Sunteți pe pagina 1din 13

Capitolul 11

pp. 236-275

Furie şi răzbunare în relaţiile de conflict

Rolul atribuirii

Keith G. Allread

E începutul serii de vineri, sfârşitul unei săptămâni lungi. Margaret se gândea că în sfârşit
săptămâna de lucru se va termina în curând. Supervizorul ei, Robin, tocmai i-a spus – în timp ce ea ieşea
pe uşă - să vină la birou sâmbătă dimineaţă la ora 8.00 pentru a ajuta la întocmirea unui raport.
Margaret nu trebuia să rămână în seara aceasta, pentru că ea şi soţul său Dan cumpăraseră deja bilete la
un spectacol. Margaret se grăbeşte acasă pentru a ajunge la timp la spectacol. E deja trecut cu 20 minute
peste ora la care Dan promisese că va ajunge acasă, şi Margaret e convinsă că vor întârzia. Simte că e pe
cale să aibă un conflict atât cu şeful cât şi cu soţul.

De fapt ce face ca un conflict să apară şi să ia un anumit curs?

Teoria atribuirii sugerează că o influenţă critică o au convingerile lui Margaret despre motivele
pentru care soţul şi şefa ei se comportă într-un anume fel .

Pentru a ilustra rolul pe care îl are atribuţia în cazul conflictelor, să considerăm două scenarii
contradictorii privind interacţiunea lui Margaret atât cu şefa cât şi cu soţul său.

Mai întâi, să ne imaginăm că Dan ajunge acasă târziu şi explică că a întârziat pentru că a fost
„prins” de un joc pe calculator şi a uitat ce oră este. Margaret şi Dan încep o ceartă aprinsă despre cât de
iresponsabil este Dan. Următoarea dimineaţă, în timp ce conduce spre serviciu, Margaret se gândeşte la
cât de dezordonată este şefa ei şi la cât de des trebuie sa plătească ea pentru asta. Margaret simte cum
se înfurie din ce în ce mai tare. Când ajunge la serviciu, se confrunta cu Robin imediat. În decurs de
câteva ore, Margaret este deja implicată în două certuri aprinse.

Acum, prin contrast imaginaţi-vă că Dan ajunge acasă şi explică că avut loc un accident pe
autostradă, care a blocat traficul. Margaret îi spune să nu-şi facă griji şi se bucură de seara petrecută
împreună deşi a trebuit să se grabească pentru a ajunge la spectacol.

1
A două zi dimineaţa, în timp ce se îndreaptă spre serviciu, Margaret se gândeşte la situaţia şefei
sale. Robin se străduieşte să îmbine cerinţele de la serviciu cu provocarea de a-şi creşte singură copilul;
deşi este o persoană competentă, pentru Robin este uneori destul de dificil să realizeze totul la
standardele dorite. Chiar săptămâna aceasta, fiica ei a avut o noua criză de astm, trebuind să fie
spitalizataă. Criza fiicei a împiedicat-o pe Robin să termine raportul la timp şi acum are nevoie de ajutorul
lui Margaret. Deşi Margaret ar fi preferat să fie liberă în week-end, empatizează destul de puternic cu
şefa ei şi este dispusa să o ajute.

Diferenţa semnificativă dintre cele două scenarii nu se referă la ceea ce face cealaltă persoană, ci la
motivul (explicaţia) pe care o are Margaret cu privire la comportamentul celeilalte persoane.

Dacă Margaret crede că soţul ei întârzie pentru că se joacă pe calculator sau crede că Robin are
nevoie de ea în week-end pentru că Robin este prea dezordonată pentru a-şi îndeplini atribuţiile de
serviciu, Margaret tinde să se enerveze şi să aibă dorinţa de a riposta. Dacă îşi închipuie că Dan întârzie
din cauza traficului sau că Robin are nevoie de ea la serviciu în week-end pentru că fiica acesteia are din
nou probleme de sănătate, Margaret tinde să simtă simpatie şi dispoziţia de a ajuta.

Psihologii sociali descriu diferenţa din interpretarea lui Margaret ca o problemă de atribuire.

