Sunteți pe pagina 1din 37

I.

CUNOAȘTEREA LUI DUMNEZEU

Începe cu învățătura despre Dumnezeu sau dogma Sfintei Treimi și se încheie cu cea despre Dumnezeu
Judecătorul, sau dogma eshatologică.
Cunoașterea lui Dumnezeu constituie premisa oricărui discurs teologic. Trebuie precizat că Teologia
utilizează termeni antinomici pentru a exprima ceva din taina cunoașterii lui Dumnezeu. O teologie pur rațională
nu reprezintă o teologie autentică, ci o speculație rațională prin care nu se poate cunoaște pe Dumnezeu, lipsind
tocmai experiența relației cu Dumnezeu. Dumnezeu este un subiect activ care se descoperă prin lucrările Sale și
prin Cuvântul Său. De aceea cunoașterea lui Dumnezeu nu este o problemă de speculație, ci de curățare a minții
și a inimii prin harul Duhului Sf. pt. contemplarea sau simțirea prezenței lui Dumnezeu.
Invitația la cunoaștere o face Dumnezeu, prin revelarea de Sine, ținta ultimă fiind unirea Lui cu oamenii
sau îndumnezeirea acestora.
Din perspectiva Revelației divine, cunoașterea poate fi naturală ( prin Revelația naturală) sau
supranaturală ( prin Reve. supranat.).
Din perspectiva persoanei umane și a colaborării ei cu harul divin cunoașterea poate fi:
 cunoaștere rațională, afirmativă sau negativă;
 cunoaștere apofatică, experimentală, prin puterea Sf. Duh;
 cunoaștere existențială, din împrejurările concrete ale vieții.
În opinia unor teologi ar mai exista cunoașterea mistică și calea inimii ( Pr. G. Remete).

1. Cunoașterea lui Dumnezeu prin Revelația naturală


Este caracterizată ca având un caracter ascendent; pornește de la om și cosmos și se ridică la Dumnezeu,
punând în evidență invitația omului. Din observația conținitului Revelației naturale care constă în om și cosmos
(Pr. Stăniloae) ne putem ridica la existența lui Dumnezeu, descoperindu-L în calitatea Sa de Creator și Proniator
al lumii. Sf. Scriptură confirmă posibilitatea cunoașterii lui Dumnezeu prin intermediul Revel. nat.: „Cerurile spun
slava lui Dumnezeu și facerea mâinilor lui o vestește tăria” (Ps. 18,1); „Cele nevăzute ale lui Dumnezeu se văd de
la facerea lumii, înțelegându-se din făpturi, adică veșnica Lui putere și a Lui dumnezeire, așa ca ei să fie fără
cuvânt de apărare” (Romani 1, 19-20).
Pentru a-L descoperi pe Dumnezeu prin creația Sa omul trebuie să-și folosească intuiția, conștiința
morală, rațiunea înțeleasă ca dreaptă judecată și mintea luminată de credință, sădite de El în noi. Sf Ioan
Damaschin: „Cunoștința existenței lui Dumnezeu este sădită în chip natural în noi”. Sf Maxim consideră că
„această cunoaștere naturală a existenței lui Dumnezeu e dată oamenilor în chip neînvățat.”
În procesul de cunoastere omul se bazează și pe înclinația sa firească spre Dumnezeu, care e înscrisă în
chipul lui Dumnezeu din el. Această înclinație poate fi alterată de păcat, omul putând confunda pe Creator cu
făptura Sa.
Această modalitate de cunoaștere nu este simplu „naturală” fiindcă ea include credința ca dar al lui
Dumnezeu, și puterea omului de a tinde spre El. Datorită alterării chipului lui Dumnezeu din om, cun. nat. este
nedeplină, indirectă, neclară și nesigură. Omul nu accede prin ea la o cunoaștere interpersonală, Dumnezeu
rămânând ascuns în creația Sa.

2. Cunoașterea lui Dumnezeu prin Revelația supranaturală


O completează pe cea naturală, fără a o anula sau a-i diminua importanța. Ambele căi sunt
complementare. Instrumentul prin care omul cunoaște în mod supranatural pe Dumnezeu este credința, întărită
prin harul primit prin Botez. Ea luminează mintea și o face capabilă să cunoască pe Dumnezeu ca persoană.
Cunoașterea supranat. este teocentrică; Dumnazeu este Cel care dăruiește cunoașterea Sa prin har celor
credincioși. Omul însuși se deschide mai mult prezenței și lucrării lui Dumnezeu, decât în cazul cunoașterii
naturale.
„După ce Dumnezeu odinioară în multe rânduri și în multe chipuri a grăit prin prooroci, în vremurile din
urmă ne-a grăit prin Fiul” (Evrei 1, 1). Tot Sf Pavel atrage atenția că în procesul cun. supranat, Dumnezeu este
permanent activ, spre a-l atrage pe om în dialogul cu Sine: „Acum însă, după ce ați cunoscut pe Dumnezeu sau
mai degrabă ați fost cunoscuți de Dumnezeu, cum vă întoarceți iară la înțelesurile cele slabe și sărace, cărora
iarăși voiți să le slujiți ca înainte?”(Galateni 4, 9).
Pe lângă credință și har, cun. supranat. implică iubirea omului pentru că acest tip de cun. duce la o
comuniune interpersonală, la unire cu Cel cunoscut. „Dacă i se pare cuiva că, cunoaște ceva, încă n-a cunoscut
cum trebuie, dar dacă iubește pe Dumnezeu este cunoscut de Dumnezeu” (1 Cor 8, 22-23).
„Dragostea este de la Dumnezeu și oricine iubește este cunoscut de Dumnezeu căci Dumnezeu este iubire
și aceasta este dragostea, nu fiindcă noi am iubit pe Dumnezeu, ci ci -fiindcă El ne-a iubit și a trimis pe Fiul Său... ”
(1 Ioan, 4, 17-19)
Cunoașterea supranaturală se datorează, pe de o parte harului divin lucrător în om de la Botez, iar pe de
altă parte deschiderii persoanei umane prin credință spre Dumnezeu și a consolidării în bine prin împlinirea
poruncilor, în care este ascuns însuși Hristos (Sf. Maxim).
Cunoașterea naturală coincide cu modul de cunoaștere rațional, iar cunoașterea supranaturală se
exprimă prin modul apofatic sau tainic al cunoașterii.

3. Cunoașterea rațională a lui Dumnezeu


Această cunosștere rațională mai este numită și afirmativă sau catafatică, întrucât ea indică ceea ce este
Dumnezeu în raport cu realitățile create, văzute, atribuindu-se lui Dumnezeu însușirile creației Sale. Pe această
cale identificăm în creație efectele lucrării creatoare, a celei proniatoare și a celei judecătoare a lui Dumnezeu.
Calea afirmativă sau pozitivă a cunoașterii lui Dumnezeu este insuficientă; ea trebuie completată prin
calea negativă (apofatică), care aparține tot cunoașterii raționale. Atunci când ne exprimăm negativ despre
Dumnezeu, facem aceasta pentru a-I nega orice imperfecțiune sau limitare, specifică lumii create. Pr. Stăniloae
afirma că prin cunoașterea catafatică îl sesizăm pe Dumnezeu în calitatea Sa de cauză creatoare și susținătoare a
lumii, pe când prin cunoașterea apofatică facem un fel de experiență directă a prezenței lui tainice, care
depășește simpla cunoaștere în calitate de cauză. Se numește apofatică, pentru că prezența tainică a lui
Dumnazeu, depășește capacitatea de definire prin cuvinte. Dar această cunoaștere e mai adecvată lui Dumnazeu
decât cunoașterea catafatică.
În cunoașterea rațională, atât cea afirmativă cât și cea negativă, omul are dej acunoștință că realitatea
infinită a lui Dumnezeu nu poate fi cuprinsă în concepte intelectuale. În faza cunoașterii raționale trebuie să fie
prezentă o componentă spirituală.

4. Cunoașterea apofatică sau prin experiență duhovnicească a lui Dumnezeu


Pr. Stăniloae cănsidera că în tradiția patristică răsăriteană, teologia apofatică este o experiență directă. Și
aceasta trebuie să recurgă în exprimare la teologia negativă intelectuală, dar este diferită de aceasta.
Dacă în teologia dogmatică ortodoxă nu se face o separație între Revelația naturală și cea supranaturală,
ci sunt privite ca având o relație interioară, nici între cunoașterea rațională și cea duhovnicească, experimentală,
nu se face o deosebire tranșantă. Cele două moduri de cunoaștere sunt complementare. Pr. Stăniloae afirma că
cel care are o cunoaștere rațională a lui Dumnezeu ți-o completează cu cea apofatică, iar cel care are o
experiență apofatică mai accentuată recurge în exprimarea ei la termenii celei raționale.
Teologia ortodoxă consideră că apofatismul reprezintă calea cea mai potrivită în abordarea
transcendenței lui Dumnezeu cel viu și personal. Apofaza presupune un continuu progres în cunoaștere. Pr.
Stăniloae admite mai multe grade ale cunoașterii apofatice: apofatismul cun. pozirive și neg.; apofatismul de la
capătul rugăciunii curate; apofatismul vederii luminii dumnezeiești.
La Sf. Grigore Palama, cun. lui Dumnezeu are 3 etape:
a) cunoașterea catafatică, rațională a lui Dumnezeu, prin care încercăm să numim lucrurile în relația lor cu
Dumnezeu în cuvintele și rugăciunile liturgice;
b) cunoașterea apofatică, prin depășirea a tot ceea ce poate fi exprimat despre El, prin negrăire sau tăcere;
c) vederea lui Dumnezeu în întunericul mai presus de lumină pe care o pregustăm în lumea aceasta și o
desăvârșim în veșnicie, când vom vedea pe Dumnezeu față către față;
Pentru acest tip de cunoaștere, spune pr. Stăniloae, omul trebuie să se curățe de patimi și să practice
asceza, pt că atât timp cât omul este stăpânit de plăcerile trupești și de pasiunile de orice fel, cunoașterea nu
este posibilă.
Cunoașterea lui Dumnezeu este simultan și alternativ rațională și apofatică, trecându-se pe rând de la
exprimarea catafatică la negrăirea sau uimirea apofatică și de la tăcerea apofatică la rugăciunile liturgice
apofatice. Cele 2 moduri de cunoaștere sunt complementare.

5. Cunoașterea lui Dumnezeu în împrejurările concrete ale vieții


Această nouă modalitate de cunoaștere reprezintă contribuția pr Stăniloae, care a elaborat-o pe baza
credinței și practicii Bisericii Ortodoxe. Ea nu trebuie despărțită sau opusă celorlalte căi de cunoaștere, întrucât e
un caracter convergent și complementar. Pe Dumnezeu îl poate cunoaște oricine, prin experiențele personale și
prin situațiile existențiale pe care i le oferă viața coridiană.
Premisa acestei cunoașteri constă în acțiunea proniatoare a lui Dumnezeu, care se îndreaptă spre toți
oamenii. Părintele Stăniloae afirma că „ fiecare îl cunoaște pe Dumnezeu prin apelul care îl face Acesta la el,
punându-l în diferite împrejurări, în contact cu diferiți oameni, care îi solicită implinirea unor îndatoriri, care îi
pun răbdarea la grele încercări. Fiecare Îl cunoaște în mustrările conștiinței pentru cele săvârșite; în sfârșit, îl
cunoaște în necazurile, în insuccesele, în bolile proprii sau ale celor apropiați, dar și în ajutorul ce-l primește de la
El în biruirea lor. E o cunoaștere care ajută la conducerea fiecărui om pe un drum propriu de desăvârșire”.
Necazurile ne împing la rugăciune: „Întru necazul meu am strigat către Domnul și El m-a auzit”(Ps 119, 1)
Atunci ne rugăm mai intens, cerem cu stăruință ajutorul Lui și Îl cunoaștem nu într-un mod abstract, ci extrem de
personal, ca pe cel ce nu rămâne indiferent la necazurile noastre.
„Dumnezeu folosește mijloace de constrângere și de smerire atunci când omul începe să se încreadă în
sine prea mult; atunci îl întoarce la smerenie și la cunoașterea de sine...
Cunoașterea noastră despre Dumnezeu este în același timp o cunoaștere a noastră, a limitelor și greșelilor
noastre, și de aceea necunoașterea noastră este o lipsă de smerenie, necunoștință și nemulțumire față de
Dumnezeu și față de semeni” (Sf. Nicodim Aghioritul)
Și Sf. Maxim atrage atenția asupra lucrării proniatoare a lui Dumnezeu, prin care El poate fi cunoscut.
Când suntem cuprinși de vreo strâmtorare, spune Sf. Maxim, înainte chiar de a cugeta la ceva strigăm la
Dumnezeu, de parcă însăși Pronia ne atrage la ea.
Pe Dumnezeu îl cunoaștem și din solicitările semenilor cu care intrăm în contact; în fiecare semen trebuie
să-L recunoaștem pe Hristos, suferința lui e suferința lui Hristos, mâna lui întinsă e mâna lui Hristos. Această
cunoaștere este una practică, existențială, prin raporturile directe ale Lui cu noi, prin care experiem caracterul
Său personalși marea Lui iubire pentru noi, chiar și atunci când ne judecă și ne ceartă, dar mai ales atunci când îi
cerem ajutorul.
II. ÎNVĂȚĂTURA DESPRE DUMNEZEU, UNUL ÎN FIINȚĂ ȘI ÎNTREIT ÎN PERSOANE

Dogma centrală a învățăturii de credință creștine este dogma Sfintei Treimi. Ea este corect înțeleasă doar
în cadrul Bisericii Ortodoxe: numai teologia ortodoxă a rămas fidelă Revelației supranat. cu privire la Sf Treime,
respingând erezia Filioque care atentează la unitatea Sf Treimi și doar teologia ortodoxă, în acord cu
Descoperirea dumnezeiască și cu gândirea Sfinților Părinți, face distincție între ființa inconfundabilă a lui
Dumnezeu și energiile divine necreate.
D.p.d.v. dogmatic în Dumnezeu distingem fără separație 3 reașități concentrice: 1.Dumnezeu în Sine,
adică supraființa mai presus de orice nume, neîmpărțit și nedespărțit; 2.energiile divine necreate, lucrările și
manifestările din jurul ființei, prin care Dumnezeu se împărtășește; 3.cele trei Persoane în care subzistă
dumnezeirea identică și integrală, având numele lor ipostatic: Tată, Fiu și Duh Sfânt, care au pripriile lor
caracteristici personale.
Unitatea lui Dumnezeu sau a Sf Treimi izvorăște din monarhia Tatălui, adică din faptul că Tatăl
împărtășește ființa Sa celorlalte 2 Persoane divine care provin din El, având o singură voință și o singură lucrare
necreată. Această unitate se manifestă prin perihoreză.
Unitatea treimii este întemeiată în persoana Tatălui. Fundamentarea personală a unității Sf Treimi este
posibilă doar când se pune accent pe treimea Persoanelor.
D.p.d.v. metodologic învățătura despre Dumnezeu poate fi abordată fie din perspectiva Persoanelor
treimice, fie din perspectiva energiilor necreate. Sf Grigorie de Nazianz afirma că „ abia mă gândesc la Unime și
sunt luminat de Treime; așa i-am deosebit pe Trei și sunt iarăși atras de Unul. Când îmi reprezint pe Unul din Trei
îmi pare a fi totul și într-atât mi se umple de El ochiul încât întregul îmi scapă.”
Pr Stăniloae ia ca punct de plecare distincția dintre energii și ființa divină, pentru a evidenția concomitent
transcendența ființială și imanența harică a lui Dumnezeu. Persoanele treimice nu trec pe planul al doilea în
Dumnezeu, ci ocupă locul central, comunicându-și reciproc ființa.

