Invatatura despre liniste si rugaciune

Despre semnele harului si amagiri

1
 Rugăciunea

Rugăciunea, împreună cu postul și milostenia, este unul din cei trei stâlpi ai

evlaviei, după cum arată Mântuitorul Iisus Hristos în predica de pe muntele fericirilor
(Matei 6, 1-18). Biserica Ortodoxă învață că toate virtuțile și harurile lui Dumnezeu se
obțin în primul rând prin rugăciune.

În mod propriu, rugăciunea este vorbirea minții cu Dumnezeu (cf. Evagrie

Ponticul). Este o realitate care ne pune în legătură cu Dumnezeu (Arhim. Teofil
Părăian). 

În fond, rugăciunea este un mijloc de a sta în fața lui Dumnezeu sau în fața celor
către care le este adresată rugăciunea: în fața Maicii Domnului, în fața sfinților lui
Dumnezeu cu care vorbim în mod real, când într-adevăr ne unim gândurile și simțirile
noastre cu textele liturgice de rugăciune.

Rugăciunea personală

Rugăciunea personală trebuie făcută în taină. În tradiția spirituală a Bisericii,

cuvintele Mântuitorului Iisus Hristos: intră în cămara ta au fost interpretate atât literal,
cât și pentru a însemna că omul care se roagă trebuie să intre în sine însuși, în propriul
suflet, unindu-și mintea cu inima.

Rugăciunea trebuie să fie scurtă, simplă și regulată. Ea poate fi și o atitudine

lăuntrică, o îndreptare a sufletului către Dumnezeu în deplină tăcere. Povățuitorii
duhovnicești ne avertizează în privința rugăciunilor prea lungi și cu prea multe cereri,
căci rugăciunea îndreptată către Dumnezeu cu credință primește răspuns.

Omul riscă să primească ceea ce a vrut, dar aceasta să nu îi priască. Dumnezeu

știe cel mai bine de ce avem nevoie și ar trebui ca și în rugăciune să ne încredem în
El: Dă-ne ceea ce este de trebuință, Doamne. Facă-se voia Ta. Domnul Hristos ne-a
învățat cum să ne rugăm, dăruindu-ne rugăciunea Tatăl nostru.

2
 Rugăciunea neîncetată

Sfântul Pavel, în prima sa epistolă către tesaloniceni scrie: Rugați-vă neîncetat (5,

17), iar romanilor le spune: la rugăciune stăruiți (12, 12).

Aceste cuvinte au fost interpretate în două moduri distincte în tradiția ortodoxă: fie
ca stabilire a unei rânduieli de rugăciune care să fie urmată zi de zi, fie de a se ruga
mereu cu una și aceeași rugăciune scurtă, rugăciunea lui Iisus care, repetată de sute și
mii de ori în timpul zilei și al nopții, se va înrădăcina în inimă, fiind prezentă în suflet ca
o chemare permanentă a Domnului Iisus Hristos.

La rândul lui, sfântul Maxim Mărturisitorul extinde viziunea despre rugăciunea

neîncetată într-o tâlcuire din Răspunsurile către Talasie, în care spune: Rugăciunea
neîntreruptă constă în a avea mintea lipită de Dumnezeu cu multă evlavie și cu dor, a
atârna pururea cu nădejdea în El și a te încrede în El în orice ai face și ți s-ar întâmpla.
(Filocalia, vol.3).

Rugăciunea de mijlocire

Ortodoxia învață că Domnul Iisus, în rugăciunea Sa către Tatăl, S-a rugat pentru

poporul Său și că El este singurul care poate mijloci pentru omenire înaintea lui
Dumnezeu.

În slava Sa de după Înviere, El se roagă pururea Tatălui pentru noi toți, Întru și prin
Hristos, creștinii ortodocși pot și ei să devină mijlocitori pentru alții înaintea lui
Dumnezeu, În numele Domnului Iisus Hristos, creștinii se pot ruga unii pentru alții și
pentru întreaga Creație. Toate rugăciunile sunt adresate lui Dumnezeu Tatăl, prin Fiul și
întru Sfântul Său Duh, chiar dacă în cuvintele rugăciunii nu sunt menționate toate
Persoanele Sfintei Treimi.

