Semnele de punctuaţie

Semnele de punctuaţie sunt: punctul, virgula, punctul şi virgula, două puncte,

ghilimelele, linia de pauză, linia de dialog, semnul întrebării, semnul exclamării, punctele de
suspensie.
Distincția semne ortografice – semne de punctuație este într-o anumită măsură
artificială, nu numai pentru că scrierea corectă în sens larg include și punctuația, ci și deoarece
cratima este un semn numai preponderent ortografic, bara oblică, blancul, linia de pauză și
punctul sunt mai ales semne de punctuație, iar virgula, deși semn de punctuație, privește într-o
anumită măsură și ortografia în sens strict. Unele dintre acestea sunt folosite și în alte
domenii, ca semne grafice cu diverse valori convenționale.

Punctul [.]
Se folosește:
1. La sfârșitul unei propoziții enunțiative propriu-zise sau al unei fraze alcătuite din propoziții
enunțiative propriu-zise care se găsesc în raport de coordonare sau de subordonare.
Era liniște împărătească[.] (Gala Galaction)

2. La sfârșitul unei propoziții enunțiative optative sau la sfârșitul unei fraze alcătuite din
propoziții de acest fel, când tonul nu este exclamativ.
Foicica macului, 
Jelui-m-aș și n-am cui[.] (Teodorescu)

3. La sfârșitul unei propoziții enunțiative imperative sau al unei fraze dependente de o
enunțiativă imperativă, când acestea sunt rostite pe un ton neutru sau liniștit, care le atenuează
caracterul imperativ.
Urcați în vârfuri de catarg / Și puneți steagul de plecare [.] (Macedonski)

Vino-n codru la izvorul 

Care tremură pe prund, 
Unde prispa cea de brazde 
Crengi plecate o ascund. (Eminescu)

4. La sfârșitul unei fraze alcătuite dintr-o propoziție exclamativă urmată de propoziții
subordonate — întrucât până la sfârșitul frazei tonul exclamativ se pierde.

1
Ce n-aș fi dat să mă lase profesorii în pace, ca să învârtesc degetele mari, unul împrejurul
celuilalt, din ce în ce mai repede, din ce în ce mai încet, după cum lecția curgea mai repede
sau mai pe gândite [.] (Delavrancea)

5. La sfârșitul unei propoziții interogative indirecte.

Tata a întrebat însă câte exemplare vom trage. (Camil Petrescu)

Observații

1. În ceea ce privește punctuația grupurilor de cuvinte, a propozițiilor sau a frazelor

aflate în paranteză se disting două situații:
1. când în paranteză se află un grup de cuvinte care nu formează o propoziție
independentă, punctul se pune după paranteză;
2. când în paranteză se află o propoziție independentă sau o frază, punctul se
pune în interiorul parantezei.

Virgula [,]

- este folosită atât în interiorul propoziţiei cât şi în interiorul frazei.

În propoziţie se pune:
-între două sau mai multe părţi de propoziţie de acelaşi fel (două substantive sau între
două atribute sau între două complemente):
Merele, perele şi cireşele sunt fructele mele preferate.
- între părţile de propoziţie coordonate prin joncţiune copulativă sau disjunctivă:
Era nu numai interesat, dar şi obligat să vină.
-desparte adverbele de negaţie sau de afirmaţie când sunt echivalente cu o propoziţie:
Da, ai dreptate., Nu, n-am auzit.
-izolează de restul propoziţiei cuvintele în vocativ:
Elena, du-te la şcoală!
-izolează cuvintele incidente de restul propoziţiei:
Ar fi vrut, desigur, să plece.
-desparte o interjecţie de restul propoziţiei:
Hei, vino aici!
- marchează construcții eliptice:
„Și partea asta, a mea!” (Delavrancea, Bunicul)
- marchează construcții repetitive:

2
 ”A fost odată un împărat mare, mare ...” (Delavrancea, Bunicul)
În frază:
- desparte mai multe propoziţii de acelaşi fel sau diferite subordonate de regentele lor:
A venit ca să vadă, să evalueze şi să propună soluţii.
- marchează raportul de incidență:
„Voi purta rochia cea roșie, spuse sora cea mare.” (Perrault, Cenușăreasa)

Punctul şi virgula [;]

- marchează o pauză mai mare decât cea redată de virgulă și mai mică decât cea redată prin
punct, indicând o semiizolare a elementelor pe care le desparte:
Se simţea în aer cum se apropia furtuna; pădurea aştepta înfricoşată; cerul se năpustea
asupra ei cu fulgere şi tunete. (Calistrat Hogaş)

Două puncte [:]

- semn de punctuaţie prin care se anunţă o enumerare, vorbirea direct, o explicație sau o
concluzie:
În coş avea de toate: mere, pere, nuci şi struguri.
Mi-a spus foarte convingător: Eu am mai fost pe aici!