1. Raportul între lucrările și ființa lui Dumnezeu


Cunoașterea lui Dumnezeu este antinomică sau paradoxală. Sf. Părinți au încrcat să exprime expresiile
antinomice ale Sf Scripturi cf cărora, pe de o parte Dumnezeu locuiește în lumina neapropiată și nu L-a văzut
nimeni dintre oameni (1 Tim 6, 16), iar pe de altă parte „Cuvântul trup s-a făcul...și am văzut slava Lui”
(Ioan 1, 14). În acest sens ei au afirmat o distincție între ființă și lucrările lui Dumnezeu, lucru care explică
antinomiile și oferă posibilitatea împărtășirii noastre nemijlocite de Dumnezeu.
Dumnezeu este absolut transcendent și incomunicabil după ființă, dar cunoscut și experimentabil prin
lucrările Sale. Sf Vasile cel Mare este primul care afirmă această distincție „afirmând că noi îl cunoaștem pe
Dumnezeul nostru din lucrările Lui, noi nu făgăduim deloc că îl apropiem după chiar ființa Lui. Căci dacă lucrările
Lui coboară până la noi, ființa lui rămâne inaccesibilă.” Pe concepția aceasta vor merge și Dionisie Areopagitul și
Maxim Mărt.
În sec XIV această înv. a fost adâncită de Gr. Palama, în disputa cu adversarii săi care susțineau că
existența lui Dumnezeu și lucrările sau atributele Sale sunt identice; harul de care se împărtășesc credincioșii nu
este altceva decât o energie creată, separată de Dumnezeu. În acest sens Sf Grigore formulează raportul dintre
ființă și lucrările necreate:
a) Dumnezeu nu este o ființă divină abstractă, ci ființa sa unică și absolută subzistă complet în trei
ipostasuri și se manifestă printr-o mulțime de lucrări. După ființa și ipostasurile sale treimice, Dumnezeu este
neîmpărtășibil și transcendent, dar prin lucrările Sale se coboară până la noi, împărtășindu-ni-se.
Cei ce se învrednicesc să se unească cu Dumnezeu se unesc cu El prin energiile divine. Duhul prin care cel
ce se alipește de Dumnezeu devine una cu Dumnezeu, este și se numește lucrare necreată a Duhului, și nu ființa
sau persoanele lui Dumnezeu.
Dacă Dumnezeu ni s-ar împărtăși după ființa sau ipostasurile Sale, am deveni și noi dumnezei după ființă,
iar Dumnezeu nu ar mai fi Treime, ci mulțime de dumnezei. Împărtășirea lui Dumnezeu după ființă s-a făcut o
singură dată în veșnicie prin nașterea Fiului și purcederea Sf Duh din Tatăl, fiul și duhul având aceeași ființă ca și
Tatăl. Împărtășirea lui după ipostas a avut loc o singură dată prin întruparea Fiului care și-a asumat firea
omenească.
b) lucrările și energiile divine sunt distincte dar nu separate de ființa lui Dumnezeu sau de ipostasurile
treimice, deoarece izvorăsc din ființa divină, și sunt activate de persoanele treimice. În momentul pogorârii
Duhului Sf, Apostolii nu au primit nici ființa, nici ipostasurile Sf reimi, ci energiile îndumnezeitoare ale Sf Teimi pe
care le primesc până astăzi credincioșii prin Sf Taine.
c) ca manifestări ale ființei divine, prin Persoanele divine, energiile au existat din veci, deși nu toate au
fost activate de Dumnezeu înainte de a fi lumea. Dacă nu ar fi eterne ar însemna că Dumnezeu s-a modificat pe
Sine în actul creației. Necesitatea distincției dintre ființa și lucrările lui Dumnezeu rezultă din faptul că dacă ele s-
ar confunda, atunci lumea ar fi și ea veșnică și s-ar confunda și ea cu Dumnezeu.
d) numai această distincție dintre energii, ființă și ipostasuri ni-L arată pe Dumnezeu ca Persoană liberă,
care acționează printr-o voință liberă. Ca potențe, energiile sunt deodată cu ființa divină, existând în ființa
divină, dar ca acte și lucrări, aceste potențe devin actuale numai prin voia lui Dumnezeu.
e) distincția dintre ființa și energiile divine nu introduce compoziții în ființa lui Dumnezeu, așa cum
susțineau adversarii lui Palama. Nu există ființă fără puteri, fără lucrări, precum nu există nici lucrări sau puteri
fără ființa sau persoana care să le activeze. Unitatea lui Dumnezeu este antinomică și e trăită de noi ca o bogăție
nesfârșită, inepuizabilă de posibilități și lucrări.
f) lucrările lui Dumnezeu prin care se manifestă și intră în legătură cu lumea sunt în același timp însușiri
sau atribute ale lui Dumnezeu. După ființa Sa Dumnezeu este fără nume, iar după lucrările Sale este cel cu multe
nume.
Cei care s-au opus Sf. Gr Palama, renunțând la energiile necreate, au renunțat la scara de diamante, pe
care Dumnezeu coboară în Biserică și pe care omul urcă spre Dumnezeu.

2. Raportul dintre energiile divine și Ipostasurile treimice


Lucrările sau energiile divine sunt comune celor trei Ipostasuri pentru că însăși ființa divină le este
comună. Dacă nu există ființă fără lucrări nu există nici Persoană fără lucrări. Sf Gr Palama explică relația
existentă între ipostasuri și lucrările divine: „la cele de o specie lucrarea este de același fel, dar fiecare ipostas
lucrând în sine are și o lucrare proproi. Dar la cele trei Ipostasuri Dumnezeiești nu este așa. Cu adevărat acolo
este una și aceeași lucrare...”. Prin fiecare lucrare divină manifestată asupra noastră vin la noi cele trei Persoane
dumnezeiești. Energiile divine izvorăsc din ființa divină cea una dar sunt activte prin Persoanele divine. Nu există
distanță între persoană și lucrare, așa cum nu există între ființă și persoană.
Ființa este sâmburele de taină al fiecărei existențe, focarul inepuizabil al tuturor mnifestărilor. V Lossky a
atras atenția că Sf Părinți au numit misterul vieții lăuntrice al Sf Treimi teologie, în timp ce lucrarea comună în
afară a persoanelor a numit-o iconomie. Energiile divine necreate țin atât de Treimea imanentă cât și de Treimea
iconomică.
Energiile divine ni se împărtășesc din Tatăl, prin Fiul în Sf Duh, astfel prin lucrarea unei singure Persoane
avem prezentă întreaga Sf Treime. Sf Simeon Noul Teolog spune: „Fiul e ușa spre Tatăl iar Sf Duh este cheia care
deschide ușa, adică pe Fiul”. Nesocotirea distincției dintre ființă și energii a dus la erori grave pe Pavel Florenski
și Sergiu Bulgakov ( a identificat energiile divine cu însăși ființa lui Dumnezeu). Din teoria sofiologică a lui
Bulgakov decurg următoarele erori: introducând energiile în ființa treimică nu se mai face deosebire între
Dumnezeu și lumea care se împărtășește de energii, omul devine dumnezeu după ființă, nu după har; fiinșa
divină nu mai este apofatică, pentru că devine o ființă perfect cunoscută; dumnezeirea se revarsă în întreaga
lume, pierzându-si transcendența absolută și devenind imanentă lumii; Dumnezeu intră în mișcare ca și lumea;
Bulgakov ajunge să accepte Filioque. Eroarea lui a fost criticato de Lossky, și condamnată de un sinod al Bisericii
O. Ruse.

III. ATRIBUTELE LUI DUMNEZEU. GENERALITĂȚI.

Lumea a fost creată de Dumnezeu prin voința Sa, prin lucrările sale necreate. Prin contemplarea creației,
omul poate cunoaște unele însușiri ale Creatorului, după cum spune Pavel: „Cele nevăzute ale Lui....” ( Rom 1,
20). După ființa Sa Dumnezeu este incognoscibil, dar după lucrări este polionimos – cel cu multe nume: drept,
bun, înțelept, veșnic, neschimbător. Atributele divine sunt diferite numiri pe care noi le atribuim lui Dumnezeu
pe baza lucrărilor Sale. Originea atributelor este concomitent dumnezeiască și omenească, obiectivă și
subiectivă. Este divină și obiectivă în conținut deoarece își au fundament în lucrările divine; este umană și
subiectivă pt. că noi le formulăm.
Atributele divine nu trebuie identificate cu ființa lui Dumnezeu, eroare făcută de catolici.

1. Atribute, proprietăți și predicate divine


Deosebirea existentă între însușirile ființiale, cele ipostatice și cele care îl caracterizează pe Dumnezeu ca
subiect al lucrărilor din afară:
a. atributele divine sunt diferite numiri pe care le dăm lui Dumnezeu, Persoanelor treimice, pe baza
lucrărilor lor din afară.
b. proprietățile sau însușirile personale sunt calități sau însușiri ale unei singure persoane treimice, și
prin care se distinge de celelalte două: Tatăl este nenăscut, Fiul născut, Duhul purces.
c. predicatele sunt nume date lui Dumnezeu în calitate de subiect al diferitelor lucrări. Numirile de
Creator, Proniator, Sfințitor se atribuie prin apropiere unei anumite persoane treimice, dar fără a exclude pe
celelalte două. Tatăl este Creator și Proniator, dar cu toate acestea și Fiul și Sf Duh au participat la lucrare.

2. Diferențe confesionale
Teologia romano-catolică, față de cea ortodoxă, așează atributele divine în relație directă cu ființa lui
Dumnezeu. Dacă Ortodoxia concepe atributele dincolo de ființa lui Dumnezeu, catolicismul consideră că
atributele constituie însăși ființa lui Dumnezeu. Concepția catolică pleacă de la un atribut principal (ființă,
infinitate, aseitate) și care devine principiul tuturor atributelor dumnezeiești.
Eroarea catolică este aceea că se introduce raționalismul în însăți ființa lui Dumnezeu, dând omului
impresia că îl poate cunoaște total pe Dumnezeu.

3. Formularea și împărțirea atributelor divine


Pentru formularea atributelor divine teologia a utilizat trei metode: calea afirmativă, calea eminenței și
calea negativă. Originile lor sunt în operele Sf Dionisie Areopagitul, Despre numele divine și Teologia mistică. Cu
timpul acestea au devenit metode raționale de cunoaștere.
a. Calea afirmației sau a cauzalității
Pornește de la ideea de cauzalitate care presupune un Creator sau o cauză primară. Toate perfecțiunile
din lume își au izvorul în Creator, mai ales cele spirituale: puterea, existența, bunătatea etc.
b. Calea eminenței sau a superlativului
Are la bază ideea că toate calitățile sau perfecțiunile din lume îsi au izvorul în dumnezeu la gradul
superlativ absolut. Dacă omul e bun, Dumnezeu este atotbun, dacă oamenii sunt puternici, Dumnezeu este
atotputernic etc.

c. Calea negativă
Prin această cale se neagă lui Dumnezeu nu numai orice imperfecțiune și lipsă, dar se consideră consideră că nu i
se pot atribui nici măcar perfecțiunile în gradul maxim din lumea creată.În acest sens nu i se pot atribui lui
Dumnezeu nici că e bun, nici că e foarte bun, în raport cu lumea. Dumnezeu este supraexistențial,supraființial,
mai presusde toate categoriile ființelor create.
Primele două căi au primit numele de calea catafatică, iar cea de-a treia, calea apofatică. Sf Ioan Dam.
spune: „Dumnezeirea este infinită și incomprehensibilă. Numai aceasta putem înțelege cu privire la ființa Sa,
anume nemărginirea și incomprehensibilitatea”.
Sf Gr Palama: „Firea supraexistențială a lui Dumnezeu nu poate fi nici exprimată, nici numită, nici
gândită. Ea este dincolo de toate de-a pururi incognoscibilă pentru toți”.
Teologii ortodocși împart atributele în trei categorii: naturale, intelectuale, morale. Pr Stăniloae le
împarte în 2:atribute legate de supraesența lui Dumnezeu și participarea creaturilor la ele,și atribute legate de
spiritualitatea lui Dumnezeu și participarea creaturilor la ele.

IV. ATRIBUTELE LUI DUMNEZEU (II)

A. Atributele naturale
Prin atributele naturale, Dumnezeu apare ca o ființă absolută, liberă de toate limitările nefiind cauzat și
nici dependent de nimeni și nimic (aseitatea), fiind spirit imaterial, infinit, veșnic, neschimbabil, unic, în raport cu
natura creată și timpul (mărginită).