3
 Dumnezeu, fiind deasupra constrângerilor impuse de trecerea timpului, știe toate
întru veșnicie și ține seama de orice acțiune în cadrul planului său. Chiar dinainte de
facerea lumii, Dumnezeu a auzit sau mai bine zis aude în veșnicie rugăciunile poporului
Său. Domnul nu ascultă rugăciunile doar după ce s-au încheiat, întrucât pentru El
noțiunile de „înainte” și „după” nu funcționează.

Dumnezeu știe ce-i vom cere chiar înainte să i-o cerem, căci El cunoaște toate și
toată viața noastră cu înțelegerea Sa dumnezeiască atotcuprinzătorare. Domnul aude
rugăciunile, chiar și cele pentru morți, înainte ca ele să fie rostite și El ține seama de
ele, după cum cunoaște și ține seama de nerostirea, uitarea, sau delăsarea
rugăciunilor, toate având efecte în planul lui Dumnezeu de mântuire a lumii.

Rugăciunea liturgică

În Biserica Ortodoxă, rugăciunea liturgică este participarea Bisericii la rugăciunea

neîncetată a lui Hristos înaintea lui Dumnezeu în Împărăția Cerurilor: Hristos Se aduce
pe Sine, Trupul Său și Biserica, Mireasa Lui, Tatălui, întru Duhul Sfânt.

Aceasta este rugăciunea unică pe care o aduc Domnului toți membrii Bisericii
adunați laolaltă, alcătuind totodată Trupul lui Hristos și Mireasa lui Hristos.

Fiecare credincios ar trebui să se străduiască, pe cât va putea, să se unească, în

rugăciunea liturgică a Bisericii, cu toți cei de față. Aici, credincioșii se roagă împreună
cu Biserica: aceasta este vremea rugăciunii comune, nu a celei individuale.

Iar aceasta o facem nu ca să uităm și să renunțăm la propria noastră persoană, la

propriile noastre nevoi sau dorințe, nu ca să devenim doar o voce anonimă dintr-o
mulțime, ci pentru ca, împreună cu toți ceilalți, cu Biserica din întreaga lume cerească și
pământească, împreună cu Hristos Însuși, să facem din rugăciunea noastră o unică,
„dumnezeiască” „Liturghie cerească” a întregii Creații înaintea lui Dumnezeu.

4
 Invatatura despre liniste, despre semnele harului si
amagirii

Noi cunoastem de la El cele de folos. Dar pentru ca inca din pruncie nu cunoastem
nici harul, nici innoirea noastra prin botez precum si slava cu care ne-am impartasit,
faptul ca nu respectam poruncile sufletesti si duhovnicesti si nu vedem cu mintea cea
ce am primit, cadem prin lipsa de grija in nesimtire si intuneric.

Ca rezultat nu mai cunoastem pe Dumnezeu, precum nici cine suntem si nici ce

am devenit, adica fii ai lui Dumnezeu. Oamenii cand se boteaza simt botezul numai prin
apa nu si Duh, iar daca o fac si in Duh sunt sceptici in aceasta privinta.

Astfel ca oamenii vietuiesc trupeste. Si chiar daca dupa multa osteneala, harul ii
invredniceste pe unii dintre semenii nostri, noi socotim aceasta inselaciune si amagire.

De aceea, potrivit Scripturii la judecata, se va lua de la noi si ceea ce avem,

datorita necredintei si deznadejdii.

Cei ce propovaduiesc evanghelia trebuie sa le arate oamenilor ca la botez la primit

pe Hristos si totodata sa le spuna cum sa il pastreze si sa inainteze in El. Deoarece
multi dupa ce au aflat ce cautau s-au oprit din aceasta si nu au mai inaintat, acest lucru
ducandu-i din nou in locul de unde au inceput.

Lucrarea Duhului Sfant poate fi aflata prin doua cai:

1.Prin Botez

2.Prin pomenirea lui Dumnezeu, intru ascultare

Noi cu cat lucram mai mult poruncile Domnului cu atit darul isi face mai luminoase
razele sale in noi. Este precum cautatul aurului, cu cat depunem mai multa osteneala si
staruinta cu atat aurul pe care il vom gasi va fi in cantitati mari.

