechii egipteni zeii erau nascuti (ca si oamenii), erau muritori, dar ca si oamenii
primeau o viata. Asadar, nu erau nemuritori sau vesnici in sens absolute. Cum viata insemna,
probabil, putere, aceasta putere era legata totdeauna de o fiinta vie, de un animal, de un om sau
de o divinitate. Prin urmare, divinitatea egipteana nu era o persoana, o individualitate, ci era, in
acelasi timp, individualitate si putere impersoanal.
Divinitatea facea parte dintr-un complex de fiinte vii, in care puterea de viata se revarsa
de la una spre cealalta, intrucat pentru vechii egipteni orice individualitate reprezenta o parte a
comunitatii si isi avea radacinile in ea. De aici aveam acea caracteristica, si anume faptul ca zeii
fuzioneaza, preluand sau imprumutandu-si reciproc insusirile proprii. Pentru vechii egipteni nu
era nimic straniu in aceasta. Zeii sunt in acelasi timp (simultan) personali si impersonali,
fenomen pe care il intalnim si in unele dintre marile religii actuale (buddhism, confucianism,
daoism, etc.).
Lumea zeilor egipteni era pestrita si diversa. Majoritatea zeilor erau reprezentati ca
oameni cu cap de animale, insa apar si reprezentari sub o forma exclusiv zoomorfica sau exclusiv
antropomorfica. Practic, este imposibil de demonstrate o evolutie istorica, de la reprezentarea
zoomorfica la cea zoomorfico-antropomorfica a divinitatii, deoarece ambele forme de
reprezentare au coexistat si convietuit foarte de timpuriu. Nu exista argumente nici pentru a se
demonstra ca reprezentarea zoomorfica ar fi o treapta anterioara reprezentarii antropomorfice.

17
Pentru toti egiptologii, totemismul sau credintele totemiste nu au nimci de a face cu
reprezentarea zoomorfica (uneori chiar vegetala) a divinitatii. H. Kees afirma ca animalul este
probabil sa fi fost conceput ca un simbol si, astfel, sa fi exprimat o anumita insusire esentiala a
unui zeu (de ex: taurul simbolizeaza forta si puterea de procreatie, leul salbaticia si necunoscutul,
soimul zburator este cerul sau soarele care se misca pe cer, vaca este zeita mama, care da viata,
etc.).
Uneori, si anumite realitati geografice si-au avut partea lor de contributie: divinitatile cu
chip de crocodile sunt adorate pe Nil, cele cu chip de leu in locurile unde vaile se revarsa in
desert, etc.
De asemenea, vorbim si de zei locali, adorati in orasele lor de resedinta. Fiecare oras isi
avea zeul sau zeita lui. Astfel, in Buto era adorata o divinitate cu chip de sarpe, in Mendes una cu
chip de berbece, iar in Heliopolis Atum avea chip uman.
Insa, dezvoltarea politica si religioasa implica, uneori, recunoasterea si adorarea in intreg
Egiptul a unor divinitati locale. Totusi, religia egipteana nu dispune de un panteon in sensul
propriu-zis, stabil de la inceput si pana la decaderea ei.
Intre divinitatile cu caracter uranian, se evidentiaza Horus, zeul-soim, care avea mai
multe forme de reprezentare locala, nefiind exclus ca, initial, fiecare dintre acestea sa fi
corespuns unei divinitati de sine statatoare. Insa, pretutindeni Horus era conceput ca o divinitate
a cerului, ca fiind cerul insusi. De aceea, in Letopolis, el era socotit divinitatea "a carui fata are
doi ochi", iar alteori ca acela "a carui fata nu are ochi", atribute ce vizeaza soarele si luna ca doi
ochi ai sai.
Inainte de orice insa, Horus este un zeu razboinic (asa cum este el reprezentat, de pilda,
in renumitul sau templu din Edfu, unde gasim scene in care apar dusmani sub conducerea lui
Seth, care il ataca pe Re, zeul zeilor. De regula, dusmanii lui Re nu sunt reprezentati
antropomorfic, ci cu chip de crocodil, hipopotam, etc. Pentru a-l apara pe Re, Horus lupta
impotriva lor si ii biruie de fiecare data, ceea ce simbolizeaza, in fapt, lupta sa impotriva fortelor
raului, care ameninta stapanirea zeilor).
Astfel, Horus apare ca un exceptional protector al regelui si regalitatii in general. Dupa
cum la inceputuri curata Egiptul de toate fortele distructive, tot asa si acum protejeaza si apara de
ele aceasta tara a zeilor.

