Sunteți pe pagina 1din 242

BIBLIA

pe care a citit-o

ISUS
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
YANCEY, PHILIP
Biblia pe care a citit-o Isus / Philip Yancey; trad.: Octavian
Verlan; ed.: Georgeta Mocuţa. — Timişoara: Misiunea Creştină
„Noua Speranţă“, 2006
ISBN (10) 973-7986-13-X ; ISBN (13) 978 -973-7986-13-9

I. Verlan, Octavian (trad.)


II. Mocuţa Georgeta (ed.)

221.07
222/224.07

© 2006 Editura NOUA SPERANŢĂ

Originally published in U.S.A. under the title: The Bible Jesus read
Copyright © 1999 by Philip D. Yancey

Traducere: Octavian Verlan


Editare: Georgeta Mocuţa
Tehnoredactare: Gelu Leontiuc

ISBN 978 – 973 – 7986 – 13 – 9

Editura NOUA SPERANŢĂ
str. Martir Maria Andrei, nr. 2, Bl. A105, ap. 1
300245 Timişoara, România
telefon: 0256 - 214487
e-mail: nosp@mail.dnttm.ro
web: www.nouasperanta.ro

Cartea a fost tipărită de SOLACOST TRADE, Brăila, România


PHILIP YANCEY

BIBLIA
pe care a citit-o

ISUS
Noua Speranþã
CUPRINS

Prefaţă ............... . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 9

1. Merită Vechiul Testament efortul studierii lui? . . . . . 19

2. Iov: Ce vedem în întuneric ........... . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 51

3. Deuteronomul: Un gust dulce-amărui . .................. 85

4. Psalmii: spiritualitate în fiecare notă ..................... 121

5. Eclesiastul: Scopul înţelepciunii . . . . . . . . . . .. . . . . . . . . . . . . . . . 159

6. Profeţii: Dumnezeu răspunde . . . . . . . . . . . ................ . . . . . 189

7. Ecouri ale răspunsului final . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . ... 219


PREFAŢĂ

M ă văd nevoit să-mi cer scuze pentru ceea ce nu veţi găsi în


această carte. Deşi scriu despre Vechiul Testament, „Biblia
pe care a citit-o Isus“, simt că totuşi nu am calificarea necesară să
mă ocup de aspecte precum autorul, data scrierii sau de proble-
mele ridicate de critica literară şi de formă. Citesc Biblia la fel ca
un cititor obişnuit, interacţionând cu ceea ce conţine şi încercând
să pătrund intenţia originară a autorului. Pentru că îmi câştig exis-
tenţa ca scriitor, arunc o privire şi „în culise“, pentru a încerca să
înţeleg de ce autorul a folosit o anumită ilustraţie, de ce a ales o
metaforă neobişnuită sau de ce a început aşa cum a început.
După primul capitol în care am prezentat Vechiul Testament
ca o singură carte, am ales din toate secţiunile lui mari câteva
exemple: istorie, profeţi, poezie şi literatura de înţelepciune. De
ce m-am oprit la aceste cărţi? Oswald Chambers a spus că Psalmii
îl învaţă cum să se roage, Iov îl învaţă cum să sufere, Cântarea
Cântărilor îl învaţă cum să iubească, Proverbele îl învaţă cum să
trăiască, iar Eclesiastul îl învaţă cum să se bucure. Aş vrea ca şi
încrederea mea să fie tot atât de senină în aşteptările mele cu pri-
vire la Biblie! Mă tem că am ales Iov, Deuteronomul, Psalmii,
Eclesiastul şi Profeţii datorită propriilor mele îndoieli şi frământări
şi nu pentru că mă aştept ca aceste cărţi să mă înveţe secretele
vieţii. În ele am descoperit tovarăşi pentru pelerinajul meu. În ele
mă descopăr pe mine însumi şi acesta a fost motivul pentru care
am scris despre ele în mod personal şi subiectiv, nu analitic.

9
BIBLIA PE CARE A CITIT-O ISUS

Am început cu Iov pentru că am petrecut mult timp exami-


nând în propriile mele scrieri întrebările lui Iov. Mulţi cercetători
biblici cred că aceasta este cea mai veche carte a Bibliei, o dramă
extraordinară plasată înainte de Avraam. Iov reduce relaţia cu
Dumnezeu la ceea ce este esenţial: un om singur, dezbrăcat,
purtând o discuţie aprinsă cu Dumnezeu. Într-un model care se
repetă în Vechiul Testament, Dumnezeu îşi asumă toate riscurile
prin respectarea libertăţii umane şi chiar faptul că Biblia conţine
cartea lui Iov, cu argumentele ei împotriva nedreptăţii lui
Dumnezeu, subliniază acest model.
Am ales Deuteronomul pentru că îmi place realismul lui
melancolic. În timp ce evreii rămaşi se pregăteau să treacă un râu
pentru a intra în ţara promisă, bătrânul Moise are timp să reflec-
teze asupra lecţiilor dificile pe care le-au învăţat şi asupra lecţiilor
şi mai grele pe care urmau să le înveţe. Din faptul că acum
folosim expresia „a trece Iordanul“ ca imagine a triumfului spiri-
tual reiese adevărul că nu am înţeles încă mesajul central al aces-
tei cărţi remarcabile. Am scris o versiune diferită a acestui capitol
pentru filmul de desene animate The Prince of Egypt, produs de
Dreamworks, care relatează povestea lui Moise şi a exodului. (În
câteva ocazii am urmat firul istorisirii, dar am adăugat câteva
detalii fictive relatării biblice.) Cititorii evrei ai manuscrisului
meu s-au scandalizat. De ce acest pesimism, acest fatalism, acest
antisemitism latent într-o lucrare care sărbătoreşte marea minune
a exodului? Unul dintre evreii căruia i-am dat manuscrisul să-l
citească a scris pe marginea unor pasaje: „Acesta de unde este?“
I-am spus că fiecare citat pus la îndoială provenea direct din
Deuteronomul, parte a Torei sacre.
Pentru mine aspectele derutante găsite în Psalmi au devenit
probleme, iar calea cea mai bună pe care o ştiu de a-mi rezolva
problemele este să scriu despre ele. În timpul acestui proces,
Psalmii au trecut din categoria „cele mai puţin îndrăgite cărţi“ în
categoria „cele mai îndrăgite cărţi“. În noianul de voci din Psalmi
putem desluşi toate nuanţele unei relaţii cu Dumnezeu.

10
Prefaţă

Cum a ajuns Eclesiastul să facă parte din Biblie? Mi-am pus


deseori această întrebare, mai ales în perioadele când m-am iden-
tificat cu punctul de vedere cinic al autorului lumesc. În ceea ce
priveşte Profeţii, încă din copilărie mă aflu în „convalescenţă“ din
cauza abuzurilor omiletice la care au fost supuse aceste cărţi pline
de mister. Am scris despre aceste cărţi din dorinţa de a le înţelege.

Cu un oarecare regret, voi evita aducerea în discuţie a multor


dificultăţi şi pietre de poticnire pe care le întâlnesc oamenii când
citesc Vechiul Testament. De exemplu, el conţine aproximativ
şase sute de pasaje în care sunt prezentate acţiuni violente, multe
dintre acestea fiind legate direct de Dumnezeu. Cum împăcăm
aceste pasaje cu nonviolenţa predicată de Fiul lui Dumnezeu,
Isus? Sunt ispitit să renunţ la orice alt subiect pentru a mă ocupa
doar de acesta, dar ar însemna să fie vorba de o cu totul altă carte.
Nu este o carte de apologetică, în care să prezint argumente, ci o
carte în care eu însumi am descoperit adevărurile despre care
scriu. În plus, mulţi alţi autori, mult mai bine pregătiţi decât mine,
au abordat în detaliu aceste aspecte.
Trebuie să subliniez două lucruri. Primul este că eu consider
Vechiul Testament, mai presus de orice altceva, o carte realistă.
Când văd o piesă de teatru cum ar fi Macbeth sau Regele Lear,
ori un film ca Naşul sau Salvaţi-l pe soldatul Ryan, întâlnesc o
lume a răului, a violenţei şi a răzbunării. Sunt mişcat de aceste
experienţe pentru că îmi recunosc lumea proprie, cea a copilăriei
mele petrecute pe terenurile de joacă din Chicago, marcate de
violenţă, precum şi teatrele de război din Europa şi Asia. Copiii
se împuşcă unii pe alţii în şcoli, teroriştii aruncă în aer avioane şi
clădiri, poliţiştii brutalizează prizonieri cu mâinile încătuşate.
Vechiul Testament prezintă lumea aşa cum este, fără ezitări.
Pe paginile lui veţi găsi pasionante poveşti de iubire şi de ură,

11
BIBLIA PE CARE A CITIT-O ISUS

relatări despre violuri, despre secţionarea membrelor trupului


care fac să-ţi îngheţe sângele în vene, despre comerţul cu sclavi
şi istorisiri reale despre onoare şi despre trădare în război. Nimic
nu este curat şi ordonat. Copiii răsfăţaţi, ca Solomon şi Samson,
primesc daruri supranaturale, iar o persoană cu adevărat excep-
ţională ca Iov, are parte de tragedie după tragedie. Când citeşti
aceste relatări, fie te revolţi împotriva lor, fie te îndepărtezi de
Dumnezeul care a făcut parte din ele. Dar Vechiul Testament este
extraordinar tocmai pentru că în el apar exact aceste reacţii!
Dumnezeu anticipează obiecţiile noastre şi le include în scrierile
Sale sacre.
În cartea ei Amazing Grace (Măreţul har), Kathleen Norris
ne oferă o perspectivă sănătoasă asupra acestui aspect:
Mulţi oameni ai zilelor noastre simt că ceva lipseşte din
vieţile lor, lucru exprimat prin dorinţa lor acută de „ceva mai
mult“, un cămin spiritual, o comunitate a credinţei. Dar atunci
când încearcă să citească Biblia, o aruncă furioşi după un
timp. Pentru mine reacţia lor este încurajatoare, un început
bun, un semn al angajării într-o relaţie cu Dumnezeul care
este revelat de Scriptură. Altora le este foarte uşor să renunţe
imediat la Biblie datorită aspectelor negative, violente şi
pline de răzbunare. Eu sper ca aceşti oameni să respingă din
aceleaşi motive şi violenţa catalogată drept distracţie, pre-
zentată pe marile şi pe micile ecrane şi să rostească o rugă-
ciune ori de câte ori răsfoiesc paginile unui ziar sau urmăresc
CNN-ul. În contextul vieţii reale, Biblia este o carte înviorător
de întreagă, care reflectează cu onestitate asupra relaţiei
umanităţii cu sacrul şi cu profanul. Nu pot învăţa suficient
despre ea, dar trebuie să cred puţinul pe care-l cunosc şi apoi,
prin credinţă, să-L caut pe Dumnezeu acolo.

Al doilea lucru este faptul că am detectat în Vechiul Testa-


ment o deplasare progresivă dar sigură spre har. Evreii au trăit în

12
Prefaţă

vremuri sălbatice, barbare. Legile lor, care astăzi ni se par dure,


reprezintă o mare atenuare a severităţii excesive a legilor popoa-
relor din jur. Legile evreilor au stabilit regulile fundamentale ale
războiului şi ele reflectă respect pentru săraci şi grijă pentru mediu.
Ele limitează răzbunarea şi stabilesc cetăţi de refugiu. Privind la
acele vremuri în care se practica răzbunarea pentru vărsarea
sângelui, sclavia, poligamia şi căsătoria cu soţia fratelui, să nu
omitem faptul că Dumnezeu a fost nevoit să lucreze la starea
morală a poporului la un moment dat. În scrierile acestei perioade
se află seminţele, dar numai seminţele harului lui Dumnezeu.
„Cercetaţi Scripturile […] ele mărturisesc despre Mine“ le-a spus
Isus cititorilor Torei din zilele lui şi a făcut o remarcă pătrunzătoare:
„pentru că socotiţi că în ele aveţi viaţa veşnică“.
„Aşa cum procedează asistentele cu nou-născuţii, Dumnezeu
are obiceiul, într-o oarecare măsură, «să ne vorbească asemenea
unor copii mici»“, a spus John Calvin. Dumnezeu ne-a vorbit ca
unor copii mici, mai ales în Vechiul Testament. Vorbind într-un
mod în care să fie înţeles, Dumnezeu şi-a învăţat poporul încetul
cu încetul o altă cale. El a luat partea celor oprimaţi şi le-a promis
un Rob care va suferi, care îi va răscumpăra nu prin violenţă, ci
devenind El Însuşi victimă a violenţei. Uneori a permis mani-
festarea comportamentelor neplăcute Lui „din pricina împietririi
inimilor“ lor. Între timp, deşi oarecum în zig-zag, lungii vectori ai
istoriei au îndreptat permanent privirile spre Fiul Său, Isus, reve-
laţia finală a lui Dumnezeu în chip de om. În Isus, Dumnezeu nu
ne-a mai vorbit ca unor copii mici; Cuvântul a vorbit tare şi clar.
Mi-ar face plăcere să analizez mai profund aceste lucruri, dar
nu aici. Aceasta nu este o carte a răspunsurilor, ci a întrebărilor pe
care le am cu privire la Vechiul Testament, un set de scrieri la fel
de mistice, de supărătoare, dar, în mod ciudat, satisfăcătoare ca
viaţa însăşi.
În vremea noastră, a spus un istoric al bisericii, socio-libe-
ralii au încercat să redescopere Evangheliile, penticostalii cartea

13
BIBLIA PE CARE A CITIT-O ISUS

Faptele Apostolilor şi evanghelicii Epistolele. Poate că ar trebui


să ne alăturăm lor din spirit ecumenic pentru a redescoperi cărţile
biblice care le-au precedat pe toate aceste cărţi. Cât de uşor uităm
că afirmaţia cuprinzătoare despre inspiraţia divină („Toată
Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să
mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire, pentru ca
omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru
orice lucrare bună“, 2 Timotei, 3:16-17) a fost scrisă despre Vechiul
Testament, Biblia pe care au avut-o aceşti autori.

Avertizare: citirea Bibliei ar putea fi un lucru periculos. O


abordezi cu o serie de întrebări, dar, când îi deschizi paginile, vezi
că aceste întrebări sunt îndreptate spre tine. Regele David s-a
lăsat captivat de povestea pe care i-a spus-o profetul Natan şi s-a
umplut de indignare, pentru a afla apoi că „eroul“ povestirii era
chiar el. Când citesc Vechiul Testament observ întotdeauna că are
loc acest proces. Credinţele îmi sunt puse la încercare. Sunt obli-
gat să mă reexaminez. Cuvintele lui Thomas Merton despre Biblie
în general se aplică mai ales Vechiului Testament:

Într-un cuvânt, nu există nimic liniştitor în Biblie —


până când ne obişnuim atât de mult cu ea încât o facem noi
să fie liniştitoare pentru noi […] Am încetat să mai punem
întrebări cărţii şi să ne lăsăm întrebaţi de ea? Am încetat să
mai luptăm cu ea? În acest caz, probabil că nu mai citim cu
seriozitate.
Pentru cei mai mulţi oameni, înţelegerea Bibliei este, şi
trebuie să fie, o luptă: nu doar pentru a găsi înţelesuri pe care
le prezintă cărţile scrise despre Biblie, ci pentru a ajunge la
un modus vivendi cu ea, cu problemele şi contradicţiile pe
care le întâlnim […]

14
Prefaţă

Să nu ne amăgim că avem o bună cunoaştere a Bibliei


numai pentru că ne-am învăţat să nu ne mai mire, pentru că
ne-am obişnuit să nu ne mai pună probleme.
Opening the Bible (Deschizând Biblia)
După ce am petrecut mult timp examinând Vechiul Testament,
pot spune cu toată siguranţa că am ajuns mai uimit de el, nu mai
puţin uimit.

Philip Yancey

15
UNU

Meritã Vechiul Testament efortul studierii lui?


Credinţa nu este un ataşament faţă de un lăcaş de
cult, ci o călătorie nesfârşită a inimii. Dorinţă fierbinte,
cântece înflăcărate, gânduri îndrăzneţe, un impuls care
copleşeşte inima, uzurpând puterea minţii — acestea sunt
forţele care ne îndreaptă spre [iubirea Celui] care face ca
inimile noastre să răsune ca nişte clopote.

ABRAHAM HESCHEL

F ratele meu, care a frecventat cursurile unui colegiu biblic într-o


perioadă din viaţa lui în care dorea să ştie totul şi să fie capa-
bil să răspundă la orice întrebare, se delecta cu şocarea unor gru-
puri de credincioşi prin împărtăşirea cu ei a „versetului vieţii lui“.
După ce îi asculta pe ceilalţi citând expresii foarte evlavioase din
Proverbele, Romani sau Efeseni, se ridica şi, cu o faţă perfect inex-
presivă, recita foarte repede:
Spre mahala, la apus: patru spre drum, doi spre mahala.
1 Cronici, 26:18
Ceilalţi studenţi îl priveau miraţi şi îşi storceau creierii ca să
desluşească un adevăr spiritual profund care le scăpase înainte.
Poate că vorbea în altă limbă.

19
BIBLIA PE CARE A CITIT-O ISUS

Dacă fratele meu era într-o dispoziţie proastă, mai cita un


verset:

Ah! fiica Babilonului […]  Ferice de cine va apuca pe pruncii tăi,
şi-i va zdrobi de stâncă! Psalmul 137:8-9

În încercarea lui de a şoca oamenii, fratele meu a identificat


cu multă ingeniozitate două obstacole principale în calea citirii
Vechiului Testament: nu înţelegem totul, iar ceea ce înţelegem
este ofensator pentru urechile moderne. Din aceste două motive
şi din altele, Vechiul Testament, trei sferturi din Biblie, rămâne
deseori necitit.
Drept rezultat, cunoaşterea Vechiului Testament nu li se mai
pare oportună creştinilor, iar pentru societate ea a dispărut aproape
în totalitate. În emisiunea de divertisment a lui, Jay Leno a testat
cunoştinţele biblice ale auditoriului cerând spectatorilor să spună
una dintre Cele Zece Porunci. O mână s-a ridicat, iar răspunsul a
fost: „Dumnezeu îi ajută pe cei care se ajută singuri?“ Toţi au
izbucnit în râs, dar nici unul nu a putut da un răspuns mai bun.
Sondajele arată că optzeci la sută dintre americani cred în Cele
Zece Porunci, dar foarte puţini pot enumera măcar patru dintre
ele. Jumătate dintre adulţii americani nu ştiu că prima carte a
Bibliei este Geneza, iar paisprezece la sută cred că Ioana d’Arc
este soţia lui Noe.
Un fapt şi mai surprinzător este că Gary Burge, profesor la
Colegiul Wheaton, a ajuns la concluzia că ignoranţa în privinţa
Vechiului Testament afectează şi biserica. Timp de mai mulţi ani,
Burge i-a examinat pe studenţii care începeau colegiul, una dintre
instituţiile cele mai prestigioase din acest domeniu. Cercetă-rile
lui au arătat că studenţii care au participat la Şcoala duminicală
întreaga lor copilărie, au vizionat de nenumărate ori filmele
VeggieTales şi care au ascultat foarte multe predici nu aveau nici
cele mai elementare cunoştinţe despre Vechiul Testament.

20
Merită Vechiul Testament efortul studierii lui?

Experienţa lui Barry Taylor, fost muzician rock, actualmente


pastor, ne sugerează un răspuns. El mi-a spus: „La începutul anilor
1970 prietenul meu a devenit membru al mişcării Jesus freak. Am
crezut că înnebunise şi de aceea am început să studiez Biblia
pentru a găsi argumente care puteau combate nebunia lui. Nu am
înţeles nici în ruptul capului de ce Dumnezeu era preocupat de
aripa frântă a unui porumbel sau de ce a poruncit să fie ucişi
40.000 de amaleciţi. De fapt, cine erau amaleciţii? Din fericire,
am continuat să citesc, «brăzdând» terenul arid al cărţilor Bibliei.
Ajungând la Noul Testament, nu am avut cum să-L evit pe Isus,
aşa că am devenit eu însumi membru al mişcării Jesus freak.“
Sunt bucuros că Barry Taylor a reuşit să-L găsească pe Isus,
dar recunosc faptul că el ridică întrebări foarte pertinente în acest
proces al convertirii. De ce alocă Biblia un spaţiu atât de amplu
templelor, preoţilor şi regulilor referitoare la sacrificii care astăzi
nu se mai aduc? De ce este preocupat Dumnezeu de cusurul ani-
malelor aduse ca jertfă — cele şchioape sau porumbei cu aripi
frânte — sau de interdicţia de a fierbe un ied în laptele mamei lui,
dar pare neinteresat de popoare precum amaleciţii? Cum putem
înţelege ciudăţenia Vechiului Testament şi cum îl putem aplica în
vieţile noastre? Pe scurt, merită Vechiul Testament efortul nece-
sar pentru citirea şi înţelegerea lui?
Am auzit de la misionarii din Africa sau Afghanistan că popu-
laţia de acolo răspunde imediat Vechiului Testament, pentru că
povestirile lui despre disputele pentru pământ sau pentru sursele
de apă, despre duşmăniile tribale şi despre căsătoriile aranjate se
leagă direct de felul în care trăiesc ei. Dar astfel de obiceiuri erau
total străine modului grec de a gândi al unui om de cultura apos-
tolului Pavel, de exemplu, şi total străine modului de a gândi al
omului contemporan din Occident. Noi cei din ţările dezvoltate
care citim Vechiul Testament începem să ne plictisim, suntem
derutaţi şi uneori chiar ofensaţi de violenţa prezentă pe paginile
lui. Cu Isus ne putem identifica, iar pe apostolul Pavel credem că

21
BIBLIA PE CARE A CITIT-O ISUS

îl putem înţelege, dar care este situaţia popoarelor barbare care au


trăit în Orientul Mijlociu cu mai multe mii de ani în urmă? Ce să
facem cu ele?
Cei mai mulţi oameni scapă de această dilemă evitând întreg
Vechiul Testament sau au o altă abordare, probabil chiar mai gre-
şită: „scormonesc“ solul Vechiului Testament pentru a găsi o pepită
de adevăr care poate fi extrasă şi adusă la lumină, la fel cum un
diamant este scos dintr-o mină de cărbuni. Dar această metodă
poate avea efecte nescontate: amintiţi-vă de versetele preferate
ale fratelui meu.
Cred că există un „avantaj“ ironic al ignoranţei faţă de Vechiul
Testament. „Omul de astăzi […] trebuie să citească Scripturile ca
pe un material complet nefamiliar pentru el, ca un fel de mâncare
aşezată înaintea lui nepregătită“, a scris cercetătorul evreu Martin
Buber. În zilele noastre, i s-a împlinit dorinţa lui Buber: oamenii
citesc într-adevăr Vechiul Testament ca pe un material complet
nefamiliar!

Meritã deranjul?
Această carte vă va dezvălui modul în care am încetat să mai
evit Vechiul Testament, cum am început să-l citesc şi cum am
ajuns până la urmă să-l îndrăgesc. Mărturisesc că am început să-l
citesc din motive dezonorante pentru mine: l-am citit pentru că
am fost plătit să o fac, deoarece citirea lui făcea parte din datoria
mea editorială în pregătirea Bibliei pentru studenţi, The Student
Bible. Dar, mult timp după ce The Student Bible a fost publicată
şi se afla pe rafturile librăriilor, eu am continuat să mă întorc la
Vechiul Testament din proprie iniţiativă.
Experienţa citirii Vechiului Testament s-a asemănat cu expe-
rienţa citirii cărţilor lui William Shakespeare. Într-un elan idealist,
am luat hotărârea, la începutul unui an nou, să citesc în decursul
anului toate cele treizeci şi opt de piese de teatru ale lui Shakespeare.

22
Merită Vechiul Testament efortul studierii lui?

Dar, din cauza călătoriilor pe care a trebuit să le fac, a schimbării


domiciliului în alt stat şi a altor întreruperi, am fost obligat să
prelungesc termenul limită. Cu toate acestea, spre surpriza mea,
îndeplinirea acestei sarcini s-a dovedit a fi mai mult o încântare
decât un efort. La început trebuia să caut în dicţionar cuvintele
arhaice, să mă concentrez pentru a nu încurca personajele şi să-mi
depăşesc stângăcia totală în citirea pieselor de teatru. Dar, pe
măsură ce continuam să citesc şi să mă obişnuiesc cu ritmul şi
limbajul scrierii, mi-am dat seama că lucrurile care îmi distrăgeau
atenţia de la lectură au început să dispară şi m-am cufundat cu
totul în povestire. Abia aşteptam clipele de lectură din fiecare
seară dedicată lui Shakespeare.
Eram convins că voi învăţa despre lumea lui Shakespeare şi
despre oamenii care au trăit în ea. Dar am ajuns la concluzia că
Shakespeare m-a învăţat mai mult despre lumea mea. Succesul lui
de dramaturg care a răzbătut până în zilele noastre se datorează
geniului său de a sonda secretele umanităţii, talent care l-a făcut
atrăgător pentru oamenii din Statele Unite, din China sau din Peru,
oameni care trăiesc la sute de ani după moartea lui. În piesele lui
ne regăsim pe noi înşine.
Am trecut prin acelaşi proces în ceea ce priveşte Vechiul
Testament. De la împotrivirea mea iniţială, am trecut la un senti-
ment de ezitare, învins doar de sentimentul obligaţiei de a citi
cele trei sferturi neglijate ale Bibliei. Pe măsură ce am depăşit
unele bariere (la fel ca în cazul citirii lui Shakespeare), am ajuns
să simt o nevoie de a citi, datorită lucrurilor pe care le-am învăţat
din Vechiul Testament. În cele din urmă, am început să doresc să
citesc cele treizeci şi nouă de cărţi, care satisfăceau o anumită
foame din sufletul meu, pe care nu o simţeam citind o altă carte,
nici chiar Noul Testament. Cărţile Vechiului Testament m-au
învăţat despre Viaţa cu Dumnezeu: nu cum ar trebuie să fie trăită,
ci cum este trăită în realitate.

23
BIBLIA PE CARE A CITIT-O ISUS

Recunosc faptul că recompensele oferite de Vechiul Testa-


ment nu se dobândesc cu uşurinţă. Este nevoie de timp şi de efort
pentru a te simţi ca acasă în paginile lui. Toate realizările, cuce-
rirea unor vârfuri muntoase, cântatul la chitară, participarea la un
concurs de triatlon, fac necesară depunerea unui efort mare şi noi
perseverăm pentru că suntem convinşi că recompensele vor veni.
Cititorul Vechiului Testament se confruntă cu obstacole pe
care nu le întâlneşte în alte cărţi. De exemplu, eu am evitat citirea
lui din cauza lipsei de continuitate. Vechiul Testament nu se
citeşte ca un roman cu o mare coeziune, deoarece conţine părţi
poetice, istorice, predici şi povestiri scurte, materiale care au fost
scrise de diverşi autori şi apoi compilate ca să alcătuiască o carte.
Desigur, în acele vremuri nimeni nu s-a gândit la Vechiul
Testament ca la o singură carte. Fiecare carte avea sulurile ei pro-
prii, iar sulul unei cărţi lungi, cum este Ieremia, avea până la cinci
metri lungime. Un evreu care intra în sinagogă putea vedea raf-
turi cu suluri, nu o singură carte şi, conştient de diferenţele dintre
ele, alegea cartea pe care o dorea. (La anumite sărbători solemne,
evreilor li se permitea să citească dintr-o singură carte, cum ar fi
Iov, Ieremia şi Plângerile, pentru a rămâne într-o stare sufletească
sobră. Celelalte cărţi le-ar fi oferit o plăcere prea mare.)
Cu toate acestea, eu consider că este un lucru remarcabil
faptul că această colecţie diversă de manuscrise scrise de-a lungul
unui mileniu de către mai mulţi autori posedă unitatea pe care o
are. Pentru a aprecia această caracteristică, imaginaţi-vă o carte
care a început să fie scrisă cu cinci sute de ani înainte de Columb
şi care a fost încheiată doar acum. Unitatea uimitoare a Bibliei
este una dintre dovezile convingătoare că Dumnezeu a condus
scrierea ei. Folosind o diversitate de autori şi de situaţii culturale,
Dumnezeu ne-a oferit o consemnare completă a tot ceea ce a dorit
El ca noi să cunoaştem şi este uimitor faptul că părţile se îmbină
atât de bine încât relatează o singură poveste.

24
Merită Vechiul Testament efortul studierii lui?

Cu cât am perseverat mai mult, cu atât am ajuns să înţeleg


mai multe pasaje. Cu cât am înţeles mai multe pasaje, cu atât m-am
regăsit mai bine în acele pasaje. Chiar şi într-o societate atât de
laică cum este cea a Statelor Unite, bestselleruri precum Care of
the Soul (Grijile sufletului) de Thomas Moore şi The Cloister
Walk (Viaţa la mânăstire) de Kathleen Norris scot la iveală faptul
că există o foame spirituală adâncă. Vechiul Testament se
adresează acestei nevoi mai profund decât orice altă carte. El nu
ne ţine o lecţie de teologie, folosind concepte abstracte, aranjate
sistematic într-o ordine logică. Dimpotrivă: ne predă un curs
avansat de trăire a Vieţii cu Dumnezeu, exprimându-se într-un stil
personal şi plin de pasiune.

Nici unul dintre Testamente nu este suficient

Creştinii aparţinători tuturor confesiunilor au ceva în comun:


toţi cred că Vechiul Testament nu este suficient. Isus Mesia a venit
pentru a aduce „Noul legământ“ sau Noul Testament şi, urmând
exemplul lui Pavel, ne întoarcem spre Vechiul Testament, conside-
rându-l o perioadă de pregătire. Sunt de acord cu acest lucru fără
nici o ezitare. Cu toate acestea, sunt tot mai convins de faptul că
nici Noul Testament nu este suficient ca atare. Dacă nu l-am avea
decât pe el, nu am putea să-L înţelegem pe Dumnezeu şi nici
lumea noastră.
Atunci când Thomas Cahill a scris cartea The Gifts of the
Jews (Darurile evreilor), a ales subtitlul „Cum un trib de nomazi
din deşert a schimbat modul în care toţi gândesc şi simt“. Cu sigu-
ranţă că are dreptate. Civilizaţiile occidentale s-au construit direct
pe temelia pusă de era Vechiului Testament şi, fără ea, nu am
înţelege nimic din lumea occidentală. Aşa cum arată Cahill, cre-
dinţa monoteistă a evreilor ne-a dăruit Marele Întreg, un univers
unit care, fiind rezultatul acţiunii unui singur Creator, poate să fie
studiat şi schimbat ştiinţific. Este o ironie faptul că lumea noastră

25
BIBLIA PE CARE A CITIT-O ISUS

tehnologică modernă îşi are originea în acel trib de nomazi din


deşert.
Evreii ne-au mai dăruit şi ceea ce Cahill numeşte „conştiinţa
Vestului“, credinţa că Dumnezeu se exprimă în principal prin
„vocea liniştită“ a conştiinţei, nu prin manifestări exterioare spec-
taculoase. Fiind un Dumnezeu al dragostei şi al compasiunii, Lui
îi pasă de toate creaturile Lui, în special de oamenii care sunt
creaţi „după chipul şi asemănarea“ Sa şi ne cheamă şi pe noi să
procedăm la fel. Fiecare persoană de pe pământ are o demnitate
umană inerentă. Urmându-L pe acel Dumnezeu, evreii ne-au oferit
un model al marilor mişcări de eliberare din istoria modernă şi al
legilor corecte care protejează drepturile celor slabi, ale
minorităţilor şi ale celor oprimaţi.
Conform lui Cahill, fără evrei
… nu am fi avut mişcarea aboliţionistă, reforma
instituţiilor de detenţie, manifestarea antirăzboi, manifestar-
ea pentru drepturile oamenilor muncii, manifestarea dreptur-
ilor omului, cele ale apărării oamenilor săraci, mişcarea
antiapartheid din Africa de Sud, Sindicatul Solidaritatea din
Polonia, manifestările pentru libertatea cuvântului şi pro-
democraţie din ţările Asiei, cum este Coreea de Sud, Filipine
şi chiar China.
Atât de multe concepte şi cuvinte pe care le folosim zilnic:
nou, individual, persoană, istorie, libertate, spirit, dreptate, timp,
credinţă, pelerinaj, revoluţie, derivă din Vechiul Testament, încât
cu greu ne-am putea imagina lumea şi locul nostru fără să depin-
dem de moştenirea evreiască. Un personaj comic dintr-una din
piesele de teatru ale lui Moliere îşi dă seama dintr-o dată:
(

„Vorbesc în proză! Vorbesc în proză!“ La fel, rădăcinile noastre


sunt atât de adânc înfipte în modul de a gândi al Vechiului
Testament, în atât de multe feluri — drepturile omului, conduce-
rea statelor, tratarea vecinilor, înţelegerea lui Dumnezeu — încât
noi deja vorbim şi gândim „în Vechiul Testament“.

26
Merită Vechiul Testament efortul studierii lui?

Cu siguranţă că nu putem înţelege Noul Testament fără


Vechiul Testament. Dovada este uşor de adus: încercaţi să înţele-
geţi Epistola către Evrei, cea a lui Iuda sau Apocalipsa fără nici o
referire la conceptele Vechiului Testament. Acest lucru este impo-
sibil (fapt ce poate explica de ce mulţi creştini moderni evită să
citească şi aceste cărţi din Noul Testament). Evangheliile pot fi
citite ca o relatare de sine stătătoare, dar un cititor nefamiliarizat
cu Vechiul Testament nu va putea găsi toată bogăţia pe care o
conţin ele. Pavel s-a referit tot timpul la Vechiul Testament. Toţi
autorii Noului Testament, fără excepţie, au scris despre noua
lucrare a lui Dumnezeu pe pământ, privindu-o prin prisma lucrării
anterioare, mai „vechi“ a lui Dumnezeu.
Un filozof chinez călărea întotdeauna cu spatele înainte pe
măgarul lui pentru a nu-i fi distrasă atenţia de drum şi pentru a
putea astfel medita la locul unde a fost. Biblia trebuie citită, oare-
cum, în acest mod. Epistolele luminează înspre trecut, asupra
evenimentelor din Evanghelii, pentru a putea înţelege Evanghe-
liile într-un mod nou. Epistolele şi Evangheliile aruncă şi ele o
lumină spre trecut, asupra Vechiului Testament.
Expresia „aşa cum au zis prorocii“ a fost timp de secole una
dintre cele mai puternice influenţe pentru venirea oamenilor la
credinţă. Iustin Martirul a pus convertirea sa pe seama impresiei
pe care a lăsat-o asupra sa acurateţea profeţiilor din Vechiul
Testament. Strălucitul matematician francez Blaise Pascal a con-
siderat de asemenea profeţiile împlinite unul dintre factorii cei
mai importanţi în credinţa sa. În zilele noastre, puţini creştini
citesc profeţii altfel decât pentru a găsi indicii pentru viitor, la fel
cum consultă tablele Ouija. Am pierdut profundul sentiment al
unităţii dintre cele două Testamente ale reformatorilor.
Înţelegerea civilizaţiei noastre şi înţelegerea Bibliei pot fi
motivele cele mai importante pentru citirea Vechiului Testament,
dar titlul acestei cărţi sugerează că motivul principal ar putea fi
următorul: Vechiul Testament a fost Biblia citită de Isus. El a găsit

27
BIBLIA PE CARE A CITIT-O ISUS

în pasajele lui toate faptele importante despre El Însuşi şi misi-


unea Lui. El a citat din Vechiul Testament pentru a lămuri dis-
putele cu oponenţii Săi, fariseii, saducheii şi chiar Satan însuşi.
Imaginile pe care le-a folosit Isus cu privire la El Însuşi: Mielul
lui Dumnezeu, Păstorul cel bun, semnul lui Iona, piatra din capul
unghiului aruncată de zidari, toate acestea au provenit direct de pe
paginile Vechiului Testament.
Conducerea Germaniei naziste a încercat să amputeze
Vechiul Testament din Scriptura creştină, interzicând studierea
acestei „cărţi evreieşti“ şi cercetătorii Vechiului Testament au fost
înlăturaţi din seminarii şi de pe paginile revistelor teologice ger-
mane. În anul 1940, la apogeul puterii naziste, Dietrich Bonhoeffer
a sfidat autorităţile publicând o carte despre Psalmi, dar a fost
amendat. La apel a argumentat convingător, susţinând că a scris
despre cartea de rugăciuni pe care a folosit-o Isus Cristos Însuşi.
Isus a citat frecvent din Vechiul Testament, a susţinut Bonhoeffer,
şi nu din vreo altă carte, deşi canonul evreiesc nu era închis din
punct de vedere oficial. În plus, o mare parte din Vechiul Testa-
ment Îl prezintă explicit sau implicit pe Isus.
De câte ori citim Vechiul Testament, citim Biblia pe care a
citit-o şi a folosit-o Isus. Acestea sunt rugăciunile pe care le-a
făcut Isus, poeziile pe care le-a memorat, cântecele pe care le-a
cântat, povestirile spuse înainte de culcare când era copil,
profeţiile la care a meditat. El a respectat fiecare „iotă sau frântură
de slovă“ din Scripturile evreieşti. Cu cât înţelegem mai bine
Vechiul Testament, cu atât Îl înţelegem mai bine pe Isus. Martin
Luther a spus: „Vechiul Testament este scrisoarea-testament a lui
Cristos, care a dorit să fie deschisă după moartea Sa, citită şi
proclamată pretutindeni prin evanghelie.“
Într-un pasaj interesant din Evanghelie, Luca ne spune că
Isus a apărut deodată lângă cei doi ucenici care mergeau spre
Emaus. Cu toate că vestea învierii se răspândea cu iuţeala unui
incendiu, este evident faptul că cei doi ucenici nu puteau crede

28
Merită Vechiul Testament efortul studierii lui?

încă, iar Isus a văzut acest lucru privind la ochii lor deznădăjduiţi.
Parcă jucându-le o farsă, Isus le-a cerut să-I povestească tot ce se
întâmplase în ultimele zile cu acel om Isus, pe care ei încă nu L-au
recunoscut. Apoi i-a mustrat:

„O, nepricepuţilor şi zăbavnici cu inima, când este


vorba să credeţi tot ce au spus proorocii!   Nu trebuia să
sufere Hristosul aceste lucruri şi să intre în slava Sa?“ Şi a
început de la Moise şi de la toţi proorocii şi le-a tâlcuit, în
toate Scripturile, ce era cu privire la El.

Astăzi noi avem nevoie de o experienţă opusă experienţei de


pe drumul Emausului. Ucenicii au ştiut ce au spus Moise şi
profeţii, dar nu au înţeles cum să relaţioneze cuvintele lor la Isus,
Cristosul. Biserica modernă Îl cunoaşte pe Isus Cristosul, dar
pierde în ritm alert cunoaşterea lui Moise şi a profeţilor.
O dată, Isus le-a vorbit despre doi oameni care şi-au construit
case. Casele lor arătau la fel în exterior. Diferenţa dintre ele s-a
văzut când a venit furtuna. O casă a rămas pe fundaţie, deşi a
plouat cu găleata, pârâiaşele s-au umflat şi vânturile puternice au
suflat, deoarece ea era construită pe stâncă. Cea de-a doua casă,
construită în mod nesăbuit pe nisip, s-a prăbuşit cu mare zgomot.
Fundaţia este importantă atât în construcţii, cât şi în teologie.

Spune repede cum este Dumnezeu?

Conform spuselor lui Elaine Storkey, această întrebare:


„Spune repede cum este Dumnezeu?“ i-a fost pusă la spital frăţio-
rului ei nou-născut de către surioara lui de cinci ani când l-a văzut
pentru prima oară. Fiind foarte perspicace, ea s-a gândit că fratele
ei, care tocmai a venit din Cer, ar putea avea informaţii proaspete
despre Dumnezeu. Din nefericire, noul-născutul a gângurit ceva
şi a adormit.

29
BIBLIA PE CARE A CITIT-O ISUS

Vechiul Testament oferă un răspuns la întrebarea fetiţei, un


răspuns diferit de cel pe care l-am primi dacă am avea numai
Noul Testament. Cu toate că Isus este „chipul Dumnezeului celui
nevăzut“, El s-a golit de Sine Însuşi, adică de prerogativele lui
Dumnezeu pentru a deveni om. Regretatul profesor Langdon
Gilkery obişnuia să spună că, în cazul în care creştinismul evan-
ghelic are o erezie, această erezie este neglijarea lui Dumnezeu
Tatăl, Creatorul, Susţinătorul şi Conducătorul istoriei omenirii şi
al tuturor comunităţilor umane, în favoarea lui Isus, Fiul, care este
legat de sufletele oamenilor şi de destinele lor.
Dacă am avea numai Evangheliile, am putea crede despre
Dumnezeu că este limitat, prea uman şi chiar slab, pentru că Isus,
până la urmă, a sfârşit pe cruce. Evreii au avut obiecţii atât de
mari faţă de Isus pentru că, în pofida afirmaţiilor Sale îndrăzneţe,
El nu s-a conformat concepţiei lor despre Dumnezeu. Ei L-au
respins pentru că nu s-a ridicat la înălţimea cerinţelor lor. Cartea
Apocalipsa ne prezintă o imagine diferită a lui Isus: o lumină
strălucitoare, o glorie măreaţă şi o putere nelimitată, iar Vechiul
Testament, în acelaşi fel, completează imaginea despre Dum-
nezeu. La fel ca primii ucenici ai lui Isus, avem nevoie de această
imagine despre Dumnezeu pentru a aprecia cât de mult ne-a iubit
încât s-a întrupat pentru noi şi la cât de multe a renunţat
Dumnezeu.
Fără Vechiul Testament am avea o concepţie denaturată şi
limitată despre Dumnezeu. Dumnezeu nu este o entitate filozofică,
ci Persoana care acţionează în istoria omenirii: Cel care l-a creat pe
Adam, Cel care i-a făcut lui Noe o promisiune, Cel care l-a che-
mat pe Avram şi i-a spus lui Moise care este numele Său, Cel care
a binevoit să locuiască în deşert într-un cort, pentru a fi aproape
de poporul Lui. Începând cu Geneza, capitolul 1, Dum-nezeu a
dorit să se facă cunoscut şi Vechiul Testament este cea mai
completă revelaţie pe care o avem despre felul cum este
Dumnezeu.

30
Merită Vechiul Testament efortul studierii lui?

John Updike a spus: „Creierele noastre nu mai sunt condi-


ţionate ca să manifeste reverenţă şi teamă sfântă.“ Însăşi aceste
cuvinte par demodate şi, în aceeaşi măsură în care nu mai sunt la
modă, ne-am îndepărtat şi noi de imaginea lui Dumnezeu revelată
în Vechiul Testament. Nu-L putem închide pe Dumnezeu într-o
cutie, nu-L putem explica în totalitate. Dumnezeu pare a fi ciudat
şi misterios, o Fiinţă total diferită, un Dumnezeu pe care ne este
greu să-L înţelegem. Nimeni nu-I spune ce să facă (ideea centrală
în discursul aspru al lui Dumnezeu adresat lui Iov).
Recunosc faptul că Vechiul Testament îmi creează nişte
probleme pe care aş prefera să le evit. Când citesc toate pasajele
referitoare la revelaţia lui Dumnezeu trebuie să mă zbat ca să le
înţeleg. „Uită-te, deci, la bunătatea şi asprimea lui Dumnezeu“, a
scris Pavel creştinilor din Roma. Eu aş prefera să iau în conside-
rare numai bunătatea lui Dumnezeu, dar, dacă procedez aşa, îmi
construiesc propria imagine despre Dumnezeu, în loc să depind
de revelaţia lui Dumnezeu despre Sine Însuşi. Nu îndrăznesc să
vorbesc pentru Dumnezeu înainte de a-L asculta pe Dumnezeu
vorbind El Însuşi.
Imaginea pe care ne-o formăm despre Dumnezeu are un
impact enorm asupra noastră. Este Dumnezeu un ceasornicar aflat
departe de noi, care a tras ceasul universului şi priveşte de la
distanţă cum funcţionează atâta timp cât mai are energie? Sau este
Dumnezeu un părinte grijuliu care se ocupă nu numai de univers,
ci de fiecare om în parte? Nu cred că există un proiect mai impor-
tant decât acela de a reface imaginea lui Dumnezeu, adevărata
concepţie despre El.
Este inevitabil ca să transferăm asupra lui Dumnezeu senti-
mentele şi reacţiile părinţilor noştri. Lui George Bernard Shaw i-a
fost greu să-L accepte pe Dumnezeu pentru că tatăl său a fost un
om de nimic, un tată mai mult absent, căruia nu-i păsa decât de
crichet şi de baruri. La fel, C.S. Lewis s-a luptat mult pentru a
învinge imaginea tatălui său întipărită în fiinţa lui, un om dur care

31
BIBLIA PE CARE A CITIT-O ISUS

recurgea la citate din Cicero atunci când îşi certa copii. În


momentul în care a murit mama lui, s-a simţit de parcă Atlantisul
s-a prăbuşit iar el a rămas izolat pe o insuliţă. După ce a învăţat
la o şcoală publică al cărei director era un om foarte crud, despre
care s-a aflat apoi că era nebun şi a fost internat într-un ospiciu,
Lewis a trebuit să depăşească impactul negativ al acestor doi băr-
baţi pentru a găsi o cale de a-L iubi pe Dumnezeu.
Vechiul Testament Îl prezintă pe Dumnezeu ca Tată, este ade-
vărat, dar un tată diferit de tatăl cunoscut de Shaw şi de Lewis. El
Îl prezintă pe Dumnezeu ca pe un leu, dar şi ca pe un miel, ca pe
un rege, dar şi ca pe un slujitor, ca pe un judecător, dar şi ca pe un
păstor. Atunci când credem că L-am înţeles în sfârşit pe Dum-
nezeu, Vechiul Testament mai introduce o imagine nouă despre
El: Cel care ne şopteşte, păzitorul viei şi altele.
La fel ca o bătaie necontenită la tobă, pe paginile Vechiului
Testament auzim mesajul consecvent că lumea se învârte în jurul
lui Dumnezeu, nu în jurul nostru. Cultura evreilor era plină de
multe lucruri care le aduceau aminte de Dumnezeu. Primul năs-
cut, fie dintre animale, fie dintre copii, era dedicat lui Dumnezeu;
ei purtau pasaje din Lege pe cap şi la încheieturi, pe uşă se aflau
mementouri, cuvântul „binecuvântat“ era rostit de o sută de ori pe
zi, chiar şi părul le era aranjat în mod distinct, iar hainele lor
aveau ciucuri. Un evreu devotat nu putea să petreacă nici o oră,
darămite o zi întreagă, fără a vedea un memento al faptului că
trăia în lumea lui Dumnezeu. Chiar şi calendarul evreiesc indica
timpul după evenimente importante, precum Paştele, Ziua Ispă-
şirii, nu doar după ciclurile agricole şi după lună. Ei credeau că
lumea se află în proprietatea lui Dumnezeu. Viaţa umană este
„sacră“, ceea ce înseamnă că ea Îi aparţine lui Dumnezeu, care
poate face cu ea ceea ce doreşte.
Noţiunile Vechiului Testament au o rezonanţă neamericană.
Nu garantează documentele pe baza cărora s-a întemeiat naţiunea
americană dreptul omului la viaţă, libertate şi căutarea fericirii?

32
Merită Vechiul Testament efortul studierii lui?

Noi ne revoltăm împotriva oricărui lucru care ne împiedică să ne


exercităm drepturile personale şi împotriva oricărei persoane care
încearcă să ne invadeze propriul spaţiu. În mediul nostru laic,
industrializat, putem petrece o întreagă săptămână, nu doar o zi,
fără să vedem ceva care să ne aducă aminte că trăim în lumea lui
Dumnezeu.
Îmi aduc aminte de un mesaj rostit la un serviciu de la capela
Colegiului Wheaton în anii 1970, când mişcarea Moartea lui
Dumnezeu atingea apogeul. Profesorul Robert Webber s-a gândit
să dezbată un subiect despre porunca a treia: „Să nu iei în deşert
Numele Domnului, Dumnezeului tău.“ De obicei noi interpretăm
această poruncă în sensul ei îngust de a nu înjura, a spus Webber,
care a continuat apoi să explice că sensul poruncii este mult mai
larg: „să nu trăieşti de parcă Dumnezeu nu ar exista.“ Sau, în
sensul ei pozitiv: „Trăieşte mereu conştient de existenţa lui Dum-
nezeu.“ Cu cât studiez mai mult această poruncă în contextul ei
din Vechiul Testament, cu atât sunt mai de acord cu Webber.
Secretul unei vieţi trăite în conştienţa existenţei lui Dumnezeu se
află în extraordinara moştenire evreiască a Vechiului Testament.
Nu propun să ne întoarcem la purtarea zulufilor, a filacterilor
şi la regimul alimentar care exclude carnea de porc şi homarii, dar
cred că avem multe de învăţat de la un popor a cărui viaţă era cen-
trată pe Dumnezeu. Când studiem legământul dintre Dumnezeu şi
evreii antici, ceea ce remarcăm imediat este stricteţea lui, aparen-
tul caracter arbitrar al unor legi. Dar printre evrei nu am observat
o reacţie asemănătoare. Foarte puţini dintre ei au mijlocit înaintea
lui Dumnezeu pentru anularea restricţiilor alimentare sau pentru
eliminarea unor obligaţii religioase. Mai degrabă, ei par uşuraţi
de faptul că Dumnezeul lor, spre deosebire de zeii păgâni din
jurul lor, a fost de acord să definească relaţia dintre ei şi El.
Cercetătorul biblic puritan Petry Miller a făcut o afirmaţie
interesantă: când ai un legământ cu Dumnezeu, nu mai ai de a
face cu o Divinitate inefabilă, îndepărtată, inabordabilă, ci ai un

33
BIBLIA PE CARE A CITIT-O ISUS

Dumnezeu pe care te poţi baza. Evreii şi Dumnezeu au intrat


împreună într-o istorie comună şi tot ce a existat în viaţa lor
reprezintă ecoul acestei istorii. Istoria lor este încă de la începutul
ei o poveste de dragoste. Dumnezeu i-a ales nu pentru că erau mai
mulţi şi mai puternici decât alte triburi, din contră. Nu i-a ales nici
pentru superioritatea lor morală, ci i-a ales pentru că i-a iubit.
Ca orice îndrăgostit, Dumnezeu a tânjit după dragostea lor.
Toate poruncile date evreilor proveneau din prima poruncă: „Să
iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot suf-
letul tău şi cu toată puterea ta.“ Desigur, evreii nu au reuşit să
împlinească această poruncă, dar motivul pentru care acum
creştinii numesc trei sferturi din Biblia lor „Vechiul“ Testament
este că nici chiar incapacitatea lor fatidică de a-L iubi pe Dum-
nezeu nu a reuşit să anuleze dragostea lui Dumnezeu. Dumnezeu
a găsit o cale nouă: un legământ, sau un testament-nou al dra-
gostei Sale.
Soren Kierkegaard are la îndemână două sugestii pentru citi-
torul care se confruntă cu porţiunile dificile ale Bibliei. În primul
rând, citiţi Biblia ca pe o scrisoare de dragoste, spune el. Când vei
întâlni dificultăţi create de limbaj, cultură şi alte bariere, consi-
deră că ele reprezintă procesul necesar pentru a înţelege mesajul
important al cuiva care te iubeşte. În al doilea rând, aplică ceea ce
ai înţeles. Kierkegaard are un cuvânt de spus şi la obiecţia că
„există atât de multe pasaje obscure în Sfintele Scripturi şi cărţi
întregi sunt adevărate ghicitori“ răspunzând că el ia în conside-
rare această obiecţie numai dacă este făcută de cei care au aplicat
pe deplin toate pasajele uşor de înţeles!

Este Dumnezeu cu adevãrat bun?

Evreii au înălţat timp de mii de ani următoarea rugăciune:


„Lăudaţi pe Domnul, căci este bun, căci îndurarea Lui ţine în
veac!“ Este o rugăciune foarte bună şi putem reflecta asupra ei,

34
Merită Vechiul Testament efortul studierii lui?

pentru că astăzi punem la îndoială chiar aceste două lucruri. Este


Domnul bun? Ţine îndurarea Sa [sau dragostea, KJV — n.tr.) în
veci? O singură privire înspre trecut sau doar simpla citire a
titlurilor principale din ziarele de fiecare zi sunt suficiente pentru
ca orice om rezonabil să înceapă să se întrebe dacă aceste două
afirmaţii îndrăzneţe sunt adevărate. Vechiul Testament merită
toată atenţia noastră tocmai din acest motiv, şi anume că evreii s-au
îndoit chiar de rugăciunea pe care o făceau. Aşa cum se întâmplă
în orice relaţie apropiată normală, evreii au venit cu îndoielile lor
la cealaltă parte a relaţiei, la Dumnezeu Însuşi, şi au primit un răs-
puns direct.
Din Vechiul Testament învăţăm cum lucrează Dumnezeu, un
mod de lucru care ne ia prin surprindere. Dumnezeu acţionează
încet, imprevizibil şi paradoxal. Primele unsprezece capitole din
Geneza prezintă o serie de greşeli umane care pun sub semnul
îndoielii întreaga creaţie. Ca soluţie la aceste probleme, Dum-
nezeu prezintă un plan în Geneza, 12, plan care se ocupă de pro-
blema generală a umanităţii prin întemeierea unei anumite familii,
un trib care avea să fie cunoscut cu numele de evrei. Prin ei, pân-
tecele Întrupării, Dumnezeu va restaura întregul pământ şi-l va
aduce la scopul lui iniţial.
O dată planul prezentat, Dumnezeu începe punerea lui în
aplicare în cel mai misterios mod cu putinţă. Pentru a întemeia
acest trib, Dumnezeu alege un păgân dintr-o zonă care se află
acum în Irak şi îl supune la o serie de teste, dintre care la multe a
căzut. În Egipt, de exemplu, Avraam dă dovadă de o moralitate
inferioară celei afişate de închinătorii zeului Soare.
După ce promite că din Avraam şi Sara va ieşi un popor la fel
de numeros ca stelele de pe cer şi ca nisipul de pe malul mării,
Dumnezeu ne oferă un studiu de caz în domeniul sterilităţii.
Avraam şi Sara au aşteptat până la nouăzeci de ani ca să-şi vadă
copilul. Rebeca, nora lor, a fost şi ea incapabilă să nască, cel puţin
o perioadă de timp. Fiul ei, Iacov, a trebuit să aştepte paisprezece

35
BIBLIA PE CARE A CITIT-O ISUS

ani după soţia visurilor lui, ca să afle că şi ea este sterilă. Trei gene-
raţii consecutive de femei sterile par un început total lipsit de efi-
cienţă pentru a da naştere unui popor numeros.
După ce face promisiuni asemănătoare legate de posesia unei
mari ţări (Avraam însuşi nu a posedat decât un loc de înmor-
mântare în Canaan), Dumnezeu aranjează ca evreii să plece în
Egipt, unde fac cărămizi timp de patru secole, până când Moise
intră în scenă şi îi conduce în ţara promisă, nefericita călătorie
durând patruzeci de ani în loc de două săptămâni. Devine evident
faptul că Dumnezeu lucrează conform unui orar diferit de cel
folosit de nerăbdătoarele fiinţe umane.
Surprizele continuă şi în perioada Noului Testament, pentru
că nici unul dintre mândrii cercetători evrei ai Scripturii nu L-a
recunoscut pe Mesia anunţat de Psalmi şi de Profeţi în persoana
lui Isus din Nazaret. Mai mult, ei continuă să facă acest lucru şi
astăzi, când aceşti autopropuşi profeţi îi identifică în mod cert pe
tiranii şi personajele importante ale lumii cu Anticristul, deşi au
observat cum Hitler, Stalin, Kissinger şi Hussein au dispărut din
istorie.
Creştinii contemporani se confruntă cu multe promisiuni
neîmplinite. Sărăcia mondială şi populaţia lumii continuă să
crească, iar creştinismul, referindu-ne la procente, abia se mai
menţine pe poziţie. Planeta se îndreaptă împleticindu-se spre
autodistrugere. Aşteptăm şi continuăm să aşteptăm zilele glorio-
ase promise în Profeţi şi în Apocalipsa. De la Avraam, Iosif,
Moise şi David învăţăm că Dumnezeu acţionează în moduri pe
care noi nu le prevedem şi poate că nici nu le dorim. Uneori isto-
ria lui Dumnezeu se pare că se desfăşoară pe un alt plan decât
istoria noastră.
Vechiul Testament ne oferă indicii referitoare la tipul de isto-
rie pe care o scrie Dumnezeu. Cartea Exodul le identifică dându-le
nume celor două moaşe evreice care au contribuit la salvarea
vieţii lui Moise, dar nu se deranjează să menţioneze numele lui

36
Merită Vechiul Testament efortul studierii lui?

faraon care conducea Egiptul în acea vreme (o omisiune care i-a


derutat dintotdeauna pe cercetători). Cartea 1 Regi acordă un total
de opt versete regelui Omri, deşi istoricii laici îl consideră unul
dintre cei mai puternici regi ai Israelului. În propria Sa istorie,
Dumnezeu nu este impresionat de mărime, de putere sau de
bogăţie. Credinţa este pionul dorit de El şi eroii pe care-i eviden-
ţiază sunt eroii credinţei, nu ai puterii sau ai bogăţiei.
Istoria lui Dumnezeu se concentrează, în consecinţă, asupra
celor care-I rămân credincioşi Lui, indiferent cum se desfăşoară
lucrurile. Atunci când Nebucadneţar, unul dintre numeroşii tirani
care i-au persecutat pe evrei, îi ameninţă pe cei trei tineri că îi va
arunca în cuptorul cu flăcări, ei răspund:
Iată, Dumnezeul nostru, căruia Îi slujim, poate să ne
scoată din cuptorul aprins şi ne va scoate din mâna ta,
împărate. Şi chiar de nu ne va scoate, să ştii, împărate, că nu
vom sluji dumnezeilor tăi, şi nici nu ne vom închina chipului
din aur pe care l-ai înălţat!

Imperii se ridică şi se prăbuşesc, conducători puternici se


ridică la putere şi cad. Acelaşi Nebucadneţar care a dat porunca
să fie aruncaţi cei trei tineri în cuptorul cu foc ajunge nebun şi se
hrăneşte cu iarbă ca vacile. Succesiunea imperiilor care urmează
imperiului său, Persia, Grecia şi Roma, atât de puternice în zilele
lor de glorie, ajung în lada de gunoi a istoriei, în timp ce evreii,
poporul lui Dumnezeu, supravieţuiesc pogromurilor ucigătoare.
Încet, dureros, Dumnezeu Îşi scrie propria istorie pe pământ prin
faptele urmaşilor Săi credincioşi, unul câte unul.
Prin istoria lor îndurerată, evreii ne învaţă cea mai surprinză-
toare lecţie dintre toate: nu greşeşti dacă Îl personalizezi pe
Dumnezeu. Dumnezeu nu este o putere vagă, prezentă undeva în
eter, nici o abstracţiune cum au sugerat grecii, nici un supraom
senzual căruia i s-au închinat romanii şi, cu siguranţă, nu este
ceasornicarul absent al deiştilor. Dumnezeu este personal. El

37
BIBLIA PE CARE A CITIT-O ISUS

pătrunde în viaţa oamenilor, este interesat de familii, se arată în


locuri neaşteptate, alege conducători puţin promiţători şi le cere
socoteală oamenilor. Mai mult decât orice altceva, Dumnezeu
iubeşte.
Teologul evreu Abraham Heschel în cartea sa The Prophets
(Profeţii) remarcă:
Dumnezeu nu se descoperă profetului ca un absolut
abstract, ci printr-o relaţie personală şi intimă cu lumea. El
nu se mulţumeşte să poruncească şi să se aştepte la ascultare,
ci este mişcat şi influenţat de ceea ce se întâmplă în lume şi
reacţionează în conformitate. Evenimentele şi acţiunile
oamenilor trezesc în El bucurie sau tristeţe, plăcere sau
mânie […]. Faptele oamenilor Îl pot mişca, Îl pot influenţa,
Îl pot întrista sau, pe de altă parte, Îl pot bucura şi Îi pot face
plăcere.
[…] Dumnezeul Israelului este un Dumnezeu care
iubeşte, un Dumnezeu care este cunoscut omului şi preocupat
de om. El nu numai că stăpâneşte lumea în maiestatea puter-
ii şi înţelepciunii Sale, ci reacţionează în faţa evenimentelor
istoriei.

Mai mult decât celelalte cuvinte sugestive, Dumnezeu folo-


seşte cuvinte precum „copii“ şi „preaiubiţi“ pentru a descrie relaţia
noastră cu El, relaţie intimă şi personală. În Vechiul Testament
abundă imaginea soţ-mire. Dumnezeu „face curte“ poporului Său
şi îl iubeşte cu multă pasiune, aşa cum un iubit simte pentru
aleasa lui. Atunci când poporul Său Îl ignoră, El se simte jignit,
dispreţuit, ca un iubit părăsit. Schimbând metaforele de-a lungul
generaţiilor, Vechiul Testament ne spune şi nouă că suntem copiii
lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, cel mai bine înţelegem cum ne
priveşte Dumnezeu atunci când ne gândim la oamenii care
înseamnă cel mai mult pentru noi: propriul nostru copil, iubitul
sau iubita noastră.

