Generalităţi

Entorsa reprezintă un tip de traumatism al ţesuturilor moi aflate în jurul articulaţiilor, al capsulei

articulare şi ligamentelor. Acestea au rolul de a ţine articulaţia sub tensiune. În entorsă epifizele
oaselor ce alcătuiesc articulaţia pierd doar temporar contactul la nivelul suprafeţelor articulare.
Dacă s-ar deplasa permanent, am descrie această afecţiune drept luxaţie.

Mobilitatea fiziologică a articulaţiei este depăşită şi astfel sunt traumatizate elementele ce fixează
articulaţia – capsula articulară, ligamentele. Entorsa se produce din cauza forţării aparatului
capsulo-ligamentar dincolo de limitele fiziologice ale acestuia.

Adesea, apare printr-un mecanism indirect, ca urmare a unui traumatism sportiv, dezechilibru
sau accident casnic. Acest mecanism poate fi prin mişcări de rotaţie sau torsiune a segmentului
adiacent, prin mişcări de flexie sau de extensie exagerată.

În apariţia unei entorse se produc:

 Leziuni capsulo-ligamentare;
 Leziuni ale tegumentului şi ţesutului subcutanat: hematom, echimoză, edem;
 Leziuni musculo-tendinoase: întinderi, rupturi fasciculare;
 Leziuni ale membranei sinoviale – conduc la hemartroză (acumulare de sânge în
interiorul cavităţii articulare);
 Leziuni ale suprafeţei osoase şi periostului – fracturi parcelare cauzate prin smulgerea de
la locul de inserţie pe os.

Este o afecţiune întâlnită frecvent la adulţi. Cei aflaţi la vârste extreme supuşi aceluiaşi
mecanism cauzator pot suferi mai mult sau mai puţin de pe urma acestuia decât o simplă entorsă.

Copiii suferă mai rar entorse datorită elasticităţii crescute a aparatului capsulo-ligamentar. Pe
când vârstnicii pot suferi chiar şi fracturi (mult mai grave decât entorsele) din cauza rigidizării
articulare ce se instalează odată cu vârsta.

Există o serie de factori ce favorizează apariţia entorselor independent de vârstă: laxitatea

articulară congenitală sau dobândită prin traumatisme anterioare, devieri şi dezaxări de membru,
atrofia musculară, paraliziile.

Cele mai frecvente entorse se produc la nivelul gleznei, urmate de genunchi, articulaţia mâinii şi
la nivelul policelui.

Semnele clinice în entorsă

Primul semn în entorsă este în momentul producerii traumatismului – durerea vie, locală – ce
poate persista sau se poate atenua, permiţând pacientului să-şi reia activitatea sau competiţia (în
cazul sportivilor). După câteva ore sau după încetarea efortului fizic ce menţine „caldă”
articulaţia, se instalează din nou durerea, urmată de contractură musculară şi de incapacitatea de
a mai mobiliza articulaţia pasiv sau activ.

Semnele specifice apărute la câteva ore de la momentul producerii traumatismului sunt

următoarele:

 Durerea
 Tumefacţia/edemul – evident în entorsele de gradul II şi III. Reprezintă creşterea în
dimensiuni a articulaţiei cauzată de acumularea de lichid în jurul articulaţiei. Reliefurile
osoare pot fi şterse din cauza edemului.
 Echimoza – cauzată de leziunile vasculare locale.
 Impotenţa funcţională – imposibilitatea de a mai folosi membrul la capacitate maximă.
 Contractura musculară – împiedică mobilizarea articulaţiei.
 Hipertermia locală – creşterea temperaturii datorată inflamaţiei în zona lezată.
 Hemohidartroza – acumularea intra-articulară de sânge.

„Cu cât durerea este mai intensă, cu atât leziunea ligamentară este mai puţin severă” – acest
lucru se întâmplă din cauza rupturii fibrelor nervoase de la nivelul leziunii.

