Sunteți pe pagina 1din 53

UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA”

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ


„DUMITRU STĂNILOAE”
IAŞI

CURS
TEOLOGIE PASTORALĂ

† Teofan,
Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei

Semestrul I
An Universitar 2019-2020
Cuprins:

Introducere
A. Sfânta Treime – izvorul şi fundamentul pastoraţiei
I. Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie
II. Rugăciunea personală
III. Starea de jertfă
a) Introducere
b) Silirea firii, asceza
c) Deşertarea de sine sau smerenia
d) Ascultarea sau tăierea voii
e) Suferinţa şi răbdarea necazurilor
f) Neabandonarea luptei în faţa obstacolelor vieţii
g) Asumarea durerii celuilalt
h) Nejudecata aproapelui
i) Bucuria de a fi mic
j) Iubirea vrăjmaşilor

Bibliografie generală

2
Introducere

Teologia pastorală cuprinde un set de cunoştinţe puse la îndemâna


prezentului sau viitorului păstor de suflete ca ajutor în lucrarea sa de cunoaştere,
trăire şi propovăduire a Evangheliei.
Cuprinsul acestui set de cunoştinţe este definit prin semnificaţia celor două
cuvinte: Teologie Pastorală.
„Teologia” înseamnă „Cuvânt” şi „Dumnezeu”, înseamnă „Cuvântul lui
Dumnezeu”, „Cuvânt” despre Dumnezeu, „Cuvânt” cu Dumnezeu. Pornind de la
semnificaţia cuvintelor, Teologia înseamnă, aşadar, „cunoaşterea lui Dumnezeu”,
„vorbirea cu Dumnezeu”, „viaţa în Dumnezeu”, „trăirea lui Dumnezeu”, „trăirea în
Dumnezeu”, „dragostea dintre Dumnezeu şi om”, „îndumnezeirea omului”, „ştiinţa
ştiinţelor” şi „arta artelor”.
Se poate sintetiza această multitudine de sensuri şi lumini care izvorăsc din
cuvântul „Teologie” în trei. „Teologia” este „viaţa veşnică” („Şi aceasta este viaţa
veşnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Iisus Hristos pe Care
L-ai trimis” - Ioan 17,3), „foc mistuitor” („Foc am venit să arunc pe pământ şi cât aş vrea
să fie aprins acum” – Luca 12,49) şi „rugăciune” („Teolog este cel care se roagă şi cel care
se roagă este teolog” – Evagrie din Pont).
Teologia este „viaţa veşnică”, dobânditor prin cunoaşterea lui Dumnezeu
Tatăl, este „focul” – Hristos coborât din cer, este „rugăciunea” în Duhul Sfânt.
Teologia este starea de a fi în Dumnezeu, este încercarea omului de a descrie
această stare, de a descrie evenimentul întâlnirii sale şi al semenilor cu Dumnezeu.
Cuvântul „Pastorală” este o prelungire în limba română a latinescului
„pastor” – păstor. Sinonimul termenului „Pastorală” este „Pimenica” – de la
grecescul „poimen” – păstor.
Din cuvântul „păstor” derivă altele precum: îndrumător, conducător, părinte
sau turmă, păşune, staul, etc.
Cine sunt păstorii ?
3
Hristos Domnul este Păstorul prin excelenţă, izvor şi fundament pentru
orice lucrare pastorală. Arhiereul, preotul, stareţul de mănăstire sunt păstori,
exercitând lucrarea în Biserică în numele „Păstorului celui bun” – Iisus Hristos. În
sensul larg al cuvântului, păstor este tot omul care, fiind botezat în Biserica
Dreptmăritoare şi având binecuvântare de la aceasta, împlineşte lucrarea de
povăţuire a sufletelor către Împărăţia lui Dumnezeu. În această accepţie largă,
păstori sunt şi profesorii de teologie, profesorii de religie din şcoli, naşii de botez
şi cununie, părinţii în relaţie cu proprii lor copii crescuţi în frică şi dragoste de
Dumnezeu.
Teologia Pastorală este, aşadar, calea străbătută de păstor (în mod special
arhiereu sau preot) în cunoaşterea, taina şi mărturisirea Evangheliei în relaţie cu
cei care i-au fost încredinţaţi de Biserică spre păstorire.
Calea parcursă de păstorul de suflete în lucrarea de îndrumare a celor
încredinţaţi spre Împărăţia Cerurilor cuprinde mai multe etape:
A. Înţelegerea adevărului că Sfânta Treime este izvorul şi fundamentul
Pastoraţiei.
B. Înţelegerea Preoţiei ca Taină în interiorul căreia se desfăşoară lucrarea
pastorală.
C. Înţelegerea Parohiei ca realitate euharistică în care turma şi păstorul
trăiesc Taina Bisericii ca pregustare a Împărăţiei Cerurilor

A. Sfânta Treime – izvorul şi fundamentul pastoraţiei

4
Scopul pastoraţiei este acela de a-l ajuta pe om să se aşeze în faţa lui
Dumnezeu într-un dialog personal, conştient, viu, pe fondul căruia, prin curăţirea
de patimi şi umplerea de harul dumnezeiesc, să-şi împlinească menirea pentru care
a fost creat: să devină fiu al lui Dumnezeu după har, părtaş vieţii celei veşnice, într-
un cuvânt, să se îndumnezeiască.
Întrucât ţelul urmărit depăşeşte cadrele lumii văzute (create), lucrarea
pastorală nu are în vedere transmiterea unei filosofii omeneşti1 oricât de înaltă ar
fi aceasta, propovăduirea unei teorii sau a unei religii oarecare printre multe alte
religii. Pastoraţia nu se limitează la mijloacele şi puterile omeneşti. Aceasta
deoarece, adevăratul păstor nu e omul (ierarhul, preotul), ci Hristos Însuşi. Toate
calităţile pe care le are un păstor şi care contribuie la buna desfăşurare a lucrării
sale pastorale (puterea, destoinicia, înţelepciunea etc.) sunt daruri ale lui
Dumnezeu. O astfel de înţelegere este importantă, deoarece, pe de o parte, îl fereşte
pe preot/păstor de mândrie sau de o poziţionare greşită în raport cu păstoriţii
(considerând că el este cel care sfinţeşte, care iartă, care păstoreşte etc.), iar pe de
altă parte, îl ajută să caute permanent adâncirea, creşterea în relaţia cu Dumnezeu,
de la care îi vine adevărata putere în tot ceea ce săvârşeşte.
Sfânta Treime este fundamentul pastoraţiei, ceea ce înseamnă că păstorul, în
măsura în care devine locaş al Sfântului Duh, prin bunăvoinţa Tatălui şi prin
puterea lui Hristos, săvârşeşte o lucrare pastorală autentică, neamăgitoare,
roditoare, el însuşi fiind un bun „iconom al tainelor lui Dumnezeu” (1 Cor. 4, 1).
Sfântul Apostol Pavel vorbeşte adesea în scrierile sale despre „Hristos Cel
dintru voi” (Coloseni 1, 27), despre „Hristos care este viaţa voastră” (Coloseni 3, 4),
despre „Cuvântul lui Hristos care locuieşte întru voi cu bogăţie”( Coloseni 3, 16),
despre „Iisus Hristos Care arată mai întâi în mine îndelunga Sa răbdare”( I, Timotei 1,
16). În om „se săvârşeşte” „lucrarea” (Coloseni 1, 29) lui Hristos, omul „sporind în
cunoaşterea lui Dumnezeu” (Coloseni 1, 10) în el.
Sfinţii Părinţi, mari dascăli ai Bisericii, aveau conştiinţa că nu ei
propovăduiesc Evanghelia, prin grai, scris sau faptă, ci Duhul Sfânt este Cel ce-i

1“Cuvântul meu şi propovăduirea mea nu stăteau în cuvinte de înduplecare ale înţelepciunii omeneşti, ci
în adeverirea Duhului şi a puterii, pentru ca credinţa voastră să nu fie în înţelepciunea oamenilor, ci în
puterea lui Dumnezeu. Şi înţelepciunea o propovăduim la cei desăvârşiţi, dar nu înţelepciunea acestui veac,
nici a stăpânitorilor acestui veac, care sunt pieritori, ci propovăduim înţelepciunea de taină a lui Dumnezeu,
ascunsă, pe care Dumnezeu a rânduit-o mai înainte de veci, spre slava noastră, pe care nici unul dintre
stăpânitorii acestui veac n-a cunoscut-o, căci, dacă ar fi cunoscut-o, n-ar fi răstignit pe Domnul slavei; Ci
precum este scris: Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit
Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El” (1 Corinteni 2, 4-8). Tot pe aceeaşi linie, Părintele Sofronie de la Essex spune:
„Poţi fi un mare savant, poţi să ai diplome academice şi să rămâi total ignorant în ceea ce priveşte calea mântuirii”
(Arhim. Sofronie, Din viaţă şi din duh, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2011, p. 40)
5
inspiră chiar din interiorul lor. Sfântul Simeon Noul Teolog vorbeşte despre
„degetul lui Dumnezeu” (cf Luca 11, 20)”care loveşte corzile minţii şi le îmboldeşte la
grăire”2. Omul, continuă Sf. Simeon, „devine familiar lui Dumnezeu şi casă şi sălaş al
Treimii dumnezeieşti, văzând curat pe Făcătorul şi Dumnezeul său şi, vorbind cu El în
fiecare zi”3. „Dumnezeu Cel ce sălăşluieşte în el îl învaţă pe un asemenea om despre cele
viitoare şi cele prezente, nu prin cuvânt, ci prin însuşi lucrul, prin experienţă şi realitate”4.
Părinţii înduhovniciţi din vremea noastră au aceiaşi percepţie a prezenţei lui
Dumnezeu în om, prezenţă care fundamentează lucrarea de propovăduire. „Dacă
harul lui Dumnezeu nu luminează pe om, cuvintele pe care acesta le vorbeşte, oricât de
multe ar fi, nu sunt de nici un folos nimănui”5. „În vene să-i curgă sângele lui Hristos, iar
nu sângele lui Adam cel căzut”6
Pentru a avea o lucrare pastorală roditoare, preocuparea de bază a
păstorului trebuie să fie apropierea de Dumnezeu, căutarea sălăşluirii harului
dumnezeiesc în sufletul său. Trei sunt căile prin care se realizează aceasta:
participarea la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, rugăciunea personală şi starea de
jertfă. Desigur, aceste căi nu sunt specifice păstorului, deoarece fiecare credincios
este chemat să devină locaş al lui Dumnezeu; însă păstorul este dator să acorde o
grijă mult mai mare acestora, în comparaţie cu păstoriţii săi tocmai pentru că este
aşezat în poziţia de îndrumător al acestora. Mitropolitul Antonie de Suroj atrăgea
atenţia că „nu poţi duce pe cineva acolo unde nu ai fost tu mai înainte”. Dacă păstorul
nu a experimentat el însuşi ceea ce transmite celorlalţi, atunci nu poate fi un păstor
adevărat. Sau, altfel spus, nu va fi niciodată credibil dacă ceea ce propovăduieşte
nu izvorăşte din propria lui trăire.

1. Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie

2 Sfântul Simeon Noul Teolog, Cateheze, Scrieri II, trad. Diac. Ioan I. Ică jr, Ed. Deisis, Sibiu, 1999, p. 139
3 Ibidem, p. 150
4 Ibidem, p. 181

Sf. Simeon vorbeşte despre Hristos Cel dinlăuntrul omului pe care acesta este chemat să-l hrănească, adape,
îmbrace, etc. „Dacă nu va face cineva în el însuşi toate acestea şi va hrăni şi va adăpa pe Hristos, nici un folos nu va
avea din toate pe care le face numai săracilor, iar pe sine însuşi se trece cu vederea lăsându-se nehrănit şi gol de
dreptatea lui Dumnezeu ”, Cateheze II, p. 139, „Pentru că M-aţi hrănit pe Mine, care flămânzeam de mântuirea
voastră, prin lucrarea poruncilor mele, M-aşi adăpat, M-aţi îmbrăcat, M-aţi adunat şi aţi venit la Mine (Matei 25,
35-36), curăţind inimile voastre de toată întinăciunea şi murdăria păcatului”, ibidem, p. 189
5 Gheron Iosif, Mărturii din viaţa monahală, trad. Pr. Prof. dr. Constantin Coman, Ed. Bizantină, Bucureşti

2003, p. 134
6 Arhim. Sofronie, Cuvântări duhovniceşti, vol. II, trad. Ierom. Rafail Noica, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2008,

p. 62
6
Dumnezeiasca Liturghie este Taina prin excelenţă, este canalul prin care
viaţa lui Dumnezeu coboară în om. Noi dăm pâine şi vin, iar Hristos ne dă viaţa
Lui. În Liturghie are loc un veritabil schimb de vieţi. „Omul îşi dăruieşte viaţa sa
mărginită şi trecătoare lui Dumnezeu şi Dumnezeu, în schimb, îi dăruieşte viaţa Sa
nesfârşită şi veşnică”7.
Ce este Euharistia? „Este unirea lui Dumnezeu cu noi, îndumnezeirea noastră,
sfinţire, plinirea darului, strălucire, gonire a toată împotrivirea, dăruire de tot binele (...) a
lui Dumnezeu amestecare şi împărtăşire8. Prin Sfânta Liturghie îl primim pe Hristos
în noi, iar El devine izvorul mărturisirii noastre.
Un părinte al veacului trecut defineşte Dumnezeiasca Liturghie în următorii
termeni: „Trec nu puţini ani până să ajungem la măsura de a ne adânci în duhul
adevăratelor dimensiuni ale Liturghiei. Dacă vom urmări cu luare aminte rostuirea şi
cuprinsul acestei Dumnezeieşti slujbe, vom fi duşi în contemplarea Fiinţei Dumnezeieşti
şi a fiinţei cosmice. Vom pomeni multe din importantele evenimente dintru «început»,
adică atunci când Dumnezeu a făcut Cerul şi Pământul; când în Sfatul Treimii Sfinte a
străfulgerat hotărârea de «a face Om după chipul lui Dumnezeu şi după asemănare» (cf.
Fac. 1, 26); apoi cumplita cădere a acestui «chip» al Strămoşului nostru Adam; mai apoi
tragicele destine ale tuturor urmaşilor lui; cea plină de compătimire venire în trupul nostru
al Făcătorului şi Dumnezeului ce S-a îmbrăcat în chipul de El însuşi zidit; ne hrănim cu
învăţătura Sa, cucernic cinstim suferinţele Sale pentru răscumpărarea noastră; şovăielnic
urmăm Lui în Ghetsimani şi chiar pe Golgota; împreună cu El ne aflăm la judecata lui
Caiafa şi a lui Pilat; cu groază auzim sălbaticele strigăte: «Răstigneşte-L»; ne cutremurăm
şi ne întărim când spune tâlharului împreună-răstignit: «Astăzi vei fi cu Mine în Rai», şi
îndată după aceea: „Dumnezeule, Dumnezeule, pentru ce M-ai părăsit?"... «Săvârşitu-s-
a! Şi plecând capul, Şi-a dat duhul.» Şi mai departe: îngroparea, învierea, arătarea Sa
apostolilor şi multor altora; înălţarea, trimiterea Duhului Sfânt... şi fiecare amănunt este
plin de un tâlc care pentru noi este de neajuns. Astfel ne învăţăm a trăi în planurile a două

7 Arhim. Zaharia Zaharou, Lărgiţi şi voi inimile voastre, trad. M. Mariam Vicol, Ed. Reîntregirea, 2009, p. 139.
În cartea sa Pr Zaharia vorbeşte mai pe larg despre acest „schimb între om şi Dumnezeu. Noi înfăţişăm şi dăruim
viaţa noastră lui Dumnezeu, atât cât suntem în stare, şi în schimb, Dumnezeu ne dăruieşte viaţa Sa. Acest schimb de
vieţi are loc în Biserică şi mai cu seamă în Liturghie. Acolo are loc un schimb de viaţă în pinea şi vinul pe care I le
aducem lui Dumnezeu când spunem: „Ale Tale dintru ale Tale, Ţie aducem de toate şi pentru toate”; şi Dumnezeu ne
spune: „Sfintele Sfinţilor”. Ne punem întreaga viaţă în acea pâine şi în acel vin, toate rugăciunile noastre, toate
nădejdile noastre, tot ceea ce îmbrăţişează conştiinţa noastră, şi le dăruim lui Dumnezeu. El le primeşte şi pune viaţa
Sa în pâine şi vin – Duhul Sfânt. Le insuflă cu viaţa Sa şi ni le înapoiază ca să le putem mânca şi trăi, spunându-ne:
„Sfintele sfinţilor”. Aceasta se întâmplă îndeosebi în Dumnezeiasca Liturghie, dar se întâmplă şi ori de câte ori
împlinim o poruncă. Facem un mic efort şi, în schimb, primim un dar nestricăcios de la Dumnezeu. Schimbul e inegal,
pentru că Dumnezeul nostru este mult milostiv şi iubitor. Îi dăruim lui Dumnezeu o viaţă stricăcioasă şi păcătoasă şi
El ne dăruieşte în schimb viaţa Sa nesfârşită, nestricăcioasă şi veşnică”, p. 272
8 Sf. Simeon al Tesalonicului, Tratat asupra dogmelor credinţelor noastre ortodoxe, după principii puse de Domnul

nostru Iisus Hristos şi urmaşii Săi, I, Ed. Arh. Sucevei şi Rădăuţilor, 2002, p. 131
7
realităţi: cea Dumnezeiască şi cea a noastră, a făpturii. Suntem în aşteptarea celei de a Doua
a Sa Veniri. În fiece clipă liturgică ne aflăm şi în această vreme, şi în veşnicie; prin noi
curge încă viaţa stricăcioasă şi de moarte purtătoare a căderii, şi totodată cu noi este şi
cuvântul Său, Lumina Sa, viaţa Sa. Şi oricât am repeta noi această slujire dată nouă după
Pronia Sa cea bună pentru noi, oricât ne-am umple de noi şi noi pătrunderi în realitatea
liturgică, niciodată nu atingem «sfârşitul» ei. Şi totuşi, şi în bucurie, şi în teamă - ne
împărtăşim cu Viaţa Dumnezeiască şi nici nu mai putem de acum a ne rupe de la marele şi
necuprinsul gând al Făcătorului şi Tatălui nostru, ce ni se tot descoperă. Cu adevărat,
Dumnezeu ne-a iubit şi ne-a chemat să fim cu El în vecii vecilor.”9
După cum reiese şi din textul citat, participarea reală la Dumnezeiasca
Liturghie presupune stare de prezenţă, de conştientizare a momentului la care
omul ia parte. Despre primii creştini se spune că primele trei zile ale săptămânii le
trăiau cu bucuria amintirii faptului că s-au împărtăşit cu Hristos în duminica
precedentă la Sfânta Liturghie, iar următoarele zile, cu nădejdea că vor participa
din nou Duminica viitoare la Liturghie şi se vor împărtăşi cu Sfintele Taine. Sfântul
Simeon Noul Teolog vorbeşte despre focul dumnezeiesc pe care îl descoperim în
Liturghie, „care sfarmă munţi şi stânci şi face din inima omului rai, şi trezeşte acest foc
dorul de libertate,”10 adică despre faptul de a ajunge la ceea ce spunea Apostolul
Pavel: „libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu” (Romani 8, 21). Cum se poate realiza
aceasta?
În primul rând, păstorul de suflete este dator să se pregătească aşa cum se cuvine
pentru întâlnirea cu acest foc. Toate să le săvârşească având conştiinţa că slujeşte lui
Dumnezeu, în prezenţa lui Dumnezeu. Este important ca preotul să-şi concentreze
atenţia asupra actului pe care îl săvârşeşte în momentul respectiv fără a se ocupa,
în acelaşi timp, cu mai multe lucruri. De pildă, nu este potrivit ca în timpul Sfintei
Liturghii (cu atât mai mult la momentul Epiclezei), în timp ce strana dă
răspunsurile, el să citească pomelnice – oricât de importantă este pomenirea
numelor credincioşilor – sau să-şi citească rugăciunile pentru Sfânta Împărtăşanie
pe care nu a reuşit să le citească mai înainte. În mod evident, o astfel de atitudine
arată, pe de o parte, lipsă de respect şi desconsiderare pentru ceea ce se petrece
atunci, iar pe de altă parte, este şi o amăgire, întrucât omul nu poate fi pe deplin
atent la două lucruri deodată. Iar slujirea liturgică cere dedicare totală.
Apoi preotul să se îngrijească să aibă cele mai frumoase şi curate veşminte,
să folosească cea mai bună tămâie, cel mai bun vin, cea mai bună prescură etc.
Altarul să fie ca un rai, Sfânta masă şi toate celelalte aşişderea. Pentru că, dacă