38
Merită Vechiul Testament efortul studierii lui?

Gândiţi-vă la un părinte plin de iubire care, înarmat cu o


cameră video, o îndeamnă pe fiica lui de un an să nu se mai ţină
de masă şi să facă trei paşi spre el. „Vino, dragă, poţi să mergi! Lasă
masa. Tati este aici.“ Gândiţi-vă la o adolescentă îndrăgostită
până peste cap de un băiat, care ţine tot timpul telefonul la ure-
che, gândindu-se în fiecare secundă la cel care este şi el „îndră-
gostit nebuneşte“ de ea şi îi arată interes. Gândiţi-vă la aceste două
scene şi imaginaţi-vă că Dumnezeu se află la un capăt, iar voi la
celălalt. Acesta este mesajul Vechiului Testament.

Cine sunt prietenii lui Dumnezeu


Poţi afla foarte multe despre cineva uitându-te la prietenii pe
care şi-i alege şi nimic nu este mai surprinzător cu privire la
Dumnezeu decât uitându-te la prietenii pe care Şi i-a ales, cu cine
a hotărât să aibă relaţii strânse. Avraam a minţit în privinţa soţiei
sale şi chiar a fost de acord să o dea altcuiva de soţie, Iacov şi-a
înşelat fratele, Moise a comis o crimă, David a comis atât adulter
cât şi crimă, dar, cu toate acestea, toţi aceşti oameni au fost incluşi
în lista de favoriţi ai lui Dumnezeu. Iacov a primit un nume nou,
Israel (Cel ce luptă cu Dumnezeu), după o noapte întreagă de lu
ptă cu Dumnezeu şi poporul lui Dumnezeu face referinţă de atun-
ci încoace la acea luptă. Oamenii lui Dumnezeu sunt, literal-
mente, copiii luptei.*

* Thomas F. Torrance (The Meditation of Christ — Meditaţiile lui Cristos) a


emis ipoteza că antisemitismul îşi poate avea originea aici. Conflictul lui Israel
cu Dumnezeu, relaţia lui de dragoste-ură, oglindeşte propria noastră relaţie. În
loc să venim cu resentimentele noastre înaintea lui Dumnezeu, ne revărsăm
mânia asupra evreilor, poporul ales al lui Dumnezeu: „[…] deşi disputa noastră
reală este cu lumina pătrunzătoare a revelaţiei divine reflectată de către Israel,
ne refulăm toate resentimentelor asupra Israelului însuşi. Aici se află, după păre-
rea mea, rădăcina antisemitismului. Dar oriunde şi oricând apare antisemi-tis-
mul, el este o dovadă clară că oamenii se află în conflict cu Dumnezeu şi este
vorba de acelaşi fel de conflict care şi-a lăsat amprenta asupra Israelului. Nici
un alt popor nu s-a angajat cu Dumnezeu la acelaşi nivel de profunzime, nici cu
aceeaşi intensitate a contradicţiei dintre om şi Dumnezeu cum a făcut Israelul.“

39
BIBLIA PE CARE A CITIT-O ISUS

Dumnezeu are o explicaţie deschisă cu oamenii care s-au


plâns pe faţă, oameni ca Iov, Ieremia sau Iona. El s-a angrenat în
lungi discuţii contradictorii cu Avraam şi Moise şi uneori i-a lăsat
să câştige! În lupta Sa cu Iacov, Dumnezeu a aşteptat până la
ivirea zorilor pentru a-l lovi. Până atunci Iacov a rezistat. Este
evident faptul că Dumnezeu preferă disputele oneste în locul supu-
nerii lipsite de onestitate. El priveşte la fiinţele umane cu multă
seriozitate, poartă dialoguri cu ele, le include în planurile Sale şi
ascultă de ele.
Dacă lecţia cea mai importantă a Vechiului Testament e că
Dumnezeu este personal şi apropiat de oameni, lecţia cea mai
importantă despre fiinţele umane este că noi avem valoare. Ceea
ce spunem, cum ne purtăm, chiar şi ceea ce gândim şi simţim, toate
aceste lucruri au un efect enorm asupra lui Dumnezeu. De fapt,
ele au implicaţii cosmice.
Nouă, celor care trăim în era când putem vedea planeta noas-
tră din perspectiva unei nave spaţiale, ca un glob minuscul albas-
tru şi verde suspendat în vastitatea inimaginabilă a universului, ne
vine greu să credem că fiinţele şi vieţile noastre contează. Ironia
este că cele mai mari progrese tehnologice, cum este telescopul
Hubble, au arătat cât de mici suntem din perspectiva cosmolo-
gică. Ernst Becker a spus că purtăm în pieptul nostru „durerea
caracterului cosmic special“, întrebându-ne cum putem avea o
valoare atât de mare în univers.
Băiatul rău al baschetului, Dennis Rodman, exprimă punctul
de vedere modern: „Dacă există o fiinţă supremă, el/ea are mult
mai multe probleme pe cap decât să se preocupe de stupidele
mele probleme.“ Dar Vechiul Testament este devotat infirmării
acestei obiecţii, pe care au avut-o şi vechii evrei.

Când privesc cerurile, lucrarea mâinilor Tale, luna şi


stelele pe care le-ai făcut, îmi zic: „Ce este omul, ca să Te
gândeşti la el? Şi fiul omului, ca să-l bagi în seamă?“

40
Merită Vechiul Testament efortul studierii lui?

Relatările mesopotamiene despre creaţie prezintă fiinţele


umane aproape ca pe nişte accidente ale creaţiei, fiinţe inferioare
făcute pentru a sluji capriciile zeilor, pentru a le satisface nevoile
personale. Prin contrast, Geneza consideră bărbatul şi femeia ca
fiind apogeul creaţiei şi le dăruieşte libertatea şi puterea de a
decide — şi a distruge — soarta restului creaţiei. Conform lui
Cicero, „Zeii se ocupă de probleme importante; ei le neglijează pe
cele mărunte.“ Vechiul Testament nu le dă dreptate şi prezintă un
Dumnezeu care îşi găseşte „plăcerea în fiii oamenilor“. Psalmul 8,
care începe prin mirarea faţă de grija lui Dumnezeu pentru
oameni, continuă astfel:

  L-ai făcut cu puţin mai pe jos decât Dumnezeu şi l-ai


încununat cu slavă şi cu cinste. I-ai dat stăpânire peste lucru-
rile mâinilor Tale, toate le-ai pus sub picioarele lui…
David şi ceilalţi psalmişti au părut copleşiţi de noţiunea că un
Dumnezeu „de acolo de sus“ din cer poate să fie interesat de ceea
ce se întâmplă pe această planetă neînsemnată, dar Dumnezeu le
dovedeşte acest lucru în mod incontestabil de nenumărate ori.
Mesajul că acţiunile noastre contează pentru Dumnezeu defineşte
practic Vechiul Testament. Noi avem o influenţă profundă asupra
lui Dumnezeu. Un verset din profetul Ţefania exprimă foarte bine
acest lucru:

Domnul Dumnezeul tău este în mijlocul tău, ca un viteaz


care poate ajuta; se va bucura de tine cu mare bucurie, va
tăcea în dragostea Lui şi nu va mai putea de veselie pentru
tine.
Oamenii de ştiinţă contemporani, chiar şi cei agnostici,
acceptă, deşi murmurând, „principiul antropic“ pentru că universul
este atât de bine organizat încât pare menit să sprijine existenţa
vieţii umane. Vechiul Testament susţine că se află în funcţiune
mai mult decât un principiu antropic. Dumnezeu inversează

41
BIBLIA PE CARE A CITIT-O ISUS

sensul tuturor religiilor, care, până atunci, i-au prezentat pe zei


drept fiinţe supranaturale ale căror acţiuni au repercusiuni pe
pământ, influenţând viaţa de pe planeta noastră. Un zeu plânge şi
pe pământ plouă; un zeu se supără şi fulgerele lovesc pământul.
Vechiul Testament arată — şi niciunde mai clar decât în Iov — că
situaţia este cu totul alta. O femeie disperată se roagă şi
Dumnezeu îi trimite un profet. Un bătrân descumpănit refuză să-L
blesteme pe Dumnezeu şi impactul reverberează în întregul
univers.
Din acest motiv se poate afirma cu toată corectitudinea că
evreii au inventat istoria. Pentru ei istoria nu se rezumă la repe-
tarea ciclurilor eternităţii, ci la faptul că acţiunile umane de pe
pământ contează şi exact aceste reacţii umane au creat istoria.
Domnul Suveran al istoriei permite oamenilor să exercite o
influenţă asupra Lui, la fel cum şi El exercită influenţă asupra lor.
Filozoful Glenn Tinder face o deosebire între Destin şi Soartă.
Evreii ne-au dăruit tuturor sentimentul Destinului, că noi nu
existăm într-o lume fără sens şi nu acţionăm conform capriciilor
unui zeu, ci existăm pentru a împlini un Destin semnificativ hotă-
rât pentru noi de un Dumnezeu personal.
Dacă vei vizita un muzeu cu artefacte ale vecinilor Israelului,
vei putea vedea schimbarea. În Egipt sau în Siria vei vedea zei ca
Osiris, Lil sau Astartea. Un evreu nu îţi poate arăta nimic de acest
gen deoarece imaginile cu Dumnezeu au fost interzise dintot-
deauna. El nu va putea decât să-ţi repete istoria evreilor, istoria
unei relaţii: Dumnezeul nostru i-a vorbit lui Avraam, l-a chemat
pe Moise, ne-a chemat să ieşim din Egipt. „Dumnezeu, spune
Jack Miles, este ca un romancier care […] îşi poate spune propria
poveste numai prin personajele sale.“
Până la urmă am început să iubesc Vechiul Testament pentru
că îmi oferea o istorie în care eram cuprins şi eu. Pe măsură ce
m-am familiarizat cu personajele care s-au străduit în diverse modu-
ri „să se înţeleagă cu Dumnezeu“ m-am regăsit pe mine însumi în

42
Merită Vechiul Testament efortul studierii lui?

ele. În unele perioade m-am identificat cu Iov, cu Iacov, cu


Învăţătorul din Eclesiastul, cu psalmiştii în stările lor sufleteşti
schimbătoare. Mi-am descoperit propria viaţă prin viaţa lor cu
Dumnezeu.
De câtva timp îi întreb pe prietenii mei: „Cum este o relaţie
cu Dumnezeu? Cum merge ea?“ Imaginaţi-vă varietatea de răs-
punsuri pe care le primesc la această întrebare de la Avraam,
Enoh, Ieremia, Isaia, Moise, Iacov, David, Iona şi Iov. Fiecare a
avut experienţe radical diferite cu Dumnezeu şi eu mă pot regăsi
în întâlnirile lor cu Dumnezeu şi pot învăţa din ele. Viaţa cu
Dumnezeu este o problemă individuală şi formulele generale nu
se aplică uşor.
Kathleen Norris a făcut mărturisiri despre experienţele prin
care a trecut ca oaspete al unei mânăstiri benedictine, unde călu-
gării psalmodiază zilnic psalmi, dintre care unii exprimă o pace
evlavioasă, iar alţii conţin strigătele adresate lui Dumnezeu în
care El este acuzat de absenţă sau de nedreptate. În timp însă, pe
măsură ce a ajuns să îi cunoască pe călugări şi pe alţi oaspeţi ai
mânăstirii care cântau psalmii, ea şi-a dat seama că cineva din
mânăstire se regăsea în cuvintele fiecărui psalm. Fiecare psalm
reflecta un aspect al vieţii cu Dumnezeu şi aceia care au ochi să
vadă şi urechi să audă au perceput mesajul de care aveau nevoie.
Creştinismul contemporan, cu aplecarea lui îngustă asupra
Epistolelor, a neglijat, după părerea mea, acest adevăr. Crescând
într-o biserică, am învăţat despre viaţa creştină exclusiv de la
Pavel care, sugerez eu, nu este deloc un creştin „tipic“. Pavel a
avut o experienţă miraculoasă când s-a convertit, apoi a experi-
mentat o serie de minuni şi de intervenţii supranaturale şi, cu
excepţia capitolului 7 din Romani, binecuvântat să fie acest capi-
tol, se pare că nu a întâmpinat prea mari greutăţi în trăirea marilor
idealuri ale vieţii creştine, sau cel puţin nu la fel de mari ca mine.
După ce Pavel a înţeles un lucru din punct de vedere intelectual,
emoţiile lui aveau tendinţa de a urma acest drum. Încercarea de

43
BIBLIA PE CARE A CITIT-O ISUS

a-l imita pe Pavel (lucru pe care el însuşi ne-a încurajat să-l


facem) nu este, după experienţa mea, mai uşoară decât încercarea
de a-l imita pe Isus.
În Vechiul Testament am descoperit o ţesătură foarte fru-
moasă alcătuită din întâlniri cu Dumnezeu care oferă un cadru
important pentru exemplul lui Pavel. În Psalmi, de exemplu, am
găsit dezorientare, confuzie, mânie, disperare şi îngrijorare,
lucruri despre care nu am auzit în biserica mea. Noi ne-am grăbit
să ajungem prea repede la experienţa „mai înaltă“ a victoriei spiri-
tuale. Spre mirarea mea, am învăţat că aceşti psalmi „problematici“
au fost psalmii din care Noul Testament, şi mai ales Isus, au citat
cel mai des!
Multă vreme m-am luptat cu idealurile imposibile ale Pre-
dicii de pe Munte şi cu tonul Epistolelor: Dumnezeu a spus, deci
fă aşa. Am găsit un mod de abordare extrem de diferit în cărţi cum
sunt Proverbele sau Eclesiastul. Aceste cărţi folosesc o abordare
mai moderată, o „cale de mijloc“: câştigă bani, dar nu prea mulţi,
distrează-te fără să devii hedonist. De fapt, acestea sunt principiile
pe care le-au folosit dintotdeauna părinţii în educarea copiilor.
Nu-mi pot imagina cum poate fi educat un copil de trei ani pe baza
principiilor din Predica de pe Munte.
Nu este intenţia mea să fac o distincţie prea mare între Noul
Testament şi cel Vechi. Dimpotrivă. Este o greşeală să citeşti
Vechiul Testament numai pentru a-l pune în contrast cu Noul sau
pentru a ne mări cunoaşterea despre Noul Testament. Citirea
Vechiului Testament nu este, aşa cum a sugerat un teolog, „citirea
corespondenţei trimise altcuiva“, ci este, de asemenea, corespon-
denţa trimisă nouă. Oamenii care apar în Vechiul Testament au
fost oameni reali care au învăţat să se înţeleagă cu acelaşi
Dumnezeu căruia mă închin şi eu. Am nevoie să învăţ din expe-
rienţele lor chiar şi atunci când încerc să încorporez mesajul nou
şi minunat adus de Isus şi dezvoltat de Pavel şi de ceilalţi.

44
Merită Vechiul Testament efortul studierii lui?

Jurnalul spiritual

În timpul când am scris acest capitol, a avut loc un eveniment


trist: a murit socrul meu. Hunter Norwood a trăit optzeci de ani,
o viaţă bogată, deplină. A plecat pe mare în 1942 ca să fie misionar
în America de Sud, şi-a construit cu propriile mâini o casă în
junglă, a înfiinţat o biserică şi un Institut Biblic şi mai târziu s-a
întors în SUA pentru a coordona o agenţie misionară. În acest
timp, el şi soţia lui au crescut şase fete minunate, una dintre ele
devenind soţia mea.
Hunter a fost un învăţător biblic par excellence şi chiar după
ce s-a pensionat a căutat noi modalităţi de a-i învăţa pe oameni
Biblia. A predat cursuri la distanţă în cadrul Institutului Biblic
Moody. Mergea cu maşina patruzeci şi cinci de minute în fiecare
duminică pentru a preda Biblia la o clasă de la o biserică
prezbiteriană. Când sănătatea i s-a şubrezit, stătea în faţa clasei
într-un scaun cu rotile şi abia mai şoptea la un microfon. Cu ani
în urmă îl angajasem să mă ajute la revizuirea lucrării The Student
Bible, pentru că nu cunoşteam pe nimeni în care să am atât de
mare încredere în privinţa documentării biblice.
În cele din urmă, din cauza cancerului şi a unei boli degene-
rative a nervilor, a venit timpul când Hunter Norwood nu a mai
putut preda Biblia. O studia cu credincioşie în fiecare zi şi se
ruga, având o listă de oameni pe care îi slujise de-a lungul anilor.
Credea din toată inima în Viaţa Creştină Victorioasă şi considera
Epistola către Romani cartea sa favorită, manualul său în privinţa
relaţiei cu Dumnezeu. Dar, pe măsură ce boala avansa, a început
să pună la îndoială unele aspecte ale Vieţii Creştine Victorioase,
lucru care nu este surprinzător, având în vedere starea sa. I s-a pus
un cateter. Şi-a pierdut controlul asupra intestinelor sale.
Maxilarele îi tremurau atât de tare încât abia putea să-şi ţină pro-
teza în gură şi vizitatorii îi cereau mereu să repete ce a spus.
Mâinile îi tremurau şi scăpa adesea tot ce avea în mână. Este greu

45
BIBLIA PE CARE A CITIT-O ISUS

să-ţi păstrezi un spirit de bucurie şi de victorie atunci când trupul


tău se revoltă împotriva ta, atunci când trebuie să ceri ajutor pen-
tru a putea bea un pahar cu apă sau pentru a-ţi sufla nasul.
În ultimii doi ani de viaţă, lumea lui Hunter s-a făcut tot mai
mică, mai întâi la dimensiunea unui dormitor cu un pat, apoi la
dimensiunea unui pat de spital, pe care-l părăsea foarte rar. Acolo
a început să scrie într-un jurnal până când nu a mai putut ţine un
creion în mână şi şi-a descris lupta cu Dumnezeu. Acest jurnal a
ajuns la mine, un carneţel pe care îl am la îndemână chiar acum
când scriu. Începând din spate, am găsit listele cu oamenii pentru
care s-a rugat cu atâta credincioşie, şaptesprezece pagini de liste
de rugăciune, în care erau trecute multe nume: familia lui lărgită
(lângă numele soţiei este şi numele meu), indienii din America de
Sud, studenţii din multele clase unde a predat, misionarii pe care
i-a coordonat, biserica sa, văduvele şi vecinii. Paginile erau pătate
cu mâncare, cafea sau lacrimi.
Dacă încep din partea cealaltă a jurnalului, pot citi despre
relaţia lui Hunter Norwood cu Dumnezeu. Ea se întinde pe
nouăsprezece pagini şi pot vedea cum a avansat boala lui pe
măsură ce scrisul i se deteriora cu fiecare pagină. În cele mai
multe cazuri, el cita un verset biblic şi apoi îl comenta pe scurt.
De câteva ori a scris despre starea lui fizică: durerea de spate,
picioarele care nu-l mai ţineau, pierderea forţei fizice, deshidra-
tare. Ultima dată când a scris, cuvintele devenind greu lizibile, a
fost în 7 august, aproape cu un an înainte de a muri. În ultimul an
nu a mai putut scrie.
Ceea ce m-a izbit la jurnalul lui este faptul că, dintre sute de
însemnări, am putut găsi doar nouă versete din Noul Testament,
celelalte fiind din Vechiul Testament. Voi reda doar câteva din
cele scrise de el în jurnal:
Psalmul 28. Tată, ajutor! Sunt deprimat, trist şi mi-e frică.
2 Regi, 11-14. Atât de puţini oameni Îi sunt credincioşi lui
Dumnezeu, dar totuşi El are milă şi îndurare!

46
Merită Vechiul Testament efortul studierii lui?

Psalmul 53:5. Au fost copleşiţi de spaimă, deşi nu exista nici


un motiv de teamă.
Psalmul 59:4. Scoală-Te să mă ajuţi, uită-Te la necazul meu.
Iov, 42:2. Ştiu că Tu poţi face orice lucru. Nici un plan al Tău
nu poate fi împiedicat!
Psalmul 71:14. Cât despre mine, întotdeauna voi spera!
Psalmul 20:1. Fie ca Domnul să-ţi răspundă atunci când te
afli în necaz, fie ca Domnul să te protejeze!
2 Cronici, 28:20. Nu te teme şi nu te descuraja pentru că
Domnul Dumnezeu este cu tine.
Plângerile, 3:26. Este bine să aştepţi în tăcere salvarea
Domnului.
Psalmul 139. Tu m-ai făcut într-un chip minunat.
Psalmul 27. Domnul este fortăreaţa vieţii mele, de cine să mă
tem?
Iov, 23:10. Când El mă încearcă, voi ieşi ca aurul curat.
Psalmul 40:17. O, Dumnezeul meu, nu întârzia.
Iov, 36:15. El le-a vorbit în necazul lor.
Ieremia, 46:28. Nu te teme, Iacov, slujitorul Meu, căci Eu
sunt cu tine, spune Domnul.
Psalmul 116:15. Cât de scumpă este înaintea Domnului
moartea sfinţilor Săi.
Psalmul 121:2. Ajutorul meu vine de la Domnul.
Psalmul 10:14. Dar Tu, o Dumnezeule, Tu vezi necazul şi
tristeţea.
Aceia dintre noi care l-am cunoscut mai îndeaproape pe
Hunter Norwood am putut vedea că ultimii ani din viaţa lui au
fost, de departe, cei mai grei. Adversarii credinţei sale din Colum-
bia au aruncat în el cu pietre. A avut de înfruntat aligatori, şerpi
boa şi peşti pirana în Peru. A crescut şase fete în două culturi
diferite. Dar nici una dintre aceste dificultăţi nu s-au comparat cu

47
BIBLIA PE CARE A CITIT-O ISUS

cele pe care le-a înfruntat pe patul de spital, unde a zăcut cât era
ziua de lungă, cu trupul inert, care-i sfida toate instrucţiunile şi
cuprins de dorinţa de a muri. Înspre sfârşit, a trebuit să depună tot
efortul pentru a putea face cele mai simple acţiuni, înghiţitul şi
respiratul.
Hunter a trecut printr-o criză a credinţei în acei ultimi şase ani,
o criză despre care a vorbit deschis. Nu mai era satisfăcut de
răspunsurile care îl mulţumeau înainte. Şi-a pierdut încrederea
spirituală, nu în Dumnezeu, ci în el însuşi. Pe măsură ce devenea
tot mai îngrijorat, mai nerăbdător şi mai temător, plângea plin de
amărăciune din cauza incapacităţii sale de a se controla. În faţa
morţii, a dorit din totul sufletul să „încheie bine“, o expresie pe
care o repeta mereu. Cu toate acestea, din nou şi din nou, se deza
măgea pe sine însuşi şi se temea că Îl dezamăgeşte şi pe
Dumnezeu.
Credinţa sa fluctuantă, dar tare ca o stâncă, pe care Hunter a
găsit-o în Vechiul Testament l-a susţinut atunci când nu mai avea
nici un alt punct de sprijin. Chiar şi în momentele cele mai pline
de îndoieli, el găsea alinare în realitatea că unii dintre oamenii
favoriţi ai lui Dumnezeu au luptat cu aceiaşi demoni. El a învăţat
că braţele Domnului sunt lungi şi că îi cuprind pe cei pe care El
îi iubeşte, nu numai când le merge bine şi sunt fericiţi, ci mai ales
în perioadele de tulburare şi necaz. Mă bucur că, în acele zile
întunecate, Hunter Norwood a avut Vechiul Testament ca sprijin.

48
DOI

Iov: Ce vedem în întuneric


Îi este de folos leului să terorizeze un şoarece?

CARL JUNG

P entru că mi-am început cariera ca jurnalist la o revistă, rela-


tând povestea vieţii altor oameni, încă de când aveam douăzeci
de ani m-am izbit de problema suferinţei. Documentându-mă
pentru subiectele unor articole, m-am găsit la patul câte unui om
lovit de tragedie. Un adolescent sfâşiat de un urs grizzly în încer-
carea de a-şi salva prietena, un tată care a murit protejându-şi
copiii cu trupul său în timpul unui viscol pe Muntele Rainier, un
bărbat care şi-a trăit toată viaţa în afara legii, ca semn de revoltă
şi plin de furie împotriva abuzurilor suferite în copilărie — aces-
tea şi altele au fost evenimentele despre care am scris la rubrica
„Drame din viaţa reală“ din revista Reader’s Digest.
Toţi oamenii pe care i-am intervievat mi-au spus că tragediile
prin care au trecut i-au forţat să se confrunte cu Dumnezeu. Din
nefericire, ei au lansat acuzaţii grave la adresa bisericii: creştinii,
au spus ei, au înrăutăţit situaţia. Unul după altul, creştinii care i-au
vizitat la spital ca să le prezinte teoriile lor nerealiste le-au spus:
Dumnezeu te pedepseşte. Nu, nu Dumnezeu, ci Satan. Nu, totuşi,
Dumnezeu, care te-a ales special pe tine pentru a aduce glorie

51
BIBLIA PE CARE A CITIT-O ISUS

Numelui Său. Nu, nu este nici Dumnezeu, nici Satan, ci pur şi


simplu s-a întâmplat să te afli în faţa unei ursoaice furioase.
Unul dintre supravieţuitori mi-a spus: „Teoriile despre durere
mi-au produs confuzie şi nici una dintre ele nu m-a ajutat. Eu nu
doream decât mângâiere şi alinare din partea lui Dumnezeu şi din
partea oamenilor lui Dumnezeu. Aproape tot timpul creştinii mi-au
produs mai multă durere decât alinare.“
Am scris cartea Where Is God When It Hurts (Unde este
Dumnezeu când sufăr — carte publicată de editura Noua Spe-
ranţă — n.tr.) ca răspuns la această problemă. Durerea celor pe
care i-am intervievat a devenit durerea mea, iar întrebările lor au
devenit întrebările mele. Mai târziu, ca răspuns la sutele de
scrisori care au ridicat şi mai multe probleme legate de relaţia
dintre Dumnezeu şi suferinţă, am scris o continuare a acestei
cărţi, Disappointment with God (Dezamăgit de Dumnezeu). Cu
toate că de atunci am trecut la abordarea altor subiecte, nu am înce-
tat să mă gândesc la întrebările care m-au urmărit încă din primii
mei ani ca jurnalist.
Problema durerii nu este una căreia să îi găseşti o soluţie
clară şi apoi să o laşi deoparte. Ea strigă din toate puterile de fie-
care dată când loveşte: poate fi o tornadă, poate fi vestea pe care
o primeşte un vecin despre copilul său că este handicapat, diag-
nosticarea cuiva din familie cu atât de urâtul cancer, simptomele
fizice care ne obligă să mergem la doctor. Ne năştem scăldaţi în
sânge şi în fluidele corpului, printre lacrimi şi strigăte de durere
şi murim în acelaşi mod, iar în intervalul dintre naştere şi moarte
ne întrebăm: De ce?
Acesta este motivul pentru care mă întorc deseori la cartea
lui Iov, cea mai completă tratare a problemei suferinţei din Biblie.
Sau cel puţin aşa gândeam înainte. Dacă m-aţi fi întrebat acum un
deceniu care este subiectul cărţii lui Iov, v-aşi fi răspuns fără ezi-
tare: Iov? Toţi ştiu care este subiectul lui Iov. Este cea mai
completă analiză din Biblie a problemei durerii şi suferinţei.

52
Iov: Ce vedem în întuneric

Fac referire la cartea lui Iov şi acum ori de câte ori scriu
despre suferinţă şi, fără îndoială, cea mai mare parte a cărţii (capi-
tolele 3-37) se învârte în jurul subiectului suferinţei. Aceste capi-
tole nu prezintă nici o acţiune, ci doar descriu cinci oameni cu
limba ascuţită, Iov, cei trei prieteni ai săi şi Elihu, el fiind cel mai
tăcut, care stau şi analizează teoriile despre durere. La fel ca vizi-
tatorii bolnavilor din spital la care m-am referit anterior, prietenii
lui Iov au încercat să explice „cauzele acestei lovituri cumplite“
prin care trecea sărmanul om. Ei nu au reuşit mai mult decât au
reuşit vizitatorii acelor bolnavi dar l-au făcut pe Iov să se simtă şi
mai nenorocit.
Credincioşii loiali din Vechiul Testament, Iov sau prietenii
lui, au fost de-a dreptul şocaţi când pe drumul lor a apărut sufe-
rinţa, deoarece credeau ei că au toate motivele să se aştepte ca
Dumnezeu să-i răsplătească cu prosperitate şi sănătate. Cartea lui
Iov înseamnă un pas mai departe decât „credinţa-contract“ asu-
mată de cea mai mare parte a Vechiului Testament: fă binele şi vei
fi binecuvântat, fă răul şi vei fi pedepsit. Într-adevăr, mulţi cer-
cetători cred că Iov este cartea care a ajutat cel mai mult Israelul
să se împace cu o serie de calamităţi care au zdrobit poporul.
Această povestire clasică a dat glas întrebărilor care apăsau între-
gul popor: Cum este posibil ca „poporul ales“ al lui Dumnezeu să
sufere atât de multe dezastre?
Este adevărat, cartea lui Iov se ocupă de problema suferinţei,
dar într-un mod neaşteptat. Ea pune magistral întrebările la care
dorim cât mai urgent răspunsuri şi apoi ne propune un mod com-
plet diferit de a aborda problema. La fel ca în cea mai mare parte
a Vechiului Testament, la început cartea lui Iov ne produce
frustrări, parcă refuzându-ne răspunsurile simple pe care credem
că le dorim, dar apoi ne satisface curiozitatea în mod straniu,
arătându-ne o direcţie nouă printr-un realism atrăgător şi prin
întrezărirea unor raze de speranţă.

53
BIBLIA PE CARE A CITIT-O ISUS

O poveste nemuritoare

Cartea lui Iov l-a fascinat atât de mult pe John Calvin încât
159 din cele 700 de predici ale lui s-au bazat pe această carte.
Istoria de la Calvin încoace nu a făcut decât să amplifice cara-
cterul de urgenţă al acestor probleme iar noi, oamenii moderni, nu
ne mai saturăm de această povestire. Tema cărţii, suferinţa neme-
ritată, pare foarte potrivită în contextul secolului nostru atât de
zbuciumat şi afectat de durere, o perioadă din istorie care a cuno-
scut două războaie mondiale, două atacuri nucleare şi nenumărate
genociduri. Rezultatul este că portretul genialului bătrân Iov,
plângându-se şi jelindu-se atunci când viaţa îi aruncă lovitură
după lovitură, se potriveşte foarte bine stereotipului modern.
Neil Simon a preluat din Iov cadrul pentru piesa sa de teatru
God’s Favorite (Favoritul lui Dumnezeu), la fel ca Archibald
MacLeish (J.B.) şi Robert Frost (The Masque of Reason — Masca
raţiunii). Mai recent, romancierul Muriel Spark a actualizat
povestea lui Iov, punând-o într-un context modern (The Only
Problem — Singura problemă). Chiar şi piesa Amadeus îi dato-
rează în cea mai mare parte intriga lui Iov, pentru că dramaturgul
inversează povestea. Iov a întrebat de ce el, un om nevinovat,
suferea judecata lui Dumnezeu; iar compozitorul Salieri a întrebat
de ce Mozart, un geniu răsfăţat, a câştigat favoarea divină.
Toate aceste opere examinează enigma prezentată de cartea
Vechiului Testament. Prietenii lui Iov au susţinut cu insistenţă că
un Dumnezeu drept, iubitor şi puternic trebuie să respecte anu-
mite reguli pe pământ, în primul rând recompensându-i pe cei
care fac binele şi pedepsindu-i pe cei care fac răul. Aproape toate
afirmaţiile acestor prieteni buni de gură se reduc la una singură de
bază: Iov suferea pentru că a păcătuit.
Dar această afirmaţie nu avea nici un sens pentru Iov, care îşi
cunoştea bine sufletul. El nu a făcut nimic rău ca să merite acest
torent de calamităţi. La fel, nici pentru noi nu are sens ceea ce se

54
Iov:Ce vedem în întuneric

întâmplă. Peste tot vedem suferinţe cărora nu le găsim nici o


explicaţie: evreii care au trecut prin holocaust, victimele foametei
din Africa, creştinii care sunt aruncaţi în închisorile musulmane.
Cei care susţin formula foarte „curată“ a prietenilor lui Iov, şi sunt
încă destul de mulţi dacă ne luăm după emisiunile religioase de la
televiziune, ar face bine să ia în considerare următorul fapt: con-
tinentul cu creştinismul cel mai agresiv, Africa, este şi cel mai
înfometat, în timp ce popoarele considerate cei mai agresivi
duşmani ai creştinismului, cele din zona Mării Arabiei, sunt prin-
tre cele mai bogate. (Când Robert Schuller a compilat The
Posibility Thinker’s Bible — Biblia celui care crede în posibilităţi
— a găsit numai paisprezece versete de subliniat în cartea lui
Iov.)
În realitate, întrebările puse cu atâta elocvenţă de către Iov nu
şi-au pierdut actualitatea de-a lungul secolelor, ci dimpotrivă,
răsună tot mai tare şi mai strident. Titlul romanului lui Spark, The
Only Problem (Singura problemă), provine dintr-o expresie care
apare într-o conversaţie despre cum poate un Dumnezeu bun să
permită suferinţa, „De fapt, este singura problemă care merită
discutată“, după cum conclude protagonistul. Problema durerii
este o obsesie modernă, dilema teologică a vremurilor noastre, iar
anticul Iov a exprimat-o foarte bine.
Dar, în pofida tuturor ecourilor acestui subiect în literatura
modernă, în pofida sprijinului pe care l-am găsit eu însumi în Iov
când am scris despre durere şi în pofida faptului că toate paginile
din Iov, cu câteva excepţii, tratează problema durerii, am tras con-
cluzia că Iov nu se referă deloc la problema durerii. Detaliile
suferinţei sunt doar elementele povestirii, „umplutura“, nu mie-
zul, tema centrală a cărţii.
Un tort nu se pregăteşte doar pentru a se prezenta ingredien-
tele din care este făcut. Ouăle, făina, laptele, ciocolata, toate
acestea sunt ingredientele pe care bucătarul le foloseşte în proce-
sul pregătirii unui tort. Tot astfel, cartea lui Iov nu se referă la

55
BIBLIA PE CARE A CITIT-O ISUS

aspectele ciudate ale suferinţei, ci acestea sunt doar ingredientele


din care autorul îşi construieşte tema. Luată ca întreg, Iov este o
carte despre credinţă, este povestea unui om care a fost ales să
treacă printr-o încercare cumplit de grea. Reacţia lui este un
mesaj care a devenit aplicabil nu numai în cazul oamenilor care
suferă, ci tuturor oamenilor care trăiesc pe pământ.
Capitolele 3-37 din Iov, care tratează tema suferinţei, sunt
precedate de „intriga“ cărţii, aşa cum este ea prezentată în capi-
tolele 1 şi 2 şi această intrigă influenţează contextul a tot ceea ce
urmează. În cea mai mare parte a timpului, capacitatea noastră
vizuală ne permite să sesizăm un spectru limitat al luminii „natu-
rale“ şi nu cunoaştem cu certitudine ce se întâmplă în spatele
cortinei. Iov îndepărtează temporar obstacolul din calea vederii
noastre. La fel ca slujitorul lui Elisei, care a văzut deodată „care
de foc“ împrejurul lui, reuşim prin intermediul acestei cărţi să
aruncăm o scurtă privire asupra activităţilor supranaturale care de
obicei sunt ascunse de ochii noştri.
Este util să considerăm cartea lui Iov un „mister“ (piesă de
teatru odinioară) sau un roman poliţist în care trebuie să se desco-
pere cine a comis crima. Noi, spectatorii, am venit înainte de
începerea reprezentaţiei pentru a participa la o conferinţă de presă
la care directorul ne explică ceea ce vom vedea (capitolele 1-2).
Aflăm dinainte cine ce face în piesă şi înţelegem că drama
personală de pe pământ îşi are originea în drama cosmică din cer:
concursul legat de credinţa lui Iov. Va crede Iov în Dumnezeu sau
Îl va nega?
Autorul lui Iov are un talent dramaturgic înnăscut: prezintă
întreaga acţiune în doar două capitole şi apoi trece repede la dia-
loguri, partea lui favorită. Apoi cortina coboară şi, când se ridică
din nou, vedem pe scenă doar actorii, care, fiind limitaţi de piesă,
nu ştiu că noi, cei din auditoriu, ne bucurăm de o perspectivă
omniscientă asupra subiectului. Cu toate că ştim cine este vino-
vatul, detectivul care investighează nu ştie nimic. Iov nu cunoaşte

56
Iov: Ce vedem în întuneric

scena care a avut loc în cer şi este prins în capcana elementelor


care compun drama. Obsedat de suferinţă, el îşi petrece timpul de
pe scenă încercând să afle ceea ce noi spectatorii ştim deja. Se
scarpină cu nişte cioburi şi pune întrebări tăioase, aceleaşi între-
bări pe care le pun aproape toţi oamenii care trec prin mari dureri.
De ce eu? Ce am greşit? Ce vrea Dumnezeu să-mi spună?
Pentru spectatori întrebările lui Iov despre cine este vinovat
de starea lui reprezintă o dezbatere inutilă, pentru că ei ştiu răspun-
surile. Ce a greşit Iov? Nimic. Dumnezeu Însuşi a afirmat despre
el: „Este un om fără prihană şi curat la suflet. El se teme de Dum-
nezeu şi se abate de la rău“ (Iov, 2:3). De ce suferea Iov? Noi ştim
dinainte că el nu era pedepsit. Mai mult, el a fost ales ca fiind
actorul principal al unui mare concurs care avea loc în cer. Iov
reprezenta tot ce avea mai bun specia umană şi Dumnezeu îl
foloseşte pe el pentru a-i dovedi lui Satan că credinţa unei fiinţe
umane poate fi autentică şi lipsită de egoism, independentă de
darurile lui Dumnezeu. Un astfel de concurs cosmic ridică pro-
priile probleme desigur, dar aceste probleme sunt diferite de
problemele celor mai mulţi oameni care sunt loviţi pe neaşteptate
de suferinţă.
Permiţându-ne să aruncăm o privire în spatele cortinei în
capitolele 1 şi 2, autorul renunţă la toate elementele naraţiunii care
creează o tensiune, cu excepţia unuia singur: este un mister cum
va reacţiona Iov. Pe scurt, rămâne o singură întrebare fără răs-
puns, cea referitoare la credinţa lui Iov. Este o mărturie a cara-
cterului genial al cărţii şi un motiv care explică de ce cartea are
un succes atât de mare ca operă literară. Noi uităm de capitolele
1 şi 2 şi suntem absorbiţi de chinul lui Iov. El este frământat de
elementele imponderabile ale suferinţei atât de mult, încât, pe tot
parcursul cărţii, întrebările sale devin întrebările noastre.
În discursurile sale, Iov aduce pe rând toate exemplele de
nedreptate din lume pe care le cunoaşte. Noi, cei care cunoaştem
întreaga povestire, mai ales sfârşitul, poate că nu înţelegem

57
BIBLIA PE CARE A CITIT-O ISUS

impactul deplin al cuvintelor sale din care răzbate un chin


sfâşietor. Nimeni nu se aşteaptă să găsească argumentele celor
mai mari adversari ai lui Dumnezeu — de exemplu, Mark Twain
în Letters from the Earth (Scrisori de pe pământ) sau Bertrand
Russell în Why I Am Not a Christian (De ce nu sunt creştin) — în
mijlocul Bibliei, dar acesta este caracterul Vechiului Testament.
William Safire a făcut o remarcă: „Cartea lui Iov îi produce
plăcere celui lipsit de reverenţă, îl satisface pe blasfemiator şi îi
oferă puţină linişte ereticului.“

Concursul

Mulţi cititori trec repede de la ameţitoarea scenă din capi-


tolele 1 şi 2 la discursurile grandioase ale prietenilor lui Iov, poezia
măreţei naturi a lui Dumnezeu şi la puţinele — uimitor de puţine
— raze de speranţă din discursurile lui Iov. Dar noi trebuie să ne
amintim mereu că tot ceea ce urmează se desfăşoară în contextul
primelor două capitole. Directorul teatrului ne-a explicat dinainte
care este natura concursului.
Unii comentatori tratează capitolele 1 şi 2 cu un sentiment de
uşoară jenă, lăsând impresia că ar fi preferat ca Iov să înceapă
direct în capitolul 3. Romanciera Virginia Woolf i-a scris unei prie-
tene: „Aseară am citit cartea lui Iov şi nu cred că Dumnezeu iese
prea bine din această carte.“ Prologul îi prezintă pe Dumnezeu şi
pe Satan angajaţi — pe paginile unor comentarii se pot observa
pete roşii de ruşine — ei bine, într-un fel de pariu. Putem spune
că cei doi fac un pariu în care Dumnezeu a permis ca totul să fie
împotriva Lui. Sărmanul Iov trebuie să treacă printr-o încercare
cumplită pentru ca să se determine câştigătorul luptei dintre cei
doi concurenţi de categorie grea. Într-un sens, Iov a fost nevoit să
reia primul test la care a fost supus omul în Eden, dar de data
aceasta în condiţii mult mai grele. Locuind în paradis, Adam şi Eva
aveau toate condiţiile posibile pentru a se încrede în Dumnezeu,

58
Iov: Ce vedem în întuneric

care le-a cerut foarte puţin şi i-a copleşit cu binecuvântări. Iov


însă se afla într-un adevărat iad, în cele mai negre condiţii: Dum-
nezeu i-a cerut foarte mult, în timp ce ploua cu blesteme asupra lui.
Concursul dintre Satan şi Dumnezeu nu a fost un exerciţiu
neînsemnat. Acuzaţia lui Satan că Iov Îl iubeşte pe Dumnezeu
numai pentru că Dumnezeu l-a „ocrotit“ este un atac împotriva
caracterului lui Dumnezeu. Implicaţia era că Dumnezeu nu este
demn de a fi iubit numai pentru ceea ce este El şi că oamenii Îl
urmează numai pentru că au de câştigat sau sunt „mituiţi“ să-L
asculte. După părerea lui Satan, Dumnezeu se asemăna cu un
politician care dorea să câştige alegerile, păcălindu-şi alegătorii
printr-o imagine frumoasă, sau cu un mafiot care avea o „femeie
secretă“, nu o soţie devotată. Oamenii Îl iubesc pe Dumnezeu, a
spus un preot, „aşa cum un ţăran îşi iubeşte vaca datorită untului
şi brânzei pe care o obţine“. Reacţia lui Iov, după ce toţi stâlpii pe
care se sprijinea credinţa lui au fost îndepărtaţi, va confirma sau
va infirma acuzaţia lui Satan. Fiind bogat, Iov avea mult de pier-
dut dacă Dumnezeu înceta să-l mai binecuvânteze. Va continua el
să se încreadă în Dumnezeu după ce va pierde totul?
Pivotul acestei cărţi este aspectul integrităţii. Iov acţionează
ca şi cum integritatea lui Dumnezeu este pusă la încercare: cum
poate un Dumnezeu iubitor să-l trateze atât de nedrept? Însă toate
expunerile legale ale dovezilor pe care le aduce Iov au loc în con-
textul procesului mai mare care are loc în capitolele 1 şi 2, testul
credinţei lui Iov. Dumnezeu doreşte, spune un vers din Handel, „o
dragoste care nu se bazeze pe frică sau recompensă“. Din punctul
de vedere omniscient al cititorilor, noi vrem să vedem fisurile din
integritatea lui Iov pe măsură ce pierde, unul câte unul, toate
lucrurile dragi lui.
Povestea lui Iov atinge o coardă sensibilă în inima oamenilor
moderni pentru că şi noi L-am chemat pe Dumnezeu la judecată
din cauza problemei suferinţei. Cu multă elocvenţă şi forţă, Îi
cerem răspunsuri lui Dumnezeu, iar modul în care Dumnezeu l-a

59
BIBLIA PE CARE A CITIT-O ISUS

tratat pe Iov reprezintă unul dintre acele aspecte care ne fac să


dăm din cap. Repetăm povestea lui Iov, îl cităm, ne alinăm prin
cuvintele lui de protest. Iov se face ecoul unora dintre cele mai
profunde plângeri ale noastre. „Plângem toată noaptea, dar nu
primim nici un răspuns“ a spus Bertrand Russell.
Faptul că simţim o simpatie atât de mare faţă de necazul lui
Iov arată care este atitudinea omului modern faţă de Dumnezeu.
Un fapt semnificativ este felul în care repovestirile moderne ale
vieţii lui Iov îl prezintă ca pe un erou tragic. Elie Wiesel merge
atât de departe încât îl blamează pe Iov pentru că a cedat în faţa
lui Dumnezeu. Fiind un supravieţuitor al holocaustului, Wiesel nu
mai simte simpatie pentru un personaj care capitulează atât de
abject în faţa lui Dumnezeu. El preferă să creadă că adevăratul
sfârşit al cărţii s-a pierdut şi că „Iov a murit fără să se umilească,
sucombând din cauza durerii sale, dar rămânând un om integru şi
fără să facă nici un compromis.“
C.S. Lewis identifică foarte bine motivul simpatiei noastre
faţă de Iov în eseul său „God in the Dock“ („Dumnezeu în boxa
acuzaţilor“):
Omul antic Îl aborda pe Dumnezeu (chiar şi pe zei) la fel
cum o persoană acuzată îl abordează pe judecătorul său. În
cazul omului modern, rolurile s-au inversat. El este judecă-
torul: Dumnezeu se află în boxa acuzaţilor. El este un judecă-
tor destul de rezonabil. Dacă Dumnezeu ar putea aduce argu-
mente prin care să arate de ce permite războiul, sărăcia şi
boala, atunci omul ar fi gata să-L asculte. Procesul s-ar putea
termina chiar şi cu achitarea lui Dumnezeu. Dar important
este că Omul se află pe Scaunul de Judecată, iar Dumnezeu
se află în boxa acuzaţilor.

Deşi cartea lui Iov ne ajută să ne formulăm întrebările despre


suferinţa nedreaptă, nu ne oferă prea multe răspunsuri, motivul
fiind unul simplu: capitolele 1 şi 2 ne arată clar că, orice ar crede

60
Iov: Ce vedem în întuneric

Iov, nu Dumnezeu este pus la încercare sau judecat în această


carte. Iov este cel încercat. Cartea nu oferă răspunsuri la problema
durerii — „Unde este Dumnezeu când sufăr?“ — pentru că pro-
logul s-a ocupat deja de acest aspect. Importantă este credinţa:
Unde este Iov? Cum reacţionează el?
Cu cât studiez mai mult cartea lui Iov, cu atât îmi dau seama
mai bine că am citit întotdeauna cartea din perspectiva capitolului
3 şi a ceea ce urmează după el. Trebuie să mă întorc şi să recon-
sider mesajul cărţii lui Iov începând cu primul capitol. Acolo
găsesc intriga principală: cel mai bun om de pe pământ suferă
cele mai mari calamităţi, fapt ce duce la cea mai extremă formă
de încercare a credinţei.
Sunt fiinţele umane cu adevărat libere? Satan L-a provocat
pe Dumnezeu sub acest aspect. Avem libertatea să mergem în jos
desigur, Satan însuşi, Adam şi toţi cei care au trăit pe pământ, au
dovedit acest lucru. Dar avem libertatea şi capacitatea să urcăm,
să credem în Dumnezeu… ei bine, chiar dacă nu avem nici un
motiv? Poate un om să creadă chiar şi atunci când Dumnezeu pare
că este duşmanul lui? Sau este credinţa, la fel ca orice altceva, un
produs al mediului şi al circumstanţelor?
Behavioristul modern Edward O. Wilson pune faptele bune
ale Maicii Tereza pe seama sentimentului ei de siguranţă în sluji-
rea lui Cristos şi a credinţei ei în nemurire; cu alte cuvinte,
crezând că va fi răsplătită, a acţionat din motive „egoiste“. Nu
există altruism pur, afirmă Wilson şi alţi psihologi evoluţionişti.
Avem credinţă în Dumnezeu în speranţa că vom câştiga ceva de
pe urma acestei credinţe.
În primele capitole din Iov, Satan arată că este primul mare
behaviorist. Iov este condiţionat să-L iubească pe Dumnezeu,
afirmă el. Îndepărtează posibilitatea recompenselor şi vei vedea
că credinţa se prăbuşeşte. Iov, care nu ştie toate aceste lucruri,
ochii lui neputând să vadă dincolo de cortină, este protagonistul
principal şi singurul războinic în cel mai cumplit test al timpurilor.

61
BIBLIA PE CARE A CITIT-O ISUS

Prietenii lui Iov

Satan nu-şi mai face apariţia după capitolul 2 din cartea lui
Iov şi nici nu mai are nevoie de acest lucru, deoarece prietenii lui
Iov îi reprezintă foarte bine concepţia. Cu o ironie dramatică, teo-
logia care este evidentă (dar falsă) în cea mai mare parte a cărţii
provine din gurile unor oameni evlavioşi, devotaţi, care la sfârşit
sunt măturaţi cu o lovitură năucitoare venită de la Dumnezeu.
Prietenii lui Iov şi, într-o măsură mult mai mică Elihu, sunt
adepţii concepţiei behavioriste. Bunul simţ şi logica ne spun, este
argumentul lor, că un Dumnezeu drept îi va trata cu dreptate pe
oameni. Cei care ascultă şi rămân credincioşi vor fi recompensaţi
de Dumnezeu. Cei care păcătuiesc vor fi pedepsiţi de Dumnezeu.
Cine poate contrazice această teologie? Apoi ei fac următorul pas
logic şi trag concluzia că suferinţele cumplite ale lui Iov trebuie
să îşi aibă originea în păcate grave, nemărturisite. Dacă Iov ar
renunţa să mai fie atât de încăpăţânat şi s-ar pocăi, Dumnezeu îl
va ierta cu siguranţă şi îl va restaura.
Prietenii lui Iov au parte de o publicitate negativă şi, pe drept,
pentru că Dumnezeu le infirmă atât de sumar concepţiile la sfârşit.
Cu toate acestea, ei nu sunt oameni de paie. Ei au argumente pline
de forţă şi logica lor calmă contrastează cu izbucnirile necontro-
late ale lui Iov. Eu cred că, în cazul în care astăzi am avea numai
capitolele 3-37 din cartea lui Iov i-am considera pe aceşti trei prie-
teni adevăraţii eroi ai cărţii. Spun acest lucru pur şi simplu pentru
că argumentele lor răsună şi astăzi în bisericile creştine.
Pentru a aprecia la adevărata ei valoare preştiinţa cărţii şi carac-
terul ei mereu actual, să luăm în considerare argumentele lui
Bildad, Elifaz şi Ţofar în lumina gândirii contemporane. Trimite
Dumnezeu suferinţa ca pedeapsă pentru păcat? Întrebaţi pe oricare
dintre creştinii care au ajuns în spital dacă nu au auzit această
remarcă. Cea mai viguroasă afirmaţie a prietenilor lui Iov, aceea
că Dumnezeu îi face pe oamenii buni să prospere şi pe oamenii

62
Iov: Ce vedem în întuneric

răi să se poticnească, am auzit-o aproape de fiecare dată când


urmăresc o emisiune religioasă la televizor. Aceste emisiuni pre-
zintă foarte rar o credinţă ca a lui Iov, care a rămas statornic chiar
şi atunci când nimic nu a mers aşa cum ar fi trebuit. Creştinii de
astăzi susţin şi ei, ca Elifaz, că „un cuvânt de cunoştinţă“ (4:12 în
NIV, n.tr.) le confirmă convingerile. El face apel la o viziune mis-
terioasă a unui „duh“ care confirmă raţionamentul lui Elifaz şi
afirmă că Iov ar fi trebuit să se întoarcă spre Dumnezeu şi să ceară
o minune (4:12-17; 5:8-10).
Pe scurt, prietenii lui Iov apar drept nişte dogmatici care se
consideră neprihăniţi şi care apără căile pline de mister ale lui
Dumnezeu. Încrezători în doctrina lor corectă şi în argumentele
lor logice, ei îl judecă pe Iov. Pentru ei problema este clară: având
opţiunea de a alege între un om care pretinde că este drept şi un
Dumnezeu despre care ei ştiu că este drept, ce ar putea spune Iov
în apărarea lui? George MacDonald compară atitudinea lor cu cea
a fariseilor, care erau preocupaţi mai mult de a-I „face curte“ lui
Dumnezeu şi de a respecta regulile decât de a se apropia de pre-
zenţa lui Dumnezeu în calitate de copii ai Săi. Iov, la fel ca orice
copil rănit, insista cu tărie că are dreptul să ceară o explicaţie.
Consecvenţi cu evlavia lor, prietenii lui Iov sunt scandalizaţi
de izbucnirile sale. Însăşi ideea de a-i pune întrebări lui Dum-
nezeu, de a cere o audienţă la Cel Atotputernic îi revolta. Un
autocolant din zilele noastre redă foarte bine atitudinea protec-
toare a prietenilor lui Iov: „Dacă te simţi departe de Dumnezeu,
ghici cine s-a deplasat.“

Iov
Prins în capcana „ingredientelor“ dramei, Iov este preocupat
numai de problema suferinţei. Desigur, el nu ştie nimic despre
concursul cosmic al credinţei, altfel încercarea lui nu ar mai fi
fost corectă. Se simte trădat aşadar de Dumnezeu.

63
BIBLIA PE CARE A CITIT-O ISUS

Iov se confruntă cu o dilemă imposibilă. Respingerea lui


Dumnezeu i-ar putea zgudui temelia solidă a credinţei într-un
Dumnezeu iubitor, cea mai importantă convingere a vieţii sale.
Cu toate acestea, a recunoaşte că suferinţa este meritată ar fi
însemnat o compromitere a integrităţii sale, pentru că el se credea
nevinovat de fapte care ar merita o pedeapsă atât de aspră. Prie-
tenii lui descriu lupta teribilă dintre bine şi rău, dar Iov este cel ce
poartă o luptă morală mult mai intensă între bine şi bine. Drep-
tatea lui Dumnezeu s-a ciocnit frontal cu nevinovăţia lui Iov, iar
Iov nu mai înţelegea nimic.
În faţa asalturilor verbale ale prietenilor săi, Iov se clatină, se
contrazice şi uneori chiar le dă dreptate. Nu are contraargumente
teologice şi recunoaşte că ceea ce spun ei pare adevărat. Dar în
cazul său particular, el crede cu toată convingerea că ei nu au
dreptate, că el nu îşi merită soarta. Da, este adevărat că a păcătuit,
dar nu atât de grav pentru a „merita“ o pedeapsă atât de severă din
partea lui Dumnezeu: pierderea familiei, a sănătăţii şi a tuturor
posesiunilor într-o succesiune atât de rapidă. Spre sfârşitul cărţii,
Iov formulează o apărare legală a nevinovăţiei sale relative.
Discursurile lui Iov conţin exprimări profunde ale durerii,
disperării şi mâniei. Abia stăpânindu-se să nu apeleze la satiră, el
protestează cu furie împotriva lui Dumnezeu, ajungând până
aproape de limita blasfemiei. Primele cuvinte care ies din gura lui
sunt următoarele: „Blestemată să fie ziua în care m-am născut şi
noaptea care a zis: «S-a zămislit un copil de parte bărbătească!»“
Citiţi câteva mostre de citate ale unui sfânt „răbdător“:

[Către Dumnezeu] Când vei înceta odată să mă priveşti?


Când îmi vei da răgaz să-mi înghit scuipatul? (7:19)

Să plece de la mine şi să răsuflu puţin,  înainte de a mă


duce, ca să nu mă mai întorc (10:20-21).

64
Iov: Ce vedem în întuneric

Cum se prăbuşeşte muntele şi piere, cum piere stânca din


locul ei,  cum este mâncată piatra de ape şi cum este luat
pământul de râu: aşa nimiceşti Tu nădejdea omului (14:18-19).

Mă sfâşie [Dumnezeu] şi mă urmăreşte în mânia Lui,


scrâşneşte din dinţi împotriva mea, mă loveşte şi mă stră-
punge cu privirea Lui (16:9).

Iată, ţip de silnicie şi nimeni nu răspunde; cer dreptate şi


dreptate nu este! (19:7).

Strig către Tine şi nu-mi răspunzi; stau în picioare şi nu


mă vezi. Eşti fără milă împotriva mea, lupţi împotriva mea
cu tăria mânii Tale… Mă aşteptam la fericire şi, când colo,
nenorocirea a venit peste mine; trăgeam nădejde de lumină
şi, când colo, a venit întunericul.  Îmi fierb măruntaiele fără
încetare, m-au apucat zilele de durere (30:20-21, 26-27).

Pentru Iov, care se afla într-o stare atât de nenorocită,


Dumnezeu pare o fiinţă nedreaptă care „nimiceşte pe cel nevino-
vat ca şi pe cel vinovat“ (9:22), imagine opusă conceptului lui
Isus despre un Tată plin de milă al cărui soare străluceşte şi peste
cei drepţi şi peste cei nedrepţi. C.S. Lewis a scris un jurnal în care
şi-a mărturisit durerea după moartea soţiei sale: „Nu sunt (cel
puţin aşa cred) în pericolul de a nu mai crede în Dumnezeu.
Pericolul cel mai mare este să cred astfel de lucruri îngrozitoare
despre El. Concluzia care mă sperie nu este: «Deci, este adevărat
că nu există Dumnezeu», ci «Deci, aşa este Dumnezeu. Nu te mai
amăgi singur.»“ Este Dumnezeu un Sadic cosmic?, a întrebat Lewis
cu sinceritatea lui caracteristică, făcându-se ecoul îndoielilor lui
Iov.
Nici una dintre afirmaţiile foarte aproape de limita blasfe-
miei făcute de Iov n-a scăpat prietenilor săi. Elifaz răspunde cu
indignare: „Tu nimiceşti chiar şi frica de Dumnezeu, nimiceşti

65
BIBLIA PE CARE A CITIT-O ISUS

orice simţire de evlavie faţă de Dumnezeu“ (15:4). El îl aseamănă


pe Iov cu un om rău care „a ridicat mâna împotriva lui Dum-
nezeu, s-a împotrivit Celui Atotputernic“ (15:25).
Dar povestea lui Iov are o întorsătură ironică. Aşa cum a apus
Soren Kierkegaard: „Secretul din cartea lui Iov, forţa vitală, încre-
derea, ideea este că Iov, în pofida tuturor lucrurilor, are dreptate.“

O victorie cam subþire

În ciuda stării pline de mânie a lui Iov, el triumfă până la


urmă. Dumnezeu trage următoarea concluzie: „Mânia Mea S-a
aprins împotriva ta [a lui Elifaz] şi împotriva celor doi prieteni ai
tăi, pentru că n-aţi vorbit aşa de drept de Mine, cum a vorbit robul
Meu Iov.“ Cunoscând cuvintele pline de înverşunare ale lui Iov,
cum ar putea Dumnezeu să-l onoreze pe el şi nu pe prietenii lui?
Ca să folosim cuvinte care par dure, cum a putut Dumnezeu să
„câştige pariul“ făcut pe credinţa lui Iov?
În primul rând, într-un sens general, Iov nu urmează sfatul
soţiei sale: „Blastămă pe Dumnezeu, şi mori!” El pune întrebări
referitoare la dreptatea, bunătatea şi dragostea lui Dumnezeu şi
este disperat cu privire la propria lui viaţă, dar refuză să-I întoarcă
spatele lui Dumnezeu. „Da, mă va ucide: n-am nimic de nădăjduit;
dar îmi voi apăra purtarea în faţa Lui“ (13:15), insistă el sfidător.
Iov a renunţat poate la ideea dreptăţii lui Dumnezeu, dar refuză
cu fermitate să renunţe la Dumnezeu. În cele mai cumplite
momente de disperare, se observă licăriri de speranţă şi de cre-
dinţă.
Iov preferă să convieţuiască alături de un paradox care îi pro-
duce o mare agonie, acela că Dumnezeu tot îl iubeşte, deşi toate
dovezile arată altceva. Prietenii lui au următoarea logică: Sufe-
rinţa vine de la Dumnezeu. Dumnezeu este drept. De aceea tu,
Iov, eşti vinovat. După ce şi-a examinat propria lui viaţă şi a
cochetat cu ideea unui Dumnezeu nedrept, Iov ajunge la o formulă

66
Iov: Ce vedem în întuneric

diferită care, la prima vedere, nu are sens: Suferinţa vine de la


Dumnezeu. Dumnezeu este drept. Eu sunt nevinovat. Conform
celei mai pure tradiţii ebraice, Iov crede toate aceste trei adevăruri,
oricât de contradictorii ar părea.
Iov crede instinctiv că este mai bine pentru el să-şi lege soarta
de Dumnezeu, oricât de departe pare a fi El şi oricât de răuvoitor
ar părea El în acel moment, în loc să abandoneze orice speranţă.
El păstrează vie concepţia despre un univers personal. Într-un
univers impersonal, după ce standard am putea considera că durerea
este mai rea decât plăcerea sau că viaţa fericită a lui Iov este supe-
rioară vieţii lui tragice? Iov rămâne ferm ancorat în credinţa într-un
Dumnezeu drept şi personal, în ciuda dovezilor atât de copleşi-
toare împotriva acestei convingeri, deoarece alternativa i se părea
şi mai rea.
Pe lângă acest fapt, ceea ce Iov I-a cerut lui Dumnezeu ne
spune foarte mult despre caracterul său. (Eu sunt sigur că I-aş fi
cerut lui Dumnezeu: Doamne, îndepărtează bubele! Mai întâi
redă-mi sănătatea şi apoi putem discuta despre ce lecţie ar trebui
să învăţ din aceste dezastre.) Iov a avut alte cereri. Pe măsură ce
era tot mai copleşit de disperare şi simţea cum credinţa îi slăbeşte,
el a cerut o moarte rapidă. De ce? „Îmi va rămâne măcar această
mângâiere, această bucurie în durerile cu care mă copleşeşte: că
niciodată n-am călcat poruncile Celui Sfânt“ (6:10).
Când moartea nu vine şi Iov crede că rugăciunile sale sunt
strigăte lipsite de speranţă azvârlite în neant, el cere un mijlocitor
sau un arbitru: „Nici nu este vreun mijlocitor între noi, care să-şi
pună mâna peste noi amândoi.“ Rugăminţile lui (9:33; 16:19-21)
îşi vor găsi de abia mai târziu sfâşietoarea împlinire în profeţiile
referitoare la Isus, mijlocitorul dintre Dumnezeu şi om, dar Iov nu
primeşte atunci nici un răspuns. El nu are nici un arbitru.
În cele din urmă, cuprins de disperare, Iov îşi reduce cererile
la una singură, la care nu renunţă până la sfârşit. El cere o
explicaţie personală din partea lui Dumnezeu Însuşi (13:3; 31:35).