1. Existența de sine, aseitatea sau independeța absolută a lui Dumnezeu


Acest atribut indică însușirea lui Dumnezeu de a exista sau a ființa de la Sine și prin Sine. Negativ
înseamnă că Dumnezeu nu e condiționat de nimeni și de nimic, că nu-și are existența de la altcineva.
Pozitivînseamnă că Dumnezeu este cauza propriei Sale ființe, că e fără de început și fără sfârșit, El e plinătatea
ființei și a vieții: Iahve, „Cel ce sunt” (Ieșire 3,14), „Alfa și Omega, Cel ce este, Cel ce era și Cel ce vine”
(Apocalipsă 1,8).
Comentând primul verset, Sf.Grigorie de Nazianz într-una din cuvântările sale spune că „Dumnezeu „era”
și „va fi” de-a pururi sau mai exact este de-a pururi deoarece în timp ce „era” și „va fi”, sunt ale firii trecătoare, El
este „Cel ce este” de-a pururi, ca un ocean fără hotare”.
Ființa și existența în Sine a Lui Dumnezeu există în concretul ipostaselor treimice, și nu abstract. Dar
Dionisie Areopagitul vorbește de Dumnezeu Cel supraființial și supraexistențial, ca fiind mai presus de toate cele
ce sunt.
Dumnezeu e liber de orice relațție de dependență (ca în cazul existențelor cunoscute), izvorul și cauza a
tot ce există: „de la El și prin El și pentru El sunt toate” (Romani 11,36).

2. Spiritualitatea lui Dumnezeu


Dumnezeu e spirit absolut, nematerial, necorporal, nevăzut, liber și personal în comparație cu lumea
materială creată (mărginită și finită).
Ființele spirituale sunt persoane caracterizate prin rațiune și libertate, unde Dumnezeu este ființa
spirituală absolută necreată, iar îngerii și oamenii create. Spiritualitatea pune în evidență caracterul de Duh al
esenței divine aducându-i-se închinare în Duh și adevăr (Ioan 4,24)
Sf. Scriptură atestă acest atribut direct: atribuirea rațiunii, libertății („unde este Duhul Domnului acolo
este libertate”): numindu-L Duh, și indirect învățând că Dumnezeu nu are niciuna din însușirile materiale sau
corporale, ca în cazul oamenilor (limitați în timp și spațiu).
Dumnezeu este cauza creatoare a tuturor spiritelor create (îngeri, oameni), fiind numit „Dumnezeul
duhurilor” (rugăciune) al celor vii dar și celor adormiți.

3. Atotprezența sau supraspațialitatea lui Dumnezeu


Atribut în relație directă cu absolutul și infinitatea lui Dumnezeu. Negativ se manifestă prin aspațialitate,
iar pozitiv prin omniprezență. Dumnezeu nu este limitat de spațiu. „Cerul și pământul nu te cuprind” (III Regi
8,27); „Tu ești în cer, în iad, la marginile mării” (Psalm 138).
Sf. Ioan Damaschin explică în Dogmatica sa, diferența dintre omniprezența lui Dumnezeu și prezența
spirituală a îngerilor: „Îngerul nu poate să lucreze în același timp în diferite locuri, numai Dumnezeu poate să
lucreze simultan în diferite moduri”.
Sf. Ioan Gură de Aur în Omilia către evrei precizează greutatea minții umane de a înțelege omniprezența
lui Dumnezeu, fără a cădea în panteism: „Știm că Dumnezeu e prezent pretutindeni dar nu înțelegem cum,
pentru că noi cunoaștem doar o prezență limitată”.
Dumnezeu nu trebuie izolat de lume în transcendența Sa, în sensul deiștilor, ci în sensul că nu intră în
cadrele spațiului, El nu este numai aspațial, ci și supraspațial, mai presus de spațiu.
Contar panteismului: accentuarea transcendenței ființiale a lui Dumnezeu, iar împotriva deismului,
imanența Sa harică (Prof. Dumitru Popescu).
Fiind diferite grade ale prezenței lui Dumnezeu, noi nu negăm astfel atotprezența Sa: în Biserică, în Taine,
prezențele fiind simultaneși totodată cele care sfințesc aceste locuri.
Omul este chemat să participe și la acest atribut, dar în viața viitoare când depășind spațiul material, va
comunica fără limite (Prof. Ghe. Remete).

4. Veșnicia sau eternitatea lui Dumnezeu


Acest atribut arată independența absolută față de timp a lui Dumnezeu, timpul fiind dependent de El,
timpul creat odată cu lumea, Dumnezeu fiind astfel veșnic sau etern, fiind veșnic etern (Fericitul Augustin-
Confesiuni).
Negativ, veșnicia este însușirea lui Dumnezeu de a fi deasupra timpului, atemporal și supratemporal, în
sens pozitiv exprimă faptul că Dumnezeu creează, stăpânește și umple timpul, fiind prezent în orice moment
temporal al lumii.
Sf. Scriptură confirmă veșnicia lui Dumnezeu: „Mai înainte de s-au făcut munții și s-a zidit pământul și
lumea, din veac și până în veac ești Tu” (Psalmul 89,2). Veșnicia lui Dumnezeu este un prezent continuu fără
trecut, fără prezent, fără trecut sau viitor: „Dumnezeu este Cel ce este, Cel ce era și Cel ce va să vină”
(Apocalipsă 1,4). Acest atribut trebuie înțeles ca o plenitudine a comuniunii interpersonale treimică. Dumnezeu
este în relație cu istoria și cu timpul, dar totodată mai presus de ele, deoarece Dumnezeu crează timpul și-l
umple. Hristos ne-a dat posibilitatea participării la viața veșnică: „Cel ce crede în Mine, are viață veșnică”(Ioan
6,47)
Prin timpul liturgic veșnicia este anticipată prin puterea Duhului Sfânt, în unire cu Hristos oferindu-ne-o
prin Sf. Euharistie, și totodată primirea prezenței plină de eternitate a lui Hristos.
5. Neschimbabilitatea sau imuabilitatea lui Dumnezeu
Legat de aseitate și veșnicie prin care cugetând pe Dumnezeu ca existând de Sine într-un prezent
continuu, fără început și fără sfârșit Îl concepem neschimbabil, dar și invers.
Dumnezeu nu se schimbă nici în ființă, nici în lucrările Sale: „Eu sunt Domnul și nu M-am schimbat”
(Maleahi 3,6), iar Iisus Hristos nu se schimbă prin întrupare: „Iisus Hristos, ieri și azi și în veci este același” (Evrei
13,8) și nici Sf. Treime prin înălțarea Mântuitorului. Dumnezeu nu e supus schimbării, devenirii sau dezvoltării,
fiind mai presus de acestea, și totuși prin antinomie este principiul devenirii existențelor create.
Și acest atribut are un caracter apofatic chemându-ne la participare prin experiență, cum este cazul
sfinților, care se simt punct de sprijin prin neschimbabilitatea lui Dumnezeu.
Se observă antinomia: Dumnezeu e cu totul nemișcat și neschimbabil, iar pe de altă parte e un Dumnezeu
viu, iubitor, care ia parte la viața noastră. Acestea se observă și în Sf. Scriptură în care se afirmă că Dumnezeu se
căiește, revine asupra unor decizii: „S-a căit Dumnezeu că a făcut pe om pe pământ” (Facere 6,5), iar în alte
locuri se spune că Dumnezeu nu se căiește: „El nu se va căi, căci El nu este om ca să se căiască” (I Regi 15,29).
Interpretarea acestora o găsim la Sf. Ioan Damaschin (Contra maniheilor): „Dacă se spune că Dumnezeu se
căiește, se spune după noi, pentru că omul a păcătuit. Nu se căiește pentru că a văzut ce se va întâmpla. Aceia s-
au schimbat, făcând fapte vrednice de căință, nu Dumnezeu”.
Dumnezeu nu se schimbă în ființă și nici față se nimeni și nimic, căci a prevăzut și știe din veci toate
schimbările noastre, El rămâne veșnic același.

6. Atotputernicia lui Dumnezeu


Atributul ce arată nemărginirea puterii lui Dumnezeu, care poate face toate, întrucât nu e mărginit de
nimic. Raportul voință-putere la Dumnezeu diferă de cel al omului, la om voința fiind mai mare decât puterea, la
Dumnezeu fiind proporționale, cum confirmă și Sf. Ioan Damaschin în dogmatica sa: „Dumnezeu poate să facă
pe toate câte le voiește, dar nu voiește să facă pe toate pe câte le poate, căci poate să piardă lumea, dar nu
vrea”.
Sf. Scriptură confirmă acest atribut: „Eu sunt Dumnezeul Cel Atotputernic” (Facere 17,1); „La oameni
aceasta e cu neputință, la Dumnezeu însă toate sunt cu putință” (Matei 19,26).
Crearea lumii, providența, restaurarea lumii în Hristos sunt manifestări ale atotputerniciei Sale care este
în deplină armonie cu dreptatea, iubirea și mila Lui atât cât este necesar, conducerii omului la Mântuire,
manifestare denumită prin atotțiitor (pantocrator).
Romano-catolicii susțin ideea că Dumnezeu poate lucra și împotriva lumii pentru conștientizarea micimii
ei. Astfel, este mai degrabă un mijloc de apărare al lui Dumnezeu împotriva creaturii. „Catolicismul a tras de aici
concluzia dominării statelor, iar protestantismul afirmarea eficienței exclusive a lui Dumnezeu, împotriva
eficienței umane” (Pr. Prof. Dumitru Stăniloae). Prin exercițiul moral, prin împlinirea poruncilor, omul se unește
cu Dumnezeu și participă la atotputernicia Lui.

7. Unitatea și unicitatea lui Dumnezeu


Acest atribut rezultă din caracterul absolut și infinit al lui Dumnezeu, ființă spirituală și unică, mai multe
ființe absolute și infinite fiind o contradicție. Se implică în celelalte atribute naturale aseitatea, veșnicia,
atotputernicia, deoarece mintea noastră nu poate concepe că există mai multe ființe veșnice, atotputernice.
În V.T. s-a descoperit unicitatea lui Dumnezeu: „Eu sunt Cel dintâi și Cel de pe urmă și nu este alt
Dumnezeu afară de Mine” (Isaia 44,6). În N.T. : „Și aceast este viața veșnică: să Te cunoască pe Tine, singurul
Dumnezeu Adevărat și pe Iisus Hristos” (Ioan 17,3).
Sf. Ioan Damaschin în dogmatica sa: „Există un singur Dumnezeu și nu mai mulți Dumnezei...dacă vom
spune că sunt mai mulți este necesar să se observe deosebirea între mulți, căci dacă nu este deosebire între ei,
este mai degrabă unul și nu mulți”. Există un singur Dumnezeu desăvârșit, Creator și conducător mai presus de
desăvârșire.
Dionisie Areopagitul prin distincția tripersonală în Dumnezeu și prin distincția între ființă și lucrări
necreate, nu se introduce nicio compoziție în Dumnezeu.
Participarea la acest atribut se poate face prin realizarea unității de sine proprie devenind un centru,
conducător al lumii spre unitate. Creatura întreagă participă, este cuprinsă și proniată unitar în Dumnezeu, care
va fi „totul în toate”.

8. Infinitatea lui Dumnezeu


Este implicată în cele anterioare, Dumnezeu nefiind limitat sau mărginit, pentru că este absolut,
desăvârșit și plenitudinea însăși. Diferit de mărginirea creației, Dumnezeu este necuprins și nedeterminat de
ceva, adevăr descoperit în persoana Mântuitorului, cum spune Sf. Pavel: „Întemeiați fiind în iubire, să puteți să
înțelegeți care este lărgimea, lungimea, adâncimea și înălțimea și să cunoașteți iubirea lui Hristos, cea mai
presus de cunoștință, ca plini să fiți de toată plinătatea lui Dumnezeu” (Efeseni 3, 18-19).
Putem participa efectiv la infinitatea lui Dumnezeu, aceasta manifestându-se în lucrările lui: „În general
lumea e învăluită și pătrunsă de infinitatea divină și nu poate exista în afară de legătura cu ea” (Pr. Prof. Dumitru
Stăniloae).
Suntem chemați ca ființe finite să trăim această infinitate în comuniunea cu Dumnezeu, omul tânjind
după un sens superior aflat în cadrul infinității divine.

B. Atributele intelectuale
Alături de atributele morale, scot în relief caracterul de persoană liberă și rațională, de Subiect suprem al
lui Dumnezeu.

1. Atotștiința
Reprezintă cunoașterea a toate în mod desăvârșit, total, din veci a lui Dumnezeu. După conținut,
Dumnezeu cunoaște totul: pe Sine Însuși și pe toate cele înafară de sine, din toate timpurile. După formă
Dumnezeu cunoaște totul direct, nemijlocit, nu treptat ci deodată.
Atribut confirmat de Sf. Scriptură: „Toate căile mele mai dinainte le-ai văzut” (Psalm 138,3); „Dumnezeu
știe toate” (I Ioan 3,20).
Cunoașterea de mai înainte ca ele să existe se numește preștiință:
a) nu trebuie confundată cu predestinația absolută, care ar anula libertatea omului și l-ar face pe
Dumnezeu autor al răului.
b) preștiința lui Dumnezeu nu e cauza faptelor viitoare a omului, având în vedere pe cele pe care le va
săvârși liber.
Dumnezeu nu intervine în desfășurarea faptelor noastre, el proniază doar pe cele bune, pe cele rele doar
le îngăduie. Sf. Ioan Damaschin în dogmatica sa: „Dumnezeu știe totul dinainte, dar nu le predestinează pe
toate. El nu voiește să se facă răul și nici nu forțează virtutea”.
Calvinii și apoi neo-protestanții confundă preștiința lui Dumnezeu cu predestinația, anulând astfel
libertatea omului, iar Dumnezeu este autor al răului.
Raportarea la Persoanele Treimice: Tatăl le cunoaște pe toate prin Fiul, care este Logosul creației, în
Duhul Sfânt, Care dă viață la toată făptura.
Făpturile raționale pot participa la acest atribut văzut ca o cunoaștere intelectuală si morală.
2. Atotînțelepciunea
Este legată de atotștiința lui Dumnezeu, cum atestă Dionisie Areopagitul în lucrarea Despre numele
divine: „Căci Dumnezeu nu numai că e supraplin de înțelepciune și înțelegerea Lui nu are hotar (Psalm 146, 5), ci
este așezat mai presus de toată rațiunea și mintea și înțelepciunea”.
Înțelepciunea lui Dumnezeu, însușire de a cunoaște și a alege în orice act sau lucrare a sa, toate din
lumea aceasta reflectându-o.
Sf. Scriptură o alătură atotputerniciei lui Dumnezeu, constituind-o pe cea de-a doua, iar atotputernicia
reprezentând factorul de realizare al creației, conceput de atotînțelepciunea divină: „Iar Domnul a făcut cerul cu
puterea Sa, a întărit lumea cu înțelepciunea Sa” (Ieremia 10,12); „Cât s-au mărit lucrările Tale Doamne, toate cu
înțelepciune le-ai făcut” (Psalm 103,25), înțelepciune nepătrunsă și necercetată (Romani 11,33).
Prin purificarea de patimi, omul primește harul lui Dumnezeu prin care vine înțelepciunea cea de sus,
curată, pașnică și de roade bune.