18
Horus a fost ultimul dintre zei care a domnit peste Egipt. Perioada sa de domnie a pus, de
fapt, capat evului zeilor.
Simbolul sau, un soim pe stativ, se gaseste - din acest motiv - ca semn determinativ nu
numai dupa propriul sau nume, ci si dupa numele regelui. De aceea, regele care domneste in
momentul respectiv este numit "Horus" sau "Horus in palat".
Seth este una dintre cele mai misterioase figuri din lumea zeilor egipteni. La inceput, el a
fost reprezentat sub forma unui animal, a carui specie zoologica n-a putut fi determinata. In
perioada mai tarzie este reprezentat cu chip de asin.
Caracterul sau nu poate fi determinat cu exactitate. Astfel, un epitet ca "domn al cerului"
indica anumite relatii cu lumea cerului. El este "puternic", iar unii conducatori razboinici se
compara, de pilda, cu placere cu Seth, cand "el este furios". El este, de asemenea, "stapanul
ruperii norilor din timpul furtunii" si, in general, este corelat cu furtuna si vijelia. De aceea,
opozitia dintre Seth si Horus a fost explicata prin aceea ca Seth ar reprezenta cerul intunecat, iar
Horus pe cel senin. Pe de alta parte, Seth reprezinta zeul desertului si stapanul catastrofelor.
Totusi, Seth are si o functie pozitiva. Impreuna cu Horus, de aceasta data impacati, ei
apar laolalta cu regele, cum ar fi, de pilda, intr-o scena din perioada Regatului Nou cu prilejul
incoronarii, scena in care Amenofis III este purificat de Horus si Seth. Uneori regele este numit
"Horus si Seth".
Cultul lui Seth a supravietuit de-a lungul intregii istorii a Egiptului, in pofida incarcaturii
negative pe care a reprezentat-o antagonismul dintre el si Osiris.
Astfel, in perioada de stapanire a hicsosilor in Egipt, cultul sau a cunoscut o mare
inflorire. El a devenit un fel de zeu national, intrucat era identificat cu Baal de la vechii sirieni
sau cu Tesub de la vechii hititi.
Dupa alungarea hicsosilor, insa, xenofobia a contribuit mult la devalorizarea acestui zeu.
Acest lucru s-a datorat si faptului ca, inca din vechime, el era socotit dusmanul si ucigasul lui
Osiris. Astfel, el a capatat pentru popor tot mai mult semnificatia de zeu rau, pe care vechii greci
il identificau cu Typhon.
Una dintre componentele fundamentale ale vechii religii egiptene o reprezinta adorarea
Soarelui, cealalta fiind mitul osirian. Cultul Soarelui se intemeiaza pe "mersul" sau regulat si pe
puterea sa datatoare de viata. Ca astru, soarele se numeste re, si acesta este si numele obisnuit al
zeului solar, respectiv Re. In conceptia vechilor egipteni, el reprezinta divinitatea primordiala,

19
zeul creator aparut din si prin sine insusi, fiind simbolizat de un gandac care invarte soarele pe
cer inaintea sa. Ca divinitate creatoare, el poarta deseori numele de Atum, initial probabil un zeu
creator in Heliopolis, care de timpuriu era identificat cu divinitatea Soarelui. Numele sau are
doua semnificatii, aparent contradictorii, respectiv de "nimic" si "totul"; ca atare, el este simultan
"nimicul" de la inceputul creatiei si "totul", cosmosul care a fost creat de el insusi. Ca divinitate
primordiala, el s-a nascut din Nun, oceanul primordial, si a aparut pe "movila" primordiala, care
s-a ridicat din Nun. In Heliopolis, aceasta "movila" primordiala era adorata sub chipul unei stanci
sacre. Mai tarziu, varful unui obelisc era privit ca "movila" primordiala.
Deseori, Re este reprezentat mergand pe cer intr-o barca. Noaptea el calatoreste intr-o alta
barca prin lumea subterestra. Dimineata, el il biruie pe sarpele Apophis, care ii inchide drumul -
reprezentand puterile intunericului - si apare stralucitor si daruind viata. Prin aceasta, el
reinnoieste sau regenereaza intreaga sa creatie.
Ca divinitate primordiala, cosmica si creatoare, Re este nu numai zeul vietii, ci si al
ordinii universale. Fiica sa este Ma'at, ordinea cosmica, careia trebuie sa se conformeze tot ceea
ce este in cer si pe pamant.
Tocmai de aceea, Re este si protectorul si proniatorul regalitatii, garantie a ordinii sociale
si religioase. In Textele din piramide, el apare ca o divinitate dominanta a Egiptului in intreaga sa
istorie. Nici un alt zeu nu poate fi luat in discutie fara a fi raportat la el.
Locul principal de cult al Soarelui a fost din vechime Heliopolis. In timpul dinastiei V,
cultul de adorare a Soarelui atinsese apogeul. Faraonii se numeau "fii ai Soarelui" si ridicau mari
temple dedicate acestuia. Treptat, mai multi zei locali au fost identificati cu Re si erau conceputi
ca forme de manifestare a zeului Soarelui.
Totusi, chiar daca istoria lui Re coincide, in fapt, cu intreaga istorie religioasa egipteana,
trebuie subliniat faptul ca nu intotdeauna avem de-a face cu acelasi vesnic si intangibil Re. De
pilda, Amenemhet I, care a ajuns pe tron in jurul anului 2000 i.Hr., a promovat cultul
protectorului sau special, Amon, si a incercat sa faca din el principala divinitate a imperiului.
Amenemhet I era convins ca a ocupat tronul cu ajutorul lui Amon si, din aceasta cauza, se simtea
obligat sa-i arate acestuia recunostinta sa deosebita. Consecinta a fost aparitia unei divinitati
solare, Amon-Re, care intruchipa, de fapt, tot ceea ce invata teologia heliopolitana despre Re,
transferat fara probleme asupra noii divinitati, Amon-Re. Intre textele care-l caracterizeaza pe