67
BIBLIA PE CARE A CITIT-O ISUS

Doreşte o înfăţişare înaintea tribunalului ceresc, o şansă să-L


audă pe Dumnezeu depunând mărturie în favoarea lui împotriva
acelei nedreptăţi flagrante care îl apasă.
Ultima cerere trezeşte în prietenii lui Iov furia. Ce drept are
el, o fiinţă umană nesemnificativă, să-L tragă la răspundere pe
Dumnezeu? Cum poate „omul, care nu este decât un vierme, fiul
omului, care nu este decât un viermuşor“ (25:6) să se opună
Dumnezeului universului? Mark Twain a afirmat cu mult cinism
„aş putea la fel de uşor să rănesc o planetă aruncând cu noroi în
ea.“ Dar Iov nu renunţă, ci insistă până la sfârşit asupra dreptului
său de a-I pune întrebări lui Dumnezeu, de a-I cere o explicaţie,
iar Dumnezeu onorează această cerere.
Viktor Frankl, supravieţuitor al lagărelor de concentrare
naziste, a ajuns la concluzia că disperarea cea mai mare este să
suferi fără să cunoşti semnificaţia, iar experienţa lui Iov confirmă
acest lucru. El cere o explicaţie a traumei sale, o semnificaţie a
suferinţelor sale şi numai Dumnezeu poate oferi acest răspuns.
Până la urmă Iov trece acest test, păstrându-şi credinţa fermă
în Dumnezeu, deşi nu are nici un pilon de sprijin pentru această
convingere, ci, dimpotrivă, multe argumente contrare. El insistă
apoi şi pentru propria sa demnitate umană, chiar dacă este asaltat
din toate părţile. L-am putea numi pe Iov primul protestant, în cel
mai deplin sens al cuvântului. El îşi asumă cu fermitate poziţia
credinţei individuale în loc să cedeze în faţa unor dogme evla-
vioase, pregătind astfel drumul pentru cei care vor urma: apos-
tolul Pavel în faţa Sinedriului, Martin Luther în faţa întregii
autorităţi a bisericii. Iov refuză să permită dogmei să-i încalce
drepturile personale.
William Safire rezumă moştenirea lui Iov în cartea sa The
First Dissident (Primul disident):
În cazul în care cartea lui Iov reuşeşte să treacă peste
două milenii şi jumătate şi să îi înveţe ceva pe bărbaţii şi
femeile care se consideră oameni normali, fiinţe umane

68
Iov: Ce vedem în întuneric

decente, lecţia este următoarea: este sigur că fiinţele umane


vor rătăci în ignoranţă şi vor cădea în erori şi este mai bine,
mai drept în ochii lui Dumnezeu, să reacţioneze punând între-
bări şi având îndoieli decât să accepte totul fără discernă-
mânt. Confruntaţi cu o nedreptate inexplicabilă, este mai
bine să te înfurii decât să te resemnezi.

Safire spune despre cartea lui Iov: „Mi-am început călătoria


prin această carte cu îndoieli în credinţa mea şi am încheiat-o cu
credinţă în îndoielile mele.“

Dumnezeu se prezintã
Este ironic faptul că Dumnezeu intră în scenă printr-o furtună
devastatoare şi cumplită chiar atunci când Elihu explică de ce
neînsemnatul Iov nu are dreptul să ceară intervenţia divină. Îmi
place să-mi imaginez această scenă ca pe o caricatură: două fiinţe
micuţe discută aprins despre ceea ce va face şi ceea ce nu va face
Dumnezeu şi exact atunci un tunet puternic — Dumnezeu Însuşi
— izbucneşte şi îi amuţeşte pe amândoi. Dumnezeu îi buimăceşte
pe toţi, atât prin manifestarea Sa cât şi prin cuvintele Sale.
Discursul magnific al lui Dumnezeu din capitolele 38-42 a
captat multă atenţie, mai ales din partea ecologiştilor, care îl citează
drept exemplu al mândriei Creatorului faţă de lumea naturală. Şi
eu mă minunez de imaginile extraordinare din natură: struţii,
caprele sălbatice, măgarii sălbatici, crocodilii, dar, deşi sunt uimit,
sunt şi puţin dezorientat. Discursul lui Dumnezeu pare mai izbitor
prin ceea ce nu spune. De fapt, discursul evită în întregime pro-
blema suferinţei, lucru uimitor după 35 de capitole pline numai de
suferinţă. De ce evită Dumnezeu exact întrebarea care-l chinuia
pe sărmanul Iov?
Conţinutul discursului lui Dumnezeu ne poartă paşii înapoi
spre capitolele 1 şi 2, unde îşi are originea drama lui Iov şi unde
putem privi în „spatele cortinei“. Iov şi prietenii lui au discutat

69
BIBLIA PE CARE A CITIT-O ISUS

despre suferinţă pentru că, prinşi în capcana „ingredientelor“ dra-


mei, ei nu pot vedea nimic altceva. Bineînţeles, Dumnezeu a ştiut
tot timpul că problema reală era cauzată de provocarea credinţei
lui Iov. Se va încrede o fiinţă umană într-un Dumnezeu suveran,
invizibil chiar şi atunci când toate lucrurile din jurul lui contrazic
această încredere?
Dumnezeu nu îi spune nimic lui Iov despre lupta cosmică în
care a fost atras fără voia lui, pentru că, în cazul în care i-ar fi
permis lui Iov să vadă dincolo de cortină, ar fi anulat regulile
concursului care era în derulare încă. De asemenea, Dumnezeu nu
arată nici cea mai mică simpatie pentru starea fizică sau emoţio-
nală a lui Iov. Dimpotrivă, Dumnezeu schimbă rolurile şi acum El
este Cel ce se „aruncă“ asupra lui Iov cu înverşunare:
Cine este cel ce Îmi întunecă planurile, prin cuvântări
fără pricepere? Încinge-ţi mijlocul ca un viteaz, ca Eu să te
întreb şi tu să Mă înveţi (38:2-3).

şi apoi continuă să-l copleşească pe Iov. Cu alte cuvinte,


Dumnezeu îl trimite prompt pe Iov în boxa acuzaţilor.
Mesajul lui Dumnezeu, exprimat într-o formă poetică de o deo-
sebită frumuseţe, se reduce la următoarea concluzie: până când tu
nu ştii mai mult despre conducerea universului fizic, Iov, nu-Mi
spune Mie cum să conduc universul moral. Descriind minunile
naturii, delectându-se mai ales cu sălbăticia ei, Dumnezeu face
aluzie la limitările inerente ale legii naturale şi la preferinţa Sa de
a nu interveni. Dumnezeu îl critică pe Iov pentru un singur lucru,
punctul său de vedere limitat. Iov şi-a întemeiat judecăţile pe
dovezi incomplete, lucru pe care noi, „spectatorii“, l-am ştiut.
Pentru a corecta această concepţie greşită, Dumnezeu îi lărgeşte
lui Iov viziunea ca să aibă acces la întregul univers, dincolo de
circumstanţele sale nefericite.
Eu bănuiesc că Dumnezeu ar fi putut să-i citească lui Iov o
pagină dintr-o carte de telefon şi Iov ar fi fost şi în acest caz de

70
Iov: Ce vedem în întuneric

acord. Îndoielile sale s-au topit în faţa revelaţiei puterii şi gloriei


lui Dumnezeu. „Da, am vorbit, fără să le înţeleg, de minuni, care
sunt mai presus de mine şi pe care nu le pricep“ (42:3), spune Iov.
Pocăinţa şi împăcarea cu Dumnezeu duce la dispariţia tensiunii
din capitolul 1.
Concursul s-a referit la credinţa lui Iov: va rămâne un om cu
credinţa lui chiar dacă toate motivele egoiste de a face acest lucru
vor dispărea? „Te va blestema în faţă“, a pariat Satan. Şi a pier-
dut. Caracterul lui Iov s-a ridicat la înălţimea necesară.
După ce şi-a încheiat discursul, Dumnezeu îl copleşeşte pe
Iov cu recompense, făcându-l de două ori mai prosper ca înainte,
o hotărâre care, de fapt, se potriveşte ideilor pline de fisuri ale
prietenilor lui Iov despre dreptatea lui Dumnezeu. Durerea?
Dum-nezeu se poate ocupa uşor de ea. Mai multe cămile şi boi?
Nici o problemă. Unor oameni le place să se oprească mai ales
asupra relatării despre refacerea bogăţiei lui Iov, subliniind faptul
că Iov a îndurat încercările numai o perioadă înainte de a primi
compen-saţii. Dar mesajul principal al cărţii mă convinge că
credinţa este aspectul pe care-l subliniază în primul rând cartea,
nu recompensele. Spun acest lucru cu toată grija, dar, din perspec-
tiva lui Dumnezeu, prosperitatea lui Iov şi chiar şi sănătatea lui au
pălit în comparaţie cu aspectele cosmice implicate în situaţie.

Vremuri ca ale lui Iov


Datorită unghiului unic de vedere pe care ni-l permit capi-
tolele 1 şi 2, saga lui Iov ne învaţă mult mai multe decât încercările
deosebit de dureroase ale unui bătrân. La începutul acestui capitol
am afirmat despre cartea lui Iov că eu credeam că subiectul ei
tratează problema suferinţei. Acum însă cred că ceea ce fac mulţi
cititori cu această carte este o paradigmă a ceea ce facem cu viaţa
în general. Luăm o povestire despre o bătălie a credinţei şi o
transformăm într-o povestire despre suferinţă.

71
BIBLIA PE CARE A CITIT-O ISUS

Dacă mergem la rădăcina problemei, vedem că Iov s-a con-


fruntat cu o criză a credinţei, nu a suferinţei. La fel stau lucrurile
şi în cazul nostru. Câteodată şi noi trecem prin stări similare celei
pe care a trăit-o Iov. Poate că nu ne confruntăm cu dezastre de o
anvergură atât de mare ca ale lui Iov, dar un accident tragic, o
boală incurabilă sau pierderea unui loc de muncă ne aduc în pos-
tura de ne întreba: „De ce eu? Ce are Dumnezeu împotriva mea?
De ce pare Dumnezeu atât de distant?“
În astfel de momente ne este mai facil să privim doar la cir-
cumstanţe, la boală, la modul cum arătăm, la sărăcia noastră, la
ghinion, considerându-le duşmanii noştri. Ne rugăm lui
Dumnezeu ca să schimbe aceste circumstanţe. Dacă am arăta mai
bine, credem noi, atunci totul s-ar rezolva. Dacă am avea mai
mulţi bani sau cel puţin un loc de muncă mai bun; dacă s-ar
schimba cumva dorinţele mele sexuale sau cel puţin dacă ar
scădea în intensitate, atunci aş putea crede mai uşor în Dum-
nezeu. Dar Iov ne învaţă că trebuie să avem credinţă exact în
momentele când ea pare imposibilă.
Când suntem loviţi de tragedii, vom fi şi noi prinşi în cap-
cana unor puncte de vedere limitate. La fel ca Iov, vom fi tentanţi
să-L învinovăţim pe Dumnezeu şi să-L considerăm un duşman.
Iov I-a pus o întrebare foarte tăioasă lui Dumnezeu: „Îţi place să
chinuieşti, să dispreţuieşti făptura mâinilor Tale?“ (10:3). Pers-
pectiva din spatele cortinei din capitolele 1 şi 2 ne arată că Iov a
fost înălţat, nu dispreţuit. Dumnezeu a permis ca propria Lui repu-
taţie să depindă de reacţia unei singure fiinţe umane. Atunci când
Iov a simţit cel mai acut sentimentul abandonării, Dumnezeu l-a
supus celei mai personale examinări, o examinare aproape micro-
scopică. Dumnezeu părea absent, dar, într-un sens, El nu a fost
niciodată mai prezent.
Ezit să scriu acest lucru, pentru că este un adevăr greu de
acceptat, un adevăr pe care nu doresc să-l admit: Iov mă convinge
că Dumnezeu este mai interesat de credinţa noastră decât de

72
Iov: Ce vedem în întuneric

plăcerea noastră. Această afirmaţie nu se potriveşte cu imaginea


drăguţă şi bonomă a lui Dumnezeu pe care o prezintă deseori
creştinii. Poate că nu aş fi ajuns la o astfel de concluzie dacă Iov
ar fi fost unicul care a trecut printr-o astfel de experienţă, dar îmi
vin în minte încercările prin care au trecut şi alţi oameni ai lui
Dumnezeu.
Într-un mesaj adresat lui Ezechiel (14:14), Dumnezeu îl
include pe Iov într-o listă de trei giganţi ai neprihănirii. Ceilalţi doi
prezentaţi, Noe şi Daniel, au învăţat ce este credinţa unul într-un
potop, iar celălalt într-o groapă cu lei. Avraam a trecut printr-un
test al credinţei la fel de dificil ca şi cel al lui Iov: a fost chemat
(aşa a crezut el atunci) să-şi provoace propria tragedie, sacri-
ficându-şi fiul pe care l-a aşteptat mai multe decenii. David? Nu
trebuie decât să citim Psalmul 22 pentru a afla despre modul în
care a experimentat el tăcerea lui Dumnezeu. Un comentariu din
Deuteronomul despre călătoria evreilor în pustie defineşte mode-
lul biblic: „Adu-ţi aminte de tot drumul pe care te-a călăuzit Dom-
nul, Dumnezeul tău, în timpul acestor patruzeci de ani în pustie,
ca să te smerească şi să te încerce, ca să-ţi cunoască pornirile
inimii şi să vadă dacă ai să păzeşti sau nu poruncile Lui“ (8:2).
Soren Kierkegaard, care a trecut prin experienţe similare cu
ale lui Iov în chinurile sufletului său, a ajuns în cele din urmă la
concluzia că cea mai pură credinţă, curăţită ca aurul, este produsă
dintr-o astfel de stare paradoxală, când ceea ce aşteptăm de la
Dumnezeu ni se ia. El şi-a pus cartea lui Iov în multe nopţi în pat,
ca un elev care îşi pune manualul sub pernă pentru a fi sigur că
nu uită lecţia până a doua zi dimineaţa. Pentru el, titani ca Iov şi
ca Avraam strălucesc ca nişte Cavaleri ai Credinţei. Prin cum-
plitele încercări ale credinţei, ei au ajuns la un nivel al fidelităţii
la care nu se poate ajunge altfel. Kierkegaard a spus: „Cu ajutorul
ţepuşului din piciorul meu, pot sări mai departe decât toţi cei care
au picioare sănătoase.“

73
BIBLIA PE CARE A CITIT-O ISUS

Chiar şi Fiul lui Dumnezeu a încercat aici pe pământ senti-


mentul abandonării de către Dumnezeu Tatăl. Ca evreii din pus-
tie, Isus a fost ispitit ca să-I fie cunoscute „pornirile inimii“. Mai
târziu, într-o încercare mult mai grea, Isus a strigat pe cruce
(citând din Psalmul 22): „Dumnezeule! Dumnezeule! Pentru ce
M-ai părăsit?“ La fel ca şi Iov, El a continuat să se încreadă în
Dumnezeu, în ciuda sentimentului că a fost abandonat de Dum-
nezeu: „Tată, în mâinile Tale Îmi încredinţez duhul!“ Şi în cazul
Lui, atunci când Dumnezeu părea absent, Tatăl a fost mai prezent
ca oricând. Pavel ne spune că „Dumnezeu era în Hristos, împă-
când lumea cu Sine“.

Aspectele cosmice sunt importante


De ce permite sau chiar încurajează Dumnezeu astfel de teste
ale credinţei? Contează oare pentru Dumnezeu faptul că un bărbat
sau o femeie Îl acceptă sau Îl respinge? Elihu, ultimul şi cel mai
misterios consolator a lui Iov, a criticat chiar gândul că Dumnezeu
poate să fie interesat de nenorocirea lui Iov. El l-a mustrat pe
Iov:
Dacă păcătuieşti, ce rău Îi faci Lui? Şi când păcatele ţi se
înmulţesc, ce-I faci Lui?  Dacă eşti drept, ce-I dai Lui? Ce
primeşte El din mâna ta? Răutatea ta nu poate vătăma decât
semenului tău, dreptatea ta nu foloseşte decât fiului omului
(35:6-8).
Dar primele capitole din Iov arată că Dumnezeu a mizat
foarte mult pe răutatea sau bunătatea omului. Credinţa unui om a
fost foarte importantă în această privinţă, lucru sugerat, dar nu
explicat de carte. Pentru mine, acest lucru reprezintă cea mai puter-
nică şi mai durabilă lecţie a cărţii lui Iov.
La fel ca şi Iov, trăim ignorând ceea ce se întâmplă „în spatele
cortinei“. Iov ne face să ne amintim că mica istorie a omenirii pe

74
Iov: Ce vedem în întuneric

pământul acesta — şi, de fapt, propria mea mică istorie a cre-


dinţei — se desfăşoară în cadrul mai larg al dramei istoriei uni-
versului. Noi suntem soldaţii angrenaţi într-o luptă spirituală care
are semnificaţie cosmică. În cuvintele lui C.S. Lewis putem vedea
aceasta: „Nu există teren neutru în univers: fiecare centimetru
pătrat, fiecare fracţiune de secundă, sunt revendicate de Dum-
nezeu şi contrarevendicate de Satan.“
Câmpul de luptă al credinţei în cazul lui Iov a însemnat pier-
derea posesiunilor, a membrilor familiei şi a sănătăţii. Poate că
noi ne confruntăm cu alte probleme: un eşec în carieră, o căsnicie
nereuşită, o orientare sexuală greşită, o faţă sau o formă a trupului
care îi îndepărtează pe oameni de noi şi aşa mai departe. Propriile
noastre încercări s-ar putea să nu fie izvorâte dintr-un concurs
cosmic desfăşurat în cer. Cu toate acestea, mesajul cărţii lui Iov
ne îndeamnă să avem o credinţă vie, fermă care crede, împotriva
tuturor adversităţilor, că reacţia fiecărui om contează foarte mult.
Reacţia lui Iov prezintă uluitorul adevăr că deciziile credinţei
pe care le luăm contează nu numai pentru noi şi pentru destinul
nostru, ci, surprinzător, chiar pentru Dumnezeu Însuşi. Elifaz l-a
luat în zeflemea pe Iov: „Poate un om să aducă vreun folos lui
Dumnezeu? […] Dacă eşti fără prihană, are Cel Atotputernic vreun
folos?“ (22:1-3). Probabil că la sfârşit Elifaz a reflectat la propriile
sale cuvinte când a adus jertfe prin Iov şi şi-a cerut iertare.
Credinţa lui Iov a câştigat o mare victorie pentru Dumnezeu
împotriva lui Satan, care a pus la îndoială întregul experiment
uman.
O parte a istoriei a intrat în joc în cazul lui Iov şi este în joc
şi acum, aşteptând reacţiile noastre. Biblia ne oferă câteva indicii,
dar numai indicii, despre misterul din spatele acestui adevăr:

 O afirmaţie a lui Isus din Luca, 10, făcută atunci când


urmaşii Lui proclamau vestea bună a Împărăţiei lui Dum-
nezeu: „Am văzut pe Satana căzând ca un fulger din cer.“

75
BIBLIA PE CARE A CITIT-O ISUS

 O şoaptă care ne intrigă în Romani, 8, care ne spune că


noi, cei de pe pământ, vom fi agenţii răscumpărării na-
turii. „De asemenea, şi firea aşteaptă cu o dorinţă înfocată
descoperirea fiilor lui Dumnezeu“ (8:19). Sau, aşa cum
traduce Clarence Jordan în Cotton Patch Version of
Paul’s Epistles (Versiunea de „bumbac“ a Epistolelor lui
Pavel“): „De fapt, visul cel mai drag al universului este
să arunce o privire în viaţa adevăraţilor fii şi fiice ale lui
Dumnezeu.“
 O afirmaţie din Efeseni: „Pentru ca domniile şi stăpâni-
rile din locurile cereşti să cunoască azi, prin Biserică,
înţelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu“ (3:10).
 O afirmaţie uimitoare a lui Petru: „chiar îngerii doresc să
privească“ aceste lucruri. (1 Petru, 1:12).

Aceste sugestii subtile repetă mesajul central al cărţii lui Iov:


contează foarte mult cum reacţionăm. Ţinând strâns de cel mai
subţire fir al credinţei, Iov a câştigat o victorie crucială în marele
plan al lui Dumnezeu de a răscumpăra pământul. În harul Său,
Dumnezeu a dăruit oamenilor obişnuiţi demnitatea de a participa
la răscumpărarea cosmosului. El ne permite, prin ascultarea de El,
să contribuim la inversarea proceselor care produc atâta durere şi
nedreptate în lume, pe care Iov le-a prezentat cu atâta elocinţă.
Am putea chiar spune că Dumnezeu este de acord cu nemulţumirile
pe care le are Iov cu privire la lumea decăzută; planul lui
Dumnezeu de inversare a efectelor căderii în păcat depinde de
credinţa celor care-L urmează.
Tu şi cu mine, în problemele noastre lumeşti, personale, sun-
tem soldaţi ai acestei campanii. William James spune în The Will
to Believe (Voinţa de a crede): „simţim că viaţa noastră prezentă
este o luptă reală, de parcă ar exista ceva sălbatic în univers, iar noi
trebuie să-l răscumpărăm prin idealurile şi credincioşia noastră.“

76
Iov: Ce vedem în întuneric

Am afirmat că Iov reprezintă un pas mai departe, dincolo de


„contractul credinţei“, bazat pe recompensă/pedeapsă al evreilor.
Noul Testament face un pas şi mai departe: autorii lui par să se
aştepte la suferinţă, considerată un lucru inevitabil. „Şi la aceasta
aţi fost chemaţi; fiindcă şi Hristos a suferit pentru voi, şi v-a lăsat
o pildă, ca să călcaţi pe urmele Lui“ (1 Petru, 2:21). Petru şi alţi
zece dintre ucenicii lui Isus au murit ca martiri, moarte ce poate
fi considerată cu greu un happy-end sugerat de cartea lui Iov. Este
evident faptul că s-a schimbat ceva în concepţia credincioşilor
despre suferinţă şi că în centrul acestei schimbări a fost crucea pe
care a murit Isus.
Şi alte pasaje examinează această taină, folosind expresii pe
care nu voi încerca să le explic. Pavel spune că doreşte să cunoască
„părtăşia suferinţelor“ lui Cristos, în speranţa de a împlini ceea
„ce lipseşte suferinţelor lui Hristos“. În context, aceste pasaje ne
arată că suferinţa poate primi un sens atunci când o considerăm o
parte a „crucii“ pe care o luăm şi o purtăm ca urmaşi ai lui Isus.
Devenim coparticipanţi alături de Cristos în bătălia de a extirpa
răul de pe această planetă, ajutând la împlinirea scopurilor răs-
cumpărătoare ale lui Dumnezeu în lume.
În această lume nu vom afla întreaga semnificaţie a faptelor
noastre, pentru că, aşa cum demonstrează cartea lui Iov, multe
dintre lucrurile care se întâmplă sunt invizibile pentru noi. Crucea
lui Isus este un model şi în această privinţă: ceea ce a părut doar
o altă acţiune crudă, „justiţiară“ a colonizatorilor romani într-o
zonă a Imperiului a făcut posibilă salvarea întregii lumi.
Iov confirmă, deşi într-un mod exagerat, taina că Dumnezeu,
din motive numai de El ştiute, a dat fiinţelor umane individuale
de pe acest pământ un rol semnificativ în refacerea acestei pla-
nete deteriorate. Când un pastor este închis pentru protestul său
paşnic împotriva nedreptăţii, când un asistent social se mută într-un
ghetou pentru a ajuta la refacerea comunităţii, când un cuplu
refuză să renunţe la o căsnicie cu probleme, când un părinte

77
BIBLIA PE CARE A CITIT-O ISUS

aşteaptă cu o speranţă care nu vrea să moară şi însoţit de un spirit


iertător întoarcerea unui copil risipitor, când un fiu sau o fiică se
îngrijeşte de un părinte lovit de o boală incurabilă în loc să se gân-
dească la posibilitatea eutanasiei, când un om de afaceri de succes
rezistă ispitelor bogăţiei şi succesului, în toate aceste suferinţe,
mici sau mari, există cu siguranţă un sens profund, împărtăşirea
victoriei răscumpărătoare a lui Cristos: „De asemenea, şi firea
aşteaptă cu o dorinţă înfocată descoperirea fiilor lui Dumnezeu“
(Romani, 8:19).
Nimeni nu a exprimat durerea şi nedreptatea acestei lumi mai
bine decât Iov, dar, în spatele cuvintelor sale care trădează atâta
chin se află un adevăr care străluceşte în întuneric: nu numai Iov,
dar şi noi (tu şi eu) ne putem alătura prin ascultare procesului de
eradicare a suferinţei. Iov reprezintă drama cea mai dureroasă a
credinţei: cel mai bun om de pământ suferă trecând prin cele mai
cumplite dureri, fără nici o încurajare sau consolare din partea lui
Dumnezeu. Faptul că Iov a continuat să se încreadă în Dumnezeu,
în ciuda tuturor adversităţilor, a fost benefic pentru el, pentru noi
şi pentru Dumnezeu. În discursul Său, Dumnezeu descrie minu-
nile creaţiei naturale, dar este evident faptul că minunea care Îl
impresionează cel mai mult pe Dumnezeu este Iov însuşi şi acesta
este motivul pentru care cartea şi-a găsit un loc în Biblie.
Întrebările lui Iov au rămas valabile şi după sute de ani.
Oamenii care suferă împrumută şi astăzi cuvintele lui Iov atunci
când reclamă aparenta lipsă de preocupare a lui Dumnezeu.
Cartea lui Iov ne spune că Dumnezeu nu este surd la strigătele
noastre şi că El deţine controlul lumii acesteia, oricât de grave ar
părea lucrurile. Dumnezeu nu a răspuns la toate întrebările lui
Iov, dar însăşi prezenţa Lui i-a topit lui Iov toate îndoielile. Iov a
învăţat că Dumnezeu era profund preocupat de soarta lui şi că El
conduce lumea. Aceste lucruri i-au fost suficiente lui Iov.

78
Iov: Ce vedem în întuneric

Postfaþã
Iov ºi enigmele suferinþei
„Dar Dumnezeu scapă pe cel nenorocit prin nenorocirea lui,
şi prin suferinţă îl înştiinţează“ (36:15).
După cum am spus anterior, cartea lui Iov prezintă mai multe
întrebări despre suferinţă decât răspunsuri. Deşi concluzia cărţii,
cu apariţia spectaculoasă a lui Dumnezeu Însuşi, pare foarte
potrivită pentru un monolog care să arunce lumină asupra proble-
mei, Dumnezeu evită întrebarea. Pentru a complica lucrurile,
Dumnezeu infirmă toate teoriile frumoase şi convingătoare
despre originile suferinţei lansate de prietenii lui Iov.
Cartea lui Iov, o povestire uimitoare despre dramele cumplite
prin care trece un om foarte bun, este o carte care nu conţine o
teorie bine articulată despre cauzele pentru care suferă oamenii
buni. Cu toate acestea, ea ne permite să pătrundem tangenţial în
problema durerii. Studiul meu m-a condus la câteva concluzii. Cu
toate că nu răspund la problema durerii — lucru pe care nici
Dumnezeu nu l-a încercat — aceste principii pot pune în lumină
câteva concepţii greşite care au fost la fel de răspândite în vremea
lui Iov ca şi astăzi.
1. Capitolele 1 şi 2 fac o distincţie subtilă dar importantă,
afirmând că nu Dumnezeu a cauzat în mod direct problemele lui
Iov. El le-a permis, dar Satan a cauzat suferinţele.
2. Niciunde în cartea lui Iov nu se sugerează faptul că lui
Dumnezeu Îi lipseşte puterea sau bunătatea. Unii oameni (inclu-
siv rabinul Kushner în bestsellerul său When Bad Things Happen
to Good People — Când lucruri rele se întâmplă oamenilor buni)
susţin că un Dumnezeu slab nu are putere să împiedice suferinţa
umană. Alţii susţin concepţia deistă că Dumnezeu conduce lumea
de la distanţă, fără a participa personal. În contrast, cartea lui Iov
nu pune la îndoială puterea lui Dumnezeu, ci doar dreptatea Lui.

79
BIBLIA PE CARE A CITIT-O ISUS

Într-adevăr, în discursul Său final, care rezumă problema, Dum-


nezeu foloseşte ilustraţii magnifice din natură pentru a-Şi demon-
stra puterea.
3. Iov infirmă în mod cert o teorie, cea care susţine că sufe-
rinţa este întotdeauna rezultatul păcatului. Biblia sprijină princi-
piul general: „Ce seamănă omul, aceea va şi secera“, chiar şi în
viaţa aceasta. Dar ceilalţi oameni nu au dreptul să aplice acest
principiu general unei persoane particulare. Prietenii lui Iov au
adus argumente convingătoare în sprijinul părerii lor că Iov merita
pedeapsa crudă. Dar, când Dumnezeu dă verdictul final, El le
spune: „n-aţi vorbit aşa de drept de Mine, cum a vorbit robul Meu
Iov“ (42:7). Şi Isus avea să vorbească împotriva ideii că suferinţa
implică automat păcatul (vezi Ioan, 9:1-5 şi Luca, 13:1-5).
4. Neavând o credinţă clar conturată despre viaţa de după
moarte, prietenii lui Iov au făcut presupunerea eronată că drep-
tatea lui Dumnezeu — aprobarea sau dezaprobarea oamenilor
— trebuie să se manifeste numai în viaţa aceasta. Alte pasaje din
Biblie ne învaţă că Dumnezeu va face dreptate după moarte.
Plăcerea şi binecuvântarea de care s-a bucurat Iov la bătrâ-
neţe au fost doar un „avant gout“ a ceea ce va urma. Autorul
capitolului 42 din Iov include un detaliu semnificativ. Toate pos-
esiunile materiale ale lui Iov s-au dublat la bătrâneţe. Înainte avea
7.000 de oi, 3.000 de cămile, 500 de perechi de boi şi 500 de
măgăriţe, dar acum avea 14.000 de oi, 6.000 de cămile, 1.000 de
perechi de boi şi 1.000 de măgăriţe. Dar numărul membrilor fami-
liei lui nu s-a dublat. Tată a şapte fii şi trei fete, a devenit tatăl a
şapte noi fii şi a trei noi fiice, nu a paisprezece fii şi şase fiice.
Chiar în mijlocul Vechiului Testament care are, în cel mai bun
caz, un concept încă neconturat despre viaţa de după moarte,
cartea lui Iov arată cu toată claritatea faptul că Iov îşi va primi
într-o zi familia originară înapoi. Îşi va primi cei zece copii pe
care i-a pierdut într-un mod atât de tragic, pentru a trăi în eterni-
tatea glorioasă într-o lume răscumpărată şi recreată.

80
Iov:Ce vedem în întuneric

5. Dumnezeu nu l-a condamnat pe Iov pentru îndoielile şi


disperarea lui, ci numai pentru ignoranţa lui. Expresia „răbdarea
lui Iov“ nu se prea potriveşte cu torentul de invective care a ţâşnit
din gura lui Iov. Iov nu a acceptat smerit durerea lui, ci a protestat
înaintea lui Dumnezeu. Remarcile sale dure i-au scandalizat pe
prietenii săi, dar nu pe Dumnezeu. Trebuie să ne îngrijorăm că-L
insultăm pe Dumnezeu prin izbucnirile noastre cauzate de stres
sau de durere? Conform acestei cărţi, nu. Întorsătura ironică
supremă a fost că Dumnezeu le-a cerut prietenilor lui Iov să se
pocăiască şi să-şi ceară iertare de la Iov, obiectul pioşeniei lor
pline de mândrie.
6. Nimeni nu cunoaşte toate faptele legate de suferinţă. Iov a
tras concluzia că el era neprihănit şi că Dumnezeu era nedrept.
Prietenii lui au afirmat cu insistenţă concepţia opusă: Dumnezeu
era neprihănit şi Iov era pedepsit pe drept. În cele din urmă, toţi
au învăţat că au abordat situaţia dintr-o perspectivă limitată, orbi
faţă de adevărata bătălie care se purta în cer.
7. Dumnezeu nu păstrează niciodată tăcere totală. Elihu a
susţinut convingător acest lucru, amintindu-i lui Iov de vise, vizi-
uni, binecuvântări trecute şi chiar de lucrările zilnice ale lui Dum-
nezeu în natură (capitolul 33). Dumnezeu a apelat şi la natură ca
dovadă a înţelepciunii şi a puterii Sale. Cu toate că Dumnezeu
pare tăcut, pot fi găsite unele semne despre El. Autorul Joesph
Baily exprimă acest adevăr astfel: „Amintiţi-vă în întuneric ceea
ce aţi învăţat în lumină.“
8. Sfaturile bine intenţionate pot cauza uneori mai mult rău
decât bine. Comportarea prietenilor lui Iov este un exemplu clasic
al modului în care mândria şi convingerea că ai dreptate poate
înăbuşi compasiunea. Aceşti prieteni au repetat expresii evla-
vioase şi au polemizat cu Iov pe teme teologice, insistând asupra
noţiunilor lor eronate despre suferinţă (noţiuni care se găsesc din
plin şi astăzi). Răspunsul lui Iov a fost: „O, de aţi fi tăcut, ce înţe-
lepciune aţi fi arătat!“ (13:5). Aşa cum se vede în cele din urmă,

81
BIBLIA PE CARE A CITIT-O ISUS

lucrul cel mai plin de compasiune arătat de prietenii lui Iov s-a
derulat chiar la început, atunci când au stat în tăcere alături de el
timp de şapte zile.
9. Dumnezeu a deplasat centrul problemei, de la cauza sufe-
rinţei lui Iov la reacţia lui. Rămâne un mister faptul că Dumnezeu
nu a oferit propria Lui explicaţie despre cauzele suferinţei şi nu l-a
informat pe Iov despre concursul prezentat în capitolele 1 şi 2.
Adevărata problemă pusă în joc era credinţa lui Iov: dacă va con-
tinua să se încreadă în Dumnezeu atunci când totul mergea rău.
Noi avem instinctiv tendinţa să punem întrebarea „De ce?“, dar
Dumnezeu pare mai interesat de întrebarea „Cu ce scop?“ După
ce suferinţa a trecut, oricât de cumplită a fost, poate fi folosită în
scopuri bune?
10. În planul lui Dumnezeu suferinţa poate fi răscumpărată
sau poate servi unui bine mai mare. În cazul lui Iov, perioada mari-
lor încercări a fost folosită de Dumnezeu pentru a câştiga o victo-
rie importantă, de proporţii cosmice. Privind înapoi — dar nu
numai privind înapoi — putem vedea „avantajul“ pe care l-a
câştigat Iov pentru că a continuat să se încreadă în Dumnezeu.
Prin suferinţa lui nemeritată, neprihănitul om Iov se face „ecoul
dinainte“ al lui Isus Cristos, care va trăi o viaţă perfectă, dar va
îndura durerea şi moartea pentru a obţine acea mare victorie.

82
TREI

Deuteronomul: Un gust dulce-amãrui


În viaţă există două tragedii. Una este să-ţi pierzi
dorinţa inimii. Cealaltă este să o câştigi.

GEORGE BERNARD SHAW

C ând comunismul s-a prăbuşit în 1989, ţările mici din Europa


de Est şi din Asia Centrală s-au văzut deodată eliberate de
lungile umbre ale Uniunii Sovietice. Nimeni nu le mai dădea ordine.
Nimeni nu le mai impunea politica. Au fost nevoite să înveţe sin-
gure cum să deseneze un steag, cum să instruiască o armată, cum
să se ocupe de afacerile externe, cum să rezolve disputele legate
de frontiere, pe scurt, cum să conducă o ţară. Succesul sau eşecul
fiecărui popor a depins de tipul de conducător care a apărut după
„dezgheţarea“ Războiului Rece.
Cehoslovacia s-a îndreptat instinctiv spre dramaturgul Václav
Havel, care a petrecut mai mulţi ani în închisoare pentru disidenţă
politică. Cu toate că Havel era lipsit de experienţă şi era prea puţin
interesat de politică, a acceptat intimidanta sarcină de a modela o
ţară nouă şi liberă. Pentru a păstra legătura cu poporul său, el a
introdus o practică ce a devenit tradiţie: apărea în fiecare săptă-
mână la televizor pentru a răspunde întrebărilor telespectatorilor.

85
BIBLIA PE CARE A CITIT-O ISUS

El a explicat cum va acţiona noul guvern, a prezentat bugetul, a


discutat noile legi controversate, a ţinut lecţii despre moralitate şi
responsabilitate. Uneori predicator, alteori încurajator, istoric sau
antrenor, acest intelectual, autor de piese de teatru, a devenit,
împotriva tuturor posibilităţilor, o vedetă media care prezida cea
mai populară emisiune din ţară. Prin simpla elocvenţă şi forţă a
personalităţii sale, Havel a trecut poporul ceh prin dureroasa des-
părţire de Slovacia şi l-a pregătit pentru viaţa unei naţiuni inde-
pendente. S-a simţit, după cum a mărturisit el însuşi, ca un părinte
care încearcă să-şi înveţe copiii nesupuşi cum să se poarte ca
adulţii.
Pe scurt, putem concluziona că aceasta a fost şi situaţia lui
Moise înspre sfârşitul vieţii sale. Un conducător ezitant, care şi-a
petrecut patruzeci de ani păstorind oi în pustie, el a fost chemat
într-un mod foarte abrupt de Dumnezeu să emancipeze poporul
evreu, scoţându-l din robia celui mai puternic imperiu al vremii.
Moise a făcut acest lucru, şi chiar mai mult, măgulindu-i şi
linguşindu-i pe aceşti sclavi eliberaţi timp de patru decenii petre-
cute în deşertul Sinai. Acum, aproape de sfârşitul vieţii lui Moise,
evreii stăteau la hotarele ţării promise, dornici să devină o naţiune
de sine stătătoare.
Moise mai avea o singură şansă, o ultimă ocazie de a trans-
mite amintirile istoriei lor, de a se purifica el însuşi de toate dure-
rile şi nemulţumirile sale, de a le lăsa un testament al speranţei şi al
curajului de care vor avea mare nevoie în absenţa lui. Pentru acest
popor el reprezenta nu numai deschizătorul de drumuri ca şi
Václav Havel, ci el era Eliberatorul — Simón Bolivar, Nelson
Mandela, Mahatma Gandhi şi George Washington, toţi înghesuiţi
într-un trup slăbit şi bătrân.
„Dacă scriitorii Bibliei ar fi fost compozitori, Deuteronomul
ar fi Bach în toată încrederea sa deplină şi plină de măreţie“, a
scris Jack Miles. Deuteronomul este ultima dintre cele cinci „cărţi
ale lui Moise“, marele rezumat, prima lucrare oratorică din Biblie

86
Deuteronomul: Un gust dulce-amărui

şi consemnarea ultimelor cuvinte ale lui Moise pentru copiii lui


Israel. În patruzeci de ani de chinuri, acest păstor bâlbâit, care
fugea de conducere şi care era urmărit de crima pe care a făcut-o
la mânie, a devenit unul dintre giganţii istoriei, ale cărui realizări
au schimbat planeta pentru totdeauna. Deuteronomul ne prezintă
propria părere a lui Moise despre această transformare remar-
cabilă.

Bãtrânul îºi strânge mantaua tremurând, în ciuda cãldurii din


deºert. Asistenþii lui îl ajutã sã urce pe cea mai înaltã stâncã.
Înaintea lui, cât vezi cu ochii, sunt israeliþii. Se opreºte, aºteptând
sã se potoleascã aclamaþiile mulþimii. Ochii lui privesc spre câteva
feþe anonime. Atât de tineri, atât de nevinovaþi. Niciunul dintre ei
nu ºtie ce s-a întâmplat în Egipt, fabuloasa þarã a piramidelor, a
palatelor ºi a carelor de luptã. Aceºti copii ai deºertului cunoºteau
numai greutãþile vieþii din pustie: scorpionii, cãldura toridã,
nopþile reci, furtunile de nisip ºi necurmatele cãutãri dupã apã.
Niciunul dintre pãrinþii lor nu mai trãia, cu excepþia a doi
oameni. Ceilalþi s-au dovedit inutili. El i-a târât afarã din Egipt, dar
ºi-a dat seama cã Egiptul era închis în inimile lor. Acum în faþa lor
se aflau aceºti tineri descendenþi, dornici sã meargã înainte, un
popor intact, dar cu toate celulele înlocuite. Copii, asta sunt, doar
copii. Ar da orice ca sã-i poatã conduce dincolo de râu în þara în
care tânjea de patruzeci de ani sã ajungã. Ofteazã, dar sunetul
aduce mai mult a geamãt. Nu va putea sã-i conducã, ºtia aceasta,
ci va muri acolo, poate chiar astãzi. În curând, aceºti pui ai
deºertului vor fi singuri. I-a strâns ca sã-ºi ia rãmas bun de la ei.
Ca un stup de albine, mulþimea zumzãie plinã de energie.
Moise nu a mai vãzut un entuziasm atât de copleºitor din ziua în
care pãrinþii lor au ieºit din Egipt, îngreunaþi de aurul faraonilor.
Dar cât de repede s-a ºters zâmbetul de pe feþele lor: oare cât de

87
BIBLIA PE CARE A CITIT-O ISUS

repede se va ºterge ºi zâmbetul generaþiei acesteia? Auziserã


poveºtile pãrinþilor lor, aceiaºi pãrinþi care au murmurat, s-au
plâns ºi s-au revoltat împotriva conducerii lui. Aceasta este ultima
lui ºansã de a îndrepta lucrurile, dreptul lui de a atribui ruºinea ºi
meritul, de a consemna istoria nu numai pentru aceºti copii, ci ºi
pentru toþi cei care vor urma, pentru toatã posteritatea.
Ochii lui Moise aveau culoarea laptelui prins. Cei optzeci de
ani petrecuþi în deºert au lãsat cute adânci pe faþa lui. Sunetele
mulþimii se amestecau, formând un zumzet grav ºi iritant. Iosua ºi
Caleb, prietenii lui de nãdejde, au liniºtit mulþimea ºi i-au fãcut
semn sã înceapã. Au aranjat cu „strigãtorii“ sã repete cuvintele lui,
astfel încât toþi sã le poatã auzi. „Vorbeºte rar, l-au sfãtuit ei. Nu te
grãbi.“ Dar, când începe sã vorbeascã, vocea lui bubuie ca un
tunet ºi vechea lui bâlbâialã revine.
Moise era omul cel mai bãtrân pe care l-au vãzut israeliþii, sin-
gurul cu adevãrat bãtrân dintre ei, având de douã ori vârsta lui
Iosua ºi Caleb. Cu pãrul sãu alb ca zãpada ºi cu barba fluturându-i
în vânt, el aducea mai mult a fãpturã mitologicã decât a om. El le-a
dominat vieþile încã de la naºterea lor. Ei îl ascultau neclintiþi în
timp ce le povestea cum a trecut de gãrzile palatului lui faraon ºi
cum l-a luat prin surprindere pe cel care odinioarã a fost tovarãºul
sãu de joacã. Urgiile, considerate atât de dramatice atunci, au
început sã pãleascã de-a lungul timpului, devenind motive de
glumã: broaºtele care sãreau prin bucãtãrii, þânþarii ºi muºtele care
roiau în jurul soldaþilor ºi muncitorilor, bubele care i-au fãcut pe
magicienii egiptenii sã se tãvãleascã goi prin nisip pentru a-ºi
potoli mâncãrimea. Moise, magicianul cu toiagul în mânã, a fãcut
toate acestea.
Pãrinþii lor le-au povestit, ºi în glasul lor rãzbãtea regretul,
despre palmieri, despre casele construite unele peste altele atât de
sus încât nu se mai vedea soarele, despre strãzi pline de care de

88
Deuteronomul: Un gust dulce-amărui

luptã, despre care trase de mãgari ºi despre lungile caravane de


cãmile. Mulþimea de acum nu a vãzut nimic din toate acele
lucruri. Ea era animatã doar de speranþa unui nou început, de
dorinþa de a deveni un mare popor de stãpâni, nu de sclavi ºi de
a avea o þarã nu uscatã, ci plinã de pãºuni verzi ºi de ogoare, pe
care sã o poatã numi „þara lor“.

Viaţa lui Moise a fost centrată pe o singură temă: Dumnezeu


a făcut totul. De câte ori nu i-a povestit mama lui despre
supravieţuirea sa miraculoasă în timpul campaniei lui faraon de
exterminare a băieţilor evrei? „Dumnezeu te-a scăpat, Moise, i-a
tot repetat ea. El are ceva deosebit pentru tine.“ Ea a izbucnit în
acel râs mândru de mamă când i-a amintit cum Dumnezeu a
potrivit astfel lucrurile încât ea să primească un salariu regal pen-
tru hrănirea lui. Între timp, el se juca în curţile lui faraon şi lua
masa cu elita imperiului.
Cunoscând secretul identităţii sale reale, Moise se simţea ca
un om fără ţară. Când alţi prinţi egipteni făceau glume pline de
cruzime pe seama robilor evrei, el îşi muşca limba. Când propriul
său popor, evreii, râdeau de el din cauza purtării sale manierate şi
a accentului său de palat, iarăşi îşi muşca limba. Îşi iubea ambele
familii, şi pe cea de naştere şi pe cea de adopţie. Nu se mai sătura
de cina la care lua parte în casele simple ale evreilor şi de
momentele de după cină, când bătrânii începeau să povestească
din nou despre Avraam, Isaac şi Iacov şi despre Dumnezeul căruia
I se închinau ei, deşi se părea că El absenta de aproape zece gene-
raţii. Lui Moise îi plăcea cel mai mult istoria lui Iosif. „Tu poţi fi
un nou Iosif, i-a spus mama odată înainte de culcare. Şi tu locu-
ieşti în palatul lui faraon. Dumnezeu poate te va folosi şi pe tine
ca să ne salvezi.“
Pe de altă parte, nu-şi putea închipui viaţa fără educaţia pe
care o primea zilnic alături de cei mai străluciţi elevi din imperiu.

89
BIBLIA PE CARE A CITIT-O ISUS

Îi plăceau concursurile sportive, sărbătorile, vinul ales, femeile cu


pielea unsă, care miroseau atât de frumos şi care îl învăţau arta şi
muzica. Ca un spion, el păstra cu multă măiestrie un echilibru
între cele două lumi, izolându-le una de alta şi jonglând bine în
ambele, până în ziua când cele două lumi s-au ciocnit şi a fost
obligat să aleagă.
În acel moment problema apărută i s-a părut un simplu act de
justiţie. Îmbrăcat în eleganta ţinută regală a prinţilor egipteni, cu
o cataramă de aur care îi dezvăluia poziţia, el a vizitat un şantier
al lui faraon. Deodată, unul dintre supraveghetorii egipteni a
început să bată cu sălbăticie un evreu, un compatriot al lui Moise.
Atunci Moise i-a dat un brânci tiranului omorându-l, i-a îngropat
trupul în nisip şi apoi a plecat ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic.
Dar au mai fost şi alţi martori pe care i-a luat gura pe dinainte.
În acea zi, acolo pe şantier, Moise şi-a dat seama în care
tabără se afla cu adevărat. Egiptenii foloseau cuvântul hapiru ca
un termen de batjocoră pentru a-i desemna pe evrei: „cei prăfuiţi“.
Dacă un egiptean era ucis, bineînţeles că cineva trebuia să plă-
tească. Dar dacă murea un hapiru, cui îi păsa? Mie îmi pasă, a
decis Moise. Poate că sunt sclavi, dar sunt compatrioţii mei.
Nimeni nu merită un astfel de tratament.
În ceea ce-l privea pe faraon, Moise a depăşit limita admisă,
asociindu-se cu cine nu trebuia. Nu avea să tolereze insurecţia. În
fond, el era cel care a ordonat infanticidul împotriva tribului lui
Moise. Faraon a semnat actul condamnării la moarte a prinţului
impostor Moise.
Moise a plecat din Egipt devenind fugar şi timp de patruzeci
de ani nu a mai avut contacte cu niciuna dintre familiile sale. A
început o viaţă nouă care, surprinzător, i s-a potrivit ca o mănuşă,
viaţa singuratică a unui nomad. Şi-a găsit o soţie, o familie şi rude
şi a dobândit un nou set de deprinderi de supravieţuire în deşert.
Din motive de precauţie, Moise nu a povestit nimănui despre
trecutul său şi avea toate motivele să procedeze aşa. Nimănui din

90
Deuteronomul: Un gust dulce-amărui

Madian nu-i păsa de evrei sau de egipteni. Lumea lui s-a tot
micşorat până s-a rezumat la un cerc al liniştii domestice şi la
matura vârstă de optzeci de ani era preocupat în primul rând de
copii, rude şi oi.
Dar Dumnezeu avea alte planuri. În timp ce Moise îşi con-
struia o viaţă nouă în Madian, departe de sclavii evrei, Dumnezeu
le asculta acestora gemetele. Dintr-odată, lucrarea misterioasă,
lentă a unui Dumnezeu situat în afara timpului, ia o turnură
bruscă şi se vede că nimic din viaţa cu atâtea ocolişuri a lui Moise
nu a fost zadarnic. Dumnezeu avea acum la dispoziţie un evreu
pur sânge, un expert în deprinderile egiptene de conducere, per-
fect capabil să supravieţuiască vieţii în deşert. Vremea eliberării
poporului ales al lui Dumnezeu sosise. Mai rămânea doar să-l
convingă pe Moise. Şi pe faraon.
Moise a avut obiecţii serioase faţă de planurile lui Dumnezeu.
În primul rând, se punea problema dacă era demn de încredere.
De ce ar fi trebuit să aibă evreii încredere în cineva educat de
duşmanii lor, ca să nu mai vorbim de faptul că era un fugar care
de patruzeci de ani nu mai călcase în ţară. În plus, atât evreii cât
şi faraon ar fi ascultat de un conducător care să poată vorbi cu
uşurinţă pentru a-i convinge să treacă la fapte, aşa că cine ar fi
ales un bâlbâit? „O, Doamne, trimite pe altcineva“, s-a rugat
Moise. Câteva cuvinte rostite dintr-un tufiş care ardea l-au redus
pe Moise la tăcere. Dar convingerea lui faraon a fost o altă
problemă.
Astfel un modest păstor a devenit primul intermediar ales de
Dumnezeu ca să vorbească poporului Său şi, de asemenea, prima
persoană din Biblie despre care se spune că a făcut minuni. Teme-
rile iniţiale ale lui Moise s-au adeverit, desigur. După ce reacţia
dură a egiptenilor a dus la dublarea sarcinilor, evreii l-au abando-
nat pe Moise şi pe fratele său Aaron. Puteau evreii să creadă că
un Dumnezeu absent de patru sute de ani a decis dintr-o dată să-l
înfrunte pe faraon şi armata sa? Moise, tu poţi continua să visezi.

91
BIBLIA PE CARE A CITIT-O ISUS

Moise nu a avut nici măcar sprijinul propriului său popor în


momentul când a urcat pe acele uriaşe trepte de piatră spre palatul
lui faraon, ale cărui decoraţii străluceau în soarele deşertului.
Moise a privit în jur. Faraon şi-a finalizat măreţele planuri de con-
strucţie. Un oraş din pietre albe, mai strălucitoare decât soarele,
se înălţa în locul cocioabelor pe care le ştia el din copilărie.
Hieroglifele săpate pe pereţii de piatră dezvăluiau multe
lucruri. Nevorbită timp de patruzeci de ani, limba în care a fost
crescut Moise i-a revenit deodată în memorie, în timp ce citea
despre cuceririle militare ale lui faraon. A simţit un junghi de
durere când a recunoscut simbolul egiptean pentru sclavi: un om
legat care avea la cap o rană din care curgea sânge. Deşertul din
Madian îl lecuise de toată nostalgia luxului din Egipt. Banchetele
somptuoase, orgiile, tunsoarea şi veştmintele care arătau poziţia
socială, brăţări şi stil, toate acestea emanau acum o duhoare insu-
portabilă pentru el. Îşi cunoştea adevărata identitate: un străin, un
înstrăinat într-o ţară străină, un Gherşom, nume pe care l-a ales
pentru fiul său. Cei care formau poporul său, evreii, erau cei
legaţi, cu sângele şiroindu-le din răni: ei erau hapiru, cei prăfuiţi
care munceau în noroi şi suportau bicele egiptenilor. Singura lor
speranţă, singurul lor viitor se afla acum numai în mâinile lui
Dumnezeu.
Pe toţi zeii, de ce a permis secretarul meu vizita acestor păs-
tori de capre care put îngrozitor? s-a gândit faraon, nerecunos-
cându-l încă pe Moise. Necivilizatul vizitator i-a şoptit câteva
cuvinte de introducere lui Aaron, interpretul lui, dar nimeni nu a
putut înţelege limbajul rustic al lui Aaron. Când, în cele din urmă,
însuşi Moise a vorbit, toţi cei prezenţi au făcut un pas înapoi când
l-au auzit. Din gura ţărănoiului s-a auzit o egipteană perfectă,
aristocratică.
Peste câteva minute, Moise, fostul prinţ al Egiptului, şi faraon
râdeau împreună, aducându-şi aminte de zilele bune de odinioară.
Lănţişoarele şi brăţările de aur ale lui faraon săltau în timp ce el

92
Deuteronomul: Un gust dulce-amărui

bătea din palme de bucurie. Spre uimirea gărzilor, el i-a permis


grosolanului vizitator să-l atingă!
Cei doi fuseseră odinioară tovarăşi de joacă, înainte ca Moise
să stârnească mânia faraonului de atunci. Dar acum bătrânul
faraon, mort de mult, se odihnea în inegalabila frumuseţe a Văii
Regilor. „I-am pus suficientă hrană şi mobilier în mormânt ca să-i
meargă bine toată eternitatea“, a spus noul faraon, fiul celui plecat
dintre cei vii. „Eu am deja cincizeci de mii de oameni care
lucrează la propriul meu mormânt. Nu poţi fi niciodată îndeajuns
de prudent.“
Moise putea primi orice dorea, dar numai pentru el, nu şi
pentru ceilalţi evrei. „Moise, gândeşte-te puţin. Pune-te în locul
meu. Nici un monarh nu permite forţei sale de muncă să plece pur
şi simplu. Trebuie să construiesc oraşe, apeducte şi fortăreţe.“
Deşi faraon nu a spus acest lucru, amândoi ştiau că sclavii evrei
făceau munca cea mai grea, cu un cost minim. „Întoarce-te la pa-
lat şi bucură-te de o viaţă îmbelşugată, l-a îndemnat faraon. Nu te
îngrijora cu privire la incidentul de pe şantier. Aşa cum a promis
tatăl, eu sunt acum Egiptul, luceafărul de dimineaţă şi de seară.
Dacă eu spun că ziua este noapte, aşa va fi scris. Alătură-te mie şi
uită de evrei.“
Dar Dumnezeu nu a uitat de evrei: „Am văzut asuprirea po-
porului Meu, care este în Egipt şi am auzit strigătele pe care le
scoate“, i-a spus El lui Moise din rugul aprins. Nici Moise nu
putea uita de poporul său. Poate că mai demult oferta lui faraon l-ar
fi tentat, dar acum nu. Acum se gândea cu ruşine la zilele când îl
numea „tată“ pe cel care i-a măcelărit pe copiii evrei. După patru-
zeci de ani trăiţi în pustie, el nu mai putea suporta să-i vadă pe
aceşti sclavi muncind. Simţea o durere în stomac. Moise a aruncat
atunci mănuşa, provocând cel mai puternic imperiu al lumii la un
fel de luptă cosmică, în care chiar şi cerurile aveau de ales tabăra
în care să lupte.
Nu peste mult timp, Moise şi faraon erau angajaţi într-o
luptă, aproape la fel ca jocurile din copilărie din curţile palatului,

93
BIBLIA PE CARE A CITIT-O ISUS

doar că miza acum era mult mai mare. „Nu permit să mi se dic-
teze! Nu permit să fiu ameninţat!, a strigat faraon cu un glas pe
care Moise nu-l mai auzise înainte. Eu sunt luceafărul de
dimineaţă şi de seară, eu sunt faraon!“
Egiptul îşi avea propriii zei splendizi, pregătiţi de luptă
împotriva invizibilului Dumnezeu al evreilor. Pentru egipteni,
noţiunea evreiască despre un singur Dumnezeu invizibil părea
ridicolă. Ei se închinau unor zei foarte sofisticaţi, bine reprezen-
taţi vizual şi sărbătoriţi în temple splendide: Hor, uliul, Thot,
ibisul, Khunm, berbecul şi Apis, taurul sacru. Fiecare zeu poseda
caracteristici misterioase, cunoscute numai de către preoţi. La ce
era bun un zeu care nu putea fi văzut şi nu exista nici măcar o
reprezentare a lui în sculptură şi pictură?
Cât priveşte cererea evreilor de a se retrage în deşert să aducă
jertfe, aceasta devenea, evident, un complot pentru a evada din
Egipt. Nu era în avalul râului templul din Karnak cu 70.000 de
preoţi şi acoliţi angajaţi? Dacă evreii doreau să aducă jertfe, de ce
nu ar apela la serviciile unor experţi?
Cu toate acestea, toţi zeii egipteni au căzut înaintea urgiilor
dezlănţuite asupra lor de către Dumnezeul lui Moise: apele râului
s-au transformat în sânge, musca sacră a devenit o plagă care a
devastat totul, zeul-soare Ra a dispărut în spatele unui nor, marele
taur nu a reuşit să-şi protejeze turmele. La ultima şi cea mai
cumplită urgie dintre toate, faraon, împreună cu toţi egiptenii, şi-a
pierdut primul fiu născut, fiind obligat să-şi recunoască înfrân-
gerea. Dumnezeul invizibil a câştigat. Chiar a doua zi, sclavii
evrei, încărcaţi cu tot ceea ce au prădat de la egipteni, au plecat
formând o mulţime uriaşă alcătuită din ultimii oameni ai socie-
tăţii în fruntea cărora s-a pus Moise, Prinţul Israelului.
Desigur, Moise nu era de acord cu acest titlu. Din momentul
în care a văzut rugul aprins, a învăţat cea mai importantă lecţie:
misiunea aceasta era a lui Dumnezeu, nu a lui. Moise juca doar
rolul încredinţat lui de către Dumnezeu. El a vrut să îi înveţe şi pe

94
Deuteronomul: Un gust dulce-amărui

evrei această lecţie, aducându-le aminte în fiecare an de Paşte de


acea ultimă noapte ucigaşă din Egipt, în care nici o armată
israeliană nu s-a confruntat cu egiptenii puternici. Zorii libertăţii
s-au ivit în cea mai întunecată noapte pe când familiile evreilor
erau adunate în jurul mesei de Paşte, cu bagajele făcute, în aştep-
tarea eliberării. Dumnezeu singur a înfăptuit eliberarea. Mai târziu,
când faraon s-a dezmeticit, şi-a schimbat din nou atitudinea, trimi-
ţându-şi carele de luptă să urmărească tribul fugar, iar când israe-
liţii au început să tremure ca nişte laşi, Dumnezeu a intervenit din
nou. Dumnezeu a folosit exodul pentru a se prezenta pe Sine Însuşi
poporului: „Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău, care te-a scos din
ţara Egiptului.“
Acest model al dependenţei depline va continua în toate rătă-
cirile prin pustie. Când evreii au rămas fără apă, Dumnezeu le-a
dat apă. Când nu au avut hrană, Dumnezeu i-a hrănit. Când au fost
atacaţi, Dumnezeu i-a protejat. Eliberarea a fost actul lui Dum-
nezeu şi doar Lui trebuia să i se acorde meritul ei.
Anii de păstorire a oilor în pustie din timpul exilului madi-
anit l-au maturizat pe Moise, pregătindu-l pentru rolul său de
conducător din Sinai. Pe vremuri, lua problemele în mâinile lui.
Toate cele trei scene din tinereţea lui au fost violente: omorârea
unui supraveghetor egiptean, oprirea unei certe violente între doi
evrei şi alungarea unui grup de păstori care le făceau probleme
câtorva femei vulnerabile (în plus, a reuşit să o impresioneze şi pe
viitoarea lui soţie). Acum, faimosul său caracter impulsiv era
îmblânzit.
Vechiul caracter şi-a mai ridicat hidosul cap o singură dată şi
a fost suficient de puternic pentru a-L sfida pe Dumnezeu Însuşi:
Moise a lovit cu toiagul o stâncă, fiind plin de mânie. „Vreţi apă?
Vă dau eu apă!“, a strigat el către nemulţumiţii setoşi. Această
scăpare l-a costat visul vieţii sale, şansa de a pune piciorul în Ţara
Promisă. Un singur moment Moise a uitat că era lucrarea lui
Dumnezeu, nu a lui şi din această cauză acum se afla pe stâncă,
în faţa mulţimii îngrijorate care nu trecuse încă Iordanul.