C. Atributele morale
Evidențiază desăvârșirea dumnezeiască (manifestată într-o serie de însușiri și atribute morale, însușiri în
sensul conformității ființelor spirituale libere, al cărei autor este Dumnezeu) de care trebuie să se împărtășească
toți, întrupând-o prin harul divin: „Fiți desăvârșiți precum și Tatăl vostru, cel din ceruri desăvârșit este” (Matei
5,48).

1. Sfințenia
Caracterul apofatic mai mult decât la celelalte atribute solicită împărtășirea omului de ea pentru a trăi și
a-l înțelege pe Dumnezeu Sfânt și izvor al sfințeniei. În sens negativ Dumnezeu este liber de orice imperfecțiune
morală, pozitiv Dumnezeu este desăvârșire și iubire absolută.
- este acordul sau identitatea desăvârșită a voinței lui Dumnezeu cu ființa Sa, atotbună și atotdreaptă (Pr. Prof.
Ioan Mihălcescu).
- sfânt = ceva separat de lume, liber de orice necurăție, închinat lui Dumnezeu (Sf. Scriptură).
Sf. Ioan Damaschin în Dogmatica sa, afirmă că Dumnezeu este sfânt ființial și moral în sens absolut,
deoarece „la Dumnezeu binele coincide cu ființa Sa”.
În V.T. Dumnezeu își descoperă sfințenia Sa, la care cheamă pe cei ce cred în El: „Sfințiți-vă și veți fi
sfințiți, că Eu Domnul Dumnezeul vostru, Sfânt sunt” (Levitic 11,44); „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Savaot, plin
este tot pământul de slava Lui” (Isaia 6,3).
Acest atribut este un imperativ pentru om împlinit prin Biserică și Sf. Taine, „împărtășindu-se de sfințenia
lui Hristos, Care S-a sfințit pe Sine Însuși pentru noi” (Ioan 17,19).
Părintele Stăniloae afirmă: „este atributul transcendeței Lui ca Persoană care ne face să vedem toată
păcătoșenia noastră și produce în noi o infinită smerenie. Sfințenia Lui ne impune un respect absolut, dar ne și
cheamă spre a putea intra în comuniune cu El, în stare de jertfă”.

2. Dreptatea și mila lui Dumnezeu


Fiind drept și milostiv ne explicăm de ce aceste atribute nu pot fi despărțite și deasemenea raportul Lui
cu lumea.
Dorește fericirea tutuor făpturilor, dar fiind și drept răsplătește fiecăruia după faptele sale pentru a nu descuraja
pe cei vrednici, pentru că El e și Cel Preabun dar și autorul legilor morale: „Judecător, drept și tare” (Psalm 7,11),
drept este Domnul și dreptatea lui a iubit și fața Lui spre cel drept privește (Psalm 10,7).
Dumnezeu ne cere să fim și noi drepți în relație cu El și cu semenii noștrii, fiind datori să cerem mila lui
Dumnezeu: „Tinde mila Ta celor ce Te cunosc pe Tine” (Psalm 35,10).
În lumea aceast Dumnezeu manifestă ambele atribute împreună: „Îndurat și milostiv este Domnul”
(Psalm 102,8) în momentul judecății, dreptatea desăvârșită a lui Dumnezeu va separa pentru totdeauna binele
de rău: „Nu este părtinire la Dumnezeu” (Fapte 10,34).

3. Bunătatea și iubirea lui Dumnezeu


Sf. Părinți tratează aceste atribute: Dionisie Areopagitul în Despre numele divine afirmă că bunătatea e
numele propriu al lui Dumnezeu, principiul și izvorul iubirii: „Precum soarele luminează toate ce participă la
lumina Lui, așa și Binele, mai presus de soare, transmite tuturor, pe măsura lor razele întregii bunătăți”.
Binele e întotdeauna altruist implicând o altă persoană căreia îi dăruiește iubire, care este manifestarea
bunătății, este bunătatea manifestată de persoană întrucât iubirea este o relație reciprocă interpersonală.
Iubirea lui Dumnezeu e manifestarea bunătății Sale, orientată spre: Persoanele treimice, îngeri și oameni.
Ca energie dumnezeiască necreată față de creație izvorăște din bunătatea Sa; ca energie a Persoanelor treimice
participăm la viața de comuniune a Sf. Treimi.
Manifestări ale iubirii lui Dumnezeu: creația, pronia, actul jertfei pe cruce, restaurarea și îndumnezeirea
ființei omenești: „Căci Dumnezeu așa a iubit lumea încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut l-a dat, ca oricine crede în
El să nu piară, ci săa aibă viață veșnică” (Ioan 3,16); „Iar când bunătatea și iubirea de oameni a Mântuitorului
nostru Dumnezeu s-a arătat, El ne-a mântuit... după a lui îndurare” (Tit 3,4).
Participarea omului la aceste atribute reprezintă un act de reciprocitate, dăruire și primire pentru că:
„Dragostea este de la Dumnezeu și oricine iubește este născut din Dumnezeu și iubește pe Dumnezeu” (I Ioan
4,7-11) și pe semenii Săi, asemenea lui Hristos.
Asemenea iubirii lui Dumnezeu față de noi, iubirea creștină are aceleași însușiri: unește pe toți cu
Dumnezeu și întreolaltă, este altruistă, universală, reciprocă, milostivă și desăvârșită.

4. Libertatea absolută
– subînțeleasă în aseitatea lui Dumnezeu ca formă a subzistenței de Sine și a independenței absolute a lui
Dumnezeu. Este însușirea prin care voiește și lucrează, nu constrând de nimeni și nimic, face tot ceea ce voiește
și cum voiește.
- ca temei avem calitatea Sa de persoană.
- Dumnezezu lucrează totdeauna conform rațiunii Sale atotbune și sfinte.
- E confirmat în Sf. Scriptură: Întru Care și moșternire am primit, rânduuiți fiind mai înainte, după rânduiala Celui
ce toate le lucrează, potrivit sfatului voii Sale” (Efeseni 1, 11), „Dar Dumnezeul nostru e în cer, în cer și pe
pământ toate câte a voit a făcut” (Psalm 113, 11).
- Sf- Părință ai apărat învățătura desăre șibertatea absolută a lui Dumnezeu.
- Așadar, Dumnezeu aduce totul la existență din nimic, prin voința Sa, prin Cuvânt.
- Oul se împărătșește de libertatea divină prin păstrarea veșnică a libertății de voință.

5. Credincioșia sau fidelitatea


– consecvența neclintită și perfectă a voinței divine de a duce la îndeplinire toate hotărârile Sale. Se întemeiază
pe sfințenia și atotștiința divină, reprezentând o formă a imuabilității divine.
- Temeiuri: „Dumnezeu nu e ca omul, ca să-l mință, nici ca Fiul Omului ca să-I pară rău. Oare va zice El și nu va
face? Sau va grăi și nu se va îndeplini?”(Numeri 23, 19), „Credincios este Dumnezeu prin care ați fost chemați la
împărtășirea cu Fiul Său” (I Corinteni 1,9), „Cerul și pământul vor trece dar cuvintele Mele nu vor trece” (Matei
24, 35).
- La baza credincioșieie absolute stă neschimbabilitatea, sfințenia și atotputernicia lui Dumnezeu. El e mereu
consecvent firii Sale și neschimbat în actele Sale.
- Credincioșii participă la această însușire prin împlinirea poruncilor lui Dumnezeu.

6. Veracitatea sau veridicitatea


– Dumnezeu împărtășește făpturilor Sale raționale doar adevărul despre Sine și despre creația Sa. El descoperă
adevărul, dar se și descoperă pe Sine ca izvor al adevărului.
- Dacă diavolul este „tatăl minciunii”, Dumnezeu urăște minciuna și cere oamenilor să fie martori și mărturii
pentru tot adevărul, care iese din gura Lui.
- se înrudește cu fidelitatea sau credincioșia: „Cel ce șade pe el se numește Credincios și Adevăr” (Apocalipsa
19,11).
- Credincioșii se împărtășesc de adevărul suprem prin unirea Hristos.

V. DUMNEZEU ÎNTREIT ÎN PERSOANE. DOGMA SFINTEI TREIMI

Dumnezeu cel Unul este cunoscut ca Treime în Unitate în Treime. Dogma despre Dumnezeu este dogma
despre Sfânta Treime sau despre Dumnezeu cel Unul în trei ipostasuri: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt.
Revelația creștină culminează cu afirmația ioaneică „Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, 8), adică iubire în
sens de viață în comuniune a Persoanelor Treimice. Iubirea dumnezeiască implică treimea persoanelor și invers.
Biserica a rezumat învățătura despre Dumnezeu în formula: Dumnezeu este Unul în ființă dar subzistând
în trei fețe sau trei persoane (față = in sens originar „persoană”, în greacă prosopon = mască de teatru). Prin
aceasta se evidențiază:
- Caracterul personal al lui Dumnezeu;
- Unitatea și unicitatea ființei divine.
Ființa nu există abstract de Sine,înaintea persoanelor, ci numai în concretul persoanelor treimice. Ființa și
Persoana, deși distincte sunt nedespărțite, ființa fiind conținutul ontologic al persoanelor, iar persoanele fiind
modul de subzistență concret al ființei divine.
Vladimir Lossky: „În tradiția răsăriteană nu e loc pentru o teologie sau mistică a ființei dumnezeiești.
Pentru mistica răsăriteană, țelul nu este vederea ființei divine, ci participarea la viața de comuniune a Sfintei
Treimi”.
Sf. Grigorie de Nazianz: „Eu când spun Dumnezeu înțeleg Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. Când cântăm pe
Dumnezeu, cântăm de fapt Treimea; când ne unim cu Dumnezeu, ne unim de fapt cu întreaga Sf. Treime”.
În primele secole, explicarea dogmei Sf. Treimi s-a făcut în contextul filosofiei elenice și religiei
monoteiste iudaice. Astfel, teologia a precizat că Treimea nu înseamnă acceptarea a trei principii primordiale. În
Treime, Dumnezeu-Tatăl este principiul uni, născător al Fiului și purcezător al Duhului.

1. Prefigurarea Sfintei Treimi în religiile păgâne


- În starea primordială, Dumnezeu s-a făcut cunoscut protopărinților prin Revelație directă în trei persoane
(„Elohim” e pluralul la „Eloh” = Dumnezeu);
- La hinduism, budism, babilonieni, chinezi, egipteni, greci, la Platon s-ar putea considera că Treimea
creștină este vag prefigurată și anume unitatea divină concretizată într-o trinitate, dar fără p afirmație
clară.

2. Descoperirea Sfintei Treimi în Vechiul Testament


- e doar pregătită, indicată vag, deoarece iudeii fiind înconjurați de popoare păgâne ar fi căzut în politeism.
- Oamenii încă nu erau capabili să înțeleagă sau să experieze comuniunea perihoretică a lui Dumnezeu,
datorită stării de păcătoșenie (excepție: proorocii).
- Mărturiile cu privire la Sf. Treime pot fi împărțite în două categorii:
a) Texte trinitare cu caracter nederminat: „și a zis Dumnezeu: Să facem om după chipul și asemănarea
Noastră...” (Facere 1, 26); „Haide sa ne pogorâm și să amestecăm limbile lor, ca să nu se mai înțeleagă unul
cu altul” (Facere 11, 7). Aici, Dumnezeu apare ca sfătuindu-Se cu Sine, adică Persoanele trimice întreolaltă,
fără să se precizeze numprul lor.
b) Texte trinitare cu caracter determinat: teofania de la stejarul Mamvri, unde Avraam vede trei oameni, dar li
se adresează la singular (Facere 18, 2-3); cântarea serafimică „sfânt, sfânt. Sfânt este Domnul Savaot” (Isaia
6, 3); binecuvântarea levitică: „Domnul să te binecuvânteze și să te păzească! Să caute Domnul asupra ta cu
față veselă și să te miluiască! Să-și întoarcă Domnul fața către tine și să-ți dăruiască pace!” (Numeri 6, 24-
26).
● Apar și numele Persoanlor treimice separat: „Fiul meu ești Tu, Eu astăzi Te-am născut” (Psalm 2,7); „nu mă
lepăda de la fața Ta și Duhul Tau cel Sfânt nu-L lua de la mine” (Psalm 50, 12); „Duhul Domnului este peste
Mine, că Domnul M-a uns să binevestesc săracilor” (Psalm 61, 1).

