Succesiunea

Coordonator ştiinţific,

1
Cuprins:

CAPITOLUL I - NOŢIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND INSTITUŢIA MOŞTENIRII...............3

1.Noţiunea de moştenire(succesiune)......................................................................................................3
2. Caracterele juridice ale transmisiunii succesorale...............................................................................4
CAPITOLUL II. CAPACITATEA SUCCESORALĂ............................................................................7
1.Noţiunea capacităţii succesorale...........................................................................................................7
2.Persoanele care au capacitate succesorală............................................................................................7
3.Persoanele care nu au capacitate succesorală........................................................................................9
CAPITOLUL III. NEDEMNITATEA SUCCESORALĂ....................................................................11
1.Noţiunea de nedemnitate....................................................................................................................11
2.Cazurile de nedemnitate.....................................................................................................................11
3.Efectele nedemnităţii succesorale.......................................................................................................13

2
 CAPITOLUL I - NOŢIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND INSTITUŢIA
MOŞTENIRII

1.Noţiunea de moştenire(succesiune).
În limbajul comun prin succesiune se înţelege o înşiruire de persoane, fapte sau fenomene.
În sens juridic, succesiunea sau moştenirea, care sunt sinonime, au un înţeles specializat
desemnând transmiterea patrimoniului unei persoane fizice decedate către una sau mai multe
persoane în fiinţa (persoane fizice, persoane juridice sau statul).
Noţiunii de moştenire sau succesiune i se conferă în doctrină şi practică judiciară un înţeles
larg în sensul că ea desemnează orice fel de transmisiune de drepturi, atât între vii cât şi pentru
cauza de moarte şi unul restrâns în sensul că ea desemnează numai transmisiunea pentru cauza
de moarte.
În adevăr şi prin acte juridice între vii precum contractul de vânzare-cumpărare, donaţia,
contractul de întreţinere etc. se realizează o succesiune în privinţa titularilor dreptului de
proprietate etc. dar sensul restrâns al noţiunii în domeniul pe care-l cercetăm vizează numai
succesiunea care se realizează în această privinţă pentru cauza de moarte, adică de la o persoană
fizică decedată către una sau mai multe persoane în viaţă.
În sensul restrâns, specializat termenul desemnează atât transmisiunea patrimoniului de la
persoana decedată către moştenitorii (succesorii săi) cât şi întinderea sau cuprinsul acestui
patrimoniu. Se vorbeşte astfel de bunurile cuprinse în moştenire sau succesiune, de moştenire sau
succesiune mobiliară sau imobiliară sau ca un bun face parte din moştenire sau nu. Cu alte
cuvinte prin acest termen se desemnează uneori şi obiectul transmisiunii succesorale.
Atât legiuitorul cât şi jurisprudenţa foloseşte cu acelaşi înţeles şi noţiunea de ereditate.
Din cei trei termeni precizaţi mai sus au rezultat pentru a desemna persoanele care
dobândesc drepturile şi obligaţiile celui decedat noţiunile de moştenitori succesori sau erezi.
Nu au lipsit nici preocupările de unificare a terminologiei într-o viitoare legiferare cu toate
că uniformizarea ar duce la sărăcirea expresiei în domeniu. Dacă termenii de moştenire,
succesiune şi ereditate sunt sinonimi, nu se pot, totuşi, realiza aceleaşi construcţii lingvistice
specifice domeniului cu fiecare dintre ei. Se va spune, evident “reprezentare succesorală” şi
“rezerva succesorala” deşi s-ar putea spune şi “ereditară” cu acelaşi înţeles, dar sintagma nu se
poate realiza cu noţiunea de “moştenire”. Varietatea termenilor conferă, aşadar, mai largi
posibilităţi de exprimare decât uniformizarea lor, care nu e de dorit.
În fine, cu totul aparte este folosirea de către legiuitor în art.1680 Cod civil a expresiei de
“erezire”atunci când dispune :”confuziunea urmată între datornicul principal şi fidejusorul sau,
prin erezirea unuia de către altul, nu stinge acţiunea creditorului contra acelui ce a garantat
pentru fidejusor”.
Persoanele chemate la moştenire sau succesiune sunt numiţi moştenitori, succesori, erezi
sau urmaşi.
Defunctul sau cel despre a cărui moştenire este vorba, prescurtat poartă denumirea de
“decujus” dedus din dreptul roman din formula “îs de cujus succesionis (rebus) agitur”. Bine s-a
observat că este impropriu să se vorbească despre “moartea defunctului” (art.653 Cod Civil) sau
de “omorul defunctului” (art.655 Cod civil). Când este vorba de moştenirea testamentară se
foloseşte denumirea de testator.

3
 2. Caracterele juridice ale transmisiunii succesorale.
a. Transmisiunea succesorală este o transmisiune pentru cauza de moarte.
Transmisiunea succesorală fiind determinată de faptul morţii unei persoane fizice, fie că
este fizic constatata fie declarată judecătoreşte înseamnă că este o transmisiune pentru cauza de
moarte (morţiş cauza). Reglementările din acest domeniu nu se aplică transmisiunilor prin acte
juridice între vii care sunt reglementata de dreptul obligaţional şi nici încetării persoanelor
juridice. Chiar dacă în acest din urmă caz au loc transmisiuni universale sau cu titlu universal
acestea sunt reglementate de acte normative speciale iar nu de normele aparţinând de dreptul
succesoral. În schimb normele dreptului succesoral se aplică şi persoanelor juridice sau statului
în ipoteza în care se înfăţişează ca dobânditori ai patrimoniului sau unor bunuri din acesta
aparţinând unei persoane fizice decedate.

b. Transmisiunea succesorală este o transmisiune universală.