Semnele darului la inceput sunt acestea:

5
  In unii se arata ca o lumina ce rasare
 In altii ca veselia plina de cutremur
 In altii iarasii ca bucurie
 Iar in altii, ca bucurie amestecata cu frica
 In altii ca un cutremur si ucurie
 Uneori, la altii ca lacrimi si frica.
 Altora, o zdrobire negraita a inimii si o durere nespusa a sufletului care
sufera dureri ca o femeie ce naste
 In altii, ca o iubire sic a o pace fata de toti
 In altii ca o veselie, pe care adeseori parintii Bisericii o numesc saltare

Saltarea sau veselia este de doua feluri: cea linistita, care e numita tresarire si
suspin si rugaciune a Duhului, si cea mare, care e numita si saltarea si saritura, sau
salt, care e un zbor intins al inimii spre vazduhul dumnezeiesc. Deosebirea intre
saltarea mare si mica o arata dumnezeiescul David zicand: “Muntii salta ca berbecii, iar
dealurile ca mieii.” El vorbeste despre cei desavarsitii si despre cei incepatori, caci ar fi
fost nepotrivit sa spuna despre munti si dealuri ca salta, acestia fiind fara viata.

Frica dumnezeiasca nu are cutremurare daca prin cutremurare se intelege frica

din bucurie, ci aceea din manie sau parasire, ci ea e o veselie cu cutremurare care vine
din rugaciunea facuta in focul temerii de Dumnezeu. Iar prin frica nu se intelege aici pe
cea cu cutremur venita din manie sau din osanda vesnica, ci pe aceea a intelepciunii.

Frica se imparte in trei:

1.Cea incepatoare

2.Cea desavarsita

3.Cea din manie

Cutremurarea e de mai multe feluri:

1.Una e cea din manie si alta cea din bucurie

2.Una cea din iutime, alta, cea din obisnuinta invechita

6
 3.Una venita din blestemul venit prin Cain asupra nemului omenesc

Pe cel ce se nevoieste il razboieste la inceput cutremurarea din bucurie si cea din

pacat. Dar nu tuturor. Semnele acestora sunt urmatoarele:

A celei dintai, o veselie cu cutremur si cu multe lacrimi, cand harul mangaie

sufletul

A celei de a doua, o caldura dezordonata, o infumurare si o invartosare de inima,

care aprinde sufletul si madularele spre impreunare, indemnand la incuviintarea unor
fapte de rusine, prin nalucirea din launtru.

In orice incepator este o lucrare indoita, savarsitadu-se in inima in chip indoit si

neamestecat: una din har si alta din amagire.

Lucrarea harului este puterea focului Duhului, care se misca intru bucurie si
veselia inimii, sprijinind, incalzind si curatind sufletul. Ea opreste gandurile pentru o
vreme si omoara miscarea poftitoare din trup.

Lucrarea amagirii este aprinderea pacatului, care incalzeste sufletul cu voluptatea

si trezeste cu furie in miscarea trupului pofta spre impreunare a trupurilor. Ea este lipsita
de orice calitate buna si de orice randuiala, dupa sfantul Diadoch, aducand o bucurie
dobitoceasca, parere de sine, tulburare, veselie josnica nesaturata, sporind pofta spre
placer.

Aprinderea pacatului este inselaciune. Iar lucrarea pacatului este din duhul cel
iubitor de placere, care incepe sa se miste spre pofta trupului, prin dulceata pacatelor.
Domnul fiind foc, a aratat ca diavolul este rece nu prin fire, ci prin razvratirea pacatului,
el pierzand prin aceasta caldura dumnezeiasca.

Sunt doua feluri de razboaie in vremea rugaciunii: al inselaciunii si al harului.

Amandoua se produc cu voia, nu prin impartasire.

Semnele acestei inselaciunii se vad cand se pun in lucrare:

 Impietrirea inimii cea lipsita de umilinta

 Inaltarea semeata

7
  Imbuibarea pantecelui
 Multa vorbire
 Trandavia
 Inchipuirea de sine si lauda pentru lucrare
 Caldura cea fara dulceata
 Ingreunarea sufletului
 Molesirea madularelor
 Dulceata umeda
 Starnirea salbatica a trupului
 Nalucirea chipurilor care imping spre impreunarea trupurilor

In unii ca acestia nu este liniste si nu le infloreste fata, ci sunt totdeauna uscati si

arsi de vapaia impatimirii de placere.