Clasificarea şi tratamentul entorselor

Severitatea leziunilor suferite la nivel articular încadreaza entorsele într-unul din gradele I, II sau
III. Tratamentul este adaptat pentru fiecare grad de severitate dar în toate entorsele se urmăreşte
combaterea durerii şi a edemului inflamator, vindecarea leziunilor capsulo-ligamentare,
prevenirea laxităţii articulare, a atrofiei şi a osteoporozei.

Gradul I

Entorsa uşoară – Cu întinderi ale ligamentelor periarticulare şi a stratului fibros al capsulei

articulare, cu uşoară distorsiune a terminaţiilor nervoase. Apar câteva puncte dureroase, fără
mobilitate articulară afectată.

Tratamentul conservator urmăreşte scăderea reacţiei inflamatorii, se urmează până la dispariţia

acesteia şi constă în:

 Repaus fizic
 Gheaţă aplicată local – Compresele cu gheaţă se aplică alternativ câte 30 de minute cu
pauze de 30 de minute. De reţinut faptul că gheaţa nu se aplică direct pe piele (risc de a
provoca degerături), ci se înveleşte într-un prosop sau o bucătă de material moale
 Imobilizare în bandaj elastic, compresiv timp de 7-10 zile pentru a preveni
edemaţierea suplimentară (în cazul entorselor uşoare şi medii unde nu este necesară
imobilizarea în aparat gipsat)
 Ridicarea membrului afectat deasupra planului inimii atunci când pacientul stă întins în
pat pentru reducerea edemului
 Antialgice, antiinflamatorii în primele 24 de ore
În urgenţă se pot face infiltraţii cu anestezic local – pentru reducerea durerii, permiţând deseori
sportivilor să-şi continue competiţia, dar cu riscul de a le scădea capacitatea de control asupra
articulaţiei afectate şi favorizarea altor accidente.

Pe parcursul tratamentului se pot face infiltraţii pentru reducerea durerii şi a inflamaţiei şi se

poate urma fizioterapia – şedinţe de raze ultrascurte sau curenţi de joasă frecvenţă ce ajută la
reconsolidarea articulaţiei.

Indiferent de gradul de severitate al entorsei, este de reţinut abrevierea RICE – Rest, Ice,

Compression, Elevation – enunţă cele mai importante elemente ale tratamentului conservator şi
reprezintă primul ajutor în entorsă.

Gradul II

Entorsa medie – Cu rupturi parţiale ale ligamentelor periarticulare şi ale stratului fibros al
capsulei articulare. Apar puncte dureroase, impotenţă funcţională şi reacţie inflamatorie.

Entorsele uşoare şi medii se vindecă fără complicaţii în decurs de 21 de zile dacă se

diagnostichează precoce şi sunt urmate indicaţiile tratamentului până la dispariţia inflamaţiei şi a
durerii.

Gradul III

Entorsa gravă – Cu ruptură totală a structurilor capsulo-ligamentare. La aceste entorse severe se

poate asocia smulgerea osteo-periostală a inserţiilor muşchilor ce mobilizează articulaţia. Dacă
sinoviala devine iritată creşte permeabilitatea vasculară la nivelul leziunii şi creşte cantitatea de
lichid intra-articular (hidartroza). Dacă sinoviala se rupe poate apărea şi sânge în cavitatea
articulară (hemartroza/hemohidartroza) care trebuie evacuat. Cartilajul articular poate fi
contuzionat sau decolat parţial sau total de pe epifiză. Chiar şi meniscurile articulare pot suferi
contuzii sau rupturi în urma traumatismelor ce cauzează entorsele severe. Aceste complicaţii
necesită de cele mai multe ori intervenţie chirurgicală.