Cercetările în ce priveşte atribuirea pot fi împărţite în două mari categorii (Kelley şi Michela, 1980).
Unul dintre autori a cercetat modul în care oamenii ajung la atribuire şi identifică unele din procesele
sofisticate şi raţionale prin care oamenii identifică în mod adecvat cauzele comportamentului propriu dar
şi al celorlalţi, identificând de asemenea şi unele greşeli comune în atribuire.

Cel de-al doilea tip de cercetări examinează implicaţiile atribuirii. Se centrează pe emoţii ca furie
sau simpatie, care rezultă din atribuirea comportamentului unei persoane unor variate cauze. Acest tip de
cercetări investighează consecinţele comportamentale ale acestor emoţii, cum ar fi răzbunarea sau
ajutorul.

După prezentarea acestor două tipuri de cercetări ale atribuirii, vom aborda implicaţiile acestora în
înţelegerea dinamicii conflictelor.

Atribuirea: explicarea comportamentului altor persoane

Fritz Heider (1958), considerat a fi primul teoretician al atribuirii, sugera că oamenii se străduiesc
să înţeleagă cauzele evenimentelor care se petrec în jurul lor, mai ales comportamentul celorlalţi,
deoarece înţelegerea corectă a acestor cauze ajută oamenii să aibă reacţii adecvate şi adaptative la
aceste evenimente.

Dacă Margaret înţelege în mod corect de ce îi cere şefa sa vină la serviciu sâmbăta, e mai capabilă
să răspundă în mod adecvat. Heider a investigat de ce, în anumite situaţii, atribuim comportamentele
unor persoane dispoziţiilor acestora (cum ar fi trăsăturile lor de personalitate, atitudini sau abilităţi) în
timp ce în alte situaţii atribuim comportamentul circumstanţelor externe în care se găsesc aceştia la un
moment dat.

Jones şi Davis (1965) şi Kelley (1967) au continuat cercetările lui Heider. Aşa cum se vede în figura
11.1, Jones şi Davis au propus faptul ca procesul atribuirii comportamentului celorlalţi dispoziţiilor mai
degrabă decât situaţiilor, implică două stadii.

2
În primul stadiu, cineva se gândeşte dacă actul celeilalte persoane a fost intenţionat. Actul este
considerat intenţionat în măsura în care persoana ştie că acel comportament va determina consecinţele
observate (stadiul 1A) şi persoana are abilitatea de a achiziţiona consecinţele pe care le intenţionează
(stadiul 1B). De exemplu, imaginaţi-vă ca Margaret crede că Dan nu ştie, din cauza că nu vede traficul,
că plecatul de la serviciu la o anumită oră va avea ca rezultat faptul că va ajunge acasă târziu (stadiul 1
A) şi că în trafic Dan nu poate depăşi obstacolul în calea intenţiei sale de a ajunge acasă la timp (stadiul
1B).

În acest caz, Margaret conchide ca întârzierea sa nu este intenţionată şi deci nu rezultă din
dispoziţie. În orice caz, dacă Margaret percepe faptul că Dan ştie că prin a continua să se joace la
calculator, va ajunge târziu acasă (stadiul 1A) şi că poate alege să nu mai joace dar totuşi se joacă
(stadiul 1B), atunci concluzionează că acest comportament al lui Dan este intenţionat.

Figura 11.1 Procesul de atribuire dispoziţională


în două stadii al lui Jones şi Davis

3
În cazul în care se decide că un comportament al celeilalte persoane este intenţionat, Jones şi
Davis sugerează că se intră în cel de-al doilea stadiu: dacă actul rezultă sau nu din dispoziţia persoanei.
Cu cât actul are o mai mare influenta pozitiva sau negativă asupra ta, cu atât eşti mai predispus să
atribui comportamentul unei dispoziţii corespondente (stadiul 2A). Mai mult, cu cât percepi că efectul
pozitiv sau negativ este rezultatul intenţionat al unui act, cu atât mai mult atribui comportamentul unei
dispoziţii (stadiul 2B). Din moment ce comportamentul intenţionat al lui Dan are un efect negativ asupra
lui Margaret — acela de a întârzia la spectacol — probabil se va gândi că şi comportamentul lui Dan e
determinat de dispoziţie (stadiul 2A). Ar putea, de exemplu, să-i atribuie comportamentul lipsei de
judecată. Dacă comportamentul lui Dan nu o afectează pentru că ea însăşi vine târziu acasă, atunci e mai
puţin probabil să atribui comportamentul lui Dan dispoziţiei. Dacă Margaret percepe că acest
comportament al lui Dan are efectul negativ de a o face să întârzie la spectacol şi că Dan produce
intenţionat aceasta consecinţă, Margaret e şi mai dispusă să infereze că acest comportament rezultă
dintr-o dispoziţie, şi anume din răutate (stadiul 2B).

