Prieteșugul dintre șoarece și pisică

de Frații Grimm

O pisică a făcut cunoștință odată cu un șoarece, și i-a vorbit atât de mult despre marea iubire și
prietenie pe care o simțea față de el, încât, până la urmă, șoarecele a încuviințat să trăiască și să-și
țină gospodăria împreună.
“Trebuie să ne facem provizii pentru iarnă, sau vom muri de foame,” a zis pisica, “iar tu, mic
șoarece, nu poți să te aventurezi oriunde, căci poți fi lesne prins într-o capcană odată și-odată.”
Acest bun sfat a fost urmat de îndată, și cei doi au cumpărat un borcan cu untură, pe care n-au știut
însă unde să îl pună.

În cele din urmă, după multe discuții, pisica a spus, “Nu știu un loc mai bun în care să-l păstrăm
decât în biserică, pentru că nimeni nu îndrăznește să fure ceva de acolo. Îl vom așeza sub altar, și
nu ne vom atinge de el până când nu vom avea cu adevărat nevoie.”

Au ascuns așadar borcanul cu untură în acel loc sigur, dar nu a trecut multă vreme și pisicii a
început să i se facă poftă de untură, așa că i-a grăit șoarecelui, “ Vreau să-ți spun ceva, șoricelule.
Verișoara mea a adus pe lume un băiețel, și mi-a cerut să îi fiu nașă. Bebelușul este așa de drăguț,
are o blană albă cu pete cafenii, iar eu îl voi ține deasupra cristelniței. Lasă-mă să mă duc la azi la
botez, și ocupă-te tu singur de casă până mă întorc.” “Desigur, desigur,” i-a răspuns șoarecele,
“trebuie să mergi neapărat, și dacă ți se da ceva bun, gândește-te și la mine; mi-ar place și o
picătură de vin roșu de la botez.”

Tot ce spusese pisica n-avea nici un strop de adevăr, căci nu avea nici o verișoară, și nici nu i se
ceruse să fie nașă. Ea s-a dus direct la biserică, a sos de sub altar borcanul cu untură, și i-a lins
partea de deasupra. Apoi a făcut o plimbare pe acoperișurile orașului, s-a întins la soare, lingându-
și cu poftă buzele ori de câte ori își aducea aminte de borcanul, și nu s-a întors acasă până nu s-a
înserat.

“Hei, te-ai întors,” a exclamat șoarecele, “fără îndoială, ai avut parte de o zi fericită.” “Totul a
mers foarte bine,” a răspuns pisica. “Și ce nume i-ai dat copilului?” “Deasupra!”, a zis pisica cu
nonșalanță. “Deasupra!” a strigat șoarecele, “e un nume destul de ciudat și ieșit din comun, îl mai
poartă cineva din familia ta?” “Înțelesul lui, “ a remarcat pisica, “ nu este cu nimic mai rău decât
Hoțul-de-fărimituri, așa cum ți-ai numit finii.”

Nu s-a scurs mult timp, și pisica a fost cuprinsă din nou de dorul de untură, așa că i-a zis
șoarecelui, “Fă-mi te rog o favoare, și îngrijește-te încă o dată singur de casă. Mi s-a cerut din nou
să fiu nașă, și, întrucât copilașul are un cerc alb în jurul gâtului, nu am putut să refuz.” Bunul
șoarece a fost de acord, iar pisica s-a strecurat pe lângă zidurile orașului până la biserică, și a
înfulecat jumătate din borcanul cu untură. “Nimic nu pare să fie atât de bun precum ceva ce
păstrezi numai și numai pentru tine,” și-a spus pisica, fiind foarte mulțumită de felul cum își
petrecuse ziua. La întoarcerea acasă, șoarecele a întrebat-o, “Ce nume i-ai dat la botez copilului?”
“Jumate-gata”, a răspuns pisica. “Jumate-gata! Cred că glumești. Nu am auzit nicicând în viață
acest nume, pun pariu pe ce vrei că nu este nici măcar în calendar!”

A mai trecut puțină vreme, și pisicii a început din nou să i se facă gura apă după niște untură.
“Toate lucrurile bune se fac de trei ori,” a zis ea, “Am fost iarăși rugată să fiu nașă. Bebelușul are
blănița neagră, numai lăbuțele îi sunt albe, și, oricât ai căuta nu ai putea găsi nici un alt fir alb pe
tot trupul său; un astfel de lucru se întâmplă numai odată la câțiva ani! Mă lași să mă duc nu-i
așa?” “Deasupra! Jumate-gata,” a rostit șoarecele, “numele astea sunt așa de ciudate încât m-au
pus pe gânduri.” “Stai mereu în casă,” i-a răspuns pisica, “în blănița ta gri-negrișoară, cu coada ta
lungă, și îți faci tot felul de gânduri prostești din pricină că nu ieși deloc afară la lumina zilei.”

Cât a rămas singur, șoarecele a făcut curat și ordine în casă, iar lacoma pisică nu s-a lăsat până nu
a lins toată untura din borcan. “Când ai terminat de mâncat tot, te simți așa de bine,” a gândit
pisica, și, sătulă peste poate, nu a revenit acasă decât noaptea târziu. Șoarecele a întrebat-o iarăși
ce nume îi pusese celui de-al treilea copil. “Acest nume nu te va mulțumi mai mult decât
celelalte”, i-a răspuns pisica. “L-am botezat “S-a dus tot.” “S-a dus tot”! a strigat șoarecele,
“acesta este cel mai ciudat  nume din toate! Nu l-am văzut niciodată tipărit. S-a dus tot; ce
înseamnă?” și a dat neîncrezător din cap, și-a ridicat coada în sus și a plecat la culcare.

De atunci, nimeni nu i-a mai cerut pisicii să fie nașă, însă cand a sosit iarna și nu mai aveau nimic
să pună în gură, șoarecele s-a gândit la rezerva lor, și a spus, “Haide, pisico, să mergem să luăm
borcanul de untură pe care l-am păstrat pentru zile negre, ar trebui sa fie un deliciu.” Au plecat la
drum, au intrat în biserică și au găsit borcanul la locul lui, dar vai, nu mai avea nimic în el! “Aha,”
a exclamat șoarecele, “ acum înțeleg ce s-a întâmplat, acum totul iese la iveală! Îmi ești prietenă
adevărată? Ai mâncat mai întâi ce era Deasupra,  apoi l-ai dat Jumate-Gata, și, după aceea…”
“Ține-ți gura,” a strigat pisica, “încă un cuvânt și te mănânc și pe tine.” Vorbele “S-a dus tot” au
scăpat însă fără voie de pe buzele bietului șoarece. Abia a apucat să le rostească că pisica a și sărit
la el, l-a înhățat și l-a înghițit dintr-o îmbucătură. Fără îndoială, așa se petrec lucrurile în lume.