Se identifică puncte dureroase, impotenţă funcţională, reacţie inflamatorie, iar specific mai apar
echimoza şi mobilitatea anormală (laxitatea). Durerea la nivelul interliniei articulare poate fi
însoţită şi de durere la distanţă când se încearcă mobilizarea segmentului afectat.

Tratamentul entorselor medii şi grave

Necesită îngrijiri mai ample, adăugându-se la cele menţionate pentru scăderea inflamaţiei
următoarele:

 Imobilizarea în aparat gipsat pe parcursul a câteva săptămâni, inclusiv dacă s-au

produs fracturi parcelare prin smulgere.
 Recuperarea funcţională – recăpătarea mişcărilor de fineţe.
 Evacuarea hemohidartrozei prin puncţie articulară – îndepărtează factorul ce
provoacă tensiunea intra-articulară şi durerea.
  Fizioterapie, kinetoterapie, masaj.

În cazul pacienţilor tineri, activi şi la sportivii de performanţă se indică sutura elementelor

capsulo-ligamentare lezate (de obicei în rupturile parţiale) sau ligamentoplastia în cazul în care
sutura ar fi insuficientă şi leziunile sunt mult prea severe (de obicei în rupturile totale).
Ligamentoplastia presupune refacerea ligamentului distrus prin inserarea unei grefe prelevată din
ţesut propriu sau de la donator.

După intervenţie este necesară imobilizarea gipsată sau în orteză, fiind urmată de fizio-
kinetoterapie.

În funcţie de gradul entorsei se indică o imobilizare mai permisivă sau mai strictă. În perioada de
tratament, pe măsură ce avansează vindecarea, se permite creşterea mobilizării. În cele mai
severe cazuri se începe cu realizarea de contracţii izometrice pe sub aparatul gipsat (fără
modificarea poziţiei membrului), se permite sprijinul pe membrul afectat şi mersul pentru a
preveni atrofia musculară. Ulterior se încep mişcări uşoare de flexie pasivă (realizate nu de către
pacient, ci de terapeut), urmate de mişcări uşoare de flexie activă (realizate de pacient prin
contracţii active, controlate), fără să depăşească 90 de grade.

Diagnostic
Anamneza şi examenul clinic sunt deseori suficiente pentru a pune diagnosticul de entorsă.

În timpul anamnezei pacientul este întrebat despre durere, despre felul în care s-a produs
traumatismul, dacă a sesizat cracmente în momentul impactului şi despre capacitatea de a-şi
folosi articulaţia afectată.

La examenul clinic medicul observă aspectul articulaţiei, palpează interlinia articulară şi

efectuează asupra acesteia teste care verifică laxitatea articulară. Pentru a stabili cu certitudine
care sunt elementele articulare afectate se utilizează testele imagistice.

Standardul de aur în diagnosticul entorselor este examenul de Rezonanţă Magnetică Nucleară

(RMN). Se pot observa cu mare acurateţe leziunile ligamentare, sediul leziunilor şi întinderea
lor. Se poate observa şi existenţa altor leziuni articulare în afara entorsei, de cele mai mule ori,
deja diagnosticată clinic.

Elementele capsulo-ligamentare nu se evidenţiază pe filmul radiologic, motiv pentru care nu se

practică de rutină această investigaţie, însă dacă există suspiciunea că s-au produs fracturi
parcelare odată cu smulgerea/dezinserţia acestora, medicul poate cere radiografii în două
incidenţe – faţă şi profil, pentru diagnostic şi atitudine terapeutică. Uneori sunt utile
radiografiile strict simetrice în poziţii forţate pentru a evidenţia dacă apar modificări ale spaţiului
articular de partea leziunii faţă de membrul neafectat.

Ecografia şi Tomografia Computerizată pot fi, de asemenea, metode imagistice de diagnostic.

Puncţia articulară este practicată ca metodă diagnostică şi curativă prin evidenţierea şi
evacuarea hemartrozei.