9Arhim. Sofronie, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, Ed. Sophia, Bucureşti, 2005, pp. 323-324.
10 Sf. Simeon Noul Teolog, Cateheze, Scrieri II, Ed. Deisis, Sibiu, 1999, p. 65
8
Dumnezeu ne dă viaţa Lui, se cuvine ca şi noi să-i dăruim cele mai bune ale
noastre.11
Cu prilejul unei conferinţe preoţeşti, Părintele profesor Ilie Moldovan, i-a
întrebat pe cei prezenţi: „când începe Sfânta Liturghie?”. Preoţii au dat diferite
răspunsuri şi, bineînţeles, printre acestea pe cel adevărat: în momentul în care
preotul dă binecuvântarea mare. La aceasta Părintele profesor a răspuns: „aşa este,
dar mai sunt şi alte răspunsuri: Liturghia începe în momentul în care gospodina se apucă
de frământat prescura, frământare care este un act liturgic în sine. Nu poate fi împlinit
acest act de oricine, oricând şi în orice situaţie”. Prelungind logica Părintelui, putem
spune că Liturghia începe în momentul în care bobul de grâu este semănat în
pământ sau viţa de vie este plantată în pământ.Părintele profesor Ion Bria a scris
cartea „Liturghia după Liturghie”. Plecând de la această sintagmă, se poate vorbi şi
de „Liturghia înainte de Liturghie”, adică întreaga pregătire pe care o face preotul (şi
orice creştin) până în momentul în care participă la Sfânta Liturghie. Este, oare,
vreo situaţie neliturgică? se întreabă Pr. Arhim. Sofronie: „Totul în viaţa noastră este
o neîntreruptă Liturghie”12. „Trebuie să ne reclădim toată viaţa astfel încât ea să devină un
singur act neîncetat de înainte-stare a săvârşirii Dumnezeieştii Liturghi în faţa Marelui
Dumnezeu”13.
În al doilea rând, se cuvine ca preotul să înţeleagă locul central, esenţial pe care
îl ocupă în slujirea lui lucrarea sacramentală: Sfânta Liturghie şi Tainele Bisericii. Slujirea
lui ca preot nu este aceea de a se implica în activităţi culturale, sociale etc. Acestea
pot deveni şi trebuie să devină o consecinţă a Liturghiei. Toate aceste activităţi pot
fi înfăptuite şi de alţii, însă, aceşti „alţii”, nu pot săvârşi Dumnezeiasca Liturghie.
Sunt fundaţii, organizaţii, guverne etc. care au ca preocupare ajutorarea celui sărac.
Desigur că Biserica nu trebuie să lipsească din această lucrare. Cap. 25 din
Evanghelia după Matei este elocvent în acest sens. Însă izvorul preocupărilor
preotului este să slujească Dumnezeiasca Liturghie. Sfântul Nectarie de Eghina în

11 Vezi, Cuv. Paisie Aghioritul, Trezire duhovnicească, Ed. Evanghelismos, Bucureşti, 2003, cap.: „Evlavia
mişcă pe Dumnezeu”, p. 141-163. Întregul capitol cuprinde cuvinte frumoase legate de grija pe care trebuie
să o aibă omul când se apropie de Dumnezeu, când oferă ceva lui Dumnezeu. „Noi mâncăm roade dulci şi
Îi oferim lui Dumnezeu în cădelniţă răşina copacilor. Mâncăm mierea şi Îi oferim lui Dumnezeu ceara, dar
pe aceasta adesea o amestecăm cu parafină. O lumânare oferim lui Dumnezeu ca recunoştinţă pentru
binecuvântările Sale cele bogate, şi pe aceasta o murdărim? (...) Omul poate face economie în toate, afară de
cele datorate slujirii lui Dumnezeu. Lui Dumnezeu trebuie să-I ofere tot ce este mai bun, tot ce este mai
curat. (...) În Vechiul Testament se spune că untdelemnul care trebuia să se folosească pentru Templu
trebuia să fie făcut din măslinele adunate din copaci, nu din cele căzute pe jos. Oare Dumnezeu are nevoie
de untdelemn sau de tămâie? Nu, dar El se înduioşează pentru că ele reprezintă un prinos prin care se
exprimă recunoştinţa şi dragostea omului faţă de El”. Etc.
12 Arhim. Sofronie, Cuvântări duhovniceşti, vol. II, p. 103
13 Arhim. Sofronie Saharov, Naşterea întru Împărăţia cea neclătită, p. 223

9
cuvântul său despre preoţie spune: „Lucrarea proprie preotului este aceea de a jertfi,
adică de a aduce jertfa cea fără de sânge lui Dumnezeu”14. Dacă preotul a reuşit aceasta
sau a tins spre aceasta activităţile culturale, finantropice, etc. vin de la sine, fiind
desfăşurate în duhul Bisericii.
Un exemplu în acest sens îl oferă Patriarhul Justinian Marina care, în timpul
comunismului, nu a cerut preoţilor decât un singur lucru: „să nu vă lăsaţi epitrahilul
de pe grumaz!” Nu le-a cerut: „mergeţi la săraci”, „propovăduiţi în şcoală”, „să nu
abandonaţi penitenciarele”. El ştia, realist fiind, că acest lucru este imposibil şi anume
ca preotul să mai rămână în şcoală, în penitenciar, ca Biserica să mai organizeze
azile de bătrâni, spitale etc. Şi mai ştia un lucru: comuniştii, necrezând în
Dumnezeu, deşi unii îşi ascundeau credinţa, nu vor da importanţă unei bucăţi de
stofă colorată pe care o ţine preotul de grumaz. Ei se temeau de preoţi care predică,
de preoţi care scriu, care merg în spital, vorbesc soldaţilor, nu de cei care se roagă
în biserică. Un singur lucru le-a cerut Patriarhul Justinian: „nu părăsiţi
epitrahilul!”,„Slujiţi Liturghia!”,„Aşezaţi epitrahilul pe capetele oamenilor, dezlegaţi-i de
păcate!”. Şi a dat Dumnezeu şi a venit momentul din Decembrie 1989 şi în România
nu au fost oameni nebotezaţi în ţară, decât rare excepţii. Şi aceasta pentru că
preotul a stat cu epitrahilul de gât şi a slujit Dumnezeiasca Liturghie.
În al treilea rând trebuie ca preotul să înţeleagă că nu el este cel care liturghiseşte
sau cel care propovăduieşte în adevăr, ci Hristos-Dumnezeu este Cel care liturghiseşte.
Într-una din rugăciunile din Sfânta Liturghie se spune: „Că Tu eşti Cel ce aduci şi Cel
ce Te aduci, Cel ce primeşti şi Cel ce Te împarţi, Hristoase Dumnezeul nostru...”15. El este
Pâinea, El este Mielul, El este Păşunea, El este Păstorul.
În al patrulea rând, preotul este chemat să conştientizeze faptul că Liturghia,
pentru a fi izvor de putere în pastoraţie, nu trebuie să fie spectacol: „Ceea ce se întâmplă în
biserică nu este spectacol, tocmai pentru că nu se adresează oamenilor din biserică, ci lui
Dumnezeu. Deseori, strigătele diaconilor (ale cântăreţilor şi ale slujitorilor, în general,
n.n.) ne conving fără tăgadă că destinatarele rugăciunilor sau ecteniilor lor sunt urechile
oamenilor şi nu cele ale lui Dumnezeu. (...) Cultura Evangheliei şi a Bisericii este o cultură
a lăuntricului, a duhului. Din nefericire suntem deseori infuenţaţi de cultura vremii, care
este o cultură a exteriorului, o cultură materialistă, fizică. Dăm şi noi greutate şi atenţie
lucrurilor care se văd şi care se aud mai mult, decât celor care nu se văd şi nu se aud, cele

14 Sf. Nectarie de Eghina, Despre preoţie, Ed. Sophia, Bucureşti, 2008, p. 28.
15Rugăciunea din timpul cântării heruvimice
10
tainice.”16 Nu te poţi adânci într-un spectacol. Poţi să-l admiri, poţi să-i înţelegi
mesajul, nu te poţi adânci însă în el.

2. Rugăciunea personală
Motto: „Omule, de îndată ce vei grăi tu,
Eu voi zice:«Iată-mă»! De îndată ce tu deschizi gura la rugăciune,
Eu îţi spun ţie: sunt de faţă, «iată-mă»!”.

Păstorul de suflete este şi trebuie să fie în primul rând un om al rugăciunii.


Fără rugăciunea personală păstorul de suflete nu trebuie să se prezinte în faţa
păstoriţilor tăi. Pentru aceasta este nevoie de pregătire şi de stăruinţă.
Înainte de a vorbi de rugăciunea propriu-zisă, este necesar să se vorbească
despre cadrul în care se desfăşoară rugăciunea, aspect, care, deşi nu trebuie
absolutizat, este foarte important pentru aşezarea în starea de rugăciune. Întâi de
toate, este bine să existe un interval, o pauză între activităţile în care a fost angajat
omul de-a lungul zilei şi momentul de rugăciune. O plimbare în mijlocul naturii: a
privi cerul, a atinge o floare, o frunză, coaja unui copac etc. ajută la liniştire. Apoi,
intrând în camera sa şi închizând uşa, se aprinde candela din faţa icoanei, se
tămâiază camera. Se stinge lumina electrică şi rugăciunea este rostită la lumânare.
Lumina prea multă, camera inundată de lumină electrică risipeşte mintea;
lumânarea are capacitatea de a ajuta adunarea privirii, gândurilor, a atenţiei spre
rugăciune. În plus, lumânarea trimite la starea de jertfă, prin faptul că se consumă
încet şi, în acelaşi timp, luminează. 17 Iar lucrarea harului dumnezeiesc este
simbolizată, de asemenea, de lumânare: arde şi, în acelaşi timp, luminează. Pentru
cine nu este obişnuit cu rugăciunea la lumina lumânării, această experienţă pare,
la început, bizară şi nepotrivită: de ce să se complice cu lumânarea când are la
îndemnă lumina electrică? Mai târziu va descoperi bucuria şi adâncimea pe care o
oferă rugăciunea într-un astfel de cadru.
Rugăciunea personală trebuie să înceapă, înainte de toate, cu rugăciunea pentru
sine. Cel mai important lucru este ca omul să-l roage pe Dumnezeu să-i dea
conştiinţa propriilor păcate. Spune un sfânt părinte că este mai important să-ţi vezi
păcatele decât să înviezi morţii. Dacă facem comparaţie între cele două – între a-ţi

16 Pr. Constantin Coman, „Cuvânt înainte la cea de-a doua editare”, în Datoriile preoţilor, Ed. Bizantină,
Bucureşti, 2011, p. 10
17 „Foc şi lumină să-mi fie mie primirea Preacuratelor şi de viaţă făcătoarelor Tale Taine, Mântuitorule,

arzând neghina păcatelor şi luminându-mă peste tot...” (Sedealna de la Canonul Sfintei Împărtăşiri)
11
vedea (descoperi) păcatele proprii şi a învia morţii–, în logica noastră omenească,
considerăm că nu este un lucru mai important decât să readuci viaţa într-un om.
Ce om puternic poate fi acela căruia i-a dat Dumnezeu darul să invieze morţii! Şi
totuşi, acest dar este mai mic decât capacitatea omului de a se vedea pe sine aşa
cum este în realitate, nu cum îşi imaginează că este. Căci dacă nu s-a văzut pe sine
sau, mai exact, dacă nu l-a rugat pe Dumnezeu să fie ajutat să se vadă pe sine, nu
poate să se roage pentru alţii. Aceasta pentru că cel care nu s-a văzut pe sine aşa
cum este cu adevărat (oricât de dureroasă ar fi această descoperire) trăieşte în mod
fals, în amăgire, având o mască aşezată peste chipul său real. Şi este de la sine
înţeles că nu poate călăuzi pe altcineva câtă vreme are o percepţie eronată despre
sine.
Este bine ca omul să aibă o pravilă dată de duhovnic, o pravilă din care, dacă
se poate, să nu lipsească rugăciunea de seară şi cea de dimineaţă. Să nu lipsească
un psalm, doi, o catismă din psaltire. Dacă nu poate citi mai mult, să caute încă 19
prieteni, colegi, subalterni etc. Să facă un grup de 20 şi fiecare din cei 20 să citească
o catismă pe zi. În felul acesta, timp de 20 de zile a citit o psaltire întreagă şi, în
fiecare zi, cei 20 au citit fiecare o psaltire întreagă.
Un părinte, întrebat fiind: „cum să mă rog?”, a răspuns că este necesar ca omul
în diferite clipe ale zilei să rostească cuvântul din Psaltire o dată sau de mai multe
ori: „Al Tău sunt, Doamne, mântuieşte-mă!”18 Şi va veni timpul când Dumnezeu, prin
intermediul psaltirii, îi va grăi în inimă: „Fiul meu eşti tu, eu astăzi te-am născut”19.
În rugăciunea personală trebuie cuprinşi apoi ceilalţi semeni ai noştri. Şi cine sunt
aceştia? În primul rând, cei foarte apropiaţi, înrudiţi cu noi, rudeniile trupeşti şi
sufleteşti: soţia, copiii, părinţii, fraţii, surorile, naşii de botez sau cununie, ,
duhovnicul, preotul care a săvârşit tainele botezului sau cununiei, dascălii, etc.
Apoi, cei cu care urmează să ne întâlnim în ziua care începe, cei cu care poate vom
vorbi la telefon, cei despre care ni se va vorbi în ziua respectivă.
Un exemplu semnificativ de rugăciune pentru alţii din care se poate inspira
păstorul de suflete îl aflăm la Sfântul Siluan Athonitul: „A fost un om cu totul deosebit
şi, pentru o lungă perioadă de timp, a fost însărcinat cu administrarea atelierelor
mănăstirii. În acestea lucrau ţărani ruşi tineri care veneau pentru un an sau doi pentru a
face ceva bani, punând efectiv bănuţ peste bănuţ pentru a se putea întoarce în satele lor cu
o sumă oarecare şi, în cazul cel mai fericit, pentru a-şi întemeia o familie, înjghebându-şi

18 Ps. 118, 94
19 Ps. 2, 7. Arhim. Sofronie, Cuvântări duhovniceşti, vol. I, pp. 335 şi 350
12
un bordei şi cumpărând cele de trebuinţă pentru cultivarea pământului. Într-o zi, unii
călugări, care se ocupau de alte ateliere, i-au zis:
- Părinte Siluan, cum se face că oamenii care muncesc la tine fac o treabă aşa bună,
deşi nu îi supraveghezi, pe când noi ne petrecem tot timpul uitându-ne după ei, şi cu toate
acestea ei încearcă în permanenţă să ne înşele? Părintele Siluan spuse:
- Nu ştiu. Nu pot să vă spun decât ce fac eu. Când ajung dimineaţa la ateliere, nu
vin niciodată fără să mă fi rugat pentru aceşti oameni, şi vin aici cu inima plină de
compasiune şi dragoste pentru ei, iar când intru în atelier am lacrimi în suflet pentru
dragostea ce le-o port. Iar apoi le spun ce au de făcut în ziua aceea, şi cât timp ei muncesc
eu mă rog pentru ei, deci mă duc în chilia mea şi încep să mă rog pentru fiecare din ei în
parte. Stau înaintea lui Dumnezeu şi spun: «O, Doamne, pomeneşte-l pe Nicolae. Este
tânăr, de-abia a împlinit 20 de ani şi şi-a lăsat soţia în sat, care este şi mai tânără decât el,
împreună cu primul lor copil. Ce lipsuri trebuie să fie acolo, încât a trebuit să-i lase, fiindcă
nu se mai putea hrăni din munca lor de-acolo! Păzeşte-i în absenţa lui. Apără-i împotriva
oricărui rău. Dă-le lor curaj să înfrunte acest an şi să ajungă la bucuria întâlnirii, având
destui bani, precum şi destul curaj pentru a înfrunta greutăţile!». Şi adaugă: „La început
mă rugam cu lacrimi de compasiune pentru Nicolae, pentru tânăra lui soţie, pentru
pruncul lor, dar, pe când mă rugam, simţirea prezenţei divine începea să crească în mine,
şi, la un moment dat, Nicolae, soţia lui, copilul lor, satul lor au dispărut şi nu mai ştiam
altceva decât de Dumnezeu; eram tras de simţirea prezenţei divine tot mai în adânc, până
când dintr-o dată, în inima acestei prezenţe, am întâlnit iubirea dumnezeiască
îmbrăţişându-i pe Nicolae, pe soţia şi copilul lui, iar acum am început să mă rog din nou,
dar cu iubirea lui Dumnezeu pentru ei; însă am fost din nou atras în adâncuri, şi acolo am
dat iarăşi peste iubirea dumnezeiască. Şi astfel, spuse stareţul, îmi petrec zilele, rugându-
mă pe rând pentru fiecare din oamenii aceia, unul după altul, iar la sfârşitul zilei mă duc
la ei, le spun câteva cuvinte, ne rugăm împreună, după care ei se duc la odihna lor. Iar eu
mă duc să-mi împlinesc slujirea mea cea călugărească”.20
Este foarte important ca preotul/păstorul să se prezinte înaintea oamenilor,
să-i întâlnească numai după ce s-a rugat pentru ei. Cum s-ar putea face aceasta?
Înainte de o discuţie cu cineva, înainte de oficierea unei slujbe, înainte de a
organiza o lucrare pastorală, preotul, păstorul de suflete să-şi aloce câteva clipe
pentru rugăciune. Dacă cineva doreşte, de exemplu, să telefoneze vreunei
persoane, în timp ce formează numărul să spună: „Doamne, binecuvintează pe ...!”.
Când închide telefonul să spună: „Doamne, ajută-i!”; când aude telefonul sunând,
înainte de a răspunde zice: „Doamne, binecuvintează pe cel care telefonează”. S-a

20 Mitropolitul Antonie de Suroj, Şcoala rugăciunii, Ed. Sophia, Bucureşti, 2011, p. 171-173
13
întâlnit cu cineva în oraş, care l-a salutat. După ce i-a răspuns la salut să spună în
sinea sa: „Doamne, binecuvintează pe ...”. Este la birou şi cineva bate la uşă. Atunci
să înalţe un gând la Dumnezeu: „Doamne, dă-mi cuvânt spre a-i vorbi ceea ce este bine
celui care intră!” Când a plecat acea persoană din birou să spună, de asemenea:
„Doamne, binecuvintează pe cel care a plecat de la mine”.
Este bine ca preotul/păstorul să se roage pentru copiii care se nasc în ziua
respectivă, pentru cei care se întorc la credinţă, pentru cei care mor în acea zi.
Apoi, pentru mulţi dintre ei şi, în special, pentru păstoriţii săi, să facă
preotul câteva metanii în fiecare dimineaţă şi seară. Pentru vreun caz special, să
citească un psalm. La sfârşitul Psaltirii este o îndrumare: psalmi pentru vreme de
cumpănă, în bucurie, pentru cei care îţi fac bine, pentru cei care îţi fac rău, etc.
Este bine ca preotul (ca, de altfel, orice creştin) să aibă un pomelnic scris în
care să fie cuprinşi: ierarhul locului, preotul care l-a botezat, naşii, părinţii, fraţii,
surorile, prietenii, binefăcătorii, duşmanii etc.
În acelaşi timp, ar trebui ca păstorul să încerce să împlinească cuvântul
Sfântului Pavel „rugaţi-vă neîncetat” (I Tes. 5, 17), urmând tradiţia părinţilor care
rostesc mereu rugăciunea: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!”. Dincolo de
rugăciunile rostite, conform unei rânduieli binecuvântate de duhovnic, păstorul
este chemat să dobândească ceea ce Pr. Arsenie Papacioc numea: „o stare de
prezenţă; o continuă ţâşnire către Dumnezeu”21. Acest lucru este posibil în măsura în
care „omul este gata să-şi jertfească întreaga fiinţă de dragul rugăciunii”22, în măsura în
care rugăciunea devine „totală afundare în Dumnezeu”23, „devine un chip firesc de a fi
al omului”24.
Om al rugăciunii, păstorul de suflete este chemat să creeze o ambianţă de
rugăciune în obştea pe care o păstoreşte. El se străduieşte să poarte în rugăciunea
sa pe toţi păstoriţii, iar aceştia să-l aibă în permanenţă în rugăciune pe păstorul lor.
Sf. Ap. Pavel vorbeşte adesea despre rugăciunile pe care le înalţă la Dumnezeu
pentru toţi cei cărora le-a propovăduit Evanghelia (Romani 1, 9-10; Filipeni 1, 3-5,
Coloseni 1, 3; 9; I Tesaloniceni 1, 2-3; 3, 10; II Timotei 1, 3), dar şi despre rugăciunile
pe care le aşteaptă a fi înălţate către Dumnezeu pentru el din partea celor care l-au
cunoscut (Romani 15, 30; Efeseni 16, 19; Coloseni 4, 3).