20
Amon-Re, un loc exceptional il ocupa asa-numitul "Imn al lui Amon" din Cairo, provenind din
jurul anului 1300 i.Hr.
Aceasta noua divinitate, Amon-Re, a devenit zeul care eliberase Egiptul de stapanirea
straina, respectiv a hicsosilor. In perioada urmatoare, Amon-Re capatase asa o aureola ca zeu
suprem al Egiptului, incat absolut toate popoarele straine il pomeneau in primul rand, atunci cand
vorbeau de zeii Egiptului. Intre altii, el este amintit si de profetul Ieremia in sec. VII i.Hr. atunci
cand prevesteste Egiptului pedeapsa lui Dumnezeu care va veni asupra lui: "Domnul Savaot,
Dumnezeul lui Israel, zice: Iata, eu voi pedepsi pe Amon, care se afla in No, pe faraon si Egiptul,
pe dumnezeii si pe regii lui, pe faraon si pe cei ce-si pun nadejdea in el" (Ieremia 46,25).
Doar o singura data in istoria Egiptului antic a fost amenintata, realmente, pozitia lui
Amon-Re ca divinitate a intregului imperiu. Este vorba despre inlocuirea lui temporara, in timpul
dinastiei XVIII, cu Aton, "discul solar".
Luna era adorata doar la o scara restransa. Anumiti zei, insa, cum ar fi, de pilda, Chonsu
si Toth erau asociati cu luna.
Zeul Pamantului se numea Geb, sot al zeitei cerului. La inceput, el era unit cu ea, dar au
fost separati de zeul atmosferic Su. In rest, Geb personifica pamantul. El este considerat
principele zeilor, insa nu joaca nici un rol deosebit in atribuirea numelor.
Si Nilul este adorat ca zeu; el se numeste Hapi si este sarbatorit ca cel care ofera hrana.
Deseori, el este corelat cu apa primordiala, Nun, ca izvor de viata.
Intre divinitatile locale, caracteristice unei regiuni sau alteia: in Elefantie si Esne este
adorat zeul-berbec, Khnum, care plamadeste oamenii la piatra olarului; in Ombos descoperim
zeul-crocodil Sobek, care in perioada timpurie era identificat deja cu zeul Soarelui (exista, insa,
si alte locuri in care era adorat crocodilul); in Sais, Neith, care era o zeita razboinica, reprezentata
prin doua sageti incrucisate (era considerata, de asemenea, ca zeita primordiala si a fost asociata
mai tarziu cu Khnum, in Esne; in aceasta calitate, ea chema lumea la existenta prin sapte cuvinte
creatoare).
Unele divinitati locale au capatat, dintr-un motiv sau altul, o recunoastere generala in tot
Egiptul, cum ar fi, de pilda, Hathor, Thoth si Ptah.
Referitor la Hathor, numele sau o desemneaza ca o vaca uraniana, mama zeului-soim sau
a soarelui. Ea apare deseori reprezentata cu chip de vaca sau ca femeie cu coarne. In afara de
aceasta, ea este strans corelata cu sicomorul (arbore exotic gigant cu lemn tare și cu fructe