95
BIBLIA PE CARE A CITIT-O ISUS

Fii pozitiv, bãtrâne, a murmurat pentru el însuºi. Nu uita, aceasta


este ziua lor de glorie. Nu le-o fura. Pãrinþii lor L-au supãrat pe
Dumnezeu, nu aceºti copii. Dã-le speranþã. Lasã-i sã se bucure.
Oricât s-a strãduit, nu s-a putut împiedica sã nu izbucneascã.
Cu picioarele slãbite, care îi provocau dureri, clãtinându-se, se
gândeºte la ultima treime a vieþii sale ºi nu simte decât dezamã-
gire: „Sunteþi o povarã prea grea pentru mine ca sã vã mai port“, le
spune el ºi apoi aºteaptã ca strigãtorii sã-i repete cuvintele. Ei bine,
era adevãrat, ei erau o povarã: o amestecãturã de ingraþi care se
vãicãreau ºi se zvârcoleau întruna, pe care a trebuit sã-i tragã prin
pustie dupã el, aºa cum un mãgar se opinteºte sã tragã o cãruþã în
sus pe munte. Nici nu ieºiserã bine din Egipt ºi au ºi început sã
tânjeascã dupã fructele ºi legumele pe care le-au lãsat în urmã.
Ingraþii! Dumnezeu le dã manã, dar ei vor fripturi. Dumnezeu le
stoarce apã din stânci, dar ei cerºesc râuri.
Sunt niºte încãpãþânaþi, la fel ca boul din Madian care nu mai
voia sã tragã în jug. Pentru cã stupidul animal nu stãtea niciodatã
locului, nu i-a putut pune cum trebuie jugul în jurul gâtului, de
aceea trebuia sã-ºi suporte toatã ziua rãnile datorate încãpãþânãrii
sale. Acest trib rãtãcea prin pustie de patruzeci de ani, cu un jug
care se miºca permanent pe gâturile lor înþepenite. Mizerabila
cãlãtorie ar fi trebuit sã dureze unsprezece zile, nu patruzeci de
ani.
„Dar voi n-aþi vrut sã vã suiþi în ea, ºi v-aþi rãzvrãtit împotriva
poruncii Domnului, Dumnezeului vostru.   Aþi cârtit în corturile
voastre… V-aþi tot rãzvrãtit împotriva Domnului de când vã
cunosc.“
Bãtrâne, las-o mai moale. Nu mai fi atât de dur. Nu uita, ai în
faþã niºte copii. Pãrinþii lor au fãcut aceste lucruri, nu ei. Dar nu se
putea opri. Avea sã-ºi descarce poveri duse timp de patruzeci de
ani, iar pãrinþii nu mai erau acolo ca sã le arunce asupra lor.

96
Deuteronomul: Un gust dulce-amărui

„Domnul S-a mâniat ºi pe mine, din pricina voastrã ºi a zis:


«Nici tu nu vei intra în ea.»“ Asta îl deranja cel mai tare. De ce
aceºti copii se vor putea mândri cã au ajuns în þara unde curge
lapte ºi miere, în timp ce el, marele eliberator, cel care i-a purtat
ca pe o povarã, le-a luat partea atunci când Dumnezeu i-a aban-
donat, trebuie sã se opreascã chiar la marginea fericirii… ºi sã
moarã? Nu este drept. Nimic nu este drept. „Eu v-am spus, dar
n-aþi ascultat; ci v-aþi rãzvrãtit împotriva poruncii Domnului…“
Discursul nu suna prea bine. Moise ºi-a dat seama de acest
lucru privind mulþimea: femeile vorbeau între ele, bãrbaþii priveau
în pãmânt ºi îºi schimbau cu nervozitate poziþia picioarelor, copiii
au început sã se joace. Este ultima lui ºansã, dar el o iroseºte.
Totuºi, nu are dreptul sã spunã ceea ce doreºte? Nu ºi-a câºtigat
acest drept? Cui îi pasã cum vor reacþiona ei astãzi? Trebuie sã
asculte. Vor înþelege într-o zi. Vor înþelege cât de mult rãu i-au
fãcut.
Am stãruit de Domnul: „«Lasã-mã, Te rog, sã trec, ºi sã vãd
þara aceea bunã de dincolo de Iordan, munþii aceia frumoºi ºi
Libanul!» Dar Domnul S-a mâniat pe mine, din pricina voastrã, ºi
nu m-a ascultat.”

Fără îndoială, mulţimea a început să înţeleagă agitaţia


aproape necontrolată a bătrânului. Părinţii lor erau îngropaţi în
nisipul Sinaiului şi Moise urma să li se alăture în curând, un
sfârşit trist pentru o viaţă de slujire. A avut parte de prea puţine
bucurii, iar ei, cu siguranţă, nu i-au făcut viaţa prea uşoară,
adăugând în fiecare zi alte liste cu probleme. L-au bârfit, nu au
avut încredere în el, l-au invidiat. Nimănui nu-i plăcea de Moise
— cum te puteai raporta la un astfel de om, cu patruzeci de ani
mai bătrân decât tine, care prefera să se ocupe de oi şi mai puţin
să se ocupe de oameni, care se întâlnea cu Dumnezeu într-un
cort? Iar Moise era perfect conştient de toate aceste lucruri.

97
BIBLIA PE CARE A CITIT-O ISUS

Moise a ţinut un discurs lung, de fapt au fost trei discursuri


şi, în ciuda tentaţiei de a aluneca în ranchiună din cauza soartei
sale, el şi-a adunat suficient de mult puterile pentru a transmite
mesajul principal, pe care l-a rezumat într-un singur cuvânt: Amin-
tiţi-vă! Odată cu discursul din Deuteronomul, Moise a instituit
marea tradiţie a memoriei istorice, o tradiţie pe care poporul său,
care a devenit cunoscut sub numele de evrei, o preţuieşte de atunci
încoace: „Să nu uitaţi niciodată!“ Încercaţi cât vreţi, dar trecutul
nu-l veţi putea schimba, însă va trebui să-l onoraţi aducând măr-
turie despre el şi amintindu-l pentru a nu-i repeta greşelile.
Am putea crede că, după tot ce s-a întâmplat, secolele de
sclavie, cele zece urgii, miracolul traversării Mării Roşii, victori-
ile asupra triburilor din jur, evreii nu mai aveau nevoie să li se
aducă aminte să nu uite. Să uiţi de Dumnezeu după o singură gene-
raţie de la exod? Cum se vor mai putea îndoi de Dumnezeu după
tot ce s-a întâmplat? Moise ştia intuitiv că simplul act al aducerii
aminte le va cere să se concentreze zilnic asupra trecutului.

Vezi să nu uiţi pe Domnul, Dumnezeul tău, până acolo


încât să nu păzeşti poruncile, rânduielile şi legile Lui pe care
ţi le dau azi.  Când vei mânca şi te vei sătura, când vei zidi şi
vei locui în case frumoase, când vei vedea înmulţindu-ţi-se
cirezile de boi şi turmele de oi, mărindu-ţi-se argintul şi aurul,
şi crescându-ţi tot ce ai, ia seama să nu ţi se umfle inima de
mândrie şi să nu uiţi pe Domnul, Dumnezeul tău, care te-a
scos din ţara Egiptului, din casa robiei;  care te-a dus în acea
pustie mare şi grozavă, unde erau şerpi înfocaţi şi scorpioni,
în locuri uscate şi fără apă, care a făcut să-ţi ţâşnească apă
din stânca cea mai tare şi care ţi-a dat să mănânci în pustie
mana aceea necunoscută de părinţii tăi, ca să te smerească şi
să te încerce şi să-ţi facă bine apoi. Vezi să nu zici în inima
ta: „Tăria mea şi puterea mânii mele mi-au câştigat aceste
bogăţii.“ Ci adu-ţi aminte de Domnul, Dumnezeul tău, căci

98
Deuteronomul: Un gust dulce-amărui

El îţi va da putere să le câştigi, ca să întărească legământul


încheiat cu părinţii voştri prin jurământ, cum face astăzi.

Se pare că pe Dumnezeu nu-L deranjează nimic atât de mult


ca faptul de a fi uitat. În timpul anilor de rătăcire prin pustie, forţaţi
să depindă zilnic de Dumnezeu, evreii nu au avut luxul de a uita.
Dumnezeu i-a hrănit, i-a îmbrăcat, le-a planificat itinerariile zil-
nice şi le-a purtat bătăliile. Nici un evreu din zilele acelea nu
punea la îndoială existenţa lui Dumnezeu, pentru că El se afla
deasupra lor într-un nor gros şi într-un stâlp de foc.
Dar, peste puţin timp, Dumnezeu urma să se retragă din acest
rol de părinte care netezeşte permanent calea copiilor săi. Mana va
înceta din prima zi în care vor mânca din roadele Ţării Promise.
De atunci încolo, ei îşi vor cultiva terenurile. Îşi vor construi cetăţi,
vor purta războaie, vor numi un rege. Vor creşte şi se vor îngrăşa.
Vor avea încredere în propriii soldaţi şi în carele lor de luptă, nu
în Dumnezeu, uitând lecţiile urgiilor care au lovit puternicul Egipt.
Vor comite nedreptăţi împotriva săracilor şi străinilor, uitând că şi
ei au fost săraci şi străini. Într-un cuvânt, Îl vor uita pe Dumnezeu.

Şi poruncile acestea pe care ţi le dau astăzi, să le ai în
inima ta. Să le întipăreşti în mintea copiilor tăi şi să vorbeşti
de ele când vei fi acasă, când vei pleca în călătorie, când te
vei culca şi când te vei scula. Să le legi ca un semn de aducere
aminte la mâni, şi să-ţi fie ca nişte fruntarii între ochi. Să le
scrii pe uşiorii casei tale şi pe porţile tale. Domnul,
Dumnezeul tău, te va face să intri în ţara pe care a jurat
părinţilor tăi, lui Avraam, lui Isaac şi lui Iacov, că ţi-o va da.
Vei stăpâni cetăţi mari şi bune pe care nu tu le-ai zidit, case
pline de tot felul de bunuri pe care nu tu le-ai umplut, puţuri
de apă săpate pe care nu tu le-ai săpat, vii şi măslini pe care
nu tu i-ai sădit. Când vei mânca şi te vei sătura, vezi să nu
uiţi pe Domnul, care te-a scos din ţara Egiptului, din casa
robiei.

99
BIBLIA PE CARE A CITIT-O ISUS

Succesul, nu eşecul este pericolul cel mai mare pe care îl au


de înfruntat toţi cei care-L urmează pe Dumnezeu, iar Moise ştia
acest lucru foarte bine. El a cutreierat prin pustie timp de patruzeci
de ani ca pedeapsă pentru incapacitatea evreilor de a aprecia suc-
cesul exodului. Toate momentele de prăbuşire din viaţa lui au fost
cauzate de încercările sale de a acapara puterea pentru sine:
omorârea egipteanului, lovirea stâncii în pustie, în loc de a se
baza numai pe Dumnezeu.
Prin contrast, cea mai mare victorie militară a avut loc atunci
când el a jucat un rol cel puţin bizar. Spre deosebire de orice gene-
ral care se respectă, mergând în fruntea oştirii sale, Moise a stat
deoparte, pe un deal din apropiere, ridicându-şi mâinile spre cer
ca un fanatic religios. Atât timp cât mâinile sale erau îndreptate
spre Dumnezeu, evreii erau mai tari în luptă. Când mâinile îi
cădeau, erau mai tari amaleciţii. La sfârşitul zilei îl găsim pe Moise
epuizat aşezat pe o stâncă cu fiecare braţ sprijinit de câte un aju-
tor. Puterea lui Dumnezeu se manifestă în slăbiciunea omului.

S implul fapt cã putea vorbi despre resentimentele sale, îl mai


domolea puþin pe Moise. Desigur, au fost ºi momente bune, îºi
amintea Moise. Dumnezeu a fost lângã el în tot timpul cãlãtoriei
ºi, cu toate cã uneori nu a beneficiat decât de sprijinul Lui ºi de
nici un alt sprijin, a fost suficient. De exemplu, atunci când Core
ºi trupa lui s-au rãzvrãtit împotriva lui — el era tânãr ºi ar fi putut
lua o sabie ca sã-i alunge. A lãsat însã ca Dumnezeu sã rezolve
problema. Mai târziu, când chiar fratele ºi sora lui i s-au întors
împotrivã ºi ºi-au bãtut joc de soþia lui africanã, L-a lãsat din nou
pe Dumnezeu sã facã dreptate. Iar El a fãcut într-adevãr dreptate,
dându-le o lecþie grea prin care nu mai trecuserã niciodatã în viaþã.
„Eu îi vorbesc gurã cãtre gurã“ a spus Dumnezeu despre Moise cu
un glas ca de tunet, „Cum de nu v-aþi temut, deci, sã vorbiþi împot-
riva robului Meu?“ Moise ºi-a plecat capul ºi a roºit.

100
Deuteronomul: Un gust dulce-amărui

O datã Moise a auzit pe cineva vorbind despre „cel mai blând


om de pe faþa pãmântului“ ºi, spre mirarea lui, a aflat cã vorbea
despre el! Cu siguranþã cã mama lui ºi faraon nu l-ar fi descris în
acest mod. Moise a chicotit în ascuns. Probabil cã nici Dumnezeu
nu credea acest lucru despre el. Blând? Smerit? Închipuiri.
Moise a învãþat de-a lungul anilor ceva atât de dulce, atât de
ciudat ºi de misterios, încât numai un singur cuvânt poate sã-i sur-
prindã sensul: harul, darul nemeritat al lui Dumnezeu. El a învãþat
cã Dumnezeu îl iubeºte cu toate eºecurile lui, cu o dragoste curatã,
încãpãþânatã ºi eternã. Dupã mai mult de un secol de viaþã, Moise
a renunþat sã mai încerce sã afle ce a vãzut Dumnezeu la el sau,
dacã tot veni vorba, ce a vãzut la ceilalþi evrei. Acum se mulþumea
sã accepte acest lucru ºi sã fie recunoscãtor.
Moise se opreºte, soarbe o înghiþiturã de apã dintr-un burduf
din piele de caprã, îºi umezeºte bine buzele ºi-ºi clãteºte gura.
„Ascultaþi. Fiþi atenþi. Iatã ce doresc sã vã aduceþi aminte. Chiar
dacã uitaþi toate celelalte lucruri pe care le spun, meditaþi la acest
lucru.“ O altã pauzã, o altã înghiþiturã de apã. Mulþimea încreme-
neºte, sesizând o schimbare în vocea lui Moise. O expresie de feri-
cire nepãmânteanã se aºterne pe faþa lui, ca o razã venitã de sus.
Ei îi ºtiu aceastã expresie: au vãzut-o de fiecare datã când Moise
ieºea din cortul sacru dupã ce se întâlnea cu Dumnezeu.

Nu doar pentru cã întreceþi la numãr pe toate cele-


lalte popoare S-a alipit Domnul de voi ºi v-a ales, cãci
voi sunteþi cel mai mic dintre toate popoarele. Ci pen-
tru cã Domnul vã iubeºte, pentru cã a vrut sã þinã
jurãmântul pe care l-a fãcut pãrinþilor voºtri, pentru
aceea v-a scos Domnul cu mâna Lui puternicã ºi v-a
izbãvit din casa robiei, din mâna Lui Faraon, împãratul
Egiptului. Sã ºtii, deci, cã Domnul, Dumnezeul tãu, este
singurul Dumnezeu. El este un Dumnezeu credincios ºi
κi þine legãmântul ºi îndurarea pânã la al miilea neam

101
BIBLIA PE CARE A CITIT-O ISUS

de oameni faþã de cei ce-L iubesc ºi pãzesc poruncile


Lui.
În fine, vocea-i devine tot mai caldã în transmiterea mesajului
ºi rãsunã altfel acum, mai tare ºi mai clar.
Iatã, ale Domnului, Dumnezeului tãu, sunt ceru-
rile ºi cerurile cerurilor, pãmântul ºi tot ce cuprinde el.
ªi numai de pãrinþii tãi S-a alipit Domnul ca sã-i
iubeascã; ºi dupã ei, pe sãmânþa lor, pe voi v-a ales El
dintre toate popoarele, cum vedeþi azi… El este slava ta,
El este Dumnezeul tãu. El a fãcut în mijlocul tãu aceste
lucruri mari ºi grozave pe care þi le-au vãzut ochii.
Pãrinþii tãi s-au pogorât în Egipt în numãr de
ºaptezeci de inºi; acum Domnul, Dumnezeul tãu, a
fãcut din tine o mulþime ca stelele cerului.
„Ca stelele cerului“ — ce-i place expresia asta! Nu aºa i-a
promis Dumnezeu lui Avraam? Acum, iatã, promisiunea s-a
împlinit în faþa ochilor lor. Este adevãrat, au murmurat ºi s-au rãz-
vrãtit, generaþia dinaintea lor ajungând din aceastã cauzã prea
repede în mormânt, dar iatã-i pe ei aici, evreii, poporul ales al lui
Dumnezeu, „comoara Lui deosebitã“, adunatã la hotarele unei þãri
noi.
Soarbe din nou din burduful din piele de caprã, lãsând cuvin-
tele sã-ºi facã efectul. Reacþia lor devine pozitivã. Cine nu vrea sã
audã cã Dumnezeu îl iubeºte?
Prima datã când Moise s-a întâlnit faþã în faþã cu Dumnezeu a
rãmas ca paralizat. ªi-a ascuns faþa plin de ruºine ºi teamã. Dar
acum, dupã aproape patruzeci de ani de întâlniri, el ºi Dumnezeu
au ajuns sã fie — oare putem spune acest lucru? — prieteni. Are
dispute cu Dumnezeu, se târguieºte cu El. Uneori pierde el, aºa
cum s-a întâmplat cu rugãmintea lui de a intra în Þara Promisã, dar
alteori câºtigã, de exemplu atunci când Dumnezeu a fost gata sã
renunþe la tot proiectul dacã Moise nu L-ar fi convins sã continue.

102
Deuteronomul: Un gust dulce-amărui

Moise nu-ºi mai consultã notiþele ºi începe sã divagheze adu-


când aminte mulþimii de momentul sãu culminant. Doar trei zile
trecuserã de când au pãrãsit Egiptul ºi deja se plângeau cã nu
aveau apã. O lunã mai târziu, au uitat cu totul de bice ºi scânceau
dupã castraveþii ºi pepenii din Egipt. Dupã încã o lunã, în cel mai
sfânt moment al vieþii lui Moise, el a coborât din nor, dar a fost
martorul unei scene care l-a fãcut sã vomite. Tocmai se întâlnise
cu Dumnezeu pe muntele sacru, unde a primit tablele de piatrã
scrise de degetul lui Dumnezeu. Când a coborât, cu faþa strãluci-
toare, i-a gãsit þopãind în jurul unui viþel de aur, un idol egiptean.
Era prea mult. A fost gata sã renunþe la poporul lui, atunci ºi acolo,
dacã Dumnezeu nu ar fi luat aceeaºi decizie înaintea lui.
Dintr-odatã Moise a devenit singura piedicã în calea anihilãrii
fiecãrui suflet de evreu. Dumnezeu era hotãrât sã-i distrugã pe toþi.
Moise a aruncat la pãmânt tablele sacre de piatrã, care s-au spart
în bucãþi, apoi s-a aruncat el însuºi la pãmânt. A stat prosternat
timp de patruzeci de zile ºi patruzeci de nopþi, câte o zi de peni-
tenþã pentru fiecare zi pe care a petrecut-o cu Dumnezeu pe
muntele sfânt. Nu a mâncat pâine ºi nu a bãut apã, iar evreii se
învârteau cât era ziua de lungã în jurul trupului sãu, întrebându-se
dacã nu cumva murise ºi, mai ales, dacã nu cumva vor muri ºi ei.
Ar fi murit atunci cu siguranþã, dacã Moise nu ar fi pledat cauza
lor înaintea lui Dumnezeu.
„Lasã-mã sã-i nimicesc ºi sã le ºterg numele de sub ceruri; iar
pe tine te voi face un neam mai puternic ºi mai mare la numãr
decât poporul acesta.“ Ce ofertã tentantã i-a fãcut Dumnezeu! Dar
Moise nu I-a dat pace lui Dumnezeu. A adus argumente, a pledat
cauza lor, a plâns. A fãcut apel la mila lui Dumnezeu, la mândria
ºi la reputaþia Lui. I-a cerut stãruitor lui Dumnezeu sã-i ia lui viaþa
ºi sã cruþe poporul. I-a adus aminte lui Dumnezeu de oamenii
plãcuþi Lui: Avraam, Isaac ºi Iacov. Pânã la urmã, Dumnezeu s-a
îmbunat. I-a permis lui Moise sã arunce o scurtã privire asupra
fiinþei lui Dumnezeu, aºa cum nimeni altcineva de pe pãmânt nu

103
BIBLIA PE CARE A CITIT-O ISUS

a fãcut-o. El a încheiat un nou legãmânt, fiind de acord sã-ªi


însoþeascã poporul spre Þara Promisã.

Deşi a crescut printre egipteni şi printre zei cu forme de ani-


mal, Moise a redescoperit un adevăr fundamental despre Dumne-
zeu, adevăr care fusese uitat în cei patru sute de ani de tăcere:
Dumnezeu este o persoană. În anii de tăcere, evreii au crezut că
Dumnezeu este, până la urmă, un mister distant, inabordabil, ine-
fabil, foarte puţin preocupat de ceea ce se petrecea pe pământ.
Moise le-a adus aminte evreilor că Dumnezeu este o persoană aşa
cum erau şi ei; de fapt, propria lor „personalitate“ era doar o
reflectare palidă a ceea ce era Dumnezeu.
Când Dumnezeu alcătuieşte o listă de porunci, Dragostea este
întotdeauna pe primul loc, temelia relaţiei Lui cu omenirea. Dum-
nezeu se întâlneşte cu el într-un cort şi discută problemele con-
ducerii, la fel cum face cineva cu prietenul său. El ascultă şi aduce
contraargumente. De asemenea, Dumnezeu simte durerea. Când
este trădat, Dumnezeu suferă ca orice iubit care este părăsit de
iubita lui. El ameninţă, apoi renunţă să pună în aplicare ame-
ninţările. Dumnezeu negociază şi semnează contracte.
Acest ultim fapt, mai mult decât celelalte, i-a deosebit pe
evrei de vecinii lor. Până şi mândrii egipteni trăiau temându-se de
zeii lor capricioşi. Canaaniţii îşi sacrificau copiii pentru a-i îmbuna
pe zeii lor imprevizibili. Dar Dumnezeul evreilor era dispus să
semneze un contract în care erau stipulate până în cele mai mici
detalii lucrurile pe care le aştepta de la poporul Său, precum şi
promisiunile pe care El le face în schimb.
Astăzi, cu excepţia evreilor ortodocşi, nimeni nu mai acordă
timp codului de legi din Exodul, Leviticul şi Deuteronomul. Legile
se repetă şi, în general, nu sunt relevante pentru societatea mo-
dernă. Cu toate acestea, aşa cum ne arată atât de clar Deuterono-
mul, aceste legi nu au făcut altceva decât să stabilească limitele unei
relaţii foarte dezechilibrate, cea dintre un Dumnezeu extraordinar,

104
Deuteronomul: Un gust dulce-amărui

sfânt şi un popor obişnuit, cu pronunţate tendinţe spre greşeli şi


răzvrătire.
De-a lungul anilor, Moise s-a aşteptat ca să i se pună întrebări
în legătură cu anumite legi din contract. Moise a anticipat o astfel
de întrebare:
Când fiul tău te va întreba într-o zi: „Ce înseamnă învăţă-
turile acestea, legile acestea şi poruncile acestea pe care vi le-a
dat Domnul, Dumnezeul nostru?“,  să răspunzi fiului tău:
„Noi eram robi ai lui Faraon în Egipt, şi Domnul ne-a scos
din Egipt cu mâna Lui cea puternică.  Domnul a făcut, sub
ochii noştri, minuni şi semne mari şi nenorocite împotriva
Egiptului, împotriva lui Faraon şi împotriva întregii lui
case;  şi ne-a scos de acolo, ca să ne aducă în ţara pe care
jurase părinţilor noştri că ne-o va da.  Domnul ne-a poruncit
atunci să împlinim toate aceste legi şi să ne temem de
Domnul, Dumnezeul nostru, ca să fim totdeauna fericiţi, şi să
ne ţină în viaţă, cum face astăzi. Vom avea parte de îndurarea
Lui, dacă vom împlini cu scumpătate toate aceste porunci
înaintea Domnului, Dumnezeului nostru, cum ne-a porun-
cit El.“

Pe scurt, Dumnezeu le-a dat evreilor aceste legi pentru binele


lor. Prosperitatea şi chiar supravieţuirea lor depindeau de acest
contract. Moise a prezentat responsabilităţile lui Dumnezeu până
în cele mai mici detalii. Soţiile evreice vor avea mulţi copii, recol-
tele vor fi îmbelşugate, vitele şi oile se vor înmulţi. El a inclus
chiar şi această promisiune extraordinară: „Domnul va depărta de
tine orice boală.“ Pentru ca evreii să primească toate aceste bene-
ficii, Dumnezeu cerea un singur lucru în schimb, un lucru mare,
aşa cum se va dovedi până la urmă: să respecte înţelegerea sta-
bilită prin contract.
Dumnezeu a avut o relaţie fără precedent cu o ceată de refu-
giaţi care au rătăcit patruzeci de ani prin Sinai. În ceea ce-l privea

105
BIBLIA PE CARE A CITIT-O ISUS

pe Moise, el continua să fie uimit de acest fapt: „Întreabă vre-


murile străvechi… a fost vreodată vreo întâmplare aşa de mare, şi
s-a auzit vreodată aşa ceva?… A fost vreodată vreun dumnezeu
care să fi căutat să ia un neam din mijlocul altui neam… cum a
făcut cu voi Domnul, Dumnezeul vostru, în Egipt şi sub ochii
voştri?“
Mai târziu poporul avea să treacă prin vremuri asemănătoare
cu ale lui Iov, când contractul a fost pus la îndoială. Credinţa lor
se va confrunta cu întrebările legate de nedreptate şi cu sentimen-
tele de abandonare de către Dumnezeu. Dar, în acel moment,
minunatul plan era în curs de împlinire. Dumnezeu, Cel care a
ales în mod suveran, Cel care este neclintit în împlinirea promi-
siunilor Sale, îşi ducea poporul ales în ţara Promisă.

Vocea lui Moise se frângea tot mai mult. Pauzele erau din ce în
ce mai dese. Timpul s-a scurs. Când ºi-a început discursul, avea
sentimentul cã putea pãcãli moartea dacã va continua sã tot vor-
beascã. Acum însã, nu-i mai pãsa. Oboseala începea sã paralizeze
viaþa. A spus mai mult decât dorise, a divagat mult, a repetat,
uneori izbucnind în lacrimi, deºi nu era cazul.
Totuºi, ce îºi vor aduce ei aminte? Scribii consemnau cuvin-
tele lui pentru posteritate, dar, împotriva duºmanilor pe care evreii
urmau sã-i întâlneascã în curând, cuvintele reprezentau aliaþi firavi.
O idee. În Egipt se foloseau pietrele pentru construirea monu-
mentelor. Pe coloane, pe obeliscuri, pe zidurile de piatrã se
inscripþionau faptele mãreþe ale lui faraon ºi legile imperiului.
Când un infractor cerea clemenþã, nu trebuia decât sã fie târât
pânã la piatra respectivã ºi sã i se arate ce lege a încãlcat. Dacã ar
proceda ºi evreii aºa?
„Iatã ce sã faceþi: Dupã ce veþi trece Iordanul, sã ridicaþi pe
muntele Ebal pietrele acestea pe care vã poruncesc azi sã le ridi-
caþi, ºi sã le tencuiþi cu var… Sã scrii pe aceste pietre toate cuvin-
tele legii acesteia, sãpându-le foarte desluºit.”

106
Deuteronomul: Un gust dulce-amărui

Cel puþin aveau un început. Ce mai rãmânea? Cum putea


întipãri în mintea acestor oameni semnificaþia contractului cu
Atotputernicul Dumnezeu? O altã idee. Moise pune tribul lui Levi
sã strige legile. „Sã nu muþi hotarele aproapelui tãu“, strigau ei.
Apoi tot poporul trebuia sã spunã: „Amin!“ ca sã nu aibã nici o
scuzã. Astfel, va fi ratificat legãmântul punct cu punct.
Dupã aceasta, Moise înfiinþeazã douã „coruri“ antifonice. Ele
nu cântã melodii, doar strigã pe tonuri discordante cuvintele lui.
Dincolo de râul Iordan, doi munþi formeazã un amfiteatru natural.
Pe muntele Garizim se urcau doar „optimiºtii“ ºi recitau binecu-
vântãrile.
Domnul îþi va da biruinþã asupra vrãjmaºilor tãi
care se vor ridica împotriva ta; pe un drum vor ieºi
împotriva ta, dar pe ºapte drumuri vor fugi dinaintea ta.
Domnul îþi va deschide comoara Lui cea bunã,
cerul, ca sã trimitã þãrii tale ploaie la vreme ºi ca sã
binecuvânteze tot lucrul mâinilor tale: vei da cu împru-
mut multor neamuri, dar tu nu vei lua cu împru-
mut.  Domnul te va face sã fii cap, nu coadã; totdeauna
vei fi sus, ºi niciodatã nu vei fi jos, dacã vei asculta de
poruncile Domnului, Dumnezeului tãu pe care þi le dau
astãzi, dacã le vei pãzi ºi le vei împlini.
Mai erau ºi alte promisiuni: victorii în rãzboaie, vreme bunã,
o economie în dezvoltare, sãnãtate, prosperitate. Desigur, toþi condu-
cãtorii fac astfel de promisiuni, dar de data aceasta Dumnezeu Însuºi
a semnat contractul. Acest lucru trebuie sã însemne foarte mult.
Cunoscându-i bine pe aceºti oameni, ºtia cã aveau nevoie ºi
de avertismente. De fapt, de multe avertismente. Sã nu fim zgârciþi
cu blestemele. Sã nu le ascundem, ci sã le lãsãm sã îºi producã
efectul. Sã-i speriem atât de tare încât pãcatul sã fugã din ei.
Domnul te va lovi cu lingoare, cu friguri, cu obrin-
tealã, cu cãldurã arzãtoare, cu secetã, cu ruginã în grâu

107
BIBLIA PE CARE A CITIT-O ISUS

ºi cu tãciune, care te vor urmãri pânã vei pieri. Cerul


deasupra capului tãu va fi din aramã, ºi pãmântul sub
tine va fi din fier. Domnul va trimite þãrii tale în loc de
ploaie praf ºi pulbere, care va cãdea din cer peste tine
pânã vei fi nimicit. Domnul te va face sã fii bãtut de
vrãjmaºii tãi; pe un drum vei ieºi împotriva lor, dar pe
ºapte drumuri vei fugi dinaintea lor; ºi vei fi o groazã
pentru toate împãrãþiile pãmântului. Trupul tãu mort va
fi hrana tuturor pãsãrilor cerului ºi fiarelor pãmântului;
ºi nu va fi nimeni care sã le sperie. Domnul te va bate
cu buba rea a Egiptului, cu bube rele la ºezut, cu râie ºi
cu pecingine, de care nu vei putea sã te vindeci.
Domnul te va lovi cu nebunie, cu orbire, cu rãtãcire a
minþii, ºi vei bâjbâi pe întuneric ziua nameaza mare, ca
orbul pe întuneric; nu vei avea noroc în treburile tale,
ºi în toate zilele vei fi apãsat, prãdat, ºi nu va fi nimeni
care sã-þi vinã în ajutor.
Dumnezeule, se pot întâmpla astfel de lucruri? Ai putea sã-Þi
abandonezi poporul chiar aºa? Moise a înþeles atât de clar acest
lucru încât genunchii au început sã-i tremure ºi inima aproape cã
i s-a oprit. Nu-i vine sã creadã cã aceste lucruri se pot întâmpla
poporului pe care-l iubeºte Dumnezeu.

Toate blestemurile acestea vor veni peste tine…


Pentru cã, în mijlocul belºugului tuturor lucrurilor, n-ai
slujit Domnului, Dumnezeului tãu, cu bucurie ºi cu dragã
inimã,  vei sluji în mijlocul foamei, setei, goliciunii ºi
lipsei de toate, vrãjmaºilor tãi, pe care-i va trimite Domnul
împotriva ta.
În strâmtorarea ºi necazul în care te va aduce vrãj-
maºul tãu, vei mânca rodul trupului tãu, carnea fiilor ºi
fiicelor tale pe care þi-i va da Domnul, Dumnezeul tãu.
Omul cel mai gingaº ºi cel mai milos dintre voi se va

108
Deuteronomul: Un gust dulce-amărui

uita rãu la fratele sãu, la nevasta care se odihneºte pe


sânul lui, la copiii pe care i-a cruþat: nu va da nici unuia
din ei din carnea copiilor lui cu care se hrãneºte, fiindcã
nu-i va mai rãmâne nimic în mijlocul strâmtorãrii ºi
necazului în care te va aduce vrãjmaºul tãu în toate
cetãþile tale. Femeia cea mai gingaºã ºi cea mai miloasã
dintre voi, care, de gingaºã ºi miloasã ce era, nu ºtia sã
calce mai uºor cu piciorul pe pãmânt, va privi fãrã milã
pe bãrbatul care se odihneºte la sânul ei, pe fiul ºi pe
fiica ei: nu le va da nimic din pieliþa noului nãscut, pieliþã
ieºitã dintre picioarele ei ºi din copiii pe care-i va naºte,
cãci, ducând lipsã de toate, îi va mânca în ascuns, din
pricina strâmtorãrii ºi necazului în care te va aduce vrãj-
maºul tãu în cetãþile tale.
Moise parcã vede aievea asediul duºmanilor. Vede mormanul
de trupuri, pãrinþi care se luptã pentru trupurile copiilor lor ºi pe
frumoasele fecioare evreice transformate în adevãrate vrãjitoare.
Oh, ce bine ar fi dacã ochii l-ar înºela ºi ar fi cruþat de vederea
acestor atrocitãþi. Ce bine ar fi dacã evreii ar surzi ºi nu ar auzi
aceste blesteme. Dar trebuie sã le audã, trebuie. Cunoaºterea este
singura lor ºansã de a le evita.
Domnul te va împrãºtia printre toate neamurile,
de la o margine a pãmântului pânã la cealaltã…
Domnul îþi va face inima fricoasã, ochii lâncezi, ºi suf-
letul îndurerat.  Viaþa îþi va sta nehotãrâtã înainte, vei
tremura zi ºi noapte, nu vei fi sigur de viaþa ta.  În
groaza care-þi va umplea inima ºi în faþa lucrurilor pe
care þi le vor vedea ochii, dimineaþa vei zice: „O, de ar
veni seara!“ ºi seara vei zice: „O, de ar veni dimineaþa!“
ªi Domnul te va întoarce pe corãbii în Egipt, ºi vei face
drumul acesta despre care-þi spusesem: „Sã nu-l mai
vezi!“ Acolo, vã veþi vinde vrãjmaºilor voºtri, ca robi ºi
roabe: ºi nu va fi nimeni sã vã cumpere.

109
BIBLIA PE CARE A CITIT-O ISUS

Moise nu mai poate continua. Ce-ar mai putea spune? Groaza


pune stãpânire pe el în timp ce rosteºte cuvintele. Este groaza
adevãrului. Vocea lui devine o ºoaptã. Toate lucrurile pe care le
comunicã oamenilor pentru a se feri de pãcat sunt, aºa cum ºtie
el prea bine, profeþii directe. El parcã face de cunoscut dinainte
istoria unui popor care îºi va cãlca legãmântul cu Dumnezeu, nu
o singurã datã, ci din nou ºi din nou.
„Iau azi cerul ºi pãmântul martori împotriva voastrã cã þi-am
pus înainte viaþa ºi moartea, binecuvântarea ºi blestemul. Alege
viaþa, ca sã trãieºti, tu ºi sãmânþa ta, iubind pe Domnul, Dumne-
zeul tãu, ascultând de glasul Lui, ºi lipindu-te de El: cãci de aceasta
atârnã viaþa ta.“

Mai mult decât orice, Dumnezeu dorea cu toată ardoarea ca


legământul cu evreii să fie un succes: „O! de ar rămânea ei cu
aceeaşi inimă ca să se teamă de Mine şi să păzească toate porun-
cile Mele, ca să fie fericiţi pe vecie, ei şi copiii lor!“ i-a spus
Dumnezeu lui Moise. Răzvrătirile repetate din pustie şi-au luat
însă tributul. După Sinai chiar şi Dumnezeu a vorbit cu resemnare
despre viitor, o resemnare foarte aproape de fatalism, la fel ca
părintele care-i vorbeşte copilului său dependent de droguri, inca-
pabil să-l împiedice să se autodistrugă.
Două lecţii pentru uşurarea memoriei nu erau suficiente. În
pofida epuizării în care se afla, Dumnezeu i-a mai cerut lui Moise
să îndeplinească o sarcină, de fapt una puţin cam ciudată. Scrie un
cântec, i-a spus Dumnezeu lui Moise, şi cere-le evreilor să-l înveţe
ca o mărturie a istoriei lor. Legile scrise pe piatră sau pe pereţii
tencuiţi cu var, blestemele şi binecuvântările, rostirile de pe vâr-
ful munţilor, toate aceste sunete şi lumini îşi vor pierde intensi-
tatea. Învaţă-i pe fiecare dintre ei, cuvintele Mele pe de rost. Întipă-
reşte-le mesajul Meu în minte.

110
Deuteronomul: Un gust dulce-amărui

Cântecul care apare în Deuteronomul 32 prezintă muzical


punctul de vedere al lui Dumnezeu: un părinte care poartă atât de
multă întristare încât este aproape gata să renunţe. Atunci, la
naşterea poporului evreu, în euforia traversării Iordanului, Isra-
elul a fost primul popor care a avut un fel de imn naţional, cel mai
ciudat imn cântat vreodată. Din cuvintele lui nu transpare speranţa,
numai nenorocirea.
La început au cântat despre vremurile favorabile, când Dum-
nezeu i-a găsit într-un pustiu şi i-a considerat la fel de dragi ca
lumina ochilor. Apoi au cântat despre îngrozitoarea trădare care a
urmat, ei uitând de Dumnezeul care a dat naştere poporului. Au
cântat despre blestemele care se vor abate asupra lor, despre
perioadele devastatoare de foamete, de boli ucigătoare şi de săgeţi
muiate în sânge. Cu acest cântec dulce-amărui răsunându-le în
urechi, ei au păşit în ţara promisă.
„Am fost pe vârful muntelui, a spus Martin Luther King Jr.
în ultimul său discurs, făcând o obsedantă aluzie la Moise. [Dum-
nezeu] mi-a permis să ajung acolo sus pe munte, am privit şi am
văzut ţara promisă. Poate că nu voi intra în ea împreună cu voi.
Dar vreau să ştiţi în seara aceasta că noi, ca popor, vom intra în
ţara promisă. Şi sunt atât de fericit în această seară […] Ochii mei
au văzut gloria venirii Domnului.“ După acel discurs, King s-a
întors la motel, a fost lovit de un glonţ ucigaş şi a murit într-o
baltă de sânge.
În aceeaşi zi în care Moise i-a învăţat pe evrei cântecul melan-
colic despre viitorul lor, a urcat pe Muntele Nebo, spre soare şi a
privit în toate direcţiile atât cât putea vedea. A urcat pe munte. A
văzut Ţara Promisă. Acolo, la hotarul ei, Moise a murit.
Deuteronomul adaugă următorul elogiu: „În Israel nu s-a mai
ridicat prooroc ca Moise pe care Domnul să-l fi cunoscut faţă în
faţă. Nici unul nu poate fi pus alături de el, în ce priveşte toate
semnele şi minunile pe care a trimis Dumnezeu să le facă în ţara
Egiptului împotriva lui Faraon, împotriva supuşilor lui şi împotriva
întregii ţări.“

111
BIBLIA PE CARE A CITIT-O ISUS

El a fost predicatorul, istoricul, soldatul, profetul, judecătorul,


politicianul şi preotul lor. Cu secole mai târziu, un alt scriitor
evreu, Elie Wiesel, a scris despre contribuţia lui Moise:

Moise, cel mai solitar şi mai puternic erou al istoriei bi-


blice. Imensitatea sarcinii sale şi amploarea experienţei sale
ne trezesc admiraţia, reverenţa şi uimirea. Moise, omul care
a schimbat singur cursul istoriei; apariţia lui a reprezentat
punctul decisiv de turnură. După el, nimic nu a mai fost la
fel.
Nu este surprinzător faptul că el ocupă un loc special în
tradiţia evreiască. Pasiunea lui pentru dreptatea socială, lupta
lui pentru libertatea naţională, triumfurile şi dezamăgirile lui,
inspiraţia lui poetică, darurile sale de strateg şi geniul său
organizaţional, relaţia lui complexă cu Dumnezeu şi cu
poporul Lui, cerinţele şi promisiunile lui, condamnările şi
binecuvântările lui, accesele sale de furie, tăcerile lui, efor-
turile lui de a armoniza legea şi compasiunea, autoritatea cu
integritatea — nimeni, niciunde nu a realizat atât de mult,
pentru atât de mulţi oameni, în atât de multe domenii diferite.
Influenţa lui nu are margini, ci reverberează peste timp.
Legea poartă numele lui, Talmudul este comentariul Legii lui
şi Kabala transmite numai tăcerea lui.
Messengers of God (Mesagerii lui Dumnezeu)
Nimic nu a mai fost la fel după Moise. Un om a reprezentat
un întreg popor pe bună dreptate. Adoptat de un părinte regal,
pedepsit pentru impetuozitatea lui, condamnat la patruzeci de ani
de pribegie prin pustie, iertat, restaurat, ales pentru o sarcină
imposibilă, însoţit de copleşitoarea prezenţă a lui Dumnezeu la
fiecare pas — istoria personală a lui Moise reia, în miniatură,
istoria poporului său.
Cititorii moderni, entuziasmaţi de aventura din cartea Exodul,
acordă puţină atenţie celor patru sute de ani de viaţă nenorocită

112
Deuteronomul: Un gust dulce-amărui

care au precedat-o sau greşelilor abisale din pustia Sinai şi din


Ţara Promisă care au urmat-o. Acesta este motivul pentru care
Biblia a inclus şi Deuteronomul şi motivul pentru care optimis-
mul tipic american trebuie să-i acorde cu atât mai multă atenţie.
Au mai fost şi alţii care au împrumutat părţi din mesajul lui
Moise, dar nici unul nu l-a înţeles bine. Liberatorii de toate nuanţele,
de la marxişti la sclavii americani care au întemeiat comunităţi în
America Latină, şi-au însuşit limbajul Exodului, dar tuturor le-a
lipsit realismul plin de devotament al lui Moise. Toţi au alunecat
în promisiuni utopice despre o Ţară Promisă care nu a existat şi
nici nu va exista aici înainte de eternitate:
O Canaan, dulce Canaan,
Mă îndrept spre Canaan.
Îmi voi arunca sabia şi scutul
Pe malul râului
Şi nu va mai fi război niciodată.
De multe ori aceşti visători utopici au ajuns să creeze un sis-
tem politic mai tiranic decât cel de care au vrut să fie eliberaţi.
Coloniile africane i-au alungat pe colonişti numai pentru a se
confrunta cu grave crize tribale şi cu problemele inerente indepen-
denţei. Câteva ţări mici au scăpat de umbra întunecată a Uniunii
Sovietice numai pentru a se dezintegra în urma războaielor civile.
Vechiul Testament ne avertizează: nu citiţi Exodul fără să citiţi şi
Deuteronomul. Atât politicienii cât şi predicatorii vor fi scutiţi
astfel de deziluzii.
Pietiştii creştini au încercat şi ei să împrumute limbajul lui
Moise pentru a descrie Viaţa Creştină Victorioasă de aici de pe
pământ, înainte de a traversa Iordanul:
Pe malurile furtunoase ale Iordanului stau
Şi arunc o privire încărcată de dorinţe
Spre ţara fericită şi frumoasă a Canaanului,
Acolo unde este şi partea mea.

113
BIBLIA PE CARE A CITIT-O ISUS

Nici un vânt rece, nici o suflare otrăvitoare


Nu pot ajunge pe acel ţărm sănătos;
Boala şi tristeţea, durerea şi moartea,
Nu mai sunt simţite şi temute.
Astfel de viziuni descriu Egiptul ca pe o ţară întunecată, plină
de „oale de fiert carnea“, iar pustia este considerată o încercare
grea şi necesară pentru ajungerea în Ţara Promisă scăldată în
soare. Ultimele şapte capitole din Deuteronomul ar trebui să infir-
me pentru totdeauna astfel de judecăţi eronate. Viaţa cu Dumnezeu
nu este niciodată atât de uşoară, de aşezată pentru niciunul dintre
noi. Nici pentru evreii de atunci, nici pentru noi, cei de astăzi.
Pelerinul trebuie să călătorească permanent, să urce, să întâlnească
duşmani noi la fiecare cotitură.
Moise a abordat cu cel mai mare realism viaţa cu Dumnezeu.
Ca proto-profet, el a transmis mesajul lui Dumnezeu poporului,
fără să-l dilueze sau să-l exagereze. Ca proto-preot, el a reprezen-
tat poporul înaintea lui Dumnezeu, cu toată pasiunea, convinge-
rea şi dragostea. Nu a promis un sfârşit fericit — nici viaţa lui nu
a avut un sfârşit fericit — dar nici nu a privit în urmă cu regret.
Luxul din Egipt şi confortul singurătăţii vieţii de nomad şi-au
pierdut puterea de atracţie. El aparţinea poporului său, o adunătură
de certăreţi şi îi aparţinea lui Dumnezeu, Cel pe care a ajuns să-L
cunoască drept prieten, faţă în faţă.
„Domnul este milostiv şi plin de îndurare, îndelung răbdător
şi plin de bunătate“, avea să cânte mai târziu un psalmist, citând
cuvintele lui Moise adresate poporului său. Această rugăciune
este şi acum rostită de evrei în fiecare dimineaţă şi în fiecare
seară. Dumnezeu a promis că le va acorda dragostea Sa printr-un
legământ, deci, cu toate că emoţiile vor fi când pozitive, când
negative, dragostea Sa va avea până la urmă câştig de cauză.

Nu ne face după păcatele noastre, nu ne pedepseşte


după fărădelegile noastre. 

114
Deuteronomul: Un gust dulce-amărui

Ci cât sunt de sus cerurile faţă de pământ,


atât este de mare bunătatea Lui pentru cei ce se tem
de El;
cât este de departe răsăritul de apus,
atât de mult depărtează El fărădelegile noastre de la
noi.
Cum se îndură un tată de copiii lui,
aşa Se îndură Domnul de cei ce se tem de El.
Căci El ştie din ce suntem făcuţi;
Îşi aduce aminte că suntem ţărână.

Praf (ţărână), hapiru, „cei prăfuiţi“, vechi termen de jargon al


egiptenilor pentru evrei — Dumnezeu Îşi aduce aminte că suntem
ţărână. Moise a susţinut foarte clar că răul nu poate fi prevenit şi
pedeapsa este inevitabilă. Dar avem un Dumnezeu care intenţionat
ne uită păcatele şi îşi aduce aminte de fragilitatea noastră. Avem
un Dumnezeu care călătoreşte alături de noi, care locuieşte cu noi
în vastitatea şi groaza pustietăţii. Avem un Dumnezeu al harului,
care îi iubeşte şi pe cei prăfuiţi, mai ales pe cei prăfuiţi.

Există două post-scriptum-uri la discursurile triste şi elocvente


ale lui Moise din Deuteronomul. Primul prezintă un eveniment
care a avut loc după ce profeţiile înfricoşătoare ale lui Moise
despre poporul său s-au adeverit. După moartea lui Moise, evreii
au trecut Iordanul, au cucerit Canaanul, au zidit cetăţi, s-au
înmulţit, au prosperat şi au uitat de Dumnezeu. Poporul s-a împăr-
ţit în două, invadatorii au venit, Ierusalimul a fost asediat şi scenele
pline de oroare prezise de Moise — părinţi care îşi mănâncă pro-
priii copii — au devenit realitate. Dumnezeu a intervenit din nou
printr-o eliberare miraculoasă, acordând poporului Său încă o
şansă.

115
BIBLIA PE CARE A CITIT-O ISUS

După alţi doi regi, regele-copil Iosia a avut ideea nostalgică


de a repara Templul şi de a înnoi vechile practici religioase. Oraşul
sfânt al lui Dumnezeu decăzuse până la cele mai joase niveluri. În
Templu existau idoli, se construiseră temple unde se practica
prostituţia masculină şi s-au sculptat cai dedicaţi celor care se
închinau soarelui. Într-o vale din apropiere, părinţii îşi ardeau
copiii ca jertfă zeului Moloh. Toate scrierile sacre dispăruseră.
Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov, Dumnezeul lui Moise, era
doar o palidă amintire. În timp ce a scotocit printre resturi, marele
preot a găsit „cartea legii“ care consta, după toate probabilităţile,
din porţiuni ale Deuteronomului.
În 2 Regi, 22-23, ni se spune despre ceea ce s-a întâmplat
după aceasta: o curăţire spirituală a casei şi o trezire fără prece-
dent în istorie. Regele a plâns, şi-a sfâşiat hainele şi a poruncit ca
legea lui Moise să fie impusă din nou poporului. La sfârşitul aces-
tei revoluţii a credinţei, Iosia a chemat poporul să sărbătorească
împreună Paştele. „Paşte ca acestea nu se prăznuiseră din vremea
când judecau judecătorii pe Israel şi în tot timpul împăraţilor lui
Israel şi împăraţilor lui Iuda.“ Chiar dacă Moise nu a intrat în
Ţara Promisă, spiritul lui a locuit acolo, aducând înnoire spiri-
tuală, speranţă, eliberare descendenţilor celor pe care el i-a con-
dus până la graniţe.
Al doilea post-scriptum apare în Noul Testament. Isus a
cunoscut foarte bine Deuteronomul: în timpul propriei Sale şederi
în pustie, El a citat de trei ori din carte pentru a contracara ispitele
lui Satan. Mai târziu, într-un moment crucial din lucrarea Sa, Isus
a urcat pe un munte înalt pentru a se întâlni cu Dumnezeu Tatăl.
La fel ca în cazul lui Moise, când L-a întâlnit pe Dumnezeu pe
muntele sacru, înfăţişarea lui Isus s-a schimbat: „S-a schimbat la
faţă înaintea lor. Hainele Lui s-au făcut strălucitoare şi foarte albe,
de o albeaţă pe care nici un nălbitor de pe pământ n-o poate da.“
Petru, Iacov şi Ioan au căzut la pământ, uluiţi de scenă. O
voce a tunat din cer şi, deodată, acolo pe munte, înaintea lor au

116
Deuteronomul: Un gust dulce-amărui

apărut doi giganţi ai istoriei evreilor. Imediat ei l-au recunoscut pe


Ilie, îndârjitul profet care a făcut minuni, a cărui întoarcere o aştepta
orice evreu. Lângă el — nu putea fi altcineva — stătea Moise,
prins într-o conversaţie obişnuită cu Isus.
Petru s-a entuziasmat atât de mult încât a comis o stângăcie:
a sugerat ridicarea unor corturi pentru ca vizitatorii celeşti să mai
rămână. Isus a temperat entuziasmul ucenicilor, apoi i-a condus
jos în vale. Minunea I-a dat o energie nouă şi un curaj nou pentru
dificilele zile care-L aşteptau.
Scena schimbării la faţă a lui Isus conţine un fapt trecut de
multe ori cu vederea de către creştini, dar foarte important pentru
evrei. În acel moment al milei, Moise şi-a împlinit visul vieţii. El
a stat pe vârful muntelui în mijlocul Ţării Promise. Într-adevăr,
Dumnezeu îşi aduce aminte de cei prăfuiţi, de cel mai blând şi
mai mare dintre aceştia.

117
PATRU

Psalmii: spiritualitate în fiecare notã


Dacă Psalmii au fost o sursă de învăţătură spirituală
şi de consolare pentru mulţi oameni care-L căutau pe
Dumnezeu, altora le-a produs nelinişte şi uimire. Există o
dezorganizare, o tulburare şi o nelinişte în aceste
rugăciuni antice.

JOHN S. MOGABGAB

T rebuie să vă fac o mărturisire. Timp de câţiva ani am evitat


cartea Psalmilor. Am cunoscut creştini a căror carte favorită
era cea a Psalmilor şi biserici care au inclus aceste poeme în închi-
narea publică. Chiar şi acum sunt editori ai Noului Testament care
includ şi Psalmii, ca şi cum ar reprezenta un miez indispensabil al
credinţei. Cu toate acestea, oricât de mult m-am străduit, citirea
Psalmilor nu m-a entuziasmat niciodată.
Oamenii din jurul meu se foloseau de carte ca de un medica-
ment dintr-un dulăpior: „Dacă te simţi deprimat, citeşte Psalmul
37; dacă te lasă sănătatea, încearcă Psalmul 121“, o abordare care
nu a avut niciodată efect asupra mea. Cu o perseverenţă miste-
rioasă, ajungeam întotdeauna la un psalm care agrava problema
mea în loc să o amelioreze. Martin Marty consideră că cel puţin

121
BIBLIA PE CARE A CITIT-O ISUS

jumătate din psalmi au un aer „glacial“ şi atunci când eram abătut


şi ajungeam din întâmplare la câte unul dintre cei mai glaciali
psalmi rezultatul era că îngheţam de depresie. „Anii vieţii noastre
se ridică la şaptezeci de ani, iar, pentru cei mai tari, la optzeci de
ani, se tânguia Moise într-unul din aceşti psalmi, şi lucrul cu care
se mândreşte omul în timpul lor nu este decât trudă şi durere.“
Îngrijorat de atitudinea mea, într-o vară am încercat un
experiment. Potrivit programului meu trebuia să-mi petrec luna
iunie în Breckenridge, Colorado, un oraş tocmai potrivit pentru a
realiza cărţi poştale cu frumuseţea lui, situat la o mare altitudine
în Munţii Stâncoşi. M-am hotărât să mă scol mai devreme în fie-
care dimineaţă, să evadez în afara oraşului, într-un mediu sălbatic,
neatins şi acolo să citesc zece psalmi la rând. Am crezut că
răsăritul de soare şi mediul magnific în care voi citi psalmii vor
topi aisbergul care constituia o piedică.
În fiecare dimineaţă ascultam păsărelele care mă anunţau că
s-au trezit şi urmăream cum soarele picta vârful munţilor mai
întâi în roz, apoi în portocaliu şi apoi într-un alb orbitor. Într-una
din dimineţi m-am aşezat lângă un iaz alături de o familie de
castori care repara un complicat sistem de baraje. Altă dată, un
cerb uriaş a venit până aproape de mine ca să soarbă apă dintr-un
pârâu. Pot afirma că acest experiment mi-a schimbat atitudinea
faţă de Psalmi, ajutându-mă la formarea câtorva amintiri vizuale
nespus de frumoase şi mi-a înnoit spiritul închinării, dar, din
nefericire, citirea cărţii continua să fie o frustrare în loc să mă
inspire.
Mai mult decât orice, simţeam confuzie când citeam Psalmii,
mai ales pentru că mă hotărâsem să citesc zece la rând. Psalmii
păreau că se contrazic unii pe alţii: psalmii disperării negre se
învecinează cu psalmii bucuriei care se înalţă până la cer, de parcă
scribii i-au pus în ordine cu acel ironic simţ al umorului hegelian.
În prima zi, de exemplu, spiritul meu a urcat pe culmi citind
Psalmul 8:

122
Psalmii: spiritualitate în fiecare notă

Când privesc cerurile,


lucrarea mâinilor Tale,
luna şi stelele
pe care le-ai făcut,
îmi zic: „Ce este omul, ca să Te gândeşti la el?
Şi fiul omului, ca să-l bagi în seamă?“
Luna, de un argintiu strălucitor, agăţată pe un cer azuriu, încă
se mai putea zări deasupra unui pisc de peste 4.500 de metri. Cu
o noapte înainte, Calea Lactee se întindea de la o margine a cerului
la cealaltă, ca o autostradă cerească. În mijlocul grandorii orizon-
tului alpin larg, m-am minunat împreună cu psalmistul de rolul
nostru privilegiat de oameni în drama creaţiei.
Următorul psalm continuă în acelaşi spirit, lăudându-L pe
Dumnezeu pentru stăpânirea Sa eternă, pentru mila Sa faţă de cei
oprimaţi şi pentru credincioşia Sa. Apoi, deodată, în Psalmul 10,
starea sufletească se schimbă brusc. Înainte de a-mi încheia medi-
taţia, am dat peste următoarele cuvinte contradictorii:
Pentru ce stai aşa de departe, Doamne?
Pentru ce Te ascunzi la vreme de necaz?
Pornind de la aceste îndoieli, psalmistul se adânceşte în
descrierea stării urâte a celui rău şi Îi cere lui Dumnezeu: „Zdro-
beşte braţul celui rău.“ Starea mea senină şi spiritul închinării au
dispărut brusc. Pentru ca lucrurile să fie şi mai complicate, am
învăţat dintr-un studiu biblic că Psalmul 9 şi 10 au fost scrişi proba-
bil ca un singur psalm, stările sufleteşti contradictorii confruntân-
du-se una cu cealaltă în cadrul aceluiaşi poem.
În fiecare zi întâlneam acest model izbitor al contradicţiilor.
În loc să-mi încep ziua cu un spirit de pace şi închinare, mă sim-
ţeam ca într-un carusel emoţional, căzând când în abisul disperării,
când urcând până pe culmile laudei în aceeaşi oră. Acest lucru,
combinat cu aerul tare de munte şi cu o supradoză de cafea, ducea
la o stare de confuzie care ţinea tot restul zilei.

123
BIBLIA PE CARE A CITIT-O ISUS

După o săptămână în care am practicat acest obicei, am dat


peste o altă problemă. Psalmii începeau să sune plictisitor şi repe-
titiv. De ce, m-am întrebat, are nevoie Biblia de 150 de psalmi?
Nu ar fi fost suficienţi 15 care să conţină cam aceleaşi lucruri?
M-am străduit să citesc cei zece psalmi pe zi, dar am plecat din
Breckenridge cu o atitudine şi mai rea faţă de Psalmi. Experi-
mentul meu dăduse greş. După obiceiul evanghelic de a-ţi asuma
imediat vinovăţia, am aruncat vina asupra mea, nu asupra Bibliei
pentru acest eşec.
Întors înapoi la câmpiile din Illinois, am încercat o abordare
nouă, studiind cartea în mod sistematic. Am învăţat să apreciez
măiestria poetică a paralelismului ebraic prezentat sub formă de
acrostih. Am învăţat să fac diferenţa între mai multe tipuri de
psalmi: psalmii de imprecaţie, psalmii de lamentaţie, psalmii
ur-cării spre Templu, psalmii regali şi psalmii de mulţumire. Am
învăţat mai multe metode de a explica psalmii problemă. După ce
am acumulat toate aceste cunoştinţe, am citit psalmii cu mai
multă înţelegere, dar nu cu mai multă bucurie. Ca rezultat, timp
de câţiva ani pur şi simplu am evitat această carte. Poţi găsi un
psalm care spune orice, era argumentul meu. De fapt, poţi găsi
zece psalmi care spun acelaşi lucru. De ce să te mai deranjezi cu ei?