În 1967, Kelley sugerează că oamenii iau în considerare trei tipuri de informaţii când încearcă să
determine dacă o persoană s-a comportat într-un anume fel datorită dispoziţiei sau circumstanţelor
externe. După Kelley, un atributor caută să vadă dacă (1) persoana se comportă în acelaşi fel numai într-
o anumită combinaţie de circumstanţe (informaţie de distingere) sau (2) nu ţine cont de circumstanţe
(informaţie de consistenţă). Margaret ar putea remarca faptul că Dan întârzie mereu, nu doar când
conduce spre casă într-un trafic aglomerat (distincţie scăzută şi consistenţă mărită).

După Kelley, un atribut are în vedere şi dacă comportamentul persoanei este (3) unic în acea
situaţie sau şi alţi oameni se comporta la fel în aceleaşi circumstanţe (informaţie de consens). Margaret
şi-ar putea da seama că şi alti vecini care lucrează în aceeaşi zonă ca Dan, în mod obişnuit, ajung la timp
acasă (consens scăzut). Având aceste trei combinaţii de informaţii atribuţionale, Margaret tinde să
atribuie comportamentul lui Dan ceva (din) interior acestuia.

În orice caz, dacă ea recunoaşte că Dan ajunge acasă târziu numai dacă traficul este încetinit din
cauza unui accident (distincţie puternică), în general este destul de punctual (consistenţă scazută), şi că
toţi cei care lucrează în aceeaşi zonă ajung târziu acasă când traficul este încetinit (consens crescut),
atunci este mai predispusă să atribuie comportamentul lui Dan circumstanţelor externe.

Heider, Jones şi Davis, şi Kelley descriu procesul prin care se ajunge la o explicaţie cauzală ca fiind
sofisticat şi raţional. De fapt, îi descriu pe oameni ca şi „cercetători leneşi”, căutând sistematic cauzele
comportamentului altor persoane.

Cercetările despre atribuire au descoperit importante excepţii în ce priveste raţionalitatea


procesului de atribuire.

Când oamenii greşesc în atribuirea comportamentului altor persoane, acest lucru se întâmplă
pentru că inferează prea repede şi cu uşurinţa că un comportament dat este rezultatul unei dispoziţii,
ignorând sistematic informaţii care indică faptul că circumstanţele au determinat comportamentul (vezi
Gilbert şi Malone, 1995; Gilbert, Miller şi Ross, 1998; McArthur, 1972; Ross, 1977; Ross şi Nisbett,
1991).

De exemplu, cercetările arată că dacă observam într-un aeroport o persoana care ţipă la un agent
de bilete, tindem să supraatribuim comportamentul unui temperament dificil şi să îl subatribuim
circumstanţelor, cum ar fi faptul că tocmai ai fost victima unui tratament nepotrivit din partea
personalului liniilor aeriene.

4
Tendinţa noastră de a supraatribui comportamentul dispoziţiilor şi de a-l subatribui circumstanţelor
este cunoscută sub numele de eroarea fundamentala de atribuire (Ross,1977).

Deşi înclinăm către atribuirea comportamentului altor persoane dispoziţiei, tindem să atribuim
propriul comportament circumstanţelor, tendinţă cunoscută sub numele de subiectivitate de observare a
actorului (Jones şi Nisbett,1972). Ar trebui făcută observaţia că în culturile asiatice baza de observare a
actorului este mai puţin pronunţată decât în culturile americane sau europene, deoarece asiaticii sunt mai
puţin predispuşi erorii fundamentale de atribuire (Choi şi Nisbett,1998).

Exista de asemenea diferenţe şi în ce priveşte atribuirea comportamentului negativ al celor care nu


sunt membrii ai propriului nostru grup social.