21 Ne vorbeşte Părintele Arsenie, vol. 2, text îngrijit de Pr. Ioanichie Bălan, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2010, p. 37
22 Ibidem, p. 167
23 Arhim. Sofronie Saharov, Naşterea întru Împărăţia cea neclătit, p. 21
24 Arhim. Zaharia Zaharou, Lărgiţi şi voi inimile voastre, p. 185

14
3. STAREA DE JERTFĂ
Motto: „Dai sânge, primeşti Duh” (Pateric)
„Numai jertfele cutremură istoria
Numai mormintele deschid cerul” (Radu Gyr)

a) Introducere
În viaţă sunt situaţii în care atât rugăciunea personală, cât şi participarea la
Sfânta Liturghie aduc un anumit confort lăuntric, benefic şi căutat de om, dar care
poate fi trăit şi ca un act egoist: „Doar pentru mine, doar pentru a-mi rezolva eu
problemele, doar pentru a mă simţi eu bine.”25 Nu puţini sunt creştinii care merg zilnic
la Sfânta Liturghie, uneori se străduiesc să ajungă în aceeaşi zi la două biserici
pentru a participa la două Liturghii. Mulţi o fac din evlavie curată. Alţii pentru că
acolo au găsit confortul lăuntric, trăit egoist, de care aminteam mai sus. Însă, proba
de foc a trăirii autentice se face prin întâlnirea cu celălalt, prin raportarea la el, prin
atitudinea faţă de el. Omul se poate înşela de multe ori, amăgindu-se cu o imagine
bună despre sine: se consideră credincios, bun, evlavios, următor al rânduielilor
bisericeşti etc., pentru că împlineşte toate acestea exterior, iar această împlinire îi
aduce o oarecare mulţumire. În realitate, este lipsit de dragoste şi înţelegere pentru
celălalt. Or, semnele care dovedesc sălăşluirea Duhului lui Dumnezeu în om sunt:
„dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa,
blândeţea, înfrânarea, curăţia” (Gal. 5, 22-23). De aceea, este nevoie ca omul să
dobândească starea de jertfă, mai ales, în relaţie cu celălalt.
Dacă dobândirea stării de jertfă, mai ales în acceptarea semenului în felul lui
de a fi, este atât de necesară pentru tot omul, cu atât mai mult pentru păstorul de
suflete. El, de asemenea, este tentat să trăiască bucuria Sfintei Liturghii sau a
rugăciunii personale doar pentru sine, pentru pacea, liniştea, confortul său
lăuntric.
Cum poate fi evitată de către preot, ca păstor de suflete această stare egoistă?
La Dumnezeiasca Liturghie, preotul este chemat să prelungească în viaţa sa
şi a păstoriţilor săi taina cea mare a rostirii: „Ale Tale dintru ale Tale, Ţie îţi aducem
de toate şi pentru toate”. La Tronul Sfintei Treimi nu se aduc doar darurile de pâine
şi vin, care devin Trupul şi Sângele lui Hristos, ci, odată cu ele, viaţa însăşi a
preotului şi întreaga suflare prezentă în Biserică. Împreună cu viaţa preotului şi a
celor din biserică se aduce în faţa Preasfintei Treimi şi sufletul „celor necăjiţi şi
25Desigur, aceasta nu se datorează nici Sfintei Liturghii, nici rugăciunii, ci îşi are cauza în greşita raportare
a credinciosului faţă de acestea, aşa cum se va vedea mai jos
15
întristaţi” ai acestei lumi, sufletul celor ce „nu cred în Dumnezeu, al celor ce se luptă
împotriva lui Dumnezeu” (după spusele Patriarhului Iustinian al BOR), sufletul celor
ce-l duşmănesc pe preot, care-i doresc răul, care-l calomniază sau îl urăsc. Prin
aceasta, preotul pătrunde în taina stării de jertfă, căci nu este foarte uşor pentru el
să se roage pentru duşmanii săi. Preotul dobândeşte, prin aceasta, harul lui
Dumnezeu, puterea Duhului Sfânt, bucuria sa lăuntrică nemaifiind una egoistă,
individuală, sentimentală, ci adânc duhovnicească.
Preotul, în starea sa de păstor sufletesc al turmei încredinţate, este chemat ca
în rugăciunea personală să nu manifeste o atitudine egoistă, căutând o anumită
„stare de bine” sufletească care nu are nimic din focul, dorul, adâncul, durerea care
definesc adevărata legătură cu Dumnezeu. În rugăciunea sa, săvârşită în faţa
icoanei luminate de o candelă sau lumânare, preotul este chemat să cuprindă
bucuria şi durerea păstoriţilor săi, a celor care i-au solicitat rugăciunea, precum şi
lumea întreagă. Sfântul Siluan Athonitul spune că ortodoxul creştin adevărat, şi cu
atât mai mult preotul, trebuie să poarte în inima lui, aşezat fiind în rugăciune,
întreaga suflare de la Adam până la el şi, în perspectivă, până la sfârşitul
veacurilor. Rugăciunea rostită cel mai adesea de acest dumnezeiesc părinte era:
„Doamne, fă ca întreaga lume să Te cunoască pe Tine în Duhul Sfânt”.
Pentru a dobândi starea de jertfă şi, prin aceasta, a fundamenta şi a face
adevărată rugăciunea sa sub adumbrirea Duhului Sfânt, este necesar ca păstorul
de suflete să poarte în inima sa pe toţi cei care-l iubesc, care-l urăsc şi, mai ales, pe
toţi întristaţii şi deznădăjduiţii acestei lumi. Dacă în cursul zilei, preotul a aflat
despre un accident rutier în care au murit zeci de persoane, seara, la rugăciune, el
este chemat să ducă în faţa lui Dumnezeu durerea atâtor soţii sau soţi intraţi în
văduvie, atâtor copii rămaşi orfani, atâtor mame cu inima sfârtecată de durere. Are
preotul o asemenea dispoziţie lăuntrică de preluare sau de coparticipare la durerea
acelor persoane cuprinse de o aprigă durere? Sau se va rezuma la a blama neatenţia
şoferului şi starea precară a drumurilor, etc.?
Jertfa este un act pozitiv. Este de trebuinţă a spune că atât pentru preot
(arhiereu, stareţ, etc.) ca îndrumător spre Împărăţia Cerurilor cât şi pentru creştinul
obişnuit jertfa nu este o stare uşor de înţeles şi, mai ales, de asumat. Aceasta pentru
că, în mentalitatea veacului nostru, jertfa este percepută ca ceva negativ, care
trebuie evitat pentru că nu ar aduce bucurie în viaţa omului. De aceea, omul
contemporan este înclinat să caute ceea ce este uşor, ceea ce nu-l solicită prea mult,
într-un cuvânt, să obţină tot ceea ce îşi doreşte, cu efort minim. De aici şi lipsa
dispoziţiei pentru jertfă. Această realitate, şi anume fuga de jertfă, nu este doar
starea omului secularizat, ateu sau necreştin. Privind la noi înşine, în calitatea
16
noastră de creştini, constatăm o continuă strădanie de a fugi de starea de jertfă
manifestată ca suferinţă, ascultare, iertarea semenului, participare la durerea lui.
Întreprindem, în general, totul pentru a evita, abandona, ocoli tot ceea ce atrage
manifestarea stării de jertfă. Aceasta pentru că, din păcate, cei mai mulţi „în toate
judecăţile lor ,în toate opiniile lor asupra lucrurilor, asupra vieţii, asupra mântuirii,
înţelegerea şi cugetul lor sunt trupeşti, sufleteşti, umanistice”26 .
Dacă fuga de jertfă este o atitudine firească în lumea necreştină, neortodoxă
sau necredincioasă pentru care „Hristos cel răstignit” este „sminteală” şi „nebunie”(I
Corinteni 1, 23), creştinul ortodox este chemat să-L „propovăduiască pe Hristos. Şi pe
Acesta răstignit” (I Corinteni 2, 2), adică în stare de jertfă.
Jertfa, ca atare, este, aşadar, legată de Hristos, „Mielul lui Dumnezeu”, Care
se jertfeşte pentru lume, este legată de viaţa autentică a creştinului, ca următor al
lui Hristos. Jertfa este starea adevărată a creştinului şi pentru faptul că, în sine, ea
este un act pozitiv, văzut prin consecinţele sale. Jertfa înseamnă a dărui sau a se
dărui, înseamnă a ieşi din carapacea propriului eu şi a veni în întâmpinarea
celuilalt. Fără această capacitate de a dărui şi a se dărui nu poate fi cineva preot de
altar sau membru al preoţiei universale în mod autentic. „Mai mare dragoste decât
aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi” (Ioan 15, 13). Aici
este vorba nu numai de jertfa manifestată în sensul suprem, ci şi de paharul de apă
de care vorbeşte Hristos în Evanghelie (Matei 10, 42), oferit unui însetat sau de
„foiţa de ceapă” de care vorbeşte Dostoievski, oferită unui flămând şi care devine
„pretext” pentru Dumnezeu de a ridica din chinurile iadului o mare păcătoasă.27.
Jertfa este fundamentul lumii. Prin jertfă Dumnezeu a creat lumea, prin jertfă a
răscumpărat lumea. „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-
Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16).
Filosoful Constantin Noica amintea adesea despre necesitatea stării de jertfă
„pentru ca ziua să ţină”, „să fie”. Ziua aceea „nu este”, ziua aceea „nu ţine”, adică „nu
există” în sensul adevărat al cuvântului, dacă nu s-a trăit cel puţin o fărâmă de stare
de jertfă în ziua aceea. Starea de jertfă ajută omul, sprijină umanitatea întragă să
rămână întru fiinţă, căci de la aducerea creatoare a lumii de către Dumnezeu din

26Arhim. Sofronie , Nevoinţa cunoaşterii lui Dumnezeu, trad. Ierom Rafail Noica, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia,
2006, p. 85
27 Sfântul Isaac Sirul vorbeşte adesea în scrierile sale de ”pretextul” pe care-l caută Dumnezeu în biografia

omului în nădejdea aflării unui gest, unei atitudini care să constituie cale spre mântuirea acelui suflet. Într-
una din scrisorile sale, Gheron Iosif din Sfântul Munte Athos spune: „Dumnezeu caută mereu un prilej pentru
a-l mântui pe om”, în Mărturii din viaţa monahală, trad. Pr. Prof. dr. Constantin Coman, Ed. Bizantină,
Bucureşti 2003, p. 297

17
nimic întru fiinţă, omul se află în tensiune permanentă de a rămâne întru fiinţă sau
a reveni în nimicul din care a fost adus la existenţă. Rămânerea întru fiinţă se
datorează jertfei lui Hristos, prelungite în jertfa Sfintei Liturghii, iubirii şi iertării
ca acte de jertfă, nevinovăţiei pruncilor.
Jertfa este bucurie. Jertfa este, pe de o parte durere, dar pe de altă parte,
bucurie.
Un părinte duhovnicesc din veacul trecut (Pr. Sofronie Saharov) a spus că
durerea sau suferinţa maximă şi bucuria maximă coincid. Desigur, nu în logica
acestei lumi. În bisericile vechi întâlnim icoane autentice cu răstignirea
Mântuitorului, mai ales crucea din faţa sfintei mese în care este înfăţişat Hristos
răstignit, iar deasupra stă scris: „Domnul slavei”. Răstignirea este izvor de slavă. În
Vinerea Mare, când se prăznuieşte Răstignirea, durerea totală, abandonul total de
către toţi şi de către toate a Fiului Omului, atunci nu se rosteşte ceva de felul: „acum
Fiul omului este în durere, trebuie să-l plângem”, ci „Acum Fiul omului s-a preaslăvit”,
arătând prin aceasta coincidenţa între suprema suferinţă şi suprema bucurie.
Jertfa este continuă. Când vorbim de starea de jertfă nu vorbim de un moment
anume, căci jertfa este un act continuu, o stare lăuntrică permanentă. Nu se poate
spune: „iubesc astăzi, iar mâine nu”; „iert acum, dar mâine n-o să iert”; sau „nu iert
astăzi, dar o să iert mâine”. Jertfa nu este nici deasă, nici rară, ci continuă. Fără starea
de jertfă omul cade întru nefiinţă. Creştinul ortodox - şi cu atât mai mult păstorul
de suflete – în clipa în care nu se află în stare de jertfă este ca peştele pe uscat, ca
omul fără aer, ca iarba câmpului fără apă şi soare.
Pentru a înţelege starea de jertfă şi, totodată, modalitatea de a o dobândi, de
a creşte în ea, de a o recăpăta dacă s-a pierdut, vom încerca să o identificăm în nouă
stări sau trăiri din viaţa creştinului, în general, din viaţa păstorului de suflete, în
special:
Silirea firii
Deşertarea de sine sau smerenia
Ascultarea
Răbdarea sau starea de suferinţă
Neabandonarea luptei în faţa obstacolelor vieţii
Asumarea suferinţei celuilalt
Nejudecarea aproapelui
Bucuria de a fi mic
Iubirea vrăjmaşilor

18
b) Silirea firii, asceza.
Motto:
„Împărăţia Cerurilor se ia prin străduinţă şi cei ce se silesc
pun mâna pe ea” (Matei 11, 12).
„Silirea firii” este o expresie folosită mai ales în lumea monahală şi exprimă
lupta continuă cu propria fire, o luptă de fiecare clipă cu patimile, cu neputinţele,
comodităţile şi cu tot ceea ce poate constitui piedică în apropierea de Dumnezeu.
Silirea firii este o strădanie spre o mai mare osteneală. Această osteneală nu trebuie
privită ca scop în sine, ci ca mijloc de a ajunge la întâlnirea personală, nemijlocită,
vie cu Dumnezeu.
De silirea firii are nevoie nu numai monahul, ci şi orice credincios şi, în
special, preotul, păstorul de suflete. Aceasta deoarece nu există două spiritualităţi:
una monahală şi alta a celor care locuiesc în lume, ci este una şi aceeaşi cu
intensităţi, cu accente, nuanţe diferite de la om la om, de la context la context.
Păstorul de suflete este cel chemat să dobândească Împărăţia Cerurilor şi
călăuzeşte şi pe alţii să facă acelaşi lucru. El se sileşte pe sine să câştige Împărăţia
şi să n-o piardă şi îndrumă, în această direcţie, şi pe cei pe care îi păstoreşte.28 Nu
există păstor adevărat care să nu fi pregustat Împărăţia cerurilor încă din această
lume. Sfântul Simeon Noul Teolog afirmă adesea în scrierile sale că cel care nu a
trăit în ambianţa Împărăţiei Cerurilor în această lume n-o va dobândi nici după
moarte29. Este aceeaşi Împărăţie trăită la intensitate diferită: în parte, cum spune
Sfântul Pavel în această lume, deplin în cealaltă (1 Cor. 13, 12).
Reluând cuvintele Domnului Hristos, Sfântul Simeon Noul Teolog spune:
„Pocăiţi-vă, cereţi, căutaţi şi bateţi! Până când? Până când veţi primi, până când veţi afla,
până când vi se va deschide. Ce anume? Împărăţia Cerurilor, desigur”30. Această luptă
sau silire a firii este un proces permanent şi dinamic: „Nu (zic) că am şi dobândit
îndreptarea, ori că sunt desăvârşit; dar o urmăresc ca doar o voi prinde, întrucât şi eu am
fost prins de Hristos Iisus. Fraţilor, eu încă nu socotesc să o fi cucerit, dar una fac: uitând
cele ce sunt în urma mea, şi tinzând către cele dinainte, alerg la ţintă, la răsplata chemării

28 „Nu ştiţi voi că acei care aleargă în stadion, toţi aleargă, dar numai unul ia premiul? Alergaţi aşa ca să-l luaţi. Şi
oricine se luptă se înfrânează de la toate. Şi aceia, ca să ia o cunună stricăcioasă, iar noi, nestricăcioasă. Eu, deci, aşa
alerg, nu ca la întâmplare. Aşa mă lupt, nu ca lovind în aer, ci îmi chinuiesc trupul meu şi îl supun robiei; ca nu
cumva, altora propovăduind, eu însumi să mă fac netrebnic” (I Cor. 9, 24-27).
29 „Alergaţi, căutaţi, loviţi, ca să vă deschidă uşa (Matei 7, 7) Împărăţiei Cerurilor şi să ajungeţi înăuntrul ei şi să o

dobândiţi înăuntrul vostru (Luca 17, 21). Fiindcă cei care ies din viaţa aceasta înainte de a o fi dobândit, unde şi când
o vor găsi odata ce au plecat acolo?” Sfântul Simeon Noul Teolog, Cateheze, Scrieri II, trad. Diac. Ioan I. Ică jr,
Ed. Deisis, Sibiu, 1999, p. 188.
30Ibidem, p. 72

19
de sus, a lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus” (Filipeni 3, 12-14). Veghea continuă la
ceea ce se întâmplă în sine şi în jur, atenţia permanentă de a nu cădea în păcat,
adică în mâna puterilor întunericului, pregătirea constantă în vederea dobândirii
virtuţilor, strădania de fiecare clipă pentru a se lăsa cuprins de adumbrirea
Sfântului Duh sunt stările care definesc orice lucrare de apostolat. „Luptă-te lupta
cea bună a credinţei, cere Sf. Ap. Pavel ucenicului său, cucereşte viaţa cea veşnică”(I,
Timotei 6, 12). Aceasta pentru că „în lupta voastră cu păcatul nu v-aţi împotrivit până
la sânge”(Evrei 12, 4).
Lucrarea de păstorire a sufletelor presupune o trezvie fără răgaz, o luptă în
care de multe ori curge sânge, au loc înfrângeri, apar momente de cumpănă. „Te
lupţi, zice Gheron Iosif, biruieşti sau eşti biruit, câştigi sau pierzi, cazi, te ridici, când
răscoleşti totul, când ridici totul în picioare, când primeşti lupta până la ultima suflare”31.
Păstorul de suflete adevărat, poate avea în lucrarea sa clipe de mari ispite,
cedări şi căderi. El se ridică, şi continuă drumul dacă nu pierde din vedere că a
dorit să se lase prins în mreaja aruncată întru adânc de Domnul Hristos (Ioan 21,
6) şi că, la rândul său, a devenit „pescar de oameni” (Luca 5, 10). El zice, cu Sf. Pavel:
„urmăresc ca doar o voi prinde, că şi eu am fost prins de către Domnul Hristos Iisus”
(Filipeni 3, 12). Odată cuprins în lucrarea de mântuire a sufletelor, păstorul nu are
loc de întoarcere. Fiind prins în aura Împărăţiei Cerurilor, el se luptă să n-o piardă
şi-i sensibilizează şi pe alţii s-o prindă şi s-o păstreze. El veghează să nu părăsească
staulul unde păstoreşte Hristos Domnul şi, în numele Lui, urmăreşte să nu piardă
nici o oaie, să readucă pe cele rătăcite şi să mărturisească Evanghelia în tot ceasul
şi în tot locul.
Cum se manifestă silirea firii? Prin această „luptă până la sânge” pentru a duce
o viaţă înntru Hristos şi a-i călăuzi pe alţii la aceeaşi viaţă. Asceza fizică şi cea
duhovnicească îl ajută pe păstorul de suflete să aibă şi să inspire altora această viaţă
întru Hristos Domnul.
Asceza trupească se arată prin post, metanii, înfrânarea limbii, a văzului, a
auzului, etc. Mărturisirea unui preot de parohie şi profesor de teologie despre
regretul de a nu se fi silit îndeajuns şi la vremea potrivită spre forme de asceză
accesibile, dar cu consecinţe duhovniceşti mari poate ajuta tinerii preoţi sau pe cei
ce aspiră la preoţie în demersul lor pastoral: „A te înfrâna înseamnă a te mulţumi cu
o singură felie de pâine, atunci când ai posibilitatea să mănânci două. (...) Poate nu este cel
mai fericit exemplu. Înfrânarea este un mod de a trăi, care se aplică la orice ne cultivă
plăcerea egoistă, iubirea de sine. Postul este un exerciţiu în această direcţie. A te muţumi