Prin moştenire se transmite un patrimoniu sau o fracţiune din acesta, cu activul şi pasivul
sau ceea ce o deosebeşte de transmisiunile prin acte juridice între vii care au ca obiect, în
principiu doar bunuri singulare. Cu alte cuvinte, o persoană fizică nu-şi poate transmite în timpul
vieţii întregul patrimoniu acesta fiind legat intim de însăşi existenţa persoanei fizice şi
reprezentând de altfel latura economică a personalităţii. Numai după moartea sa are loc o
transmisiune a tuturor drepturilor şi obligaţiilor pe care acea persoană le-a avut la momentul
morţii sale.
Prin acte juridice între vii nu se pot transmite datoriile unei persoane. Există reglementata,
e adevărat, instituţia cesiunii de datorie prin care debitorul cedent îşi transmite datoria să
cesionarului, acesta urmând să răspundă în fata creditorului cedat dar această instituţie nu
infirma caracterul universal al transmisiunii succesorale întrucât în cazul cesiunii de datorie se
transmite o datorie singulară. Numai moartea unei persoane fizice poate declanşa transmisiunea
universală a drepturilor şi datoriilor sale.
Ceea ce deosebeşte de asemenea transmisiunea pentru cauza de moarte de transmisiunile
între vii este şi faptul că opozabilitatea drepturilor dobândite prin succesiune nu este condiţionată
de alte formalităţi ca de pildă transcrierea în cartea funciara în cazul bunurilor imobile. Tot astfel
dobândirea unei creanţe prin moştenire este opozabila terţilor fără notificarea ei debitorului sau
fără ca acesta să o fi acceptat prin înscris autentic, astfel cum art.1393 C. civ. o cere în cazul
actelor juridice între vii.
În cazul vânzării drepturilor succesorale însă, care au ca obiect drepturi reale pentru
opozabilitate faţă de terţi este necesară îndeplinirea formelor de publicitate întrucât obiectul
contractului nu-l formează universalitatea patrimoniului defunctului ci un drept sau mai multe
privite izolat şi distinct de acesta.
Nici în cazul acceptării moştenirii sub beneficiu de inventar sau în cazul în care moştenirea
devine vacanţă, când răspunderea moştenitorilor este limitată la activul ei, caracterul universal al
transmisiunii nu este infirmat întrucât practic are loc doar o limitare a răspunderii.
Aşadar, în principiu prin moştenire se transmit toate drepturile şi obligaţiile lui decurs cu
excepţia celor strict legate de persoană să cum sunt cele cu caracter viager sau cele intuit
personale.

c. Transmisiunea succesorală este o transmisiune unitară.

Acest caracter al transmisiunii succesorale derivă din caracterul unitar al patrimoniului.
Aceasta înseamnă că în principiu întreaga moştenire se va transmite după aceleaşi norme juridice
4
indiferent de natură, provenienţa sau originea bunurilor ce o compun. Aşadar, indiferent că
bunurile sunt mobile sau imobile, drepturi reale sau de creanţă, că se moştenesc pe linie maternă
sau paternă că au fost dobândite prin moştenire sau achiziţionate se vor transmite după aceleaşi
reguli. Evident aceasta nu înseamnă unicitatea actului normativ căci, aşa cum am văzut izvoare
ale dreptului succesoral sunt nu numai Codul civil dar şi alte acte normative că Legea
nr.319/1944, Decr. Nr.167/1958 etc. Nici coexistenta moştenirii legale cu cea testamentara nu
poate fi considerată o excepţie de la principiul unităţii transmisiunii succesorale.
În doctrina sunt consacrate, totuşi, unele excepţii de la caracterul unitar al transmisiunii
succesorale, bazate tocmai pe originea, natură sau destinaţia unor bunuri aflate în patrimoniul
defunctului şi care sunt supuse unor reglementări diferite.
A) În cazul în care soţul supravieţuitor nu vine la moştenire în concurs cu descendenţii
acestuia are potrivit art.5 din Legea nr.319/1944, un drept special asupra mobilierului casnic şi a
darurilor de nuntă pe care nu le vă împărţii cu ceilalţi moştenitori. Aşadar, în acest caz ne abatem
de la unitatea transmisiunii succesorale întrucât aceleaşi succesiuni in se aplică două categorii de
norme juridice. Unele se vor aplica celorlalte bunuri ce compun masa succesorala şi altele
mobilierului casnic şi darurilor de nuntă.
B) În cazul decesului unui salariat, drepturile salariale neîncasate de acesta se vor plăti,
potrivit art.7 alin.4 din Legea nr.14/1991 soţului supravieţuitor, copiilor sau părinţilor lui, iar în
lipsa acestora celorlalţi moştenitori, în condiţiile dreptului comun. Tot astfel în doctrina s-au
amintit ca fiind derogatorii de la dreptul comun prevederile Legii nr.6/1992 privind concediul de
odihnă şi alte concedii ale salariaţilor, ale Legii nr.3/1977 (modificată prin Legea nr.73/1991)
privind pensiile de asigurări sociale de stat referitor de asemenea la sumele neîncasate de către
salariatul decedat. Legea specială, aşadar stabileşte altă ordine în privinţa încasării acestor sume
decât cea de drept comun.
C) În ipoteza că de cujus era în momentul morţii sale cetăţean străin dar avea bunuri pe
teritoriul ţării noastre sau invers era cetăţean roman dar avea bunuri pe teritoriul altui stat, având
deci un element de extraneitate, în privinţa bunurilor imobile şi a fondului de comerţ se vor
aplica reglementările de locul situării bunurilor (lex rei sitae) iar în privinţa bunurilor mobile se
vor aplica reglementările legii naţionale a defunctului (lex patriae), potrivit art.66 din Legea
nr.1o5/1992. Prin voinţa sa însă defunctul va putea determina o altă lege aplicabilă decât cea
prevăzută de art.66 din Legea nr.105/1992 cu condiţia să nu înlăture dispoziţii cu caracter
imperativ.
D) În fine, se mai aminteşte cu titlu de excepţie de la caracterul unitar al transmisiunii
succesorale Legea nr.8/1996, care a abrogat Decretul nr.321/1956, privind dreptul de autor şi
drepturile conexe. Aşa cum s-a precizat însă nu este o veritabilă excepţie de la caracterul unitar
al transmiterii succesorale întrucât legea prevede numai reguli speciale în privinţa caracterului
temporar al drepturilor patrimoniale de autor dobândite prin moştenire. După expirarea
termenului prevăzut de legea specială retransmiterea prin succesiune a drepturilor este imposibilă
nu pentru că ne-am afla în prezenţa unei derogări de la dreptul comun ci datorită stingerii
dreptului însuşi.