21
comestibile, asemănătoare cu smochinele). In Edfu, ea este sotia lui Horus, iar in Denderah,
dimpotriva, stapaneste singura. Iar in mitul despre "ochiul" soarelui, Hathor, respectiv Tefnut,
este fiica regelui Soarelui, care se manie pe oameni si se retrage in desertul nubian. Alaturi de
Isis, Hathor apare ca cea mai importanta zeita a vechilor egipteni.
Thoth este, inainte de orice, zeul din Hermopolis. El este reprezentat sub chipul pasarii
ibis si ca parian. In afara de aceasta, el are anumite legaturi cu luna, trecand drept zeu al lunii sau
fiind chiar identificat cu luna. El vindeca ochiul ranit al lunii de la Horus si-i readuce din
departare ochiul solar. Impreuna cu Horus, el reprezinta impaciuitorul care reunifica cele doua
parti ale Egiptului. In acelasi timp, el era scribul si consilierul zeilor. I se spunea "inima si limba
lui Re", atribuindu-i-se inventia scrisului si compunerea cartilor sacre. Grecii l-au confundat cu
Hermes al lor si neoplatonicii l-au numit Hermes Trismegistul.
Ptah - o alta divinitate locala, care ulterior este adorat in intregul Egipt - reprezinta unul
dintre putinii zei cu reprezentare antropomorfica, mai exact, ca mumie. Originea sa este neclara;
probabil, este o creatie a teologiei egiptene. Textul Sabaka, bazandu-se pe un text original vechi,
relateaza cum Ptah a creat lumea prin gandul si cuvantul sau.
Tocmai de aceea, cu timpul, el devine protectorul tuturor celor care creaza ceva, al
mestesugarilor si artistilor. Ca divinitate cosmica, el este reprezentat in perioada Regatului Nou
cu discul solar pe cap. Chiar din perioada timpurie, Ptah este corelat cu un taur sacru, sub
numele de Apis, care era socotit "mesagerul lui Ptah" sau "Ba inaltat al lui Ptah".
Intre zeii funerari amintim, in primul rand, pe zeul sacal, Anubis din Kynopolis, care
ulterior capata o recunoastere generala in Egipt. El este stapanul necropolei si apare ca ajutor la
imbalsamari si alte rituri de inmormantare. In scenele despre judecata mortilor il gasim alaturi de
Toth.
Adevaratul zeu al mortilor este, insa, Osiris, probabil cel mai renumit dintre zeii egipteni
si, in acelasi timp, una dintre cele mai misterioase figuri din panteonul egiptean. El este
permanent reprezentat antropomorfic si este socotit un bun rege. Puterea sa se manifesta, intre
altele, in cerealele care cresc, in apele revarsate ale Nilului si in pamantul din care rasar plantele
(de unde ideea ca avem de-a face cu un zeu al rodniciei si al fertilitatii).
Orasul sfant al lui Osiris era Abydos, unde era un mormant socotit ca fiind al zeului. De
altfel, asa cum reiese din celebrul "Mit al lui Osiris", consemnat de Plutarh in "De Iside et

22
Osiride", si alte orase pretindeau ca au relicve ale lui Osiris care, potrivit legendei, a fost taiat in
bucati de fratele sau Seth si readus la o noua viata de sotia sa, Isis.
Osiris a fost adorat inca din vremuri stravechi in partea de rasarit a Deltei Nilului. De
aceea, nu poate fi exclusa o anumita legatura a sa cu diferite zeitati ale fecunditatii din Asia de
sud-vest (Baal, Adonis, Tammuz). El era, asa cum am vazut, un zeu al vegetatiei, in timp ce Seth
era zeul razboiului si al desertului neroditor. Insa, popularitatea cea mai mare si-a castigat-o ca
stapan al mortilor: in cele din urma, fiecare egiptean spera sa devina un "Osiris" si, impartasindu-
se din puterile naturii, sa renasca la o noua viata. In afara de aceasta, Osiris era judecatorul lumii
subpamatene: orice mort trebuia sa apara in fata lui pentru a fi judecat. De asemenea, mitul
osirian reprezenta fundamentul ideologiei regalitatii: orice rege decedat devine un "Osiris”, iar
succesorul sau este un "Horus", care dupa moartea tatalui sau preia toate prerogativele acestuia.
Bocetele lui Isis si Nephthys (sora lui Isis si sotia lui Seth) dupa cadavrul lui Osiris erau
reprezentate cultic; tot la fel, invierea zeului era sarbatorita la cele 14 morminte ale lui Osiris.
Toate aceste ritualuri erau ritualuri cultice tainice sau misterii, avand rolul de a innoi atat viata
naturii, cat si a oamenilor.
Este firesc ca un zeu al fecunditatii, cum era Osiris, sa fie imaginat ca avand familie,
sotie si copil. De aceea, Isis si Horus apar chiar din Textele din piramide ca sotie si fiu ai lui
Osiris. Isis reprezenta sotia ideala, un model pentru toate femeile, in calitate de mama si sotie.
Probabil ca, la inceput, si ea simboliza fecunditatea pamantului si Anul Nou.
In general, Isis este reprezentata ca marea magiciana in cercul zeilor, care stie sa-si
protejeze pe cei apropiati si sa procure pentru ea si pentru familia ei tot ce este necesar. Caci tot
ea este aceea care ii reda viata lui Osiris, dupa ce aduna partile imprastiate din trupul sau. In
anumite scene o gasim reprezentata cu aripile desfacute deasupra si in jurul lui Osiris, ca si cum
ar vrea sa-i aduca viata inapoi, sau asezata peste cadavrul lui, ca si cum ar dori sa-i incalzeasca
trupul.
De asemenea, Isis apare ca o zeita a cerului. Legatura ei cu cerul se exprima si prin faptul
ca ea apare stand pe jumatate din luna. Dupa cum e de inteles, luna simbolizeaza lumina noptii,
ceea ce se recomanda de la sine pentru o zeita al carui sot este stapanul lumii subterestre; caci in
lumea subpamanteana lumina merge inainte chiar noaptea.
In perioada egipteana tarzie si mai ales in cea elenistico-romana, Isis aparea ca divinitate
absolut dominanta a Egiptului. Din templul sau de pe insula Philae, construit de regele