Linia de pauză [ – ]
- este semnul care preia rolul virgulei, delimitând cuvintele şi construcţiile incidente, apoziții
explicative:
El nu este – explica Ilie Moromete – fratele meu[...]. (Marin Preda)

Semnul întrebării [?]

Se folosește semnul întrebării:

1. La sfârșitul unei propoziții interogative directe, după grupuri de cuvinte care reprezintă
propoziții eliptice sau cu elemente subînțelese:
— Cum te cheamă, măi copile[?] (Eminescu)
– Câți oameni ați mâncat aceste cincisprezece bucăți de pâine[?] (Creangă)
_ Am fost și eu...
_ Unde[?]
_ La revoluție. (Caragiale)

3
2. La sfârșitul unei fraze alcătuite din propoziții interogative coordonate:
La ce să fii proastă și să-ți strici inima[?] (Vlahuță)
3. După un pasaj interogativ în care se redau spusele cuiva în vorbire indirectă, fără a se folosi
verbe de declarație și conjuncții (procedeu denumit vorbire indirectă liberă):
Se spărseseră sticlele și acum se scurgea rămășita vinului. Ce să facă[?] La mușteriu, cu
cioburi de sticlă nu putea merge. Să fugă[?] Unde să se ducă[?] Să se-ntoarcă la
prăvălie! ...  (Caragiale)
4. La sfârșitul unei fraze compuse din propoziții dependente de o propoziție interogativă
directă care se află la începutul frazei, când nu se pierde complet tonul interogativ.
Iar vrei să te pupe cucul armenesc și să te spurce, ca să nu-ți meargă bine toată ziua[?]... 
(Creangă)
Observație: Se pune uneori punct la sfârșitul unei fraze alcătuite dintr-o propoziție
interogativă directă urmată de multe propoziții subordonate dacă până la sfârșitul
frazei se pierde tonul interogativ:
Codrule, codruțule,
Ce mai faci, drăguțule,
Că de când nu ne-am văzut
Multă vreme au trecut,
Și de când m-am depărtat,
Multă lume am îmblat.  (Eminescu)
5. După propozițiile interogative retorice:
Care e mai mândră decât tine între toate țările semănate de domnul pre pământ[?] (Russo)
6. La sfârșitul construcțiilor interogative cu caracter dubitativ-deliberativ:
Însă cel mare se dă după ușă, și — să tragă, să nu tragă[?] În sfârșit trage zăvorul... când ia!
...ce să vadă[?] (Creangă)
Oare să se însoare, ori să nu se însoare[?] (Negruzzi)
Observație: De asemenea se pune și după propozițiile interogativ-exclamative (uneori
se pune și semnul exclamării):
Cum o să umblu după dumneata[?] (Caragiale)
7. După o propoziție interogativă incidentă, intercalată într-o propoziție enunțiativă sau între
două propoziții enunțiative și izolată de restul frazei prin pauze.
I-a rămas și un copil, o fetiță care — cum să spun[?] —, care e un fel de ghimpe între ei. . .
un copil, vai! destul de rău crescut. (Sadoveanu)
8. La sfârșitul frazelor ce conțin o propoziție (fie principală, fie subordonată) interogativă:

4
– De ce pana mea rămâne în cerneală, mă întrebi[?] (Eminescu)
9. Reprezentarea nedumeririi interlocutorilor prin mimică și/sau gesturi.
– Ei, da! și Costică... 
– [?]...
– Costică Arion... (Caragiale)
10. În titluri, când sunt considerate propoziții interogative directe:
Ce-i de făcut[?] (titlu de roman)
E o liniște iubirea[?] (poezie de Vieru)
De ce să mori tu[?] (poezie de Eminescu)

Când nu se folosește semnul întrebării

1. Nu se pune semnul întrebării după propoziția interogativă indirectă:
Ea a doua zi se miră, cum de firele sunt rupte[.] (Eminescu)
2. În titluri nu se pune semnul întrebării când sunt considerate propoziții interogative
indirecte, depinzând de o regentă neexprimată:
Cum am învățat românește (titlul unei povestiri de C. Negruzzi)