31 Gheron Iosif, op. cit., p.


20
cu o legumă, o fructă, atunci când ai posibilitatea să mănânci ceea ce îţi place! Cine face
acest exerciţiu, va fi în măsură să se înfrâneze.
Înfrânarea este cel mai bun mijloc de exersare a stăpânirii de sine. Când te stăpâneşti
pe tine însuţi şi te controlezi, lupţi împotriva patimilor şi a ispitelor. Atunci poţi foarte
uşor să gestionezi în sus, la nivel superior, existenţa ta. Altfel nu! Şi este jalnic! Este
dramatic să te trezeşti la sfârşitul vieţii tale că ai fost captiv celor mai de jos porniri, celor
mai meschine şi mai urâcioase tentaţii. Că ai trăit la un nivel josnic. Că nu ai trăit tu, de
fapt. Că ai fost captiv sau victimă unor patimi de ocară!
Eu sunt la o vârstă la care am început să mă uit în urmă şi să regret enorm lipsa
eforturilor pentru a mă desprinde de astfel de tentaţii. Acum, încerc să mă bat cu mine
însumi, dar nu mai am puterile pe care le aveam în tinereţe.”32
Asceza sufletească se poate manifesta în multe feluri. Înăbuşirea dorinţei de
a fi primul, capacitatea de a da loc celuilalt să fie primul constituie cea mai înaltă
şi cea mai grea formă de asceză sufletească. Avem aici exemplul Sfântului Ioan
Botezătorul: „este timpul ca El să crească şi eu să scad, să mă micşorez” (Ioan 3, 30).
Înăbuşirea mâniei, a dorinţei de răzbunare şi de neiertare, sunt alte forme ale
acestei asceze. Despre aceste manifestări ascetice aducem mărturia unui părinte
atonit din veacul trecut: „Asceza, fiul meu, cere lipsuri. Lucrurile bune cu adevărat nu
le vei găsi mergând la băi sau trăind bine. Este nevoie de luptă şi de osteneală multă. Să
strigi zi şi noapte către Domnul. Să înduri cu răbdare toate ispitele şi necazurile. Să-ţi
înăbuşi mânia şi dorinţa”33.
De ce este necesară silirea firii? Pentru cel puţin trei motive: pentru că
„poruncilor lui Dumnezeu le este propriu absolutul”34, iar absolutul nu este la îndemna
oricui. Te lupţi să-l cucereşti, te străduieşti să pui mâna pe el. Apoi, pentru că „cei
ce trăiesc în linişte trupească se atrofiază duhovniceşte”35. „Acolo unde este odihnă
trupească, spune Sf. Macarie Egipteanul, frica de Dumnezeu nu se poate sălăşlui”36. A
fi păstor de suflete înseamnă a fi om viu duhovniceşte, a fi om cu frică de
Dumnezeu şi plin de zel pentru a aprinde în el şi în ceolalţi focul despre care
Hristos vorbeşte că-l doreşte a fi aprins pe pământ (Luca 12, 49). În al treilea rând,
pentru că patimile şi, în general, comoditatea, devin a doua fire în om. Devenind a

32Pr.Constantin Coman, Dreptatea lui Dumnezeu şi dreptatea oamenilor, Ed. Bizantină, Bucureşti,
2011, p. 334
33Gheron Iosif, Mărturii din viaţa monahală, vol. 1, p. 38
34 Arhim. Sofronie, „Vom vedea pe Dumnezeu precum este”, trad. Ierom Rafail Noica, Ed. Sofia,

Bucureşti, 2005, p. 85
35 Arhim. Sofronie, „Vom vedea pe Dumnezeu precum este”, p. 22

36 Everghetinos, cartea I, trad. Mănăstirea Vatopedi, 2007, p. 321


21
doua fire trebuie luptat cu multă tărie pentru a o zdruncina, sfărâma, astfel încât
în locul ei să reapară cea dintâi fire, adică omul cel nou întru Hristos.

c) Deşertarea de sine sau smerenia.


Motto: „Toată lumea e a ta când ai renunţat la ea”
(Pr. Arsenie Boca).

La o primă privire, deşertarea de sine ar avea o conotaţie exclusiv negativă.


Cuvântul Pr. Arsenie Boca şi un altul aşezat ca titlu pentru o preafrumoasă carte,
„Dăruind vei dobândi” de către Pr. Nicolae Steinhardt, o luminează întru adevăr.
Păstorul de suflete se îmbracă în haina smereniei, se deşartă pe sine şi se umple de
Hristos şi de oameni şi astfel el devine îndrumător al altora. Nu poate fi cineva
păstor dacă este plin de sine, pentru că fiind plin, nu mai are loc de Hristos în
sufletul său. Alungând din sine mândria, egoismul, sentimentul superiorităţii, el
face loc lui Hristos, şi, odată cu Hristos, vor intra şi păstoriţii lui. Ce înseamnă
deşertare de sine? S-ar putea da patru răspunsuri:
1. Dobândirea gândului lui Hristos. Apostolul Pavel zugrăveşte această
deşertare de sine în Epistola către Filipeni: „Gândul acesta să fie în voi care era şi în
Hristos Iisus, Care, Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu
Dumnezeu, ci S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi
la înfăţişare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte,
şi încă moarte pe cruce.” (Filipeni 2, 8). Este prezentă aici coborârea Fiului lui
Dumnezeu, am putea spune, aspectul negativ al lucrurilor. Dar imediat adaugă:
„Pentru aceea, şi Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a dăruit Lui nume, care este mai presus
de orice nume; Ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti şi al
celor pământeşti şi al celor de dedesubt. Şi să mărturisească toată limba că Domn este Iisus
Hristos, întru slava lui Dumnezeu-Tatăl” (Filipeni 2, 9-11). Deşertare de sine
înseamnă a avea „gândul” lui Hristos, Care s-a deşertat pe sine, chip de rob luând,
smerindu-se până la moarte şi încă moarte pe cruce, dar această deşertare de sine
devine desăvârşire, înălţare, slavă.
Tot creştinul, şi cu atât mai mult păstorul de suflete creştine, este chemat să-
şi umple fiinţa sa cea mai dinlăuntru de „gândul” lui Hristos, adică Să-L urmeze pe
Hristos în deşertarea Sa. Impropriindu-şi acelaşi drum parcurs de „fratele lui mai

22
mare37” – Hristos Domnul, Păstorul păstorilor – preotul dobândeşte mântuirea
proprie şi pe cea a păstoriţilor săi. „Mântuirea, zice Pr. Sofronie Saharov, este a urma
pe Hristos în deşertarea Sa(care poate echivala şi cu) a primi moartea de la fratele”38.

2. Lupta împotriva părerii de sine. Preocuparea faţă de persoana proprie, buna


impresie faţă de sine sunt stări obişnuite pentru omul căzut. Cu aceste stări se luptă
însă şi omul credincios care caută să urmeze lui Hristos, să întrupeze cuvântul
Evangheliei şi cu atât mai mult preotul, cârmuitor de suflete. Pentru cel care nu
crede sau care nu manifestă interes pentru înnoirea vieţii sale întru Hristos părerea
de sine trece drept un mod firesc de a fi.
Pentru cel care se osteneşte să urce şi să ajute pe alţii a urca treptele
desăvârşirii este asaltat de multe ori de acest cânt de sirenă ispititoare, şi constată
cu amărăciune, că nu o dată a căzut în mreaja acesteia. Adeseori, la o analiză
sinceră, realizează că grija cea mare a lui este îndreptată spre persoana proprie şi
spre dobândirea unei bune imagini: să fie văzut, să fie apreciat, să nu fie
condamnat, să nu fie vorbit de rău. Preocuparea faţă de cei din jur este de multe
ori numai un pretext pentru a se sluji, de fapt, pe sine însuşi. Părerea de sine
afectează grav viaţa duhovnicească a cuiva şi, dacă nu există stare de trezvie, de
conştientizare, sfârşeşte prin a-l robi pe om.
Părerea de sine poate fi numită şi „închinare la idol”, sau „autoîndumnezeire
luciferică”39. Păstorul de suflete poate cădea în această „preadulce otravă”40 când îşi
atribuie sieşi, isteţimii, pregătirii, inteligenţei sale vreun merit pastoral. Părerea de
sine şi, mai ales, persistenţa în ea, echivalează, spune Pr. Sofronie, cu „esenţa
conceptului de cădere”, cu „autoîndumnezeirea”41, cu „paralizia duhovnicească”, cu

37 Arhim. Sofronie, Cuvântări duhovniceşti, vol. I, trad. Ierom. Rafail Noica, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2004,
p. 143
38 Ibidem
39 Arhim. Sofronie Saharov, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, p. 37
40 Ibidem
41 „Făptura care se socoteşte pe sine a fi un dumnezeu, devine diavol, în virtutea autoîndumnezeirii – iată esenţa

conceptului cădere”, Arhim. Sofronie, Cuvântări duhovniceşti, vol. I, p. 147


23
„moartea”42, cu mândria care este considerată „esenţa păcatului”43, „esenţa iadului”44,
imposibilitatea iubirii45 şi a dobândirii Duhului Sfânt 46.
Fiind atât de periculoasă pentru orice creştin şi cu atât mai mult pentru
păstorul de suflete, părerea de sine trebuie combătută prin contrariul ei şi anume
„osândirea de sine”47, sau conştiinţa propriei slăbiciuni „Un învăţător, îndeamnă Sf.
Grigorie cel Mare, nu trebuie să uite a medita la slăbiciunea lui în fiecare zi”48. Depăşirea
părerii de sine se realizează şi prin a deveni, prin totala deşertare de sine, un
„nimic”, „materia potrivită din care Dumnezeu poate zidi”49 şi prin „iubirea de
Dumnezeu şi de aproapele până la ura de sine” ?

3. A deveni „nimic” pentru a fi „dumnezeu”. Părintele Zaharia Zaharou în


cartea sa Lărgiţi şi voi inimile voastre spunea că doar cel care devine „nimic”, devine
în cele din urmă „dumnezeu” după har adică dobândeşte desăvârşirea. Pornind de
la adevărul fundamental că Dumnezeu a făcut lumea din nimic, fără vreo materie
preexistentă, Părintele aplică acest adevăr la viaţa duhovnicească dobândită prin
pocăinţă, deşertare de sine şi smerenie. „Dăruindu-se cu totul pocăinţei, pe cât îi este
cu putinţă, omul suferă de bunăvoie deşertarea de sine spre a fi tămăduit… El este zdrobit
şi suferă la toate nivelele fiinţei sale. Este smerit şi devine un simplu „nimic”, materialul
potrivit din care Dumnezeul nostru ne poate zidi”50. Cu alte cuvinte dacă omul nu s-a
deşertat pe sine, dacă nu a deşertat acel idol lăuntric – egoismul său, trufia sa –
acestea constituind materia din care omul se hrăneşte, dacă omul nu devine „gol”,
Dumnezeu nu-l poate recrea la o viaţă nouă căci Dumnezeu nu plăsmuieşte ceva
dintr-o materie preexistentă. În momentul în care omul a devenit „nimic” prin
smerenie, atunci acest „nimic” devine „materia” din care Dumnezeu îl plămădeşte,
adică devine „dumnezeu după har”. Şi aceasta trebuie să fie păstorul de suflete:

42 “Mulţumirea de sine, care este paralizie duhovnicească, ba chiar moartea”, Ibidem, p.99
43 “Esenţa adâncă a păcatului este mândria (care face) ca tragismul istoriei să nu înceteze a creşte”, Arhim. Sofronie,
Vom vedea pe Dumnezeu precum este, p. 23
44 „În mândrie se află esenţa păcatului”, ibidem, p. 36
45 „Cine este mândru nu poate iubi”, arhim. Zaharia Zaharou, Lărgiţi şi voi inimile voastre, trad. M. Mariam

Vicol, Ed. Reîntregirea, 2009, p. 261


46 „Poate oare cel ce este prins în ghearele mândriei să aibă petrecând în sine Smeritul Duh Sfânt”, Arhim. Sofronie,

Vom vedea pe Dumnezeu precum este, p. 59


47 „Osândirea de sine la iad este mijlocul cel mai puternic prin care omul se poate slobozi din iad”, arhim. Zaharia

Zaharou, op. cit., p. 111


48 Sfântul Grigorie cel Mare(Dialogul), Cartea Regulei pastorale, trad. Pr. Prof. Alexandru Moisiu,

E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1996, p. 29


49 Arhim. Zaharia Zaharou, op. cit., p. 65
50 Ibidem, p. 72-73. Acelaşi gând îl găsim şi în scrierile Pr. Sofronie, duhovnicul Pr. Zaharia: „Întorcându-ne

întru nimic – noi devenim „materialul din care Îi este propriu Dumnezeului nostru a făuri”, Arhim. Sofronie, Vom
vedea pe Dumnezeu precum este, p. 179
24
„dumnezeu”după har pentru a păstori pe cei destinaţi a fi, deasemenea, „dumnezei”
după har. Într-o poezie numită Tabor, Monahia Teodosia Zorica Laţcu exclamă:
„O, schimbă-ţi faţa, suflete al meu / Dintru nimic, tu fă-te dumnezeu”51.

4. Smerenia, apus al mândriei şi preludiu al desăvârşirii şi bucuriei. Deşertându-


se de sine, omul dobândeşte pe Dumnezeu şi pe aproapele. Mai mult decât atât:
deşertându-se de sine el se află pe sine însuşi. Ceea ce pare a fi o pierdere, devine
până la urmă câştig duhovnicesc pentru sine şi pentru semeni. Cuviosul Paisie
Aghioritul vorbeşte despre părerea de sine care duce la izolare faţă de Dumnezeu
şi oameni, în timp ce deşertarea de sine îl apropie pe om de Dumnezeu, de semeni,
Dumnezeu şi semenii devenind viaţa omului deşertat de sine. „Cel care se gândeşte
numai la sine, unul ca acesta se izolează şi de oameni şi se izolează de Dumnezeu – izolare
îndoită – şi, prin urmare, nu primeşte harul dumnezeiesc. … Dimpotrivă, cel ce nu se
gândeşte la sine, ci mereu se gândeşte la alţii, în înţelesul bun, la unul ca acesta se va gândi
mereu Dumnezeu şi apoi se vor gândi la el şi ceilalţi oameni. Pe cât ne uităm pe noi înşine,
pe atât Îşi aduce aminte Dumnezeu de noi”52.
Deşertarea de sine este echivalentă cu smerenia. În duhul lumii, smerenia,
ca şi deşertarea de sine, trece drept slăbiciune. În Duhul Sfânt, smerenia este
putere. Dostoievski spune că smerenia constituie cea mai mare forţă. Este singura
forţă care poate converti lumea. El constată că orice cucerire care nu cuprinde
inima este o cucerire falsă. Iar inima celuilalt nu o poate fi cucerită decât printr-o
stare de smerenie.
În acelaşi sens, vorbeşte şi Pr. Alexandru Schmemann despre „smerenia” lui
Dumnezeu, ca fiind „slava” Lui, „perfecţiunea” Lui, păstorul de suflete aflându-şi
slava şi bucuria în smerenie. „În mentalitatea noastră omenească avem tendinţa de a
opune „slava” şi „smerenia” – ultima fiind pentru noi un semn de slăbiciune. Pentru noi
ignoranţa şi incompetenţa sunt cei doi factori ce ne determină sau ar trebui să ne determine
să ne simţim smeriţi. Aproape că este imposibil să „traduci în fapt” omului modern, hrănit
din publicitate, din afirmarea de sine şi dintr-o nesfârşită laudă de sine, că tot ceea ce este
într-adevăr perfect, frumos şi bun este în acelaşi timp în mod firesc smerit; datorită
perfecţiunii sale nu necesită în nici un fel „publicitate”, slavă exterioară sau „adulare”.
Dumnezeu este smerit pentru că este perfect; smerenia Lui este slava Sa şi sursa adevăratei

51 Zorica Teodosia Laţcu, Poezii, Ed. Sofia, Bucureşti, 2008, p. 123


52 Cuviosul Paisie Aghioritul, Trezire duhovnicească p. 218
25
frumuseşi, perfecţiuni şi bunătăţi, şi oricine se apropie de Dumnezeu şi-L cunoaşte devine
imediat părtaş la smerenia divină şi este înfrumuseţat prin ea.53”
Pentru păstorul de suflete, care prin diferite încercări îngăduite de
Dumnezeu, este îmbrăcat cu haina smereniei, aceasta devine izvorul desăvârşirii
şi bucuriei lui în Domnul. „Deplinătatea deşertării premerge deplinătatea desăvârşirii”,
spune Pr. Sofronie54.
Bucuria păstorului, rezultat al smereniei ei, se arată şi în atitudinea pe care
o are faţă de păstoriţii, ucenicii săi. El se bucură când aceştia progresează întru cele
ale vieţii în Hristos. Sf. ap. Pavel face o paralelă între smerenia, coborârea lui şi
slava ucenicilor săi: „V-am propovăduit în dar Evanghelia lui Dumnezeu, smerindu-mă
pe mine însumi pentru ca voi să mă înălţaţi”(II Corinteni 11, 7), „ Ne bucurăm când noi
suntem slabi, iar voi sunteţi tari. Aceasta şi cerem în rugăciunea noastră: desăvârşirea
voastră”(II Corinteni 13, 9).

d) Ascultarea sau tăierea voii.

Omul modern manifestă respingere faţă de ceea ce înseamnă ascultare sau


ţine de ascultare. Aceasta deoarece doreşte să fie liber, iar concepţia sa privitoare
la libertate exclude dimensiunea ascultării. Libertatea lui – lăuntrică sau exterioară
– este, în viziunea lui, subminată de supunerea faţă de cineva mai mare decât el
sau care a fost aşezat deasupra lui. Omul simte un război lăuntric pentru a
îndepărta „jugul abuziv” al celuilalt aşezat în jurul grumazului sufletului său. „Jos
tirania!” strigă sau simte el. În această stare aflându-se, zilele îi sunt păgubite şi
somnul îi este neliniştit. Ar dori să zboare, dar are sentimentul că aripile-i sunt
frânte, legate de superiorul lui. Şi nu-şi găseşte liniştea până nu zdrobeşte lanţul
care-l sufocă. Însă această linişte este numai aparentă sau închipuită, pentru că
atitudinea de răzvrătire, de nesupunere şi de neascultare nu poate să-i ofere
adevărata linişte sufletească.
În vremea noastră duhul neascultării nu a cuprins numai pe omul îndepărtat
mai mult sau mai puţin de Biserică, ci are tendinţa de a pătrunde chiar în sufletul
celor care ar trebui să fie învăţători ai celorlalţi în cele ale credinţei. Şi, cu mult mai
grav este că, de multe ori, se întâmplă ca cineva să-şi împlinească propria voie,
fiind încredinţat că se află în ascultare şi împlinişte voia lui Dumnezeu.