Cercetările asupra subiectivităţii atribuirii intergrup indica faptul că o persoană atribuie în mod
frecvent comportamentul negativ al unui membru out-group, caracterului sau dispoziţiei persoanei
(Hewstone, 1990). De exemplu, atribuim mai des eşecul unui membru out-group de a fi punctual la o
întâlnire, mai degrabă lenei decât vremii nefavorabile sau traficului dificil, mai des decât se întâmplă cu
un membru in-group.

Cercetări recente indică faptul că subiectivitatea atribuirii intergrup ar putea fi mai puţin importantă
decât s-a crezut iniţial. Ar putea apărea mai ales între grupuri având puternice conflicte de interese sau o
istorie îndelungată de conflicte acute, cum ar fi cele între protestanţi şi catolici în nordul Irlandei sau între
arabi şi israeliţi în Orientul Mijlociu (Flippen, Hornstein,Siegal şi Weitzman, 1996; Hewstone, 1998,
1990).

Implicaţiile emoţionale şi comportamentale ale atribuirii

Cercetările care au examinat rolul atribuirii în formarea comportamentului de răspuns au


concluzionat că emoţia este un liant strâns între o atribuire şi un răspuns comportamental, anumite tipuri
de atribuire determină emoţii de tipul manie sau simpatie, iar aceste emoţii la rândul lor duc la
comportamente de răzbunare sau ajutor.

Bernard Weiner (1986,1995) propune cea mai bine dezvoltată teorie a implicaţiilor emoţionale şi
comportamentale ale atribuirii. Weiner sugerează faptul că odată ce o persoană a făcut o atribuire,
aceasta poate fi caracterizată în funcţie de două dimensiuni în afară de cât de internă sau externă este
cauza pentru actor. În primul rând, cauzele cărora oamenii le atribuie comportamentul variază în ceea ce
priveşte stabilitatea în timp. De exemplu, Margaret ar putea atribui cererea lui Robin de a lucra sâmbăta
lipsei de mobilizare a şefei pentru a termina raportul la timp. Pe de altă parte, Margaret ar putea gândi că
Robin nu şi-a terminat raportul pentru că nu e capabilă de a atinge un nivel înalt de gândire cantitativă
necesară acestui raport. Lipsa din naştere a capacităţii de gândire cantitativă este o cauză relativ stabilă
şi de neschimbat, din pricina căreia Robin nu a reuşit să termine raportul.

În orice caz, lipsa implicării (efortului) este o cauză relativ instabilă, care se poate schimba în timp.

O a două dimensiune identificată de Weiner, este cât de mult control are persoană asupra cauzei.
Deşi dimensiunile intern-extern şi controlabil-necontrolabil ar putea fi asemănatoare, ele nu presupun
acelaşi lucru. Atât lipsa implicării cât şi a abilităţii de gândire cantitativă în eşecul lui Robin de a termina
raportul sunt atribuţii interne ale acesteia. Robin ar putea fi capabilă să controleze lipsa implicării, dar nu
ar avea nici un control asupra lipsei abilităţii de gândire cantitativă.

5
După cum mentionează o serie de studii, răspunsul emoţional determinat de atribuire generează
răspunsul comportamental al unei persoane (de Rivera, 1984; Roseman, Spindel şi Jose, 1990; Smith şi
Lazarus, 1993; Weiner, 1986,1995).

Mânia (furia), rezultând dintr-o atribure controlabilă pentru comportamentul negativ al altei
persoane — chiar dacă afectează negativ propria persoană sau alte persoane — a fost asociată în general
cu comportamentul de pedepsire (Averill, 1982; de Rivera, 1984; Roseman, Spindel şi Jose, 1990; Smith
şi Lazarus, 1993; Weiner, 1995). Cercetări recente au examinat situaţia particulară în care
comportamentul celeilalte persoane te afectează negativ. Furia ce rezultă din atribuirea unui astfel de
comportament unei cauze controlabile duce la impulsuri de răzbunare împotriva celeilalte persoane
(Allred, 1999). În aceste studii, 59% dintre managerii care au fost rugaţi să-şi aminteasca o situaţie în
care au considerat că altcineva este responsabil pentru un comportament care i-a (afectat) rănit
personal, au răspuns că de fapt se răzbunaseră pe celelalte persoane. În mai mult de jumatate dintre
ocaziile în care managerii s-au răzbunat, actele de răzbunare au luat o formă deschisă, manifestându-se
prin confruntari verbale aprinse şi, ocazional, într-o manieră violentă sau maliţioasă. În mai puţin de
jumatate din cazuri, răzbunarea a fost ascunsă, managerii au răspuns că au inventat un motiv din cauza
căruia nu puteau să-i ofere ajutor persoanei care le făcuse rău. Oamenii judecă mai întâi dacă persoana
care i-a ranit a facut acest lucru dintr-un motiv asupra căruia nu avea control.