3. Descoperirea Sfintei Treimi în Noul Testament


- Este descoperită clar și fără echivoc dogma Sf. Treimi, de către Fiul lui Dumnezeu Întrupat:
a) Texte în care este mărturisită clar Treimea Persoanlor:
- Matei 28, 19 (expresia „în numele” se folosește numai pentru persoane)
- la Bunavestire: „Duhul Sfânt se va pogorâ peste tine și puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea li
sfântul care se va naște din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema”(Luca 1, 35)
- Teofania de la Borezul Domnului (Matei 3, 16-17)
- cuvântarea lui Iisus de rămas bun către Apostoli: „Și Eu voi ruga pe Tatăl și alt Mângâietor vă va da vouă, ca
să fie cu voi în veac, Duhul Adevărului” (Ioan 14, 16-17)
- binecuvântarea apostolică: „harul Domnului nostru Iisus Hristos li dragostea...” (II Corinteni 13, 13) – aici
apare distincția și între lucrările Persoanelor;
- „Aleși după cea mai dinainte știință a lui Dumnezeu Tatăl și prin sfințirea de către Duhul, spre ascultarea și
stropirea cu sângele lui Iisus Hristos...” (I Petru 1, 2).
b) Texte în care este indicată câte o singură Persoană treimică
1. Persoana Tatălui: „Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât să vadă faptele voastre cele
bune și să slăvească pe Tatăl vostru cel din ceruri” (Matei 5, 16); „Tatăl nostru, Care ești în ceruri” (Matei 6,
9), etc.
2. Persoana Fiului: „Acesta este Fiul Meu cel iubit...” (Matei 3, 17); „Răspunzând Simon-Petru a zis: Tu ești
Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu...” (Matei 16, 16), „A răspuns Toma și I-a zis: Domnul Meu și Dumnezeul
Meu” (Ioan 20, 18), „Și Iisus le-a zis: Precum M-a trimis pe Mine Tatăl vă trimit și Eu pe voi” (Ioan 20, 21).
3. Persoana Sfântului Duh: „Dar Mângăietorul, Duhul Sfânt, pe Care-L va trimite Tatăl, în numele Meu, Acela vă
va învăța toate” (Ioan 14, 26).
● Texte în care este mărturisită unitatea de ființă, voință și lucrări a Persoanelor treimice:
- unitatea de ființă a Fiului cu Tatăl: „Iar Eu și Tatăl Una suntem” (Ioan 10, 30), Ioan 10, 38.
- unitatea de ființă a Sf. Duh cu Tatăl: I Corinteni 2, 10-11.
*** Așadar, în NT avem descoperite atât Treimea Persoanelor, cât și unitatea ființei, a voinței și a lucrărilor.
Dogma Sf. Treimi are o importanță fundamentală: Dumnezeu nu mai este înțeles ca o simplă individualitate, ci ca
Unul în Care există o comuniune de persoane divine.

VI. MĂRTURISIREA ȘI FORMULAREA DOGMEI SFINTEI TREIMI ÎN BISERICA PRIMARĂ


- Învățătura despre Sf. Treime a fost mărturisită și propovăduită neîncetat;
- Datorită ereziilor antitrinitare și nevoii de întărire a unității de credință, Biserica a formulat solemn
învățătura despre Sf. Treime la Sin. I și II Ecumenic.
- Tradiția, cultul și practica Bisericii înainte de Sin. I Ecumenic:
1. La început a existat o mărturisire trinitară baptismală (cf. Matei 28, 19), amplificată în scurte simboale de
credință: ierusalimitea, antiohian, alexandrin.
2. Biserica a botezat întotdeauna rostind formula: „Se botează robul lui Dumnezeu ... în numele Tatălui și al
Fiului și al Sfântului Duh”.
3. În cult, avem doxologia mică, anterioară sec. IV, imnul „Lumină lină”.
4. Mărturisirile de credință ale martirilor. Ex: Sf. Policarpm înainte de moartea sa martirică.
5. Părinții Apostolici, apologeții învață unanim credința în Sf. Treime într-o formă simplă. Ex: Clement Romanul
scrie: „Nu avem noi oare un singur Dumnezeu, un singur Hristos și un singur Duh al harului?”.
- Părinții apostolici, apologeții și Sf. Părinți precum Tertulian, Irineu, Origen, Grigorie Taumaturgul,
combătând pe ereticii sabelieni și subprdinaționiști, au aprofundat relațiile între Persoanle treimice. Au
dezvoltat teoria Logosului divin care există din veci, transcendent în ființă și imanent prin lucrările Sale.
- Există însă unele imprecizii și expresii subordinaționiste în învățătura Apologeților, punându-se nașterea
Logosului în legătură cu creația lumii.

Formularea dogmei Sfintei Treimi la Sinoadele I și II Ecumenice


- Combătând pe Arie, sinodul I ecumenic, în articolul II din simbolul de credință, învață că Fiul S-a născut din
veci din Tatăl, că este Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut iar nu creat, deoființă (omousios)
cu Tatăl, prin care toate s-au făcut.
- Sin condamnă erezia ariană și pe toți care învață că: a fost un timp când Fiul n-a existat; că Tatăl a existat
înainte de Fiul; Că Fiul a fost creat din nimic sau dintr-o substanță strină de cea a Tatălui.
- Sinodul II Ecumenic, combătând erezia lui Macedonie, învață deoființimea, dumnezeirea și egalitatea Sf.
Duh cu Tatăl și cu Fiul.
- Sinodul II Ecumenic nu folosește termenul „omousios”, din cauza disputelor cu ereticii, dar exprimă aceeași
idee prin folosirea termenului „purcede din veci din Tatăl”, prin care se arată că Duhul își are ființa și
ipostasul din Tatăl din veci prin purcedere și că are aceeași ființă cu Tatăl și cu Fiul.
- Sfinții Părinți au dedicat lucrări sau scrisori speciale despre unitatea de ființă și Treimea Persoanelor: Sf.
Atanasie: trei tratate împotriva arienilor și „Către Serapion”, Sf. Vasile cel Mare: „Contra lui Eunomie”,
„Despre Sfântul Duh”; Sf. Grigorie de Nazianz „Cele cinci cuvântări teologice” etc.
- Unii Sf. Părinți au recurs la analogii: Sf. Spiridon s-a slujit de o cărămidă, care deși e una, e alcătuită din trei
elemente:pământ, apă și foc. Alte analogii: râul, apa și izvorul; soarele, raza și lumina; rădăcina, trunchiul și
coroana pomului; trecutul, prezentul și viitorul.
- Teologia apuseană, in frunte cu Fericitul Augustin, folosesc ca analogie; sufletul omenesc și facultățile sale:
rațiune, voință, sentiment. Teologii răsăriteni folosesc familia. Cea dintâi are o înțelegere mai individualistă,
iar cea de-a doua evidenția aspectul de comuniune.

Terminologia trinitară
- Unitatea ființei nu desființează Treimea și nici Treimea nu desființează deoființimea.
- Primul care folosește termenul „treime” (gr. Trias) a fost Sf. Teofil al Antiohiei în răsărit și Tertulian în Apus.
- Sf. Părinți au preluat termeni din filosofia antică; ființă, ipostas, persoană.
- Definiție concisă: „Dumnezeu este Unul în Ființă și lucrările Sale și întreit în Persoane”
1. Termeni care se referă la unitatea Ființei divine:
a) Ființă (ousia) – fondul sau baza unei realități (Ex: ființa omului are 2 elemente: trup și suflet). Sf. Vasile cel
Mare: „Ființa, esența este fondul naturii comune a mai multor indivizi sin aceeași specie”.
- La Aristotel avea 2 sensuri: esență sau ființă concretă (proutousia) și esența sau ființa abstractă
(deuterousia). Hristu Andrutsos afirmă că dacă ar fi aplicat primul înțeles, s-ar fi ajuns la triteism, dacă ar fi
aplicat al doilea înțeles, trebuie să se admită că cele trei Persoane divine participă la esența divină parțial
sau concret, și atunci ființa divină s-ar împărți între Persoane.
- Sfinții Părinți învață următoarele:
 Fiecare Persoană divină e Dumnezeu adevărat pentru că are aceeași ființă divină întreagă și deodată, nu
succesiv.
 Ființa comună a lui Dumnezeu se înțelege în concret, în realitate, din cauza identității și eternității ființei.
 Ființa divină nu se împarte între Persoanle treimice.
- Un timp, Sf. Părinți au folosit termenii „ousia” și „ipostasis” ca echivalente, ceea ce a dsu la confuzii și
neînțelegeri (inclusiv Sf. Atanasie și Sin. I Ecumenic). Apusenii învățau că în Dumnezeu există un singur
ipostas sau substanță în trei Persoane și acuzau pe greci că învățau trei esențe, substanțe sau ipostasuri. Sf.
Vasile cel Mare a explicat deosebirea dintre ființă și ipostas.
b) Substanță – sinonim cu ființa, având în plus alte două sensuri: subiect sau substrat al însușirilor și ființa ce
subzistă într-un lucru existent în sine.
c) Natură sau fire(gr. Fisis) – sinonim cu ființa.
2. Termenii care se referă la treimea Persoanelor
a) Ipostas – modul de subzistență concretă a unei ființe (ousia). Ipostasul e subiectul purtător al naturii. Se
deosebesc datorită modului în care ipostaziază concret ființa.
b) Subzistența – modul de a exista al substanței (sinonim cu ipostasul).
c) Persoana (lat. Persona, gr. Prosopon) – în antichitate însemna „față”, „mască”; s-a înțeles o ființă umană
concretă, o persoana.
- Sf. Vasile cel Mare observă o tentință a apusenilor de a defini persoana doar ca modalități de manifestare
a ființei divine.
- Pesoana implică pe lângă individ, individualitate și unicitate și spiritualitate, caracterizată prin rațiune și
libertate.
- Sf. Ioan Damaschin: „Persoana este subiectul ce se manifestă el însuși prin lucrările și proprietățile sale ca
distinct de alte ființe de aceeași natură”.
- Persoana are conștiință de sine și puterea de a se determina liber, ca și intenționalitate spre comuniune
cu alte persoane.
- Pr. Stăniloae: „Persoana e fața deschisă, orientată ontologic spre o altă față, spre comuniune cu altul, în
care își descoperă fiecare identitatea, fidelitatea și vocația de persoană și se împlinesc reciproc în
comuniune”.
*** Toți acești termeni enumerați se aplică lui Dumnezeu numai prin analogie.

Distincții și antinomii în Sfânta Treime


- Distincțiile din dogma Sf. Treimi se referă la Persoane și la modul în care Ele posedă ființa divină: Tătăl
posedă ființa în Sine, Fiul de la Tatăl prin naștere iar Duhul prin purcedere.
- Între naștere și purcedere e o deosebire, dar această deosebire e o taină.
- Afirmând că antinomia înseamnă contradicție nu trebuie să înțelegem o contradicție în care două lucruri se
exclud. Antinomia în teologie nu vrea să spună că o afirmație este adevărată și alta falsă, ci prin ea se
exprimă ideea că ambele afirmații sunt adevărate și doar împreună reușesc să reflecte realitatea în
complexitatea ei.
- Principalele antinomii referitoare la Sf. Treime sunt:
a) În fiecare Persoană divină se află întreaga ființă, fără ca aceasta să se împartî după Persoane și fără ca
Persoanele sa-și piardă identitatea.
b) Cu toate că nașterea și purcederea ar presupune o oarecare prioritate a Tatălui, cele Trei Persoane sunt
veșnice, fără început și existând deodată.
c) Veșnicia exclude orice raportate la timp, ea fiind un prezent continuu, deci Fiul Se naște continuu iar Duhul
Sfânt purcede continuu.
- Dogma Sfintei Treimi nu are la bază ncio contradicție, aceasta se produce d.p.d.v uman.
- Pentru a-l cunoaște și înțelege pe Dumnezezu este nevoie de o dilatare a logicii noastre într-o logică
supranaturală, în care contradicțiile sunt reconciliate într-un mod tainic.

VII. PERSOANELE SFINTEI TREIMI

- Biserica mărturisește că Dumnezeu e Unul în Ființă, voință, lucrări și întreit în Persoane: Tatăl, Fiul și Duhul
Sfânt. Dumnezeu ca Persoana presupune relația de comuniune cu alte persoane. Relația a două persoane
nu e desăvârșită, relația de comuniune interpersonală fiind desăvârșită numai în trei.
- Sf. Vasile cel Mare: „Binele e pururea în Dumnezeu și aceasta îl face pe Dumnezeu să se dăruiască altuia, să
nască pe Fiul și să purceadă pe Sfântul Duh din veci și apoi să creeze lumea”.
- Existența persoanelor treimice este dedusă din bunătatea și iubirea lui Dumnezeu. Bunătatea ființei divine
se arată în actul nașterii Fiului și purcederii Duhului Sfânt din Tatăl.
- Dacă ipostasul e modul de subzisteță de sine al ființelor spirituale, înseamnă că Persoanele nu se deosebesc
după ființă, ci numai după ipostas, adică după modul în care posedă fiecare ipostas ființa divină: Tatăl
nenăscut, Fiul prin naștere și Duhul Sfânt prin purcedere, de unde rezultă însușirile personale proprii: Tatăl –
nenăscut, Fiul – născut, Sf. Duh – purces.
A. Desșre Tatăl: posedă ființa divină în Sine, și dăruiește ființa Sa Fiului și Duhului, fără să o piardă: „Căci
precum Tatăl are viață în Sine așa I-a dat și Fiului să aibă viață în Sine” (Ioan 5, 26).
- Sf. Părinți îl numesc pe Tatăl „fără început, fără cauză sau neprincipiat, necauzat, având însușirea
personală de nenăscut” (Sf. Grigorie de Nazianz).
- În Sf. Treime există un singur pricipiu: monarhia Tatălui, în sensul că principiul existenței lui Dumnezeu,
ca Treime în persoane este Tatăl și nu ființa divină abstractă.
- Sf. Grigorie de Nazianz explică termenul de monarhie: „Iar noi cinstim pe unicul princpiu – monarhia. Nu
e principiu mărginit într-o persoană, fiindcă aceasta nu e persoană unică, ci este o monarhie, un
principiu, care se arată în aceeași cinste a firii, în acordul voinței”.
- Sf. Grigorie face aici 2 precizări: izvorul întregii dumnezeiti e monarhia, monada sau Persoana Tatălui, și
că Aceasta nu există ca o singură persoană, pentru că de la început, din veci, el se mișcă spre Doime și se
oprește.
B. Despre Fiul: are proprietatea de a fi născut din veci din Tatăl (Ioan 1, 14).
- Își primește ființa din veci din Tatăl prin naștere: „din pântece mai înainte de luceafăr Te-am născut”
(Psalm 109, 3). DE când există Tatăl există și Fiul.
- Nu primește doar o parte din ființa divină, ci întreaga ființă, fără ca Tatăl să o piardă.
- Sf. Ioan Damaschin: „Fiul a fost dintotdeauna cu Tatăl și în Tatăl, născut din El din veșnicie și fără de
început. Căci n-a fost cândva Tatăl, când n-a fost Fiul, ci o dată cu Tatăl și Fiul, Care S-a născut din El.Căci
Dumenzeu nu s-ar putea numi Tată fără de Fiu...”
C. Duhul Sfânt: are însușirea personală de a fi purces din Tatăl: „Iar când va veni Mângăietorul, pe Care Eu îl
voi trimite de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Avela va mărturisi despre Mine” (Ioan 15,
26).
- Își primește ființa și ipostasul din veci din Tatăl prin purcedere, având toate câte au Tatăl și Fiul, afară de
naștere și purcedere.
- Pr. Stăniloae a încercat să explice taina treimii persoanelor divine, plecând de la afirmația Sf. Grigorie
Palama că „Duhul Sfânt e bucuria din veci a Tatălui de Fiul”. Relația interpersonală „eu-tu” nu e deplină
decât raportată la a treia persoană, la „el”. Treimea Persoanelor e o condiție a deplinătății caracterului
lor personal și a comuniunii lor.
- Fiul și Duhul Sfânt nu sunt subordonați Tatălui din 3 motive:
a) Prin naștere și purcedere, Tatăl comunică întreaga Ființă.
b) Aceste acte sunt simultane și necesare lui Dumnezeu din veci.
c) Monarhie asigură și afirmă egalitatea și deoființimea și deplinătatea comuniunii.
- Ordinea în care sunt enumerate Persoanele nu indică o superioritate a uneia față de celelalte.
- Persoanele Sfintei Treimi se mai disting prin predicare – însușirile în lucrarea externă: creație, mântuire,
sfinire, judecată: Tatăl – Creator, Fiul – Mântuitor, Sf. Duh – Sfințitor. Aceste lucrări sunt totuși comune,
fiecare Persoană având o contribuție proprie.