d.Transmisiunea succesorală este o transmisiune indivizibilă.

Afirmaţia a mai toţi autorilor în sensul că acest caracter al transmisiunii succesorale derivă
din caracterul indivizibil al patrimoniului luată fără nuanţări este inexacta faţă de faptul că în
Codul civil este reglementată sistarea stării de indiviziune, acţiune prin care se realizează tocmai
divizarea patrimoniului moştenit potrivit cotelor de proprietate ce revin fiecărui moştenitor.
5
Caracterul indivizibil al transmisiunii succesorale înseamnă de fapt că acceptarea sau renunţarea
la moştenire nu poate privi numai o parte a acesteia ci are caracter indivizibil, fiecare moştenitor
trebuind să accepte moştenirea potrivit vocaţiei sale succesorale. Numai în acest fel se poate
explica faptul că în caz de renunţare la moştenire de către unul sau mai mulţi moştenitori ori în
cazul ineficacităţii legatelor, partea cuvenită acestora vă profita de drept succesorilor acceptanţi.
Nu mai puţin însă trebuie precizat că acest caracter indivizibil al patrimoniului se păstrează
până la efectuarea împărţelii iniţiată de unul sau mai mulţi moştenitori, cu excepţia situaţiei când
însăşi defunctul a realizat prin testament o împărţeală de ascendent. Există şi posibilitatea
acceptării moştenirii sub beneficiu de inventar când moştenitorii vor răspunde de datoriile
succesiunii numai în limitele activului acesteia (intră vireş hereditatis).
O excepţie de la caracterul indivizibil al transmisiunii succesorale se consideră a fi
prevederile Legii nr.18/1991 (republicata cu modificările ulterioare) potrivit cărora (art.13) se
recunoaşte calitatea de moştenitor nu numai acelora care au acceptat în termenul prescris de 6
luni moştenirea lăsată de fostul proprietar ci şi acelora care nu au acceptat moştenirea dar au
făcut cerere de reconstituire a dreptului de proprietate potrivit acestei legi, fiind aşadar repuşi în
termen. Celor care însă au acceptat moştenirea la timpul potrivit dar nu au depus cerere de
reconstituire a dreptului de proprietate potrivit Legii nr.18/1991 nu li se recunoaşte vreun drept
asupra terenurilor aparţinătoare antecesorului lor şi a căror moştenitori în mod firesc ar fi fost.
Nici fostului proprietar în viaţă nu i se recunoaşte vreun drept dacă nu a depus cererea prevăzută
de lege. Cei care au renunţat la moştenire însă fiind consideraţi, drept urmare a renunţării, străini
de aceasta nu pot pretinde vreun drept asupra terenului ce a aparţinut antecesorului lor. S-a
conchis astfel că numai în privinţa renunţării la moştenire se aplică caracterul indivizibil al
opţiunii succesorale în acest caz.

6
 CAPITOLUL II. CAPACITATEA SUCCESORALĂ

1.Noţiunea capacităţii succesorale.

Potrivit art.654 C. civ. ”Pentru a putea succede trebuie neapărat că persoana care succede
să existe la momentul deschiderii succesiunii”. Aşadar, orice persoană care există în momentul
deschiderii succesiunii are capacitate de a moşteni, de a culege succesiunea.
Aşa cum am arătat în literatura juridică a existat controversa în privinţa conţinutului
noţiunii de capacitate de a moşteni, fiind considerată de unii autori că ceva diferit de capacitatea
de folosinţă şi de capacitatea de exerciţiu a persoanei. Considerăm că în mod judicios s-a
precizat că:”această capacitate se include în cea de folosinţă, nefiind altceva decât o parte a
acesteia; capacitatea de folosinţă este aptitudinea generală de a avea drepturi şi obligaţii (art.5
alin.2 din Decr. nr.31/1954), în timp ce capacitatea succesorală este o aptitudine de a dobândi
drepturi şi obligaţii specifice, care se referă la o succesiune”.
Existenţa persoanei care pretinde un drept la o anume moştenire se raportează la momentul
deschiderii succesiunii. Dovada incumba acesteia potrivit art.1169 C. civ., sau succesorilor săi în
drepturi în ipoteza în care moştenitorul a fost în viaţa la momentul morţii lui decujus, oricât de
scurt ar fi fost acest timp, dar apoi a decedat şi când drepturile sale asupra moştenirii sunt
reclamate de proprii săi succesori.
În cazul moştenirii prin reprezentare, reprezentantul trebuie să dovedească existenţa sa la
data deschiderii succesiunii precum şi faptul că cel reprezentat era decedat în acel moment
întrucât potrivit art.668 C. civ. numai persoanele moarte se pot reprezenta. Precizăm că
reprezentarea succesorală este specifică numai moştenirii legale.
Când este vorba de mai multe moştenirii subsecvente, când se vorbeşte de retransmiterea
moştenirii, moştenitorul legal său testamentar supravieţuieşte un interval scurt de timp după
deschiderea moştenirii şi dobândeşte cota să parte de la defunct, chiar dacă nu a acceptat
moştenirea dar nici nu a renunţat la ea. În acest caz moştenirea să se retransmite propriilor
moştenitori. În astfel de cazuri cei care pretind vreun drept prin retransmitere succesorală trebuie
să dovedească sub aspectul capacităţii succesorale existenţa succesibilului în momentul
deschiderii primei succesiuni dar şi existenţa în momentul deschiderii celei de a doua sau
subsecvente moşteniri. În cazul retransmiterii succesorale fiind vorba de două sau mai multe
moşteniri ele trebuie examinată separat sub aspectul componentei lor, a acceptării în termenul de
6 luni prevăzut de art.7oo C. civ. şi a cotelor ce se cuvin moştenitorilor. Competenţa teritorială în
cazul moştenirilor subsecvente se determina după locul deschiderii celei din urmă moşteniri, atât
în ce priveşte birourile notariale cât şi instanţele de judecată.