Folosirea semnului întrebării în relație cu alte semne

Semnul întrebării și semnul exclamării asociate marchează intonația de tip special a
enunțurilor interogative exclamative. Ordinea semnelor, eventual repetarea unuia dintre ele,
poate sugera care este tipul de intonație predominant.
1. Când comunicarea este interogativă și exclamativă în același timp, se pune semnul
întrebării însoțit de semnul exclamării:
— Pe mine, fata lui Hagi Cănuță, să-ndrăznești tu să mă bați, păcătosule, janghinosule și
râiosule[!?]... (Caragiale)
A! de ce mai dă Dumnezeu omului fericire, dacă e să i-o ia înapoi[?!] De ce nu moare omul
când e fericit[?!] De ce am mai trăit eu s-ajung la așa ceva[?!] (Caragiale)
2. Uneori după o propoziție interogativă exclamativă se pune semnul întrebării însoțit de
semnul exclamării:
Taxa, conașule!
Ce! ești copil[!?] (Caragiale)
3. Reprezentarea diferitelor sentimente ale interlocutorilor prin mimică și gesturi se poate face
prin combinarea diferitelor semne ortografice:

5
Patroana (cu ochii calzi): Și de ce mă iubești?
Mitică: (rămâne năuc)[!!!?]
Patroana (frumoasă, furioasă): Înțelegi sau nu înțelegi? (Petrescu)
4. Se pune semnul întrebării între paranteze rotunde pentru a arăta că autorul are rezerve sau
îndoieli față de afirmația anterioară:
Dar era un fel de laudă gratuită, ca și când cuvintele ar fi fost tocite de sens și trebuiau
umflate: „G.D. Ladima un strălucit talent” sau „a fost unul dintre cei mai lăudați [(?)] poeți
de azi”. Una vorbea chiar de „o mare pierdere pentru literatura românească”. (Camil
Petrescu)
5. Se adaugă punctele de suspensie pentru a indica variate stări afective și o pauză mai mare la
sfârșitul propoziției:
Multe trec pe dinainte,/ În auz ne sună multe,/ Cine ține toate minte?/ Și ar sta să le
asculte[?...] (Eminescu)
— Ei, flăcăule, de pe unde[?...] Ce vânturi[?...] Pe la noi... ai?... Și de ce[?...] (Delavrancea)

Semnul exclamării [!]

- marchează grafic intonaţia unei propoziţii sau a unei fraze exclamative sau imperative (care
exprimă o chemare, o strigare, o mirare, o poruncă, un îndemn, un salut):
Radule! Radule! Unde te-ai ascuns?, Hai! Bine aţi venit!
- este folosit în intonaţia unor fraze care exprimă stări sufleteşti sau după un cuvânt sau
grupuri de cuvinte care imită zgomote din natură:
Cum răsare soarele, cocoşul cântă: cucurigu !
▪ Există situaţii când starea exprimată este din ce în ce mai intensă sau strigarea din ce
în ce mai tare şi atunci se folosesc !! sau chiar !!!:
Ionel ! Ionel !! Ionel !!! Du-te dincolo, mamă, spargi urechile dumnealui ! (I. L.
Caragiale, Vizită)
▪ În alte situaţii unele întrebări pot exprima şi mirarea celui care întreabă şi acest lucru
se exprimă prin ?!:
Cum de-ai îndrăznit, jivină ?! (Emil Gârleanu, Ibrahim)

Ghilimelele [„ ”, << >>]

- se mai numesc şi semnele citării şi au rolul de a încadra reproducerea unui text:
Dan zice: „De pe munte venit-am să te ieu,

6
Să mergem.” (Alecsandri, Dan, căpitan de plai)
- dacă în cadrul unui citat reprodus intervine un alt citat, se folosesc două rânduri de
ghilimele:
Prietenul meu spusese cam cu jumătate de gură:
„Într-o zi cineva îmi zice: ‹‹De ce nu-ți găsești și tu ceva de lucru?››”

Linia de dialog [–]

- indică începutul vorbirii fiecărei interlocutor,
- se scrie întotdeauna la capătul rândului:
– Mamiţico, nu ţi-am spus că nu se zice marinel?
– Da’ cum?
– Marinal... (I. L. Caragiale, D-l Goe)

Punctele de suspensie […]