Dumnezeirea Persoanelor Sfintei Treimi


- Dumnezeirea e Una și neîmpărțită, că e un singur Dumnezeu, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, sau că fiecare este
Dumnezeu adevărat, fără să zicem că există trei dumnezei.
1. Dumnezeirea Tatălui – adevăr necontestat de eretici.
- Toate simbolurile de credință încep cu mărturisirea credinței în Dumnezeu-Tatăl.
- E numit Tată pt că naște pe Fiul și e părintele Creator a toate. Mântuitorul ne învață să I ne adresăm cu
cuvintele „Tatăl nostru” (Matei 6, 9).
- Creștinii sunt daotir sa „slăvească pe Tatăl cel din ceruri” (Matei 5, 16). El e „singurul Dumnezeu adevărat”
(Ioan 17, 3). Sf. Apostoli îl numesc Dumnezeu (Romani 1, 7).
- Dumnezeu-Tatăl are întăietate în calitate de cauză sau principiu, dar prin aceasta e afirmată deoființimea și
egalitatea Persoanelor, nu subordonarea.
2. Dumnezeirea Fiului: numele de Fiul indică o persoană distinctă de Tatăl. Fiul este „Dumnezeu adevărat
din Dumnezeu adevărat” (art. 3 din Crez).
- A fost contestată de: arieni, monarhianiști, socinieni, raționaliști.
- Este confirmat atât în VT (Psalm 2,7: „Fiul Meu ești Tu, Eu astăzi Te-am născut”; 109, 3: „Din pântece mai
înainte de Luceafăr Te-am născut”), cât și în NT (Matei 3, 17; 17, 5).
- Sunt anumite texte biblice din care ar rezulta că Fiul nu este egal cu Tatăl: „Tatăl este mai mare decât Mine”
(Ioan 14, 28), însă aici vorbește în calitate de om.
- Unii eretici susțin că dumnezeirea Fiului a fost afirmată în secolul IV. Combatere: Simboalele (:D) de
credință, Sf. Părinți, martiri bisericii: Sf. Clement Romanul, Sf. Policarp, Sf. Muc. Donata.
- D.p.d.v. dogmatic, dumnezeirea Fiului rezultă din faptul că El deține aceeși ființă divină.
3. Dumnezeirea Duhului Sfânt: este mai puțin evidențiată în VT, dar mai mult în NT.
- A fost contestată de Macedonie și Eunomie, iar azi de unitarieni, Martorii lui Iehova.
- Din Sf. Scriptură rezultă: este atotștiutor (Ioan 14, 26), atotputernic (Facere 1, 2), prin El vine mântuirea
oamenilor (Ioan 3, 5). Sf. Apostoli confirmă: „Anania, de ce a umplut satana inima ta, sa să minți tu Duhului
Sfânt?N-ai mințit oamenilor, ci lui Dumnezeu”(Fapte 5, 3-4)
- Texte care pun la îndoială dumnezeirea Sf. Duh: „Duhul Sfânt nu va vorbi de la Sine, ci ceea ce I s-a spus”
(Ioan 16, 19) – explicașie: după Înalțare, Duhul va continua opera de mântuire; „nimeni nu cunoaște pe Fiul,
fără Tatăl, nici pe Tatăl fără numai Fiul” (Matei 11, 27) – pt că nu se face mențiune de Duhul Sfânt se
consideră că El nu este atotștiutor.
- E confirmată de: simboale de credință, doxologia mică, Taina Botezului, operele Sf. Părinți: SF. Iustin
Martirul, Tertulian, Sf. Atanasie cel Mare, Sf. Vasile cel Mare, etc.
- În teologia româ nească, s-a evidențiat în sens patristic și palamit legătura interioară dintre Fiul Și Duhul
Sfânt, atât în Treimea imanentă, cât și în cea iconomică.

Perihoreza și aproprierea în dogma Sfintei Treimi


- Persoanele treimice, deși se deosebesc prin proprietăți, nu sunt separate sau izolate. Datorită deoființimii,
Persoanele divine locuiesc una în alta, se întrepătrund reciproc, fiecare dintre Ele fiind întreagă în celelalte
două.
- Termenul „perihoreză” (gr, perihoresis) înseamnă întrepătrundere, înconjurare reciprocă. Primul care a
folosit acest termen a fost Sf. Ioan Damaschin.
- „Nu crezi că Eu sunt în Tatăl și Tatăl este în Mine?” (Ioan 14, 10), „Precum Tu, Părinte întru Mine și Eu întru
Tine, ca ei să fie una în Noi” (Ioan 17, 21).
- Sf Atanasie cel mare folosește enosis (unire), sinafia (împreună-petrecere).
- Oamenii nu sunt sunt deoființă, de aceea nu pot sălăjlui unele în altele. Biserica cheamă credincioșii la o
perihoreză spirituală tot mai adâncă.
- Pr. Stăniloae folosește termenul de „intersubiectivitate treimică” sau expresia „putința locuirii reciproce a
Eurilor sau Subiectelor”.
- Sf. Atanasie cel Mare: „În această unire de sine a fiecărei persoane pentru alta, se manifestp iubirea
despvârșită intratrinitară, care are la bază perihoreza și relațiile de comuniune intratreimică, care decurg din
nașterea Fiului și purcederea Duhului din ființa atotbună a Tatălui, Care fiind veșnic bun prin fire a născut și
purces din veci pe Fiul și Sf. Duh”.

Aproprierea treimică
În Dumnezeu există o singură ființă, voință și lucrare externă. Când o activitate referitoare la toate cele
trei Persoane se atribuie uneia singure, se folosește termenul „apropriere” („approprier” – a-și însuși). Această
atribuire nu se face cu excluderea celorlalte Persoane divine. Lucrările externe sunt atribuite astfel: Tatăl
hotărăște, Fiul împlinește iar Duhul Sfânt desăvârșește. „Tatăl face totul prin Fiul în Duhul Sfânt” (Romani 13,
26). În raport cu lumea, Tatăl o crează, Fiul o mântuiește iar Duhul Sfânt o sfințește.
S-a dezvoltat teologia Logosului creator: prin participarea Cuvântului la actul creației se explică mai ușor
raționalitatea creației și posibilitatea Întrupării. Fiul „întru ale Sale a venit” Ioan 1, 11. De asemenea Hristos
devine Pantocrator (Atotțiitor), fapt exprimat prin pictură. Se reliefează și lucrarea Sa proniatoare. Pr. Stăniloae
afirmă centralitatea lui Hristos în teologia, spiritualitatea și viața Bisericii.

VIII. EREZIILE ANTITRINITARE

A. Monarhianismul
Dumnezeu este unic în Ființă și în Persoană (monarhie – conducere de unul singur). În fața politeismului,
monarhianiștii refuzau orice pluralitate în Dumnezeu.
În Sf. Scriptură găsim cele trei ipostase Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, iar ei le explică ca fiind trei puteri
(dinamis) sau trei moduri de manifestare a unei singure ființe dumnezeiești, Tatăl. De aici două categorii: cei
dinamici și cei modaliști.
1. După monarhianiștii dinamici, Fiul și Duhul Sfânt reprezintă puteri emanate din Tatăl, fără să aibă
calitatea de Dumnezeu. Ei neagă întruparea Logosului, Iisus Hristos fiind un simplu om în care se află o putere
dumnezeiască.
Reprezentantul – Paul de Samosata. Pentru el, creștinismul este o religie strict monoteistă ca și
iudaismul. Paul a fost excomunicat printr-un sinod din Antiohia din 269. Înainte de el, Theodot, eretic modalist, a
fost condamnat de Biserica din Roma în 195, pentru că refuza să-I atribuie lui Hristos numele de Dumnezeu.
Ideile lui Paul de Samosata au fost preluate de Nestorie.

2. După monarhianiștii modaliști, există o Treime aparentă, ca manifestări a unei singure divinități.
Aceasta ia diferite înfățișări și chipuri.
Dumnezeu Tatăl se manifestă în trei moduri: ca Tatăl la crearea lumii, ca Fiul la mântuirea ei și ca Sfântul
Duh la sfințirea ei. Întruparea lui Dumnezeu s-a făcut în persoana Tatălui, care a creat lumea, s-a întrupat și a
pătimit pe cruce. De aceea ei se mai numesc „patripasieni” (Pater passum est - „Tatăl a pătimit”).
Reprezentantul – Sabelie, preot din Africa, venit la Roma și condamnat de papa Calist în 220. Ideile au
fost combătute de Tertulian, Ipolit, Sf. Maxim Mărturisitorul.

B. Subordinaționismul
Numele îl primește de la concepția lor: Fiul și Duhul Sfânt nu sunt deoființă, consubstanțiali și egali cu
Tatăl, ci inferiori și subordonați. Apare sub două forme: ariană și macedoniană.

1. Arianismul. Ei admit existența a trei persoane în Dumnezeu, dar ele nu sunt egale. Dumnezeu Tatăl deține
întreaga dumnezeire iar Fiul și Duhul sunt subordonați lui.
Preotul Arie din Alexandria susține că ființa lui Dumnezeu este unică și incomunicabilă, de aceea:
- Dumnezeu-Tatăl e principiul necreat, numele de Tatăl indicând întâietatea față de Fiul;
- Fiul este prima creatură a Tatălui, prin voința Tatălui din nimic, creat în timp, nu din veci. Este o Creatură
superioară, având o ființă deosebită de cea a Tatălui;
- Fiul e cel mai apropiat de Tatăl și deține unele prerogative față de celelalte creaturi, de aceea poate fi numit
Fiul lui Dumnezeu. Este prima și cea mai perfectă creatură.
- Dumnezeu nu putea crea lumea fără ajutorul unei ființe intermediare, de aceea L-a creat pe Fiul. Deci scopul
creării Fiului este de a crea lumea.
Arie a fost apărat de episcopul Eusebiu și criticat de Atanasie și Alexandru. Sinodul I Ecumenic formulează
răspunsul ortodox împotriva ereziei: Fiul s-a născut mai înainte de toți vecii din Tatăl și este deoființă cu Tatăl.
Este Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat.
Adepții lui Arie, excomunicat de Sinod, s-au împărțit în trei grupe:
a. arienii extremiști sau anomeii, care susțineau că Fiul nu este nici măcar asemănător („anomios”) Tatălui.
Reprezentant: Eunomie.
b. semiarienii sau omiusienii: Fiul e născut din Tatăl, dar nu este deoființă, ci asemănător cu Tatăl („omiusios”).
c. acacienii: Fiul este asemănător Tatălui, dar nu după ființă, ci precum o icoană este asemănătoare persoanei
reprezentate pe ea. Reprezentant: Episcopul Acaciu al Cezareii.
2. Macedonianismul.
Este o extindere a învățăturii lui Arie la persoana Duhului Sfânt. Dacă lumea este creată de Dumnezeu
prin Fiul, și Duhul este creat prin Fiul, fiind inferior Tatălui și Fiului. Duhul Sfânt este o creatură a Fiului și nu este
Dumnezeu adevărat. Reprezentanți: Macedonie, Aetius, Eunomie.
Erezia a fost combătută de Atanasie cel Mare (Epistola către Serapion), Didim cel Orb (Despre Duhul
Sfânt), Vasile cel Mare (Contra lui Eunomie, Despre Duhul Sfânt). A fost condamnată la Sinodul II Ecumenic,
stabilindu-se consubstanțialitatea Duhului Sfânt cu Tatăl și cu Fiul.

C. Triteismul
Erezia separă total cele trei Persoane divine. Acestea au doar o ființă comună (o substanță divină
abstractă), după cum oamenii au în comun o natură umană. Persoanele divine dețin o unitate specifică și morală
dar nu numerică.
Natura umană se repetă în indivizii umani despărțiți între ei, așa și natura divină în cele trei Persoane
divine. Rezultă trei Dumnezei. Reprezentant: Ioan Filopon din Alexandria.
Din ea apare tetrateismul, ce susținea, pe lângă Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, și existența proprie a ființei
divine (comune), rezultând patru Dumnezei.
Biserica nu a luat hotărâri speciale, fiind combătute deja prin primele două Sinoade Ecumenice. Biserica
Romano-Catolică le-a condamnat în Sinodul IV Lateran (1215).