23
Nektanebos langa prima cataracta de langa Assuan pe Nil, in sec. IV i.Hr., unde era adorata
impreuna cu sotul si fiul ei, cultul lui Isis s-a raspandit spre sud pana in Nubia, iar in nord pana in
porturile de la Marea Mediterana si, intr-o anume masura, pana departe in Europa. In acelasi
timp, cultul sau a asimilat anumite elemente din religia greceasca si asiatica, ea devenind
protectoarea calatoriilor pe mare si fiind identificata cu cele doua divinitati ale iubirii, Afrodita
de la greci si Astarte de la asiro-babilonieni.
Trecand peste semnificatia divina a regelui si regalitatii in general, subliniem importanta
deosebita pe care a avut-o zoolatria in religia egipteana, fapt care i-a determinat pe unii
cercetatori sa sustina ipoteza ca la temelia religiei Egiptului antic s-ar afla, de fapt, totemismul.
Aceasta ipoteza s-a dovedit insa nejustificata.
In perioada mai veche a religiei egiptene erau adorate numai unele animale, socotite ca
intrupari ale zeilor, mai tarziu insa cultul animalelor a luat o mare amploare, fiind adorate diferite
specii de animale si pasari. Uneori, ele erau adorate nu doar ca intrupari ale divinitatilor, ci chiar
ca divinitati in sine. Acest cult se diferentia de la un tinut la altul, fiecare localitate si, uneori,
fiecare familie avandu-si propriul animal sacru. Respectivul animal era tinut in altarul unui
templu special construit, iar la moarte era imbalsamat si ingropat intr-o necropola. Cel mai
cunoscut animal adorat de egipteni era taurul sacru Apis, socotit ca intrupare a lui Ptah si apoi
identificat cu Osiris. El simboliza fecunditatea si s-a bucurat de o mare cinstire mai ales la
Memfis. Tot la fel, la Heliopolis, era adorat un alt taur numit Mnevis. In alte orase mai erau
adorate: berbecele, ca intrupare a lui Amon, pisica, animalul sfant a lui Re, pasarea Ibis, ca
intrupare a lui Toth, etc. Toate aceste vietati erau bine hranite si intretinute, iar pentru cel care le-
ar fi ucis era prevazuta pedeapsa cu moartea.

2.4. “Monoteism” atonian sau simpla reforma politica?

În perioada de apogeu a Egiptului antic, aceea a Regatului Nou (1562-1085 î.Hr.), cultul
soarelui, sub denumirea de Amon-Re, a luat o mare amploare. În timpul vastelor lor cuceriri, regii
egipteni răspândiseră acest cult până în Mesopotamia şi până în Libia. In timpul stapanirii
hicosilor, opozitia egipteana se mutase la Teba, iar Amon-Re devenise simbolul rezistentei
impotriva cotropitorilor. În timpul dinastiei VIII, Templele lui Amon-Re s-au înmulţit în ritm

