problemelor familiale ale copiilor care au trăit experienţa divorţului se realizează prin

omisiunea de membri ai familiei, prin separarea unuia sau mai multor membri de restul
familiei, prin disimularea sau absenţa de mâini sau picioare.
La o sută treizeci şi şase de copii din clasele a doua, a patra, a şasea şi a opta a fost
administrată o baterie de teste pentru evaluarea sentimentului de singurătate (două chestionare
şi trei desene ale familiei). Copiii cu un sentiment redus de solitudine faţă de părinţi lor au
obţinut scoruri mai ridicate în termeni de integrare a propriei lor reprezentări în desenul
familiei decât cei cu scoruri ridicate de solitudine faţă de părinţii lor (Halvorsen, 1996).
Aceste rezultate confirmă că desenul familiei în acţiune se dovedeşte o măsură utilă pentru
evaluarea proximităţii figurilor parentale faţă de reprezentarea de sine (Holtz, Moran şi
Brannigan, 1986).
O cercetare condusă la Universitatea Tulane, de Koenig în 1979, arată că, în
comparaţie cu bărbaţii heterosexuali, cei homosexuali au desenat o figură maternă mai mare
decât cea a tatălui în cadrul desenului familiei. Acest rezultat arată că în anumite cazuri de
homosexualitate, identificarea cu mama, structura familială şi socializarea pot fi importante.
Deja evocate în partea precedentă, anumite studii aparţin unui nou curent de cercetare
centrat pe ataşamentul evaluat prin desenul familiei, curent ce pare a se concretiza în cursul
ultimilor ani. Cercetarea realizată de Pianta, Longmaid şi Ferguson (1999) pe 200 de copii
americani de 5 până la 7 ani cu diverse origini rasiale şi socio-economice, permite punerea în
relaţie a sistemului de clasificare bazat pe teoria ataşamentului pentru interpretarea desenului
familiei şi clasamentul realizat de învăţătoare referitor la funcţionarea socioafectivă şi
comportamentală a copilului. Kaplan şi Main (1986) sugerează că organizarea ataşamentului
se reflectă în reprezentările relaţiilor familiale în desenul familiei prin intermediul a opt
dimensiuni sau constructe: gradul de mişcare prezent în personaje, individuarea personajelor,
plenitudinea formei umane, calitatea surâsului, dimensiunea personajelor, centrarea în cadrul
foii, impresia globală de vulnerabilitate sau de invulnerabilitate. Impresia globală a desenelor
familiei realizate de copii clasificaţi ca având un ataşament ce dovedeşte securitate este că
familia reprezentată (sau copilul) este în mod esenţial fericită. Aceste desene conţin elemente
realiste şi descriu adesea persoane în interacţiune unele cu celelalte. în mod contrar, desenele
copiilor clasificaţi ca având un ataşament ce dovedeşte o lipsă de securitate şi evitant, lasă o
impresie generală de fericire irealistă cu personaje nediferenţiate (aceeaşi dimensiune, aceeaşi
aparenţă, acelaşi surâs exagerat) şi fără o legătură. Dimpotrivă, desenele copiilor dovedind
lipsă de securitate şi ambivalenţă dau o impresie generală de vulnerabilitate, copilul putând
apărea ca izolat de grupul familal sau speriat, neliniştit. Desenele neinterpretabile sau sinistre,
cu elemente de presiune cum ar fi nori sau sânge, sau în care copilul este absent, relevă
reprezentări dezorganizate.
Rezultatele lui Piante şi colaboratorii arată că aprecierea reprezentărilor grafice ale
familiei este în legătură cu cea a învăţătoarei, realizată cu Teacher-Child Rating Scale şi că
fidelitatea acestei clasificări poate fi demonstrată. Lere, Garcia şi Acevedo (1995) au arătat că
desenele familiei realizate un la an după prima evaluare confirmă în 77% din cazuri categoria
de ataşament în care copilul fusese clasificat datorită primelor desene ale familiei.
Un alt studiu a fost făcut pe copii americani de diverse origini rasiale, de 8-9 ani, cu
risc înalt. Fury, Carlson şi Sroufe (1997) au îmbunătăţit indicii clasificării lui Kaplan şi Main,
de exemplu, utilizând drept indici de ataşament anxios evitând o lipsă de individuare, aspecte
precum distanţarea copilului de mamă, omisiunea mamei (sau a copilului), braţe coborâte,
lipite de corp, exagerarea capetelor, lipsa de culori şi faptul că membrii familiei sunt
deghizaţi. Fury şi colaboratorii au arătat, ca şi alţi cercetători citaţi anterior, că investigarea
indicilor individuali nu poate permite discriminarea desenelor după tipul de ataşament al
copilului. Dimpotrivă, cumulul de semne este foarte util.
În sfârşit, Kidd şi Kidd (1995) au studiat ataşamentul faţă de animale reprezentat în
desene (reprezentarea propriei persoane, a unui animal şi a unui membru al familiei) şi au
arătat că acei copii ce posedă un animal îl desenează mai aproape de ei decât pe membrii
familiei.

3. Evaluarea diferitelor populaţii

în descrierea lor asupra testului familiei în acţiune, Knoff şi Prout (1985) citează cinci
populaţii pe care au utilizat testul desenului familiei în acţiune:
• copii şi adolescenţi „normali";
• copii şi adolescenţi având tulburări afective sau comportamentale;
• populaţii cu nevoi educaţionale speciale (deficienţi mintali,