D. Antitrinitarii moderni
Au fost teologi protestanți care au negat dogma Sfintei Treimi (ex: Faust Socinus din Polonia). Acesta a
organizat o comunitate creștină cu idei antitrinitare: unitarienii. Susțin că Dumnezeu este monopersonal, Tatăl
este Dumnezeu în sens propriu.
Preiau idei de la Paul de Samosata, considerând că Fiul este un simplu om, născut supranatural și trimis
să mântuiască lumea. Lui i s-a comunicat puterea dumnezeiască și ne-a luminat ca să trăim după voia lui
Dumnezeu. După moarte, Dumnezeu l-a primit la cer de-a dreapta Sa. Duhul Sfânt e doar o putere sfințitoare a
lui Dumnezeu.
Tendințele se întâlnesc astăzi în protestantismul liberal. Iisus Hristos este Fiu în sens etic și adopțianist.
Această concepție o au și secta „Martorii lui Iehova”.

Adaosul Filioque și combaterea lui


Ereziile trinitare analizate aparțin istoriei, dar învățătura trinitară eronată Filioque persistă. Biserica
Ortodoxă a învățat, prin Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție, că Duhul Sfânt purcede ființial și ipostatic din veci din
Tatăl, fiind trimis în timp, în lume, de Tatăl și de Fiul.
Biserica Apuseană, prin Fericitul Augustin, învață din sec. V că Duhul Sfânt purcede și de la Fiul, anulând
monarhia Tatălui; rezultă existența a două principii în Dumnezeu: Tatăl și Fiul.
Filioque este o dogmă nouă, inadmisibil din punct de vedere al tradiției dogmatice. Inovația dogmatică
încalcă hotărârea sinodului III Ecumenic (să nu se adauge nimic la Simbolul de credință) și afirmă două principii în
Dumnezeu. Învățătura slăbește caracterul personal al lui Dumnezeu, socotind Persoanele treimice drept relații.
Filioque a fost introdus oficial în Crez la sinodul local de la Toledo, în 589, prin canonul 3. Introducerea s-
a făcut din motive istorice, pentru a atrage vizigoții arieni din Spania la ortodoxie.
Învățătura s-a răspândit în Franța și Germania, apoi aprobată la Sinodul din Aachen în 809. Papa Leon III
nu acceptă introducerea lui Filioque, aceasta având loc abia în 1014, prin decizia papei Benedict VIII.
Fotie al Constantinopolului a arătat pericolul în „Enciclică către patriarhii orientali” din 867. Mitropolitul
Marcu al Efesului a formulat argumente împotriva Filioque la Sinodul unionist de la Florența.
Respingem Filioque pentru că:
1. Nu are temei în Revelația supranaturală. Textele invocate „Luați Duh Sfânt” (Ioan 20,20); „Pe care-L voi
trimite de la Tatăl” (Ioan 15, 26) se referă la trimiterea în lume a Duhului Sfânt, confundată de catolici cu
purcederea din veșnicie. La catolici purcederea Duhului Sfânt e însușire ființială. La ortodocși, purcederea
reprezintă o însușire personală. La Ioan 15, 26, se face referire la persoana Tatălui și nu la substanța divină. La
Ioan 16, 14, „Toate câte are Tatăl sunt ale Mele”, Sf. Ioan Gură de Aur explică: „Tatăl va lua din știința pe care o
are Fiul, deci e vorba de știință, nu de ființă”.
2. Catolicii susțin purcederea și de la Fiul pentru că a fost trimis în lume de Tatăl și de Fiul. Ei fac confuzia
între purcederea Duhului (caracter veșnic) și trimiterea în lume (caracter temporal). Purcederea veșnică a
Duhului nu poate depinde de trimiterea temporară în lume, pentru că Dumnezeu este veșnic, iar lumea există în
timp. „Prin Fiul” (prepoziția „prin” = „dia” în lb greacă) înseamnă doar activitatea externă a Sf. Duh de a fi trimis
în lume, nu și la viața interioară a Sfintei Treimi. Sfântul Ioan Damaschin: „Duhul purcede numai de la Tatăl și
rămâne, se odihnește sau strălucește în Fiul”.
3. Catolicii alterează relația dintre Duhul Sfânt și Fiul, făcându-L extensia Fiului, lipsind o relație directă între
iconomiile lor.
Dacă indirect rezultă că Duhul rămâne exterior Tatălui și Fiului (purcede din amândoi), se dizolvă
comuniunea trinitară personală și cade în individualism. La catolici primează unitatea naturii divine în loc de
comuniunea perihoretică trinitară.
Părerea ortodoxă: Duhul Sfânt rămâne legătura internă dintre Tatăl și Fiul; purcederea de la Tatăl
întemeiază comuniunea din interiorul Sfintei Treimi, reflectată în comuniunea Bisericii.

Atitudini teologice mai noi față de adaosul Filioque


Apusenii consideră că purcederea Duhului Sfânt de la Tatăl lasă pe planul doi relația Fiului cu Duhul.
Jurgen Moltmann propune înlocuirea Filioque cu: „Duhul Sfânt purcede de la Tatăl Fiului și își primește forma de
la Tatăl și de la Fiul”. Aici Fiul devine centrul de gravitație al Sfintei Treimi. În Filioque Duhul Sfânt este acest
centru. Ambele cazuri contrazic monarhia Tatălui, izvorul Sfintei Treimi (naște pe Fiul și purcede pe Duhul).
Apusenii consideră Duhul Sfânt o ființă impersonală.
La ortodocși, Tatăl își revarsă viața și iubirea Fiului prin Duhul Sfânt, iar Fiul o întoarce Tatălui tot prin
Duhul Sfânt, desăvârșindu-se o mișcare perihoretică veșnică.
Catolicii contemporani identifică iubirea dintre Tatăl și Fiul cu persoana Duhului Sfânt. Părintele Stăniloae
consideră că ortodocșii au primit pe Fiul și pe Duhul Sfânt ca persoane date în mod real prin naștere și prin
purcedere, fără a explica în alt fel modul originii lor. Sfinții Părinți au accentuat că în Dumnezeu există un singur
principiu, el fiind Tatăl, deci o persoană care asigură caracterul personal al tuturor Persoanelor, nu ființa
comună.

IX. DUMNEZEU CREATORUL. ÎNVĂȚĂTURA ORTODOXĂ DESPRE CREAREA LUMII (COSMOLOGIA ORTODOXĂ)

Dumnezeu a creat lumea din nimic, nu din Sine, nici din vreo materie preexistentă, ci prin voința Sa. Religiile și
filosofiile păgâne au concepții eronate:
a. Dualismul: lumea este creată de Dumnezeu dintr-o materie preexistentă, veșnică. Dumnezeu este un
arhitect ce modelează. Se întâlnește la Platon, gnostici și în parsism.
b. Panteism: lumea e o emanație directă din ființa lui Dumnezeu, având o substanță divină identică cu
Dumnezeu. Se întâlnește în brahmanism, credințele orientale, filosofii Giordano Bruno, Spinoza, Hegel
c. Materialismul: lumea e un rezultat al combinațiilor atomilor. Lumea e veșnică ca materie dar forma
este rezultatul unei evoluții, conform unor legi inerente materiei. Concepția este atee pentru că nu admite
existența lui Dumnezeu și a spiritului.
Simon Magul și Menandru învățau că substanța lumii este veșnică iar lumea a fost formată de către îngeri
din substanță. Maniheii și priscilienii învățau că lumea este opera diavolului, rea în sine.

1. Crearea lumii din nimic:


a. Autorul este Dumnezeu, lumea nu există de la sine, nici din veci sau din întâmplare. Are început și va
avea un sfârșit.
b. Dumnezeu a creat lumea din nimic (ex nihilo). Dogma creației este exprimată negativ (din nimic) sau
pozitiv (prin voința lui Dumnezeu, prin cuvânt).
Revelația divină: „La început a făcut Dumnezeu cerul și pământul” (Facere 1, 1), „Cel ce a făcut cerul și
pământul” (Palm 145,6), „Domnul care a făcut cerurile, Dumnezeu care a întocmit pământul” (Isaia 45, 18).
Termenul „din nimic” apare la: II Macabei 7, 28: „privind la cer și la pământ și văzând toate cele ce sunt într-
însele, să cunoști că din cele ce n-au fost le-a făcut pe ele Dumnezeu și pe neamul omenesc asemenea l-a făcut”.
Evrei 11, 3: „Prin credință înțelegem că s-au întemeiat veacurile prin cuvântul lui Dumnezeu, că din cele
neapărute s-au făcut cele ce se văd”.
Dogma creației este confirmată de Sfânta Tradiție. Crezul – „Tatăl Atotțiitorul, Făcătorul cerului și al
pământului, al tuturor celor văzute și nevăzute” (art. 1). Sf. Irineu: „Dumnezeu a creat lumea nu prin îngeri sau
prin alte puteri deosebite … putând face toate prin cuvântul Său”. Sf. Atanasie cel Mare: „Dacă Dumnezeu nu
este și cauza materiei … atunci e un Dumnezeu slab, deoarece nu a putut fără materie să producă ceva”

2. Crearea lumii odată cu timpul


Lumea are un început și a fost creată odată cu timpul. Înainte de timp nu exista lumea. Fericitul Augustin:
„Lumea a fost creată nu în timp, ci odată cu timpul ... Timpul a fost creat odată cu lumea, întrucât prin
producerea ei s-a născut mișcarea sau schimbarea creaturilor în timp.” Argumente: „Mai înainte de ce s-au făcut
munții și s-a zidit pământul și lumea, din veac și până în veac ești Tu” (Psalm 92, 2). „Și acum Mă preaslăvește Tu,
Părinte, la Tine însuți, cu slava pe care am avut-o la Tine, mai înainte de a fi lumea” (Ioan 17, 5).
Dumnezeu e fără început și fără sfârșit, dar prin actul creației El se unește cu timpul, imprimând
făpturilor mișcarea de întoarcere spre el. „La început a făcut Dumnezeu…” înseamnă începutul timpului, creat
odată cu lumea, și începutul coborârii lui Dumnezeu în timp prin energiile Sale. Sf. Vasile cel Mare și Sf. Grigorie
de Nyssa consideră că „la început” este acel „deodată” platonic, în care se întâlnește eternitatea și timpul.
D. Stăniloae consideră că „începutul” nu e deja timp, pentru că ar avea început, mijloc și sfârșit, și nu se
poate vorbi despre un început al începutului. „Deodată al lumii este deodată al voirii divine ca lumea să fie”.
Începutul lumii este executarea planului din veci al lui Dumnezeu cu privire la lume. Se face diferență
între „ideea” lumii, aflată din veci în gândul lui Dumnezeu și realizarea acesteia, în timp. Sf. Damaschin:
„Dumnezeu a văzut pe toate înainte de facerea lor, avându-le în minte din veșnicie”.
Învățătura patristică despre paradigmele divine:
- lumea nu există din veci, are un început, ideile veșnice ale lui Dumnezeu au fost aduse la existență și se
realizează în timp;
- în ideile din veci ale lui Dumnezeu e înscris destinul sau predestinarea fiecăruia de a se realiza în conformitate
cu gândul lui Dumnezeu;
- Timpul și lumea sunt corelative, implicând realizarea fiecăruia în timp potrivit ideilor veșnice ale lui Dumnezeu.
Viața de aici și timpul sunt mijloace de realizare și întâlnire a noastră cu Dumnezeu, participând la
eternitate.
Obiecția 1 – odată cu crearea lumii din nimic, ar putea interveni o schimbare în Dumnezeu, sau lumea ar
fi veșnică dacă Dumnezeu își manifestă puterea din veci. Răsp: Crearea lumii nu contrazice neschimbabilitatea lui
Dumnezeu. Nu intervine nicio schimbare în Dumnezeu, pentru că lumea n-a fost creată din substanța lui
Dumnezeu, ci din voința Sa.
Obiecția 2 (Origen și tomiștii) – Dumnezeu nu e Atotputernic în Sine, doar față de creaturi. R: N-ar mai fi
Atotputernic în mod absolut sau deplin.

3. Lumea, operă a Sfintei Treimi


În Crez, Tatăl este făcător al cerului și al pământului, dar toate Persoanele au contribuit la creație. Sf.
Vasile cel Mare: Tatăl este cauza îndeplinătoare (din voia Lui), sunt aduse la existență prin lucrarea Fiului și se
împlinesc prin lucrarea Sf. Duh.
Argumente: Facere 1, 26: „să facem om după chipul și asemănarea Noastră”, „Duhul lui Dumnezeu se
purta pe deasupra apelor” (Facere 1, 3-4). Dumnezeu a creat lumea prin cuvântul Său (să fie lumină!). Cuvântul
este a doua persoană a Sfintei Treimi, Logosul prin care s-au făcut toate. Sfinții Părinți arată că spiritul nu este
exterior materiei, ci fundamentu l materiei (Logosul crează lumea). Știința a descoperit că lumea se întemeiază
pe particule nevăzute și microcosmosul este temelia Universului dar oamenii de știință tind spre panteism.
Teologia răsăriteană, prin doctrina energiilor necreate, poate indica relația dintre raționalitatea creației și
Logosul sau Rațiunea divină, depășind panteismul științific.