2.Persoanele care au capacitate succesorală.

Următoarele categorii de persoane au capacitate succesorală: persoanele fizice în viaţa la
data deschiderii succesiunii; persoanele fizice dispărute; persoanele concepute dar nenăscute la
data deschiderii succesiunii şi persoanele juridice în fiinţa la data deschiderii succesiunii.

a)Persoanele fizice în viaţă.

Această categorie de persoane au capacitate succesorală aşa cum rezultă din prevederile
art.654 C. civ. Nu are importanţă cât anume a trăit o persoană după deschiderea moştenirii. Dacă
a decedat imediat după deschiderea moştenirii drepturile sale succesorale vor trece la propriii săi
succesori că făcând parte din propriul patrimoniu. În astfel de situaţii nu are importanţă că

7
moştenitorul care a decedat imediat după deschiderea succesiunii nu şi-a exercitat dreptul de
opţiune succesorală întrucât acest drept face parte din patrimoniul retransmis propriilor
moştenitori care vor putea să-l exercite până la împlinirea termenului de prescripţie prevăzut de
lege.
Dovada existenţei la momentul deschiderii succesiunii se face prin actele de stare civilă
sau în cazul moştenitorului care a decedat imediat după deschiderea succesiunii cu certificatul de
deces sau hotărârea declarativa de moarte. Persoanele interesate vor putea dovedi contrariul prin
orice mijloc de probă.

b)Persoanele dispărute.
Potrivit art.19 din Decr. Nr.31/1954 “cel dispărut este socotit a fi în viaţă dacă nu a
intervenit o hotărâre declarativa de moarte rămasă definitivă”, ceea ce înseamnă că persoanele
dispărute, atât cele declarate dispărute prin hotărâre judecătorească cât şi cele nedeclarate dar
considerată de lege ca fiind dispărute, (art.16 alin.3 din Decr. `nr.31/1954) au capacitate
succesorală. Capacitatea succesorală a dispărutului este însă provizorie. Situaţie se va definitiva
fie prin reapariţia lui fie prin constatarea fizică a morţii, intervenita după deschiderea moştenirii,
sau prin declararea prin hotărâre judecătorească a morţii prin hotărâre definitivă şi irevocabilă
prin care s-a stabilit o dată a morţii ulterioară datei deschiderii succesiunii. În schimb cel dispărut
va fi considerat că nu a avut capacitate succesorală dacă se constată fizic sau prin hotărârea
judecătorească declarativa de moarte că el a decedat înaintea deschiderii succesiunii la care ar fi
avut dreptul. În astfel de situaţii tot ce s-a primit din moştenire în numele dispărutului va trebui
să se restituie acelor moştenitori care au fost înlăturaţi de la succesiune prin considerarea lui în
viaţa la momentul deschiderii succesiunii, ceea ce s-a dovedit apoi a fi inexact. Moştenitorii săi
însă, care vin la moştenire prin reprezentarea să vor păstra cota lui parte din moştenire însă nu ca
parte a patrimoniului moştenit de la cel dispărut declarat mort ci în calitate de moştenitori cu
vocaţie proprie care vin la moştenire prin reprezentare.

c) Persoanele concepute dar nenăscute la data deschiderii succesiunii.

Atât din prevederile art.654 C. civ. cât şi din cele ale art.7alin.2 din Decr. nr.31/1954
rezultă că drepturile copilului sunt recunoscute din momentul concepţiei cu condiţia ca el să se
nască viu (infans conceptus pro nato habetur, quoties de commodis eius agitur). Înseamă aşadar
că pentru a pretinde un drept la moştenire în numele copilului conceput dar nenăscut la data
deschiderii acelei succesiuni va trebui să se dovedească prin orice mijloc de probă acest fapt
material şi anume că acel copil era conceput în acel moment şi că s-a născut viu (nu este necesar
să fie şi viabil). Copilul născut mort este considerat de către art.654 alin.3 C. civ. că nu există. Şi
în domeniul moştenirii testamentare art.8o8 alin.2 C. civ. prevede că “ este capabil a primi prin
testament oricine este conceput la epoca morţii testatorului”.
Întrucât Codul civil nu prevede nici o dispoziţie prin care s-ar reglementa modul de
dovedire al concepţiei copilului la momentul deschiderii succesiunii se apelează la prevederile
art.61 C. fam. care reglementează prezumţia timpului legal al concepţiei şi stabileşte că perioada
legală de concepţie este cuprinsă între a trei sută şi a o şuta optzecea zi dinaintea naşterii
copilului. În prezenţă s-a acceptat unanim că aceste dispoziţii legale se aplică şi în domeniul
analizat, atât în cazul în care problema filiaţiei se confunda cu problema stabilirii capacităţii
succesorale a copilului conceput dar nenăscut, cât şi în cazul în care stabilirea filiaţiei nu se
confunda cu stabilirea capacităţii succesorale.