- arată o pauză mai mare care marchează, în general, o întrerupere a șirului vorbirii:
Ard codrii! ... sub robie cad fete și copii. (Alecsandri)
- marchează și o vorbire incoerentă:
Dandanache (îndemnat de Zoe și Tipătescu, trece în mijloc cu paharul în mână) – În
sănătatea alegătorilor ... cari au probat patriotism și mi-au acordat ... (nu nimerește) asta,
cum să zic de ... zi-i pe nume ... a! sufradzele lor. (Caragiale)
- punctele de suspensie între paranteze pătrate […] marchează lipsa unui fragment dintr-un
text citat:
„Erau cei șapte pitici […] ei aprinseră cele șapte lumânărele și, de îndată ce se făcu lumină
în căsuță ...” (Frații Grimm, Alba-ca-Zăpada)

7
 Semnele ortografice

- semne auxiliare folosite în scris la nivelul cuvântului (în interiorul unor cuvinte, pe lângă
segmente de cuvinte sau între cuvinte carec formează o unitate) și în abrevieri.
- folosite (și) ca semne ortografice: apostroful, bara oblică, blancul, cratima, linia de pauza,
punctul, virgula.

Apostroful [’]
- exclusiv ortografic;
- rar folosit în ortografia românească actuală;
- marchează, în indicarea anilor calendaristici, absența accidentală a primei sau a primelor
două cifre: ’914, ’89 etc. Atentíe! ante-’45, post-’89 etc.;
- se regăsește în împrumuturi din alte limbi: five o’clock, D’Annunzio, D’Artagnan, O’Neill,
McDonald’s etc.;
- notează căderea accidental a unui sunet în vorbirea familiară, neglijentă, populară sau
regională, în tempo rapid:
-a unei vocale: mam’mare, lu’Mihai
- a unei consoane: al’fel, da’
- a mai multor sunete sau silabe: dom’le
- la începutul unor cuvinte: ’nainte
- în interiorul unor cuvinte: făr’de
- la sfârșitul unor cuvinte: numa’
- la nivelul propoziției: Las’ pe mine !
- la nivelul frazei: poa’să, tre’ să
- în interiorul unui cuvânt, apostroful nu este precedat, nici urmat de blanc.

Bara oblică [/]

- în formule distributive care cuprind numele unor unități de măsură: km/h (ori kilometri/oră),
c/val, m/n;
- nu este precedată, nici urmată de blanc.

Blancul [ ]
- semn ortografic;

8
- semn de delimitare și separare a cuvintelor sau a elementelor componente ale unor cuvnte
compuse (Anul Nou, douăzeci și unu etc.), ale locuțiunilor (altă dată) și ale altor grupe stabile
de cuvinte (câte o dată);
- în uzanțele scrierii lb. rom. blancul nu precedă semnele de punctuație, dar le urmează.

Cratima [-]
- semn ortografic cu cele mai multe funcții,
- nu este precedată sau urmată de blanc,
- poate avea caracter permanent (dă-l, s-a dus etc.) sau accidental (de-abia, n-am etc.)
-utilizări:
1. redă pronunțarea legată a unor cuvinte, notând o realitate fonetică permanentă sau
accidentală: a luat-o (2 cuv.), dându-le-o, jelui-m-aș, întreba-se-vor (3 cuv.), ducă-se-pe-
pustii, face-li-se-va (4 cuv.), (un) lasă-mă-să-te-las (5 cuv.).
2. redă rostirea în tempo rapid a derivatelor cu prefixele ne- și re- de la teme care încep cu îm,
în- și, neliterar, a compuselor cu prepoziția de de la același tip de teme: ne-mpăcat, ne-ncetat,
a re-mpărți, a re-ncălzi, de-mpărțit, de-nmulțit etc.
3. marchează limitele dintre silabele unor cuvinte rostite sacadat, cu valoare stilistică (Ne-
mer-ni-cu-le!)
4. servește la atașarea unor prefixe sau sufixe (ex-ministru, anti-Maiorescu, ne-Ionescu, non-
a, pro-NATO (DAR: antemeridian, antiaerian, neabătut, nonconformist, proamerican),
ne-voie (“absența voinței”), pre-text (“ceea ce precede unui text”), a re-crea (“a crea din
nou”), post-post-scriptum, endo-exocrin, răs-străbun, etc.
5. unește elementele unor cuvinte compuse: mai-mult-ca-perfect, bun-platnic, mere dulci-
acrișoare, galben-închis, roșu-deschis, greco-catolic, bine-cunoscut, nou-născut, propriu-zis,
sus-numit, sud-dunărean, după-amiaza, după-masă, hodoronc-tronc, hopa-țopa, tic-tac,
treance-fleanca, tura-vura, bună-dimineața (plantă), triplu-sec (DAR triplu exemplar), prim-
balerin, prim-ministru (!primului nostru ministru) (DAR: prim ajutor, prim amorez,
primăvară, primadonă), arbore-de-cacao, viță-de-vie, floare-de-colț, drum-de-fier,
poale-n-brâu etc.
6. unește componentele unor locuțiuni: calea-valea, fuga-fuguța, treacă-meargă, vrând-
nevrând etc.
7. unește componentele secvențelor substantive denumind grad de rudenie sau relații sociale
cu adjectiv posesiv: mamă-ta, mă-ta, soră-ta, sor-ta, stăpână-sa, taică-su, ta-su etc.