Citind peste umãr


Acum îmi dau seama cât de sărac era punctul meu de vedere.
În ideile mele fixe referitoare la detaliile psalmilor, categoria lor,
sensul interpretării, consecvenţa logică, forma poetică, nu am
înţeles punctul principal, acela că Psalmii reprezintă un model al
jurnalelor spirituale, foarte asemănătoare cu scrisorile personale
adresate lui Dumnezeu. Lentila prin care puteam să văd toată
cartea îmi lipsea. Trebuia să abordez cartea „citind peste umăr“,
deoarece Psalmii nu au fost scrişi pentru alţi oameni, ci pentru
Dumnezeu. Chiar şi psalmii folosiţi în public au fost scrişi ca

124
Psalmii: spiritualitate în fiecare notă

rugăciuni colective iar în acest caz destinatarul lor principal era


tot Dumnezeu.
Cred că într-un mod inconştient încercasem să potrivesc
psalmii în modelul scriptural al apostolului Pavel, dar ei nu repre-
zintă declaraţii venite de sus, consemnate cu toată autoritatea
apostolică, în probleme de credinţă şi practică. Psalmii sunt nişte
rugăciuni personale, scrise sub formă de poezie de o largă varie-
tate de oameni: ţărani, regi, muzicieni de profesie, amatori,
aceştia fiind animaţi de stări sufleteşti foarte schimbătoare. Iov şi
Deuteronomul prezintă două cazuri extraordinare de oameni
cunoscuţi, drepţi, care au încercat să se raporteze la Dumnezeu în
momente dificile. Psalmii reprezintă exemple de oameni „obiş-
nuiţi“ care se luptă să armonizeze ceea ce credeau despre Dumnezeu
cu ceea ce experimentau. Uneori autorii cer răzbunare, alteori se
consideră singuri neprihăniţi, alteori sunt paranoici sau jalnici.
Să nu mă înţelegeţi greşit: nu cred că Psalmii sunt mai puţin
valoroşi sau mai puţin inspiraţi decât Epistolele lui Pavel sau
Evangheliile. Cu toate acestea, psalmii folosesc o abordare ine-
rent diferită, autorii nefiind atât de preocupaţi să-L prezinte pe
Dumnezeu oamenilor, cât să se reprezinte pe ei înaintea lui Dum-
nezeu. Da, Psalmii aparţin Cuvântului lui Dumnezeu, dar în acelaşi
mod în care aparţin şi Iov şi Eclesiastul. Citim discursurile prie-
tenilor lui Iov, consemnări corecte ale unui mod greşit de a gândi,
într-un fel diferit decât citim Predica de pe Munte. „Psalmii nu
teologizează, scrie Kathleen Norris în The Cloister Walk (Viaţa la
mânăstire). Un motiv este că ei sunt poezii, iar funcţia poeziei nu
este să explice, ci să prezinte imagini şi povestiri care au rezonanţă
în vieţile noastre.“
Înţelegerea acestei distincţii a schimbat modul în care citesc
Psalmii. Înainte abordam cartea la fel cum un student abordează
un manual: am trecut superficial peste poezie în căutarea CON-
CEPTELOR CORECTE ŞI IMPORTANTE care trebuia găsite şi
clasificate. Psalmii rezistă unei astfel de sistematizări şi, cred eu,

125
BIBLIA PE CARE A CITIT-O ISUS

îi va înfuria pe toţi cei care încearcă să-i aranjeze într-o schemă


riguroasă. Am învăţat să abordez cartea în alt mod.
Daţi-mi voie să ilustrez. Tatăl meu a murit pe când eu aveam
treisprezece luni. Nu am nici o amintire personală despre el şi
foarte puţine lucruri îmi amintesc de scurta lui viaţă pe pământ.
Îndrăgesc nespus de mult câteva fotografii în care el apare cu
părul ciufulit ţinând în braţe un bebeluş grăsuţ, cu cârlionţi aurii,
adică pe mine. Mai am o statuetă pe care a sculptat-o el când era
copil şi câteva cărţi din biblioteca lui, printre care o Biblie Sco-
field cu referinţe, foarte uzată. Chiar şi acum întrezăresc aspecte
ale relaţiei tatălui meu cu Dumnezeu citind notiţele de pe mar-
ginile Bibliei, pentru că a folosit spaţiile goale pentru a ţine un fel
de jurnal spiritual. Nu se gândea niciodată la mine atunci când a
scris aceste note, pentru că eu nici nu existam încă. Cu toate ace-
stea, după atât de mulţi ani, eu sunt mişcat, îndemnat şi convins
atunci când citesc despre propria lui relaţie cu Dumnezeu.
Desigur că psalmii sunt mai riguros scrişi decât jurnalul tată-
lui meu. Ei au provenit dintr-un context comun, legământul lui
Dumnezeu cu Israelul, şi autorii s-au exprimat în aceste poezii
frumoase, unele din ele având o structură complexă. Acum, când
citesc psalmii, încep încercând să pătrund în mintea acelor autori,
la fel cum încerc să pătrund în mintea tatălui meu când îi citesc
notiţele din Biblie. Aş putea rosti şi eu asemenea rugăciuni? mă
întreb. Am simţit această îngrijorare? Am izbucnit la fel în laude?
Apoi încep să mă gândesc la situaţiile în care m-aş putea ruga
folosind psalmul din faţa mea. Înfruntând ispitele, sărbătorind
succesele, luptându-mă cu resentimentele, cu suferinţa şi nedrep-
tatea, în care din situaţiile din viaţa mea s-ar putea aplica mai bine
acest psalm?
Oricare dintre psalmi, smuls din contextul său, poate con-
duce la concluzii greşite. În câteva reflecţii foarte pătrunzătoare
asupra Psalmului 91, publicate în Christianity Today (Creştinismul
astăzi), autorul Neal Plantinga analizează această imagine

126
Psalmii: spiritualitate în fiecare notă

frumoasă a protecţiei lui Dumnezeu: „El te va acoperi cu penele


Lui, şi te vei ascunde sub aripile Lui. […]Pentru că zici: «Domnul
este locul meu de adăpost!» şi faci din Cel Prea Înalt turnul tău de
scăpare,  de aceea nici o nenorocire nu te va ajunge“… Chiar?
Visează Plantinga. Dar ce s-a întâmplat cu creştinii arestaţi de
nazişti în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, sau de către
guvernele musulmane ostile de astăzi? Oare cum sună acest psalm
în urechile celor care se află în ajunul executării lor? Promisiunile
extraordinare ale psalmului legate de protecţie par evident neade-
vărate.
Plantinga îşi aduce aminte că Satan însuşi a citat din acest
psalm, scoţându-l din context, în încercarea de a-L face pe Isus să
se arunce de la înălţime. Isus l-a mustrat cu un alt pasaj din
Scriptură. Plantinga spune:

Ceea ce face Psalmul 91 este să exprima unul — unul


dintre cele mai frumoase şi îndrăgite — dar numai unul din-
tre aspectele credinţei. Este o stare sufletească a încrederii
exuberante în protecţia asigurată de Dumnezeu. Probabil că
psalmistul a fost protejat de Dumnezeu într-un incident peri-
culos şi de aceea sărbătoreşte.
În alte zile şi în alte dispoziţii sufleteşti — în perioadele
întunecate ale vieţii sale — acelaşi psalmist ar fi putut striga
către Dumnezeu determinat de sentimente de disperare şi de
abandonare. [Aici Plantinga citează strigătul lui Isus de pe
cruce, preluat din Psalmul 22.]
Psalmul 91 ne prezintă doar o parte a imaginii şi numai
unul dintre aspectele credinţei. Cu o uimire liniştită, psalm-
istul mărturiseşte că sub aripile lui Dumnezeu se întâmplă
lucruri bune oamenilor răi. Este nevoie de încă un psalm sau
doi pentru a întregi imaginea, pentru a striga sub protecţia
aceloraşi aripi că, uneori, oamenilor buni li se întâmplă
lucruri rele.

127
BIBLIA PE CARE A CITIT-O ISUS

Psalmii, aflaţi exact în mijlocul Bibliei, ne prezintă o con-


semnare comprehensivă a vieţii cu Dumnezeu prin întâmplările
personale prin care oamenii au înţeles cum se desfăşoară viaţa
spirituală. Citesc psalmii nu ca un student care urmăreşte să acu-
muleze cunoştinţe, ci ca un tovarăş de călătorie care doreşte să
stabilească o relaţie. Prima şi cea mai importantă dintre porunci
este să-L iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima, cu tot
sufletul şi cu toată mintea ta. Mai mult decât oricare altă carte din
Biblie, Psalmii ne descoperă cum ar trebui să fie relaţia cu
Dumnezeu a unei persoane sincere, având cugetul neîmpărţit şi
sufletul flămând după El.

Confuzã ºi dezorganizatã, ca viaþa


Poezia îşi exercită influenţa magică în mod subtil. Cel puţin
în epoca modernă, noi folosim foarte rar poezia în scopuri didac-
tice, pentru a învăţa ceva. Ne întoarcem spre poezie pentru că
felul în care modelează poetul cuvintele şi imaginile ne place şi
ne mişcă. Cu toate acestea, dacă poetul are succes, câştigăm ceva
mai mult decât cunoaşterea: o viziune transformată. Aceasta este
puterea magică pe care au exercitat-o în cele din urmă psalmii
asupra mea. Ei mi-au transformat viziunea spirituală şi înţele-
gerea relaţiei cu Dumnezeu.
La cel mai profund nivel, psalmii m-au ajutat să împac ceea
ce cred despre viaţă cu ceea ce întâlnesc în viaţă. Când eram
copil, am învăţat această rugăciune pentru masă: „Dumnezeu este
mare. Dumnezeu este bun. Să-I mulţumim pentru această hrană.“
Cadenţa ei are un anume farmec ritual şi rugăciunea sună de parcă
este preluată direct din Psalmi. Nimic nu este mai simplu: două
afirmaţii teologice fundamentale şi un spirit de mulţumire, toate
exprimate frumos, prin cuvinte puţine.
Cu toate acestea, trebuie să vă mărturisesc că rostirea acestei
rugăciuni simple cu onestitate şi convingere a fost o încercare a

128
Psalmii: spiritualitate în fiecare notă

credinţei pentru mine, ca şi încercarea credinţei lui Avraam.


Dumnezeu este mare? De ce nu vedem dovezi mai evidente? De
ce oamenii de ştiinţă, care îşi câştigă existenţa din studierea minu-
nilor naturii, sunt mai puţin înclinaţi să-I atribuie aceste minuni
lui Dumnezeu decât sunt ţăranii care lucrează pământul? De ce a
fost secolul XX atât de blestemat cu o succesiune de tirani anti-
Dumnezeu: Stalin, Hitler, Idi Amin, Pol Pot? De ce au murit mai
mulţi creştini pentru credinţa lor în acest secol decât în toate seco-
lele de până acum?
Dumnezeu este bun? De ce tatăl meu, bărbat tânăr, cu un
potenţial nelimitat de a fi misionar, a murit înainte de a ajunge la
treizeci de ani? De ce au murit toţi acei evrei şi creştini pe nedrept
în holocaust? De ce este populaţia cea mai religioasă din Ame-
rica, afro-americanii din oraşe, cea mai săracă şi mai lipsită de
speranţe?
Să-I mulţumesc pentru hrană? Am respectat acest obicei
chiar şi în anii adolescenţei, când credeam că sunt atotştiutor şi
când consideram că hrana se datorează în primul rând bogăţiei
solului american şi capacităţii fermierilor. Dar ce se poate spune
despre creştinii din Sudan şi Mozambic? Cum Îi pot ei mulţumi
lui Dumnezeu când mor de foame?
Dacă v-aţi simţit puţin stânjeniţi citind ultimele trei paragrafe,
poate că trebuie să citiţi din nou Psalmii. Ei conţin pagini de jur-
nal pline de îngrijorări ale oamenilor care doreau să creadă într-un
Dumnezeu iubitor, plin de har şi credincios, deşi lumea din jurul
lor se prăbuşea.
Psalmiştii au exprimat de multe ori variaţii ale temelor pe
care le-am menţionat eu. De ce aceşti obraznici amaleciţi, hitiţi,
filisteni şi canaaniţi, fără să mai menţionăm imperiile devotate lui
Moloh, Asiria, Babilon şi Persia, au aşteptat să le vină rândul să
zdrobească poporul ales al lui Dumnezeu? De ce David, uns de
Dumnezeu să fie rege, a petrecut un deceniu ascuns prin peşteri,
ferindu-se de suliţele lui Saul, căruia Dumnezeu i-a poruncit să

129
BIBLIA PE CARE A CITIT-O ISUS

renunţe la putere? Cum poate fi mulţumitor poporul lui Dum-


nezeu când se pare că există puţine motive de a fi mulţumitor?
Mulţi psalmi arată că autorii lor au fost chinuiţi de astfel de
întrebări. Uneori poeţii au găsit calea prin care să armonizeze
emoţiile credinţei cu doctrinele credinţei chiar în momentul în
care au scris psalmul. La fel cum a procedat Moise când a ţinut
discursurile din Deuteronomul, ei revăd în mintea lor intervenţiile
lui Dumnezeu în istoria Israelului, fiind astfel obligaţi să-şi aducă
aminte de vremurile bune.
Alergaţi la Domnul şi la sprijinul Lui,
căutaţi necurmat Faţa Lui!
Aduceţi-vă aminte de semnele minunate
pe care le-a făcut,
de minunile şi de judecăţile rostite de gura Lui,
Psalmul 105:4-5

Cu îndrăzneală şi fără explicaţii, Psalmul 62 insistă asupra a


două fapte pe care Iov nu le-a putut pune cap la cap: „De două ori
am auzit că «Puterea este a lui Dumnezeu.» A Ta, Doamne, este
şi bunătatea.“ Totuşi, uneori poeţii nu înţeleg ceea ce văd şi psal-
miştii ajung ca Iov:
Nu mai pot strigând,
mi se usucă gâtlejul,
mi se topesc ochii,
privind spre Dumnezeul meu. (69:3)
Acum intră în scenă aranjarea aparent întâmplătoare a celor
150 de psalmi, deoarece ciclurile intimităţii şi ale abandonării
sunt experimentate de cei mai mulţi dintre oameni în relaţia lor cu
Dumnezeu.
Cea mai surprinzătoare juxtapunere de psalmi apare aproape
de începutul cărţii. Psalmul 23, acel cântec al păstorului care conţine
promisiuni uluitoare şi transmite un sentiment de linişte deplină,

130
Psalmii: spiritualitate în fiecare notă

urmează Psalmului 22, care începe prin cuvintele strigate de Isus


pe cruce: „Dumnezeule! Dumnezeule! Pentru ce m-ai părăsit?“
Cei doi psalmi, ambii atribuiţi lui David, nu ar putea reprezenta
un contrast mai evident. Este adevărat, David ajunge în cele din
urmă la o soluţie, privind spre un viitor în care Dumnezeu va
conduce popoarele şi în care flămânzii vor mânca pe săturate, dar
este evidentă starea lui sufletească din acel moment: „Sunt vier-
me, nu om… Îşi deschid gura împotriva mea, ca un leu, care sfâşie
şi răcneşte… toate oasele mi se despart… mi se lipeşte limba de
cerul gurii.“ Aceste sentimente par să fie de pe altă planetă atunci
când întoarcem pagina şi citim: „Domnul este Păstorul meu: nu
voi duce lipsă de nimic. El mă paşte în păşuni verzi, şi mă duce
la ape de odihnă… Da, fericirea şi îndurarea mă vor însoţi în toate
zilele vieţii mele.“
O deosebire la fel de mare se observă între Psalmii 102 şi
103. Primul (având subtitlul „O rugăciune a unui nenorocit, când
este doborât de întristare şi îşi varsă plângerea înaintea Dom-
nului“) exprimă cu elocvenţă disperarea omului care îmbătrâneşte,
devine slab şi care se simte abandonat de toţi prietenii şi de Dum-
nezeu. Psalmul seamănă cu o listă a durerilor mâzgălită pe hârtie
de un pacient aflat într-o stare febrilă pe un pat de spital. Dar
psalmul următor, un măreţ imn de laudă, nu este umbrit de nici o
notă de tristeţe.
Mă îndoiesc că există vreun pastor care să dorească să pre-
dice despre vreuna dintre aceste perechi de psalmi. Unul sau altul,
poate, dar nu din amândoi. Am învăţat să apreciez psalmii tocmai
din acest motiv: ei surprind ambele puncte de vedere, de multe ori
alăturate fără nici o tranziţie. „Binecuvântează, suflete, pe Dom-
nul, şi nu uita nici una din binefacerile Lui!“ spune Psalmul 103.
Autorul psalmului din vecinătate devine disperat în încercarea lui
de a-şi aminti binefacerile Domnului, o sarcină nu tocmai uşoară
în starea în care se găsea, cu oasele arătând ca un tăciune şi având
parte numai de lacrimi şi cenuşă.

131
BIBLIA PE CARE A CITIT-O ISUS

În ceea ce mă priveşte, am început să mă bucur că Biblia


include ambele tipuri de psalmi. Am perioade când mă simt ca
autorul Psalmului 22 sau al Psalmului 102 şi atunci îmi găsesc
alinare în faptul că giganţii spirituali — şi, cel mai important
lucru, Isus Însuşi — au avut aceleaşi sentimente. Deşi plâng şi
gem, strig şi mă împotrivesc încercării care mă prinde ca într-o
plasă, îmi aduc aminte, de asemenea, de mesajul liniştit al
Psalmilor 23 şi 103. Singur, Psalmul 23 poate duce la o credinţă
bazată pe răspunsuri facile; singur, Psalmul 22 poate duce la dis-
perare spirituală; împreună, cei doi psalmi oferă o combinaţie
reconfortantă de realism şi speranţă.
Am ajuns să cred că aceşti psalmi ne solicită o altă formă de
credinţă. Psalmul 23 prezintă modelul credinţei unui copil, iar
Psalmul 22 prezintă modelul fidelităţii, un fel de credinţă mai
profundă şi mai misterioasă. Viaţa cu Dumnezeu le include pe
ambele. Putem trece prin perioade în care simţim o apropiere
neobişnuită de Dumnezeu, când rugăciunile primesc răspunsuri
evidente, iar Dumnezeu este aproape şi este plin de grijă. Alteori
trecem prin perioade întunecate, când Dumnezeu este tăcut, când
nimic nu merge aşa cum ne aşteptăm şi când toate promisiunile
Bibliei par dureros de false. Fidelitatea înseamnă să învăţăm să ne
încredem că, dincolo de perimetrul de întuneric care ne înconjoară,
Dumnezeu conduce toate lucrurile şi nu ne-a abandonat, oricât de
gravă ar părea situaţia.
Cei 150 de psalmi sunt la fel de dificili, de dezorganizaţi şi
de confuzi ca viaţa însăşi, un fapt care poate aduce o mângâiere
neaşteptată. Kathleen Norris descrie în The Cloister Walk (Viaţa
la mânăstire) cum a învăţat să actualizeze psalmii în situaţiile ei
concrete, „rugându-se pentru ştiri“:
Lamentaţia Psalmului 74 în legătură cu violarea spaţiului
sacru — „locurile dosnice din ţară sunt pline de bârloguri de
tâlhari“ — a devenit pentru mine o rugăciune pentru victi-
mele şi pentru făptaşii violenţei domestice. Urmărind trans-

132
Psalmii: spiritualitate în fiecare notă

misiunile televizate ale revoltelor din Los Angeles din 1992,


am găsit un nou context pentru cuvintele Psalmului 55 pe
care le-am citit în dimineaţa următoare în biserica din
mânăstire: „în cetate văd silă şi certuri.“ Fac apel la Psalmul
79 („Ca apa le-au vărsat sângele, de jur împrejurul Ierusali-
mului, şi n-a fost nimeni să-i îngroape“) când citesc despre
războiul civil din Balcani şi mă simt obligată să meditez la
răutatea tribalismului şi a violenţei, de multe ori justificată
de motive religioase, răutate care afectează şi acum lumea
noastră.
Dar realismul implacabil al psalmilor nu deprimă aşa
cum deprimă emisiunile de ştiri, deşi sunt relatate aceleaşi
întâmplări: masacre, nedreptăţi faţă de cei care nu se pot
apăra, oameni judecaţi în public de către judecători rău
intenţionaţi şi batjocoritori. Fiind o carte a laudelor destinate
a fi cântate, Psaltirea ne oferă o speranţă pe care poveştile
reale de la emisiunile de ştiri nu o pot da. Psalmii oglindesc
lumea noastră, dar nu ne permit să rămânem spectatori. Într-un
popor care nu vrea să privească la propria lui violenţă, psalmii
ne forţează să ne recunoaştem participarea la violenţă. Ei ne
fac să ne reexaminăm valorile.

Veţi vedea ce au făcut Psalmii pentru un om aflat în necaz. În


1977, la apogeul Războiului rece, tânărul Anatole Shcharanski,
matematician strălucit şi un bun şahist, a fost arestat de KGB
pentru încercările repetate de a emigra în Israel. El a petrecut trei-
sprezece ani în gulagul sovietic. De dimineaţa până seara, Shcha-
ranski a studiat toţi cei 150 de psalmi (în ebraică). „Ce îmi oferă
acest lucru?, s-a întrebat el într-o scrisoare. Progresiv, sentimentul
produs de pierderile suferite şi de schimbările dureroase s-a trans-
format într-o mare speranţă.“
Shcharanski a ajuns să iubească atât de mult cartea Psalmilor
încât atunci când gardienii i-au luat-o, s-a culcat în zăpadă,

133
BIBLIA PE CARE A CITIT-O ISUS

refuzând să se mişte până când i s–a înapoiat cartea. În cei trei-


sprezece ani, soţia lui a călătorit prin lume făcând campanie pen-
tru eliberarea lui. Când a acceptat o distincţie universitară în locul
lui, ea a spus auditoriului universitar: „Închis într-o celulă
singuratică din Chistopol, singur cu Psalmii lui David, Anatole a
găsit expresia celor mai profunde sentimente ale lui în cuvintele
regelui lui Israel scrise cu mii de ani înainte.“

Terapia sufletului
Psalmii reprezintă acum pentru mine un model de terapie
spirituală. După ce am scris cartea Disappointment with God
(Dezamăgit de Dumnezeu) şi după ce au văzut titlul, editorii mei
au fost la început puţin îngrijoraţi şi mi-au propus un altul: Învin-
gerea dezamăgirii faţă de Dumnezeu. Li se părea o erezie să pre-
zinţi o carte cu un titlu negativ într-o librărie creştină plină de cărţi
despre minunata viaţă creştină. Dar, în timp ce scriam cartea, am
descoperit că Biblia include relatări detaliate despre oameni care
au fost crunt dezamăgiţi de Dumnezeu, ca să nu spun mai mult.
Nu numai Iov şi Moise au ridicat obiecţii înaintea lui Dumnezeu,
ci la fel au procedat Ieremia şi Habacuc, dar şi mulţi alţi psalmişti
fără nume. Unii psalmi merită titlul: „Furioşi pe Dumnezeu“, „Tră-
daţi de Dumnezeu“, „Abandonaţi de Dumnezeu“, „Cuprinşi de
disperare în privinţa lui Dumnezeu“.
Meditaţi la câteva rânduri din Psalmul 89:

Până când, Doamne, Te vei ascunde fără încetare,


şi-Ţi va arde mânia ca focul?…
şi pentru ce nimic ai făcut pe toţi fiii omului.

Sau ce spuneţi despre sentimentele Psalmului 88:

Pentru ce, Doamne, lepezi sufletul meu?


Pentru ce îmi ascunzi Faţa Ta?…

134
Psalmii: spiritualitate în fiecare notă

Sunt cuprins de spaimele Tale,


şi nu ştiu ce să mai fac.

Poate părea ciudat ca scrierile sacre să includă astfel de scene


ale eşecurilor spirituale, dar, de fapt, includerea lor reflectă un
principiu important al terapiei. Consilierul unui cuplu cu probleme
îi avertizează de obicei pe noii clienţi: „Relaţia voastră ar putea
să se înrăutăţească înainte de a se îmbunătăţi.“ Nemulţumirile şi
resentimentele îngropate de mulţi ani pot ieşi la suprafaţă. Neîn-
ţelegerea trebuie expusă în toată goliciunea ei înainte ca înţele-
gerea să se poată dezvolta. Într-adevăr, psalmii, la fel ca psiha-
naliza, pot ajuta la descoperirea elementelor bolnave din noi.
Kathleen Norris a scris despre o soră catolică ce consiliază
femei care au probleme: casnice care şi-au pierdut familia, soţii-
victime ale abuzurilor, femei care se întorc la colegiu după mulţi
ani, şi care a descoperit faptul că Psalmii îi oferă un model util de
exprimare a furiei pe care biserica încearcă de multe ori să o înă-
buşe. „Îndură; zâmbeşte şi treci mai departe; suferinţa te întăreşte“,
spun unii consilieri spirituali, dar psalmiştii nu fac astfel de
afirmaţii. Ei nu aduc argumente logice pentru suprimarea mâniei
şi nu oferă sfaturi abstracte despre durere, ci exprimă emoţiile, cu
toată vitalitatea, cu tot zgomotul lor, îndreptându-le în primul
rând spre Dumnezeu.
Cei 150 de psalmi prezintă un mozaic al terapiei spirituale.
Îndoieli, paranoia, nestatornicie, încântare, ură, bucurie, laudă,
răzbunare, trădare, toate acestea le găseşti în Psalmi. Acest spec-
tru larg al emoţiilor, pe care l-am considerat înainte drept un
amalgam confuz, lipsit de speranţă, îl consider acum un semn de
sănătate. Din Psalmi am învăţat că am dreptul de a aduce înaintea
lui Dumnezeu orice lucru pe care-l simt cu privire la El. Nu
trebuie să-mi îmbrac eşecurile în veşminte frumoase sau să încerc
să mă purific de putreziciunea mea, ci cel mai bun lucru este să
aduc toate aceste slăbiciuni înaintea lui Dumnezeu, singurul care
are puterea de a vindeca.

135
BIBLIA PE CARE A CITIT-O ISUS

Nici un psalm nu demonstrează mai mult puterea vindecătoare


decât Psalmul 51, atribuit lui David după aventura lui sordidă cu
Bat-Şeba (vezi 2 Samuel, 11-12). Cu toate că a comis adulter şi
crimă, David a recunoscut faptul că, în ultimă instanţă, a greşit
faţă de Dumnezeu: „Împotriva Ta, numai împotriva Ta, am
păcătuit.“ Cu toate că nu a avut nimic de oferit lui Dumnezeu, în
afară de un spirit zdrobit şi o inimă smerită, chiar recunoaşterea
acestui fapt l-a condus pe David pe calea vindecării. David şi-a
mărturisit păcatul cu lacrimi şi durere intensă, iar psalmul a deve-
nit ghidul altor oameni care vor să-şi mărturisească păcatele.
Walter Brueggemann a creat expresia „psalmi ai dezorien-
tării“ pentru a-i descrie pe acei psalmi care exprimă confuzia,
mărturisirea şi îndoiala. Scriitorul începe de obicei implorându-L
pe Dumnezeu să-l scape din situaţia lui critică. El poate zugrăvi
imagini poetice despre cât de nedreptăţit a fost, face apel la simţul
de dreptate a lui Dumnezeu şi aproape că se ceartă cu Dumnezeu:
„Ce vei câştiga dacă-mi verşi sângele şi mă pogori în groapă?
Poate să Te laude ţărâna?“ Însuşi faptul că autorul îşi poate exprima
aceste sentimente îi permit să primească o perspectivă mai bună.
El meditează la vremurile bune, îşi aduce aminte de rugăciunile
din trecut care au primit răspuns, recunoaşte că a primit binecu-
vântări pe care nici nu le-a observat. Până la sfârşitul psalmului,
el ajunge să-L laude pe Dumnezeu şi să-I mulţumească. Se simte
auzit şi purificat. Psalmul (sau rugăciunea) a efectuat această
transformare.
Psalmul 71 este un exemplu al efectelor acestei „terapii a
realităţii spirituale“. Strofele trec în ritm rapid de la cereri urgente
pentru ajutorul lui Dumnezeu, la declaraţii de credinţă şi la temeri
pentru viitor. La sfârşit, poetul Îl laudă pe Dumnezeu pentru cre-
dincioşia Lui. Amintirile care şi-au croit drum în mintea lui,
amintiri despre minunile lui Dumnezeu din Israel şi apropierea lui
Dumnezeu din propria lui viaţă, au calmat câteva dintre temerile
şi îndoielile prezente ale poetului. În mulţi psalmi este prezentă

136
Psalmii: spiritualitate în fiecare notă

atitudinea: „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele“, atitudine


care reprezintă o cale spre credinţă atunci când emoţiile sunt fluc-
tuante.
Combinaţia ciudată de psalmi ai blestemelor, ai laudei şi ai
mărturiei nu mă mai derutează ca şi mai înainte. În schimb, sunt
tot mai uimit de integritatea spirituală a poeţilor evrei, care au
căutat să-L includă pe Dumnezeu în toate domeniile vieţii,
aducând înaintea lui Dumnezeu toate emoţiile pe care le trăiau în
viaţa de zi cu zi. Nu erau nevoiţi „să se îmbrace frumos“, „să
zâmbească“ pentru a se întâlni cu Dumnezeu. Nu există domenii
tabu; Dumnezeu este demn de încredere în toate privinţele.
Pentru poeţii evrei, Dumnezeu reprezenta o realitate mai
solidă decât emoţiile lor oscilante sau ca istoria cu multe pete a
poporului lor. Ei se luptau cu Dumnezeu în privinţa tuturor
aspectelor vieţilor lor şi la sfârşit însuşi faptul că au luptat cu
Dumnezeu demonstrează credinţa lor.
Prietenul meu, Harold Fickett, şi-a făcut un obicei să se
retragă din când în când câteva zile la o mănăstire din apropiere.
În multe ordine monastice se recită psalmi dimineaţa, la prânz şi
seara. Sunt necesare câteva săptămâni pentru a parcurge întregul
ciclu, după care se începe din nou cu Psalmul 1.* Harold îmi
povestea că uneori vocea lui rostea cuvintele: „ Intraţi cu laude pe
porţile Lui“ în timp ce în mintea lui răsuna o remarcă jignitoare
pe care o auzise cu o zi înainte sau se întreba când se va ridica ceaţa.
În fiecare zi citea psalmii urmând ritmul lor propriu. Nu toţi se
aplicau stării lui spirituale, dar, treptat, el pătrundea în realitatea

* Până de curând, toţi preoţii romano-catolici care oficiau slujbe în breviar


parcurgeau toţi psalmii într-o săptămână. Liturghia anglicană are nevoie de o
lună pentru a parcurge toţi cei 150 de psalmi. Istoricul Paul Johnson consideră
că psalmii reprezintă unul dintre marii factori unificatori ai istoriei creştinismului:
benedictini şi puritani, Luther şi Xavier, Wesley, Newman şi Calvin, toţi au iubit
psalmii şi au recitat permanent din ei.

137
BIBLIA PE CARE A CITIT-O ISUS

transmisă de psalmi, în loc să-i forţeze pe ei să pătrundă în lumea


lui pământească.
Meditând la perioadele petrecute alături de călugări, Harold
a scris:

Psalmii îmi ofereau cuvintele de care aveam uneori


nevoie pentru a-I spune lui Dumnezeu ceea ce doream. Cu-
vinte care se bucură de realitatea lui Dumnezeu: „Cerurile
spun slava lui Dumnezeu.“ Cuvinte care vorbesc despre
lucrarea Lui în viaţa mea: „Mi-ai prefăcut tânguirile în ves-
elie.“ Cuvinte care exprimă dependenţa mea totală; „Tu m-ai
ţesut în pântecele mamei mele.“ Cuvinte care vorbesc despre
apropierea de Dumnezeu, apropiere la care sper: „Un lucru
cer de la Domnul, şi-l doresc fierbinte: aş vrea să locuiesc
toată viaţa mea în Casa Domnului.“ Psalmii au fost învăţătorii
mei în dragostea mea pentru Dumnezeu.

Cântece de laudã

Există alţi psalmi cu o caracteristică diferită, cei care ne


învaţă cum să-L adorăm pe Dumnezeu, cum să-L lăudăm, acti-
vităţi în care americanii sunt cunoscuţi pentru stângăcia lor. Nu am
preluat obiceiurilor supuşilor coroanei britanice, care obligă la
respect faţă de regină şi interzic întreruperea ei când vorbeşte.
Noi ne simţim mai bine când îi luăm în zeflemea pe politicieni
decât atunci când îi respectăm.
Să fim sinceri, întreaga idee că Dumnezeu ne cere să ne
adunăm gândurile ca să spunem lucruri frumoase despre El pare
oarecum străină modului nostru de a gândi. Până la urmă, de ce are
nevoie Dumnezeu de laudele noastre? Somerset Maughan avea o
rudă foarte credincioasă care a citit The Book of Common Prayer
(Cartea rugăciunilor) şi şi-a notat toate pasajele despre laudă.
Oamenii se simt stânjeniţi atunci când primesc un compliment,

138
Psalmii: spiritualitate în fiecare notă

era argumentul lui, deci nici Dumnezeu nu doreşte să fie compli-


mentat. C.S. Lewis a făcut o remarcă similară în lucrarea sa
Reflections on the Psalms (Meditaţii din Psalmi): „Nu vreau să
latre câinele meu ca semn de apreciere a cărţilor mele.“ De ce
doreşte Dumnezeu să fie lăudat?
Lewis a continuat sugerând că ne putem imagina cel mai bine
închinarea dacă ne gândim la reacţia noastră instinctivă faţă de o
mare operă de artă, faţă de o simfonie extraordinară sau faţă de
frumuseţe în orice formă s-ar găsi ea. Reacţia noastră naturală
este, mai întâi, o scurtă pauză pentru a ne bucura de frumuseţea
răpitoare, ca şi cum am îngenunchea în faţa ei, şi apoi prezentarea
ei altora. Această reacţie a împărtăşirii bucuriei acţionează la mai
multe niveluri: „O balenă gri s-a apropiat de ambarcaţiunea noas-
tră. Aş fi putut să o ating, atât de aproape era!“ „Oh, ce bine era
dacă ai fi fost acolo să vezi cum ningea. Peisajul a fost uluitor!“
„Nu a jucat fenomenal echipa noastră ieri?“
Observ aceste laude, care se apropie foarte mult de închinare,
de câte ori particip la o manifestaţie sportivă. Am avut bucuria să
locuiesc în Chicago, unde Michael Jordan şi-a petrecut anii săi de
glorie şi am fost la câteva partide ale echipei Chicago Bulls. Cu
mai multe ore înainte de începerea meciului, în ciuda frigului
pătrunzător din Chicago, fanii se aliniau în faţa parcării rezervate
echipei pentru a-l zări, măcar pentru o clipă, pe superstar. Când
maşina lui se apropia, mulţimea începea să strige, să sară, să-i
scandeze numele şi să cerşească un autograf, un gest prietenesc
cu mâna, o atingere, orice i-ar putea lega de Marele Jucător. Mi
se pare straniu faptul că o cultură care se grăbeşte să-i aduleze pe
Michael Jordan sau pe cei care nu reprezintă modele demne de
urmat, de exemplu Dennis Rodman sau Madonna, este atât de
străină de închinarea înaintea lui Dumnezeu.
Lauda porneşte de la reacţia instinctivă a bucuriei împărtăşite
(aţi încercat să ţineţi o veste bună numai pentru voi, faptul că v-aţi
logodit recent poate?) pe care o duce mai departe. „Spune-mi

139
BIBLIA PE CARE A CITIT-O ISUS

vechea, vechea poveste despre lucrurile nevăzute de sus“, sună un


vechi cântec gospel şi lauda este, în parte, acest lucru. La fel cum
fanii sportivi, veteranii din armată şi foştii colegi de liceu sunt
încântaţi să repete din nou şi din nou aceleaşi poveşti, lauda ne
oferă aceeaşi ocazie nostalgică.
Flannery O’Connor a scris un eseu despre păuni şi despre
reacţiile oamenilor când sunt spectatorii desfăşurării penelor lor
pentru a prezenta „o galaxie de aştri solari înconjuraţi cu nimburi
strălucitoare“. Un şofer de camion a strigat: „Vreau un camion
plin de ei“, punând o frână bruscă. Cei mai mulţi oameni au rămas
tăcuţi. Reacţia care ei i-a plăcut cel mai mult a fost a unei bătrâne
negrese care a aprobat simplu: „Amin! Amin!“ Acea femeie ştia
ce este lauda.
Prin laudă, creatura recunoaşte cu bucurie că tot ce este bun,
adevărat şi frumos în univers provine de la Creator. Afirmarea
acestui lucru are efecte atât asupra noastră cât şi asupra lui
Dumnezeu, pentru că ne aminteşte de poziţia noastră înaintea Lui.
Pentru a învăţa cum trebuie să ne închinăm, eu am ajuns la con-
cluzia că trebuie să ne petrecem timp alături de copii. Ei nu au
nici o dificultate în a izbucni în laude spontane când sunt impre-
sionaţi de ceva, poate pentru că nu au pretenţia de a se ridica
deasupra statutului desemnat lor, acela de copii.
Autorii psalmilor, în special David, au avut un avantaj în
exprimarea laudei datorită legăturilor lor mai strânse cu natura.
David în primii ani de viaţă a lucrat în natură, ca păstor, apoi a
petrecut mai mulţi ani ascunzându-se de Saul în regiunile stân-
coase ale Israelului. Nu este o surpriză că în multe din poemele
sale răzbate o mare dragoste, chiar reverenţă faţă de natură.
Psalmii prezintă o lume unitară în care toate lucrurile sunt
susţinute de un Dumnezeu personal care veghează.
Acest mesaj, mai presus decât orice alt lucru, m-a impre-
sionat cel mai mult atunci când am încercat să citesc psalmii în
peisajul superb al munţilor din Colorado. Nu puteam armoniza

140
Psalmii: spiritualitate în fiecare notă

toate mesajele contradictorii pe care le citeam, dar magnifica


sălbăticie confirma măreţia lui Dumnezeu, valoarea Lui. Natura
ne coboară cu un nivel pentru că ne aduce aminte de un lucru pe
care vrem să-l uităm: caracterul nostru de creaturi. Natura spune
simţurilor noastre despre splendoarea unui Dumnezeu invizibil şi
de neîmblânzit. Cum să nu mă închin Celui care a creat porcii
spinoşi şi elanii, care a plantat plopi verzi pe dealuri formate din
stânci cenuşii, care transformă acelaşi peisaj într-o nouă operă de
artă cu fiecare viscol?
Conform psalmilor, lauda nu trebuie să fie sobră şi medita-
tivă. Psalmiştii L-au lăudat pe Dumnezeu lăsându-şi libere sim-
ţurile, iar rezultatul a fost că slujbele lor de închinare semănau
mai mult cu un miting plin de energie decât cu un concert simfonic
foarte calm. „Cu trâmbiţe şi sunete din corn, strigaţi de bucurie
înaintea Împăratului, Domnului!“ a fost instrucţiunea psalmiş-
tilor. Instrumentele muzicale din acele zile erau: ţimbalele, tam-
burinele, trâmbiţele, cornii, harfele şi lirele. Uneori oamenii care
se închinau izbucneau într-un dans. Lumea, în imaginaţia psal-
mistului, nu poate conţine toată bucuria pe care o inspiră
Dumnezeu. Un cântec nou a ţâşnit de pe buze: „Strigaţi către
Domnul cu strigăte de bucurie, toţi locuitorii pământului! Chiuiţi,
strigaţi, şi cântaţi laude“ (8:4). Şi natura se alătura laudelor: „să
bată din palme râurile, să strige de bucurie toţi munţii“ (98:8).
Psalmiştii au rezolvat admirabil problema unei culturi lipsite
de închinare, furnizându-i cuvintele necesare. Nu trebuie decât să
pătrundem în aceste cuvinte şi să permitem conţinutului psalmilor
să ne realinieze atitudinile. Dietrich Bonhoeffer a spus că psalmii
reprezintă cursul la care învăţăm limba lui Dumnezeu. Tot la fel
cum învaţă copiii limba maternă de la părinţi, creştinii pot învăţa
limba rugăciunii din Psalmi.
„Închinarea, spune Eugene Peterson, este strategia prin
care ne întrerupem preocuparea de noi înşine şi intrăm în
prezenţa lui Dumnezeu. Închinarea înseamnă timpul şi locul

141
BIBLIA PE CARE A CITIT-O ISUS

pe care îl stabilim pentru a-I acorda toată atenţia lui Dumnezeu,


nu pentru că El este limitat de timp sau spaţiu, ci pentru că
importanţa pe care ne-o atribuim nouă este atât de insidioasă
încât, dacă nu ne întrerupem programul în mod regulat, nu
avem nici o şansă să ne întâlnim cu Dumnezeu în alte locuri
sau în alte perioade de timp.
Leap Over a Wall (Saltul peste un zid)
Când evreii antici vedeau ceva frumos sau maiestuos, reacţia
lor naturală nu era să contemple scena sau să o analizeze, ci să-L
laude pe Dumnezeu pentru ea sau poate să scrie o poezie. Simţeau
furnicături în degete ca să ia harfa să cânte şi corzile vocale tân-
jeau să izbucnească într-un cânt de laudă. Lauda, pentru ei,
însemna bucuria exprimată în cântec şi în vorbire, o „sănătate
interioară care se aude“, după expresia lui C.S. Lewis. Datorită
lor, şi noi putem primi această sănătate.
Dintre toate creaturile din mare şi de pe uscat
Numai Omului i-ai făcut cunoscute căile Tale,
Numai lui i-ai pus creionul în mână
Şi l-ai făcut secretarul laudei Tale.

George Herbert

Corelarea

Un traducător recent al Psalmilor, Eugene Peterson,


recunoaşte că numai o mică parte din psalmi se concentrează
asupra laudei şi exprimării mulţumirii; aproximativ şaptezeci la
sută au forma unor lamentaţii. Aceste două categorii, spune
Peterson, corespund celor două condiţii principale în care ne
găsim: suferinţa şi bunăstarea. Nu am efectuat un sondaj, dar
bănuiesc că librăriile creştine inversează procentul: cel puţin şapte-
zeci la sută din cărţi, tablouri, cadouri vorbesc despre bunăstarea

142
Psalmii: spiritualitate în fiecare notă

noastră şi doar un procent mult mai mic din lucruri se adresează


suferinţelor noastre.
Regele David a dat ordine specifice poporului său ca să
înveţe cum să plângă (2 Samuel, 1:18). Lamentaţiile din Psalmi
au puţine lucruri în comun cu văicărelile sau nemulţumirile. Noi
ne tânguim din cauza unor lucruri asupra cărora nu avem control;
ne lamentăm cu privire la lucrurile care credem că trebuie să fie
schimbate. La fel ca Iov, psalmiştii au rămas fermi în convingerea
lor că Dumnezeu este totuşi bun, indiferent cum ar părea reali-
tatea prezentă şi au strigat să se facă dreptate. Ei s-au lamentat că
voia lui Dumnezeu nu se făcea pe pământ aşa cum se făcea în cer;
poezia care a rezultat i-a ajutat să-şi coreleze convingerile eterne
cu experienţele zilnice.
Dan Allender, consilier creştin, şi-a pus întrebarea:
În faţa cui dai glas mâniei celei mai intense, mai ilogice,
incipiente, incoerente? Ai face acest lucru în faţa unui om
care te-ar putea concedia sau te-ar putea îndepărta din pozi-
ţia sau relaţia la care ţii atât de mult? Probabil că nu. Nu ai
încredere în oameni, nu crezi că ei pot suporta adâncimile
dezamăgirilor şi confuziei tale […] Persoana care aude lamen-
taţia ta şi, mai mult, suportă lamentaţia ta împotriva ei, este,
paradoxal, persoana în care ai cea mai mare încredere […]
Limbajul lamentaţiei reprezintă umbra ciudată a credinţei.

Pentru că mulţi psalmi au fost scrişi de către conducători ai


Israelului, cartea oferă posibilitatea de a pătrunde în lumea
emoţiilor acestor oameni. În Psalmi putem citi ce fel de rugăciune
a făcut un rege după ce a comis adulter şi crimă, după ce a scăpat
cu viaţă dintr-o tentativă de asasinat, după ce a pierdut o bătălie
crucială şi după ce a dedicat noua capitală a ţării lui Dumnezeu.
Am făcut odată un exerciţiu pentru a încerca să-l înţeleg mai
bine pe David. Acelaşi rege care şi-a învăţat poporul să se lamen-
teze, a dăruit evreilor inegalabilul imn al mărturisirii în public şi

143
BIBLIA PE CARE A CITIT-O ISUS

a compus magnifice cântece de laudă. Este evident că David a


avut aceleaşi slăbiciuni ca toţi ceilalţi oameni din Vechiul Testa-
ment, dar totuşi a devenit cunoscut ca „un om după inima lui
Dumnezeu“. John Calvin a scris: „David este ca o oglindă, în care
Dumnezeu pune înaintea noastră revărsarea continuă a harului
Său.“ Care a fost secretul spiritual al lui David?
Cei şaptezeci şi trei de psalmi atribuiţi lui David reprezintă o
fereastră spre sufletul său, mai ales cei care au comentarii intro-
ductive despre situaţiile în care au fost scrişi. Am încercat să
citesc mai întâi aceste jurnale spirituale ale lui David care sunt
psalmii şi, pe baza dovezilor „interioare“, să îmi imaginez ce
întâmplări „exterioare“ l-au determinat să scrie acele cuvinte.
După aceea am citit consemnările istorice din cărţile lui Samuel
şi am comparat invenţiile mele cu ceea ce s-a întâmplat în reali-
tate.
În Psalmul 56, care include celebrele cuvinte: „Mă încred în
Dumnezeu“ („In God I trust“, expresie care apare pe bancnotele
americane — n.tr.), David afirmă cu recunoştinţă că Dumnezeu i-a
scăpat sufletul de moarte şi piciorul de poticnire. Citind psalmul,
m-am gândit că Dumnezeu a intervenit miraculos în viaţa lui
David şi l-a scăpat dintr-un necaz grav. Dar ce s-a întâmplat de
fapt? Am deschis la 1 Samuel, 21 şi am citit despre un om atât de
speriat încât s-a prefăcut a fi nebun, zgâriind uşile şi lăsând să-i
curgă salivă din gură pentru a-şi scăpa pielea. Nu s-a petrecut nici
un miracol, din cât am putut înţelege eu, citeam doar despre un
om renegat dar şiret, împins de puternice instincte de conservare.
Poate că David a strigat cu disperare către Dumnezeu şi, în acel
moment, i-a venit ideea să se prefacă nebun. Dacă aşa s-au întâm-
plat lucrurile, el I-a atribuit toate meritele lui Dumnezeu şi nu a
păstrat niciunul pentru sine însuşi. Surprinzător este faptul că David
a folosit acrostihul pentru a-şi exprima gândurile, începând fiecare
vers cu următoarea literă din alfabetul ebraic. Intenţia lui a fost ca
psalmul să fie o cronică oficială, fidelă a ceea ce s-a întâmplat.

144
Psalmii: spiritualitate în fiecare notă

Apoi am citit Psalmul 59: „O, Tăria mea! pe Tine Te voi


lăuda, căci Dumnezeu, Dumnezeul meu cel prea bun, este turnul
meu de scăpare.“ Şi în acest caz mi s-a părut că Dumnezeu a
intervenit pentru a salva viaţa lui David, dar în 1 Samuel, 19, pasa-
jul corespunzător, am citit despre o scenă cu o urmărire: David s-a
furişat afară pe o fereastră în timp ce soţia lui i-a îndreptat pe
urmăritorii lui pe o pistă falsă, înfăşurând o statuie în păr de capră.
Şi de data aceasta psalmul lui David Îi atribuia lui Dumnezeu tot
meritul pentru ceea ce părea a fi ingeniozitate umană.
Psalmul 57 introduce un alt ton, cel al slăbiciunii şi al fricii.
Credinţa lui David a oscilat probabil foarte mult când a scris acest
psalm, mi-am închipuit eu. Iarăşi am greşit. Când am citit istoria,
în 1 Samuel, 24, am descoperit una dintre cele mai extraordinare
manifestări de curaj care sfidează întreaga istorie.
Psalmul 18 este un rezumat al carierei militare a lui David.
Scris când în sfârşit a ajuns un rege cu o poziţie bine consolidată,
el îşi aduce aminte cu detalii incandescente multe izbăviri miracu-
loase ale lui Dumnezeu. Dacă ai citi numai psalmul, nu şi istoria,
ai crede că David a avut o viaţă minunată, scutită de orice peri-
cole. Psalmul nu pomeneşte nimic despre anii în care David a fost
un fugar, de bătăliile nocturne, de urmărirea lui Saul şi de com-
ploturile care i-au ameninţat viaţa, lucruri care umplu paginile
cărţilor 1 şi 2 Samuel.
Pe scurt, în cazul în care citeşti psalmii atribuiţi lui David şi
încerci apoi să-ţi imaginezi cum a fost viaţa lui, vei eşua lamen-
tabil. Îţi poţi face despre el imaginea unui pustnic pios, din altă
lume sau cea a unui suflet timid, cam bolnav cu nervii, dar favo-
rizat de Dumnezeu, însă nu vei înţelege că a fost un gigant al puterii
şi al curajului. Ce poate explica diferenţa dintre cele două mate-
riale biblice, cel al vieţii interioare şi cel al vieţii exterioare a lui
David?
Fiecare om are o viaţă interioară şi una exterioară, trăite
simultan. Dacă particip la acelaşi eveniment împreună cu tine (la

145
BIBLIA PE CARE A CITIT-O ISUS

o întâlnire socială, de exemplu), voi pleca de la întâlnire cu fapte


„exterioare“ despre ceea ce s-a întâmplat şi cine a mai participat,
dar cu un punct de vedere „interior“ total diferit. Îmi voi aminti
ce impresie am făcut. Am fost spiritual şi amabil? Am jignit pe
cineva sau m-am făcut de râs? Am arătat bine? Probabil că şi tu
îţi vei pune aceleaşi întrebări, dar despre tine însuţi.
Se pare că David a abordat diferit viaţa. Faptele lui: omo-
rârea animalelor sălbatice cu mâinile goale, trântirea la pământ a
lui Goliat, scăparea din atacurile lui Saul, încăierările cu filistenii,
toate acestea i-au câştigat, fără îndoială, statutul de vedetă. Cu
toate acestea, atunci când a meditat la acele întâmplări şi a scris
poezii pe aceste teme, el a găsit o cale prin care-L aşeza în centrul
atenţiei pe Iehova, Dumnezeul lui Israel. Orice ar însemna
expresia „practicarea prezenţei lui Dumnezeu“, David a experi-
mentat. Fie că a exprimat această prezenţă în poezii înălţătoare de
laudă, fie că a rostit discursuri, el a afirmat că Dumnezeu se afla
în toate detaliile vieţii sale.
David a fost foarte încrezător în adevărul că era important
pentru Dumnezeu. După ce a scăpat o dată ca prin urechile acului,
el a scris: „El m-a scos la loc larg, şi m-a scăpat, pentru că mă
iubeşte“ (Psalmul 18:19). Când David s-a simţit trădat de Dumne-
zeu, I-a spus acest lucru lui Dumnezeu: în fond el a fost cel care
a spus prima dată cuvintele: „Dumnezeule! Dumnezeule! Pentru
ce m-ai părăsit?“ El L-a tras la răspundere pe Dumnezeu, insis-
tând ca Dumnezeu să-Şi respecte partea Lui din relaţia specială
stabilită între ei.
Întreaga viaţă David a crezut, a crezut cu toată convingerea
că lumea spirituală, deşi invizibilă pentru el, era la fel de reală ca
şi lumea „naturală“ plină de săbii şi suliţe, de peşteri şi de tronuri.
Psalmii săi alcătuiesc o cronică a eforturilor lui de a-şi orienta în
fiecare zi viaţa după realitatea lumii supranaturale, realitate aflată
dincolo de el. Acum, după multe secole, putem folosi aceleaşi
rugăciuni ca trepte ale credinţei, ca o cale care ne ajută să nu mai

146
Psalmii: spiritualitate în fiecare notă

fim atât de obsedaţi de noi înşine şi să practicăm prezenţa reală a


lui Dumnezeu.
Am de învăţat de la el procesul de „a-L lăsa pe Dumnezeu să
pătrundă“ în toate detaliile vieţii. În lumea modernă, ocupată şi
industrializată, noi avem tendinţa de a ne compartimenta viaţa.
Ne umplem zilele cu activităţi: repararea maşinii, vacanţele, munca,
lucrările gospodăreşti, ducerea şi aducerea copiilor, iar apoi
încercăm să punem deoparte din programul nostru un timp pentru
activităţi „spirituale“, cum ar fi biserica, grupurile de părtăşie sau
închinarea personală. Eu nu văd această distincţie în Psalmi.
David şi ceilalţi psalmişti au reuşit să facă din Dumnezeu
centrul gravitaţional al vieţii lor astfel încât totul era raportat la
Dumnezeu. Închinarea era pentru ei activitatea centrală din viaţă,
nu o activitate care trebuia bifată la încheierea ei pentru a se putea
trece la alte activităţi. C.S. Lewis a spus că a fi un creştin practi-
cant la modul ideal „presupune ca toate acţiunile şi sentimentele,
toate experienţele, plăcute sau neplăcute, să fie raportate la
Dumnezeu“.
Eu învăţ zilnic să aplic acest proces al reorientării vieţii mele
şi Psalmii au devenit pentru mine un pas în procesul recunoaşterii
locului real pe care Îl ocupă Dumnezeu în centrul gravitaţional al
vieţii mele. Eu încerc să fac din rugăciunile rostite mai întâi de
poeţii evrei rugăciunile mele autentice. Scriitorii Noului Testa-
ment au făcut acest lucru citând din Psalmi mai mult decât din
oricare altă carte. Fiul lui Dumnezeu a procedat la fel când a fost
pe pământ, considerându-i limbajul relaţiei dintre o fiinţă umană
şi Dumnezeu.
Sunt convins că transformarea psalmilor în rugăciunile mele
personale presupune un efort în fiecare zi a vieţii mele. Simt în
psalmi un sentiment al urgenţei, o dorinţă şi o foame după Dum-
nezeu faţă de care propria mea dorinţă după Dumnezeu pare
anemică. Psalmiştii însetau după Dumnezeu ca un cerb cu limba
scoasă, care căuta cu înfrigurare un izvor de apă. Ei rămâneau

147
BIBLIA PE CARE A CITIT-O ISUS

treji noaptea, meditând la „frumuseţea Domnului“. Preferau să


petreacă o singură zi cu Dumnezeu decât o mie de zile în altă
parte. Pe aceşti poeţi îi consider elevi la o şcoală a credinţei pen-
tru avansaţi, în vreme ce eu, raportat la ei, mă simt ca un copil de
grădiniţă. Acum, după ce am început să citesc din nou Psalmii,
poate că ceva se va prinde şi de mine.

Postscriptum
Psalmii problemã
Nu trebuie să citeşti prea mult prin Psalmi ca să dai peste
pasaje tulburătoare, izbucniri de furie plasate ca minele de teren
în mijlocul unor poezii pastorale liniştitoare. Unele din aceste
pasaje parcă transmit mesajul: „Sper să te lovească un camion.“
Aceşti psalmi sunt numiţi „Psalmii de imprecaţie“, dar mai sunt
folosite şi alte denumiri: „psalmii răzbunării“ sau, mai dur, „psalmii
blestemelor“, pentru că ei aruncă blesteme asupra oponenţilor.
Psalmii blestemelor reprezintă un mare obstacol pentru cei
mai mulţi cititori. „Cum putem citi (dar să ne mai şi rugăm) aceşti
psalmi plini de furie şi violenţă, care provin dintr-o cultură antică
atât de războinică?, se întreabă Kathleen Norris. De la prima citire,
ei par copleşitor de patriarhali, poezii scrise de moralişti care nu-şi
puteau stăpâni cumpătul şi care reflectă de cele mai multe ori exact
ceea ce este rău în lumea noastră.“
De ce apar aceste izbucniri pline de furie exact în mijlocul
Scripturii sacre? Cititorii au încercat mai multe explicaţii:
1. Psalmii blestemelor exprimă o „mânie sfântă“ adecvată,
stârnită de păcat.
Defunctul profesor Allan Bloom, autor al cărţii The Closing
of The American Mind (Închiderea minţii americane), a povestit
despre studenţii de la Universitatea din Chicago cărora le-a cerut
să identifice o persoană rea. Nici un student nu a putut face acest

148
Psalmii: spiritualitate în fiecare notă

lucru. „Răul“ pur şi simplu nu exista ca o categorie a gândirii în


mintea lor. Incapacitatea de a recunoaşte şi de a identifica răul, a
spus Bloom, este un semn periculos pentru societatea noastră.
Cel mai mare ajutor în această privinţă l-am primit de la soţia
mea, Janet, care a lucrat mai mulţi ani la un adăpost din centrul
oraşului. Ea vedea în fiecare zi răul care se răspândea peste tot:
bande care trăgeau cu arme automate în pietoni, poliţişti care se
purtau brutal cu oameni nevinovaţi, doar pentru că erau de altă
culoare, hoţi care trânteau la pământ bătrâni la ieşirea de la
casieriile unde îşi primeau pensiile.
Într-o seară Janet s-a întors acasă fremătând de mânie. Unul
dintre administratorii azilului de bătrâni îi teroriza pe locatari. Se
folosea de cheile de rezervă şi intra în apartamentele văduvelor pe
care le lovea şi cărora le fura banii. Toţi bănuiau cine era, dar,
pentru că purta mască şi nu putea fi identificat cu certitudine,
autorităţile întârziau cu transferul sau demiterea lui. Dacă în acea
zi Allan Bloom i-ar fi cerut soţiei mele să descrie un om rău, ar fi
avut parte de o descriere cu lux de amănunte.
Psalmiştii au reacţionat prompt faţă de acest tip de rău struc-
tural, judecători corupţi, stăpâni de sclavi, hoţi, opresori ai celor
săraci, rasişti, terorişti. Psalmul 109 invocă blesteme asupra unui
om care „a prigonit pe cel nenorocit şi pe cel lipsit, până acolo
încât să omoare pe omul cu inima zdrobită! Îi plăcea blestemul:
să cadă asupra lui!“
Când citiţi psalmii blestemelor, gândiţi-vă la familiile vic-
timelor care apar uneori la emisiunile de ştirii. Tatăl unei fete
ucise de un şofer beat stă în faţa tribunalului şi, tremurând din tot
corpul, vorbeşte despre rănile care nu se vor vindeca niciodată.
Sau gândiţi-vă la mărturiile membrilor familiei Goldman în tim-
pul procesului civil îndreptat împotriva lui O.J. Simpson, acuzat
că şi-a ucis soţia. Dietrich Bonhoeffer nu a întâmpinat dificultăţi
în înţelegerea sentimentelor care răzbat din psalmii blestemelor;
ei exprimă cu exactitate îngrijorarea comunităţii creştine care a
trăit sub nazism.