24
alert, iar veniturile şi domeniile lor s-au înzecit prin transferul de bunuri şi averi realizat de
faraoni în urma războaielor de cucerire. De asemenea, în acelaşi ritm a crescut şi autoritatea
preoţilor nu doar în plan religios, ci şi economic şi politic. Egiptul ajunsese aproape o teocraţie,
în care Marele Preot se plasa imediat după rege, de cele mai multe ori cei doi aflându-se în
conflict pentru putere.
Ca o primă reacţie împotriva cultului lui Amon-Re şi a creşterii puterii politice şi
economice a Marelui Preot şi a sacerdoţiului în general, faraonul Amenhotep III (dinastia XVIII,
1400-1362 î.Hr.) a întemeiat cultul lui Aton, cultul discului solar. Urmaşul său, Amenhotep IV
(1361-1340 î.Hr.), îşi schimbă propriul nume care amintea de zeul Amon (insemna “Amon este
multumit”) în „Akhenaton“ (“Cel care il slujeste pe Aton”), amintind de Aton. În plus, explică
poporului că de acum înainte el şi casa sa vor adora un singur zeu, zeul Soarelui-Aton, cerând
compatrioţilor săi să facă acelaşi lucru. Pentru a-şi convinge poporul în demersul său, a
abandonat inclusiv vechea capitală, Teba, „oraşul lui Amon“, şi a construit o alta, 500 km mai la
nord, pe care a numit-o Akhetaton (actualmente, Tel-el-Amarna), ridicând aici palate şi temple
noului zeu venerat, Aton.
Akhenaton adora zeul Soarelui, dar nu in forma in care o facuse la Teba, el renuntand la
reprezentarea antropomorfica traditionala a divinitatii Soarelui cu cap se soim sau sub chip de
disc inaripat, multumindu-se cu o reprezentare simplificata, simbolica, Aton fiind reprezentat ca
un disc solar rotund, din care coborau spre pamant raze care se terminau ca niste maini, aducand
credinciosilor simbolul vietii.
Pentru a deveni mai convingător, Akhenaton a poruncit să fie şterse numele tuturor
celorlalţi zei de pe inscripţiile publice. Cine vizitează astăzi, de exemplu, templul lui Amon din
Luxor, va observa în mai multe locuri punerea în practică a acestei dispoziţii. De asemenea, n-a
mai suportat să vadă nicăieri înscris vechiul său nume, Amenhotep (care semnifica „Amon este
mulţumit“), care îi amintea de vechiul zeu, dispunând ştergerea lui de pe toate inscripţiile.
Fireşte, pentru mulţi dintre noi, acest lucru este fără sens, dar în percepţia vechilor egipteni,
numele reprezenta o componentă a sufletului şi implicit a persoanei. Numele era acela care
poseda şi purta în sine aptitudinile, puterea de viaţă şi onoarea unei persoane. În consecinţă,
ştergerea unui nume echivala cu dispariţia persoanei, după cum adoptarea unui nou nume
semnifica naşterea unei noi persoane, a unei noi identităţi, cu alte aptitudini, cu o altă putere de
viaţă, cu o altă onoare, în funcţie de noul nume adoptat.

25
Se pare că, prin reforma sa, tânărul faraon a reuşit să impună cultul unui singur zeu în
întreg Egiptul, dar pentru scurtă vreme. Domnia sa nu a fost suficient de lungă pentru a o impune
în conştiinţa egiptenilor, a căror mentalitate şi psihologie religioasă erau adaptate cultelor locale
confederate. Pe de altă parte, n-a avut nici un moştenitor de sex bărbătesc, care să-i continue
reforma. În acest context, cultul proscris al lui Amon-Re a reînviat cu şi mai multă forţă,
succesorii săi au distrus toate templele lui Aton, părăsind capitala Akhetaton şi făcând să dispară
de pretutindeni numele regelui „eretic“.
Desigur, reforma faraonului a comportat şi comportă în continuare interpretări dintre cele
mai diferite în lumea cercetătorilor, privind mai ales motivaţia şi scopul ei. Pornind de la
materialul existent din acea perioadă îndepărtată, dar cu precădere „Imnul soarelui lui
Akhenaton“, H. Ludin Jensen susţine că, în acest caz, avem de-a face cu un „monoteism
conştient“. H. Breasted merge chiar mai departe, afirmând că e vorba de „primul monoteism
conştient din istorie“.
In sustinerea “monoteismului constient”, sunt unele citate din „Imnul soarelui lui
Akhenaton“, atribuit lui Akhenaton, potrivit carora Aton ar fi cel dintai, cel care exista deja
inainte de crearea lumii, ca el este cel care a creat pamantul, oamenii si tot ceea ce exista. Aceste
cercetatatori considera interesant faptul ca nicaieri in acest imn nu se vorbeste despre alti zei sau
puteri supranaturale, despre fiinte divine inferioare, totul este opera lui Aton care singur a creat
lumea si o conserva cu razele sale pline de caldura.
S-a încercat chiar acreditarea ideii că însuşi întemeietorul Legii mozaice, Moise, ar fi fost
inspirat de învăţătura monoteistă a lui Akhenaton. Sigmund Freud a încercat, de pildă, să
demonstreze, prin simple speculaţii de ordin lingvistic, faptul că Moise ar fi fost egiptean. El a
pornit în această încercare de la numele „Moise“ pe care îl identifica cu „mose“ („fiu“) din
perioada egipteană târzie, aşa cum îl găsim, de exemplu, între altele, în numele faraonului
Thutmosis.
Monoteismul „atonian“ este însă contestat de cercetători la fel de avizaţi.
Desi cand a fost incoronat rege avea doar 15 ani, Akhenaton a avut o puternica
personalitate religioasa. Dupa 33 de secole, rugaciunea descoperita in sarcofagul sau in anul
1925 arata sensibilitate, incarcatura si credinta profunda.
Afirmaţia potrivit căreia Aton ar fi „zeul cel viu“ în afara căruia nu mai există altul, cel ce
a creat pământul şi tot ceea ce există, era făcută, aşa cum subliniază M. Eliade, deja cu 1000 de