Implicaţii pentru dinamica conflictului

Până nu demult, cercetatorii au acordat puţină atenţie rolului emoţiilor în conflict (Barry şi Oliver,
1996; Bartunek, Kolb şi Lewicki, 1992; Greenhalgh şi Chapman, 1995; Kolb şi Putnam, 1992; Thomas,
1992). Conflictul generat de furie este adeseori dezadaptativ din cel puţin două considerente. În primul
rând este distructiv deoarece odată înfuriate una pe alta, părţile implicate în conflict devin mai puţin
eficiente în rezolvarea problemelor cu care se confruntă. Un studiu a dovedit că negociatorii care se
invinuiau reciproc de comportamente dăunatoare apărute într-o interacţiune anterioară, au simţit mai
multă furie şi mai puţină compasiune unul faţă de celalalt, spre deosebire de cei care nu se învinuiau
pentru acelaşi tip de comportament (Allred, Mallozzi, Matsui şi Raia, 1997). Ca o consecinţă, negociatorii
furioşi au arătat o atitudine mai puţin pozitivă faţă de interesele fiecăruia în cadrul negocierii. Ca urmare,
negociatorii supăraţi unul pe celalalt au descoperit mai puţine soluţii mutuale benefice faţă de participanţii
care nu erau supăraţi.

Un al doilea motiv pentru care conflictele din răzbunare sunt dezadaptative, este pentru că sunt
înrădăcinate frecvent în percepţii greşite care duc la escaladarea conflictului.

Cercetările despre bazele actor-observator tind să sugereze că un agresor atribuie comportamentul


său unor cauze externe, în timp ce partea vătămată atribuie comportamentul unei dispoziţii a agresorului.
Un studiu recent a investigat situaţiile în care comportamentul actorului afectează în mod negativ
observatorul (Allred, Chiongbian şi Parlamis,1999). Pentru că dimensiunea controlabilităţii produce furie,
studiul a investigat şi baza în atribuirea comportamentului unei cauze controlabile de către actor, mai
degrabă decât doar investigarea bazei în atribuirea comportamentului unei cauze interne actorului.

Rezultatele studiului au indicat prezenţa unei subiectivităţi acuzatoare, tendinta unui observator
afectat în mod negativ de comportamentul unui actor să atribuie comportamentul unor cauze sub
controlul actorului. De exemplu, dat fiind faptul că Margaret este afectată în mod negativ de cererea lui

6
Robin de a veni la serviciu sâmbăta, este mai predispusă să atribuie cererea lipsei de organizare a lui
Robin decât atacului de astm al fiicei acesteia. Margaret este mai predispusă să simtă o furie mai intensă
şi un impuls puternic de a se răzbuna.

Subiectivitatea acuzatoare, tinde să facă conflictele generate de furie în mod special distructive
deoarece aceste conflicte îşi au rădacina în raţionamente exagerate privind responsabilitatea, ceea ce
conduce la furie excesivă şi răzbunare.

Studiile referitor la subiectivitatea acuzatoare au pus în evidenţă şi o subiectivitate a acuzatului, o


tendinţă de a-şi atribui propriul comportament dăunator unor circumstanţe incontrolabile (Allred,
Chiongbian şi Parlamis, 1999). În exemplul nostru, Robin tinde să supraatribuie faptul că are nevoie de
Margaret astmului fiicei sale, şi să îl subatribuie propriei lipse de organizare.

În multe situaţii, cauza unui comportament, precum cel al lui Robin, nu poate fi atribuit numai
situaţiei sau persoanei, ci este rezultatul unei combinaţii a celor două.