149
BIBLIA PE CARE A CITIT-O ISUS

Explicaţia bazată pe „mânia sfântă“ poate aduce la lumină


motivaţiile scrierii acestor psalmi, dar nu îndepărtează proble-
mele pe care le ridică aceste poezii. Deşi furioasă, Janet nu umbla
prin casă proferând ameninţări: „Copiii lui să umble fără nici un
căpătâi şi să cerşească, să-şi caute pâinea departe de locuinţa lor
dărâmată!“ (109:10) sau „Ferice de cine va apuca pe pruncii tăi,
şi-i va zdrobi de stâncă!“ (137:9).
2. Psalmii blestemelor exprimă o imaturitate spirituală care a
fost corectată de către Noul Testament.
C.S. Lewis, pe care psalmii blestemelor l-au deranjat foarte
mult, abordează acest subiect în cartea sa Reflections on the
Psalms (Meditaţii din Psalmi). El a comparat spiritul răzbunător
al psalmiştilor cu un alt spirit — „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri“;
„Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!“ — exemplificat de Noul Testa-
ment. „Reacţia psalmiştilor de a dori răul duşmanilor, deşi perfect
naturală, este profund greşită“, a concluzionat Lewis. El a folosit
cuvinte cum sunt „diabolic“, „vrednic de dispreţ“, „feroce“, „bar-
bar“ şi „compasiune de sine“ pentru a descrie aceste sentimente.
Negăsind nimic comparabil spiritului vindicativ al psal-
miştilor în literatura păgână, Lewis a adus argumente complicate
în legătură cu alegerea evreilor. „Dintre toţi oamenii răi, oamenii
religioşi au fost cei mai răi“, a spus el. „Chemarea înaltă“ a
evreilor a dus la o atitudine de snobism şi de autoîndreptăţire care
s-a manifestat în moduri foarte nepotrivite, de exemplu chiar
psalmii blestemelor. Aceste argumente nu l-au făcut pe Lewis
îndrăgit de comunitatea evreiască. Nu cu mult timp în urmă, The
Christian Century (Secolul creştin) a publicat un articol scris de
un rabin care face aluzii la remarcile lui Lewis.
Desigur că Isus a introdus un spirit nou („Aţi auzit că s-a zis
celor din vechime… Dar Eu vă spun“). Dar, aşa cum a observat
Lewis, Biblia nu prezintă un astfel de progres distinct de la
Vechiul Testament la Noul. Şi în Vechiul Testament apar porunci
legate de iubirea duşmanilor. Pentru a complica lucrurile şi mai

150
Psalmii: spiritualitate în fiecare notă

mult, Noul Testament citează, prin urmare aprobă, din psalmii cei
mai problematici. De exemplu, Petru a aplicat unul dintre bles-
temele Psalmului 69 direct lui Iuda (Fapte, 1:20). Pavel a aplicat
alt blestem („Să li se întunece ochii ca să nu vadă, şi spinarea să
le-o ţii mereu gârbovită“) în cazul Israelului necredincios. Nu este
uşor să eviţi psalmii blestemelor.
De fapt, cercetătorul britanic Deryck Sheriffs arată că C.S.
Lewis însuşi şi-a schimbat părerea când a trecut printr-o încercare
mai târziu în viaţă. Citiţi The Problem of Pain (Problema durerii)
şi A Grief Observed ( O durere trăită) una după alta, şi veţi observa
schimbarea evidentă. Prima carte se ocupă de suferinţă la modul
abstract şi prezintă multe reflecţii filozofice despre rolul jucat de
durere în viaţă. A doua carte, scrisă după ce soţia lui a murit după
o suferinţă cumplită produsă de un cancer al sistemului osos, se
aseamănă mult cu un lung psalm de imprecaţie. Lewis a cochetat
cu ideea că Dumnezeu este un Sadic Cosmic, un torţionar care
trânteşte uşa în faţa celor care au mai mare nevoie de El. Lewis
meditează în jurnalul său:
Toate aceste lucruri despre Sadicul Cosmic nu au
fost rezultatul gândirii, cât al urii. Aceste lucruri mi-au
procurat singura plăcere pe care o mai poate avea un om
care este chinuit, plăcerea de a riposta. Nu au fost decât
cuvinte grosolane, abuzuri, prin care „I-am spus lui
Dumnezeu ceea ce credeam despre El.“

Mă întreb ce ar fi scris Lewis despre psalmii blestemelor


după ce a trecut prin încercarea lui cumplită.
3. Psalmii blestemelor sunt înţeleşi mai bine dacă sunt
consideraţi rugăciuni.
Ei apar într-o lumină diferită atunci când ne aducem aminte de
contextul lor literar: noi cititorii auzim rugăciunile altora adresate
lui Dumnezeu. Analizaţi în acest context, psalmii blestemelor
demonstrează ceea ce eu am numit „terapie spirituală“ dusă până

151
BIBLIA PE CARE A CITIT-O ISUS

la limite. Dorothy Sayers a remarcat că, fiecare dintre noi avem


gânduri diabolice, dar este o diferenţă ca de la cer la pământ să
reacţionăm prin cuvinte în loc de fapte, de exemplu să scriem un
roman poliţist în loc să comitem o crimă.
Dacă cineva se poartă rău cu mine, am câteva opţiuni. Pot
căuta răzbunarea personală, o reacţie condamnată de Biblie. Îmi
pot nega sau suprima resentimentele şi mânia. Dar pot veni cu
aceste sentimente înaintea lui Dumnezeu, lăsându-I Lui sarcina
de a aplica „dreptatea punitivă“. Psalmii blestemelor sunt exem-
ple grăitoare ale acestei din urmă opţiuni. „ A Mea este răzbu-
narea şi Eu voi răsplăti“, spune Domnul. Rugăciunile precum
psalmii blestemelor lasă răzbunarea în mâinile care au dreptul să
se ocupe de ea. Semnificativ este faptul că psalmii blestemelor
exprimă furia psalmiştilor faţă de Dumnezeu, nu faţă de duşmani.
Kathleen Norris, care a avut multe probleme cu psalmii bles-
temelor în cartea ei The Cloister Walk (Viaţa la mânăstire), a
ajuns la o înţelegere a lor în cartea pe care a scris-o mai târziu
Amazing Grace (Măreţul har). În ea, relatează despre elevii din
şcolile parohiale cărora li s-a cerut să compună psalmi ai bles-
temelor. Ea a observat că elevii care erau hărţuiţi de fraţii sau
surorile mai mari aveau un talent natural în domeniul imprecaţiei:

Un băieţel a scris o poezie intitulată „Monstrul căruia i-a


părut rău“. A început prin a recunoaşte că nu-i place deloc
atunci când tatăl lui striga la el. Reacţia lui din poezie a fost
să o arunce pe sora lui pe scări, apoi să-şi distrugă camera şi,
în cele din urmă, să distrugă tot oraşul. Poezia se încheia
astfel: „Apoi voi sta în camera mea distrusă şi îmi voi spune:
«Nu ar fi trebuit să fac asta.»“

Dacă acest băieţel ar fi fost un novice religios aflat într-o


mânăstire din deşert din secolul al patrulea, adaugă Norris, condu-
cătorii aşezământului l-ar fi disciplinat şi l-ar fi obligat să se

152
Psalmii: spiritualitate în fiecare notă

pocăiască. El era deja conştient de faptul că era nevoie de reno-


varea „camerei lui distruse“, înainte ca ea să devină un loc în care
Dumnezeu să poată locui.
Instinctiv, noi dorim să ne „purificăm“ sentimentele în rugă-
ciunile noastre, dar poate că am înţeles greşit întregul sistem.
Poate că ar trebui să ne străduim să aducem înaintea lui Dum-
nezeu cele mai rele sentimente pe care le avem. În fond, ceea ce
s-ar numi bârfă dacă ne-am adresa oricui altcuiva devine cerere
atunci când Îi este adresată lui Dumnezeu. Ceea ce este o
înjurătură sau un blestem atunci când este adresat unui om („Să
fii blestemat!“), este o pledoarie a dependenţei disperate atunci ne
adresăm lui Dumnezeu („Tu trebuie să-i pedepseşti pe aceşti
oameni, pentru că numai Tu eşti un judecător drept.“)
Eu mi-am făcut un obicei săptămânal; mă plimb în spatele
casei mele, pe coasta unui deal, iar în timpul acesta aduc înaintea
lui Dumnezeu toată supărarea mea pe oamenii care mi-au făcut
rău sau m-au nedreptăţit. Îmi aduc aminte de toate motivele pe
care îmi întemeiez sentimentul că am fost nedreptăţit sau neînţe-
les, străduindu-mă să-mi prezint cele mai profunde sentimente lui
Dumnezeu (de parcă Dumnezeu nu le-ar cunoaşte). Mărturisesc
că însăşi această revărsare a sentimentelor mele are efect terau-
petic. De obicei închei acest timp simţindu-mă uşurat de o povară
uriaşă. Nedreptatea nu mă mai înţeapă ca un spin aflat în interi-
orul meu, rănindu-mă, aşa cum făcea înainte. Mi-am mărturisit
acest sentiment cuiva — lui Dumnezeu. Uneori am observat că în
timpul acestui proces de exprimare a sentimentelor compasiunea
mea creşte. Duhul lui Dumnezeu îmi vorbeşte despre propriul meu
egoism, despre spiritul meu critic, despre propriile-mi defecte
faţă de care ceilalţi au fost îngăduitori şi iertători, despre punctul
meu de vedere atât de limitat încât îţi inspiră milă.
Croatul Miroslav Volf, care a predat teologie în timpul războ-
iului în fosta Iugoslavie şi care a învăţat să se identifice personal
cu psalmii blestemelor, explică în Exclusion and Embrace

153
BIBLIA PE CARE A CITIT-O ISUS

(Excludere şi îmbrăţişare) cum, până la urmă, aceşti psalmi l-au


condus spre iertare:
Pentru urmaşii lui Mesia crucificat, mesajul principal al
psalmilor de imprecaţie este următorul: locul potrivit de
exprimare a mâniei este înaintea lui Dumnezeu […] Nu este
doar un catarsis al agresivităţii înaintea Celui Atotputernic
care trebuie să fie preocupat de acest lucru. Mult mai semni-
ficativ este faptul că, prin exprimarea mâniei brute înaintea
lui Dumnezeu, noi aducem atât duşmanul nostru nedrept cât
şi propriul nostru eu răzbunător în faţa unui Dumnezeu care
ne iubeşte şi care face dreptate. Ascunsă în ungherele întu-
necate ale inimii noastre şi hrănită de sistemul întunericului,
ura creşte şi caută să infecteze totul cu microbul excluderii
care vine direct din iad. Dar, în lumina dreptăţii şi a dragostei
lui Dumnezeu, ura dă înapoi şi este plantată sămânţa mira-
colului iertării.
Treptat, practica mea săptămânală m-a învăţat să trec de la
preocuparea faţă de mine însumi, la sensibilitate faţă de cei din
jurul meu. În unele săptămâni nu am nici o dorinţă de răzbunare,
nici un resentiment. Pot eu însă să folosesc aceşti psalmi pentru a
înţelege suferinţa altora? Care este starea ţărilor lovite de ura-
gane, inundaţii sau secetă? Se roagă creştinii de acolo folosind
psalmii în care se vorbeşte despre abandonare? Care este situaţia
prietenului meu care luptă cu un cancer? Dar a femeii care trăieşte
cu un soţ abuziv? Dar a alcoolicului care nu-şi poate birui patima?
Mă pot ajuta psalmii dificili să pătrund în luptele lor şi să rostesc
o rugăciune pentru ei?
Unul dintre motivele pentru care înclin spre acest mod de
înţelegere a psalmilor blestemelor este că am citit sfârşitul istoriei
în cartea Apocalipsa. Acolo am putut vedea că va veni timpul când
se vor împlini cei mai severi psalmi ai blestemelor. Chiar şi cel
mai notoriu psalm, 137, îşi găseşte împlinirea: „Cu aşa repeziciune

154
Psalmii: spiritualitate în fiecare notă

va fi aruncat Babilonul, cetatea cea mare, şi nu va mai fi găsit!“


(Apocalipsa, 18:21). Dreptatea va stăpâni suverană într-o zi şi
realizarea acestui lucru va presupune existenţa unei perioade de
violenţă cu un caracter de cataclism împotriva răului.
Văd în psalmii blestemelor un model important pentru
înfruntarea răului şi a nedreptăţii. Nu trebuie să încerc să-mi înă-
buş reacţia de oroare şi indignare faţă de rău. Nici nu trebuie să
iau dreptatea în propriile mele mâini. Dimpotrivă, trebuie să-mi
exprim aceste sentimente, să le expun în totalitate înaintea lui Dum-
nezeu. Cărţile Iov, Ieremia şi Habacuc arată cu claritate că Dum-
nezeu are un nivel ridicat al toleranţei faţă de ceea ce este potrivit
de exprimat în rugăciune. Dumnezeu poate „suporta“ furia mea
nesuprimată. Este foarte posibil să descopăr faptul că sentimen-
tele mele vindicative au nevoie de corecţia lui Dumnezeu, dar numai
dacă aduc aceste sentimente înaintea lui Dumnezeu voi avea
şansa de a mi le corecta şi de a fi vindecat.

155
CINCI

Eclesiastul: Scopul înþelepciunii


Eclesiastul este, într-un sens, o expresie clasică a
plictiselii totale, deşi plictiseala este resimţită la un nivel
atât de înalt încât însăşi exprimarea ei este incitantă. Nici
un om care se poate bucura de Eclesiastul nu poate fi atât
de plictisit ca Eclesiastul.

CHARLES WILLIAMS

P rima dată am văzut acest cuvânt pe coperta roşie a unei cărţi


pe care a adus-o de la colegiu fratele meu mai mare: Existen-
ţialismul astăzi. Deşi nu aveam habar ce înseamnă existenţialism,
acest cuvânt m-a ademenit să pătrund în lumea misterioasă a filo-
zofiei avangardiste. Am copilărit într-un mediu fundamentalist strict
controlat, protejat de periculoşii factori poluanţi; cultura de pe
Malul Stâng din Paris îmi era la fel de străină ca şi cea din Ouaga-
dougou. Cu toate acestea, când am citit ca adolescent în anii 1960
acea carte cu coperte roşii şi am trecut la mostre din romanele lui
Camus şi Sartre, ceva în interiorul meu s-a trezit la viaţă.
Emoţii lipsite de vigoare, o indiferenţă radicală faţă de ceilalţi,
senzaţia că aluneci fără să te poţi opri, paralizia durerii, accep-
tarea resemnată a existenţei unei lumi care a înnebunit, toate aceste

159
BIBLIA PE CARE A CITIT-O ISUS

caracteristici au reuşit să străpungă carapacea ermetică a funda-


mentalismului. Ăsta sunt eu! m-am gândit citind cărţile existen-
ţialiste. În fond, nu eram decât un copil al epocii mele.
Privind în urmă, pot vedea acum că m-am identificat în pri-
mul rând cu disperarea. De ce trăiesc? Ce este tot circul acesta din
jurul meu? Ce lucru important poate face un om din cinci mili-
arde câţi trăiesc pe planetă? Aceste întrebări s-au revărsat peste
mine ca valurile oceanului atunci când am citit scrierile roman-
cierilor francezi, trecând apoi la Hemingway şi Turgheniev. Toate
întrebările acelor turbulenţi ani şaizeci au trecut peste mine, iar
existenţialismul oferea un răspuns aparte, susţinând că nu are
răspunsuri. Am continuat să citesc şi am descoperit faptul că o parte
mai mare din literatura actuală — John Updike, Kurt Vonnegut
Jr., John Irving, Jerzy Kosincki, Walter Percy — trădau acelaşi
sentiment al inutilităţii, un miros stătut, ca al fumului unei ţigări
vechi.
„Nu contează dacă un om moare la treizeci sau la şaptezeci
de ani, a spus Meursault din romanul lui Camus, Străinul, pentru
că, în ambele cazuri vor continua să trăiască alţi bărbaţi, alte
femei şi lumea va merge mai departe ca şi mai înainte.“ Sincer, ce
rost şi ce valoare au toate lucrurile? Nu contează prea mult dacă
te scoli din pat sau rămâi culcat, dacă iubeşti sau urăşti viaţa.
Înfige-ţi cuţitul în mână ca şi Mathieu al lui Sartre, împuşcă un
om sub soarele torid din Algeria ca şi „Străinul“ lui Camus sau
rătăceşte încolo şi încoace ca şi Hemingway, de la un bar la altul,
pentru a participa la câte o încăierare. Viaţa merge mai departe
indiferent dacă încerci să o schimbi sau dacă pui jos armele. Ce
este o fiinţă umană, dacă nu un impuls scurt în progresul de mili-
arde de ani al istoriei?
Aceasta este soarta tristă a literaturii moderne, în care m-am
bălăcit şi eu o vreme. Carl Jung a afirmat că o treime din pacienţii
săi nu sufereau de o boală psihică bine definită, ci doar de o „lipsă
de sens şi de o goliciune a vieţii lor“. El a continuat numind lipsa

160
Eclesiastul: Scopul înţelepciunii

de semnificaţie principala boală psihică a erei moderne, pentru că


oamenii se torturează cu întrebări la care nu pot răspunde nici ei
şi nici filozofia sau religia.
Chiar şi acum, după trecerea a decenii, mai alunec câteodată
în acea stare sufletească existenţialistă. Când călătoresc în străină-
tate, de exemplu, unele legături cu realitatea se întrerup şi mi se
pare că plutesc deasupra umanităţii, observând de pe o platformă
singuratică cum oameni din Japonia, din Egipt sau de oriunde
altundeva, în unele aspecte asemănători mie, în altele diferiţi, îşi
trăiesc în mod previzibil viaţa. Copiii învaţă să comunice jucân-
du-se şi repetând la nesfârşit ce au învăţat, apoi devin adulţi care
ştiu să se controleze, au propriii copii, fără să aibă nevoie de
nimic altceva decât de propriul trup, apoi ajung bătrâni senili şi se
întorc la copilărie. Care este rostul acestui carusel? Prin ce sun-
tem diferiţi de alte animale? Suntem mai inteligenţi decât furni-
cile, desigur, dar mult mai puţin înclinaţi spre cooperare. De ce ne
aflăm aici?
G.K. Chesterton a scris: „Toţi oamenii contează. Tu contezi.
Eu contez. Este cel mai greu lucru de crezut din teologie.“

Primul existenþialist

La câţiva ani după întâlnirea mea cu existenţialismul şi după


ce Dumnezeu a început să-mi vindece unele dintre sentimentele
mele de inutilitate, am descoperit cu o uimire stranie exact ace-
leaşi sentimente, dintre toate locurile posibile, în mijlocul Bibliei.
Misterioasa şi prea des ignorata carte a Bibliei, Eclesiastul, con-
ţine toate ideile şi emoţiile pe care le-am întâlnit la cei care au
scris despre disperarea existenţială. Autorul ei, anonimul Învăţă-
tor (Predicator în engleză; n.tr.), îşi profilează silueta impozantă,
fiind un personaj extraordinar, cel mai înţelept, mai bogat şi mai
puternic om al timpului său. Concluzia sa despre viaţă este anun-
ţată în chiar primul verset al cărţii:

161
BIBLIA PE CARE A CITIT-O ISUS

„O, deşertăciune a deşertăciunilor,


zice Eclesiastul,
o deşertăciune a deşertăciunilor!
Totul este deşertăciune.“

Cuvântul cheie deşertăciune apare de treizeci şi cinci de ori,


întipărind de la început până la sfârşit în mintea noastră tema.
(Altă parte a Bibliei, unde cuvântul mai apare, fără a fi o surpriză
acest lucru, este Iov.) Cuvântul transmite un puternic sentiment al
absurdului. Aspectele supărătoare pentru Învăţător au fost aceleaşi
ca în cazul lui Iov şi care sunt deranjante pentru toţi oamenii de
astăzi care se gândesc la ele. Bogaţii devin tot mai bogaţi, săracii
devin tot mai săraci, oamenii răi prosperă, cei buni suferă, tiranii
conduc, au loc dezastre, bolile se răspândesc, toţi mor şi se
transformă în ţărână. Viaţa nu este dreaptă. Nimic nu are sens.
Lumea întreagă este dezechilibrată şi denaturată.
Uită de prudenţă, concluzionează Învăţătorul. Mănâncă, bea
şi bucură-te de orice moment trecător de fericire. Ce altceva mai
are rost în viaţă? Munceşti din greu şi meritul realizărilor îl pri-
meşte altcineva. Te lupţi să fii bun, dar oamenii răi te calcă în
picioare. Strângi bani şi moştenitorii îi risipesc. Cauţi plăcerea şi
ea devine până la urmă plictiseală. Pe lângă acestea, toţi, bogaţi
sau săraci, buni sau răi, au acelaşi sfârşit: moartea. Moartea, spec-
trul care ne urmăreşte permanent, contrazice toate ideile care
spun că ne-am născut să fim fericiţi. Există un singur cuvânt pen-
tru a descrie această viaţă: deşertăciune!
Să întâlneşti astfel de cuvinte la Camus este de înţeles, dar în
Biblie?
Mă întreb dacă existenţialiştii moderni apreciază ironia încân-
tătoare din Eclesiastul, 1:9-10, care afirmă: „Nu este nimic nou
sub soare.  Dacă este vreun lucru despre care s-ar putea spune:
«Iată ceva nou!», de mult lucrul acela era şi în veacurile dinaintea
noastră.“ Ceea ce părea în anii 1960 un iconoclasm obraznic nu a

162
Eclesiastul: Scopul înţelepciunii

fost, după cum am aflat, nimic altceva decât împlinirea unor


profeţii vechi de trei mii de ani ale anticului Învăţător, care a anti-
cipat tot spectrul experienţelor umane şi, uimitor, şi-a adunat
rezultatul cercetărilor sale într-o carte care a fost inclusă în Biblie.
Ca şi cum ar fi vrut să sublinieze ironia, cam tot în acea perioadă
formaţia The Byrds a scos un single bestseller a cărui sursă de
inspiraţie a fost capitolul 3 din Eclesiastul: „Toate îşi au vremea
lor.“ Cu adevărat, Eclesiastul este o carte pentru toate perioadele
şi am început să caut să înţeleg acest volum profetic.
După ce mi-am revenit din sentimentul de uimire produs de
mesajul cărţii Eclesiastul, în mintea mea au început să pătrundă
întrebări deranjante. Citind în întregime această carte a Vechiului
Testament, imediat am fost izbit de un lucru. Cum poate coexista
cartea Eclesiastul cu vecina ei Proverbele? Cu greu poţi găsi două
cărţi mai diferite. Citiţi-le una după cealaltă şi vă veţi întreba dacă
Eclesiastul nu cumva a fost scrisă ca să infirme cartea anterioară.
În Proverbele, viaţa este clară şi organizată: învaţă înţelepciu-
nea, practică prudenţa, respectă regulile şi vei duce o viaţă lungă
şi prosperă. Tonul ei de optimism lumesc îmi aduce aminte de
aforismele lui Benjanim Franklin şi, de fapt, şi astăzi se mai pro-
duc obiecte din primii ani ai istoriei americane care se atârnă pe
perete şi pe care s-au brodat versete din Proverbele. Dar
producătorii acestor broderii evită în totalitate Eclesiastul, pentru
că această carte descrie o lume în care nici unul dintre proverbe
nu se aplică. Tonul încrezător din Proverbele — am înţeles per-
fect ce este viaţa şi nu trebuie să faci nimic altceva decât să urmezi
aceste sfaturi înţelepte — dispare şi este înlocuit de resemnare şi
cinism. Oamenii cumpătaţi, onorabili suferă şi mor la fel ca toţi
ceilalţi. Oamenii răi prosperă şi se îngraşă, deşi formulele clare
din Proverbele afirmă contrariul.

Este o deşertăciune care se petrece pe pământ: şi anume


sunt oameni neprihăniţi, cărora le merge ca şi celor răi care

163
BIBLIA PE CARE A CITIT-O ISUS

fac fapte rele, şi sunt răi, cărora le merge ca şi celor nepri-


hăniţi, care fac fapte bune. Eu zic că şi aceasta este o deşer-
tăciune (8:14).
Ca să înţelegem cât mai bine diferenţa uluitoare dintre Pro-
verbele şi Eclesiastul, să comparăm doar modul în care este folosit
cuvântul înţelepciune. Proverbele înalţă şi personifică înţelep-
ciunea, iar unii cred că există şi aluzii intenţionat mesianice.
Concepţia Învăţătorului despre înţelepciune?
Căci unde este multă înţelepciune, este şi mult necaz, şi
cine ştie multe, are şi multă durere (1:18).
Înţelepciunea are câteva avantaje asupra nebuniei, admite
Învăţătorul, dar ce-i cu asta? Aceeaşi soartă îl loveşte şi pe înţe-
lept şi pe nebun (2:13-14). „Căci cine ştie ce este bine pentru om
în viaţă, în toate zilele vieţii lui de vieţuire deşartă pe care le
petrece ca o umbră? Şi cine poate să spună omului ce va fi după
el sub soare?“ (6:12)
Înainte această deosebire dintre cele două cărţi învecinate din
Vechiul Testament mă supăra şi mă frustra. Nu ar trebui să fie
Biblia mai consecventă? Dar în timp am ajuns să apreciez varie-
tatea ca una dintre marile calităţi ale Vechiului Testament. La fel
ca o simfonie foarte lungă, el trece de la stările sufleteşti vesele la
cele sobre, fiecare parte având un impact asupra întregului. Acest
lucru reflectă ceea ce experimentăm cu toţii, uneori încercările lui
Iov, alteori seninătatea Psalmului 23, în timp ce trăim într-o lume
în care uneori se aplică principiile din Proverbele, iar alteori sun-
tem confruntaţi cu discordantele contradicţii din Eclesiastul.

Blestemul de a primi lucrurile dorite


Am fost deconcertat de identificarea tradiţională a Învăţă-
torului cu Solomon, autorul multora dintre aceste proverbe. Cei
mai mulţi cercetători biblici se îndoiesc că Solomon însuşi a scris

164
Eclesiastul: Scopul înţelepciunii

Eclesiastul (cartea însăşi nu precizează cine este autorul şi există


câteva indicii ale scrierii ei la o dată ulterioară). Totuşi, este evi-
dent faptul că ea fost scrisă în umbra lui Solomon (vezi 1:1, 12,
16; 2.4-9; 7:26-29; 12:9). Dacă s-ar scrie astăzi o piesă de teatru
despre un preşedinte care s-a trezit în mijlocul unui scandal şi a
demisionat pentru a evita să fie demis, nu ar trebui să fie menţio-
nat numele lui Richard Nixon pentru ca spectatorii să înţeleagă
despre cine este vorba. La fel stau lucrurile şi în cazul Eclesiastului,
pentru că lucrarea reflectă contextul vremii regelui Solomon,
când Israelul se afla la zenitul lui ca naţiune.
Dar exact aici apare dificultatea. Cum poate proveni dispe-
rarea tristă a Eclesiastului din Epoca de Aur a Israelului, când
lucrurile mergeau atât de bine? Zilele robiei din Egipt ar fi putut
duce la scrierea unui volum atât de mohorât, a fost argumentul
meu, dar nu zilele glorioase ale lui Solomon şi ale succesorilor săi
regali. Lecturile mele din literatura modernă, în care am găsit
ecouri din Eclesiastul, mi-au schimbat presupunerile.
Întotdeauna mi s-a părut straniu faptul că filozofia existenţia-
listă modernă a disperării şi-a avut originea într-unul dintre cele
mai minunate oraşe din lume, Paris, într-o perioadă de înflorire
economică. Am descoperit că disperarea existenţială, pe care o
găsim fie la Învăţătorul, fie la Camus, are tendinţa de a da rod în
solul bogăţiei şi al excesului. De ce?
Cartea de eseuri scrisă de Walter Percy, The Message in the
Bottle (Mesajul din sticlă), începe cu câteva exemple ale acestei
anomalii. Percy pune o mulţime de întrebări:
De ce rata sinuciderilor este mai mare în San Francisco,
cel mai frumos oraş din America, decât în oricare alt oraş?
[În Europa capitala sinuciderilor este oraşul austriac
Salzburg.]
De ce a scris Jean-Paul Sartre într-o cafenea din Franţa
romanul Nausea (Greaţa), despre absurditatea existenţei
umane şi despre sentimentul de scârbă provocat de viaţa din

165
BIBLIA PE CARE A CITIT-O ISUS

secolul XX — de ce a fost el cel mai fericit om din Franţa


din acea perioadă?

De ce o persoană cu o situaţie materială foarte bună, care


ia zilnic trenul dintr-o zonă selectă, Larchmont, îndreptându-se
spre un loc de muncă foarte bun în New York, care-şi împli-
neşte toate nevoile şi toate dorinţele, care are o casă frmoasă
şi o soţie iubitoare, care se bucură de „facilităţi culturale şi
recreaţionale“ fără precedent se simte de multe ori nefericit,
fără să ştie de ce?
Percy crede că explicaţia poate fi că disperarea poate fi întâl-
nită de obicei în situaţii de belşug, nu în lipsuri. Adevărul este că
nu am găsit sentimentul de disperare în cele trei volume din Arhipe-
lagul Gulag al lui Soljeniţân, care prezintă o realitate necruţătoare.
Am găsit doar furie, o pasiune pentru dreptate şi o voinţă
sfidătoare de a supravieţui. Viktor Frankl scrie în Man’s Search
for Meaning (Căutarea omului după semnificaţie), că victimele
lagărelor de concentrare, el numărându-se printre ele, nu au îndrăz-
nit să sucombe în faţa lipsei de semnificaţie, pentru că numai o
credinţă fermă în sensul vieţii i-a ţinut în viaţă.
Disperarea existenţială nu a germinat în iadurile de la
Auschwitz sau în Siberia, ci în cafenelele din Paris, în cele din
Copenhaga sau în palatele luxuriante din Beverly Hills. După o
călătorie în Europa de Est în timpul Războiului rece, romancierul
Philip Roth a spus: „În Vest totul merge bine şi nimic nu contează.
În Est, nimic nu merge bine şi totul contează.“
În mod paradoxal, o carte a disperării ca Eclesiastul apare
într-o epocă de aur. Gândiţi-vă la contrastul dintre Eclesiastul şi
Iov. În mare, ele tratează aceleaşi teme: nedreptăţile vieţii: de ce
există suferinţa, de ce prosperă oamenii răi şi de ce suferă oamenii
buni, dar ce diferenţă de abordare. Din Eclesiastul transpare un
sentiment al lipsei de semnificaţie şi al inutilităţii, în timp ce în Iov
găsim trădare, pasiune şi un apel la dreptate. Iov protestează înain-

166
Eclesiastul: Scopul înţelepciunii

tea lui Dumnezeu, Îi cere socoteală, cere imperativ un răspuns.


Învăţătorul ridică din umeri, murmură şi spune: „Şi ce dacă?“, după
care se întinde după altă cupă cu vin. Cele două cărţi definesc
spectrul disperării, de la chinul nealinat al suferinţei la plictiseala
decadentă a exceselor.
Tonul Eclesiastului cuprinde exact dispoziţiile sufleteşti tipice
ţărilor vestice bogate. Wendell Barry îşi aduce aminte de socie-
tatea confortabilă americană în care a copilărit, în care

cunoşteam şi consideram drept normale: căsătoria fără


dragoste, sexul fără bucurie, băutul fără sociabilitate, naşte-
rea, sărbătorile şi moartea fără ceremonii adecvate, credinţa
fără îndoială sau încercare, convingerile fără fapte, bunele
maniere fără generozitate […] Emoţiile care umanizează,
cum ar fi găsirea plăcerii în lucruri mici, care nu aduc profit,
bucuria, uimirea, extazul, ne-au fost îndepărtate ca şi cum
am fi fost operaţi pe creier.

Imaginaţi-vă scene de viaţă din Europa vestică laică în care


oamenii conduc BMW-uri sau Volvo, iau masa în restaurante de
lux, vizitează sex-shopurile şi duc o viaţă confortabilă şi lipsită de
griji. Renunţând total la ambiţiile coloniale, acum reacţionează chiar
cu milă în cazul unor dezastre internaţionale produse de inundaţii
sau foamete. Nimeni nu i-ar eticheta drept oameni răi, dar nu mani-
festă nici cel mai mic interes faţă de Dumnezeu şi nici pasiune
pentru moralitate. Astfel de oameni l-au scandalizat pe Iov:

Îşi petrec zilele în fericire,


şi se pogoară într-o clipă în locuinţa morţilor.
Şi totuşi ziceau lui Dumnezeu: „Pleacă de la noi.
Nu voim să cunoaştem căile Tale.
Ce este Cel Atotputernic, ca să-I slujim?
Ce vom câştiga dacă-I vom înălţa rugăciuni?“

167
BIBLIA PE CARE A CITIT-O ISUS

Eclesiastul însă cochetează cu o astfel de filozofie, consi-


derând-o un model atrăgător. Conform lui Jack Miles, „Eclesiastul
nici nu-L blestemă, nici nu-L binecuvântează pe Dumnezeu, ci doar
Îl consideră de nepătruns şi face tot ce poate pentru a descuraja
orice căutare, inclusiv căutarea înţelepciunii sau a neprihănirii.“
Un indiciu al originii disperării existenţiale apare într-o expre-
sie de la începutul Eclesiastului, când Învăţătorul exclamă: „Iată
o îndeletnicire plină de trudă, la care supune Dumnezeu pe fiii
oamenilor“ (Eclesiastul, 1:13). Apoi descrie cu detalii biografice
această trudă. Truda Învăţătorului, spre deosebire de cea a lui
Iov, nu a însemnat necazuri personale, dimpotrivă, povara lui a
fost cea a excesului. El a ajuns foarte înţelept. A încercat să
aplice programe sociale pe scară largă. A acumulat averi mai mari
decât toţi cei dinaintea lui. A experimentat toate plăcerile. Dar,
cu toate acestea, a ajuns la sfârşit la concluzia: „în toate este numai
deşertăciune şi goană după vânt“ (2:11). Toate eforturile sale au
avut parte numai de teama de moarte şi de insomnii. De ce să te
mai preocupe viaţa?
Învăţătorul nu s-a aşteptat, de fapt, să rezolve toate enigmele
vieţii şi atitudinea lui de resemnare se deosebeşte foarte mult de
spiritul combativ al lui Iov. Spre deosebire de Iov, spre deosebire
de mulţi dintre psalmişti, Învăţătorul se pare că nu avea o relaţie
plină de pasiune cu Dumnezeu. El a alunecat în idolatrie: nu acea
idolatrie care presupunea închinarea în faţa statuilor, ci acea idola-
trie atât de răspândită în epoca modernă, în Europa de Vest, unde
doar un mic procent din populaţie frecventa biserica, cei mai
mulţi oameni fiind devotaţi cultului „calităţii vieţii“. Sau idolatria
din Statele Unite, unde, insistăm noi, avem dreptul garantat de a
ne satisface plăcerile şi nimeni nu ne poate opri. Învăţătorul ar fi
de acord cu această concepţie, dar cu următoarea rezervă: nu vei
reuşi niciodată şi întotdeauna îţi vei dori mai mult. Iată la ce con-
cluzie a ajuns el:

168
Eclesiastul: Scopul înţelepciunii

Tot felul de lucruri am văzut în zilele deşertăciunii mele.


Este câte un om fără prihană, care piere în neprihănirea lui,
şi este câte un nelegiuit, care o duce mult în răutatea lui.
Nu fi prea neprihănit
şi nu te arăta prea înţelept:
pentru ce să te pierzi singur?
Dar nu fi nici peste măsură de rău
şi nu fi fără minte:
pentru ce vrei să mori înainte de vreme?
Bine este să ţii la aceasta,
dar nici pe cealaltă să n-o laşi din mână.
Sfatul Învăţătorului: fii bun, dar nu prea bun, înţelept, dar nu
prea înţelept, este un bun exemplu al căii de mijloc a comporta-
mentului. După ce a gustat din ambele extreme, Învăţătorul adoptă
poziţia de mijloc dintre hedonism şi sinucidere.

Teoria cârtiþei KGB


„Care este sensul vieţii?“ l-a întrebat studentul pe un rabin.
Rabinul a răspuns: „Este o întrebare atât de minunată, nu vrei
să o dai la schimb cu un răspuns?“
Contradicţiile aparente dintre Eclesiastul şi cea mai mare
parte a Bibliei m-au determinat să mă întorc la întrebarea deran-
jantă cum de a fost inclusă această carte în Biblie. Pentru a
înţelege dilema Eclesiastului, luaţi în considerare următoarele
versete, scoase din contextul lor, dar exprimând un punct de
vedere îmbrăţişat de Învăţător:
Uită-te cu băgare de seamă la lucrarea lui Dumnezeu:
cine poate să îndrepte ce a făcut El strâmb? (7:13)
Du-te, deci, de mănâncă-ţi pâinea cu bucurie, şi bea-ţi cu
inimă bună vinul; căci de mult a găsit Dumnezeu plăcere în
ce faci tu acum (9:7).

169
BIBLIA PE CARE A CITIT-O ISUS

Ospeţele se fac pentru petrecere,


vinul înveseleşte viaţa,
iar argintul le dă pe toate (10:19)

Tot ce găseşte mâna ta să facă, fă cu toată puterea ta!


Căci, în locuinţa morţilor, în care mergi, nu mai este nici
lucrare, nici chibzuială, nici ştiinţă, nici înţelepciune! (9:10)

Toate aceste afirmaţii reprezintă etape în întoarcerea Învăţă-


torului într-o călătorie în trecutul său, în căutarea sensului vieţii
şi fiecare afirmaţie contrazice în mod radical alte părţi ale Bibliei.
De ce să aloce Învăţătorul pagini pline cu detalii pentru a exprima
această filozofie a inutilităţii, în timp ce s-a rezumat la câteva
propoziţii pentru a prezenta punctul de vedere mai comun al
Bibliei?
Comentariile conservatoare pe care le-am consultat aplică în
diferite măsuri abordarea pe care eu am numit-o „cârtiţa KGB“ în
explicarea Eclesiastului. În ultimele luni ale Războiului Rece, un
oficial KGB de rang înalt a trecut de partea Statelor Unite. A
apărut la televizor, unde a vorbit despre virtuţile democraţiei
americane şi a primit o casă spaţioasă în Virginia, unde să locu-
iască fericit până la bătrâneţe. Dar după câteva luni, s-a refugiat
la ambasada sovietică şi a renunţat la trădarea sa. A declarat că
toate cuvintele lui de laudă au fost minciuni.
Multe comentarii prezintă Eclesiastul în mod similar, ca o
încercare înscenată de a găsi sensul vieţii. Autorul, un credincios
adevărat, care sigur că nu se putea afla el însuşi în ghearele
disperării, a luat locul unui om laic, un obişnuit care trăieşte „sub
soare“ (o expresie folosită de treizeci de ori). El face acest lucru
numai pentru a-l călăuzi pe cititor în demonstraţia lui că tot ce
există sub soare este inutil. Apoi, la sfârşit, el închide capcana şi
strigă: „Te-am prins!“, prezentând adevărul pe care el îl ştia şi îl
credea de la început: „Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile
Lui. Aceasta este datoria oricărui om“ (12:13).

170
Eclesiastul: Scopul înţelepciunii

Apologetul Francis Schaeffer a adoptat o abordare similară,


pe care a numit-o „a-i duce pe oameni la concluziile logice ale
presupunerilor lor“. De dragul argumentului, a adoptat cele mai
materialiste presupuneri: nu există Dumnezeu, nu există adevăruri
absolute, iar apoi arăta cum acest mod de a gândi, la extrem, duce
în mod logic la sinucidere şi anarhie. Mulţi oameni au fost
convinşi de abordarea lui Schaeffer. Unii susţin că şi Turgheniev
şi Dostoievki în Taţi şi fii, în Fraţii Karamazov şi în Demonii au
folosit o metodă similară. Ambii autori au dus concluziile bazate
pe aceste presupuneri la consecinţele lor logice, arătând slăbiciu-
nea filozofiei ca un cod moral pentru societăţi şi indivizi. „Dacă
nu există Dumnezeu, totul este permis“, a scris Dostoievki.
Metoda legitimă a apologeticii se dovedeşte totuşi nesatis-
făcătoare atunci când o aplicăm Eclesiastului dintr-un motiv
principal: în Eclesiastul, pasajele „laice“ sau lipsite de semnificaţie
sunt mult mai convingătoare decât rarele raze de lumină. La fel
cum Milton l-a făcut fără să vrea pe Satan eroul din Paradise Lost
(Paradisul pierdut), Învăţătorul a făcut din pasajele disperării
cele mai bune pasaje ale cărţii. Pasajele cele mai optimiste sau
„devoţionale“ par a fi doar adăugate, încercările bine disimulate
ale Învăţătorului de a se convinge pe sine însuşi că există speranţă.
Pentru a aprecia valoarea cărţii, a trebuit să pătrund mai adânc ca
să descopăr filozofia ciudată a Învăţătorului.

Poverile zeilor
Singura înţelepciune pe care putem spera să o obţinem
este înţelepciunea umilinţei. Umilinţa este eternă.
T.S. ELIOT

Capitolul 3 din Eclesiastul prezintă, după părerea mea, esenţa


mesajului Învăţătorului. El începe cu cel mai faimos pasaj din
carte, poemul preluat de cântecul folk din anii şaizeci („Toate îşi

171
BIBLIA PE CARE A CITIT-O ISUS

au vremea lor…), apoi repetă expresia citată deja: „Am văzut la


ce îndeletnicire supune Dumnezeu pe fiii oamenilor“ („la ce
povară“ în NIV; n.tr.). Urmează o secţiune remarcabilă care sta-
bileşte cursul a tot ceea ce urmează.
Învăţătorul dezvoltă ceea ce teologii numeau înainte de obse-
sia actuală cu limbajul sexist: „antropologia, doctrina omului“. El
ia în considerare în ce moduri se aseamănă fiinţele umane cu
animalele — toţi avem aceeaşi soartă — şi se diferenţiază. În
primul rând, spune el, noi suntem diferiţi de animale prin poverile
pe care le pun zeii asupra noastră. Pascal a remarcat că măreţia
omului prin comparaţie cu animalele este aceea că el ştie cât este
de nenorocit.
Grecii exprimă ideea „poverii zeilor“ în mitul lui Prometeu,
care a furat focul pentru a-l dărui omenirii, focul simbolizând ilu-
minarea şi artele. Pentru că le-a adus focul oamenilor, „i-a onorat
mai mult decât merită“ şi Zeus l-a pedepsit pe Prometeu legându-l
de o stâncă pentru ca vulturii să-i scoată măruntaiele. Oamenii
şi-au depăşit măsura şi au atras asupra lor suferinţa şi vinovăţia.
Într-o paralelă izbitoare cu mitul grecesc, creştinii cred că
Dumnezeu a pus o povară asupra noastră pentru că ne-am depăşit
graniţele stabilite. Aduceţi-vă aminte de grădina Edenului înainte
să se simtă cea mai uşoară boare de disperare, când munca şi
plăcerea au fost pe deplin satisfăcătoare. În acea perioadă a feri-
cirii neîngrădite a omului, Adam şi Eva au căutat să fie „ca Dum-
nezeu, cunoscând binele şi răul“. Au hotărât să-şi nege statutul de
creatură, încercând să fie mai mult decât le-a permis Dumnezeu
să fie. Neavând încredere în Dumnezeu, ei au adus poverile zeilor
asupra lor.
Secolul XX a suportat din greu povara zeilor, descoperind
atât speranţele înalte cât şi disperarea zdrobitoare. Cele mai multe
dintre problemele noastre au provenit, în mod ironic, din dorinţa
de a progresa, de a îmbunătăţi, de a face viaţa mai bună. La sfâr-
şitul secolului XIX se părea că ştiinţa şi tehnologia vor vindeca

172
Eclesiastul: Scopul înţelepciunii

bolile, vor alunga pentru totdeauna durerea şi ne vor permite tutu-


ror să trăim ca nişte regi. Dar progresul ne-a adus nu numai
maşini de spălat şi vaccinuri, ci şi arme nucleare, încălzire glo-
bală şi nenumăraţi factori cancerigeni.
Defunctul Bruno Bettelheim a făcut următoarele afirmaţii:

Niciodată înainte nu au beneficiat atât de mulţi oameni de


atât de multe lucruri bune; nu mai trebuie să tremurăm de frica
bolii şi a foamei, de rele ascunse în întuneric, de blestemele
vrăjitoarelor. Povara unei munci trudnice a fost luată de pe
umerii noştri şi maşinile, nu mâinile noastre vor produce în
scurt timp toate lucrurile de care vom avea nevoie, dar şi
multe lucruri de care nu avem, de fapt, nevoie. Am moştenit
libertăţi pentru care omul luptă de secole. Datorită acestor
lucruri şi a multor altele, ar trebui să trăim zorii unei mari
promisiuni. Acum însă, când suntem liberi să ne bucurăm de
viaţă, suntem profund frustraţi din cauza dezamăgirii că liber-
tatea şi confortul nostru, după care am tânjit atâta, nu ne oferă
sensul şi scopul vieţii.

Încercările noastre cele mai bune s-au întors împotriva noas-


tră. Am învăţat să prelungim viaţa, dar nu am reuşit să le oferim
un sens al vieţii oamenilor legaţi permanent de maşini şi de aceea
kevorkienii au propus soluţii alternative. Donăm antibiotice ţărilor
subdezvoltate, dar observăm că rata mortalităţii în rândul copiilor
atinge cote alarmante, populaţia creşte necontrolat şi spectrul foa-
metei ne bântuie. Am aruncat o sută de miliarde de dolari în războiul
împotriva sărăciei, dar numărul săracilor a crescut.
Cele mai avansate ţări din punct de vedere tehnologic sunt şi
ţările cu cele mai multe probleme legate de destrămarea famili-
ilor, de dependenţa de droguri, de avorturi, de violenţe, de crime,
de lipsa de adăpost şi de sinucidere. Malcom Muggeridge s-a
plâns:

173
BIBLIA PE CARE A CITIT-O ISUS

Rezultatul este aproape invariabil exact opusul intenţiei


iniţiale. Extinderea sistemului de educare a populaţiei a dus
la creşterea analfabetismului; jumătate de secol de agitaţie
pacifistă a dus la două dintre cele mai feroce şi distructive
războaie din istorie, egalitarismul politic a condus la creş-
terea sentimentului de castă, iar libertatea sexuală a dus la o
erotomanie de proporţii pe care nimeni nu şi le putea închipui.
Jesus Rediscovered (Isus redescoperit)
În mod similar, Eclesiastul are un sentiment de neîmplinire şi
de eşec într-o perioadă caracterizată de prosperitate şi de progres
social fără precedent. Conducătorul Israelului şi-a dat seama că
nici el, nici poporul său nu puteau susţine această povară. El a
învăţat lecţia dificilă pe care a încercat Moise să le-o transmită
evreilor în urmă cu câteva secole: tot ceea ce atinge omul va purta
un stigmat fatal. Vremurile bune reprezintă adevăratul pericol,
eforturile noastre cele mai bune răspândesc ruina. Pe scurt, fiinţele
umane nu sunt zei şi realizarea acestui lucru l-a făcut pe Învăţător
să dispere. Roger Stattuck numeşte acest lucru „efectul soţiei lui
Bath“, inspirându-se din personajul lui Chaucer: „Suntem
nemulţumiţi de soarta noastră, oricare ar fi ea, numai pentru că
este a noastră.“

Eternitatea din inimile noastre


Am găsit o scenă de o frumuseţe răpitoare la câţiva kilometri
de Anchorage, din Alaska. Locul era situat lângă autostradă şi era
înţesat de mulţimea maşinilor parcate. Pe fundalul unui cer roşu-
cenuşiu, apa unui braţ al oceanului care pătrundea mult în uscat
avea uşoare nuanţe verzi, întrerupte de pete albe de spumă. Mi-am
dat seama însă destul de repede că acestea nu erau pete albe de
spumă, ci balene argintii şi delfini albi aflaţi la mai puţin de două-
zeci de metri de ţărm. Am stat alături de ceilalţi spectatori timp de
patruzeci de minute, ascultând zgomotul ritmic al oceanului şi

174
Eclesiastul: Scopul înţelepciunii

urmărind mişcările graţioase şi parcă fantomatice ale animalelor


marine. Mulţimea era tăcută, urmărind aproape cu reverenţă fas-
cinantele creaturi. În acele minute nu a mai contat nimic, nici rezer-
vările la masă, nici călătoriile, nici viaţa de acasă. Eram spectatorii
unei scene de o frumuseţe tăcută şi plină de măreţie. Ne-am simţit
mărunţi. Nişte străini, am stat împreună în tăcere şi am urmărit cu
privirile balenele până s-au pierdut la orizont. Apoi am părăsit
simultan ţărmul, am urcat în maşini şi ne-am continuat viaţa
noastră organizată, plină, dar care devenise pe neaşteptate mai
puţin presantă.
Învăţătorul ar fi înţeles cu siguranţă reacţia mulţimii rapor-
tate la balene, pentru că subliniază el, deşi nu suntem zei, nu sun-
tem nici animale. Dumnezeu „a pus în inima lor chiar şi gândul
veşniciei.“ Această exprimare elegantă se aplică multor aspecte
ale experienţelor umane. Desigur că sugerează existenţa unui
instinct religios, un instinct care, spre deruta antropologilor, îşi
găseşte expresia în toate societăţile umane studiate. Inimile noas-
tre percep eternitatea şi în alte moduri, diferite de cele religioase.
Învăţătorul nu este nihilist; el vede foarte clar frumuseţea lumii
create.
Detectez în Eclesiastul un sentiment al „dorului mistuitor“
sau Sehnsucht, despre care a scris atât de elocvent C.S. Lewis.
„Picături de har“, a numit Lewis acele indicii ale transcendenţei pe
care a experimentat-o când a ascultat muzică, a citit legendele gre-
ceşti sau a vizitat o catedrală. Toţi simţim acest dor împletit în
sexualitate, în frumuseţe, în muzică şi în dragoste.
De unde provine simţul frumuseţii şi al plăcerii? Este o între-
bare foarte semnificativă, echivalentul filozofic pentru atei al pro-
blemei suferinţei pentru creştini. Răspunsul Învăţătorului este
clar: un Dumnezeu bun şi iubitor doreşte ca fiinţele create de El
să experimenteze încântarea, bucuria şi împlinirea personală.
C.K. Chesterton afirmă că plăcerea sau eternitatea din inima sa
este indicatorul care i-a arătat drumul spre Dumnezeu:

175
BIBLIA PE CARE A CITIT-O ISUS

A ajuns în mintea mea o impresie vagă şi vastă că, într-un


fel, tot ce este bun trebuie considerat un rest care trebuie
păstrat cu grijă şi considerat sacru în contextul distrugerii
tuturor lucrurilor. Omul şi-a salvat binele său la fel cum
[Robinson] Crusoe şi-a salvat bunurile din nava care s-a
scufundat. Eu am simţit toate acestea, deşi vârsta nu m-a
încurajat deloc să le simt şi în tot acest timp nu m-am gândit
deloc la teologia creştină.
Orthodoxy

Întâlnirea cu frumosul sau trăirea unei bucurii intense ne pot


face pentru un timp să uităm de starea noastră de muritori, dar nu
pentru mult timp. Devenim nervoşi pe copilul pe care vrem să-l
culcăm seara, deşi l-am ţinut în poală şi i-am servit cina. Astăzi
ne certăm cu persoana cu care am avut relaţii sexuale noaptea
trecută. Orice mireasă păşeşte în biserică crezând că o aşteaptă o
viaţă nouă, plină de fericire neîntreruptă şi orice părinte căruia i
se naşte un bebeluş părăseşte spitalul plin de fericire; cu toate
acestea, ştim că jumătate din căsnicii sfârşesc prin divorţ şi aproape
o treime dintre copii vor suferi abuzuri din partea părinţilor lor.
Nu putem scăpa niciodată de povara insuportabilă a zeilor.
Desigur, un om poate simţi eternitatea în inima lui şi totuşi să
nu se întoarcă la Dumnezeul care a aşezat-o acolo. Învăţătorul din
Eclesiastul are un mesaj simplu pentru cei care trăiesc sub soare:
este sigur că nu vei găsi ceea ce te va satisface. „Asta este tot ce
există?“ a întrebat cântăreaţa Peggy Lee în versiunea Eclesiastului
din anii şaizeci. Poţi cădea în latura pozitivă a lucrurilor, urmărind
bogăţia, succesul şi sexul sau poţi cădea în latura negativă, renun-
ţând la orice, părăsind totul şi cufundându-te într-o amorţire deplină.
În odiseea lui, Învăţătorul a trecut prin ambele.
Relatarea decadenţei celui mai bogat, mai înţelept şi mai talen-
tat om din lume serveşte ca o alegorie perfectă a ceea ce se poate
întâmpla atunci când Îl pierdem din vedere pe Dătătorul de ale

176
Eclesiastul: Scopul înţelepciunii

cărui daruri ne bucurăm. Plăcerea reprezintă un bun extraordinar,


dar şi un pericol de moarte. Dacă începem să vânăm plăcerea ca
pe un scop în sine, de-a lungul drumului s-ar putea să-L pierdem
din vedere pe Cel care ne-a dat aceste daruri bune, cum ar fi plă-
cerea sexuală, papilele gustative şi simţul frumosului. În această
eventualitate, aşa cum spune Eclesiastul, un devotament total faţă
de plăcere va duce în mod paradoxal la o stare de disperare deplină.
Eclesiastul insistă asupra faptului că pietrele pe care călcăm
sunt lucruri bune în ele însele: „Orice lucru El îl face frumos la
vremea lui“ (3:11). Cu toate acestea, luând pe umerii noştri o
povară pe care nu ar trebui să o purtăm, noi putem transforma
nuditatea în pornografie, vinul în alcoolism, hrana în îmbuibare şi
diversitatea umană în rasism şi prejudecăţi. Disperarea coboară
asupra noastră atunci când abuzăm de darurile bune ale lui Dum-
nezeu: ele nu mai par daruri şi nu mai sunt bune.
Eclesiastul se bucură de longevitate atât ca literatură de bună
calitate, cât şi ca o carte a marilor adevăruri pentru că prezintă
ambele faţete ale vieţii de pe această planetă: promisiunea plă-
cerii atât de tentantă încât să ne putem devota viaţa întreagă
căutării ei şi apoi realitatea obsedantă a faptului că acele plăceri
nu aduc până la urmă satisfacţie. Lumea chinuitoare a lui Dum-
nezeu este prea mare pentru noi. Creaţi pentru altă casă, creaţi
pentru eternitate, ne dăm seama în cele din urmă că nimic din tot
ce există în această parte a Paradisului etern nu va stinge nemul-
ţumirile noastre.
Învăţătorul şi-a încheiat fraza astfel: „a pus în inima lor chiar
şi gândul veşniciei, măcar că omul nu poate cuprinde, de la înce-
put până la sfârşit, lucrarea pe care a făcut-o Dumnezeu.“ Este
rezumatul mesajului Eclesiastului. Lecţia pe care Iov a învăţat-o
în praf şi cenuşă, Învăţătorul a învăţat-o într-o robă regală în palat.
La final, Învăţătorul recunoaşte că viaţa nu are sens fără Dum-
nezeu şi că nu va avea niciodată un rost deplin pentru că nu sun-
tem Dumnezeu. Kierkegaard a afirmat: „Dacă viaţa omului nu

177
BIBLIA PE CARE A CITIT-O ISUS

trebuie disipată nici în toropeală, nici în activitate neîncetată,


trebuie să existe un scop mai înalt spre care să se îndrepte.“
Învăţătorul a spus:
Cum nu ştii care este calea vântului,
nici cum se fac oasele în pântecele femeii însărcinate,
tot aşa nu cunoşti nici lucrarea lui Dumnezeu,
care le face pe toate (11:5)
Dacă nu ne cunoaştem limitele şi nu ne supunem legilor lui
Dumnezeu, dacă nu ne încredem în Dătătorul tuturor darurilor
bune, vom cădea în braţele disperării. Eclesiastul ne cheamă să ne
acceptăm statutul de creaturi aflate sub conducerea Creatorului,
lucru pe care puţini dintre noi îl facem fără luptă.

Povestea celor douã împãrãþii

Este un lucru puţin ciudat că, atunci când eşti la fel de


bătrân ca mine, şaptezeci şi cinci de ani şi aproape
de moarte, ţi se întâmplă cele mai bizare lucruri. Te trezeşti
de multe ori pe la două sau trei noaptea şi te afli într-o
situaţie din cele mai deosebite, pe jumătate simţi că te afli în
trupul tău şi pe jumătate pluteşti în afara lui. Îţi vezi trupul
îmbătrânit şi epuizat şi te confrunţi cu o dilemă: să îţi reiei
reşedinţa deplină în trup şi să mai laşi să treacă încă o zi sau
să te înalţi până acolo încât să vezi luminile Cetăţii lui
Dumnezeu, aşa cum a văzut-o Augustin. În această situaţie
nedefinită, între a fi în trup sau a fi în afara lui, primeşti o
încredere extraordinară şi devii conştient de faptul că acest
pământ al nostru, cu toate slăbiciunile şi problemele lui, este
un loc magnific şi că experienţa vieţii este unică şi minunată,
că relaţiile cu ceilalţi oameni, dragostea umană şi procreaţia,
toate aceste lucruri sunt speciale şi deosebite, în ciuda a tot
ceea ce se poate spune despre dificultăţile vieţii. În cele din

178
Eclesiastul: Scopul înţelepciunii

urmă devii copleşit de acea convingere care depăşeşte toate


credinţele că eşti participant la scopurile Lui pentru creaţia
Sa şi că aceste scopuri sunt pline de iubire şi nu dăunătoare,
sunt creatoare, nu distrugătoare, sunt universale şi nu par-
ticulare. În această încredere se găseşte o mângâiere şi o
bucurie incredibilă.
MALCOM MUGGERIDGE,
THE END OF CHRISTENDOM (SFÂRŞITUL CREŞTINĂTĂŢII)

Din Eclesiastul nu se prea predică pentru că este una dintre


cele mai derutante cărţi ale Bibliei. Mulţi creştini conservatori o
abordează cu o neplăcere politicoasă, de parcă s-ar fi strecurat în
canonul Bibliei într-o clipă de neatenţie. Eu am ajuns să consider
Eclesiastul nu o greşeală sau o formă inventată de apologetica
inversă, ci un memento profund al limitelor fiinţei umane. Ecle-
siastul prezintă consecinţele inevitabile ale vieţii fără ca Dum-
nezeu să se afle în centrul ei şi ne avertizează de pericolele care
îl ameninţă atât pe credincios cât şi pe păgân. Regele Solomon,
umbra din fundalul cărţii, este cel mai bun exemplu în acest sens.
Începând de la Geneza, 12, Vechiul Testament ne dezvăluie
cum şi-a împlinit Dumnezeu legământul cu Avraam. În primul
rând, Dumnezeu a ales un trib, israeliţii şi apoi, printr-un proces
chinuitor i-a transformat într-un mare popor. După exodul din
Egipt, ei au obţinut o ţară, ultima dintre promisiuni care a fost
împlinită. În zilele lui Solomon, poporul unit a avut parte de pace
şi de prosperitate. Apogeul a avut loc în acea întâlnire uimitoare
de gradul trei consemnată în 1 Regi, 8, când gloria Domnului a
umplut Templul lui Solomon. În vremea lui Solomon totul mer-
gea strună. Evreii erau o lumină pentru celelalte neamuri: condu-
cătorii străini veneau unul după altul din Seba şi din alte părţi
pentru a vedea cu ochii lor minunile Israelului şi ale Dumnezeului
Israelului. Domnia lui Solomon iese în evidenţă ca un moment
strălucitor de linişte în istoria chinuită a evreilor.

179
BIBLIA PE CARE A CITIT-O ISUS

Nimeni în istorie nu a început prin a beneficia de avantaje


atât de mari ca regele Solomon, cu privilegiile naşterii sale, cu
talentul său înnăscut şi cu darul supranatural al înţelepciunii. Cu
toate acestea, nici chiar Solomon, cu toată înţelepciunea sa, nu a
putut purta povara zeilor. Excesele sale sexuale sunt legendare:
şapte sute de soţii şi trei sute de concubine. Cartea 1 Regi prezintă
cei şapte ani de construire a Templului lui Dumnezeu în cele mai
mici detalii, apoi face observaţia pătrunzătoare că palatul lui
Solomon, de două ori mai mare decât Templul, a fost construit
într-o perioadă dublă de timp. Solomon a fost primul care a adus
idolii păgâni în locurile sacre ale Ierusalimului, pentru a le face
pe plac soţiilor lui exotice. Acest conducător atât de bun, care a
început atât de promiţător, a sfârşit sfidând toate regulile lui
Dumnezeu legate de excesele regilor. Autor a trei mii de proverbe
pe care le-a încălcat prin lipsa lui de cumpătare ce nu a mai fost
egalată de atunci încoace.
Poporul s-a dezbinat în două regate după moartea lui Solo-
mon şi a început să alunece spre distrugere. Aşa cum a prezis Moise
cu mult timp înainte, perioada de aur a Israelului a dus la declin
şi cădere. Eclesiastul, reflectând începutul acestui declin, reprezintă
pentru noi cea mai dură lecţie învăţată pe străzile Ierusalimului.
Pe scurt, este vorba de lupta dintre „cetatea omului“ şi „cetatea lui
Dumnezeu“, împărăţia acestei lumi împotriva împărăţiei cerului.
Este posibil ca Dumnezeu să fi permis experimentul tragic al
poporului Israel pentru a dovedi un adevăr despre împărăţia vizi-
bilă, despre orice împărăţie vizibilă? Solomon, deşi a beneficiat
de avantajele înţelepciunii, puterii şi bogăţiei, toate darurile bune
ale lui Dumnezeu, şi-a condus poporul spre distrugere. I-a con-
ferit Dumnezeu lui Solomon aceste avantaje pentru a ucide pentru
totdeauna iluziile şi pentru a pregăti drumul spre o nouă împărăţie?
Împărăţiile acestei lumi sunt întemeiate pe inteligenţă, frumuseţe,
bogăţie şi putere. Cu toate acestea, chiar împărăţia cea mai bună,
cea solomonică, a fost un eşec. Nu a dovedit istoria în repetate
rânduri acest adevăr?

180
Eclesiastul: Scopul înţelepciunii

Un rege de mai târziu — unul mai mare decât Solomon, după


cum a susţinut chiar el — şi-a întemeiat conducerea printre şchiopi,
săraci, oprimaţi şi cei consideraţi necuraţi din punct de vedere
ri-tual. El a afirmat că gloria lui Solomon era mai mică decât cea
a unui crin. Nu a oferit nici o recompensă, în afara posibilităţii
crucificării. Împărăţia lui Solomon a avut succes prin acumulare;
Împărăţia lui Isus a avut succes prin sacrificiu de sine. „Oricine
îşi va pierde viaţa pentru Mine, o va mântui“ a fost „proverbul“
cel mai des repetat de Isus. Lumea nu era încă pregătită pentru
tipul de Împărăţie a lui Isus. Chiar şi după ce S-a întors pe pământ
după învierea Sa, ucenicii nu au putut înţelege diferenţa: „Doam-
ne, în vremea aceasta ai de gând să aşezi din nou Împărăţia lui
Israel?“, L-au întrebat ei, tânjind încă după împărăţia vizibilă a lui
Solomon.
Regii Israelului care i-au urmat lui Solomon nu au învăţat,
ucenicii care L-au urmat pe Isus nu au învăţat, dar noi? Mi-l
imaginez pe Învăţătorul din Eclesiastul stând în faţa unui stand de
ziare şi reviste. „De ce există atâtea reviste despre întreţinerea
trupului? Chiar credeţi că trupul vostru va dura o veşnicie? Nu vă
gândiţi la mormânt? Dar de ce există atâtea reviste pentru succe-
sul în afaceri? Ce doriţi să realizaţi? Chiar credeţi că veţi găsi satis-
facţia acolo? Dar revistele pentru diversele hobby-uri? Eu am
încercat şi nebunia, şi înţelepciunea, dar ambele duc în acelaşi loc:
la mormânt.“ Mesajul Eclesiastului ar putea fi rezumat în cuvin-
tele enigmatice ale lui Isus: „Ce ar folosi un om să câştige toată
lumea, dacă s-ar prăpădi sau s-ar pierde pe sine însuşi?“
Eclesiastul are o ciudată contemporaneitate pentru că noi nu
am învăţat lecţiile lui fundamentale. Şi noi vânăm atracţiile împă-
răţiei vizibile.
Scriitorii existenţialişti atât de populari în anii şaizeci s-au
dovedit profetici într-un sens: ei au examinat iluziile care ne do-
mină vieţile şi le-au expus în adevărata lor lumină, ne-au spus că
sunt doar iluzii. Într-un sens, cei neliniştiţi, cei care îşi dau seama

181
BIBLIA PE CARE A CITIT-O ISUS

de lipsa de armonie din lume, sunt mai aproape de Dumnezeu


decât cei satisfăcuţi de această lume. În cuvintele lui Walter
Percy, sentimentul înstrăinării resimţit de oameni este „în primul
şi în ultimul rând, sentimentul lipsei de adăpost al unui om care,
în realitate, nu se află acasă la el.“ Spre deosebire de Învăţătorul,
cei mai mulţi scriitori moderni Îl învinovăţesc pe Dumnezeu, sau
lipsa lui Dumnezeu, de starea în care se află omenirea. Puţini cred
că disperarea este un simptom al nevoii noastre smerite de Dum-
nezeu. Ei nu ne arată care este casa pentru care am fost creaţi.

