Sunteți pe pagina 1din 2

Duby va fi preocupat de conceptualizarea problematicii mentalităţilor.

Pentru Duby
mentalul are propria sa temporalitate. La suprafaţă, emoţiile de moment, rapide, fulgurante,
urmate de structurile mentale, mai stabile, în care intră evoluţiile comportamentelor şi
credinţelor la care subscriu grupuri sociale determinate şi, în sfârşit, în durată lungă cadrele
mentale cele mai rezistente la schimbare, cum ar fi moştenirea culturală, sistemele de credinţe
şi valori, care depăşesc de departe evenimentul.
Cel care va relua studiul mentalităţilor va fi Ernest Labrousse, cu ocazia unui colocviu
la Saint-Cloud, în 1965, când va propune studiul rezistenţelor la schimbare. Mentalul colectiv
va deveni una din priorităţile cercetării unei întregi şcoli. Cea de-a treia generaţie va fi
formată din: Jean Delumeau, Pierre Chaunu, Emmanuel Le Roy Ladurie, Jacques Le Goff,
Michel Vovelle, Francois Lebrun, cei mai semnificativi cercetători pe domeniul mentalului
colectiv.
Deşi mentalul colectiv se studia intens în cadrul celei de-a treia generaţie de analişti,
unii dintre promotorii studiilor de gen au venit din afara şcolii Analelor. Pentru că se adoptă
astfel o politică integratoare, în cadrul acestui curent se manifestă remarcabil, istoricul de
duminică, Philippe Aries. Relansând studiul mentalităţilor prin cercetările asupra atitudinii
faţă de familie şi de sentimentul copilăriei sau faţă de moarte, Aries parcurge solitar un traseu
interesant pentru cercetarea fenomenelor. Concluziile la care ajunge demonstrează că agentul
activ care provoacă schimbarea este inconştientul colectiv.
Se pot desprinde două direcţii în restituirea mentalului: unii încearcă să supraestimeze
importanţa realului în constituirea viziunilor asupra lumii, iar alţii consideră mentalul ca o
entitate în sine, independentă de orice contingenţă.
După decembrie 1989 conceptul de mentalitate a cuprins tot mai mult
spiritualitatea/societatea românească, invocându-se aproape în toate problemele vieţii social-
economice, politice şi de cultură. A fost foarte des utilizat în explicarea sau analiza unor
probleme ale societăţii româneşti. Fie că este vorba despre un fenomen din viaţa social-
economică şi politică, fie că se discută despre evenimente de natură spirituală, culturală sau
religioasă, se invocă tot mai mult mentalitatea, individuală sau colectivă.
Definirea conceptului de mentalitate la începutul secolului al XX-lea s-a concentrat pe
două axe fundamentale: care este relaţia dintre individ şi colectivitate; prin ce se deosebeşte
conţinutul şi forma gândirii şi conştiinţei individuale de conţinutul şi forma conştiinţei
colective.
La început de secol psihologia, antropologia, istoria, filologia, filosofia şi sociologia şi-
au extins aria de cuprindere interesându-se şi de studiul grupului şi al individului în grup, al
maselor şi chiar al popoarelor. Printr-o extrapolare firească, conştiinţa, specifică individului
va fi utilizată şi în explicarea acţiunilor şi comportamentelor grupurilor şi maselor de oameni.
Majoritatea abordărilor asupra conceptului de mentalitate au fost influenţate de
gândirea lui Durkheim şi Freud. Conştiinţa colectivă există prin conştiinţele individuale, dar
evoluează conform unor legi specifice şi este difuzată în întreaga societate; astfel spus, este
prezentă în conştiinţa fiecărui individ.