Concluzia cercetărilor asupra subiectivităţii acuzatorului şi subiectivităţii acuzatului, scoate în


evidenţă cauzele unui comportament dăunător, acuzatul tinde să se centreze pe cauzele pe care nu le
poate controla, în timp ce acuzatorul se centrează pe cauzele aflate sub controlul acuzatului. În
consecinţa, acuzatorul îl consideră pe acuzat mai vinovat de comportamentul dăunator, decât se
consideră acuzatul (Weiner, 1995).

Conflictul având la baza furia poate ajunge foarte departe numai dacă partea vătămată îl consideră
pe vătămător mai vinovat decât se consideră acesta. După cum se vede în figura 11.2, exista patru
posibile combinaţii ale raţionamentelor vătămătorului şi vătămatului în ce priveste responsabilitatea
vătămătorului.

7
Figura 11.2 Combinaţii ale raţionamentului asupra
responsabilităţii vătămătorului şi părţii vătămate

Mai întâi, dacă vătămătorul şi vătămatul sunt de acord că vătămătorul nu este responsabil, atunci
conflictul poate să nu ia amploare pentru ca vătămatul este dispus să scuze comportamentul
vătămătorului.

În al doilea rând, dacă ambele părţi sunt de acord ca vătămătorul este responsabil, atunci conflictul
poate să nu ia amploare deoarece vătămătorul se poate simţi vinovat şi se poate scuza.

În al treilea rând, chiar dacă ambele părţi nu sunt de acord faţă de cât de responsabil este
vătămătorul, conflictul este prea puţin probabil să continue, dacă vătămătorul se consideră mai
responsabil pentru comportament decât partea vătămată. În acest caz, vătămătorul tinde să se considere
vinovat, să se scuze şi să încerce să se împace iar partea vătămată tinde să creadă că acest răspuns nu
este necesar.

În cazul celei de-a patra combinaţii, dacă partea vătămată consideră vătămătorul mai vinovat
decât se consideră acesta, partea vătămată tinde să simtă un impuls de a-i impune vătămătorului să se
împace sau să facă faţă răzbunării. Vătămătorul, pe de altă parte, tinde să respingă cererea de a se
împăca şi să vadă răzbunarea ca nejustificată.

Desigur, oamenii rezonabili pot fi sincer în dezacord faţă de multe aspecte, inclusiv raţionamente

8
despre cât de responsabilă este una dintre părţi de comportamentul care îi dăunează celeilalte părţi, fără
a releva o bază în mod necesar.

Diferenţele în raţionamentele asupra responsabilităţii create de subiectivitatea acuzatorului şi


acuzatului, pot genera o spirală a conflictului alimentat de furie, care se perpetuează la nesfârşit (Allred,
1999).

Cercetările asupra patternurilor de atribuire în cazul relaţiilor apropiate, sunt instructive pentru că
surprind dinamica atribuirii între părţi interdependente pentru o perioadă mai lungă de timp decât în
majoritatea investigaţiilor realizate până în prezent.

În cazul relaţiilor bazate pe stres sau insatisfacţie, părţile îşi atribuiau în mod constant
comportamentul negativ al fiecăruia unor cauze interne, controlabile, în timp ce comportamentele
pozitive le atribuiau unor cauze externe, necontrolabile. În consecinţă, oamenii implicaţi în relaţii
stresante au simţit emoţii negative unul faţă de celalalt şi au avut dificultăţi în rezolvarea problemelor
care au aparut între ei.

Prin contrast, persoanele satisfăcute de relaţiile în care sunt implicate, au tins să nu arate aceste
derogări ale patternurilor atribuirii. De fapt, aceştia îşi atribuiau comportamentele negative unor cauze
externe, necontrolabile, iar comportamentele pozitive unor cauze interne, controlabile. Ca urmare, cei cu
relaţii maritale satisfăcatoare au experimentat sentimente pozitive unul faţă de altul şi au avut succes în
rezolvarea divergenţelor apărute între ei. Odată stabilite, atât relaţiile stresate cât şi cele satisfacatoare
se perpetuează de la sine. Cercetările privind modalitatea de atribuire în cazul cuplurilor cu relaţii
apropiate sugerează că odată ce Margaret şi Robin au început să facă schimb de mesaje furioase,
comportament de răzbunare — alimentate de raţionamente despre cât de responsabil este fiecare de
aceste comportamente — se află în faţă distructivităţii unui conflict generat pe furie. De asemenea, ei
riscă să-şi transforme relaţia într-una caracterizată de conflict de furie cronicizată.

