Sunteți pe pagina 1din 2

Gladiatorii erau deseori priviţi şi trataţi, în Antichitate, ca nişte veritabili eroi, iubiţi în special de

mase, de populaţia ahtiată după„pâine şi circ”. Pentru mai bine de şase secole, ei au menţinut
audienţa în arene la cote maxime, creând spectacole din simple crime. Deşi în ziua de astăzi,
imaginea gladiatorilor este acoperită de oprobriu, în Roma Antică, luptele de gladiatori erau o formă
de divertisment.

Primii gladiatori sunt necunoscuţi, însă romanii considerau că cei dintâi care au îndeplinit acest rol au
fost sclavi plătiţi să lupte până la moarte la funeraliile aristocratului Junius Brutus Pera, în 264 î.Hr.,
lupta fiind dată în onoarea celui decedat. Ritualuri de acest tip se practicau la moartea nobililor,
romanii crezând că sângele purifică, iar sclavii reprezentând o formă de sacrificii umane. Ulterior,
aceste spectacole s-au îndepărtat de cadrul thanatic, mortuar şi au ajuns să fie finanţate de cei
înstăriţi, ca o dovadă a puterii lor pecuniare şi a influenţei lor în teritoriu.

Majoritatea gladiatorilor era constituită din sclavi, însă şi oamenii liberi au jucat acest rol. Doar sclavii
erau aduşi în arenă în lanţuri, în timp ce oamenii liberi decideau de bunăvoie să devină gladiatori,
datorită mirajului faimei şi al banilor deţinute de un asemenea luptător. Oameni simpli, dar şi foşti
soldaţi, cavaleri, senatori şi patricieni au intrat în arenă. Totuşi, chiar şi scalviierau supuşi unei diete şi
unui antrenament riguros, pentru a oferi un spectacol de calitate, direct proporţional cu suma
investită în ei, sumă care nu era deloc mică.

O demitizare a unei idei destul de răspândite este aceea că gladiatorii luptau până la moarte. E drept
că, primii gladiatori erau consideraţi jertfe umane, deci moartea lor era inevitabilă, însă mai târiziu,
gladiatorii luptau după reguli bine stabilite, care nu implicau mereu moartea oponentului. Scopul lor
era de a distra publicul şi uneori, dacă acesta se plictisea din cauza unei bătălii prea lungi,
combatanţilor le era permis să părăsească arena. Un gladiator implica multe costuri pentru locuinţă,
hrană şi antrenament, aşa că antrenorii lor îi învăţau deseori cum să îşi rănească oponentul astfel
încât să nu îl omoare. După anul 80 d.Hr., an care marchează construirea Colosseumul-ui, luptele au
evoluat, fiind foarte bine organizate. Luptătorii au fost clasificaţi în funcţie de diverse criterii precum
experienţă, specializarea într-un anumit stil de luptă şi arme utilizate.
Sclavii de sex feminin erau de asemenea folosiţi pentru acest tip de luptă. Femeile erau introduse în
arenă alături de omologii lor masculini, iar izvoarele istorice nu menţionează femei libere care să fi
devenit voluntare în aceste lupte. De asemenea, nu se cunosc primele femei-gladiator, însă dupa
secolul I d.Hr., acestea erau deseori văzute în arene. Anul 200 d.Hr. pune capăt participării lor la acest
tip de lupte.

Abandonarea Coloseum-ului a însemnat sfârşitul luptelor cu gladiatori. Deşi contestate şi


considerate crude sau sângeroase, ele erau, în ultimă instanţă, o provocare pentru atenţie şi pentru
îndemânare. Gladiatorii au fost şi rămân un simbol al Romei Antice, fiind mereu prezenţi în filmele
artistice sau documentare de gen.

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/gladiatorii-eroi-din-antichitate