Ceea ce totuºi conteazã


Evreii aveau obiceiul de a-şi aminti de Eclesiastul o dată pe
an, în timpul Sărbătorii Corturilor. Când am locuit la Chicago,
familiile din zona North Shore îşi montau corturi în curţile case-
lor lor din zona rezidenţială, unde serveau masa şi reflectau la
întâmplările prin care trecuseră strămoşii lor în pustia Sinai. În
mijlocul sărbătorii, un conducător se ridica în picioare şi citea
întreaga carte Eclesiastul. Citirea cărţii era un avertisment serios
împotriva dependenţei de succesul şi prosperitatea lor.
Poate că ar fi bine să adoptăm cu toţii această practică evre-
iască, mai ales noi americanii, care locuim în case confortabile,
înconjuraţi de bogăţia împărăţiei vizibile, având o perspectivă
foarte îngustă despre virtuţile capitalismului triumfător şi simţin-
du-ne în siguranţă în spatele scutului nostru nuclear. J.I. Packer a
numit Eclesiastul „cartea din Scriptură care are scopul precis de a
ne transforma în realişti.“
Eclesiastul oferă creştinilor devotaţi o corecţie necesară.
Uneori observăm că credinţa este moartă şi că răspunsurile de
care depindeam atât de mult nu par a ne mai oferi soluţii pentru
viaţă. Putem simţi depresie, disperare, plictiseală şi apatie. La po-
lul opus, ne putem simţi tentaţi să adoptăm spiritualitatea cu faţă
veselă, care ne promite sănătate şi prosperitate sau ascetismul

182
Eclesiastul: Scopul înţelepciunii

spiritual care neagă valoarea hranei, a băuturii, a relaxării şi a


relaţiilor sexuale. Pentru a contracara aceste tendinţe, Eclesiastul
ne oferă soluţia realismului deziluzionat. Din leagăn până în mor-
mânt purtăm eternitatea în inimile noastre, dar purtăm şi povara
zeilor pe umerii noştri.
Eclesiastul nu reprezintă, bineînţeles, întreaga revelaţie. El
nu spune nimic despre legământ şi nu include consemnarea unor
minuni ale intervenţiilor lui Dumnezeu şi nici promisiunile lui
Dumnezeu despre eliberarea finală. Învăţătorul păstrează o
perspectivă restrânsă, limitată la ceea ce vede în jurul lui. Chiar şi
aşa, cartea Eclesiastul se încheie printr-un avertisment:
Să ascultăm, deci,
încheierea tuturor învăţăturilor:
Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui.
Aceasta este datoria oricărui om.
Căci Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată,
şi judecata aceasta se va face cu privire la tot ce este ascuns,
fie bine, fie rău.

Unii consideră capitolul final un fel de imn care ne invită la


ascultare, de parcă autorul ne-ar fi păcălit ca să ne aducă la acest
ultim apel. Unii îl consideră o adăugare ulterioară, inserată de către
scribii îngrijoraţi de mesajul general al Eclesiastului. Eu văd o
imagine diferită, cea a unui bătrân ostenit, care nu seamănă cu
Solomon, care caută cu toată seriozitatea răspunsurile la enigmele
vieţii. În prima parte a capitolului 12, el face o descriere maies-
tuoasă, de manieră shakespeariană a îmbătrânirii. Acum, copleşit
de greşelile sale şi de mortalitate, suspină şi spune: Numai un sin-
gur lucru contează: în mijlocul unei lumi fără sens, adu-ţi aminte
de Creatorul tău.
Filozoful Ludwig Wittgenstein a remarcat: „A crede în Dum-
nezeu înseamnă a considera că faptele lumii acesteia nu reprezintă
sfârşitul subiectului. A crede în Dumnezeu înseamnă a considera

183
BIBLIA PE CARE A CITIT-O ISUS

că viaţa are un sens […] Că acest sens nu se găseşte în lume, ci în


afara ei.“ David şi ceilalţi psalmişti aveau obiceiul de a aduna
toate elementele vieţii lor pentru a le aduce înaintea lui Dum-
nezeu ca pe un act de închinare. Învăţătorul a procedat invers: şi-a
atomizat viaţa în compartimente cum ar fi munca şi plăcerea, iar
acest proces a fost atât de complet încât i-a fost aproape imposibil
să pună piesele înapoi la locul lor. A îndepărtat toate straturile
cepei până la ultima fără a găsi ceva. De aici şi avertismentul:
adu-ţi aminte de Creatorul tău, teme-te de Dumnezeu, adresat
celor ce încă mai au timp să ia aminte la el.
Scriitorii existenţialişti au popularizat expresia „saltul cre-
dinţei“ pentru a descrie scufundarea dincolo de presupunerile
noastre culturale, spre o credinţă în transcendenţă. Cei cu sensi-
bilităţi religioase au găsit o rudă în Soren Kierkegaard, apărătorul
lui Avraam, Iov, David şi al tuturor celorlalţi cavaleri ai credinţei
care au crezut împotriva tuturor dovezilor (şi a îndoielilor) care
susţineau contrariul. Unul dintre scriitorii existenţialişti m-a trimis
înapoi în secolul XVII, la matematicianul şi filozoful Blaise Pascal,
care a fost frământat de problema lipsei de sens. Pascal a tras
concluzia că credinţa se aseamănă uneori cu un pariu. El le-a spus
prietenilor săi: „Dacă cred în Dumnezeu şi în viaţa de după moarte
şi tu nu crezi, şi dacă nu există Dumnezeu, amândoi pierdem când
murim. Dar dacă există Dumnezeu, tu pierzi totul, în timp ce eu
câştig totul.“ Cred că Învăţătorul ar fi fost de acord.
Strigătul de la sfârşitul Eclesiastului nu este unul triumfător
„Vedeţi, v-am spus eu!“, ci mai degrabă ultimul suspin adânc al
unui om extraordinar care şi-a petrecut viaţa în căutarea tuturor
alternativelor posibile. Eu detectez în acest strigăt vocea lui
François Mauriac din Viper’s Tangle (Cuibul de vipere) sau a lui
Graham Greene din The Power and the Glory (Puterea şi gloria),
pe scurt, tonul obosit al disperării care caracterizează secolul nos-
tru. Dacă eşti prins în capcana lumii vizibile şi insişti asupra
faptului că nu vezi nimic altceva, logica riguroasă te va conduce

184
Eclesiastul: Scopul înţelepciunii

la lipsa de sens şi la disperare. Ne aflăm, aşa cum a sugerat Mark


Twain, „într-un trudnic şi trist pelerinaj, pe acest patetic drum
între eternităţi?“ Sfatul de la sfârşit al Învăţătorului reprezintă un
salt al credinţei şi afirmă că există un Dumnezeu şi că această
viaţă va avea sens într-o zi: când eternitatea din inimile noastre îşi
va găsi odihna sabatică, când povara zeilor va fi aşezată pe
umerii noştri înviaţi, cu greutatea existenţei mai puţin
apăsătoare.

Nu ştiu Cine — sau Ce — a pus întrebarea. Nu ştiu când


a fost pusă. Nu-mi amintesc nici că am răspuns. Dar cândva
am răspuns cu un Da Cuiva — sau la Ceva — şi din acel
moment am fost sigur că existenţa are sens şi că, de aceea,
viaţa mea, când am renunţat la ea, are un scop.
DAG HAMMARSKJÖLD,
MARKINGS (MARCAJE)

185
SASE
,

Profeþii: Dumnezeu rãspunde


Situaţia unui om scufundat în cuvintele profeţilor este
aceea a unui atac continuu împotriva indiferenţei şi tre-
buie să ai un cap de piatră ca să rămâi împietrit în faţa
acestor lovituri.

ABRAHAM HESCHEL

D acă examinezi Bibliile celor mai silitori studenţi, vei obser-


va un indiciu care îi dă de gol: marginile paginilor care
urmează după mijlocul cărţii sunt albe, ceea ce arată cât de rar
ating degetele lor paginile cu profeţii Vechiului Testament. Cu
toate că aceste şaptesprezece cărţi alcătuiesc aproape o cincime
din Biblie, tendinţa este de a le lăsa necitite. De ce? Am pus
această întrebare la o clasă de studiu biblic şi unul dintre studenţii
care a absolvit seminarul a rezumat foarte sincer sentimentele
celorlalţi. „Profeţii sunt ciudaţi şi derutanţi şi parcă toţi spun
acelaşi lucru.“ Gândindu-mă la acest răspuns, mi-am dat seama
că el a surprins esenţa problemei care m-a ţinut şi pe mine departe
de profeţi timp de mai mulţi ani.
Ciudaţi? Da. Primele mele impresii proveneau din copilărie,
de la „conferinţele profetice“ ţinute vara. Banere mari erau prinse

189
BIBLIA PE CARE A CITIT-O ISUS

pe pereţi: cearceafuri albe cusute între ele pe care erau desenate


creaturi parcă desprinse din filmele ştiinţifico-fantastice. Dese-
nele zugrăveau în principal viziunile din Daniel şi din Apocalipsa,
iar vorbitorii înarmaţi cu indicatoare lungi explicau semnificaţia
diverselor degete, coarne şi ochi. Oameni ciudaţi, aceşti profeţi.
Jack Miles a remarcat: „Cei trei profeţi majori: Isaia, Ieremia şi
Ezechiel, reprezintă mania, depresia şi psihoza mesajului profetic.
Cât despre profeţiile calme, sigure, moderate, acestea nu există.“
Derutanţi? Într-adevăr. Fiecare vorbitor de la conferinţele des-
pre profeţi avea propria lui teorie cu privire la câte luni trebuie să
sufere creştinii în timpul Necazului cel Mare şi la locul unde
creştea Antihristul în acel moment, când noi ne aflam la confe-
rinţe. Când Piaţa Comună Europeană a luat fiinţă, starea de sures-
citare a crescut brusc — în sfârşit cele zece degete ale fiarei din
Daniel — dar s-a potolit la fel de repede după ce în Uniunea Euro-
peană a intrat al unsprezecelea şi apoi al doisprezecelea membru.
Mai târziu, când am citit istoria Bisericii, am aflat că creştinii
au pariat pe caii necâştigători în 1940, atunci când Hitler, Stalin
şi Mussolini cu concurat pentru rolul lui Antihrist, în 1840, când
creştinii s-au adunat pe vârfurile munţilor pentru a aştepta întoar-
cerea lui Hristos, în anii 1400, 400 şi chiar în primul secol d.Hr.
Oameni de statura lui Jonathan Edwards, Martin Luther şi Isaac
Newton au făcut declaraţii solemne despre împlinirea profeţiilor,
declaraţii care acum par nebuneşti.
Îmi amintesc de Salem Kirban care a considerat invazia „albi-
nelor ucigaşe“ africane din Statele Unite ca o împlinire a capi-
tolului 9 din Apocalipsa, prevestind semnul celei de a cincea
trâmbiţe. Îmi mai amintesc cum în anii 1980 Hal Lindsey a legat
un scandal din lumea spionajului de o profeţie biblică. Scurgerea
de informaţii de la Toshiba la şantierele navale din Leningrad, a
susţinut el, a făcut ca submarinele sovietice să devine nedetectabile
pentru Statele Unite şi astfel lumea s-a apropiat foarte mult de
sfârşitul vremurilor. Nu am mai auzit despre Lindsey în ultimul

190
Profeţii: Dumnezeu răspunde

timp (cartea lui The Late Great Planet Earth — Fosta mare pla-
netă Pământ — a fost un besteller în anii 1970), cu excepţia fap-
tului că nu îşi mai îndreaptă acum atenţia spre Rusia, ci spre Irak.
Un prieten al meu a remarcat cu cinism că motivul pentru care
James Dobson a devenit atât de popular este că Hal Lindsey a
greşit cu privire la sfârşitul lumii şi creştinii şi-au dat seama brusc
că mai au timp suficient să-şi crească familiile.
Recent a apărut o pleiadă întreagă de cărţi care au ca temă
evenimentele anului 2000, făcându-se astfel ecoul isteriei din
anul 1000. „Experţii“ în profeţie ne atrag acum atenţia asupra
faptului că în Israel sunt crescute în cel mai mare secret vacile
roşii pentru ritualurile evreieşti, asupra sistemelor de calculatoare
din Belgia care sunt programate să urmărească „semnul fiarei“ şi
asupra trupelor Naţiunilor Unite care sunt aduse în secret în bazele
militare din Statele Unite.
Toţi cei care au dat pronosticuri în istorie au prezentat motive
impresionante care să ne convingă că profeţiile cifrate ale Bibliei
se vor împlini în vremurile lor, dar până acum s-a dovedit că au
greşit. Oare trebuie să ne surprindă acest lucru? Cărturarii evrei
au avut la dispoziţie mai multe secole pentru a analiza în cele mai
mici detalii profeţiile despre naşterea şi viaţa lui Isus, dintre care
unele sunt atât de evidente pentru noi creştinii de astăzi, dar nici
unul dintre ei nu a putut prezice cu acurateţe prima venire a lui
Mesia. De ce să ne aşteptăm la o precizie mai mare cu privire la
a doua venire a lui Mesia? Astfel de gânduri, trebuie să recunosc,
m-au făcut să fiu sceptic cu privire la citirea profeţilor: dacă nu ne
putem pune de acord cu privire la semnificaţia lor, de ce să le mai
citim?
„Toţi spun acelaşi lucru.“ Recunosc că ultimul motiv de nemul-
ţumire a reprezentat cel mai mare obstacol al meu în calea citirii
profeţilor. Păreau plictisitori. Prin diverse metode: predici, poe-
zie, politică şi literatură, toţi prezentau cu mici diferenţe aceleaşi
două mesaje scurte: „Lucrurile vor fi rele, foarte rele. Apoi vor

191
BIBLIA PE CARE A CITIT-O ISUS

deveni mult mai bune.“ Pe scurt, când mă gândeam câteodată la


profeţi, aveam în minte imaginea unor bătrâni uscăţivi care îndrep-
tau un deget acuzator spre lume, aceeaşi imagine care a inspirat
nenumărate caricaturi.

Cãrþi foarte moderne


Din acelaşi motiv amintit mai sus şi Biblia mea avea o fâşie
albă lată după cărţile poetice, dovedind astfel că existau multe
pasaje necitite, dar aceasta numai până când munca mea la The
Bible Student m-a obligat la o studiere foarte atentă a acestor
pasaje. Acum mi se impunea să studiez profeţii. De-a lungul tim-
pului s-a petrecut un lucru surprinzător: am experimentat o trans-
formare radicală, atât de radicală încât acum pot afirma că profeţii
reprezintă partea mea favorită din Biblie.
Mi-am dat seama că profeţii, departe de a fi bătrânii uscăţivi
care îndreaptă un deget ameninţător spre noi, sunt cei mai „mo-
derni“ scriitori pe care ni-i putem imagina. Capitol după capitol,
ei descriu cu exactitate evenimentele care planează ca nişte nori
negri asupra secolului nostru: tăcerea lui Dumnezeu, inegalităţile
economice, nedreptatea, războiul, aparenta suveranitate a răului,
suferinţele nealinate ale celor necăjiţi. Aceste teme, care apar
periodic în Iov, în Psalmi, în Eclesiastul şi chiar în Deuteronomul,
sunt aduse de profeţi în prim plan, fiind examinate parcă sub
microscop. Prototipuri ale realismului Vechiului Testament, aceste
cărţi profetice exprimă cu elocvenţă complexitatea existenţei,
îndoielile şi durerile pe care le resimţim cu toţii, chiar şi eu. Am
ajuns să consider profeţii drept mărturii acute ale dilemei de a fi
om.
Isaia, considerat un gigant al credinţei, s-a lamentat: „Tu eşti
un Dumnezeu care Te ascunzi.“ Altă dată a strigat cu disperare:
„O! de ai despica cerurile, şi Te-ai pogorî!“

192
Profeţii: Dumnezeu răspunde

Cea mai mare parte a cărţii lui Habacuc este o plângere adre-
sată lui Dumnezeu, care începe prin cuvinte familiare scepticilor
moderni:
Până când voi striga către Tine, Doamne,
fără s-asculţi?
Până când mă voi tângui Ţie,
fără să dai ajutor?
Pentru ce mă laşi să văd nelegiuirea
şi Te uiţi la nedreptate?

Maleahi şi Ieremia au protestat cu vehemenţă împotriva eşe-


cului „teologiei succesului“. În zilele lor, profeţii lui Dumnezeu
nu mai erau ca pe vremea lui Ilie, spulberându-şi duşmanii cu foc
din cer, ci zăceau în temniţe sau în fântâni, asta dacă nu erau tăiaţi
în două cu fierăstrăul. Ieremia, care ne-a îmbogăţit limbajul cu
termenul ieremiadă, a umplut cea mai lungă carte a Bibliei cu un
mesaj înghesuit între două suspine.
O! de mi-ar fi capul plin cu apă,
de mi-ar fi ochii un izvor de lacrămi,
Inima îmi este zdrobită în mine,
toate oasele îmi tremură;
Sunt ca un om beat,
ca un om ameţit de vin.

Măruntaiele mele! Măruntaiele mele!


Cum mă doare înăuntrul inimii mele!
Îmi bate inima, nu pot să tac!

Ce a putut produce aceste chinuri existenţiale? Pe lângă du-


rerea lui şi durerea poporului lui, Ieremia a fost frământat din cauza
aparentei lipse de putere a lui Dumnezeu. El L-a provocat direct pe
Dumnezeu: „De ce să fii ca un om încremenit, ca un viteaz, care

193
BIBLIA PE CARE A CITIT-O ISUS

nu ne poate ajuta?“ Nici filozoful agnostic Voltaire nu ar fi putut


exprima această idee mai bine. Cum poate tolera un Dumnezeu
atotputernic şi atotiubitor o lume atât de coruptă?
Pentru profeţi, Dumnezeu parcă se îndepărta tot mai mult de
creaţiunea Sa. Ei şi-au pus multe întrebări: De ce le merge bine
popoarelor păgâne? De ce se întâmplă atâtea dezastre naturale? De
ce există atâta sărăcie şi depravare în lume şi de ce se petrec atât
de puţine minuni? Unde eşti, Dumnezeule? De ce nu ne vorbeşti
aşa cum ne-ai vorbit înainte? Arată-Te, sparge tăcerea! Pentru
Numele lui Dumnezeu, literal vorbind, acţionează!

Dumnezeu vorbeºte
Aspectul cel mai uimitor al profeţilor şi motivul pentru care
aceste şaptesprezece cărţi merită un studiu atent este că Dumnezeu
răspunde întrebărilor energice ale profeţilor. El vine ca o furtună
şi explodează, apărându-Şi modul de a conduce lumea. El blo-
chează plângerile lor cu propriile Lui plângeri.
Imaginaţi-vă că un biograf descoperă şaptesprezece scrisori
lungi ale lui Abraham Lincoln adresate soţiei sale, generalilor săi
şi secretarului său de stat, scrisori în care îşi dezvăluie cele mai
intime gânduri din timpul crizelor Războiului Civil. Desigur,
unele dintre scrisori se vor referi la aceleaşi lucruri, dar folosind
cuvinte diferite şi tonul adecvat destinatarului şi momentului scri-
erii. Istoricii ar diseca fiecare fragment pentru a înţelege prin ce a
trecut unul dintre cei mai importanţi preşedinţi americani. De ce
a luat această decizie şi nu pe cealaltă? De ce a acţionat aici şi nu
acolo? Profeţii oferă o fereastră prin care putem pătrunde în min-
tea lui Dumnezeu.
Printr-o întorsătură ironică, Dumnezeu îi recomandă pe pro-
feţi înşişi, adică acei oameni care L-au întrebat de ce se ascunde,
drept dovezi ale grijii Sale. „Nu, Domnul Dumnezeu nu face nimic
fără să-Şi descopere taina Sa slujitorilor Săi prooroci.“ Cum se

194
Profeţii: Dumnezeu răspunde

poate plânge un popor de tăcerea lui Dumnezeu când ei au oa-


meni ca Ezechiel, Ieremia, Daniel sau Isaia?
Profeţii au cerut ca Dumnezeu să-şi manifeste puterea la fel
ca în zilele lui Moise. Cu toate acestea, verdictul a fost următorul:
aşa cum consemnează Deuteronomul, Israelul a reacţionat la
aceste minuni cu o răzvrătire plină de încăpăţânare. De ce să
repetăm trecutul? Acum, prin profeţi, Dumnezeu Îşi foloseşte pu-
terea prin cuvânt. Evident, Dumnezeu nu consideră că aceste
„simple cuvinte“ reprezintă o dovadă inferioară, deoarece i-a ales
pe profeţi pentru a comunica poporului frământările Lui.
Sărmanul Ieremia dorea din toată inima un alt mod de exprimare;
iată ce a spus el despre cuvântul lui Dumnezeu: „în inima mea
este ca un foc mistuitor, închis în oasele mele. Caut să-l opresc,
dar nu pot.“
Nu pot decât să menţionez în treacăt răspunsurile specifice
ale lui Dumnezeu la întrebările profeţilor. El le spune despre va-
loarea tăierii crengilor uscate ale unei plante (sau ale unui popor)
care nu se dezvoltă cum trebuie, le arată cu mândrie că există o
rămăşiţă credincioasă de urmaşi ai Săi, le aminteşte de dovezile
din trecut ale dragostei Sale, le promite un Mesia-eliberator şi
încheie prin a le arăta viitorul, când tot ce este rău pe pământ va
fi îndreptat. Dincolo de aceste explicaţii logice, străluceşte cu
multă forţă un mesaj important: Dumnezeu Îşi doreşte cu pasiune
poporul. Mai mult decât orice altceva, profeţii repetă mereu
mesajul Vechiului Testament, că noi contăm pentru Dumnezeu.
Pe de o parte, profeţii descriu puterea măreaţă a unui
Dumnezeu care a creat sistemele solare cu un cuvânt şi care zdro-
beşte imperiile ca pe nişte vreascuri. Pe de altă parte, ei prezintă
relaţia strânsă, personală, pe care Dumnezeu o are cu poporul Său
ales şi cu fiinţele umane individuale. Abraham Heschel, unul
dintre cei mai buni exegeţi evrei ai profeţilor, a spus: „Dumnezeu
se ceartă cu poporul Său prin cuvintele profeţilor… Este un gând
uluitor şi greu de împăcat cu orice abordare raţională a înţelegerii

195
BIBLIA PE CARE A CITIT-O ISUS

lui Dumnezeu faptul că Creatorului cerului şi al pământului îi


pasă cum se poartă un om cu văduvele şi cu orfanii.“ Da, Dum-
nezeu este într-adevăr interesat de acest lucru, iar profeţii redau
această preocupare a Lui.
Psalmii au reprezentat şansa poeţilor de a-şi exprima cele mai
intime idei şi sentimente înaintea lui Dumnezeu. Dumnezeu
răspunde prin profeţi, folosind aceeaşi exprimare plină de
frământări. Tonul rece şi filozofic al Eclesiastului lasă loc pasiunii
prin care Dumnezeu îşi exprimă relaţia strânsă cu poporul Său. În
schimb, profeţii Îl abordează pe Dumnezeu cu o familiaritate
şocantă, ca şi cum Dumnezeu ar sta într-un scaun lângă ei. Iertaţi-mă
dacă această analogie vi se pare lipsită de reverenţă, dar atunci
când am citit profeţii nu am putut să nu mi-L imaginez pe
Dumnezeu în postura de pacient al unui consilier. Consilierul îi
pune întrebarea obişnuită: „Spune-mi ce simţi“, iar Dumnezeu
răspunde.

Vrei sã-þi spun cum mã simt? Mã simt ca un pãrinte care a gãsit
o fetiþã nou-nãscutã aruncatã într-un ºanþ, aproape moartã. Am luat
fetiþa acasã ºi am considerat-o fiica mea. Am spãlat-o, am hrãnit-o
ºi i-am plãtit cheltuielile ºcolare. Am iubit-o mult, am îmbrãcat-o,
am împodobit-o. Dar într-o zi ea a fugit de acasã. Am auzit cã
trãieºte în desfrâu. Este dependentã de droguri, ºi-a acoperit trupul
cu tatuaje, ºi-a fãcut piercinguri. Când îmi aude numele, mã
blestemã. Mã simt de parcã mi-ar învârti un cuþit în stomac.
Vrei sã-þi spun cum mã simt? Mã simt ca un bãrbat care s-a
îndrãgostit de cea mai frumoasã ºi mai sensibilã femeie din lume.
Când am gãsit-o era slabã, epuizatã, victimã a abuzurilor ºi am
adus-o acasã. Am vindecat-o ºi i-am redat strãlucirea frumuseþii. O
iubesc ca pe lumina ochilor mei ºi o copleºesc cu daruri ºi cu
dragostea mea. Cu toate acestea, ea m-a uitat. Nu mai poate de
dorul prietenilor mei cei mai buni, dupã duºmanii mei, de fapt,
dupã oricine. Stã pe bulevard ºi îi plãteºte pe bãrbaþi sã aibã relaþii

196
Profeţii: Dumnezeu răspunde

sexuale cu ea. Spre deosebire de o prostituatã obiºnuitã, ea nici


mãcar nu cere o platã în schimbul serviciile ei! Mã simt trãdat,
abandonat, pãrãsit.

Dumnezeu foloseşte aceste exemple şi multe altele, povestite


cu o candoare uimitoare, pentru a-Şi exprima dezamăgirea că
legământul Său cu Israelul şi cu toată omenirea este încălcat. Cum
se simte Dumnezeu? Ascultaţi propriile Lui cuvinte din Isaia, 42:
Am tăcut multă vreme, zice Domnul,
am tăcut şi M-am ţinut.
Dar acum voi striga ca o femeie în durerile naşterii,
voi gâfâi şi voi răsufla.

Cine citeşte profeţii întâlneşte nu o divinitate impasibilă, dis-


tantă, ci o Persoană reală, un Dumnezeu la fel de plin de pasiune
ca toţi oamenii. Dumnezeu este şocat în repetate rânduri de com-
portarea fiinţelor umane: idolatrie, orgii sexuale, sacrificarea copi-
ilor, „lucru pe care, spune Dumnezeu nici nu-l poruncisem, nici
nu-l rânduisem, şi nici nu-Mi trecuse prin minte.“
Mesajul principal exprimat de profeţi poate fi rezumat astfel:
Dumnezeu iubeşte fiinţele umane. Înainte de profeţi trebuie să te
uiţi cu atenţie la Vechiul Testament pentru a găsi cele câteva
referinţe la plăcerea sau încântarea pe care o simte Dumnezeu
datorită oamenilor. Profeţii proclamă sus şi tare ce sentimente are
Dumnezeu: El ne iubeşte. Dintre toţi zeii antici, numai Dumne-
zeul Israelului s-a aplecat spre pământ pentru a recunoaşte că
iubeşte creaturile cu două picioare care colindă pământul, pline
de slăbiciuni şi defecte. Strigătele de durere şi de mânie ale lui
Dumnezeu sunt strigătele unui iubit rănit şi chinuit de lipsa noas-
tră de răspuns.
Prin profeţi, Dumnezeu pronunţă pedeapsa cu tristeţe şi
multă durere, inima Lui Însuşi fiind zdrobită. Pedeapsa noastră Îl
doare pe Dumnezeu aşa cum îl doare pe un părinte care îşi

197
BIBLIA PE CARE A CITIT-O ISUS

pedepseşte copilul. „Cum aş putea să mă port altfel?“, întreabă un


Dumnezeu omnipotent la un moment dat (Ieremia, 9). Dar, cum a
explicat El prin Isaia, nu mai are altă alternativă: dacă lumea
refuză să înveţe neprihănirea prin har, va trebui să o înveţe prin
pedeapsă.
După toate tragediile naţionale, invaziile asirienilor, ale babi-
lonienilor şi ale persanilor, Israel nu putea să cadă altundeva decât
tot în braţele dragostei creatoare a lui Dumnezeu. De fiecare dată
Dumnezeu le promite un nou început: să restaureze rămăşiţa
credincioasă a poporului, să scrie legile Lui în inimile lor, să le
trimită un Mesia-eliberator, să insufle viaţă unor oase moarte. De
fiecare dată Dumnezeu promite să nu renunţe niciodată, ci doar să
iubească.
Nici un profet nu a exprimat mai bine acest mesaj decât Osea.
Chiar în mijlocul unor mesaje ameninţătoare, Dumnezeu se opreşte
şi scapă un suspin plin de dragoste:
Cum să te dau, Efraime?
Cum să te predau, Israele?…
Mi se zbate inima în Mine,
şi tot lăuntrul Mi se mişcă de milă!

Mai mult, de parcă aceste cuvinte nu ar fi fost suficient de


convingătoare pentru a-Şi exprima emoţiile, Dumnezeu îi cere lui
Osea să ilustreze o pildă şocantă. Numai trăind această dramă a
putut înţelege Osea şi a putut spune şi altora ce simţea Dumnezeu
când Îşi mustra poporul. Osea se căsătoreşte cu o femeie numită
Gomer care îi naşte trei copii şi apoi îl părăseşte pe Osea pentru
alt bărbat. Devine prostituată şi apoi Dumnezeu îi dă lui Osea o
poruncă foarte iritantă: „Du-te iarăşi, şi iubeşte o femeie iubită de
un ibovnic şi preacurvă; iubeşte-o cum iubeşte Domnul pe copiii
lui Israel, care se îndreaptă spre alţi dumnezei.“ Mesajul principal
al profeţilor este că Dumnezeu cedează deliberat puterii irezis-
tibile, de nestăpânit a dragostei.

198
Profeţii: Dumnezeu răspunde

Abraham Heschel: „Oricât de impresionantă ar fi ideea că


Dumnezeu este prea sublim pentru a fi influenţat de evenimentele
de pe această nesemnificativă planetă, ea provine din argumentele
abstracte despre Dumnezeu“ şi, cu siguranţă, nu din argumentele
profeţilor. Studiind profeţii şi absorbind pasiunea lor intensă, am
ajuns să-mi dau seama cât de greşită a fost prima mea impresie
despre profeţi. Cei care abordează profeţiile în mod îngust, doar
ca preziceri, citind cele şaptesprezece cărţi numai pentru a afla ce
se va întâmpla după anul 2000 d.Cr., pot foarte uşor să nu sesi-
zeze marea contribuţie a profeţilor.
De ce să citim profeţii? Există un motiv convingător: să ajun-
gem să-L cunoaştem pe Dumnezeu. Profeţii reprezintă revelaţia
cea mai plină de forţă a personalităţii lui Dumnezeu.

Cãrþi problemã
În ciuda noului meu entuziasm faţă de profeţi, aş fi lipsit de
sinceritate dacă nu aş recunoaşte că am întâmpinat unele pro-
bleme. Cărţile profetice sunt dificile, mai dificile decât orice altă
parte a Bibliei. Cele trei motive enunţate de prietenul meu faţă de
profeţi, că sunt ciudaţi, derutanţi şi că se asemănă între ei, nu dis-
par uşor.
În privinţa ciudăţeniei, în cele din urmă am ajuns să-i apre-
ciez pe profeţi exact pentru această trăsătură. Îmi plac comediile
lui Monty Pythin şi tragediile lui Flannery O’Connor şi, ori de
câte ori menţionez care sunt filmele mele preferate, semenii mei
mă privesc de parcă aş fi făcut un faux pas. O’Connor a spus
apărându-şi opera: „Celor tari de ureche trebuie să le strigi, iar
pentru cei aproape orbi trebuie să desenezi personaje mari şi
surprinzătoare.“
Profeţii au zugrăvit într-adevăr personaje uimitoare şi, cu cât
îi studiez mai mult, cu atât îmi plac mai mult. Orăşeanul Isaia a
umblat trei ani dezbrăcat şi desculţ pentru a face o declaraţie

199
BIBLIA PE CARE A CITIT-O ISUS

politică (imaginaţi-vă cum ar aborda acest subiect presa inter-


naţională); Ieremia s-a încovoiat sub jugul unui bou pentru a
atrage atenţia asupra mesajului său despre distrugere; Ezechiel a
stat culcat pe o parte luni de-a rândul, legat cu o frânghie, cu faţa
spre un model de lut al Ierusalimului. Prin aceste acţiuni, profeţii
au transmis un mesaj mult prea puternic pentru a fi limitat doar la
cuvinte. Ciudat? Când o tornadă se îndreaptă spre oraşul tău nu
mai ai timp de discursuri rafinate şi politicoase, ci sari şi strigi ca
un nebun.
Un alt motiv de critică, cel al asemănării prea mari dintre
profeţi, şi-a pierdut şi el forţa destul de repede. Gândiţi-vă la cele
trei cărţi profetice care sunt cele mai lungi: Isaia, Ieremia şi
Ezechiel. Acum pot deduce din ce profet este un citat alcătuit din
doar câteva propoziţii. Isaia scrie o proză elocventă, plină de elan;
Ieremia plânge şi sângerează la fiecare pagină; Ezechiel — ei
bine, acest om ciudat nu poate fi confundat cu nimeni. (Rabinii
ortodocşi interzic şi acum tuturor celor sub treizeci de ani să
citească primele trei capitole din Ezechiel.)
Criticile că profeţii sunt prea asemănători, am tras eu con-
cluzia, provin de la cei care nu citesc cu atenţie, profeţii constitu-
ind un grup cu adevărat pestriţ. Este adevărat, profeţii au transmis
un mesaj similar, dar fiecare a avut stilul lui distinct. Obadia şi-a
comprimat profeţia pe o pagină în timp ce un sul complet al lui
Isaia se întinde pe patru metri. Amos a fost ţăran; Isaia a lucrat
pentru un rege şi a fost omorât de altul; Daniel a fost onorat în
două imperii păgâne; Iona a preferat să se înece în loc să
profeţească; viziunile lui Zaharia îl fac pe Ezechiel să pară foarte
blând.
Singura critică legitimă a prietenului meu este că profeţii
sunt derutanţi. Nu am argumente împotriva acestei obiecţii. Stilul
lor este responsabil de confuzia aceasta. În multe cazuri, profeţiile
nu au fost cuprinse în cărţi, ci erau discursuri ţinute de-a lungul
mai multor ani şi strânse mai târziu într-o colecţie, cu puţine

200
Profeţii: Dumnezeu răspunde

indicii despre context. Astfel ele abundă în repetiţii, schimbări ale


stării sufleteşti şi imagini ciudate care au însemnat altceva pentru
destinatarii originari. Chiar şi Martin Luther a recunoscut că „au
un mod ciudat de a vorbi, ca oameni care, în loc să respecte o
ordine, trec brusc de la un subiect la altul, astfel încât nu poţi pune
lucrurile cap la cap pentru a înţelege ce vor să spună.“
Trebuie ca cineva să se scufunde în studierea unor comentarii
pentru a înţelege aceste cărţi? Poate cititorul obişnuit să se des-
curce în acest labirint? Am descoperit câteva indicii care mă ajută
să văd, dincolo de aspectele necunoscute, mesajul esenţial al
profeţilor. Le voi prezenta pentru că ele m-au ajutat să depăşesc
obstacolele citirii profeţilor, mai ales acele obstacole care îşi au
originea în concepţia rigidă ce consideră profeţiile doar previziuni,
aşa cum se obişnuia în biserica mea din copilărie.

Acum ºi mai târziu


Uneori noi ne purtăm ca şi cum profeţii au trăit în primul
rând pentru beneficiul oamenilor care nu erau încă născuţi, ca noi.
Însuşi cuvântul „profet“ a ajuns să se refere la cel care prevede
viitorul, care priveşte un glob de cristal. Aş vrea să putem înlocui
cuvântul „profet“ cu „văzător“, termen care redă mai cu acurateţe
rolul lor: să vadă ceea ce nimeni altcineva nu vede, oameni cu o
capacitate neobişnuită de pătrundere în prezent şi în viitor.
Profeţii pătrund mai bine lucrurile decât toţi ceilalţi.
Devine clar când citeşti profeţii că acum era mai important
pentru ei decât mai târziu. Am împărţit profeţiile lor în trei grupe
principale:
1. Acum: profeţii care se referă în primul rând la vremea
profetului (Asiria va invada Moabul; alianţa Israelului cu
Egiptul va avea rezultate nedorite).
2. Mai Târziu: profeţii despre evenimente viitoare foarte în-
depărtate de vremea profetului, dar împlinite ulterior în

201
BIBLIA PE CARE A CITIT-O ISUS

istorie (de exemplu, multele profeţii mesianice pe care


autorii Noului Testament le aplică lui Isus Cristos).
3. Mult Mai Târziu: profeţii a căror împlinire pare încă de
domeniul viitorului (care pot include referiri la o
perioadă de necaz mondial şi la o convertire în masă a
evreilor, deşi cercetătorii nu sunt de acord cu semnificaţia
precisă a celor mai multe dintre aceste referinţe).

Un aspect foarte derutant al profeţiilor este că profeţii nu se


deranjează să ne spună dacă evenimentele prezise, invazii, cutre-
mure, un Conducător viitor, un pământ recreat, vor avea loc a
doua zi, după o mie de ani sau după trei mii de ani. De fapt,
predicţiile apropiate şi îndepărtate apar deseori în acelaşi para-
graf, amestecându-se. Citiţi, de exemplu, Isaia 13 şi veţi crede că
victoria persanilor asupra Babilonului va duce la sfârşitul lumii.
(Probabil că profeţii nu au cunoscut timpul împlinirii — la urma
urmelor, Isus a recunoscut că nu cunoştea acest lucru atunci când
a trăit pe pământ.)
Sau gândiţi-vă la Ioel, 2, care descrie devastările produse de
o armată de lăcuste. Aproape toţi presupun că Ioel s-a referit la o
invazie de lăcuste care a avut loc în timpul vieţii sale, perioada pe
care eu am numit-o „Acum“. Dar acelaşi capitol vorbeşte despre
vremea când Duhul va fi turnat asupra tuturor popoarelor, când
fiii şi fiicele vor profeţi. Este evident faptul că acest pasaj se
referă la un eveniment de „Mai Târziu“, care a avut loc în ziua
Cincizecimii, lucru afirmat de apostolul Petru în predica lui din
Fapte, 2. Dar ce putem spune despre versetul din mijlocul
aceluiaşi paragraf: „ soarele se va preface în întuneric, şi luna în
sânge, înainte de a veni ziua Domnului, ziua aceea mare şi înfri-
coşată.“ Desigur, Ioel foloseşte limbajul metaforic, dar apoi trece
la descrierea strângerii tuturor popoarelor pentru judecata finală
(„Mult Mai Târziu“?), după care se întoarce la discuţia despre Tir
şi Sidon, vecinii contemporani ai Israelului.

202
Profeţii: Dumnezeu răspunde

Pentru a complica lucrurile, uneori profeţii descriu un eveni-


ment care pare a avea două împliniri: una „Acum“ şi una „Mai
Târziu“. Faimoasa profeţie a lui Isaia: „fecioara va rămâne însăr-
cinată, va naşte un fiu, şi-i va pune numele Emanuel“ (7:14) face
parte din această categorie. Următoarele două versete arată clar că
profeţia a avut o împlinire în vremea lui Isaia (mulţi cercetători
cred că acest copil este chiar al lui Isaia), dar Matei leagă împlini-
rea finală de fecioara Maria.
Cercetătorii biblici au nume pentru această caracteristică a
profeţilor: împlinirea dublă sau triplă, parte din întreg, asocieri
creative. Este normal ca aceste procedee complicate să ridice
întrebări. Cum putem noi şti dacă un profet descrie un eveniment
din vremea lui („Acum“), un eveniment cu împlinire ulterioară
(„Mai Târziu“ sau „Mult Mai Târziu“) sau ambele? Operele pro-
feţilor ne amintesc de picturile naive americane care erau făcute
fără perspectivă, casele, munţii, copacii, animalele şi oamenii
fiind toţi în aceeaşi dimensiune, nu în planuri diferite. Pentru a
interpreta scena, privitorul trebuia să separe diversele elemente şi
să le reconstituie astfel încât scena să aibă un sens vizual.
Cred totuşi că acest procedeu profetic, derutant, recunosc, ne
oferă posibilitatea să înţelegem într-o anumită măsură felul cum
percepe Dumnezeu istoria. Ca „văzători“, profeţii au putut
pătrunde în perspectiva lui Dumnezeu şi în cazul unui Dumnezeu
care trăieşte în afara constrângerilor impuse de timp succesiunea
evenimentelor este o problemă minoră. Mielul, spune apostolul
Petru, „a fost cunoscut mai înainte de întemeierea lumii“ (1 Petru,
1:20). Pavel a adăugat că Dumnezeu Şi-a ales urmaşii „înainte de
întemeierea lumii“ (Efeseni, 1:4). În mod similar, speranţa noastră
legată de viaţa veşnică a fost promisă „mai înainte de veşnicii“
(„înainte de începutul timpului“, NIV —n.tr. — Tit, 1:2). Cu mult
timp înainte de teoria lui Einstein despre relativitatea timpului şi
a spaţiului, scriitorii Noului Testament consideră câteva adevă-
ruri, literalmente, în afara timpului. Dumnezeu, o realitate situată

203
BIBLIA PE CARE A CITIT-O ISUS

în afara timpului, intră în istoria noastră legată de timp ca un ar-


tist care pătrunde în tabloul lui, sugerează C.S. Lewis.
Trebuie să ne surprindă faptul că incursiunile în timp ale unei
fiinţe situate în afara timpului au ecouri care reverberează în vre-
mea lui Isaia, a Mariei şi în vremea noastră? Naşterea profeţită a
unui copil în timpul regelui Ahaz a confirmat capacitatea profe-
tică a lui Isaia şi astfel a adus dovezi că şi celelalte profeţii, mai
înalte ale profetului despre Cel numit „Minunat, Sfetnic, Dum-
nezeu tare, Părintele veşniciilor, Domn al păcii“ se vor împlini.
Isaia nu a precizat când anume va avea loc împlinirea finală a pro-
feţiilor, dar, după toate probabilităţile, nici chiar lui nu i s-a făcut
cunoscut acest lucru.
Profeţii evrei s-au adresat unei lumi care era scăpată de sub
control. Israelul pierdea tot mai mult teritoriu, fiind înconjurat din
toate părţile de puteri tiranice, în timp ce Dumnezeu părea tăcut,
ascuns şi chiar lipsit de putere. Profeţii au anticipat o perioadă
viitoare, când Dumnezeu îşi va întrerupe tăcerea. În acea zi, ne
spun ei, Dumnezeu va interveni cu toată forţa pentru a recrea
cerul şi pământul. El va înghiţi moartea şi va şterge toate lacrimile.
Nu va mai exista sărăcie, foame sau violenţă. Se va da un banchet
pentru toţi şi pentru totdeauna. Apoi toţi Îl vor cunoaşte pe Dum-
nezeu faţă în faţă şi tot pământul Îl va servi pe El.
Aproape toate profeţiile au avut însă o semnificaţie şi pentru
destinatarii originari, la fel ca şi pentru oamenii de peste mii de
ani. Profeţii au vorbit despre un cer nou şi un pământ nou pentru
a demonstra că istoria va fi determinată de viitor — viitorul lui
Dumnezeu — şi nu de realitatea prezentă, marcată de suferinţă,
haos şi frământări politice. Dar, pentru a crede într-un viitor atât
de strălucit, destinatarii originari aveau nevoie de dovezi tempo-
rale: evenimente care aveau loc la momentul potrivit, conform
profeţiei, în acea perioadă, „Acum“. Prin urmare, erau necesare
profeţii care să se împlinească în timpul vieţii profeţilor.

204
Profeţii: Dumnezeu răspunde

Cristopher J.H. Wright prezintă o analogie care ne ajută să


explicăm de ce generaţiile ulterioare au avut o înţelegere atât de
mărginită despre împlinirea de „Mai Târziu“ a profeţiilor (amin-
tiţi-vă de cărturarii evrei care nu au înţeles profeţiile despre Isus
din Nazaret). Imaginaţi-vă un băiat de cinci ani din, să spunem,
anul 1900, căruia tatăl lui îi promite că îi va dărui un cal la
împlinirea vârstei de 25 de ani. Ar fi fost dezamăgit acest băiat
dacă în 1916 ar fi primit primul model Ford T în locul unui cal?
Ar fi ciudat din partea fiului să-şi acuze tatăl că nu şi-a
respectat promisiunea numai pentru că nu a primit un cal.
Chiar mai ciudat ar fi ca, deşi a primit un mijloc de transport
mult mai bun, fiul să insiste că promisiunea nu va fi respec-
tată decât dacă va primi şi un cal, pentru că acesta a fost
sensul literal al promisiunii. Este evident că tatăl, datorită
schimbării circumstanţelor, necunoscute în momentul promi-
siunii, a făcut chiar mai mult decât să-şi respecte promisi-
unea. De fapt, el a procedat astfel încât să depăşească ceea
ce a promis prin cuvintele originare ale promisiunii, cuvinte
care au fost limitate la mijloacele de transport disponibile în
acea vreme. Promisiunea a fost făcută astfel încât să fie înţe-
leasă la vremea ei. A fost împlinită în lumina noilor eveni-
mente istorice.
Knowing Jesus Through the Old Testament
(Cunoaşterea lui Isus prin Vechiul Testament)

Într-adevăr, exact din acest motiv, în mod paradoxal,


înţelegem mai bine profeţiile dacă pornim de la împlinirea lor
înapoi spre momentul în care au fost rostite. Un scriitor al Noului
Testament, de exemplu Matei sau Pavel, putea privi spre profeţii
şi putea demonstra cum a împlinit Isus condiţiile legământului
evreiesc şi previziunile profeţilor, deşi mulţi dintre oamenii din
vremea lui Isus nu au reuşit să facă această legătură. Contempo-
ranii lui Isus aşteptau un nou rege David care să conducă din
Ierusalim, dar Dumnezeu le-a trimis în loc un Rege Slujitor care

205
BIBLIA PE CARE A CITIT-O ISUS

să conducă întregul univers. Autorul cărţii Evrei subliniază cum


promisiunea a fost depăşită de împlinirea ei:
După ce a vorbit în vechime părinţilor noştri prin prooroci,
în multe rânduri şi în multe chipuri, Dumnezeu, la sfârşitul
acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul pe care L-a pus moştenitor
al tuturor lucrurilor, şi prin care a făcut şi vea-curile. El, care
este oglindirea slavei Lui şi întipărirea Fiinţei Lui, şi care
ţine toate lucrurile cu Cuvântul puterii Lui.
Din acelaşi motiv trebuie să abordăm o carte ca Apocalipsa
cu o smerenie prudentă. Ioan a scris folosind lucrurile aplicabile
vremii lui (călăreţi, Babilonul-prostituată, străzi de aur), dar
nimeni nu ştie cu siguranţă cum îşi vor găsi aceste promisiuni
împlinirea finală. Totuşi, putem presupune în deplină siguranţă,
că Dumnezeu le va împlini într-un mod care depăşeşte promisi-
unea originară.
Modul meu de a citi profeţiile s-a schimbat atunci când am
început să văd cum profeţii înşişi au subliniat un curs invers al
evenimentelor, trecând de la „Mai Târziu“ la „Acum“. Ei au
definit dorul universal al omului — toate viziunile utopice îşi au
originea în cuvintele lor minunate — şi au zugrăvit un portret al
unui viitor glorios pentru a influenţa comportamentul de „Acum“.
Ei au prezentat o viziune a Lumii aşa cum o doreşte Dumnezeu
pentru ca oameni să aibă o speranţă în timpul necazurilor şi dis-
perării.
În trecut, am apelat la profeţi pentru a găsi indicii despre vii-
tor, despre „Mai Târziu“ şi „Mult Mai Târziu“. Va avea loc sfârşitul
lumii printr-un holocaust nuclear? Anunţă încălzirea globală vre-
mea sfârşitului? Dar mesajul lor trebuie să-mi influenţeze com-
portamentul meu „Acum“. Am încredere într-un Dumnezeu iubi-
tor şi puternic chiar în acest secol al haosului? Sunt ataşat total de
viziunea lui Dumnezeu despre pace şi dreptate chiar şi atunci
când însăşi Biserica a fost identificată cu războiul şi opresiunea?

206
Profeţii: Dumnezeu răspunde

Cred că Dumnezeu domneşte, deşi văd puţine dovezi în lume ale


acestei realităţi?
Instinctul nostru ne spune să privim numai în viitor. Profeţii
ne îndreaptă privirile spre prezent, dar, totuşi, ne cer să trăim în
lumina viitorului pe care ei ni l-au prezentat. Putem avea încre-
dere în viziunea lor şi putem accepta faptul că ea reprezintă rea-
litatea acestui pământ, în pofida tuturor dovezilor contrare? Putem
trăi acum „ca şi cum“ Dumnezeu ar fi iubitor, plin de har şi de
îndurare şi atotputernic? Profeţii ne aduc aminte că într-adevăr
Dumnezeu este aşa şi istoria va demonstra într-o zi acest lucru.
Lumea aşa cum este va deveni Lumea aşa cum o doreşte
Dumnezeu.
Kathleen Norris, care locuieşte la o fermă din Dakota de Sud,
vorbeşte despre „cum va fi anul viitor“, un peisaj pe care fermierii
îl cunosc foarte bine: anul viitor vor fi ploi multe, anul viitor nu
va fi grindină, anul viitor iarna va întârzia cu câteva săptămâni.
Cu toate acestea, continuă Norris, ea nu cunoaşte nici măcar un
singur fermier care să folosească „anul viitor“ ca scuză pentru a
nu mai munci şi pentru a nu-şi relua activităţile de până acum. Ea
adaugă că poate ar fi bine să folosim literatura profetică în acelaşi
mod: „nu ca permisiunea de a fi obsedaţi de lumea viitoare, ci ca
un îndemn de a acorda atenţie mai multă lumii din jurul nostru.“
Apocalipticii pun întrebări despre Împărăţia lui Dum-
nezeu, viitorul absolut, prin prisma situaţiei prezente a omu-
lui şi a lumii. Din acest motiv ei sunt atât de preocupaţi de
data exactă când va veni Împărăţia. Isus are o abordare opusă:
El pune întrebări despre situaţia prezentă a omului şi a lumii
în lumina sosirii iminente a viitoarei Împărăţii a lui Dum-
nezeu. Acesta este motivul pentru care El nu este interesat de
vremea şi de modul în care va veni Împărăţia Lui.
— Hans Küng,
On Being a Christian (Despre ce înseamnă a fi creştin)

207
BIBLIA PE CARE A CITIT-O ISUS

Punctul de vedere al lui Dumnezeu

Amestecul perioadelor împlinirii profeţiilor (Acum / Mai


Târziu / Mult Mai Târziu) ne sugerează un lucru despre care eu
cred că reprezintă contribuţia cea mai mare a profeţiilor: ei ne
prezintă punctul de vedere al lui Dumnezeu. Dumnezeu le-a per-
mis lor (şi nouă prin ei) posibilitatea extraordinară de a vedea din-
colo de lumea aceasta, aşa cum este ea dominată de marile puteri
şi de tirani care inspiră groază, un nivel diferit al realităţii. Putem
arunca doar o privire scurtă asupra realităţii istorice văzute din
punctul de vedere al lui Dumnezeu. Nu este, deci, de mirare că
profeţii ni se par ciudaţi: nouă ne lipseşte capacitatea de a vedea
lumea din punctul de vedere al eternităţii.
Studierea profeţilor se aseamănă cu privitul acelor „stereo-
grame“ multidimensionale care sunt în vogă pe Coasta de Vest a
Statelor Unite. La început poţi vedea un model interesant de linii
răsucite, dar, dacă vei continua să priveşti atent timp de cinci mi-
nute, vei observa că apare o altă scenă, de data aceasta un grup de
balene, scenă latentă dar ascunsă în labirintul iniţial de linii.
Scena aceasta devine atât de vizibilă încât nu mai poţi reconstrui
imaginea de la început.
Eu am descoperit în profeţi cel puţin trei niveluri de înţele-
gere, un fel de vedere trifocală. Uneori profeţii descriu eveni-
mente curente la fel cum procedează ziarele cotidiene: „Filistenii
îşi grupează trupele în nord… Un roi uriaş de lăcuste se apropie
de frontierele noastre sudice… Există zvonuri că Damascul se
alătură conspiraţiei împotriva Asiriei.“ Unele pasaje din profeţi
(Isaia, 36-39, de exemplu) citează direct din cărţile istorice şi
consemnează evenimentele în proză realistă.
Dar profeţii rareori se opresc aici. La fel ca menestrelii medie-
vali care compuneau balade pentru a da un sens evenimentelor
zilei, profeţii interpretau ştirile zilei mondiale dintr-o perspectivă

208
Profeţii: Dumnezeu răspunde

morală. Ei au considerat invaziile militare sau urgiile lăcustelor


nu doar întâmplări naturale, ci judecăţi ale lui Dumnezeu. Astfel
de dezastre urmează inevitabil atunci când poporul exploatează
săracii, când îi calcă în picioare pe cei slabi şi când Lui Dum-
nezeu I se întoarce spatele.
Al doilea nivel al viziunii nu ar trebui să ne surprindă, pen-
tru că profeţii moderni procedează la fel. Citând des din profeţii
biblici în scrierile sale, Martin Luther King Jr. a subliniat dimen-
siunile morale ale Mişcării pentru Drepturile Civile. Pentru el,
învingerea rasismului era o cruciadă spirituală, nu doar o pro-
blemă politică. Din oraş în oraş, Billy Graham a susţinut că
disfuncţionalităţile din civilizaţia modernă reprezintă dovada
declinului spiritual. Alexandru Soljeniţân a afirmat că multiplele
tragedii care au afectat Rusia secolului al XX-lea au fost
consecinţele faptului că societatea L-a uitat pe Dumnezeu. Chiar
şi istoricii laici procedează aproape la fel. Când izbucneşte o
revoltă rasială, ei privesc în urmă ca să descopere cauzele morale
care au provocat-o: sclavia, sărăcia din comunitatea respectivă,
destrămarea familiilor.
Conform lui Abraham Heschel, societatea antică a apreciat
trei lucruri mai mult decât orice: înţelepciunea, bogăţia şi puterea.
(S-a schimbat ceva de atunci?) Profeţii evrei au dinamitat toate
aceste trei valori, care puteau deveni idoli. Nici una dintre ele nu
putea asigura temelia de care are nevoie o societate; numai încre-
derea în Dumnezeul cel viu poate face acest lucru. Concepţia
morală despre istorie diferă marcant de concepţia ziaristică, care
tinde să se concentreze asupra faimei şi puterii, dovezi ale înţelep-
ciunii, bogăţiei şi puterii, adică exact a lucrurilor pe care le-au
denunţat profeţii.
În zilele profetului Isaia, de exemplu, tirani cum au fost San-
herib şi Sargon din Asiria dominau primele pagini ale ziarelor şi
cu siguranţă se părea că toată istoria se învârte în jurul lor. Când
armatele asiriene au năvălit în Iuda, toţi s-au ascuns de teamă, toţi

209
BIBLIA PE CARE A CITIT-O ISUS

cu excepţia lui Isaia, desigur. Având o viziune morală prescientă,


el i-a ridiculizat pe conducătorii asirieni, considerându-i nişte
pioni, instrumente temporare pe care Dumnezeu le va folosi şi
apoi le va arunca. Cu o satiră usturătoare, Isaia a pronunţat o
judecată morală asupra tuturor marilor conducători politici. Isaia
14 ar trebui gravat pe pietrele funerare ale tuturor tiranilor isto-
riei, de la Sanherib la Nebucadneţar, de la Hitler la Stalin şi până
la Pol Pot. Capitolul prezintă conducători morţi demult care se
mişcă în mormânt pentru a-i întâmpina pe nou-veniţi: „Şi tu ai
ajuns fără putere ca noi, şi tu ai ajuns ca noi!, spun ei… aşternut
de viermi vei avea, şi viermii te vor acoperi.“ Până la urmă toţi
tiranii împărtăşesc aceeaşi soartă: „Acesta este omul care făcea să
se cutremure pământul, şi zguduia împărăţiile?“ vor întreba
oamenii. Isaia şi-a îndemnat poporul să-şi pună încrederea numai
în Dumnezeu.
Profeţi ca Isaia nu aveau un curaj mai mare decât oamenii
obişnuiţi — disputele lor cu Dumnezeu — dar aveau o viziune
specială, putând să-l vadă pe „Dumnezeul din umbră“. Această
viziune prezintă istoria într-o lumină diferită. Profeţii evrei s-au
întrebat: Cine conduce de fapt lumea? Regele Ahab sau Dum-
nezeu? (Ori, am putea adăuga noi, Congresul Statelor Unite sau
Dumnezeu?) Fără o altă armă în afara forţei morale a cuvântului
rostit, ei s-au ridicat împotriva puterii din vremea lor. Una dintre
marile compensaţii pe care le-au primit profeţii a fost faptul că
profeţiile lor, care păreau absurde atunci, s-au dovedit adevărate.
Ce ştia un evreu obişnuit despre complexitatea politicii puterii?
Foarte mult, aşa cum s-a dovedit: Asiria a căzut, la fel şi Babi-
lonul, puternicul Babilon, apoi Persia, Grecia şi, în cele din urmă,
chiar şi Roma.
Arheologii de astăzi trebuie să sape prin mai multe straturi ca
să găsească rămăşiţe ale culturii babilonene. Nebucadneţar este
doar o notă de subsol a istoriei, dar profeţiile lui Ieremia şi Daniel
au fost păstrate şi sunt studiate şi astăzi de milioane de oameni din

210
Profeţii: Dumnezeu răspunde

lume. Dacă mesajele lor despre Moab, Asiria şi Babilon s-au


dovedit adevărate în cele mai mici detalii, ce putem spune despre
mesajele lor referitoare la sfârşitul istoriei?

Lupta cosmicã

Din când în când profeţii au mai adăugat un al treilea punct


de vedere interpretării lor ziaristice şi morale al lumii: ei dau la o
parte un ecran şi ne permit să aruncăm o scurtă privire în concepţia
cosmică a istoriei. La fel ca John Milton în Paradise Lost
(Paradisul pierdut) sau ca Goethe în Faust, profeţii prezintă
lumea aceasta ca pe o scenă pe care acţionează oamenii, deşi se
află sub influenţa forţelor nevăzute din spatele scenei. Iov prezintă
cea mai bună schiţă a acestui punct de vedere cosmic, iar profeţii
ca „văzători“, cu puteri de a vedea ceea ce alţii nu văd, ne oferă
şi alte detalii.
Zaharia şi Ezechiel au avut numeroase viziuni ale istoriei din
spatele istoriei şi le-au consemnat în scene care îi pun în încurcă-
tură pe cercetători până şi în zilele noastre. Daniel a primit o
lecţie despre punctul de vedere cosmic (capitolul 10) atunci când
un înger i-a explicat că a fost împiedicat să vină cu răspunsul la
rugăciunea lui timp de douăzeci şi una de zile de către „căpetenia
împărăţiei Persiei“. În cele din urmă, după ce a fost ţinut la dis-
tanţă atâtea zile, a primit întăriri din partea lui Mihail, unul dintre
îngerii conducători, care l-a ajutat să biruiască opoziţia. La fel ca
şi Iov, Daniel a jucat un rol decisiv în lupta dintre forţele cosmice
ale răului şi ale binelui, cu toate că cele mai multe acţiuni au avut
loc dincolo de capacitatea lui de a vedea.
Apocalipsa, singura carte din Noul Testament în care profeţia
joacă un rol major, oferă cele mai vii exemple ale punctului de
vedere cosmic. Gândiţi-vă la Apocalipsa 12, care se situează printre
cele mai ciudate capitole din Biblie. El ne prezintă o femeie însăr-
cinată îmbrăcată cu soarele, un balaur roşu cu şapte capete a cărui

211
BIBLIA PE CARE A CITIT-O ISUS

coadă trăgea după el o treime din stelele de pe cer, o fugă într-un


pustiu şi un război în cer. Dacă studiezi comentariile biblice, vei
găsi atâtea interpretări câţi comentatori, dar aproape toţi susţin că
materialul din acest capitol este legat de întruparea Domnului, de
fuga Mariei şi a lui Iosif în Egipt din cauza lui Irod şi de efectele
ample ale naşterii lui Isus asupra întregului univers.
Într-un sens, Apocalipsa, 12, prezintă cealaltă scenă a Naşterii
Domnului, adăugând un set nou de imagini holografice ale fami-
liarelor scene de la staul, pline de păstori şi ale uciderii copiilor
inocenţi. Ceea ce s-a întâmplat pe pământ şi a fost relatat de Matei
şi de Luca a presupus doar câteva mişcări de suprafaţă; dedesubt
s-a cutremurat însăşi temelia universului. Din punctul de vedere
al lui Dumnezeu şi al lui Satan, Naşterea Domnului a însemnat
mai mult decât naşterea unui copil; a fost o invazie, momentul
hotărâtor al marii lupte cosmice.
Care este imaginea adevărată a Naşterii Domnului, relatarea
Evangheliilor sau capitolul din Apocalipsa? Trebuie înţeles enor-
mul balaur în sens literal sau este „doar“ o figură de stil? Chiar şi
stilul de exprimare ne creează probleme. C.S. Lewis şi alţii ne-au
arătat că imaginile mitice sunt purtătoare foarte convingătoare ale
adevărului. Atunci când Dumnezeu a dorit cu tot dinadinsul să se
facă înţeles de profeţi, le-a permis să aibă acces la perspectiva
cosmică atât de bogată în imagini mitice.
Ar fi prea mult să spunem că punctul de vedere cosmic se
aseamănă cel mai mult cu felul în care Dumnezeu Însuşi vede
istoria? Daţi-mi voie să explic. Cei mai mulţi dintre noi preferăm
concepţia mai literală, ziaristică. Când vedem imagini cosmice,
ca şi cele din Apocalipsa, imediat încercăm să le explicăm, să le
transpunem în propriul nostru vocabular istoric. De aceea vorbi-
torii de la conferinţele profetice îmbracă platforma de pe care
vorbesc în draperii roşii şi explică viziunile lui Daniel referindu-se
la China, la Uniunea Europeană şi chiar la Saddam Hussein. Când

212
Profeţii: Dumnezeu răspunde

ni se permite să întrezărim punctul de vedere cosmic, tendinţa


noastră este de a-l reduce la capacitatea noastră de înţelegere.
Cu toate acestea, profeţii ne spun că vicisitudinile istoriei,
care ne preocupă atât de mult: alianţele militare, cine va fi ales,
ridicarea şi căderea imperiilor, nu reprezintă decât scena pe care
are loc adevărata bătălie. Întrebările semnificative nu sunt: „Cât
de mult teritoriu controlează Nebucadneţar (sau Rusia ori China)?“,
ci „Avansează Împărăţia lui Dumnezeu? Rămâne poporul lui
Dumnezeu credincios? Credem că Dumnezeu domneşte?“
Când s-a născut un copil, tot universul s-a cutremurat. Când
şaptezeci şi doi de ucenici au fost trimişi într-o misiune de vestire
a evangheliei (Luca, 10), Satan a căzut ca un fulger din cer. Ceea
ce se întâmplă aici pe pământ are influenţă asupra viitorului cos-
mosului. Din punctul de vedere al lui Dumnezeu, viitorul a fost
deja determinat şi profeţii descriu starea viitoare cu detalii strălu-
citoare: săbiile sunt transformate în pluguri, mielul stă liniştit
lângă un leu, o masă îmbelşugată este pregătită. Aceasta este sta-
rea pe care Dumnezeu o doreşte pentru pământul acesta şi aceas-
ta este starea pe care El o va aduce pe pământ. Sfârşitul este
hotărât, dar important este dacă noi vom trăi crezându-L.