53 Alexander Schmemann, Postul cel Mare, Ed. Univers enciclopedic, Bucureşti, 1995, p. 19-20
54 Arhim. Sofronie, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, p. 71
26
Neascultarea izvorăşte din dorinţa împlinirii voii proprii, din afirmarea
propriului „eu”. Neascultarea nu este nimic altceva decât perpetuarea păcatului
protopărinţilor, care au încercat să se îndumnezeiască prin ei înşişi, fără
Dumnezeu, în afara lui Dumnezeu şi împotriva lui Dumnezeu. Omul nu poate fi
însă măsură a tuturor lucrurilor, pentru că nu-şi are izvorul existenţei în sine, ci
este creat de Dumnezeu. De aceea, împlinirea sa ca om se poate realiza numai dacă
se aşează corect în raport cu Creatorul său.
Întreaga lucrare de mântuire a Fiului lui Dumnezeu întrupat se află sub
semnul ascultării. În repetate rânduri, Hristos subliniază acest lucru: „M-am coborât
din cer, nu ca să fac voia Mea, ci voia Celui Care M-a trimis pe Mine” (Ioan 6, 38)55.
Păstorul de suflete, ca orice creştin de altfel, este chemat să se aşeze în aceeaşi
atitudine de ascultare precum Fiul faţă de Tatăl.
În viaţa de mănăstire ascultarea este aşezată înaintea voturilor fecioriei şi
neagonisirii tocmai pentru că este esenţială. Fără a fi un imperativ exclusiv al
monahului, ascultarea este cerută şi în viaţa de familie şi, cu atât mai mult, în viaţa
păstorului de suflete. Acesta – la orice nivel s-ar afla – este ispitit de neascultare:
are impresia că cel aşezat deasupra lui nu este demn de poziţia pe care o ocupă, că
nu are cunoştinţele sau pregătirea pe care ar trebui să le aibă pentru o asemenea
poziţie, că nu are smerenia adecvată care să justifice aşezarea lui în postul în care
se află etc. Orice tendinţă de acest fel îl dezbracă pe păstor de haina lui de păstor.
Nu poate fi păstor de suflete cel care nu se află sub lumina ascultării. De ce aceasta?
Pentru că nu există păstor adevărat fără să fie om liber. Şi paradoxal, libertatea nu
poate fi dobândită prin răzvrătire sau neascultare, ci dimpotrivă. Mai mult,
ascultarea nu e semn al slăbiciunii, ci al puterii. Se poate afirma chiar că cel care
ascultă este mai puternic decât cel de care ascultă pentru că este mult mai uşor să
porunceşti decât să asculţi. Şi cel care duce o sarcină mai grea este mai puternic
decât cel care duce o sarcină mai uşoară.
Ascultarea în viaţa păstorului de suflete are două direcţii principale:
În primul rând, ascultarea faţă de duhovnic. Nu există păstor adevărat, în orice
rang de slujire s-ar afla, fără să aibă un duhovnic. Dacă nu are, este ca năimitul din
Evanghelie, simbriaş, nu păstor. Oricât de înaltă ar fi slujirea păstorului, acesta
trebuie să aibă puterea şi chiar să simtă nevoia lăuntrică de a se aşeza sub
epitrahilul duhovnicului său. Acela şade pe scaun, el la picioarele aceluia. A se
aşeza în genunchi în faţa duhovnicului este semnul evident al libertăţii lăuntrice şi
al capacităţii de a fi puternic. Stareţul Efrem Katunakiotul din Muntele Athos (+

55A se vedea şi: Matei 26, 39, 42; Marcu 14, 36; Luca 22, 42; Ioan 4, 34; 5, 30; 7, 17
27
1998) arată cât de importantă este ascultarea faţă de duhovnic: „Ascultarea face
minuni: ascultarea va aduce toate harismele. Prin ascultare, Hristos dă rugăciunea. Nu ne
mântuie rugăciunea; ci ascultarea de duhovnic ne mântuie.” Aceasta înseamnă că poate
cineva să se roage zi şi noapte; dacă nu are ascultare, nu este nimic. Gheron Iosif
Isihastul afirmă un lucru, care, la prima vedere, poate părea scandalos: „Nici
preoţia, nici Sfânta Împărtăşanie, nici rugăciunea minţii, nici postul, nici privegherea nu
mântuiesc fără ascultare. Tot ce se face din voia proprie e luat de diavoli! Căci împlinind
cineva voia altuia şi nu pe a sa, înfăptuieşte nu numai lepădarea de sufletul său, ci şi
răstignire faţă de toată lumea”. De asemenea, este un cuvânt mai ales în mediile
monahale, aplicat, însă şi pentru orice creştin, care spune: „voia mea mi s-a făcut mie
demon, un demon căruia îi împlinesc toate poruncile”. Într-o atare situaţie devine
legitimă întrebarea „Cum mă pot sustrage de la propria-mi voie care curge în sângele
meu?”56 Răspunsul nu-l poate da decât cel ce este dăruit de Dumnezeu, luptându-
se şi el pentru aceasta, cu deşertarea de sine, smerenia, răbdarea în suferinţă,
nejudecata aproapelui şi cele asemenea.
Cea de-a doua direcţie a ascultării este cea care ţine de ierarhie la orice nivel:
finul faţă de naş, soţia faţă de soţ, soţul faţă de soţie, copilul faţă de părinţi,
enoriaşul faţă de preot, preotul faţă de protopop, protopopul faţă de arhiereu,
arhiereul faţă de sinod. „Oamenii cu adevărat duhovniceşti dau o deosebită cinstire
instituţiilor Bisericii. Acestea sunt cinstite (…) pentru că în fiecare instituţie (biserică)
există un potenţial har al Duhului Sfânt. Şi depinde de noi să îl descoperim”57 zice
Părintele Sofronie Saharov. Păstorul trebuie să fie conştient de harul special pe care
îl au cei de pe o treaptă superioară lui, pentru ca şi cei care sunt în ascultarea sa să
recunoască în el păstorul. „Cred că ori de câte ori ne apropiem cu o atitudine dreaptă de
un episcop, există un potenţial dar al Sfântului Duh. De fapt, de fiecare dată când ne
întâlnim unul cu altul există acest potenţial dar”58.
Este necesar, în acelaşi timp, ca la orice nivel al ascultării, să se aibă în vedere
zidirea vieţii bisericeşti în adevăratul duh al Evangheliei. Nu rareori, „se pierde
adevăratul înţeles al ascultării evanghelice, cuprins în poruncile lui Hristos, şi în locul ei
intră în vigoare „disciplina”. Şi aceasta este de neocolit, ba chiar de neapărată trebuinţă în
coordonarea vieţii obşteşti a oamenilor… însă totuşi ea nu trebuie să depăşească o anumită

56 Arhim. Sofronie, Cuvântări duhovniceşti, vol. II, trad. Ierom. Rafail Noica, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2008,
p. 63
57 Arhim. Sofronie, p. 47.
58Ibidem

28
graniţă, căci altfel se va risca desăvârşita pierdere a însuşi ţelului creştin sau a sensului
vieţii…. Această pierdere este de necompensat cu nici un succes exterior al instituţiei” 59.
Ascultarea aduce roadele ei în viaţa Bisericii, în viaţa păstorului de oameni
şi în viaţa fiecărui creştin în cazul asumării ei ca act de libertate. „Ascultarea …
trebuie să fie un act liber şi de bunăvoie pentru a avea valoare veşnică înaintea lui
Dumnezeu… Tot ce facem fără libertate nu are valoare veşnică”60.
Odată asumată de bunăvoie, ascultarea devine, cu puterea Domnului, o
harismă purtătoare de nenumărate daruri: „cea mai bineplăcută jertfă adusă lui
Dumnezeu”61, „cultura cunoaşterii lui Dumnezeu”62, „şedere de-a dreapta lui Hristos”63,
iubire din partea tuturor64, „adevărata libertate”65, „pacea”66.
În conştiinţa Bisericii, ascultarea este atât de mare, sfântă şi necesară pentru
că ea constituie fundament pentru „a birui urmarea păcatului strămoşesc”67, pentru
„a supune fiarele”68, pentru a birui „voinţa egoistă”69, pentru a dobândi „viaţă de
mucenic”70 şi de „mărturisitor”71.
Fiind purtătoare de semenea daruri, ascultarea a devenit stare
duhovnicească mult râvnită în viaţa Bisericii de către marii bărbaţi ai ei şi de

59 Arhim. Sofronie Saharov, Naşterea întru Împărăţia cea neclătită, trad. Ierom. Rafail Noica, Ed. Reîntregirea,
Alba Iulia, 2003, p. 241-242
60 Arhim. Zaharia, op. cit., p. 271
61 “Când omul devine “nebun” pentru porunca Domnului şi îşi taie voia proprie de dragul Domnului, aceasta este cea

mai bineplăcută jertfă adusă lui Dumnezeu, pentru că i.a dăruit lui Dumnezeu ceea ce are mai scump în sine”, Ibidem,
p. 270-271
62 „Ascultarea este cultura cunoaşterii lui Dumnezeu”, Arhim. Sofronie, Cuvântări duhovniceşti, vol. I, p. 305
63 „Ascultătorul stă de-a dreapta lui Hristos cel răstignit”, Sf. Ioan Scărarul, Filocalia 9, Ed. 1980, p. 105
64 „Toţi mă iubesc, pentru că tuturor fac ascultare” a spus un monah Sfântului Siluan Athonitul, Arhim.

Sofronie, Cuvântări duhovniceşti, vol. I, p. 37


65 „Ascultarea înseamnă să devii rob, pentru a deveni liber”, Gheron Iosif, Mărturii din viaţa monahală, p. 84;

„Sfântul Ioan Scărarul spune că cel ascultător, „care se vinde pe sine în acestă robie de bună voie, primeşte în schimb
adevărata libertate” (Scara, Cuv. al 4-lea, cap. 5).”, Arhim. Sofronie Saharov, Naşterea întru Împărăţia cea
neclătită, p. 184
66 “Dacă te ajunge vreo nesosinţă, tu să gândeşti: “Domnul îmi vede inima şi dacă Îi este bineplăcut, atuncea îmi va

fi bine şi mie, şi altora”, şi aşa sufletul tău pururea va petrece în pace”, Arhim. Sofronie, Cuvântări duhovniceşti,
vol. I, p. 110
67 „Ascultarea este cea mai bună cale spre a birui această urmare a păcatului strămoşesc din noi. Curmând propria

voie înaintea fratelui depăşim acea dezbinare pe care a adus-o căderea lui Adam în firea noastră”, Arhim. Sofronie
Saharov, Naşterea întru Împărăţia cea neclătită, p. 182
68 „A zis Avva Antonie:” Ascultarea cu înfrânarea supune fiarele”.”, Everghetinos, vol. I, trad. Sf. M-re Vatopedi,

Muntele Athos, 2007


69 „Ascultarea este biruinţa asupra voinţei noastre egoiste”, Arhim. Sofronie Saharov, Naşterea întru Împărăţia cea

neclătită, p. 155
70 „Dăruiţi-mi voia voastră ca , prin tăierea ei, să vieţuiţi viaţa mucenicilor”, Sfântul Simeon Noul Teolog, Cateheze,

Scrieri II, p. 171


71 „Cel ce păzeşte ascultarea până la sfârşit este cel mai mare şi mărturisitor se numeşte”, Alexander Schmemann,

Biografia unui destin misionar, trad. Felicia Furdui, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2004, p. 243
29
sfintele femei. Ei au fugit de neascultare ca de „păgânătate”72, iar când exercitau o
slujire care nu presupunea o permanentă ascultare faţă de cineva, căutau prilejul
potrivit pentru a reintra într-o viaţă de „tăiere a voii”. „Îmi era dor de tăierea voii” a
exclamat unul dintre ei care s-a aflat în situaţia descrisă mai sus73.
Întrebarea care se pune de obicei este: până când, până unde merge
ascultarea? Răspunsul îl găsim într-un cuvânt al Sfântului Ioan Hrisostom,
explicând cuvântul paulin: „femeia să se teamă de bărbat” (Efeseni 5, 33). Şi se întreabă
sfântul: „să se teamă de bărbat, dar până când?” Şi răspunde: „femeia să se teamă de
bărbat atâta timp cât bărbatul se teme de Hristos”. Ascultarea în Biserică este aşadar
dependentă de rămânerea acesteia în ascultare faţă de Hristos. De aceea există
această ierarhie: duhovnic, episcop, sinod. Duhovnicul şi arhiereul merită
ascultarea când ei ascultă de sinod, după cum şi sinodul trebuie să asculte de
Evanghelie, de Sinoadele Ecumenice, de Sfinţii Părinţi, de conştiinţa ortodoxă
universală.

e) Suferinţa şi răbdarea necazurilor.

Motto: „În lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea”
(Ioan 16, 33).

Păstorul de suflete trebuie să fie om al bucuriei, al învierii şi al păcii. El este


chemat să transforme turma pe care o are în grijă într-o oază a bucuriei, într-o
ogradă a învierii, într-un rai al păcii. „Bucuraţi-vă! Bucuraţi-vă! Şi iarăşi zic: Bucuraţi-
vă!” sunt cuvintele prin care Hristos şi Apostolii Săi se adresează lumii. Numai că,
paradoxal, pentru a fi el însuşi om al bucuriei, al învierii şi al păcii, pentru a-i
transforma pe cei daţi lui spre păstorire în oameni ai bucuriei, ai învierii, ai păcii,
păstorul şi păstoriţii sunt chemaţi să treacă prin cruce. De la Hristos până astăzi nu
a fost o ispită mai mare pentru Biserică şi pentru creştinii de orice fel, decât aceea
de a ajunge la bucurie, înviere, pace, însă fără cruce.
Apostolul Pavel povesteşte că a ajuns până la al treilea cer. Şi totuşi, el, cel
ridicat până la al treilea cer, se descrie pe sine: „eu (...) în osteneli mai mult, în închisori
mai mult, în bătăi peste măsură, la moarte adeseori. De la iudei, de cinci ori am luat
patruzeci de lovituri de bici fără una. De trei ori am fost bătut cu vergi; o dată am fost bătut
72 „Neascultarea e la fel ca păgânătatea”, Ne vorbeşte Părintele Arsenie, vol. 2, text îngrijit de Pr. Ioanichie Bălan,
Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2010, p. 59
73 Ibidem, p. 60

30
cu pietre; de trei ori s-a sfărâmat corabia cu mine; o noapte şi o zi am petrecut în largul
mării. În călătorii adeseori, în primejdii de râuri, în primejdii de la tâlhari, în primejdii de
la neamul meu, în primejdii de la păgâni; în primejdii în cetăţi, în primejdii în pustie, în
primejdii pe mare, în primejdii între fraţii cei mincinoşi; În osteneală şi în trudă, în
privegheri adeseori, în foame şi în sete, în posturi de multe ori, în frig şi în lipsă de haine.
Pe lângă cele din afară, ceea ce mă împresoară în toate zilele este grija de toate Bisericile”
(2 Cor. 11, 23-28). Viaţă contradictorie după o analiză a logicii umane: se urcă până
la al treilea cer, dar coboară până la astfel de stări de suferinţă. Concluzia la care
ajunge: „Dumnezeu pe noi, apostolii, ne-a arătat ca pe cei din urmă oameni, ca pe nişte
osândiţi la moarte, fiindcă ne-am făcut privelişte lumii, şi îngerilor, şi oamenilor” (1 Cor.
4, 9).
Se ridică întrebarea: De ce este necesară această trecere a păstorului prin
crucea suferinţei? Există oare vreun om care să nu se fi întrebat vreodată în viaţă
de ce atâta suferinţă? De-a lungul vremii înţelepciunea lumii şi cea a Bisericii au
încercat să răspundă. Unii au ajuns chiar să nege existenţa lui Dumnezeu din cauza
suferinţei: căci nu poate exista Dumnezeu care să accepte suferinţa unei mame care
îşi pierde pruncul, unui tată care îşi pierde feciorul în floarea vârstei la război etc.
În cartea lui Iov, de exemplu, acesta se întreabă, îşi întreabă prietenii şi chiar pe
Dumnezeu: de ce atâta suferinţă?
Este interesant răspunsul pe care Părintele Sofronie îl dă unui credincios din
Cipru, care îi scrisese măcinat de această frământare. Părintele încearcă să
răspundă şi îşi dă seama că e mai bine să-şi mărturisească propria sa neputinţă în
a da răspuns suferinţei: „De 57 de ani port rasa călugărească şi mi se pare că nu am vrut
să mă aflu întru negrijă în cele ale mântuirii, şi totdeauna cu mare frică şi lacrimi rugam
pe Dumnezeu să facă milă cu mine, să-mi ierte toate păcatele mele şi să nu mă lepede de la
aşternutul picioarelor Lui. Am încercat, după cum mi se pare, cu toată puterea mea, să nu
nedreptăţesc nici o persoană pe pământ. Mai mult chiar, m-am rugat să-mi dea Dumnezeu
bărbăţia de a sluji cât mai multor oameni, fără să aştept de la ei nici o plată materială sau
spirituală, aşteptând numai de la Dumnezeu harul iertării păcatelor mele.
Şi cu toate acestea, în tot acest timp, mai mult de jumătate de veac, nu am cunoscut
perioade de pace sau de siguranţă, ci totdeauna simţeam în jurul meu ameninţări sau cel
puţin atitudini potrivnice. Orice încep să fac, chiar şi în cel mai mic lucru, întâlnesc piedici
de netrecut. Porţile lumii acesteia, aproape toate, îmi sunt închise. Am îmbătrânit şi nu am
înţeles sensul tuturor acestor încercări. Aşadar, sunt acestea semnul mâniei lui Dumnezeu
pentru mine, cel păcătos, sau altceva se întâmplă? L-am rugat de nenumărate ori pe
Dumnezeu să-mi descopere de ce merg lucrurile aşa, dar Dumnezeu îmi răspunde
cu…tăcere.
31
Din acestea veţi înţelege că nu sunt în măsură să dau o explicaţie dramaticei
încercări prin care treceţi. Însă, vă avem întotdeauna în rugăciunile noastre, cu iubire şi
durere.
Dificil lucru este pentru noi să-L acuzăm pe Dumnezeu şi să ne îndreptăţim pe noi
înşine, dar de asemenea nu-i simplu să facem dimpotrivă, ca prietenii lui Iov, care, dorind
să devină apărătorii dreptăţii lui Dumnezeu, au uitat de înfricoşătoarele chinuri prin care
a trecut Iov. Astfel, tace Dumnezeu, tăcem şi noi”.
De ce suferă omul? Nu venim aici cu un răspuns acceptat de logica acestei
lumi, ci cu chipuri ale suferinţei care n-au căzut în deznădejde., cu cuvinte din
Scriptură şi din Sfinţii Părinţi, cu fărâmituri de gând care să ne ajute a avea totuşi
o reacţie la eterna întrebare legată de suferinţă.
Apostolul Pavel spune că „vouă vi s-a dăruit, pentru Hristos, nu numai să credeţi
în El, ci să şi pătimiţi pentru El” (Filipeni 1, 29). Cel care crede în Hristos, nu poate fi
cu El doar duminică dimineaţa la înviere, ci trebuie să treacă prin ziua de vineri,
prin răstignire, sâmbătă, prin mormânt pentru ca duminică să fie cu Domnul cel
răstignit, mort, dar înviat.
De ce suferă omul? Pentru că „noi ne lăudăm şi în suferinţe, bine ştiind că
suferinţa aduce răbdare, şi răbdarea încercare, şi încercarea nădejde. Iar nădejdea nu
ruşinează pentru că iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre, prin Duhul Sfânt,
Cel dăruit nouă” (Romani 5, 3-5). Prin suferinţă se biruiesc puterile întunericului:
„(Hristos), dezbrăcând (de putere) începătoriile şi stăpâniile, le-a dat de ocară în văzul
tuturor, biruind asupra lor prin cruce” (Coloseni 2, 15).
Suferinţa este cea care contribuie la curăţirea de patimi. Iar patima prin
excelenţă este mândria. În acelaşi timp, suferinţa îl face pe om capabil să-i înţeleagă
pe ceilalţi şi să fie îngăduitor faţă de slăbiciunile şi păcatele lor.
Trecând prin focul suferinţei, sufletul omului ajunge să cunoască adevărata
bucurie, lumina şi pacea. Cu cât mai mare este afundarea omului în adâncul
neţărmurit al suferinţei cu atât mai temeinică este înălţarea duhului său la cer.
Referitor la răspunsul în faţa suferinţei, Părintele Sofronie vine cu un cuvânt
neacceptat de logica omenească: „Biruieşte, omule, toată suferinţa pământească
afundându-te într-o mai mare suferinţă”74. De aceea Apostolul Pavel aminteşte de
nebunia crucii: sminteală pentru unii, nebunie pentru alţii (1 Cor. 1, 23), adică
soluţia la problema suferinţei nu vine de la o anumită teorie, filosofie, ci din Hristos

74 Arhim. Sofronie Saharov, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, p. 133

32
Însuşi, Care a asumat suferinţa până în străfundurile ei şi, în felul acesta, a bituit-
o. Hristos nu a venit cu un răspuns teoretic, ci a adus vindecarea, luând asupra sa
pe cruce suferinţa întregii omeniri, rezolvând problema suferinţei şi deschizând
drum şi altora de a birui, pe aceeaşi cale, propria lor suferinţă. Se apropia ziua
răstignirii. Mântuitorul îşi previne ucenicii despre aceasta. Sfântul Petru se apropie
de El şi îi spune: „Doamne, să nu ţi se întâmple ţie aşa ceva” (Matei 16, 22). Şi nici
fariseilor, nici lui Irod, nici celor din neamul lui, nici celor păgâni Hristos nu le-a
vorbit mai ferm decât Sfântului Petru: „Mergi înapoia Mea, satano! Sminteală Îmi eşti;
că nu cugeţi cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor” (Matei 16, 23). În momentul
în care Sfântului Petru i se face milă de Domnul care urma să fie răstignit, Hristos
îl mustră: „pleacă de la mine că mă ispiteşti cu nedurerea, cu nesuferinţa, cu necrucea!”.
Dar ispitirea a continuat. Fiind pe cruce, iudeii îşi băteau joc de El: „dacă eşti tu Fiul
lui Dumnezeu, coboară-te de pe cruce” (Matei 27, 40). Hristos ştia însă că numai
rămânând pe cruce cei care vor urma Lui vor ajunge la înviere în dimineaţa
duminicii.
În acelaşi timp suferinţa nu trebuie căutată ca scop în sine. O atitudine
întâlnită mai ales în lumea occidentală, dolorismul, nu este acceptată de către
spiritualitatea ortodoxă. Această înseamnă, pe de o parte, să nu fie căutată insistent
suferinţa. Pe de altă parte, atunci când aceasta vine în viaţa omului, să fie asumată
fără răzvrătire, cu răbdare, cu iertare, cu nădejde.

f) Neabandonarea luptei în faţa obstacolelor vieţii.