8
 d) Persoanele juridice în fiinţa la data deschiderii succesiunii.
În principiu persoanele juridice au capacitatea de a dobândi drepturi şi obligaţii de la data
dobândirii personalităţii juridice în condiţiile legii. Din acelaşi moment au capacitatea de a
dobândi, doar prin testament, căci ele nu intra în categoria moştenitorilor legali, bunuri
aparţinând unei moşteniri. Acest moment poate fi cel al înregistrării, în cazul celor supuse
înregistrării, ori de la data actului de dispoziţie care le înfiinţează sau de la data recunoaşterii sau
înfiinţării lor sau aceea a îndeplinirii altei cerinţe a legii. Persoanele juridice, la fel ca şi
persoanele fizice, au, potrivit legii (art.33 din Decr. nr.31/1954) o capacitate de folosinţă
anticipată, inclusiv de natură succesorală putând dobândi, aşadar, bunuri succesorale, în măsura
în care le sunt necesare pentru a lua fiinţă în mod valabil, de la data actului de înfiinţare, care nu
corespunde, de regulă cu data dobândirii personalităţii juridice. Aşa bunăoară ar putea dobândi
bunuri necesare constituirii patrimoniului viitoarei persoane juridice. Trebuie menţionat însă că
bunurile astfel dobândite prin liberalităţi trebuie să corespunde scopului pentru care au fost
înfiinţate, potrivit principiului specialităţii. Legatul care nu corespunde scopului pentru care
persoană juridică a fost înfiinţată va fi lovit de nulitate sau caduc în funcţie de faptul dacă
incapacitatea a existat în momentul întocmirii testamentului său a intervenit ulterior ca urmare a
schimbării scopului de către organele competente, dar înainte de deschiderea moştenirii.
Dacă persoana juridică încetează, dar după data deschiderii succesiunii, drepturile
succesorale dobândite în virtutea testamentului vor trece asupra peroanelor juridice ce vor
dobândi patrimoniul acesteia intrând, aşadar în masă patrimoniala supusă lichidării, în cazul
dizolvării persoanei juridice.

3.Persoanele care nu au capacitate succesorală.

a) Persoanele fizice predecedate şi persoanele juridice care au încetat să aibă fiinţă.
Prin interpretarea per a contrario a prevederilor art.654 C. civ., potrivit cărora au capacitate
succesorală numai persoanele care există la momentul deschiderii succesiunii, ajungem la
concluzia că persoanele fizice predecedate precum şi persoanele juridice care au încetat să mai
fie în fiinţa în acest moment nu au capacitate succesorală.
În cazul moştenirii legale prin reprezentare, partea din moştenire care s-ar fi cuvenit
persoanei fizice predecedate dacă ar fi fost în viaţa la data deschiderii moştenirii va reveni
descendenţilor săi. Dacă nu sunt însă întrunite condiţiile reprezentării succesorale, succesorii în
drepturi ai persoanei predecedate nu vor putea moşteni partea care se cuvenea persoanei
predecedate, dacă ar fost în viaţă, căci ea va fi culeasă de moştenitorii în viaţa ai lui decujus,
chiar şi de descendenţii celui predecedat dar în nume propriu şi nu prin reprezentare sau
retransmitere.

b) comorienţii
Potrivit art.21 din Decr. Nr.31/1954, comorienti sunt persoanele care, având vocaţie
succesorală reciproca sau unilaterală, au decedat în aceeaşi împrejurare fără a se putea stabili
dacă a supravieţuit una alteia, astfel că sunt considerate a fi murit deodată. Rezultă, aşadar, că în
prezenţa unei astfel de împrejurări acele persoane cu toate că ar fi avut vocaţie succesorală una
faţă de alta, nu se vor moşteni între ele întrucât nu a supravieţuit nici una celeilalte, astfel că în
momentul deschiderii succesiunii nici una nu poate fi considerată a fi avut capacitate
succesorală, nefiind în viaţă. Aceasta prezumţie instituită de legiuitorul nostru este considerată ca
fiind cea mai justa căci prezumţia supravieţuirii în funcţie de vârstă şi de sex a fost considerată
arbitrară chiar şi în unele legislaţii în care ea a fost consacrată aşa cum apare ea şi în dreptul
9
roman. Au fost însă şi autori care au susţinut că şi aceasta prezumţie este la fel de arbitrară căci
din faptul că nu se poate stabili cine a murit mai întâi nu ar rezulta că toţi au murit în acelaşi
timp. Afirmaţia este exactă numai că nu trebuie să uităm că tocmai datorită greutăţii sau chiar a
imposibilităţii stabilirii momentului decesului fiecăreia dintre acele persoane legiuitorul a creat o
prezumţie legală menită a uşura adaptarea soluţiilor juridice ce se impun.
Prezumţia morţii concomitente instituita de art.21 din Decr. nr.31/1954 s-a acceptat a se
aplica, cu consecinţa ei de a lipsi de capacitate succesorală reciproca sau unilaterală şi în cazul
persoanelor fizice decedate în acelaşi timp, dar care nu sunt comorieni întrucât ele nu au decedat
în aceeaşi împrejurare ci în acelaşi timp din cauze diferite fără a se putea stabili cu exactitate
ordinea deceselor.