26
ani înaintea reformei lui Akhenaton la Tel-el-Amarna. Ea se referea, desigur, la Amon, la Re, la
Atum şi la alţi zei. În plus, subliniază J. Wilson, existau cel puţin 2 zei în Imnul Soarelui atribuit
lui Akhenaton, întrucât Akhenaton însuşi, în calitate de rege, era adorat ca o divinitate.
Rugăciunile credincioşilor, reprezentând cel puţin grupul restrâns de funcţionari şi demnitari de
la curtea faraonului, nu erau adresate lui Aton, ci lui Akhenaton, adorat ca divinitate. Intrucat
Aton a fost zeul personal al lui Akhenaton (asa cum chiar faraonul sustine in imnul sau), asa se
explica, dupa M. Eliade, disparitia aproape instantanee a atonismului dupa moartea lui
Akhenaton.
În opinia lui M. Eliade, reforma religioasă a faraonului egiptean n-a fost decât o simplă
reformă politică. El a declanşat-o ca o reacţie împotriva Marelui Preot şi a subordonaţilor săi, a
căror putere politică devenise greu de tolerat pentru regele egiptean. Ceea ce s-a numit „reforma
religioasă“ a lui Akhenaton, adică promovarea cultului lui Aton, ca unică divinitate supremă, se
explică, prin urmare, în cea mai mare parte, prin dorinţa regelui Amenhotep al IV-lea de a se
elibera de sub influenţa Marelui Preot. La puţin timp după întronare, tânărul suveran i-a ridicat
Marelui Preot al lui Amon dreptul de a administra bunurile zeului, privându-l de sursa puterii, pe
care a păstrat-o însă pentru totdeauna pentru sine şi urmaşii săi.

2.5. Regele. Semnificatia sa divino-umana

Intr-un decret destinat zeului Ptah, Ramses II spunea: “Eu sunt fiul tau, pe care tu l-ai pus
pe tron; tu mi-ai conferit regalitatea ta, tu m-ai facut dupa chipul tau, tu mi-ai lasat spre
mostenire ceea ce ai creat”.
Prin urmare, regele egiptean este fiul, urmasul si mostenitorul zeului.
Zeul solar Re a fost primul rege. Faraonul este “fiu al lui Re” si in el se intrupeaza Horus.
Relatia regelui cu lumea zeilor se exprima si prin aceea ca, la urcarea pe tron, faraonul primeste
5 nume, care constituie asa-numitul “protocol regal” (nhb) si este desemnat ca “Horus”, ca
protejat al ambelor zeite ale coroanei (Isis si Hator), ca “Horus cel de aur”, ca rege al Egiptului
de Jos si de Sus si ca fiu al lui Re. Toate acestea confirma divinitatea regelui.
Atribuindu-i-se numele de “Horus”, regele este prezentat ca o intrupare vie a zeului
cerului si zeului-rege, dar si ca “tanarul Horus”, ca fiu si mostenitor de drept al vechiului rege,
respectiv al celui decedat si devenit intre timp Osiris. Aceasta este legitimarea faraonului ca