Motto: De pe cruce nu te dai singur jos, ci te dau alţii
(Pr. Arsenie Papacioc)

Viaţa duhovnicească nu înseamnă – cum de multe ori, în mod greşit, se


crede – un urcuş continuu, ci cuprinde adeseori ispite, încercări, căderi. Aşadar,
alternanţa căderi – ridicări este cea care defineşte realist viaţa creştină. De multe
ori însă, ispitele, căderile pot apăsa atât de greu peste sufletul păstorului de suflete,
încât acesta să fie tentat să abandoneze lupta, să cadă în deznădejde.
Această stare pe care o trăieşte păstorul nu este neobişnuită. Nu este el
primul care să fie ispitit cu renunţarea la luptă. Însuşi Hristos a fost ispitit să
renunţe. Sfântul Apostol Petru l-a îndemnat în preajma Patimii: „Doamne, să nu ţi
se întâmple ţie aşa ceva!” (Matei 16, 22). Adică: „Nu ţi se cuvine ţie să treci prin aşa
ceva”. Puţin mai târziu, îl vedem pe Hristos în grădina Ghetsimani. El, păstorul
prin excelenţă, aşezat în genunchi se roagă pentru evitarea paharului morţii: „să
33
treacă de la Mine paharul acesta!”. Doreşte să fie cu cei trei ucenici cu care fusese pe
Tabor şi la învierea fiicei lui Iair. Dar ei dormeau. Se întoarce şi se roagă: „Părintele
Meu, de este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta!” (Matei 26, 39). Mai târziu
avea să strige pe cruce: „Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?” (Matei 27, 46). Însă
nu rămâne la această stare, ci adaugă imediat: „Părintele Meu, dacă nu este cu putinţă
să treacă acest pahar, ca să nu-l beau, facă-se voia Ta” (Matei, 26, 40).
Spunea Părintele Arsenie Papacioc: „de pe cruce nu te dai tu singur jos, ci te dau
alţii”, iar Avva Isaia îşi îndemna ucenicul cu următoarele cuvinte: „Dacă vrei să-I
urmezi Domnului nostru Iisus Hristos şi să răstigneşti pe omul tău cel vechi împreună cu
Dânsul, eşti dator să te rupi de cei ce te coboară de pe Cruce. Şi să te pregăteşti să înduri
dispreţ şi să odihneşti inima celor ce te amărăsc.”75 A coborî de pe cruce pentru a nu
mai fi lovit, criticat etc. este şi un semn de laşitate. Cel conştient de calea pe care
trebuie să meargă pentru a ajunge la Dumnezeu ştie că a părăsi lupta echivalează
cu a se pierde. Mântuirea nu poate fi aflată schimbând locul sau căutând condiţii
mai liniştite de viaţă, ci stăruind cu răbdare acolo unde fiecare a fost aşezat. „În
vreme de ispită nu-ţi părăsi locul”76 îndemna Gheron Iosif, iar Sfântul Efrem Sirul
spune legat de aceasta: „Adam şi-a pierdut mântuirea în rai fiind, iar Lot şi-a găsit
mântuirea chiar în Sodoma”.
Ispita abandonării luptei este dată şi de concepţia greşită de care aminteam
mai sus, şi anume că viaţa creştină ar fi un urcuş permanent, fără căderi. Căderile
în viaţa păstorului sunt inevitabile. Iar aceste căderi nu privesc doar săvârşirea
unui păcat, ci vizează şi stările de ariditate, de uscăciune sufletească, de gol
lăuntric. Sentimentul părăsirii de către toţi, chiar şi de Dumnezeu, este ceea ce în
literatura filocalică se numeşte: acedie, moliciune, nepăsare, demonul cel de
amiază. Toate acestea au drept cauză, pe de o parte, mândria omului, care face
posibilă căderea, iar pe de altă parte, ţin de o pedagogie a lui Dumnezeu, căderea
în astfel de stări ajutând la dobândirea smereniei. „De ce sufăr atât de mult, Doamne?
Suferi pentru că te mândreşti. Smereşte-te şi nu vei mai suferi”, primeşte răspuns
Sfântul Siluan Athonitul. Aceste momente de cădere, trezesc în păstor conştiiţa că
fără Dumnezeu, fără ajutorul Lui, nu poate face nimic. Diploma de licenţiat în
teologie, cărţile citite, cursurile urmate nu pot oferi singure veşmântul de păstor
adevărat, ci harul şi mila lui Dumnezeu, care lucrează adesea şi prin
conştientizarea stării de slăbiciune.
Aceste stări îl aduc pe păstor în situaţia de a dori mai mult harul lui
Dumnezeu pe care l-a avut şi pe care l-a pierdut. Şi plânge după aceasta. Stările de

75 Everghetinos, vol. I, p. 333


76 Gheron Iosif, op. cit., p. 95
34
cădere ajută la curăţirea de patimi şi conduc la starea de nejudecată a aproapelui,
deoarece văzându-se pe sine neputincios, nu mai are curajul de a judeca pe alţii.
În momentele de deznădejde sunt două căi: cea a lui Iuda şi cea a lui Petru.
Unul se sinucide, iar celălalt plânge tămăduitor şi este reaşezat de Hristos în acelaşi
loc unde fusese mai înainte. Cuvântul care este oferit de Biserică şi de conştiinţa ei
patristică pentru cei care sunt tentaţi să abandoneze lupta lăsându-se doborâţi de
deznădejde este cel rostit de Dumnezeu Sfântului Siluan: „ţine-ţi mintea în iad şi nu
deznădăjdui”.

g) Asumarea durerii celuilalt.


Motto: „Mi-aş vărsa sângele pentru jertfa
şi slujirea credinţei noastre” (Filipeni, 2, 17)

Hristos a preluat asupra Lui suferinţa umană. Una dintre imaginile cele mai
vechi, adesea întâlnită în catacombele romane, este cea a lui Hristos, purtând un
miel pe umeri. Preotul nu poate fi păstor adevărat dacă nu-i urmează lui Hristos şi
în asumarea durerii semenilor săi. Aşadar, relaţia dintre păstor şi păstoriţi poate fi
definită prin cuvântul: „durerea omului păstorit este durerea păstorului”.
Cu prilejul hirotoniei, arhiereul aşază în mâna noului hirotonit Sfântul Trup
al lui Hristos, spunându-i: „Primeşte acest Odor şi-l păstrează până la a doua venire a
Domnului, când are să-l ceară de la tine”. Însă Hristos, fiind capul Bisericii – Trupul
Său, nu este separat de cei pe care preotul este chemat să-i păstorească. Aşadar,
putem spune că grija preotului, asupra căreia este chemat să ia aminte încă din ziua
hirotoniei sale, trebuie să fie îndreptată, cu aceeaşi teamă sfântă, şi spre păstoriţii
săi. Răspunsul pe care îl va da la Judecată se referă şi la credincioşii încredinţaţi
lui.
Asumarea durerii celuilalt se poate realiza pe mai multe trepte diferite ca
intensitate. Treapta cea mai de jos este cea a milosteniei: de la paharul de apă oferit
unui însetat, de la bucata de pâine dăruită unui flămând, până la haina de care se
lipseşte cineva pentru a îmbrăca pe cel care nu are deloc. Este un prim mod de a
lua asupra sa durerea celuilalt.
Cea de-a doua treaptă este adâncirea în rugăciune pentru cel care se află sub
oblăduirea lui. Pomenirea la Sfânta Proscomidie, rugăciunea pentru acesta: un
paraclis, o catismă din Psatire, câteva metanii. Desigur, condiţia esenţială este
aceea de a com-pătimi cu cel aflat într-o nevoie, în suferinţă. Este de dorit ca
35
rugăciunea să depăşească limitele parohiei: preotul să se roage pentru
deznădăjduiţii acestei lumi, pentru cei din spitalele de persoane afectate de boli
psihice sau fizice, din închisori, pentru cei fără adăpost, pentru cei care se nasc în
ziua respectivă, pentru cei ce mor în acea zi, etc.77
Cea de-a treia treaptă înseamnă preluarea în modul cel mai concret în viaţa
sa a cuvântului rostit de Mântuitorul: „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are,
ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi” (Ioan 15, 13). În acest caz, asumarea
durerii celuilalt poate merge până la dăruirea propriei vieţi pentru ca acela să
trăiască. Nimeni nu poate face aceasta – pentru că omeneşte este imposibil un astfel
de act – dacă nu a devenit părtaş iubirii lui Hristos, Cel care şi-a dat viaţa pentru
fiecare om. Un exemplu de jertfă supremă, nu foarte îndepărtat de vremea noastră,
este zugrăvit de Mitropolitul Antonie de Suroj (+ 2003): „Exemplul pe care vreau să
vi-l dau priveşte al nousprezecelea an al veacului nostru (se referă la veacul 20, n.n.).
Unul dintre oraşele Rusiei centrale, care trecuse rând pe rând în mâinile taberelor aflate în
luptă, a ajuns sub o stăpânire nouă; în orăşelul cu pricina se afla o femeie, soţie de ofiţer
rus, cu cei doi copii ai săi. Se ascunsese la marginea oraşului, într-o căsuţă lăsată în
părăsire, şi hotărâse să aştepte momentul când va putea să fugă. Odată, seara, cineva i-a
bătut la uşă. Înfiorată, femeia a deschis uşa şi s-a trezit în faţa unei tinere care i-a zis:
«Sunteţi cutare, nu-i aşa? Trebuie să fugiţi neîntârziat, fiindcă aţi fost trădată şi în noaptea
asta vor veni să vă ridice». Uitându-se la ea, mama i-a arătat copiii: „Unde să fug? Cu ei
n-o să ajung departe, şi o să ne recunoască îndată!” Şi atunci, tânăra cu pricina, care era
doar o oarecare vecină, s-a preschimbat dintr-odată în acea fiinţă mare pe care o desemnează
cuvântul evanghelic aproape: „Nu! Nu o să vă caute, căci în locul dvs o să rămân eu”.
„Dar o să vă împuşte!”, a zis mama. La care tânăra a zâmbit din nou: „Da! Dar eu nu am
copii”. Şi mama a plecat, iar tânăra a rămas. Au venit noaptea târziu, au prins-o pe tânără
(o chema Natalia) şi au împuşcat-o. Noi ne putem închipui însă o mulţime de lucruri,
dincolo de aceste fapte, şi ni le putem închipui nu cu fantezia pură, ci prin imagini din
Evanghelie. Mama a plecat cu copiii, Natalia a rămas singură în casă, în seara ce se lăsa,
în noaptea ce se lăsa. Era întuneric, frig şi singurătate. Şi nu o aştepta nimic decât o moarte
prematură, violentă, cu nimic meritată, nimănui trebuitoare, moartea altei femei, care avea

77Vezi Ierom. Isaac, Viaţa Cuviosului Paisie Aghioritul, Ed. Evanghelismos, Bucureşti, 2005, p. 483-491. Găsim
aici o listă cu cei pentru care se ruga Cuv. Paisie: părinţi, cei adormiţi, binefăcători, bolnavi, obşte, cei care
trăiesc departe de Biserică, cei care suferă de cancer, de infirmităţi trupeşti şi sufleteşti, conducătorii ţărilor,
copiii care provin din familii cu probleme, familiile care au probleme şi cei divorţaţi, orfanii din toată lumea,
toţi cei îndureraţi şi nedreptăţiţi în această viaţă, văduvii şi văduvele, cei întemniţaţi, anarhiştii, narcomanii,
ucigaşii, făcătorii de rele, hoţii, înstrăinaţii, cei care călătoresc pe mare, pe uscat, prin aer, clericii şi
credincioşii Bisericii, toate frăţiile monahale, cei care sunt în război, care sunt prigoniţi, cei care şi-au lăsat
casele şi serviciile lor şi se chinuiesc, pe săraci, pe cei făr casă şi pe refugiaţi, familiile chinuite, părăsite,
nedreptăţite, încercate etc.
36
să devină moartea ei pur şi simplu din dragoste. Aceasta nu ne aminteşte, oare, de noaptea
din grădina Ghetsimani? Ea era de o vârstă nu numai cu mama care tocmai plecase, ci şi
cu Mântuitorul Hristos. Şi El, în acea noapte, în întunericul tot mai adânc, în răceala
nopţii, în singurătatea, aştepta moartea – o moarte aparent lipsită de sens: o moarte ce nu
era în El şi care avea să fie adusă asupra Lui. Aştepta o moarte care nici măcar nu era
moartea Lui, ci moartea omenirii, pe care o luase asupra Sa. Şi de trei ori S-a rugat Tatălui:
„Părinte! Treacă paharul acesta! Părinte, dacă nu este cu putinţă să treacă, da, îl primesc...
Părinte! Fie voia Ta!” (v. Mt. 26, 36-46). Ruga cu privire la pahar este agonia lui Hristos
dinainte morţii, cutremurarea întregii Sale firi omenşti la gândul morţii, lupta lăuntrică,
trecerea peste toate, ca să se facă voia lui Dumnezeu, cea mântuitoare pentru toţi. Hristos
S-a apropiat de ucenicii Săi de trei ori în nădejdea că va întâlni o privire omenească, va
auzi glasul omenesc al unui prieten, se va atinge de mâna, de umărul unuia dintre ei – însă
ei dormeau: îi biruise oboseala, ceasul târziu, frigul, mâhnirea; de două ori S-a întors, şi de
trei ori a rămas singur în faţa morţii Sale – mai bine zi, în faţa morţii neamului omenesc,
pe care El a luat-o asupra Sa.
Natalia era singură, era frig, întuneric, singurătate, nu avea unde să se ducă, nu
avea la cine să iasă. Sau, mai bine zis, ar fi putut să iasă: n-avea decât să treacă pragul şi
ar fi fost deja Natalia, nu femeia a cărei moarte avea să devină moartea ei. Şi a rămas în acel
cerc al morţii prin voinţă şi prin iubire. Şi, fără îndoială, în noaptea aceea s-au ridicat
înaintea ei şi întrebări. Dacă mama a putut pleca, dacă mama s-a putut salva cu copiii,
atunci merita să îndure acea noapte ghetsimanică şi moartea de glonte – dar dacă totul e în
zadar? Dacă vor fi prinşi, dacă vor fi împuşcaţi, iar jertfa ei va rămâne deşartă?”78
Istoria umanităţii este plină de astfel de exemple. În lagărele naziste au fost
multe cazuri de oameni care au ales să moară în locul altora: pentru că aceia aveau
copii, erau suferinzi, aveau poate o teamă necruţătoare de moarte, etc. În cărţile
editate şi tipărite după 1990 cu referire la cei întemniţaţi în temniţele româneşti ale
veacului trecut găsim numeroase exemple de persoane care au dorit să-şi dea viaţa
pentru ca alţii să trăiască. Aceste atitudini extreme sunt prelungirea în toate
timpurile ale tainei Mielului lui Dumnezeu Care ia asupra Sa durerea şi păcatele
lumii, taină trăită până la identificare de „prietenii ”Mielului de-a lungul istoriei
creştine. Despre asemenea situaţii ne-a vorbit Domnul Hristos („Mai mare dragoste
decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi.”) (Ioan 15,
13), Sfîntul Apostol Ioan („În aceasta am cunoscut iubirea: că El şi-a pus sufletul Său
pentru noi şi noi datori suntem să ne punem sufletele pentru fraţi”) (I Ioan, 3, 16), Sfântul

78Mitropolitul Antonie de Suroj, Taina iubirii, Ed. Sophia, Bucureşti, 2009, p. 44-53
37
Simeon Noul Teolog („Faptul de a ne da cu râvnă sufletul spre moarte pentru fraţi”79) şi
mulţi alţii.

h) Nejudecata aproapelui.
Motto: „Un cuvânt rău şi pe cei buni îi face răi
şi un cuvânt bun şi pe cei răi îi face buni”
(Sf. Macarie Egipteanul)

Păstorul de suflete este supus unei mari ispite: s-a străduit să îndeplinească
poruncile Evangheliei, să aibă o viaţă de asceză, să poarte greutatea celuilalt, să
rabde ispitele pe care el are, să asculte de duhovnic sau de ierarhia bisericească, şi
făcând toate acestea, realizează că el se află sus, iar celălalt se află jos. Începe să se
plângă şi să judece tot ceea ce se află în jurul său. Judecă pe colegul de parohie, că
nu se roagă atât de mult precum se roagă el şi pentru că nu săvârşeşte atâtea slujbe
pe cât săvârşeşte el. Judecă pe un altul pentru că nu se află la înălţimea
responsablităţii şi scaunului pe care îl ocupă. Viaţa celorlalţi constituie un cânt de
sirenă cu care el îşi umple sufletul, analizând nu propriile-i păcate, ci viaţa celuilalt.
Starea de jertfă care trebuie să-l definească pe păstorul de suflete cuprinde şi
această luptă grea pentru a ajunge la virtutea nejudecării semenului său. Această
luptă cuprinde trei etape sau are trei trepte: paza gurii, paza minţii şi paza inimii.
Primul pas este făcut atunci când omul şi-a stăpânit gura, adică nu a rostit
faţă de alţii cuvânt de judecată la adresa semenului său. Un cuvânt din
Everghetinos, încercând să zugrăvească efortul depus în stăpânirea gurii, spune:
„Făcutu-mi-s-a cuvântul în gura mea izvor de sânge”. Adică atât de mare a fost lupta
spre a opri cuvântul de judecată încât aceasta s-a transformat în sângerare.
A nu judeca pe semen are drept consecinţă ocrotirea proprie din partea lui
Dumnezeu şi nedezvăluirea în faţa oamenilor a păcatelor săvârşite. Gheron Iosif
Athonitul afirmă: „Nu descoperi greşeala altcuiva spre îndreptăţirea ta, pentru că îndată
harul le va descoperi în faţa oamenilor pe ale tale, pe cele pe care până acum le acoperea.
Atât cât tu acoperi pe fratele tău, tot atât harul te va păzi pe tine de defăimarea oamenilor”80.
Pasul următor al luptei pentru nejudecarea aproapelui este stăpânirea asupra
minţii şi a inimii. Acestea sunt mai grele decât paza gurii şi cer mai multă luptă,

79 Sfântul Simeon Noul Teolog, Cateheze, Scrieri II, p. 35


80 Gheron Iosif Athonitul, op. cit., p. 35
38
astfel încât omul să ajungă nu numai să nu gândească rău despre cineva, ci nici să
mai simtă această judecată în inima lui.
Sunt mai multe motive sau argumente de a nu judeca pe celălalt:
Înainte de toate, cel care judecă pe semenul său se aşază în locul lui Hristos,
Care este singurul judecător, ca Cel care este Creatorul şi Mântuitorul lumii. „Tatăl
nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului” (Ioan 5, 22). Acelaşi adevăr, cu
alte cuvinte, îl arată şi Apostolul Iacov: „Nu vă grăiţi de rău unul pe altul, fraţilor. Cel
ce grăieşte de rău pe frate, ori judecă pe fratele său, grăieşte de rău legea şi judecă legea; iar
dacă judeci legea nu eşti împlinitor al legii, ci judecător. Unul este Dătătorul legii şi
Judecătorul: Cel ce poate să mântuiască şi să piardă. Iar tu cine eşti, care judeci pe
aproapele?” (Iacov 4, 11)
În al doilea rând, cel care judecă este chemat să cunoască două lucruri:
nesăvârşirea de către el a păcatelor pe care le judecă la alţii nu se datorează lui, ci
harului ocrotitor al lui Dumnezeu şi că, mai devreme sau mai târziu, continuând a
judeca va cădea el însuşi în acelaşi păcat sau altul apropiat de cel pentru care l-a
judecat pe aproapele. Cel care îşi cunoaşte propria slăbiciune şi este conştient că
toate darurile pe care le are, că toate „realizările” sunt, de fapt, datorate milostivirii
lui Dumnezeu faţă de el, nu mai judecă pe fratele său, ci are o cu totul altă atitudine
faţă de el: „Nimic mai mult nu-ţi cere Hristos pentru ca să-şi dea darurile Sale cele sfinte,
decât să recunoşti că tot ceea ce este bun este al Lui. Şi să compătimeşti pe cel care nu are.
Să nu-l judeci pentru faptul că nu are: că este păcătos, viclean, guraliv, hoţ, desfrânat,
pervers sau mincions. Dacă dobândeşti această cunoştinţă n-ai să mai judeci niciodată pe
nimeni, chiar dacă ai să-l vezi că păcătuieşte de moarte, deoarece ai să spui imediat:
«Hristoase, nu are harul Tău, de aceea păcătuieşte. Dacă pleci şi de la mine şi eu voi săvârşi
fapte şi mai rele. Dacă nu cad, nu cad pentru că mă ţii Tu. Atâta vede fratele, atâta face.
Este orb. Cum vrei să vadă fără ochi? Este sărac. Cum să-i ceri să fie bogat? Dă-i Tu bogăţie
ca să aibă, dă-i ochi ca să vadă.» Dacă vei căuta dreptate pentru orice lucru cu care te-ar
nedreptăţi semenul tău sau te-ar necinsti, te-ar înjura, te-ar lovi, te-ar alunga sau chiar
viaţa ta ar urmări să-ţi ia, tot tu eşti nedrept dacă îl vei considera vinovat şi-l vei acuza cu
patimă. Deoarece ceri de la acesta ceea ce nu i-a dat Dumnezeu”81.
În al treilea rând, pentru că omul, ca făptură creată, nu poate cunoaşte
adevărata faţă a lucrurilor. Există de exemplu, în spiritualitatea creştină
dimensiunea nebuniei celei întru Hristos, trăită de anumite genii ale sfinţeniei din
viaţa de mănăstire sau de familie, cu o singură intenţie: aceea de a ascunde virtutea
proprie sub veşmântul săvârşirii unor păcate. Aceasta pentru ca omul să-şi