10
 CAPITOLUL III. NEDEMNITATEA SUCCESORALĂ

1.Noţiunea de nedemnitate
Aşa cum am văzut pentru a putea moşteni se cer două condiţii pozitive şi anume
capacitatea succesorală şi vocaţia succesorală, dar se mai cere şi o condiţie negativă şi anume că
moştenitorul să nu fie nedemn.
Nedemnitatea (sau nevrednicia) succesorala este decăderea din dreptul de a moşteni a
acelor succesibili care se fac vinovaţi de săvârşirea unor fapte grave, strict determinate de
legiuitor, împotriva defunctului sau a memoriei acestuia. Nedemnitatea a fost caracterizată ca
fiind o sancţiune civilă care se fundamentează pe motive de moralitate publică neputându-se
admite ca o persoană vinovată de vreuna din faptele prevăzute expres de legiuitor faţă de o altă
persoană să o moşteneasca tocmai pe aceasta.
Din caracterizarea nedemnității ca sancţiune sau pedeapsa civilă rezultă anumite
consecinţe, şi anume:
a) ea se aplica numai în cazul faptelor expres şi limitativ prevăzute de lege şi numai
moştenirii legale, fiind reglementata de norme juridice cu caracter imperativ şi de strictă
interpretare;
b) ea operează de drept astfel că decujus nu poate să-l ierte pe nedemn de efectele ei. S-a
precizat însă că ulterior comiterii faptei cel care lasă moştenirea poate să-l gratifice pe nedemn
căci nedemnitatea desfiinţează numai vocaţia succesorală legală şi nu are influenţă cu privire la
liberalităţile prin acte între vii sau pentru cauza de moarte. Liberalităţile sunt guvernate de
propriile reguli cum sunt revocarea donaţiilor în condiţiile art.829-831 C. civ. şi revocarea
voluntară sau judecătorească a legatelor prevăzute de art.92o-923 şi 93o C. civ. Dacă fapta
săvârşită este o cauză comună, atât de nedemnitate cât şi de revocare a liberalităţilor, că de pildă
tentativa de omor, ea va duce atât la desfiinţarea calităţii de moştenitor legal cât şi la revocarea
judecătorească a donaţiei sau legatului;
c) fiind vorba de o sancţiune ea ar trebui să producă efecte numai faţă de autorul faptelor
prevăzute de legiuitor. Cu toate acestea, aşa cum vom vedea în cele ce urmează uneori
consecinţele nedemnității se răsfrâng şi asupra moştenitorilor nedemnului şi chiar asupra unor
terţe persoane care au contractat cu nedemnul;
d) sancţiunea intervine numai în cazul în care faptele au fost săvârşite faţă de cel de a cărui
moştenire este vorba şi nu poate fi extinsă la alte moşteniri. Ea are, aşadar, un caracter relativ,
neputând fi extinsă şi la alte moşteniri;
e) faptele trebuie să fie săvârşite cu vinovăţie, care trebuie dovedită în condiţiile legii.

2.Cazurile de nedemnitate.
Codul civil prevede în art.655 trei cazuri de nedemnitate şi anume:
a) atentatul la viaţa defunctului;
b) acuzaţia capitală calomnioasă la adresa defunctului;
c) nedenunțarea omorului a cărui victimă a fost decujus.

Atentatul la viaţa defunctului. Art.655 C. civ. prevede că este nedemn “Condamnatul

pentru că a omorât sau a încercat să omoare pe defunct”. Este inadmisibil că cineva să-şi
deschidă drum, cum s-a spus, la o moştenire prin omor. Aceasta ar fi împotriva bunelor moravuri
şi a ordinii de drept.

11
 Din modul în care este formulat textul legal putem trage unele concluzii privind condiţiile
care trebuie să fie îndeplinite pentru că o persoană să fie considerată nedemnă pentru acest caz
prevăzut de legiuitor.
În primul rând, moştenitorul trebuie să fi fost condamnat pentru infracţiunea consumată de
omor sau pentru tentativa la această infracţiune, în calitate de autor, coautor, instigator sau
complice. Nu va fi însă nedemn cel care săvârşeşte infracţiunea de favorizare a infractorului
prev. de art.264 C. pen. căci acesta nu participa la omorul propriu zis activitatea sa vizând aşa
cum rezultă din conţinutul infracţiunii ingreunarea sau zădărnicirea urmăririi penale. Autorul
acestei fapte poate fi nedemn însă pentru cazul prev. de art.655 pct.3 C. civ., adică pentru
nedenunţarea omorului de care a avut cunoştinţă.
În al doilea rând, fapta trebuie să fie săvârşită cu intenţie, directă sau indirectă. Aceasta
înseamnă că nu ne vom găsi în situaţia de nedemnitate prevăzută de acest text legal în cazul în
care fapta este săvârşită din culpă sau cu praeter intenţie că în cazul loviturilor sau vătămărilor
cauzatoare de moarte.
În al treilea rând moştenitorul trebuie să fi fost condamnat prin hotărâre judecătorească
definitivă şi irevocabilă pentru omor sau tentativa la această infracţiune împotriva lui decujus.
Nu ne vom afla în caz de nedemnitate dacă autorul nu a mai fost condamnat prin hotărâre
judecătorească pentru aceste fapt pentru că bunăoară a decedat înainte de aceasta şi procesul
penal a încetat sau dacă răspunderea penală s-a prescris. Tot astfel nu ne vom afla în caz de
nedemnitate dacă moştenitorul nu a lucrat cu discernământ sau a intervenit o amnistie ante
condamnatorie sau a fost achitat pentru că s-a aflat în legitimă apărare. Dacă însă a fost
condamnat prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă este indiferent dacă ulterior
intervine amnistierea sau graţierea nedemnitatea se va reţine.
b) Acuzaţia capitală calomnioasă împotriva celui care lasă moştenirea.
Art.655 pct.2 C. civ. prevede că este nedemn de a succede “acela care a făcut în contra
defunctului o acuzaţie capitală, declarată de judecată calomnioasă”. Este vorba aşadar, de un
denunţ, o plângere sau mărturie făcută de succesibil contra defunctului în care acesta este acuzat
de fapte care dacă ar fi fost adevărate ar atrage, potrivit legii pedeapsa cu moartea. În prezent
acest text legal este inaplicabil câtă vreme încă prin Decretul-Lege nr.6/199o pedeapsa cu
moartea a fost abolita. Desigur caracterul calomnios al acuzaţiilor trebuia constatat judecătoreşte
prin hotărârea de condamnare a celui care a făcut acele acuzaţii.