Ce diferenþã?

Richard Foster relatează o povestire evreiască despre un băie-


ţel care s-a dus la un profet şi i-a spus: „Profetule, nu înţelegi?
Profeţeşti deja de cincisprezece ani şi lucrurile sunt la fel. De ce
mai continui?“ Profetul i-a răspuns: „Băiete, nu ştii că eu nu
profeţesc pentru a schimba lumea, ci pentru a împiedica lumea să
mă schimbe pe mine?“
Nu putem înţelege în întregime punctul de vedere cosmic şi
uneori suntem copleşiţi de contradicţiile zdrobitoare ale lumii. La
fel ca Iov, la fel ca psalmiştii, la fel ca Habacuc şi Ieremia, punem

213
BIBLIA PE CARE A CITIT-O ISUS

la îndoială înţelepciunea lui Dumnezeu, puterea sau dragostea


Lui. Limitaţi de timp, vedem istoria secundă cu secundă, minut
cu minut, oră cu oră. Profeţii ne cheamă să trecem dincolo de
temeri şi de realitatea cenuşie a istoriei prezente spre concepţia
eternităţii, atunci când domnia lui Dumnezeu se va întinde peste
tot pământul cu lumină şi adevăr. Acesta este sensul faimoasei
afirmaţii a lui Habacuc: „cel neprihănit va trăi prin credinţa lui“:
rămânem convinşi de bunătatea lui Dumnezeu, chiar şi într-o
lume care se prăbuşeşte.
Pe scurt, profeţii ne oferă speranţă. În cartea Amintiri din Casa
Morţilor, Dostoievki scrie despre un evreu ortodox care şi-a înde-
plinit cu credincioşie îndatoririle religioase chiar şi într-o închi-
soare rusă. A acoperit o masă din colţul celulei, a deschis o carte,
a aprins lumânări, şi-a legat fâşii de piele pe mâini şi pe frunte şi
a început să se roage. În timp ce citea din cartea sacră, îşi cuprin-
dea dintr-odată capul cu ambele mâini şi începea să suspine.
Apoi, la fel de brusc, spre uimirea celor care-l vedeau pentru
prima dată, izbucnea în râs şi recita un imn de triumf. Când era
întrebat despre comportarea lui ciudată, el răspundea că suspinele
şi lacrimile sale erau provocate de distrugerea Ierusalimului.
Legea îi cerea să plângă şi să-şi lovească pieptul. Dar în momen-
tul celei mai acute dureri, trebuia să-şi amintească o profeţie care
spunea că evreii se vor întoarce într-o zi la Ierusalim şi acest fapt
îl determina să intre într-o stare de bucurie necontrolată. Speranţa
a alungat toate celelalte emoţii.
Care este importanţa profeţiilor antice în cazul nostru, al
celor care ne zbatem în această lume pierdută? Ele trezesc în noi
speranţa în ceea ce este, în ultima instanţă, adevărat. Oare
înseamnă ceva pentru negrii din cartierele mărginaşe din America
sau pentru creştinii din închisorile musulmane faptul că Dumnezeu
le cunoaşte soarta şi suferă pentru ei? A contat pentru sclavii negri
din Sudul Americii credinţa că Dumnezeu nu era mulţumit de o
lume în care existau stăpâni înarmaţi cu bice şi ştreanguri pentru

214
Profeţii: Dumnezeu răspunde

linşaje? Contează pentru fiecare din noi faptul că Dumnezeu este


într-adevăr un Dumnezeu al dreptăţii, al păcii şi al speranţei,
indiferent cum pare lumea aceasta?
Profeţii ne invită să avem o viziune mai profundă despre
realitatea fundamentală, să avem „o bucurie care depăşeşte zidu-
rile lumii, mai uimitoare decât suferinţa“ (expresia lui Tolkien).
Prin faptul că au tras cortina ca să vedem puţin din viitor şi din
prezentul cosmic, ei ne ajută să credem că totuşi există un Dum-
nezeu drept. Dreptatea a fost un aspect esenţial pentru profeţi,
deoarece reputaţia lui Dumnezeu depinde de capacitatea Lui de a
face dreptate în lume. Ca un clopoţel care sună din altă lume,
profeţii proclamă faptul că, oricât de rele par a fi lucrurile acum,
răul nu are nici un viitor, numai binele are un viitor.
Atunci când trăim într-o lume ca a noastră, limitaţi de timp,
este nevoie de credinţă pentru a fi convinşi că adevărata realitate
a istoriei este punctul de vedere al lui Dumnezeu, aşa cum este el
prezentat în pasajele din Isaia 25 şi 65 sau Apocalipsa 21-22.
Credinţa, conform capitolului 11 din Evrei, „este o încredere
neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre
lucrurile care nu se văd.“ Oamenii credinţei prezentaţi în acest
capitol nu au primit lucrurile promise în timpul vieţilor lor (v. 13),
iar eu mă identific cu aceşti oameni pentru că nici eu nu am văzut
în timpul vieţii mele prea multe săbii transformate în pluguri.
Moartea, cu urâtele mutaţii ale bolii SIDA şi ale cancerului pro-
vocat de poluarea mediului, continuă să-i înghită pe oameni, ea
însăşi nefiind încă înghiţită de viaţă. Răul, nu binele, se pare că
este victorios.
Profeţii prezintă prin imagini stranii şi complexe o concepţie
total diferită despre lume. Ei oferă speranţă şi încă ceva: îndem-
nul de a trăi făcând Lumea aşa cum o doreşte Dumnezeu, în viaţa
aceasta, chiar acum. Fiind membrii Împărăţiei lui Dumnezeu,
putem participa la marea luptă care va duce în cele din urmă la un
cer nou şi un pământ nou.

215
BIBLIA PE CARE A CITIT-O ISUS

Poate că nu vom şti niciodată cu toată precizia să identificăm


degetele şi coarnele fiarelor din Daniel, nici complexitatea viziu-
nii din Apocalipsa 12, dar dacă vom crede cu adevărat că lupta
noastră este împotriva puterilor spirituale, dacă vom crede că
Dumnezeu se va dovedi credincios şi că va îndrepta tot ceea ce
este rău, dacă vom demonstra aceeaşi pasiune pentru dreptate şi
adevăr în lume pe care o are şi Dumnezeu, atunci, cred eu,
înseamnă că profeţii şi-au îndeplinit misiunea lor cea mai urgentă.
Mărturisesc faptul că, în ciuda lungilor ore de studiere a
profeţilor, nu am o înţelegere mai clară a ceea ce se va întâmpla
anul viitor sau în 2025, dar am o idee mult mai clară despre ceea
ce doreşte Dumnezeu să realizeze în viaţa mea chiar acum. Devin
pe zi ce trece tot mai încrezător că ceea ce cred astăzi fără să
înţeleg în totalitate, voi înţelege atunci când voi privi din viitor
înapoi spre trecut.

216
SAPTE
,

Ecouri ale rãspunsului final


Pământul tremură sub piciorul lui Isus Cristos.
Nevăstuica a fost închisă.

PAUL CLAUDEL

Î mi aduc aminte de un moment de la sfârşitul anului 1960 când


am străbătut cu maşina zonele rurale ale statului Georgia. Mă
aflam în plin Sud, acolo unde religia era la fel de răspândită ca şi
cartofii prăjiţi, ca fotbalul şi se puteau vedea de-a lungul drumu-
lui, pe poduri sau pe viaducte pancarte pictate manual dar cu mult
zel în care I se făcea reclamă lui Dumnezeu: „Isus vine curând,
eşti pregătit?“ sau „Pregăteşte-te să întâlneşti pe Dumnezeul tău.“
Dar spiritul arogant şi atotştiutor al deceniului s-a infiltrat chiar şi
în Centura Biblică a Americii. Pe o stâncă mare sub un semn pe
care puteai citi: „Isus este răspunsul“, cineva a scrijelit cuvintele:
„Dar care este întrebarea?“
Acest dialog întâlnit pe drum mi-a rămas întipărit în minte şi
mai târziu am văzut aceleaşi cuvinte pe diverse afişe şi autocolante
lipite pe maşini. Cel care a pus această întrebare probabil că nu a
dorit decât să facă o glumă lipsită de reverenţă, dar el a surprins
de fapt miezul apologeticii creştine. De ce să-L urmezi pe Isus

219
BIBLIA PE CARE A CITIT-O ISUS

dacă El nu răspunde unor dorinţe pe care nimeni altcineva nu le


poate împlini?
Am ajuns să iubesc Vechiul Testament pentru că exprimă cu
multă forţă propriile mele dorinţe. Am găsit în el o abordare foarte
realistă a naturii umane, care lipseşte din propaganda creştină ce
promite numai feţe zâmbitoare. Cu toate acestea, scriitorii Vechiu-
lui Testament, mai ales psalmiştii şi profeţii, ne îndreaptă atenţia
spre un timp când Dumnezeu a promis că se va ocupa de aceste
dorinţe mistuitoare, ne va răspunde la acele întrebări care se
încăpăţânează să rămână în minţile noastre. Toate aceste chinuri,
ne promit scriitorii, îşi vor găsi, cel puţin parţial, răspunsurile
atunci când va veni Mesia.
Deuteronomul anticipează eşecul legământului lui Dumne-
zeu cu poporul Său, prezentând în detalii cumplite ceea ce avea
să se întâmple cu evreii atunci când Îi vor întoarce spatele lui
Dumnezeu. Refrenele pline de jale ale profeţilor, ale cântecului de
lebădă al lui Moise demonstrează realitatea acestui eşec. Nu
numai poporul a căzut, ci fiecare individ când este vorba de res-
pectarea legământului. Cărţile de înţelepciune, mai ales Eclesiastul,
demonstrează dincolo de orice îndoială neputinţa cunoaşterii, a
bogăţiei şi a genomului uman de a schimba caracterul omului.
Astfel Vechiul Testament se încheie cu prăpastia dintre Dum-
nezeu şi fiinţele umane, o prăpastie mai lată ca oricând.
În timp ce scriam o carte despre Isus (The Jesus I Never
Knew — Isus pe care nu L-am cunoscut niciodată), am fost uimit
de meticulozitatea lui Isus de a se asocia cu Vechiul Testament.
„Să nu credeţi că am venit să stric Legea sau Proorocii; am venit
nu să stric, ci să împlinesc“, a spus El în Predica de pe Munte. El
i-a mustrat pe detractorii săi, evrei devotaţi: „Cercetaţi Scrip-
turile, pentru că socotiţi că în ele aveţi viaţa veşnică, dar tocmai
ele mărturisesc despre Mine. Şi nu vreţi să veniţi la Mine, ca să
aveţi viaţa!“ După experienţa de pe drumul spre Emaus, după
învierea Sa, El a spus: „Iată ce vă spuneam când încă eram cu voi,

220
Ecouri ale răspunsului final

că trebuie să se împlinească tot ce este scris despre Mine în Legea


lui Moise, în Prooroci şi în Psalmi.“ Îmi place expresia lui H.
Richard Niebuhr, Isus este Piatra Roseta a credinţei (o piatră
neagră de bazalt cu ajutorul căreia au fost descifrate hieroglifele
egiptene — n.tr.), a cărui existenţă explică tot ceea ce s-a întâm-
plat înainte.
Vechiul Testament relatează despre creaţie şi despre căderea
în păcat, iar apoi despre eforturile dureroase ale lui Dumnezeu de
a alcătui un popor din molozul prăbuşirii umane. Povestirea con-
tinuă la fel şi în Noul Testament, dar acesta reintrepretează punc-
tul central. El Îl identifică pe Isus cu „sămânţa femeii“ promisă în
grădina Eden şi apoi face legătura dintre El şi alte personaje prin-
cipale: „al doilea Adam“, „fiul lui Avraam“ şi „fiul lui David“.
Într-un sens, tot Vechiul Testament serveşte la pregătirea
venirii lui Isus, personajele de pe paginile lui contribuind cu o
familie, o identitate şi un popor în care să se nască Isus. Ce a
urmărit Dumnezeu prin lunga şi frământata istorie a evreilor?
Răspunsul Noului Testament este fără echivoc: Dumnezeu a vrut
să-L aducă pe Isus în lume. El a venit să împace umanitatea cu
Dumnezeu extinzând hotarele Împărăţiei lui Dumnezeu dincolo
de limitele unui singur popor pentru a include întreaga lume.
„În toată Scriptura există două părţi: Legea şi Evanghelia, a
spus Philip Melanchton. Legea arată boala, Evanghelia arată
remediul.“ Acest lucru mă duce cu gândul la cuvintele scrise pe
stânca aceea din Georgia: Mai exact, ce remediază Isus? La ce
întrebări răspunde Isus în cazul meu? Rămân în credinţa mea
împins de rutină, la fel ca accentul regiunii în care am copilărit şi
de care nu mai pot scăpa? Sau Isus răspunde într-adevăr unor
întrebări fundamentale despre existenţa mea? Dacă El nu răs-
punde, aş putea să mă convertesc la iudaism şi să citesc numai
Vechiul Testament.
Meditând la Vechiul Testament, mai ales la pasajele pe care
le-am discutat în această carte, trei întrebări, sub diverse forme,

221
BIBLIA PE CARE A CITIT-O ISUS

continuă să-mi vină în minte, aceleaşi trei întrebări care îmi pro-
duc cele mai mari îndoieli pe care le am. Mă întorc iarăşi şi iarăşi
la Vechiul Testament pentru că el se confruntă direct cu aceste
întrebări. Contez eu? Îi pasă lui Dumnezeu? De ce nu intervine
Dumnezeu? Acestea sunt punctele de cumpănă ale credinţei mele.
Dacă Isus este răspunsul pentru mine, atunci El trebuie să-mi vor-
bească despre aceste trei întrebări.

Contez eu?
Aştept la rând în supermarketul local privind în jurul meu.
Văd adolescenţi raşi în cap şi cu inele în nas, care cumpără doar
snackuri; un bărbat bine îmbrăcat cumpără carne pentru grătar, o
legătură de asparagus şi cartofi copţi; o bătrână îndoită din cauza
osteoporozei preferă piersicile şi căpşunile. Mă întreb dacă îi
cunoaşte Dumnezeu pe toţi aceşti oameni pe nume? Chiar con-
tează ei pentru El?
Uneori, când urmăresc la ştiri protestele celor care sunt
împotriva avortului şi contra-protestele celor în favoarea avortu-
lui, încerc să mi-i imaginez pe copiii nenăscuţi care produc atâta
înverşunare în cele două tabere. Am văzut fetuşi expuşi în muzee
din dorinţa de a prezenta etapele dezvoltării umane. În întreaga
lume se aruncă aproape şase milioane de fetuşi — sunt omorâţi,
spun protestatarii. Chipul lui Dumnezeu se află în fiecare din
aceştia, spun teologii. Ce crede Dumnezeu despre cele şase mili-
oane de fiinţe umane care mor fără să vadă ce se află în afara
uterului? Mă frământă această întrebare. Contează ei pentru El?
Cunoştinţele mele astronomice îmi alimentează şi ele îndo-
ielile. Savanţii ne spun că soarele nostru este una din cele apro-
ximativ 500 de miliarde de stele din Calea Lactee, o galaxie de
dimensiune medie printre cele două sute de galaxii, toate pline de
o puzderie de stele. Contează oare pentru Creatorul universului o
singură persoană de pe o planetă cât un fir de praf dintr-o galaxie
de dimensiuni mici în comparaţie cu vastitatea spaţiului?

222
Ecouri ale răspunsului final

„Când privesc cerurile, a spus un psalmist (care cred că-mi


împărtăşea punctul meu de vedere) cu ochii aţintiţi spre stele, îmi
zic: «Ce este omul, ca să Te gândeşti la el? Şi fiul omului, ca să-l
bagi în seamă?»“ Toate cărţile Vechiului Testament pe care le-am
luat în considerare se învârt în jurul acestei întrebări. Chinuiţi în
Egipt, sclavilor evrei nu le venea să accepte convingerea sigură a
lui Moise că Dumnezeu era interesat de soarta lor. Prietenii lui
Iov au râs de noţiunea absurdă că neînsemnatul Iov conta pentru
Domnul Universului. Învăţătorul din Eclesiastul a dat o nuanţă
cinică acestei întrebări: Oare contează ceva de sub soare? Nu este
totul lipsit de sens?
Eram măcinat de astfel de îndoieli acum câţiva ani, când am
primit o scrisoare prin care eram invitat la o conferinţă creştină
din New England. Pe invitaţie am putut citi tema conferinţei şi un
verset din Isaia, 49: „Iată că te-am săpat pe mâinile Mele.“ Am
zâmbit datorită sincronizării perfecte. În frământarea în care se
zbătea mintea mea atunci, mă gândeam că nu voi fi în stare să
aduc alinare sfinţilor din New England pe baza acestui verset care
de multe ori este tipărit şi atârnat pe perete. Am vrut să refuz invi-
taţia sau să propun un alt subiect. Totuşi, înainte de a face acest
lucru, am deschis cartea lui Isaia şi am citit contextul versetului.
Am descoperit că Dumnezeu a făcut această declaraţie uimi-
toare în faţa unui popor care se afla probabil la nivelul cel mai de
jos al existenţei sale din tot Vechiul Testament. Israelul fusese ani-
hilat, iar oraşul lui sfânt, Ierusalimul, profanat. Soldaţii babilo-
neni nu au întâmpinat nici o rezistenţă atunci când au intrat în locul
cel mai sfânt al templului. De data aceasta, Dumnezeu nu Şi-a scăpat
poporul. Templul a fost profanat, capitala rasă de pe faţa pămân-
tului, evreii au fost duşi în lanţuri în Babilon (Irakul de astăzi).
Psalmul 137 exprimă sentimentele celor care se aflau atunci
în poporul lui Dumnezeu:
Pe malurile râurilor Babilonului, şedeam jos şi plângeam…
Dacă te voi uita, Ierusalime,

223
BIBLIA PE CARE A CITIT-O ISUS

să-şi uite dreapta mea destoinicia ei!


Să mi se lipească limba de cerul gurii,
dacă nu-mi voi aduce aminte de tine…
Ah! fiica Babilonului, sortită pustiirii,
ferice de cine-ţi va întoarce la fel răul pe care ni l-ai făcut!
Ferice de cine va apuca pe pruncii tăi,
şi-i va zdrobi de stâncă!

Mi-am dat seama atunci că evreii din Babilon care au primit


mesajul din Isaia, 49, erau chinuiţi de aceeaşi întrebare care mă
chinuia şi pe mine: Contez eu pentru Dumnezeu? Aceasta înseamnă
oare să fii poporul ales — ţara să-ţi fie cotropită, oraşele rase de
pe faţa pământului, femeile şi copiii omorâţi, bărbaţii puternici
trimişi în exil? Întrebări similare au fost puse de anabaptişti, de hu-
ghenoţi, de armeni, de penticostalii ruşi, de creştini palestinieni sau
sudanezi şi de alţi credincioşi care au suferit de-a lungul secolelor.
„M-a părăsit Domnul, şi m-a uitat Domnul!“, se lamentau
evreii în timpul acelei crize (Isaia, 49:14) şi Dumnezeu face un
jurământ acestor oameni. „Poate o femeie să uite copilul pe care-l
alăptează?“, întreabă retoric Dumnezeu. „Dar chiar dacă l-ar uita,
totuşi Eu nu te voi uita cu nici un chip: Iată că te-am săpat pe
mâinile Mele.“
În acest moment, nadirul vechiului legământ, Dumnezeu
face o serie de promisiuni ca să răspundă astfel la întrebările care
îi chinuiau pe evrei. Cercetătorii Bibliei le numesc Cântecele
Slujitorului şi ele se găsesc în capitolele 42-53 din Isaia. Ele sunt
atât lucrări poetice de excepţie, cât şi, în esenţa lor, profeţii, unele
dintre ele fiind chiar printre cele mai explicite profeţii pe care le
avem. Luate împreună, aceste Cântece ale Slujitorului creează
cadrul pentru Mesia, răspunsul lui Dumnezeu la întrebarea evreilor.
De fapt, Dumnezeu Îşi riscă reputaţia. El va răspunde plân-
gerilor amare ale evreilor printr-un act de curaj, de îndrăzneală şi
de imaginaţie la care ei nici nu au visat, un eveniment care va

224
Ecouri ale răspunsului final

testa limitele credibilităţii umane şi ale umilirii divine. Dumnezeu


este de acord să li se alăture lor pe planeta Pământ, „să scrie El
Însuşi despre El Însuşi pe paginile istoriei“, aşa cum spune
Jacques Ellul. Misterioasele Cântece ale Slujitorului din Isaia
prezic foarte clar întruparea lui Isus (aşa cum va arăta Noul Testa-
ment de cel puţin zece ori).
Evreii, fiind crescuţi cu imaginile vulcanice ale Muntelui
Sinai, având o reverenţă atât de adâncă faţă de Dumnezeu încât
nici nu-I rosteau, nici nu-I scriau numele, vor aştepta cu teamă,
nu numai cu speranţă, venirea lui Mesia. „Cine va putea să sufere
însă ziua venirii Lui?“ a strigat alarmat profetul Maleahi, „căci El
va fi ca focul topitorului.“ Dacă Domnul oştirilor va vizita per-
sonal coruptul Pământ, va supravieţui vreunul din locuitorii lui?
Va supravieţui Pământul însuşi?
Dar Isaia spune foarte clar că Dumnezeul care va vizita
Pământul nu va veni cu un vânt puternic sau cu un foc devastator.
„Iată, fecioara va rămâne însărcinată, va naşte un fiu, şi-i va pune
numele Emanuel (Dumnezeu este cu noi).“ Dimpotrivă, Dumne-
zeu va veni în cea mai puţin ameninţătoare formă cu putinţă: mai
întâi o celulă, apoi un fetus, care se dezvoltă celulă cu celulă într-o
fecioară dintr-un sat. Celula iniţială se divide şi se redivide până
când fetusul capătă formă şi, în cele din urmă, din trupul Mariei
iese un bebeluş care se alătură neînsemnaţilor oameni de pe pla-
neta lor cât un fir de praf.
Mesia conduce, desigur, dar cu un sceptru al dragostei. Cine
poate suporta ziua venirii Sale? Toţi o pot suporta; pe toţi cei care
vin la El, El îi primeşte cu dragoste şi bucurie.
De fapt, sărbătoarea pe care o ţinem la Naşterea Domnului
este o ocazie de a ne aduce aminte de răspunsul lui Dumnezeu la
întrebarea: Contăm noi? Aici pe pământ, timp de treizeci şi trei de
ani, Dumnezeu a experimentat El Însuşi ce înseamnă să fie ca noi.
Prin pildele pe care le-a spus, prin oamenii ale căror vieţi le-a
schimbat, Isus a răspuns pentru totdeauna la această întrebare atât
de mult dezbătută.

225
BIBLIA PE CARE A CITIT-O ISUS

Isus a spus că Dumnezeu este ca un păstor îngrijorat care le


lasă pe cele nouăzeci şi nouă de oi în staul şi merge să caute oaia
rătăcită; ca un tată care nu poate să nu se gândească la fiul său
rebel şi ingrat, deşi mai are un fiu care-l respectă şi-l ascultă; ca
o gazdă bogată care deschide uşile unei uriaşe săli de banchete
pentru o menajerie de femei de moravuri uşoare şi vagabonzi.
Dumnezeu iubeşte oamenii nu ca pe o rasă sau o specie, ci la fel
cum îi iubim şi noi: câte unul. Noi contăm pentru Dumnezeu.
Într-un moment rar când Isus a tras perdeaua care separă lumea
vizibilă de cea invizibilă, El a spus că îngerii se bucură atunci
când un singur păcătos se pocăieşte. Un singur act de pe acest fir
de praf care este planeta noastră are reverberaţii în tot cosmosul.
În contactele Sale sociale, Isus a depus toate eforturile pentru
a-i îmbrăţişa pe cei neiubiţi şi nedemni, pe oamenii care contau
prea puţin pentru restul societăţii, dar aveau valoare pentru
Dumnezeu. Isus i-a atins pe leproşii care trăiau în carantină în
afara oraşelor, cu tot dezgustul ucenicilor Săi. Isus şi-a ales ca
prim misionar o femeie care nici măcar nu era evreică sută la sută,
care a avut cinci soţi şi era ţinta predilectă a bârfelor oraşului. O
altă femeie, căreia i-a fost prea ruşine de starea ei stânjenitoare ca
să se întâlnească cu Isus faţă în faţă, s-a atins de haina Lui sperând
că nimeni nu o va observa. Dar El a observat-o. Ea a învăţat, la
fel ca mulţi alţi „nimeni“ din lume că nu poţi scăpa de privirea lui
Isus. Noi contăm prea mult pentru El.
Romancierul Reynolds Price a spus că toţi oamenii tânjesc să
audă o singură frază: „Creatorul tuturor lucrurilor mă iubeşte şi
mă doreşte.“ Aceasta este fraza pe care a rostit-o Isus, tare ca un
dulce tunet. Creatorul tuturor lucrurilor este Creatorul tuturor
fiinţelor umane, o specie cam ciudată pe care El a considerat-o,
într-un mod mai mult decât evident, demnă de atenţie şi de dra-
goste individuală. El a demonstrat această dragoste în mod per-
sonal, pe dealurile din Palestina şi, în cele din urmă, pe cruce.

226
Ecouri ale răspunsului final

Isus a trăit ceea ce au spus profeţii. „Iată că te-am săpat pe


mâinile Mele“, a spus Dumnezeu în timpul lui Isaia. Când a vizi-
tat pământul în chip de Slujitor, El a arătat că mâna lui Dumnezeu
nu este prea mare pentru cea mai mică persoană din lume. Este
mâna pe care stă săpat numele nostru individual alături de rănile
Sale, preţul plătit de Dumnezeu pentru că ne-a iubit atât de mult.
Îndoielile mele, trebuie să mărturisesc acest lucru, seamănă
mai degrabă cu o infirmitate decât cu o boală; ele nu dispar
niciodată. Acum, totuşi, când încep să-mi plâng de milă, copleşit
de durerea singurătăţii cosmice, sentimente atât de bine articulate
în cărţi ca Iov sau Eclesiastul, deschid Evangheliile unde citesc
pildele şi faptele lui Isus. Dacă trag concluzia că existenţa mea
„sub soare“ nu contează pentru Dumnezeu, contrazic unul dintre
principalele motive pentru care Dumnezeu a venit pe pământ. La
întrebarea: Contez eu?, Isus este într-adevăr răspunsul.

Îi pasã lui Dumnezeu?

În The Soul of the Night (Sufletul nopţii), astronomul Chet


Raymo relatează o întâmplare la care a fost martor:

Ieri pe promenada din Boston am fost martorul ciocnirii


dintre un tânăr aflat pe un skateboard şi un copil. Tânărul
care se deplasa cu viteză pe promenadă a intrat în plină forţă
în copil. Am asistat la scenă de la o distanţă considerabilă,
totul s-a desfăşurat fără nici un sunet, într-o tăcere de moarte.
Strigătele îngrozite ale copilului care a încercat să evite coli-
ziunea şi ţipătul mamei lui în momentul impactului au fost
absorbite de ceaţa cenuşie a zilei de noiembrie. Trupul
copilului a fost proiectat în aer şi, cu încetinitorul parcă, la
fel ca într-un vis, a căzut la pământ, s-a rostogolit de două ori
şi a rămas nemişcat.

227
BIBLIA PE CARE A CITIT-O ISUS

Toată scena a avut loc într-o tăcere perfectă. A fost ca şi


cum aş fi privit tragedia printr-un telescop, parcă desfăşurându-
se pe o altă planetă. Am văzut în cosmos stele explodând,
planete colosal de mari sfărâmându-se în bucăţi, aflate la
distanţe de ani lumină, surprinse în sticla rece a telescopului,
totul într-o tăcere deplină. Aşa a fost şi scena din Boston.

Raymo a mai adăugat: „Cum să înţelegem tăcerea universu-


lui?“ Întrebarea este obsedantă în tot restul cărţii şi el se întoarce
deseori la ea atunci când spune cum şi-a pierdut credinţa în copi-
lărie. Pentru Chet Raymo, la fel ca pentru mulţi alţii, tăcerea lui
Dumnezeu în faţa suferinţelor pământului ridică o întrebare care
rămâne fără răspuns.
Faptul că sunt creştin face şi mai dificilă pentru mine întreba-
rea lui Raymo, nu mai uşoară. Un om care consideră universul un
produs al haosului şi al întâmplării la ce să se aştepte dacă nu la
tăcere? Dar noi, cei care credem că universul este rezultatul dra-
gostei creatoare a lui Dumnezeu, cum putem explica această
tăcere? Cum putem crede că lui Dumnezeu îi pasă?
O mare parte a carierei mele de scriitor s-a concentrat asupra
problemei durerii. Titlurile pe care le-am ales pentru aceste cărţi,
Where Is God When It Hurts (Unde este Dumnezeu când sufăr) şi
Disappointment with God (Dezamăgit de Dumnezeu), mă trădează.
La fel ca şi Chet Raymo, mă întorc permanent la aceleaşi întrebări,
ca la o rană veche ce nu se vindecă. Am auzit de la cititorii cărţilor
mele mărturii zguduitoare ale suferinţelor lor şi ele au dat o faţă
umană îndoielilor mele.
Am relatat într-o altă carte despre o săptămână zbuciumată în
care doi oameni mi-au telefonat pentru a-mi spune despre
experienţele lor în care au fost dezamăgiţi de Dumnezeu. Unul
dintre ei, pastor de tineret din Colorado, tocmai aflase că soţia şi
fiica lui aveau SIDA. Mama a primit o transfuzie de sânge con-
taminat cu puţin timp înainte de naştere. „Cum pot vorbi grupului

228
Ecouri ale răspunsului final

meu de tineri despre un Dumnezeu iubitor?, m-a întrebat el. Cum


le pot spune că Lui îi pasă de ei?“
Apoi un orb m-a sunat de la un telefon public. Cu două-trei
luni în urmă, a invitat în casa lui pe un om care încerca să se lase
de droguri, în semn de milă. A aflat apoi că omul respectiv i-a
molestat soţia, sub propriul său acoperiş. „M-am simţit de parcă
Dumnezeu m-ar fi pedepsit pentru că am încercat să-L slujesc.“
Fiind orb, a încercat să-şi imagineze ceea ce s-a întâmplat. Soţia
lui a fost forţată sau i-a cedat de bună voie? Când a ajuns la acest
punct, i s-au terminat monedele şi convorbirea s-a încheiat brusc.
Tăcere.
Am învăţat că nici măcar nu trebuie să încerc să răspund la
întrebarea „De ce?“ De ce a primit soţia pastorului de tineret o
picătură de sânge contaminat? De a lovit tornada un oraş şi a
trecut pe lângă altul? De ce a fost lovit de un tânăr pe skateboard
chiar copilul acelei femei din Boston? Nu ştiu şi cu toată sinceri-
tatea vă spun că, după mult studiu, am ajuns la concluzia că Biblia
nu ne dă răspunsul. În discursul adresat lui Iov, când Dumnezeu
a avut cea mai bună ocazie de a ne explica de ce se întâmplă
tragediile, El a evitat problema în totalitate.
Totuşi, o întrebare nu mă mai chinuieşte aşa cum m-a chinuit
înainte. Întrebarea: Îi pasă lui Dumnezeu? se ascunde în spatele
povestirii lui Chet Raymo despre tăcerea universului. Ea se află
şi în spatele celei mai mari părţi a Vechiului Testament. Ezitând,
Iov a ajuns la concluzia că nu, lui Dumnezeu nu-I poate păsa de
el sau de ceilalţi oameni care suferă. „Acestea sunt doar margi-
nile căilor Sale, şi numai adierea lor uşoară ajunge până la noi!“
a suspinat Iov. Psalmiştii au cerut un semn pentru a fi siguri că
Dumnezeu le-a ascultat rugăciunea, o dovadă că nu i-a uitat.
Eu cunosc un singur mod de a răspunde întrebării: Îi pasă lui
Dumnezeu? şi pentru mine acest mod s-a dovedit decisiv: Isus
este răspunsul. Isus nu a încercat să ofere un răspuns filozofic la
problema durerii, dar a dat un răspuns existenţial. Cu toate că El

229
BIBLIA PE CARE A CITIT-O ISUS

nu-mi spune de ce a avut loc un anume lucru rău, pot învăţa care
sunt sentimentele lui Dumnezeu faţă de acel lucru. Isus I-a dat o
faţă lui Dumnezeu şi această faţă este una brăzdată de lacrimi.
Atunci când citesc părţi foarte mari din Biblie, observ o dife-
renţă uriaşă între Vechiul şi Noul Testament. În Vechiul Testament
găsesc multe expresii ale îndoielii şi dezamăgirii. Cărţi întregi,
Ieremia, Habacuc, Iov, se preocupă de acest subiect. După cum
am mai spus, aproape jumătate dintre psalmi au un ton întunecat,
ameninţător. Într-un contrast izbitor, Epistolele Noului Testament
conţin mai puţin din aceste îngrijorări. Desigur că problema durerii
nu a dispărut: Iacov, 1, Romani, 5 şi 8, întreaga carte 1 Petru şi o
mare parte din Apocalipsa se ocupă în detaliu de această temă. Cu
toate acestea, nu găsesc niciunde întrebarea pătrunzătoare: Îi pasă
lui Dumnezeu? Nu am găsit nimic care să se asemene cu acuzaţia
din Psalmul 77: „A uitat Dumnezeu să aibă milă?“
Cred că motivul schimbării este că Isus a răspuns la această
întrebare pentru martorii care au scris Epistolele. În Isus,
Dumnezeu a primit o faţă. Oricine se întreabă ce crede Dumnezeu
despre suferinţa de pe această planetă care geme trebuie doar să
privească această faţă. Iacov, Petru şi Ioan l-au urmat pe Isus sufi-
cient de mult pentru ca expresiile feţei Sale să le rămână întipărite
în minte pentru totdeauna. Urmărind reacţia lui Isus în faţa unei
femei suferinde de hemoragie, a unui ofiţer mâhnit, a fiului mort
al unei văduve, a unui copil epileptic sau a unui orb, ei au aflat ce
crede Dumnezeu despre suferinţă. Este evident faptul că Isus nu
a rezolvat „problema durerii“, căci El a vindecat doar câţiva
oameni dintr-un colţişor al globului, dar, totuşi, El ne-a dat un
răspuns la întrebarea: Îi pasă lui Dumnezeu?
Din câte ştim noi, de trei ori suferinţa l-a dus pe Isus până la
lacrimi. El a plâns atunci când a murit prietenul Său Lazăr, fapt
care mă convinge pe deplin de sentimentele lui Dumnezeu atunci
când un prieten sau un membru al familiei mele moare.

230
Ecouri ale răspunsului final

În altă ocazie, Isus a fost întristat când a privit Ierusalimul şi


Şi-a dat seama de soarta care îl aştepta pe acest oraş legendar.
„Ierusalime, Ierusalime, care omori pe prooroci şi ucizi cu pietre
pe cei trimeşi la tine! De câte ori am vrut să strâng pe copiii tăi
cum îşi strânge găina puii sub aripi, şi n-aţi vrut!“, a suspinat El
(Matei, 23.37), folosind o imagine din rurala Galilee. După ce un
incendiu devasta coteţul, fermierul putea găsi corpurile arse ale
găinilor, cu aripile întinse, zăcând inerte pe pământ. Fermierul
adună corpurile moarte şi de sub ele ies în fugă micii puişori.
Mama i-a protejat de foc, sacrificându-şi propria viaţă. Acest
lucru l-a dorit Isus: să ia asupra Lui pedeapsa poporului Lui.
În cele din urmă, Epistola către Evrei ne spune (5:7) că Isus
a adus „rugăciuni şi cereri cu strigăte mari şi cu lacrămi către Cel
ce putea să-L izbăvească de la moarte“. Cu toate acestea, El nu a
fost cruţat de moarte. În Ghetsimani şi pe Calvar vedem incredi-
bila scenă pe care Martin Luther a descris-o prin expresia „Dum-
nezeu luptându-se cu Dumnezeu“. Este oare prea mult să sugerăm
faptul că Isus Însuşi a pus întrebarea care mă obsedează şi pe
mine şi pe toţi, din când în când? Contez eu? Îi pasă lui
Dumnezeu? Ce înţeles ar mai putea avea citatul spus de El din
Psalmul 22: „Dumnezeule! Dumnezeule! Pentru ce m-ai părăsit?“
Când Isus Cristos S-a confruntat cu durerea, El a reacţionat
la fel ca ceilalţi. El nu S-a rugat în grădină: „Oh, Doamne, sunt
atât de recunoscător pentru că M-ai ales să sufăr pentru Tine! Mă
bucur de acest privilegiu!“ Nu, El Şi-a exprimat tristeţea, teama,
sentimentul abandonării, apropiindu-se foarte mult de disperare:
„Tată, dacă voieşti, depărtează paharul acesta de la Mine!“ Întot-
deauna atent la detalii, Luca adaugă: „A ajuns într-un chin ca de
moarte şi a început să Se roage şi mai fierbinte; şi sudoarea I se
făcuse ca nişte picături mari de sânge, care cădeau pe pământ.“
Poate că nu primim de la Isus răspunsul pe care-l dorim la
problema durerii. În schimb, primim misterioasa confirmare a
faptului că Dumnezeu suferă alături de noi. Nu suntem singuri.

231
BIBLIA PE CARE A CITIT-O ISUS

Isus a reconstituit încrederea în Dumnezeu, posibilă chiar şi într-un


trup uman supus durerii. Datorită lui Isus, eu pot avea încredere
că Dumnezeu înţelege cu adevărat starea mea. Pot avea încredere
că eu contez pentru Dumnezeu şi că lui Dumnezeu Îi pasă, oricum
par a fi lucrurile acum. Când încep să mă îndoiesc, privesc iarăşi
la faţa lui Isus şi acolo văd dragostea plină de compasiune a unui
Dumnezeu obişnuit cu suferinţa.

De ce nu intervine Dumnezeu?
În unele momente ale istoriei evreilor, întrebarea: De ce nu
intervine Dumnezeu? nu le-ar fi venit deloc în minte. Gândiţi-vă,
de exemplu, la mulţimea căreia i s-a adresat Moise în cartea
Deuteronomul. Crescuţi în pustia Sinai, unde li s-a asigurat în
mod miraculos hrana şi apa, lucruri proaspete în memoria lor,
înconjuraţi de dovezile evidente ale prezenţei lui Dumnezeu, care
era prezent deasupra lor ziua şi noaptea, probabil că ei nu au medi-
tat la o astfel de întrebare. Dacă totuşi s-ar fi gândit să o pună,
Moise şi cei câţiva bătrâni care au supravieţuit le-ar fi amintit
imediat de cele zece urgii din Egipt, de despărţirea apelor Mării
Roşii şi de înfrângerea puternicei armate egiptene.
Dar mergeţi cu doar câţiva ani în urmă şi veţi găsi o întreagă
rasă de îndoielnici, care îl includea şi pe Moise. Timp de patru
secole — pentru a pune lucrurile în perspectivă, să ne gândim la
ceea ce s-a întâmplat în istoria recentă, începând de la regina
Elizabeta, înainte de colonizarea Americii — ei au strigat către
Dumnezeu, plângându-se de condiţiile grele din Egipt. „Poporul
ales“ al lui Dumnezeu a ajuns să fie ridiculizat de celelalte
popoare. Erau doar sclavi, aflaţi mereu la dispoziţia capriciilor lui
faraon. De câte ori nu au strigat evreii: „De ce nu intervii,
Dumnezeule?“ înainte de sosirea pe scenă a lui Moise pentru a le
înfrunta îndoielile?
Profetul Ilie s-a confruntat şi el cu o mulţime similară de
îndoielnici, dar le-a redus la tăcere întrebările printr-un spectacol

232
Ecouri ale răspunsului final

pirotehnic pe Muntele Carmel. Cu toate acestea, şi el s-a retras


într-o peşteră, întrebându-se de ce Dumnezeu nu-şi reglează con-
turile cu regele Ahab şi cu Izabela, brutala lui soţie. Alţi profeţi,
printre care respectaţii Isaia şi Ieremia, au privit probabil cu invi-
die la Ilie care a avut câteva momente de glorie indiscutabilă.
Biblia nu consemnează nici o minune înfăptuită de aceşti „profeţi
ai cuvântului“ şi multora efortul le-a adus martirajul.
Maleahi este ultima voce a Vechiului Testament şi cartea lui
serveşte ca un preludiu potrivit al celor patru sute de ani care au
urmat, perioada tăcerii biblice. Din punctul de vedere al israe-
liţilor, aceste patru secole ar putea fi numite „epoca aşteptărilor
mici“. S-au întors din captivitatea babiloneană, dar ţara a rămas o
provincie neînsemnată aflată sub dominaţia Persiei (a Greciei ori
a Romei, armatele imperiale călcând în picioare cu rândul Israelul).
Noul Templu reconstruit era o amintire palidă a minunii arhitec-
turale a lui Solomon. Măreţul viitor al triumfului şi al păcii mon-
diale descris de profeţi pare a fi un vis îndepărtat.
Un sentiment general de tristeţe i-a cuprins pe evreii, care
erau într-o anume măsură dezamăgiţi de Dumnezeu, aceste lucru-
ri fiind evidente în plângerile şi în acţiunile lor. Cuvintele lor le
trădează starea de spirit: „Degeaba slujim lui Dumnezeu; şi ce am
câştigat dacă am păzit poruncile Lui?“ Această întrebare finală i-a
chinuit pe evrei timp de câteva secole după Maleahi şi după ce
ultimii profeţi au ieşit rând pe rând din scenă. Nu au mai văzut
minuni, nu au mai fost martorii unor intervenţii spectaculoase şi
nu au mai auzit mesaje noi din partea Domnului. A uitat Dum-
nezeu să fie îndurător? Şi-a închis El urechile la gemetele lor?
Vechiul Testament se încheie cu o notă de dezamăgire, de dorinţe
neîmplinite şi de speranţe palide.
Jack Miles arată că ordinea în care au fost aranjate cărţile în
Biblia evreiască exprimă aceste dorinţe cu şi mai multă forţă.
Biblia pe care o folosesc creştinii începe cu Pentateuhul, conti-
nuă cu cărţile istorice, cu cele poetice şi se încheie cu profeţii,

233
BIBLIA PE CARE A CITIT-O ISUS

dintre care ultimul este Maleahi. Evreii folosesc o altă ordine în


Tanakh. După Pentateuh (sau Tora), ei îşi organizează cărţile în
Profeţi (inclusiv cărţi „istorice“ cum sunt Iosua, Judecători,
Samuel şi Regi) şi apoi încheie cu grupul numit „Scrierile“.
Această ultimă secţiune începe cu Psalmii, apoi trece la
Proverbele, Iov, Cântarea Cântărilor, Rut, Plângerile lui Ieremia,
Eclesiastul, Estera, Daniel, Ezra, Neemia şi Cronici. Miles
remarcă că o astfel de ordine subliniază un crescendo al tăcerii
sau retragerii lui Dumnezeu. De fapt, după lungul discurs de la
sfâr-şitul cărţii lui Iov, Dumnezeu nu mai vorbeşte niciodată.
Cronicile repetă unele dintre discursurile anterioare ale lui
Dumnezeu, de obicei citându-le cuvânt cu cuvânt. Cântarea
Cântărilor şi Estera nici măcar nu-L menţionează pe Dumnezeu.
Alte cărţi se referă la Dumnezeu şi includ rugăciuni adresate Lui.
Dar după Iov Dumnezeu nu mai vorbeşte. Anii de aşteptare —
mileniul aşteptării — coboară peste naţiune. Dacă foamea este cel
mai bun bucătar, cel puţin aşa a spus Luther, când ajungem la
Isus, la sfârşitul Vechiului Testament, ne aflăm într-o stare de
înfometare avansată.
Am un prieten evreu care uneori este ghidul grupurilor care
vizitează Israelul. El a învăţat rapid că se pot face bani frumoşi de
pe urma acestor călătorii de la creştinii neoprotestanţi care fac un
pelerinaj „în Ţara Sfântă“. Împotriva dorinţei şi educaţiei sale, a
studiat viaţa lui Isus, deşi părinţii lui au interzis pronunţarea
numelui lui Isus. După ce a învăţat despre Isus, dar şi despre isto-
ria evreilor de la turiştii pe care-i ghida în Israel, şi care ştiau mai
multe decât el despre istoria poporului lui, a observat o convergenţă
uimitoare.
El a învăţat că grupurile de creştini conservatori credeau că
istoria lumii se îndrepta repede spre un punct culminant în care
Israelul va juca un rol crucial. Ei vorbeau mereu despre „a doua
venire“ a lui Isus, citând din profeţii despre care el a învăţat la
şcoala evreiască. În timp ce îi asculta, a înţeles că şi el şi ei aşteptau

234
Ecouri ale răspunsului final

acelaşi lucru: un Mesia, un Prinţ al păcii, care să restabilească


dreptatea şi pacea pe această planetă atât de afectată de păcat.
Creştinii anticipau a doua venire a lui Mesia; fiind evreu, el încă
aştepta prima Lui venire. „Nu ar fi uimitor, mi-a spus el o dată, să
aflăm că, de fapt, am aşteptat aceeaşi persoană?“
La întrebarea: De ce nu intervine Dumnezeu?, evreii şi creş-
tinii au acelaşi răspuns, cu o diferenţă crucială. Evreii cred că Dum-
nezeu va interveni, prin trimiterea viitoare a lui Mesia. Creştinii
cred că Dumnezeu a intervenit, prin Mesia care a fost deja trimis
şi va interveni încă o dată, când Îl va trimite din nou pe Mesia,
dar în putere şi glorie, nu în slăbiciune şi umilinţă.

Lucrarea neterminatã

Într-o seară înainte de sărbătoarea Naşterii Domnului din 1988,


mă aflam la Centrul Barbican din Londra, unde ascultam o excep-
ţională interpretare a oratoriului Mesia de Handel. Aterizasem în
dimineaţa aceea, mi-am cumpărat bilete pentru reprezentaţia din
acea seară şi m-am gândit că voi rămâne treaz doar dacă voi
hoinări prin Londra şi mă voi opri la o cafea la fiecare câteva ore.
Nu am putut anticipa ce mă aştepta în seara aceea. Ceva legat de
concert, lipsa mea de somn, starea mea surescitare datorită cafeinei,
Londra sau concertul însuşi, m-au dus mai aproape, mult mai
aproape de zilele lui Handel. Evenimentul a fost mai mult decât
un concert, a fost aproape o epifanie pentru mine, o revelaţie
izbitoare a întregului mesaj al creştinismului. Într-un mod pe care
nu l-am mai experimentat nicicând înainte, am putut vedea din-
colo de muzică şi am putut înţelege esenţa lucrării.
Londra, mai mult ca orice alt oraş din lume, preţuieşte teatrul
şi cântăreţii nu se mulţumeau doar să cânte, ci interpretau din
toată inima drama dezvăluită de cuvintele oratoriului Mesia.
Cufundat în scaunul confortabil şi ascultând cuvintele primei
părţi a lucrării, mi-a fost uşor să-mi dau seama cum oratoriul a

235
BIBLIA PE CARE A CITIT-O ISUS

ajuns să fie asociat cu perioada Adventului (deşi Handel l-a scris


pentru Paşte). Handel începe cu o colecţie de profeţii cântate cu o
cadenţă extraordinară din Isaia despre un Rege viitor care va
aduce pace şi linişte unei lumi frământate şi pline de violenţă.
Tema muzicală se dezvoltă, începând cu un solo de tenor („Mân-
gâiaţi pe poporul Meu“), ajungând la un cor care sărbătoreşte cu
toată bucuria ziua în care „slava Domnului va fi descoperită“.
Orice ascultător, oricât de necunoscător în ale muzicii, poate
sesiza schimbarea evidentă din partea a doua. Handel prezintă pe
scurt starea sufletească tot mai întunecată prin armoniile orches-
trei care cântă într-o gamă minoră. Partea a doua descrie reacţia
lumii faţă de Mesia şi povestirea devine de un tragism mai amplu
decât pot reda cuvintele. Handel se bazează în primul rând pe
cuvintele din Isaia 52-53, această remarcabilă descriere vie a lui
Mesia făcută cu secole înainte de naşterea lui Isus.
Câteva clipe toate sunetele încetează şi apoi, după această
pauză dramatică, un solo de contralto fără acompaniament aduce
vestea neliniştitoare: „El a fost dispreţuit, respins.“ Solista pro-
nunţă fiecare silabă cu mare efort, ca şi cum faptele istoriei sunt
prea dureroase de relatat. Viorile subliniază atmosfera, repetând
fiecare frază muzicală.
Istoria a fost în suspans la Calvar. Speranţele vii care s-au
ţesut în jurul mult aşteptatului eliberator al Israelului s-au prăbuşit
în întuneric în această noapte fatidică. Atârnând între doi tâlhari,
Mesia a provocat dispreţul oamenilor sau, în cel mai bun caz,
mila lor. „Toţi cei care L-au văzut au râs şi L-au batjocorit“, spune
tenorul care adaugă apoi, în cel mai mişcător moment al oratoriu-
lui lui Handel: „Priviţi şi vedeţi dacă mai există o durere ca du-
rerea Lui.“
Totuşi, nu totul este pierdut. Peste câteva măsuri, tenorul,
care a strigat cu disperare înainte, cântă despre prima licărire de
speranţă în Mesia, partea a doua: „Dar nu I-ai lăsat sufletul în
iad.“ Aproape imediat întregul cor reia strigătele de bucurie, pentru

236
Ecouri ale răspunsului final

că înfrângerea de pe Calvar a fost doar o înfrângere aparentă.


Corpul atârnat pe cruce nu a rămas un cadavru. La urma urmei,
El era Regele Gloriei.
„Aleluia“ cântă corul în sfârşit şi de atunci încolo muzica se
înalţă în cel mai cunoscut fragment din Mesia lui Handel, una
dintre cele mai pline de bucurie şi strălucire piese compuse vreo-
dată. Handel însuşi a spus atunci când a compus corul „Aleluia“:
„Am crezut că am văzut tot Cerul deschizându-se în faţa mea şi
că L-am văzut chiar pe Măreţul Dumnezeu Însuşi.“ „Regele
Regilor, Domnul Domnilor, care domneşte pe veci de veci“ —
Handel a compus dezvoltând strălucitor fiecare frază muzicală
aşa cum merita. Când regele George I a auzit premiera oratoriului
la Londra, în 1742, el, suveranul naţiunii, a stat în picioare uluit,
iar spectatorii omagiază actul său de respect de atunci şi până
acum.
Unii sceptici spun că regele George I a stat în picioare mai
puţin datorită respectului, cât convingerii sale că oratoriul s-a
încheiat la corul „Aleluia“. Chiar şi astăzi spectatorii neavizaţi
comit aceeaşi greşeală. Cine îi poate învinovăţi? După două ore
de spectacol, muzica ajunge la un punct culminat în acest cor exu-
berant. Mai este nevoie de ceva?
Nu m-am gândit cu seriozitate la această întrebare până în
acea seară la Centrul Barbican. Uitându-mă însă repede peste partea
din libret care mai rămăsese, cu ochii îndureraţi din cauza lipsei
de somn, mi-am dat seama ce lipsea din partea întâi şi din partea
a doua a oratoriului Mesia. Prietenul meu evreu care conduce gru-
puri de turişti în Israel a avut dreptate sub un aspect: Isus din Nazaret
nici măcar nu S-a apropiat de împlinirea predicţiilor strălucite ale
profeţilor. „Slavă lui Dumnezeu în locurile prea înalte, şi pace pe
pământ între oamenii plăcuţi Lui“, au cântat îngerii care au anun-
ţat naşterea lui Isus. A umplut pacea pământul de la naşterea lui
Isus până acum? Există mulţi oameni plăcuţi lui Dumnezeu? O
vizită în patria Lui natală infirmă imediat acest lucru.

237
BIBLIA PE CARE A CITIT-O ISUS

Când împreună cu soţia mea am zburat cu avionul spre


Anglia în dimineaţa acelei zile, ruta aeriană ne-a purtat peste
calota glaciară care se poate vedea strălucind noaptea chiar şi de
la zece mii de metri altitudine în anotimpul soarelui de la miezul
nopţii. Ştiam că sub gheaţa polară mişună submarinele nucleare,
fiecare dintre ele fiind capabile să distrugă sute de milioane de
oameni. Când am aterizat în Londra tocmai se anunţa ştirea că un
tren a deraiat omorând cincizeci şi unu de pasageri. Ziarele erau
înţesate de fotografii ale carnajului. Peste numai o săptămână, un
atac terorist a distrus avionul companiei Pan Am 103 deasupra
localităţii Lockerbie din Scoţia, omorând 270 de pasageri. Aceasta
este lumea la care S-a gândit Dumnezeu când a creat-o? Aceasta
este lumea la care S-a gândit Isus când S-a întrupat?
Din astfel de motive oratoriul Mesia de Handel nu se poate
încheia cu minunatul cor „Aleluia“. Mesia a venit în glorie (partea
întâi); Mesia a murit şi a fost înviat (partea a doua). Atunci de ce
rămâne lumea în această stare demnă de milă? Partea a treia a ora-
toriului lui Handel încearcă să ofere un răspuns. Dincolo de imagi-
nile Betleemului şi ale Calvarului, muzica încearcă să transmită o
imagine şi mai mesianică: Isus ca Domn Suveran. Întruparea Lui
nu a dus la sfârşitul istoriei, numai la începutul sfârşitului. Au
rămas încă multe de făcut până când creaţiunea va fi restaurată
pentru a fi aşa cum a dorit Dumnezeu de la început.
Cu geniul său, Handel a început partea a treia din Mesia cu
un citat din Iov, acel personaj tragic care s-a încăpăţânat să creadă,
în ciuda circumstanţelor descurajante. „Dar ştiu că Răscumpără-
torul meu este viu, şi că se va ridica la urmă pe pământ“ cântă
soprana. Copleşit de tragedia sa personală, cu slabe dovezi ale
existenţei unui Dumnezeu suveran, Iov reuşeşte totuşi să creadă
şi, aşa cum sugerează Handel, la fel trebuie să facem şi noi.
De la acest început îndrăzneţ, partea a treia trece la gândurile
lui Pavel despre moartea lui Cristos şi apoi la cuvintele sale înăl-
ţătoare despre învierea finală: „Însuşi Domnul, cu un strigăt, cu

238
Ecouri ale răspunsului final

glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va coborî


din cer, şi întâi vor învia cei morţi în Hristos.“ Moartea lui Cristos
şi învierea Lui fizică a reprezentat o înfrângere decisivă a răului
şi un „ecou înainte“ a ceea ce urmează să se întâmple celor care
se află în Cristos. Dumnezeu a intervenit o dată, alăturându-ni-Se
nouă pe această planetă care geme. Dumnezeu va interveni din
nou, întorcându-Se în glorie şi putere pentru a aduce această pla-
netă la scopul ei originar.
La felul cum tragedia din Vinerea Mare a fost transformată
în triumful din Duminica Paştelui, într-o zi toate războaiele, toată
violenţa, toate nedreptăţile şi necazurile vor fi transformate. Atunci
şi numai atunci vom putea spune: „Unde îţi este biruinţa, moarte?
Unde îţi este boldul, moarte?“ Numai atunci îşi vor găsi răspunsul
întrebările urgente din Vechiul Testament: Contăm noi? Îi pasă
lui Dumnezeu? Trebuie să trăim prin credinţă, conştienţi că nu
vom găsi răspunsuri la cele mai multe întrebări înainte de ziua
decisivă când Dumnezeu va interveni într-un mod spectaculos
prin a doua venire a lui Cristos.
Scriitorii Vechiului Testament au privit în urmă spre Dum-
nezeul legământului care Şi-a manifestat dragostea pentru poporul
Său atât de des, dar şi înainte, spre perioada când Dumnezeu va
trimite un eliberator. Noi, cei de astăzi putem vedea, de aseme-
nea, două aspecte. Putem privi în urmă spre prima venire a lui
Isus şi putem vedea dovada incontestabilă a faptului că oamenii
contează pentru Dumnezeul Universului şi a faptului că Lui îi
pasă de noi. Totuşi, noi continuăm să privim înainte, spre lucrarea
neterminată a Creatorului, spre promisiunile încă neîmplinite ale
profeţilor.
Capodopera lui Handel se încheie cu o scenă memorabilă.
Pentru a-şi prezenta mesajul despre Cristosul eternităţii, libretis-
tul s-ar fi putut mulţumi cu scena din Apocalipsa, capitolul 2,
unde Isus apare cu faţa strălucitoare şi cu ochii arzători. Dar el a
ales pentru încheiere scena din Apocalipsa, 4-5, poate imaginea

239
BIBLIA PE CARE A CITIT-O ISUS

cea mai vie dintr-o carte foarte bogată în imagini spectaculoase.


Acest pasaj prevesteşte încheierea istoriei.
Douăzeci şi patru de conducători impunători sunt prezentaţi,
împreună cu patru făpturi care reprezintă tot ce este mai puternic
între păsări, animale domestice, animale sălbatice şi oameni, tot
ce are mai bun creaţiunea. Aceste făpturi şi aceşti conducători
îngenunchează cu respect înaintea unui tron luminat de fulgere şi
înconjurat de un curcubeu. Un înger întreabă cine este vrednic să
rupă sigiliul care va deschide sulul istoriei. În alte cuvinte, cine
este vrednic să pună capăt istoriei? Niciuna dintre cele patru
făpturi şi niciunul dintre cei douăzeci şi patru de conducători nu
sunt vrednici de acest lucru. Autorul îşi dă foarte bine seama de
importanţa momentului: „Am plâns mult, pentru că nimeni nu
fusese găsit vrednic să deschidă cartea şi să se uite în ea.“
Pe lângă aceste creaturi, incapabile să-şi asume o asemenea
sarcină, mai apare încă o făptură înaintea tronului strălucitor. Cu
toate că înfăţişarea nu-l recomandă pentru această sarcină
importantă, el rămâne totuşi singura speranţă din naraţiune: „Am
văzut stând în picioare un Miel. Părea junghiat.“ Un miel! Un
miel neajutorat şi încă unul înjunghiat! Totuşi, Ioan în Apocalipsa
şi Handel în Mesia surprind esenţa istoriei în această imagine
plină de mister. Marele Dumnezeu care a devenit un copilaş, care
a devenit un miel, care a devenit o jertfă — acest Dumnezeu care
ne-a purtat rănile şi a murit moartea noastră, doar El este capabil
să-Şi asume această sarcină. Aici încheie Handel, prin corul „Vred-
nic este Mielul“, urmat de mai multe amin-uri înălţătoare.
Amin-urile corului de la Westminster încă îmi mai răsunau în
urechi pe holul mare în timp ce priveam la oamenii care ieşeau de
la spectacol. Atunci m-am întrebat ce procent din aceşti london-
ezi atât de culţi, care au aplaudat cu frenezie, au înţeles mesajul
oratoriului? Ce procent din ei l-a crezut? Probabil că ar fi fost de
acord cu partea întâi şi a doua a oratoriului pentru că în această
ţară, care a fost cândva creştină, puţini oameni neagă deschis fap-
tele istorice ale naşterii şi răstignirii lui Isus.

240
Ecouri ale răspunsului final

Dar partea a treia constituie piatra de poticnire. Ne aflam


într-o sală modernă din cărămidă şi lemn de stejar, la sfârşitul seco-
lului XX, într-o cultură materialistă aflată la ani lumină de scenele
cu mieii sacrificaţi. Dar Handel a ştiut că istoria şi civilizaţia nu
sunt ceea ce par a fi. Sălile de spectacole, civilizaţiile, toate se
ridică şi cad. Istoria a dovedit dincolo de orice îndoială că nimic
din ceea ce a realizat mâna omului nu durează. Avem nevoie de
ceva mai mare decât istoria, de ceva din afara istoriei. Avem
nevoie de un Miel înjunghiat dinainte de întemeierea lumii.
Mărturisesc că o credinţă într-o lume invizibilă, o lume din-
colo de lumea noastră nu a fost uşoară pentru mine. La fel ca
mulţi oameni moderni, mă întreb dacă realitatea se încheie cu
lumea materială din jurul nostru, dacă viaţa se încheie la moarte
sau dacă istoria se încheie cu autodistrugerea sau prin dispariţia
soarelui. Dar în acea seară nu am avut nici o îndoială.
Schimbarea de fus orar şi oboseala m-au făcut să pot intra
într-o stare cumva în afara trupului şi, în acel moment, măiastra
ţesătură a muzicii lui Handel mi-a devenit mult mai reală decât
lumea mea de zi cu zi. Am simţit că am pătruns pentru scurt timp
în istoria cosmică. În centrul ei se afla un Mesia care a venit într-o
misiune de salvare, a murit în timpul îndeplinirii ei şi care a rea-
lizat prin moartea Lui salvarea lumii. Am plecat de la spectacol
cu o credinţă reînnoită că El va domni într-adevăr pentru totdeauna,
iar noi vom fi alături de El. În acea zi întrebările care i-au chinuit
atât de mult pe scriitorii Vechiului Testament şi care îi chinuiesc
şi astăzi pe mulţi dintre noi, au părut ca nişte amintiri palide, ca
nişte întrebări pe care le pune un copil.

241