27
stapan, de legitimarea urcarii pe tron si a domniei. Prin numele de “fiu al lui Re” se accentueaza
originea sa divina.
Regele este procreat si nascut divin, existand reprezentari in imagini, insotite de texte, pe
aceasta tema, la Deir el-Bahri (pentru regina Hatşepsut – dinastia XVIII) si la Luxor (pentru
Amenofis III – dinastia XVIII).
Textele din piramide reflecta si mai pregnant divinitatea regelui: “Parintii tai nu sunt
oameni, mamele tale nu sunt oameni” (Pir. 809).. Insa, cea mai sugestiva formulare provine tot
din perioada dinastiei XVIII, din autobiografia lui Rekhmire, vizir in timpul lui Tuthmosis III,
unde se spune ca regele este “un zeu, prin ale carui acte normative traim; el este tatal si mama
tuturor oamenilor, el singur, fara un altul asemenea lui”.
In perioada Regatului vechi, regele era inconjurat de o putere magica si inaccesibila,
daunatoare pentru omul obisnuit: daca un demnitar atingea sceptrul regelui din greseala, regale
insusi trebuia sa-si exprime dorinta de insanatosire a demnitarului, pentru ca stfel sa inlature
pericolul magic pe care il reprezenta sceptrul (ca simbol al puterii) si sa-l fereasca pe demnitar de
o moarte sigura.
Caracterul de tabu al regelui este confirmat si de practica foarte timpurie a sacrificarii
oamnilor din suita regala, cu prilejul inmormantarii respectivului rege. Aceasta practica a durat
mai mult timp in spatiul Nubian, intrucat in Egiptul propriu-zis, dupa perioada Regatului
timpuriu, nu a mai aparut.
Chiar incepand cu prima dinastie, membrii familiei regale erau inmormantati (dupa
moartea lor naturala) in jurul mormantului regelui, pentru a putea ramane in preajma si sub
influenta puterii magice pastratoare de viata a acestuia.
Faraonul era intruparea lui ma’at, adevarata ordine cosmica si universala, aparuta ca
rezultat al activitatii primordiale a zeului creator (de ex: Re-Atum).
Exista un paralelism intre zeul primordial, ca zeu solar, si rege. Regele, ca fiu si
reprezentant al lui Re, trebuia sa faca sa fie promovata si mentinuta ma’at. “Porunca” (hu) si
“intelepciunea” (sia) sunt functii personificate ale zeului solar, iar ma’at este chiar firea sa
personificata. Acelasi lucru este valabil si pentru rege, despre care se spune ca are “porunca” in
gura, “intelepciunea” in inima, iar cuvantul sau este “strigatul” lui ma’at.
M. Eliade sustine ca, prin activitatea sa, regele asigura stabilitatea cosmosului si a
statului, deci, continuitatea vietii. Ca si zeul solar care il “alunga” pe sarpele Aphopis in fiecare

28
dimineata (fara insa a-l omori), fiindca acesta reprezinta haosul, intunericul, si regele, prin
activitatea sa politica, repeta fapta lui Re: il “alunga” pe Aphopis, adica vegheaza ca lumea sa nu
se reintoarca in haos si intuneric. De ex: cuceritorii hicsoşi sunt asimilati lui Aphopis, iar victroia
regelui asupra lor va reproduce triumful lui Re.
Regele este pastorul poporului sau, caruia trebuie sa-i poarte de grija, precum pastorul are
grija de turma sa. Raspunderea nu se limiteaza la asigurarea ordinii si dreptatii sociale, ci
priveste si fecunditatea si rodnicia naturii. El raspunde atat pentru buna recolta a ogoarelor, cat si
pentru revarsarule Nilului.
In calitate de pastor al poporului, regele il reprezinta pe acesta in relatia cu zeii, intrucat
el si numai el poate comunica realmente cu zeii, preotii fiind doar delegatii sai atunci cand
slujesc la templu.
Asa cum rezulta din Textele din piramide, chiar si dupa moarte regele isi pastreaza
aureola sa divina. In drumul spre cer, el este deja un zeu (Pir. 650, 809). Chiar si zeii se
inspaimanta si sunt cuprinsi de teama la apropierea regelui transfigurat (Pir. 304). Sosit in cer,
regele este primit triumfal de de catre zeul-Soare si sunt trimisi mesageri in cele 4 parti ale lumii
pentru a vesti victoria lui asupra mortii. Asezat pe tron, el primeste omagiile supusilor sai si
continua sa judece si sa dea porunci. Caci, chiar daca doar el se bucura de nemurirea solara,
regele este inconjurat de unii dintre supusii sai (in primul rand de membrii familiei sale si de
inaltii functionari, identificati cu stelele si numiti “cei slaviti”).

29
2.6. Teogonii si cosmogonii

Textele religioase egiptene nu contin o mitologie completa, concreta. Exista doar un mit
complet, al lui Osiris, prezentat de grecul Plutarh.
De cele mai multe ori, aceasta mitologie trebuie reconstituita pe baza unor aluzii care se
regasesc in special in Textele din piramide, in imne si picturi murale.
Si ideile despre crearea lumii trebuie culese din izvoare diferite.
In Egiptul antic existau mai multe locuri ale caror divinitati se pretindeau a fi divinitatea
primordiala si creatorul zeilor si al lumii. In Heliopolis se credea ca mai intai a existat Nun, apa
primordiala, din care a aparut Atum, zeul Soarelui. Apoi, Atum a “nascut” prin autoreproducere
prima pereche de zei (pe Şu – zeul atmosferei si pe Tefnut – zeita umezelii). Acestia nasc a doua
pereche de zei, pe Geb – zeul Pamantului si pe Nut, care reprezenta cerul. A treia generatie de zei
are 4 copii: pe Osiris – Isis si pe Seth – Nephtys.
Asadar, impreuna cu Atum avem o serie de 9 zei, cunoscuta sub numele de “marea
cneada” sau “cercul celor 9 zei” de la Heliopolis.

30

S-ar putea să vă placă și