c)Nedenunţarea omorului.
Art.655 pct.3 prevede că este nedemn de a succede “moştenitorul major care având
cunoştinţă de omorul defunctului, nu a denunţat aceasta justiţiei”.
Aşa cum rezultă din text numai moştenitorul major poate fi declarat nedemn pentru această
faptă nu şi cel minor. De asemenea nici majorul pus sub interdicţie nu poate fi declarat nedemn
în acest caz întrucât la fel ca minorul este prezumat a nu avea discernământ.
Moştenitorul major trebuie să fi cunoscut omorul şi să se fi abţinut a-l denunţa.
Legea nu cere ca denunţul să privească şi pe autorul omorului suficient fiind să fie anunţat
organelor în drept faptul acestuia. De asemenea legiuitorul nu prevede un termen până la care
moştenitorul ar fi trebuit să denunţe omorul, urmând ca aceasta împrejurare să fie apreciată de
către instanţă de judecată în funcţie de împrejurările concrete ale cauzei. În fine se cere ca
nerenunţarea omorului să nu fie scuzabilă potrivit art.656 C. civ. Acest text legal prevede că sunt
scutiţi a face denunţul omorului lui decujus ascendenţii şi descendenţii omorâtorului, afinii săi de
acelaşi grad, soţul sau soţia sa, fraţii sau surorile sale unchii sau mătuşile precum şi nepoţii săi.
12
 S-a precizat în doctrina că acest text a devenit aproape inaplicabil întrucât de vreme ce o
dată succesibilul a fost înlăturat de la moştenire că nedemn pentru omisiunea de denunţare a
omorului, pentru a înlătura efectele acestei sancţiuni trebuie să facă dovadă că se încadrează în
aceste grade de rudenie sau afinitate care-l scuteau de această obligaţie.
Or pentru aceasta trebuie să precizeze cine este autorul faptei, ceea ce, aşa cum am arătat
textul legal nu-i cere. Textul s-ar putea aplica în singura ipoteză în care după ce s-a constatat prin
hotărâre judecătorească nedemnitatea succesibilului, dar înainte de rămânerea ei definitivă şi
irevocabilă se descoperă autorul faptei de omor, astfel încât succesibilul ar putea dovedi că se
încadra în categoria celor absolviţi de lege de a-l fi denunţat.
3.Efectele nedemnităţii succesorale.
Efecte faţă de moştenitorul nedemn. Ca urmare a constatării nedemnităţii succesorale a
unui moştenitor titlul său de succesor este retroactiv desfiinţat, el devenind astfel totalmente
străin de moştenire. Titlul său de moştenitor este desfiinţat cu efect retroactiv din momentul
deschiderii moştenirii, momentul săvârşirii uneia din faptele prev, de art.655 C. civ. neavând
importanta. Partea din moştenire care i s-ar fi cuvenit nedemnului va reveni comoştenitorilor
legali subsecvenţi, iar în cazul în care nedemnul era moştenitor rezervatar, şi legatarilor sau
donatarilor ale căror liberalităţi ar fi putut fi supuse reducţiunii la cererea acestui moştenitor.
Moştenitorul nedemn este înlăturat complet de la moştenirea celui faţă de care a săvârşit una din
faptele prevăzute de lege astfel că el nu va putea culege nici rezervă succesorala, în cazul că ar fi
moştenitor rezervatar, cum am precizat. Dacă moştenitorul nedemn ar fi fost singurul moştenitor
al defunctului prin înlăturarea sa de la moştenire aceasta se cuvine statului, devenind vacanţă.
Efectele nedemnităţii sunt relative în sensul că moştenitorul nedemn este înlăturat numai
de la moştenirea celui faţă de care a fost declarat nedemn şi nu de la moştenirea altor persoane.
Astfel el va putea veni prin reprezentarea tatălui său predecedat la moştenirea unui ascendent
mai îndepărtat.
În situaţia în care nedemnul a intrat în posesia bunurilor din moştenire înainte de
constatarea nedemnităţii succesorale el va fi obligat să le restituie celor îndreptăţiţi aşa cum am
precizat mai sus. Restituirea bunurilor se face în natură atunci când este posibil iar dacă bunurile
supuse restituirii au pierit sau au fost înstrăinate sau expropriate pentru cauza de utilitate publică
el va trebui să plătească despăgubiri, fiind considerat posesor de rea credinţă şi pus de drept în
întârziere de la data intrării sale în posesia bunurilor din moştenire. Potrivit art.657 C. civ.
moştenitorul nedemn este obligat să restituie toate fructele şi veniturile moştenirii de la data
deschiderii acesteia. Pentru sumele încasate de la debitorii lui decujus va fi obligat să plătească
dobânzi de la data încasării prevederile art.1o88 C. civ. nefiind aplicabile în acest caz. De
asemenea toate drepturile şi obligaţiile faţă de nedemn care se consideraseră stinse prin
confuziunea celor două patrimonii sau prin consolidare revin retroactiv în viaţă.
Nedemnul are însă dreptul să pretinde de la ceilalţi moştenitori datoriile moştenirii pe care
le-a achitat din bunurile sale precum este îndreptăţit şi la întoarcerea cheltuielilor necesare şi
utile făcute cu bunurile din moştenire căci nedemnitatea nu poate fi constitui izvor de îmbogăţire
fără temei a celorlalţi moştenitori în dauna celui declarat nedemn.