9
Figura 11.3 Ciclul auto-perpetuant al conflictului generat de furie

10
Implicaţii pentru managementul conflictului şi intervenţie

Exista modalităţi de prevenire sau de gestionare mai eficientă a acestor conflicte generate de furie?
A devenit o obişnuinţă, chiar şi în studiile cărora li se acordă o atenţie considerabilă în mediile informate
în domeniu, să sfătuiască oamenii „să dea drumul” furiei (Fisher, Ury şi Patton, 1991; Rubin, Pruitt şi
Kim, 1994). Acest sfat seamănă cu o metaforă care compară furia cu un gaz sigilat într-un vas a cărui
presiune creşte şi nu poate fi disipată decât dacă este eliberat gazul. Cei care urmează sfatul de a da
drumul furiei, fac acest lucru în mod obişnuit prin descrierea efectului dăunător al celorlalţi asupra lor şi
motivul pentru care îl consideră pe celalalt responsabil de acest efect. Eliberarea furiei este deci un
exerciţiu, care mai degrabă decât să producă o scădere a tensiunii psihologice, îi fac pe indivizi să devină
mai furioşi (Averill, 1982; Berkowitz, 1970; Bushman, Baumeister şi Stack, 1999; Lewis şi Bucher, 1992;
Tavris, 1984, 1989). Programele de training care încurajează oamenii să-şi exprime furia şi mediatorii
care încurajează persoanele implicate într-o dispută să dea drumul furiei, nu reuşesc de fapt să reducă
furia.

Pentru managementul furiei, cercetările pe atribuire sugerează alternative la exprimarea mâniei.


Mai concret, în loc să repete acele judecaţi neadecvate, oamenii pot încerca să corecteze bazele obişnuite
în ce priveste judecarea responsabilităţii celuilalt pentru un comportament dăunator care sporeşte furia.
Cercetările arată că există două modalităţi ce pot fi uşor combinate şi sunt eficiente în reducerea acestor
baze şi a furiei generate de ele (Travis, 1984, 1989). Mai întâi, programele de training ar trebui să aibă
scopul de a educa oamenii cu privire la bazele atribuirii, procesarea raţionala a informaţiei cu privire la
comportamentul celorlalţi, în mod special informaţii despre cauzele situaţionale. În al doilea rând,
programele de training ar trebui să sporească abilităţile şi motivaţia participanţilor să adopte în mod
empatic perspectiva celeilalte persoane, pentru a câştiga apreciere în ce priveste factorii incontrolabili
care l-ar putea influenţa să se comporte aşa cum o face.

Regan şi Totten (1975) au aflat că eroarea fundamentală de atribuire a fost redusă în mod
semnificativ la participanţii care au fost instruiţi să empatizeze cu o altă persoană pe care o observau, în
comparaţie cu acei participanţi instruiţi doar să observe cealaltă persoană. Allred (1999) arată că oamenii
se răzbună mai puţin frecvent, şi în răspunsul la comportamentul altora sunt orientaţi mai mult spre
rezolvarea problemei, dacă iau în considerare şi perspectiva celeilalte părţi. De asemenea, mediatorii pot
să intervină când constată că există o subiectivitate a acuzatorului într-un conflict de furie. Mediatorul
poate ajuta acuzatorul să preia perspectiva acuzatului, cu scopul de a-şi forma o imagine despre acei
factori ascunşi pe care acuzatul nu îi poate controla.

Chiar şi după ce află care sunt factorii respectivi, cineva poate în mod corect să conchidă că
cealaltă persoană este într-adevăr responsabilă de comportamentul dăunător, cel puţin într-un anumit
grad. Desigur nu toate raţionamentele cum că o altă persoană este responsabilă de un comportament
dăunător sunt rezultatul subiectivităţii.