Artroscopia este o metodă diagnostică şi curativă folosită pentru observarea leziunilor intra-

articulare (ligamente, cartilaj articular, meniscuri) şi restaurarea lor prin sutură.

Evoluţie şi complicaţii
În general entorsele evoluează favorabil. Cele de gradul I, fără leziuni capsulo-ligamentare
semnificative se vindecă spontan în aproximativ 3 săptămâni.

Revascularizarea durează aproximativ 3 luni, dar maturarea completă a fibrelor după un

traumatism ligamentar şi adaptarea la efort poate dura până la 12 luni. Complicarea entorsei cu
fracturi parcelare necesită, de asemena, o perioadă mai lungă de timp pentru vindecarea completă
a articulaţiei.

După dispariţia durerii şi a inflamaţiei poate persista mobilitatea anormală (laxitatea articulară) şi
instabilitatea pentru o perioadă de timp direct proporţională cu severitatea leziunii.

Entorsele cu leziuni mai severe diagnosticate precoce şi tratate corect prezintă evoluţie foarte
bună, însă dacă leziunile sunt neglijate, evoluţia poate fi nefavorabilă.

Complicaţiile nefavorabile implică la nivelul articulaţiei afectate:

 Laxitate ligamentară reziduală

 Instabilitate cronică
 Hidartroze recurente
 Entorse recidivante
 Osteoporoză

Laxitatea ligamentară reziduală şi instabilitatea articulară cronică duc în timp la degradări

articulare de tipul artrozei şi pot necesita tratament chirurgical şi fizio-kinetoterapie.

Imobilizarea prelungită scade rezistenţa cicatricei ligamentului pe durata vindecării. Din acest
motiv medicul poate indica pacientului să mobilizeze precoce articulaţia sau să se sprijine pe ea
pentru a creşte densitatea fibrelor cicatriceale şi rezistenţa acestora.

Prevenţie
Entorsele cauzate de accidentări sportive sunt, deseori, singurele pe care le putem evita prin
alegerile pe care le facem.

Primele de luat în considerare când vrem să prevenim accidentările sunt:

  Utilizarea unui echipament adecvat, în special a încălţărilor potrivite pentru tipul
activităţii şi schimbarea acestora atunci când se uzează;
 Hidratarea corespunzătoare;
 Încălzirea temeinică înaintea efortului trebuie să cuprindă câteva minute de alergare
uşoară, alergare pe loc sau săritul corzii pentru a creşte fluxul de sânge la nivelul
muşchilor, tendoanelor, ligamentelor şi în articulaţii, urmate de câteva minute de
stretching.

Stretching-ul reprezintă întinderea fibrelor musuculare încet şi controlat. Fiecare întindere

trebuie să dureze 10-20 de secunde, timp în care ne concentrăm asupra unei singure grupe
musculare. Întinderea este suficient dacă se realizează doar o dată, fără mai multe repetări şi fără
a întinde până se atinge pragul dureros.

După 10-20 de secunde se eliberează încet, cu grijă, după care se trece la întinderea altei grupe
musculare.

 Efectuarea de exerciţii regulat şi adecvate pregătirii fizice individuale – prin

suprasolicitare riscăm apariţia de întinderi mai uşoare sau mai grave, până la rupturi
musculare.

Este bine să luaţi pauză de la antrenament în zilele când resimţiţi oboseală sau durere.

Se recomandă evitarea conceptului de „weekend-warrior” – care înseamnă efectuarea unui

antrenament istovitor fără a avea o pregătire fizică de bază. Încercaţi un minim de 30 de minute
de activitate fizică moderată zilnic pentru a menţine o pregătire fizică de bază cu care să puteţi
face faţă antrenamentelor mai intense.

Exerciţiul fizic este pe cât se poate de benefic atâta timp cât se practică în mod regulat şi
controlat. Eforturile practicate rar şi de intensitate mare nu aduc un beneficiu, dimpotrivă, cresc
riscul accidentărilor.