Efectele nedemnităţii faţă de descendenţii nedemnului.

Art.658 C. civ. prevede în privinţa copiilor nedemnului că”viind la succesiune în virtutea
dreptului lor propriu, fără ajutorul reprezentării, nu sunt depărtaţi pentru greşeala tatălui lor”.
Aşadar copii nedemnului pot veni la moştenirea defunctului (prin ipoteza a bunicului lor) numai
în nume propriu nu şi prin reprezentare, ceea ce înseamnă că nedemnitatea, aşa cum am mai
13
arătat produce efecte şi faţă de ei care nu au săvârşit nici una din faptele determinate de legiuitor
că ducând la nedemnitate. Venirea la moştenire prin reprezentare potrivit art.664 C. civ. este
condiţionată printre altele de împrejurarea că cel reprezentat să fi putut el însuşi să culeagă
moştenirea or în cazul în care reprezentatul era nedemn el nu îndeplinea această condiţie căci nu
avea chemare utilă la moştenirea celui faţă de care s-a făcut vinovat de comiterea uneia din
faptele prev, de art.655 C. civ. În acest mod efectele pedepsei nedemnităţii se extind iată şi cu
privire la alte persoane decât acelea care se vac vinovate de comiterea acelor fapte incriminate de
legiuitor. Astfel de pildă dacă la moartea lui decujus a rămas ca moştenitor unicul său fiu dar
acesta este nedemn, copilul său va putea culege moştenirea căci vine la ostenire în nume propriu
făcând parte din aceeaşi clasă de moştenitori cu tatăl său şi anume aceea descendenţilor.
El este chemat la moştenire fără reprezentare şi înlătura de la moştenire alte rude mai
îndepărtate în grad care fac parte din alte clase moştenitori subsecvente.
În schimb dacă decujus a avut doi copii din care unul nedemn şi predecedat, copiii acestuia
nu vor putea culege moştenirea după bunicul lor căci nu-l pot reprezenta, având în vedere
dispoziţiile art.658 C. civ., pe tatăl lor iar moştenirea va fi culeasă de celălalt fiu al defunctului
care este rudă de gradul I şi-l înlătura pe nepotul care este rudă de gradul II cu defunctul.
S-a pus problema dacă această soluţie consacrată de legiuitor prin art.658 C. civ. în
privinţa copiilor nedemnului, care s-a văzut este inechitabila, se aplică nu numai copii lor
acestuia ci şi celorlalţi descendenţi în grad mai îndepărtat de rudenie. S-a susţinut că de vreme ce
legiuitorul foloseşte expresia “copiii nedemnului” şi nu aceea de “descendenţii
nedemnului”trebuia să credem că legiuitorul nu a făcut-o întâmplător aşa încât această regulă nu
are aplicare decât copiilor nedemnului şi nu şi celorlalţi descendenţi mai îndepărtaţi. Soluţia
propusă este forţată căci nu are nici o logică ca descendenţii în grad mai îndepărtat ai
nedemnului să aibe o situaţie mai favorabilă decât copiii acestuia.
Efectele nedemnităţii faţă de terţi. Întrucât este posibil ca în perioada de la deschiderea
moştenirii şi până la constatarea nedemnităţii moştenitorul nedemn să fi încheiat acte juridice cu
privire la bunurile succesiunii se pune problema soartei acestora.
Câtă vreme nedemnitatea are ca efect desfiinţarea retroactivă a titlului de moştenitor, în
principiu se poate susţine că actele juridice încheiate de nedemn cu terţii vor fi desfiinţate şi ele
cu efect retroactiv potrivit principiului resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis. Soluţiile
trebuie totuşi nuanţate în functe de natura actului juridic şi de bună sau reaua credinţă a terţilor
cocontractanţi.
Astfel în privinţa actelor de conservare şi administrare s-a decis că vor fi menţinute în
vigoare căci prin ele se asigură buna gospodărire a bunurilor succesorale.
În privinţa actelor de dispoziţie care privesc bunuri mobile s-a acceptat soluţia menţinerii
lor în vigoare în măsura în care terţul dobânditor a fost de bună credinţă şi făcându-se aplicarea
regulii instituita de art.1909 C. civ. Actele de dispoziţie privind bunurile imobile se menţin în
ipoteza în care terţul dobânditor poate invoca uzucapiunea sau dacă condiţiile acesteia nu sunt
îndeplinite dacă terţul dobânditor, de bună credinţă se poate prevala de regulă error comunis facit
ius. Dacă terţul este de rea credinţă în sen sul că a avut cunoştinţă de nedemnitatea celui cu care
a contractat principiul resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis se aplică din plin.

14