Caldura harului este focul Duhului, pe care Domnul a venit sa-l arunce pe pamant
adica in inimile oamenilor. Si El vrea sa se aprinda degraba in noi, ca sa arda pacatul si
sa curate sufletul si sa-l aline se sa-l atraga in chip negrait spre dragostea de
Dumnezeu si de oameni.

Inselaciunea pentru noii incepatori este caldura pacatului. Iar inselaciunea celor de
mijloc si a celor desavarsiti consta in nalucirea mintii. Caci caldura inselaciunii sau a
pacatului este aprinderea poftei de dulceata. Ioan Scararul-“Ia seama ca bucuria care-ti
vine sa nu fie de la doctorii cei rai si de la ispititori”.

Despre liniste

Ioan Scararul-“Biciuieste pe vrajmasi cu numele lui Iisus, fiindca nu e arma mai

puternica decat aceasta, in cer si pe pamant”.

Ioan Scararul- “Pomenirea lui Iisus sa se uneasca cu rasuflarea ta si atunci vei

cunoaste folosul linistirii”.

8
 Nepurtand grija de porunci, ca pastratoare ale harului, am cazut iarasi in patimi, si
in loc de rasuflarea Duhului Sfant, ne-am umplut de suflarea duhurilor rele. Si e vadit ca
de la acestea vine cascatul si lenea, cum zic parintii. Dar cel ce a dobandit Duhul si a
fost curatit de catre El, e incalzit si primeste de la El suflarea vietii dumnezeiesti si de la
El graieste, prin El cugeta si se misca, dupa cuvantul Domnului.

Sa citesti, de esti lucrator,zice Scararul, cele ce-ti sunt de folos la lucru. Caci
implinirea lor face de prisos citirea celorlalte. Citeste pururea cele despre linistire si
rugaciune, de pilda:

 Din Scara
 Sfantul Isaac
 Sfantul Maxim
 Noul Teolog
 Stithatul
 Isichie
 Filoftei Sinaitul etc

Iar celalalte lasa-le pana ce ai vreme, nu fiindca sunt rele ci fiindca nu ajuta
scopului, mutand mintea de la rugaciune la tot felul de istorii. Citirea sa o faci de unul
singur.

Patima slavei desarte nu-l lasa pe monarh sa sporeasca in virtute, ci rabda

ostenelile si ajunge la batranete fara rod. Ea ii asalteaza pururea pe toti trei si-I jefuieste
de lucrarea virutilor: pe incepatori, pe cei de la mijloc si pe desavarsiti. Monarhul nu
sporeste niciodata fara aceste virtuti: post, infranre, priveghere, rabdare, barbatie,
linistire, rugaciune, tacere, plans, smerenie. Ele se nasc si se pazesc un ape alta. Caci
vestejindu-se pofta din postul continuu, naste infranarea; infranarea, privegheaza si
rabdarea; rabdarea, barbatia; barbatia, linistea; linistea, rugaciunea; rugaciunea,
tacerea; tacerea, plansul; plansul, smerenia; smerenia, plansul; si asa mai departe.

Nu e cu putinta sa invete prin sine stiinta virtutilor, chiar daca s-au folosit unii de
cercare ca de un invatator. Caci a lucra de la sine si nu dupa sfatul celor ce au calatorit
mai inainte inseamna a fi plin de parerea de sine, sau mai bine zis a o naste pe

9
aceasta. Caci daca: “Fiul nu face de la Sine nimic, ci precum L-a invatat pe El Tatal, asa
face” iar “Duhul nu va grai de la Sine”, cine a ajuns la o asa de mare inaltime a virtutii,
ca sa nu mai aiba trebuinta de altcineva sa-l invete?

Cel ce se sarguieste in fiecare zi sa implineasca cu osteneala lucrarile mai sus

amintite va secera la vreme, cu Dumnezeu, si roada lor.

10
 BIBLIOGRAFIE:

Sfanta Scriptura

Filocalia 7, Sf Grigore Sinaitul, Invatatura despre liniste si rugaciuni despre

semnele harului si amagirii

https://ro.orthodoxwiki.org/Rug%C4%83ciunea

11
12