Furia ce rezultă dintr-o atribuire corectă este într-o anumită măsură justificată. Dar cercetările
atribuirii în cazul conflictelor, sugerează că furia este un instrument crud care deseori face mai mult rau
decât bine. Ar fi mai indicat să tratăm furia justificată ca pe un semnal că este necesar ca o persoană să
ia anumite masuri pentru a preveni un tratament dăunător din partea altcuiva. În consecinţă,
trainingurile (programele de instruire) de managementul conflictului sau de mediere, ar putea avea ca

11
scop să-i ajute pe oameni să înveţe să-şi modeleze furia justificată într-o manieră al carei scop să fie
rezolvarea problemei şi nu a face rău celuilalt (răzbunarea pe celălalt).

Cercetările vizând atribuirea în cazul furiei, sugerează şi modalităţi de a răspunde furiei celorlalţi.

Mai întâi, subiectivitatea acuzatului indică faptul că dacă suntem acuzati de un comportament
dăunător, deseori nu reusim să recunoaştem măsura în care dăunăm.

De asemenea, programele de instruire se pot centra şi pe atragerea atenţiei asupra subiectivităţii


acuzatului şi pe oferirea de strategii pentru a-i face faţă.

Aceste strategii ar trebui să încurajeze indivizii să caute factorii pe care îi pot controla şi care îi
determină să actioneze în mod dăunator. Mediatorii pot juca un rol similar. În cazul în care, căutând
factorii aflaţi sub controlul propriu, indivizii ajung la concluzia că au o oarecare responsabilitate pentru
răul făcut, pot să recunoască acest lucru şi să-şi ceară scuze. Scopul principal al ripostei generate de furie
este de a opri cealaltă persoană să se comporte dăunător.

În general, o scuză eficientă comunică faptul că persoana nu va mai repeta acel comportament
dăunător. Prin urmare, o scuză semnalează faptul că scopul furiei a fost atins. Cercetările privind
atribuirea confirmă faptul că scuzele sunt eficiente în disiparea furiei (Weiner, Graham, Peter şi
Zmuidinas, 1991).

Uneori, chiar după ce ai căutat factorii aflaţi sub controlul propriu, care te-au determinat să
acţionezi daunator faţă de o altă persoană, ai putea ajunge totuşi la concluzia că nu ai avut altă
posibilitate decât să actionezi în acel fel, sau ai putea gândi că efectul negativ nu a fost intenţionat.

În astfel de situaţii ar fi înţelept să oferiţi o explicaţie a comportamentului dumneavoastră. Date


fiind cercetările despre acuzator, nu poţi presupune că cealaltă persoană este conştientă de factorii
ascunşi care pentru tine sunt evidenţi, deşi deseori în realitate se face o astfel de presupunere.

Explicând circumstanţele, ai putea preveni sau neutraliza efectele acuzatorului.

În orice caz, nu este destul de clar în ce măsură sau când explicaţiile sunt eficiente. Chiar dacă un
număr mare de cercetări indică faptul că o explicaţie — evidenţiind faptul că motivul unui comportament
negativ este extern sau nu îl poţi controla — este eficientă în reducerea furiei sau dorinţei de răzbunare
(Bies, 1987; Bies şi Shapiro, 1987; Shapiro, 1991; Scott şi Lyman, 1968; Weiner, 1992), aceste efecte ar
putea fi limitate la anumite situaţii pe care cercetatorii nu le-au înţeles pe deplin până în prezent.

De exemplu, Lee şi Robinson (1996) au aflat că explicaţiile despre o cauză externă sau
necontrolabilă care a generat un comportament negativ, au fost de fapt ineficiente în cazul managerilor
din organizaţii orientate pe profit, mai ales când se ofereau explicaţii subordonaţilor. Lee şi Robinson au
aflat de asemenea că explicaţiile care accentuau o cauză instabilă au fost eficiente.

În concluzie, multe dintre conflictele prelungite şi distructive, durează atât de mult şi produc multe
daune deoarece părţile implicate sunt conduse de furia de a se răzbuna una pe cealaltă. Cercetările pe
atribuire relevă faptul că riposta, răzbunarea de furie apare datorită unui raţionament conform căruia
cealaltă persoană este responsabilă de acţiunile dăunatoare. Programele de instruire în managementul
conflictului şi strategiile de mediere care ajuta părţile să preîntâmpine subiectivismul în atribuirea
responsabilităţii, pot merge către prevenirea sau disiparea conflictelor distructive generate de furie.

12
13