9
8. leagă articolul hotărât enclitic sau desinența de cuvintele greu flexionabile: x-ul, x-uri,
10-le, 11-le (echipa de fotbal), pH-ul, RATB-ul, bleu-ul, Bruxelles-ul, dandy-ul 1, dandy-i,
show-ul, show-uri etc.
9. în scrierea numeralelor ordinale și fracționare: al X-lea, a 10-a, 16-imi etc.
10. marchează omiterea unei secvențe din interiorul cuvântului în abrevierele discontinui:
ad-ție, d-ta, P-ța etc.
11. se păstrează în abrevierile compuselor cu cratimă: lt.-maj., N-V, S-E etc.
12. poate lega unele interjecții identice, repetate accidental: bla-bla-bla, cioc-cioc-cioc,
ha-ha-ha, ham-ham, pâș-pâș (DAR: interjecțiile repetate se pot despărți și prin virgulă.)
13. poate lega unele cuvinte care se repată identic: doar-doar, foarte-foarte, încet-încet,
prea-prea sau cu unele modificări: încet-încetișor, singur-singurel etc.

Linia de pauză [–]

- semn ortografic doar în scrierea unor cuvinte compuse complexe care cuprind cel puțin un
cuvânt compus scris cu cratimă: americo–sud-coreean, nord–nord-vest. În această situație nu
este precedată sau urmată de blanc.

Punctul [.]
- folosit ca semn de punctuație după majoritatea abrevierilor:
Cele care păstrează una sau mai multe litere din partea inițială a cuvântului abreviat,
nu și ultima lui literă: etc., ian., id., v., inclusiv abrevierile de la nume: I. (Ion). Se admit și
excepții: dr. (pentru doctor), nr.
Nu sunt urmate de punct:
- abrevieri care păstrează finala cuvântului abreviat: cca, dl, dna, d-ta;
- abrevierile punctelor cardinal: N, V, S, E;
- simbolurile majorității unităților de măsură: cm, gal, m, kg;
- simbolurile unor termeni din domeniile științific, medical și tehnic: A (arie), N
(număr natural), C (carbon), Cl (clor), Mg (magneziu) Rh;
- abrevierile care conțin fragmente de cuvinte: TAROM
- unele abrevieri împrumutate ca atare și care au dobândit statut de cuvinte: HIV, SIDA
etc.

1
Se recomandă atașarea fără cratimă a articolului sau desinenței la împrumuturile terminate în litere din alfabetul
limbii române pronunțate ca în limba română: boardul, boarduri, clickul, clickuri, trendul, trenduri etc.

10
 Se pot scrie cu sau fără punct abrevierile compuse din mai multe inițiale majuscule:
A.C.T.H./ACTH, C.E.C./CEC, O.N.U./ONU. Se preferă scrierea fără puncte despărțitoare:
SUA, UNESCO etc.
- în abrevieri punctul nu este precedat de blanc; în interiorul abrevierilor complexe nu
este precedat, nici urmat de blanc: a.c., ș.a. (DAR: nr. crt.).
- se folosește și la notarea în cifre a datei: 06.03.2014
Virgula [,]
- ca semn de ortografie (neprecedată, dar urmată de blanc) se folosește cu o funcție
asemănătoare cu a cratimei,
- în interiorul unor locuțiuni adverbiale cu structură simetrică: cu chiu, cu vai; de bine, de rău
etc.
- între interjecții identice care se repetă: bob, boc; cioc, cioc; hai, hai: miau, miau, nani, nani.
(Acestea se pot despărți și prin cratimă: cioc-cioc-cioc, doar-doar sau prin semnul exclamării:
boc! boc!, trosc! pleosc!)

11