81Gheron Iosif, Mărturii din viaţa monahală, vol. 1, Ed. Bizantină, Bucureşti, 1996, p. 23-24.
39
ascundă adevărata smerenie prin a arăta ca un om mândru, să-şi ascundă postirea
de multe zile, prin a mânca în public de dulce în zi de post, etc.
În al patrulea rând, pentru că, în realitate,cel care judecă nu poate avea
certitudinea că este mai presus de cel pe care îl judecă. Dumnezeu analizează atât
fapta, cât şi intenţia sau gândul. Şi nu se ştie dacă gândurile care au trecut prin
mintea celui care judecă nu sunt mai murdare, mai păcătoase decât faptele pe care
le-a făcut cel judecat. Dumnezeu pune în aceeaşi balanţă intenţia, gândul – cel care
a poftit femeia altuia a şi desfrânat cu ea în inima sa, spune Scriptura – cel care are
mintea întinată prin tot felul de murdării, poate fi mai păcătos decât cel a cărui
faptă o judecă. Părintele Sofronie Saharov are cuvinte tulburătoare cu referire la
acest fapt în scrierile sale.
O pagină din Scriptură este elocventă pentru percepţia pe care o are Domnul
Hristos în legătură cu judecata şi osândirea aproapelui: femeia prinsă în adulter
(Ioan 8, 3-11). Femeia este adusă în faţa lui Hristos. Cei care au adus-o considerau
cu toţii că, întrucât a păcătuit, potrivit legii, trebuia să fie omorâtă cu pietre. Ce face
Domnul Hristos? Tace, se apleacă la pământ şi scrie ceva în ţărână. Şi apoi spune:
„Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra asupra ei” (Ioan 8, 7). Urmarea a
fost că toţi, începând de la cei mai în vârstă până la cei mai tineri, au aruncat piatra
şi au plecat. Întrebare: Ce a scris Iisus pe ţărână? Căci înainte de a scrie toţi erau
înverşunaţi să o ucidă. După ce a scris, toţi au plecat, lăsând-o pe femeie
nepedepsită. Printre multe încercări de răspuns date de-a lungul veacurilor avem
în zilele noastre şi gândul unui monah sârb care are propria lui percepţie
romanţată, dar nu îndepărtată de duhul Părinţilor, asupra a ceea ce a scris Iisus în
ţărână. Părintele Calist Monahul zugrăveşte astfel acest episod: „s-a aşternut o tăcere
adâncă în mijlocul poporului adunat şi în sufletul femeii. Tuturor le stătea pe buze
întrebarea: tu ce spui. Domnul a tăcut şi s-a aplecat. A netezit ţărâna cu mâna şi a început
să scrie cu degetul ceva supărător la adresa acuzatorilor. Deoarece în faţa ochilor Aceluia,
care pe toate le vede, nu se poate ascunde nimic. El ştie şi vede totul. Şi Domnul a scris
întâi câteva litere: M, A, N, A, L, I , iniţialele unor nume ale persoanelor care erau de faţă
şi voiau să ucidă femeia desfârnată. Şi ce scrie Domnul: prima literă a numelui, apoi fapta
săvârşită. M, adică Meşulam a risipit averea templului, A, adică Aşer a preacurvit cu
nevasta fratelui său, Şalum a jurat strâmb, A Amariah şi-a însuşit averea văduvei, M,
Merari a săvârşit păcatul sodomiei etc.82 A descris şapte păcate săvârşite de persoanele
cele mai înverşunate petnru uciderea femeii. Dacă Hristos a scris ceva asemănător
sau nu, nu ştim. Imaginaţia părintelui cu 60 de ani de viaţă călugărească a zugrăvit

82Milivoie Iovanovici, Calist Monahul, trad. din limba sârbă de Ruxandra Lambru, Ed. Predania, Bucureşti,
2011, p. 223
40
o scenă care nu poate, în duh, să fie departe de adevăr. Referindu-se la acelaşi text
evanghelic, un tânăr monah din Moldova, spunea:”Hristos a venit ca să ne ia piatra
din mână şi să pună în loc inima noastră”83.
Păstorul de suflete are, cu toate acestea, o mare responsabilitate faţă de
turma pe care o păstoreşte, iar viaţa acesteia trebuie să fie analizată şi judecată. Ce
are dreptul păstorul să judece şi ce nu are dreptul să judece? Sau, mai exact: a cărui
viaţă este chemat să o analizeze şi să ajungă la o concluzie şi să ia măsurile care se
cuvin? Răspunsul dat la această întrebare este inspirat din semnul unei cruci: „să
nu judeci niciodată pe orizontal, să nu judeci niciodată pe vertical de la tine în sus ci să
analizezi viaţa pe vertical a celor ce sunt sub oblăduirea ta duhovnicească.” Şi anume:
preotul să nu judece pe vecinii de parohie, pe cei care îi sunt aşezaţi cârmuitori:
protopop, arhiereu, etc. El judecă pe cei pe care îi are sub oblăduirea sa
duhovnicească, le analizează viaţa, intervine în viaţa lor, mustră, ceartă.
Protopopul să nu-şi arunce privirea asupra celor care sunt în aceeaşi slujire cu el şi
asupra superiorilor lui, ci asupra celor pe care îi are în subordine: preoţi, cântăreţi.
Are responsabilitate în ceea ce îi priveşte; are posibilitatea să intervină, să certe, să
mustre, etc. Această regulă se poate aplica la orice nivel de slujire bisericească sau
nebisericească. Trebuie recunoscut că păstorul de suflete nu are timpul necesar şi
puterea lăuntrică adecvată pentru a pune ordine în viaţa celor pe care îi are sub
oblăduire astfel încât este chemat şi din acest motiv să nu intervină în viaţa celor
care sunt în aceeaşi slujire ca şi el sau îi sunt superiori.
Concluzia la care ajunge Sfântul Macarie Egipteanul în această privinţă şi pe
care o aşezăm la rădăcina vieţii păstorului este: „un cuvânt rău, şi pe cei buni îi face
răi, şi un cuvânt bun şi pe cei răi îi face buni” (Patericul Egiptean, Pentru Avva Macarie
Egipteanul). Sau, după cum spune Apostolul Pavel: „Toate sunt curate pentru cei
curaţi, iar pentru cei necuraţi totul este întinat”(Tit 1, 15).

i) Bucuria de a fi mic
Motto: „cu smerenie unul pe altul socotească-l
mai de cinste decât el însuşi” (Filipeni 2, 3).

Privind asupra noastră şi asupra lumii constatăm că fiecare doreşte să fie


mare, să fie puternic, să fie cunoscut, apreciat, slujit, ascultat etc. Dacă lumea, omul
în general, tinde spre o asemenea abordare, acelaşi lucru se regăseşte adesea, din

83 Ierod. Savatie Baştovoi, În căutarea aproapelui pierdut, Editura Marineasa, Timişoara, 2002, pp. 22-23
41
păcate, şi în viaţa unui păstor de suflete. Păstorul de suflete cade adesea în ispite
de felul: „să fiu văzut”, „să se vadă faptele mele cele bune”, „oamenii să fie uimiţi văzându-
mă în această poziţie”. „Vreau să fiu puternic, pentru ca mesajul meu să pătrundă dincolo
de zidurile incapacităţii unora de a-l recepta, căci cine ascultă de un om slab?”, etc. Şi
omul este înclinat să dea dreptate celui puternic. „Doresc să fiu cunoscut, continuă
el, să se ştie cât slujesc, câtă milostenie fac, cât de altruist sunt. Doresc să fiu apreciat, să
se constate care este adevărata mea viaţa, relaţia mea cu Dumnezeu, cu oamenii, să fiu
slujit, pentru că dacă am ajuns la o astfel de statură de om cunoscut, mi se cuvine slujirea
pe care celălalt trebuie să o aibă în relaţia cu mine. Să fiu ascultat, pentru că celălalt nu
cunoaşte, nu trăieşte nu mărturiseşte atât de duhovniceşte, adânc, documentat, inteligent,
etc., ca mine”.
Această atitudine se înscrie exact în logica lumii, logică răsturnată,
desfiinţată de marea taină a creştinătăţii: Dumnezeu s-a făcut om. Este contrariul
„gândului lui Hristos” de care aminteşte Sfântul Pavel care răstoarnă toate
aşteptările. S-au aşteptat ca Mesia să vină aşa cum şi-ar fi dorit omul: să fie mare,
puternic, slujit, ascultat, apreciat. El se naşte într-o iesle, fuge de Irod, este răstignit
pe cruce, ascuns într-un mormânt, etc.
Puţin câte puţin, chiar din perioada sfinţilor apostoli, din păcate, unii creştini
- şi nu puţini la număr – au părăsit logica Domnului şi au reintrat în logica
definitorie imperiului roman, logică bazată pe putere, avere, imagine, litera legii,
etc. Şi nu a fost şi nu este luptă mai mare în sânul Bisericii decât aceea de a sta cu
putere împotriva acestei tendinţe şi a trăi în duhul a ceea ce Sfântul Pavel numeşte
puterea crucii: sminteală pentru unii, nebunie pentru alţii.
Această tendinţă a păstorului de suflete de a aplica în viaţa proprie criteriile
de judecată şi apreciere ale acestei lumi a fost definită „pretenţie luciferică la
superioritate”. Sau „preadulcea ocară a autoîndumnezeirii luciferice”84, care insidios,
însă cu acordul lăuntric tacit al omului, se strecoară uneori şi în viaţa păstorului de
suflete.
„A cere să te „înalţi”, spune Pr. Zaharia Zaharou, este nebunie. Aceasta este calea
lui Lucifer, care voia să-şi aşeze tronul deasupra tronului lui Dumnezeu. Adevărata cale a
unui stăpân este să slujească, să se pogoare, să fie cel de pe urmă(cf. Matei 20, 25-27)”85,
căci „toţi cei ce vor să stăpânească asupra altora greşesc: ei nu înţeleg stăpânirea cea de la
Dumnezeu”86.

84Arhim. Sofronie Saharov, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, p. 37


85 Arhim. Zaharia Zaharou, op. cit. p. 99
86 Arhim. Sofronie, Cuvântări duhovniceşti, vol. I, p. 151

42
În viaţa păstorului de oameni apar atitudini de felul: „eu ştiu” şi „eu pot”. E
logica lumii. Logica duhului este: „eu ştiu că nu ştiu nimic şi cu cât cunosc că nu ştiu
nimic, cu atât ştiu mai mult”. Iar la atitudinea lui „eu pot”, cuvântul lui Hristos spune:
„fără de Mine nu puteţi face nimic”, adăugând la aceasta cuvântul spus de sinodul de
la Cartagina: „Cel care consideră că cu de la sine putere poate să facă ceva, anatema să
fie”87.
Aşadar, tendinţa omului modern, în care în cele mai multe situaţii se include
şi păstorul de suflete, este tendinţa de a aborda lucrurile, inclusiv cele pastorale,
după categoriile de gândire ale acestei lumi şi nu prin logica evanghelică a
Fericirilor pe lângă care se trece superficial adesea. Cele nouă fericiri arată clar
nouă stări prin care omul este chemat să fie fericit, adică să aibă bucuria de a fi mic,
prin a fi sărac cu duhul, blând, om al păcii, milostiv, însetat de dreptate, etc.
Fericirea, bucuria de a fi mic este descrisă de trăitorii acestei stări sau de
către cei care s-au aplecat, cu smerenie şi evlavie, spre o asemenea taină, în
modalităţi de manifestare diverse. Persoana trăitoare a bucuriei de a fi mic este
„bogată în Dumnezeu”88, „deţinător al harului”89, „pildă a libertăţii de orice concurenţă”90.
El cunoaşte „misterul creştinismului, adică frumuseţea înfrângerii, a eliberării de
succes”91 şi „ordinea dumnezeiască” manifestată în bucuria de „a se simţi mai mic decât
ceilalţi şi a nu tânji după stăpânire”92. Constatarea că aproapele său este mai mare,
mai cunoscut, mai apreciat este bucuria care-i hrăneşte sufletul. El trăieşte ca
proprie bucuria de a vedea pe ceilalţi în slavă”93. „Bucuria lui nu constă în puterea de
a zdrobi pe fratele, ci în dragostea către fratele care devine cuprinsul vieţii sale”94. El
aparţine acelei categorii de oameni care, „nu au putere, nu pretind să o aibă şi nici nu
încearcă să o dobândească”95. Pentru un astfel de om, „nici o îndeletnicire, oricât de
smerită ar fi ea, nu-l înjoseşte pe om; ceea ce îl înjoseşte este singur păcatul”96.

87 Neofit, Patriarh al Constantinopolului, op. cit.


88 “Omul cel mai sărac şi care nu are nimic, dintr-o dată se simte în stăpânirea bogăţiilor neţărmurite ale lui
Dumnezeu” Arhim. Sofronie, Cuvântări duhovniceşti, vol. I, p. 346
89 „Harul trăieşte în cei mici, iar nu în cei mari”, a zis Sfântul Siluan, Arhim. Sofronie, Cuvântări duhovniceşti,

vol. I, p. 127
90 „Cuviosul Siluan – pildă a libertăţii faţă de orice concurenţă” Arhim. Sofronie, Cuvântări duhovniceşti, vol. I, p.

177
91 „Teologia revelează frumuseţea înfrângerii şi lumina biruinţei din ea”, Alexander Schmemann, Biografia unui

destin misionar, trad. Felicia Furdui, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2004, p. 177
92 Arhim. Sofronie, Cuvântări duhovniceşti, vol. I, p. 216
93 Arhim. Sofronie Saharov, Naşterea întru Împărăţia cea neclătită, p. 225 şi 133
94 Arhim. Sofronie, Cuvântări duhovniceşti, vol. I, p. 215
95 Alexander Schmemann, Biografia unui destin misionar, p. 69
96 Arhim. Sofronie, Cuvântări duhovniceşti, vol.II, p. 111

43
Chemat să nu caute mărire, putere sau apreciere din partea semenilor,
păstorul de suflete trebuie să-şi împlinească în acelaşi timp şi slujirea de
conducător, îndrumător cu îndatorirea de a certa, mustra, pedepsi. Este o situaţie
paradoxală căreia păstorul de suflete trebuie să-i facă faţă. Cum poate el îmbina
două situaţii aparent contradictorii? Pe de o parte el trebuie să fie „lumină” care nu
se ascunde sub obroc pentru ca lumea văzând faptele lui cele bune să preamărească
pe Dumnezeu (Matei 5, 15-16). Pe de altă parte, el este chemat să nu-şi etaleze
lucrarea ca fariseii şi cărturarii altădată (Luca 11, 43). El trebuie să-şi împlinească
misiunea în mijlocul lumii şi, în acelaşi timp, să asculte cuvintele Avvei Isaia: „Să
nu te măsori pe tine însuţi, să înduri ocara şi să nu se audă de numele tău niciunde în
lume”97.
Păstorul de suflete poate găsi cale de urmat în această situaţie paradoxală –
lumină şi discreţie deopotrivă – urmând cuvântul Domnului Hristos legat de
„sare”(Matei 5, 13) şi „aluat” (Matei 13, 33). Sarea dă gust hranei, iar aluatul
dospeşte toată frământătura. Nici sarea în bucate nici aluatul în pâine nu se văd,
nu se află la suprafaţă, nu ocupă un spaţiu care să supere pe cineva. În acelaşi timp
cum poate fi concepută hrana fără sarea care-i oferă gust, sau cum poate fi
frământătura pâinii fără aluatul care a dospit-o?
Viaţa păstorului de suflete este, aşadar, tensiune continuă între starea de
smerenie şi cea de conducător. Din interpenetrarea celor două rezultă autoritatea
păstorului de suflete în adevăratul sens al cuvântului. Dacă există vreun cuvânt
care să definească în mod adecvat chipul păstorului de suflete, latinescul auctoritas
se apropie cel mai mult, cred, de scopul urmărit. Auctoritas implică deopotrivă
smerenie şi prestanţă; Auctoritas comportă în acelaşi timp simplitate şi demnitate;
Auctoritas presupune atât căldură cât şi fermitate; Auctoritas implică bunătate şi
exigenţă98.
Sfinţii Părinţi, au intuit, în viaţa şi prin scrierile lor, adevărul cu privire la
calea paradoxală – îmbinare între smerenie şi măreţie – pe care trebuie s-o parcurgă
păstorul de suflete. Sfântul Ioan Gură de Aur vorbeşte despre păstorul de suflete
ca despre un om care „trebuie să fie cucernic, dar lipsit de mânie; temut, dar iubit;
autoritar, dar popular; drept, dar larg la suflet; smerit, dar nu slugarnic; aspru, dar
înţelegător”99.

97 Everghetinos, vol I, p.191


98 Pr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, EIBMBOR, Bucureşti, 2003
99 Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre preoţie, traducere de Pr. Dumitru Fecioru, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti,

1998, p. 86
44
Sfântul Grigorie cel Mare (Dialogul), vorbind despre „calităţile necesare
pentru acela care vrea să ajungă la conducerea sufletelor”, îl defineşte, pe unul ca acesta,
ca fiind „plin de milostivire şi gata oricând să ierte, dar în aşa fel încât cu iertarea pripită
să nu se lase abătut de la limitele dreptăţii” 100.
Viaţa Sfinţilor Apostoli este pentru păstorul de suflete izvor de înţelegere a
unei slujiri deopotrivă grea şi frumoasă, plină de defăimare şi plină de slavă în
acelaşi timp, întristarea îmbinându-se continuu cu bucuria. „Prin slavă şi necinste,
prin defăimare şi laudă; ca nişte amăgitori, deşi iubitori de adevăr, ca nişte necunoscuţi,
deşi bine cunoscuţi, ca fiind pe pragul morţii, deşi iată că trăim, ca nişte pedepsiţi, dar nu
ucişi; ca nişte întristaţi, dar pururea bucurându-ne; ca nişte săraci, dar pe mulţi
îmbogăţind; ca unii care n-au nimic, dar toate le stăpânesc”101.
Viaţa păstorului de suflete este, în sensul cel mai adevărat al cuvântului,
tensiune continuă între stări aparent contrare. El este chemat să fie conducător, dar
să-şi exercite această demnitate în smerenie adâncă şi dragoste infinită. El trebuie
să fie judecător, dar judecata lui să fie nu doar dreaptă, ci şi plină de iubire şi lipsită
de mânie. Simţul practic trebuie îmbinat cu rugăciunea continuă, activitatea socială
cu dimensiunea ascetică, îndrăzneala cea către Dumnezeu cu conştiinţa propriilor
limite102.
Pentru exemplificare, am ales câteva referinţe patristice din scrierile Sfinţilor
Arhierei Ioan Gură de Aur, Grigorie de Nazianz (Despre Preoţie) şi Grigorie Cel
Mare (Cartea Regulei Pastorale).
„Mare maestru al conducerii”103 trebuie să fie păstorul de suflete, spune Sfântul
Grigorie cel Mare. „Suflet tare şi foarte puternic”104 afirmă Sfântul Ioan Gură de Aur.
De ce aceasta? „Capul Bisericii, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, trebuie să fie înainte
de toate foarte puternic ca să poată ocârmui şi pune în bună rânduială duhurile cele rele,
care se ridică de jos, din restul trupului; dacă se întâmplă să-i fie capul slab, atunci,
neputând respinge atacurile acestea aducătoare de boală, ajunge mult mai slab decât este şi
duce la pieire, odată cu el, şi restul trupului”105. „În afară de evlavie”, spune Sfântul Ioan
Gură de Aur, păstorul are nevoie şi de „multă pricepere”. „Cunosc mulţi oameni care
au stat toată viaţa închişi în chilia lor, oameni istoviţi de post, care, atâta vreme cât li s-a
îngăduit să fie singuri şi să se îngrijească numai de mântuirea lor, bineplăceau lui

100 Sfântul Grigorie cel Mare (Dialogul), Cartea regulei pastorale, traducere Pr. Prof. Alexandru Moisiu,
E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1996, p. 44
101 1 Corinteni 6, 8-10
102 Pr. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 8
103 Sfântul Grigorie cel Mare, op. cit., p. 41
104 Sfântul Ioan Gură de Aur, op. cit., p. 76
105 ibidem, p. 73

45
Dumnezeu şi sporeau, nu puţin, în fiecare zi, filosofia lor. Dar când au venit între oameni
şi au fost siliţi să îndrepte neştiinţele credincioşilor, unii chiar de la început şi-au părăsit
posturile pentru că nu erau destul de pregătiţi pentru o slujire atât de mare; alţii, siliţi să
rămână mai departe în posturile lor, n-au mai dus viaţa îmbunătăţită de mai înainte şi s-
au păgubit şi pe ei foarte mult şi nici altora nu le-au fost de vreun folos.”106
Arta de a conduce în mod autentic în Biserică este dublată, fundamentată,
întărită, condiţionată chiar, de o mare smerenie. Fără aceasta autoritatea păstorului
de suflete devine tiranică, necruţătoare. În cadrul exercitării slujirii de păstor de
suflete, acesta are parte, cum spune marele Gură de Aur, de „ocară, asupriri, cuvinte
grele, zeflemele de la cei mici, unele făcute fără gând rău, altele pe bună dreptate, mustrări
nedrepte şi nemeritate şi din partea superiorilor şi din partea inferiorilor” 107. În smerenie
şi cu răbdare infinită, păstorul de suflete „trebuie să rabde totul cu curaj; să nu se mânie
când îl supără fără rost nici când îl ţin de rău degeaba”108.
Echilibru între iconomie şi acrivie, între iertare şi păstrarea rânduielii, între
milă şi dreptate, între iubire şi adevăr, între blândeţe şi fermitate este calea pe care
este chemat păstorul de suflete să meargă. Tentaţia de a înclina balanţa spre o
îngăduinţă prea mare sau spre o severitate prea aspră este mare. „Inima înfrântă şi
smerită” a păstorului de suflete, singura pe care Dumnezeu n-o urgiseşte, cum
spune psalmistul, multa sfătuire cu colaboratori pricepuţi şi oneşti, eliminarea
oricărei judecăţi omeneşti şi a oricăror resentimente şi ambiţii personale şi în toate
frica de Dumnezeu sunt mijloacele prin care se descoperă calea109. „Să fie iubire,
conchide Sfântul Grigorie cel Mare, dar nu slăbiciune, să fie asprime dar nu din aceea
care duce la disperare; să fie râvnă, dar care să nu pedepsească fără măsură; să fie milostivire
dar care să nu cruţe mai mult decât este necesar”110.

j) Iubirea vrăjmaşilor.
Motto: „Nouă ne este dat nu doar să credem în Hristos,
ci să şi pătimim pentru El” (Filip. 1, 29).

Sfânta Scriptură cuprinde nenumărate referinţe la situaţia păstorului de


suflete prigonit de duşmani.

106 ibidem, p. 81 - 82
107 ibidem, p. 76
108 ibidem, p. 88
109 Pr. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 11
110 Ibidem, p. 69

46
„Toţi cei care voiesc să trăiască cucernic vor fi prigoniţi” (2 Tim. 3, 12). „Vrei să
slujeşti Domnului, pregăteşte-te de ispită” (Isus Sirah 2, 1). Dacă privim la mersul
istoriei Bisericii găsim adesea această situaţie: „faci bine, găseşti rău”. Continuând
într-un anumit fel logica demersului nostru anterior, păstorul se află în situaţia de
a spune, a gândi următoarele: „iată, sunt om al Liturghiei, al rugăciunii, încerc să fiu
în stare de jertfă prin silirea firii, deşertarea de mine însumi, prin ascultare,
neabandornarea luptei, nejudecata aproapelui, mă mulţumesc cu slujirea pe care o am, şi,
drept urmare, am o mulţime de vrăjmăşii”. Ce trebuie să facă păstorul de suflete
constatând această stare de lucruri? Este chemat, în primul rând să aibă în faţă
icoana şi cuvântul Domnului Hristos. El a trecut prin aceeaşi stare: binecuvintează,
vindecă, propovăduieşte şi, drept răsplată, este numit: călcător al sâmbetei,
mâncător cu vameşii şi cu păcătorii, demonizat. Conştiinţa liturgică a Bisericii în
Săptămâna Mare a preluat această stare de lucruri prin cântarea definitorie a acelei
săptămâni: „Poporul meu, ce v-am făcut vouă? Sau cu ce v-am supărat? Pe orbii voştri i-
am luminat, pe cei leproşi i-am curăţit (...) Şi cu ce Mi-aţi răsplătit? În loc de mană, cu
fiere; în loc de apă, cu oţet; în loc să Mă iubiţi, pe cruce M-aţi pironit (...)”111.
Atitudinile de vrăjmăşie pot avea trei cauze: 1. Cel vrăjmăşit are şi el păcate
proprii, care prin veninul duşmanilor sunt iertate şi curăţite; 2. Moştenirea unor
păcate săvârşite de părinţi, bunici, etc., moştenire care se pierde prin nedreptatea
cauzată de vrăjmaşi112. 3. Ca să se arate prin aceasta slava lui Dumnezeu.
Răspunsul faţă de cei care cauzează preotului/păstorului această durere este
de a-i iubi, de a le face bine, de a-i binecuvânta. Aşa a făcut Hristos. El nu cere
altceva decât împlinirea celor pe care El Însuşi le-a făcut. Aşa au făcut apostolii,
mucenicii, cuvioşii, creştinii autentici din viaţa de familie, cei prigoniţi în închisori.
Unul dintre ei, Mircea Vulcănescu, a spus: „nu ne răzbunaţi”.
Iubirea vrăjmaşilor are cea mai mare influenţă asupra stării duhovniceşti a
omului. În primul rând, doar prin atitudinea pe care o are faţă de vrăjmaşi păstorul
descoperă în mod obiectiv starea duhovnicească în care se află. Sf. Maxim
Mărturisitorul mărturiseşte adesea în scrierile sale că iubirea vrăjmaşilor este
criteriul aflării în adevăr.

111 Slujba Sfintelor şi Mântuitoarelor Patimi (Denia de Joi seara), Antifonul al 12-lea, în „Triod”, p. 609.
112 Moştenirea acestor păcate nu trebuie înţeleasă la modul determinist, în sensul că ar anula libertatea omului; există

însă o înrâurire a înaintaşilor asupra copiilor lor, care poate fi atât pozitivă (atunci când aceştia au dus o viaţă sfântă,
ceea ce asigură urmaşilor lor o oarecare înlesnire în săvârşirea binelui), cât şi negativă (când înaintaşii au avut o viaţă
pătimaşă, ceea ce va face ca urmaşii să întâmpine mai multe greutăţi în a înainta către Dumnezeu)
47
Sfântul Siluan Athonitul şi ucenicul său, Părintele Sofronie Saharov, vorbesc
despre iubirea vrăjmaşilor ca semn adeveritor al prezenţei Duhului Sfânt şi al
adevărului113.
„Unde mă aflu Doamne, în drumul către Tine ?”, la o astfel de eventuală
întrebare, răspunsul nu poate fi decât cel din Pateric: „te afli bine dacă vrăjmaşul îţi
este ca şi prietenul, paguba precum îţi este câştigul, lauda precum îţi este ocara. Dacă ai
aceeaşi stare sufletească faţă de acestea atunci te afli pe calea care duce în Împărăţia
Cerurilor”.
A doua consecinţă asupra vieţii duhovniceşti a iubirii de vrăjmaşi este aceea
că omul primeşte în sufletul său „pecetea lui Hristos”. Sf. Simeon Noul Teolog spune
că omul devine „pecetea lui Hristos”, aşează pecetea lui Hristos pe dimensiunea
lăuntrică a vieţii sale prin patru lucruri:
- iubirea de vrăjmaşi şi rugăciunea pentru ei;
- bucuria în ispite şi lauda în necazuri;
- faptul de a socoti ale sale proprii păcatele celorlalţi;
- a-şi da cu râvnă sufletul la moarte pentru fraţi114.
Aşadar, iubirea vrăjmaşilor are consecinţele sale asupra vieţii duhovniceşti
manifestate prin faptul că omul intuieşte starea în care se află şi are asupra sa
pecetea lui Hristos. La acestea se adaugă faptul că iubirea vrăjmaşilor este calea cea
mai sigură, potrivit Sf. Siluan Athonitul, de dobândire a Duhului Sfânt, este calea
cea mai sigură de dobândire a rugăciunii celei adevărate. În acelaşi timp, iertarea
şi rugăciunea pentru vrăjmaşii care acuză păcate închipuite este şi calea prin care
Dumnezeu iartă păcatele săvârşite, dar pe care lumea nu le cunoaşte.
În faţa vrăjmăşiilor de tot felul cu care păstorul de suflete este întâmpinat,
acesta este chemat să aibă o atitudine duhovnicească adecvată care poate fi
asemănată cu patru trepte ale unei scări. Sfântul Ioan Scărarul prezintă această
scară, în descrierea Părintelui Zaharia Zaharou, astfel: „Ce reacţie avem atunci când
suntem jigniţi ? Dacă suntem jigniţi şi ne silim inima să nu ripostăm, atunci am pus
piciorul pe prima treaptă a scării. Dacă nu numai că nu ripostăm, ci ne şi rugăm pentru
cel care ne-a rănit, atunci am păşit pe a doua treaptă a urcuşului duhovnicesc. Dacă nu
numai că ne rugăm pentru acea persoană, dar ne şi pare rău că şi-a vătămat sufletul
făcându-ne aceasta şi suntem plini de compătimire pentru ea, atunci suntem pe treapta a

113 În aceeaşi linie de filiaţie duhovnicească, Părintele Zaharia Zaharou, afirmă: “Criteriul care adevereşte
prezenţa Duhului Sfânt, criteriul adevărului, este iubirea de vrăjmaşi”, în lucrarea Lărgiţi şi voi inimile voastre, p.
20
114 Sfântul Simeon Noul Teolog, Cateheze, Scrieri II, p. 35

48
treia. Şi dacă ne bucurăm că am suferit ocară pentru Dumnezeu, atunci suntem pe o şi mai
înaltă treaptă a scării ce duce la desăvârşire”115.
Dobândirea stării de iertare şi iubire faţă de vrăjmaşi de către tot creştinul,
inclusiv păstorul de suflete, este lucrul cel mai greu de obţinut dintre toate. De
aceea, puţini sunt cei care au dobândit în mod deplin o astfel de stare. Câteva
cuvinte ale părinţilor îmbunătăţiţi duhovniceşte pot ajuta strădania omului de a
primi, prin harul Sfântului Duh, harisma iertării şi iubirii vrăjmaşilor. „Osândeşte-
te pe tine însuţi şi va pleca de la tine osândirea celorlalţi”116, zice Sfântul Varsanufie şi
implicit această atitudine pregăteşte iertarea semenului vrăjmaş şi rugăciunea
pentru el. Mai aproape de zilele noastre, Părintele Arsenie Papacioc, vorbind de
atitudinea creştinului faţă de vrăjmăşiile de tot felul la care este supus, îndeamnă
la nerăzbunare, pace şi iubire: „Dacă nu te răzbuni, rămâne Dumnezeu dator la
tine.”117, căci „pacea este mai mare de patru ori decât dreptatea”118, „criteriul de judecată
la Dumnezeu fiind iubirea”119.
Bun cunoscător al istoriei Bisericii, Părintele Zaharia afirmă că „toate
scandalurile din istoria Bisericii se întâmplă pentru că nimeni nu vrea să sufere
nedreptate.”120
Atitudinea păstorului de suflete faţă de vrăjmaşi poate merge de la un nivel
de acceptare a celuilalt aşa cum este el până la a lua asupra sa „orice ocară sau
umilire”venită din partea lui. „Să fii ca un burete în obşte, luând asupra ta orice ocară
sau umilire”121, zice Gheron Iosif. Dacă acest lucru nu este accesibil pentru toţi,
atunci cel puţin, după cuvântul Părintelui Sofronie, „să vă păstraţi smerenia şi, dacă
nu aveţi dragoste, măcar buna dispoziţie a inimii faţă de tot cel ce vine către voi” 122.
Calea cea mai potrivită rămâne rugăciunea pentru vrăjmaşi. Sfântul Nicolae
Velimirovici mărturiseşte, din experienţa proprie, despre rugăciunea pentru
duşmani. Spre sfârşitul vieţii, privind nenumăraţii prieteni şi nenumăraţii duşmani
pe care i-a avut se întreabă cine i-a fost într-adevăr duşman şi cine i-a fost prieten.
Constată astfel că prietenii prin laudele, linguşelile lor, nu l-au ajutat în viaţa
duhovnicească. În schimb, duşmanii, prin faptul că l-au criticat, că l-au acuzat pe

115 Părintele Zaharia, op. cit., pp. 190-191


116 Everghetinos, Volumul I, p. 307
117 Ne vorbeşte Părintele Arsenie, vol. 2, p. 20
118Ibidem, p. 21
119 Ibidem p. 43
120 Părintele Zaharia, op. cit., p. 215
121 Gheron Iosif, op. cit., p. 45
122 Arhim. Sofronie, Cuvântări duhovniceşti, vol. II, p. 103

49
nedrept, l-au ajutat să caute mai mult spre Dumnezeu. De aceea, Sfântului Nicolae
îi datorăm o preafrumoasă, adâncă, şi cuprinzătoare rugăciune pentru duşmani:
„Doamne, binecuvântează pe vrăjmaşii mei! Şi eu îi binecuvintez şi nu-i blestem!
Vrăjmaşii m-au împins şi mai mult spre Tine, în braţele Tale, mai mult decât prietenii.
Aceştia m-au legat de pământ şi mi-au răsturnat orice nădejde spre pământ. Vrăjmaşii m-
au făcut străin faţă de împărăţiile pământeşti şi un locuitor netrebnic, faţă de pământ.
Precum o fiară prigonită, aşa şi eu, prigonit fiind, în faţa vrăjmaşilor, am aflat un adăpost
mai sigur, ascunzându-mă sub cortul Tău, unde nici vrăjmaşii, nici prietenii, nu pot pierde
sufletul meu.
Doamne, binecuvântează pe vrăjmaşii mei! Şi eu îi binecuvântez şi nu-i blestem.
Ei au mărturisit în locul meu păcatele mele în faţa lumii.
Ei m-au biciuit, când eu m-am cruţat de biciuire.
Ei m-au chinuit atunci când eu am fugit de chinuri.
Ei m-au hulit atunci când eu m-am măgulit pe mine însumi.
Ei m-au scuipat atunci când eu m-am mândrit cu mine însumi.
Când eu m-am făcut înţelept, ei m-au numit nebun.
Când m-am făcut puternic, ei au râs de mine ca de un pitic.
Când am vrut să conduc pe oameni ei m-au împins înapoi.
Când m-am grăbit să mă îmbogăţesc, ei m-au smucit înapoi cu mână de fier.
Când m-am gândit să dorm liniştit, ei m-au trezit din somn.
Când mi-am zidit casă pentru viaţă lungă şi liniştită, ei au răsturnat-o şi m-au
izgonit afară.
Într-adevăr vrăjmaşii m-au dezlegat de lume şi mi-au prelungit mâinile până la
veşmântul Tău.
Binecuvântează Doamne pe vrăjmaşii mei!
Binecuvântează-i şi-i înmulţeşte; asmute-i şi mai mult împotriva mea, ca fuga mea
spre Tine să fie fără întoarcere; ca să se rupă nădejdea mea în oameni ca pânza de păianjen;
a smerenia să împărăţească deplin în inima mea; a inima mea să devină mormântul celor
rele. Ca toată comoara mea să o aduni în ceruri.
Ah, de m-aş elibera odată de autoamăgire, care m-a încâlcit într-o mreajă cumplită
a vieţii înşelătoare! Vrăjmaşii m-au învăţat să ştiu ceea ce puţin ştiu în lume: că omul nu

50
are pe pământ vrăjmaşi afară de sine însuşi. Doar acela urăşte pe vrăjmaşi, care nu ştie că
vrăjmaşi nu sunt vrăjmaşi, ci prieteni severi.
De aceea, Doamne, binecuvântează pe prietenii şi pe vrăjmaşii mei! Sluga blestemă
pe vrăjmaşi căci nu ştie, iar Fiul îi binecuvântează căci ştie. Fiul ştie că vrăjmaşii nu pot să
se atingă de viaţa lui. De aceea El păşeşte liber între ei şi se roagă lui Dumnezeu pentru
aceştia.
Doamne binecuvântează pe vrăjmaşii mei! Şi eu îi binecuvântez şi nu-i blestem!”

51
BIBLIOGRAFIE GENERALĂ

Biblia sau Sfânta Scriptură, EIBMBOR, Bucureşti, 1994

DICŢIONARE, ENCICLOPEDII

❖ The Orthodox Study Bible, Thomas Nelson, 2008


❖ Ancient Christian Commentary on Scripture, Old Testament, III,
Exodus, leviticus, Numbers, Deuteronomy , General Editor Thomas C.
Oden, Illinois, 2005
❖ Ancient Christian Commentary on Scripture, New Testament, X,
Hebrews, General Editor Thomas C. Oden, Illinois, 2005

CĂRŢI

❖ Everghetinos, cartea I, trad. Mănăstirea Vatopedi, 2007


❖ Gură de Aur, Sf. Ioan, Despre preoţie, EIBMBOR, Bucureşti, 2007, p.
190
❖ Ierom. Isaac, Viaţa Cuviosului Paisie Aghioritul, Ed. Evanghelismos,
Bucureşti, 2009
❖ Iosif, Gheron, Mărturii din viaţa monahală, trad. Pr. Prof. Dr.
Constantin Coman, Ed. Bizantină, Bucureşti, 2003
❖ Iovanovici, Milivoie, Calist Monahul, trad. din limba sârbă de
Ruxandra Lambru, Ed. Predania, Bucureşti, 2011
❖ Laţcu, Zorica Teodosia, Poezii, Ed. Sofia, Bucureşti 2008
❖ Ne vorbeşte Părintele Arsenie, 2, text îngrijit de Arhim. Ioanichie
Bălan, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2010 (până la p. 61)
❖ Neofit, Patriarh al Constantinopolului, Pidalion, Ed. Credinţa
Strămoşească, 2004
❖ Noul Teolog, Sfântul Simeon, Cateheze, Scrieri, II, trad. Diac. Ioan I.
Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 1999
52
❖ Saharov, Arhim. Sofronie, Cuviosul Siluan Athonitul, trad. din
limba rusă de Ierom. Rafail Noica, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia,
2009
❖ Saharov, Arhim. Sofronie, “Naşterea întru Împărăţia cea neclătită”,
trad. din limba rusă de Ierom. Rafail Noica, Ed. Reîntregirea, Alba
Iulia, 2003
❖ Saharov, Arhim. Sofronie, Cuvântări duhovniceşti, vol. I, trad. din
limba rusă de Ierom. Rafail Noica, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia,
2004
❖ Saharov, Arhim. Sofronie, Cuvântări duhovniceşti, vol.II, trad. din
limba rusă de Ierom. Rafail Noica, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia,
2008
❖ Saharov, Arhim. Sofronie, Nevoinţa cunoaşterii lui Dumnezeu, trad.
din limba rusă de Ierom. Rafail Noica, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia,
2006
❖ Saharov, Arhim. Sofronie, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, trad.
Din limba rusă Ierom. Rafail Noica, Ed. Sofia, Bucureşti, 2005
❖ Schmemann, Alexander, Biografia unui destin misionar, trad. Felicia
Furdui, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2004
❖ Sfântul Grigorie cel Mare (Dialogul), Cartea Regulei Pastorale, trad.
Pr. Prof. Alexandru Moisiu, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1996
❖ Stăniloae, Pr. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III,
EIBMBOR, Bucureşti, 2003
❖ Suroj, Mitropolitul Antonie de, Taina iubirii, Ed. Sophia, Bucureşti,
2009
❖ Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, Arhiereul – slujitor
demn şi conducător smerit în Biserică, în Teologie şi Viaţă, Serie nouă –
Anul XXI(LXXXVII), nr. 5-8
❖ Zaharou, Arhim. Zaharia, Lărgiţi şi voi inimile voastre, trad. Din
limba engleză de Monahia Mariam Vicol, Ed. Reîntregirea, 2009

53