4.Motivul și scopul creației


Dumnezeu a creat lumea în mod liber și nu dintr-o necesitate internă sau externă. Toate s-au făcut de El
și pentru El. Sfinții Părinți consideră ca motiv al creației bunătatea lui Dumnezeu. Sf. Grigorie de Nyssa afirmă că
Dumnezeu a creat omul din dragoste pentru el, pentru ca omul să fie martor al slavei și bunătății Lui. Dumnezeu
a creat lumea din bunătate, fiindcă bunătatea nu e pentru sine, ci pentru altul, pentru a face și alte ființe părtașe
la bucuria intratrinitară. Maxim Mărturisitorul – Făptura a fost creată ca „să se bucure împărtășindu-se de El”.
Ioan Damaschin – „Dumnezeu nu s-a mulțumit cu contemplarea Lui proprie și … a binevoit a face ceva
care să primească binefacerile Sale”. Dionisie Areopagitul: „bunătatea și dragostea divină pe toate le întoarce
spre Sine ca spre cel care e singurul Bine”.
Caracterul teocentric al creației reiese din cuvintele Sf. Maxim Mărturisitorul: „Toate au fost aduse la
existență ca să dobândească existența fericită și prin aceasta odihna veșnică și fericită în Dumnezeu”. Unirea cu
Dumnezeu implică fericirea oamenilor și preamărirea lui Dumnezeu.
Dumnezeu a creat lumea bună, din punct de vedere fizic (ordine și armonie) și spiritual (omul
progresează duhovnicește și se mântuiește). Răul din lume se datorează omului și libertății sale de voință. Izvorul
răului stă în căderea îngerilor și în omul care s-a abătut de la izvorul binelui. Răul fizic și moral apar ca lipsa
binelui, nu au o existență proprie; el progresează când se deschide voința omului.
Teologia ortodoxă este împotriva viziunii pesimiste despre lume (lumea este răul). Gnosticii și maniheii
considerau că răul este ființial lumii. Dar răul nu poate afecta scopul creației, lumea rămâne bună pentru că este
creată de Dumnezeu. Ortodoxia este și împotriva optimismului absolut (filosoful Leibnitz): Dumnezeu este liber
să creeze sau să nu creeze lumea; dacă s-a hotărât să o facă atunci trebuia să o facă perfectă. Prin această
concepție se mărginește libertatea lui Dumnezeu.
Biserica învață că Dumnezeu a creat lumea bună, nu perfectă. Omul trebuie să stăruiască în bine pe calea
asemănării cu Dumnezeu. Dacă lumea ar fi rea sau perfectă, Dumnezeu n-ar mai avea de ce să o mântuiască.

5.Lumea ca dar al lui Dumnezeu, implicând crucea


Pr. Stăniloae: Lumea a fost creată de Dumnezeu ca un dar pentru oameni, inclusiv toate din ea.
Înțelepciunea, știința, bucuria, sunt daruri ale lui Dumnezeu (Ecclesiast 1, 26). Prin acest dar Dumnezeu vrea să
câștige dragostea noastră față de El. Dacă cineva primește darul și uită semnificația lui, nu a înțeles nimic și nu
răspunde iubirii dăruitorului. În orice dar este implicată Crucea și Jertfa. Crucea face lumea și pe noi
transparenți, ca să-L vedem pe Dumnezeu în ea. Persoana lui Dumnezeu este mai neprețuită decât darurile
făcute. Dacă uităm de darurile primite, Dumnezeu ni le poate lua înapoi, ca să ne dăruim Lui. Avem ca exemplu
pe Iov, care îl iubea pe Dumnezeu mai mult decât toate darurile („Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele
Domnului binecuvântat” Iov 1, 21).
Uitarea de daruri, preferând persoana lui Dumnezeu, e o cruce, o jertfă, o răstignire a lumii în mine.
„Lumea e răstignită (moartă) pentru mine și eu pentru lume” (Galateni 6, 14).
Prin dezlipirea de lume, omul dă de Dumnezeu. Crucea prin care credinciosul se dezlipește îl duc pe om la
înviere. Lumea și toate ale lumii trebuie să le facem daruri și între noi, întărind iubirea între noi.

6. Rațiunile lucrurilor și sensurile lor


Sf. Atanasie cel Mare, Dionisie Areopagitul și Maxim Mărturisitorul: Toate lucrurile își au rațiunea
existenței lor în Dumnezeu. Rațiunile eterne ale lucrurilor („logoi”) sunt identice cu paradigmele divine.
„Paradigme sunt acei Logoi, care preexistă în Dumnezeu și fac să existe cele ce sunt. Ele sunt numite
predeterminări, predestinări și voințe dumnezeiești”. „Logoi” sunt și sensurile mai înainte, puse în lucruri, care
trebuie descoperite de către rațiunea umană. Se distinge sensul unui lucru de rațiunea personală a omului care
cercetează lucrul. Rațiunile lucrurilor (logoi) se deosebesc de cunoașterea și înțelegerea acestora de către om
într-un proces de contemplare.
Cunoașterea se face prin rațiunea analitică, iar înțelegerea prin dreapta judecată, intuitivă, un dar
dumnezeiesc. Sensul comun al tuturor lucrurilor este Logosul divin, în El găsește omul propriul sens al existenței
sale. Omul duhovnicesc este singurul care vede adevăratul sens, pur, al fiecărui lucru, persoane, în Hristos.
Datorită rațiunii pătimașe, viziunea lumii suferă deformări:
a. Rațiunea spirituală se estompează, văzându-se în lucruri doar latura materială, utilitară; transformă totul într-
un obiect de plăcere personală.
b. Rațiunea pătimașă se convinge singură cu false argumente, înlocuind rațiunile obiective cu cele subiective. Se
produce o deformare a realității și o cădere din adevăr. Adevărul obiectiv e înlocuit de fiecare cu adevărul său
subiectiv.
Toate opiniile sunt iluzii, iar adevărul obiectiv există în el însuși și se referă la lucruri existente. Pr.
Stăniloae: „În omul pătimaș, rațiunea este întotdeauna în slujba patimilor și judecățile ei strâmbă adevărul și
deformează realitatea”.
Maxim Mărturisitorul: trebuie să ducem un război împotriva patimilor noastre, care întunecă mintea,
care ne fac să ne folosim de obiecte și lucruri ca de simple obiecte de plăcere.

X. DUMNEZEU PRONIATORUL

Pronia divină – o altă lucrare în afară a lui Dumnezeu-Sf. Treime, nedespărțită de lucrarea Sa creatoare.
Când se zice după creație că S-a odihnit (Fc 2,2), nu trebuie să înțelegem că El a încetat orice activitate față de
lume, ci nu mai creează ființe din nimic. După căderea omului S-a îngrjit mai departe de mântuirea lui și a lumii.
Pronia = modul In care Dumnezeu chivernisește și conduce lumea spre scopul final pt care a fost create, acțiunea
proniatoare este neîntreruptă și concomitentă cu cea creatoare și judecătoare.
Pronia divină este confirmată de Mântuitorul Hristos :”Tatăl Meu până acum lucrează și Eu lucrez”(In
5,17), este atribuită tot lui Dumnezeu Tatăl :”Deci nu vă îngrijiți zicând ce vom bea sau ce vom mânca sau cu ce
ne vom îmbrăca, căci știe Tatăl vostru cel ceresc că aveți trebuință de acestea”(Mt 6,31-32). În același timp Sf.
Duh participă la pronia divină :”Trimite-vei Duhul Tău și se vor zidi și vei înnoi fața pământului”(Ps 103,31) și
Mântuitorul Hristos, atât înainte cât și după Întrupare :”Toate prin El s-au făcut si fără El nimic nu s-a făcut din ce
s-a făcut…În lume era și lumea prin El s-a făcut,dar lumea nu L-a cunoscut” (In1,3-5;10).
Din motivul și scopul creației rezultă și necesitatea proniei astfel încât creând lumea Dumnezeu nu o
putea părăsi, idee redată de atributul divin „Atotțiitor”. În mărturisirea Ortodoxă a lui Dositei : ”Credem că toate
lucrurile fie văzute, fie nevăzute sunt guvernate de pronia divină: pe cele rele le preștie și le îngăduie Dumnezeu,
nu se îngrijește de ele deoarece nu le-a făcut, iar pe cele bune le preștie și le predetermine”. Pronia se referă
atât la legile generale ale creației cât și la ființele individuale în care există aceste legi, ea dă orientare creației și
ajutor, e „palma lui Dumnezeu”(Ps 139,5), ia forma unui dialog continuu, a unei sinergii libere.
Există o providență universală care are în vedere întreaga creației, cât și una particulară(ființele
individuale). Dumnezeu poartă de grijă față de întreaga omenire, dar și de popoare și de cei ce aparțin acestora.
Omul reprezintă obiectul proniei particulare :”Când privesccerurile, lucrul mâinilor tale, luna și stelele pe care Tu
le-ai întemeiat zic: ce este omul câ-ti amintești de el? Sau fiul omului că-l cercetezi pe el?”(Ps 8,3-4). Nici
nașterea și nici moartea fiecăruia dintre noi nu sunt ocazionale, sunt conduse de pronie (Ps 30,16), toate
întâmplările din viața omului,triste sau vesele, sunt sub pronia lui Dumnezeu :”cele bune și cele rele, viața și
moartea, sărăcia și avuția de la Domnul sunt”(Înțelep lui I Sirah 11,16), Dumnezeu îndreaptă pașii omului și-l
conduce toată viața :”de Domnul sunt hotărâți pașii omului și cum poate omul să priceapă cale lui?” (Pilde
20,24).

Aspectele proniei:
1. Conservarea
– grija pe care o are Dumnezeu pentru păstrarea în existență a făpturilor Sale, prin ea menține lumea și
fiecare făptură în forma lor originară. Nu e numai o simplă apărare ci o activitate pozitivă manifestată printr-o
influență continuă a lui Dumnezeu asupra făpturilor, Mântuitorul ne învață că Dumnezeu poartă de grijă de
păsările cerului și de crinii câmpului (Mt 6,26), iar Sf Ap Pavel :”în El acem viață, în El ne mișcăm și suntem”(Fa
17,28). Mărturii despre conservare a proniei divine: „toate către Tine așteaptă să le dai lor hrană la bună vreme.
Dându-le Tu lor, vor aduna; deschizând Tu mâna Ta, toate se vor umple de bunătăți. Dar întorcându-Ți fața Ta se
vor tulbura…”(Ps 103,28-30), iar Sf Ioan Gură de Aur afirmă :”Conservarea lumii nu este o faptă inferioară creării
ei,ci chiar superioară.A conserva lucrurile care tind spre inexistență și a le ține laolaltă când vor să se împrăștie,
este o faptă mare și minunată și un semn de multă putere”.(Omilia II la Evrei).
2. Cooperarea sau conlucrarea
– acțiunea prin care Dumnezeuoferă ajutor creaturilor Sale pt ca ele să-și realizeze scopul. Asta
înseamnă că Dumnezeu așteaptă ca și făptura să lucreze la destinul ei.
Deși Dumnezeu este Atotprezent, totuși conlucrarea Lui cu creaturile este diversă : într-un fel se
manifestă lucrarea lui în făpturile fără viață, altfel în plante, animale, și cu totul altfel în oameni.
Sfinții Părinți discern mai multe forme ale harului divin sau energii necreate, prin care Dumnezeu sprijină
diferitele regnuri : vegetal,mineral, animal, uman. Sf Maxim Mărturisitorul stabilește o ordine : harul de
existență dătător, cel de viață factor, cel de rațiune dătător, și cel îndumnezeitor.
Conlucrarea lui Dumnezeu cu omul este înscrisă în noțiunea de chip și asemănare a lui Dumnezeu după
care a fost creat omul. L a colaborarea cu El nu răspund însă toți, ci numai cei care vor, libertatea umană
regăsindu-se în apelul pe care Dumnezeu îl adresează tuturor. Dumnezeu conlucrează cu fiecare om care-I cere
ajutorul Său pt săvârșirea faptelor bune, nu și pt cele rele, iar aceasta are loc numai în comuniunea de iubire la
care este chemat omul prin însuși chipul său dumnezeiesc și mai apoi prin Iisus Hristos.
Mărturii: „Căci Dumnezeu este Cel ce lucrează în voi și ca voi să voiți și să săvârșiți după a lui bunăvoință”
(Filip 2,13) ; „Căci noi suntem împreună lucrători cu Dumnezeu” (I Cor 3,9); Sf Ioan Gură de Aur: să știi că
Dumnezeu toate le întocmește, de toate poartă grijă, că noi suntem liberi, că Dumnezeu conlucrează cu noi într-
una. Că El nu voiește nici un rău, că nu numai prin voința lui se întâmplă toate, ci și prin voința noastră și
totodată prin conlucrarea cu El” (Omilia III la Ep II Timotei).
3. Guvernarea sau conducerea – strâns legat de celelalte două, formând o unitate.
Lumea fizică este co ndusă de Dumnezeu spre scopul ei prin legile fizice, chimice, biologice imprimate la
creație. Acestea ajută oamenii să evolueze, de a ajunge fiecare la arhetipul fixat de Dumnezeu.
Omenirea e condusă prin diferite mijloace, diferiți oameni, diferite concursuri de împrejurări. Omul care
are voință proprie este condus de Dumnezeu printr-o influență binefăcătoare aceste voințe, printr-un imbold și
o întărire spre a face binele și a se feri de rău.
Conducerea poate fi socotită sensul dinamic al proniei divine deoarece se activează pe planul istoriei
ființelor umane conștiente, pe planul dezvoltării umanității. Ea ajută aici nu numai forțele binelui să se mențină
pe ele, ci și să contracareze formele noi de acțiune ale răului.
Nici în conducere Dumnezeu nu lucrează singur, ci în colaborare cu acțiunea omului. Revelația
supranaturală pune în evidență inițiativa și roulul lui Dumnezeu în înaintarea creației pe noi trepte. Sfânta
Scriptură ne învață că Dumnezeu îndrumă și conduce viața oamenilor, a îngerilor, a popoarelor (Fa 17, 26-27 ;
Iov 12, 23-25 ; Înțelep lui I Sirah 17,14 ; Daniel 4,14 ; Pilde 8,15). Mântuitorul numește pe Dumnezeu : „Domn
(ocârmuitor) al cerului și pământului”(Mt 25,11). Sf Efrem Sirul :”Văd creaturile și trag concluzia despre
Creatorul lor. Văd lumea și cunosc providența. Văd cum se îneacă corabia dacă lipsește cârmuitorul…”
Părintele Stăniloae : „Dumnezeu(proniatorul) nu este un Dumnezeu pur conservator al lumii, ci un
Dumnezeu al unei lumi chemate la perfecțiunea vieții în unire cu El. Dumnezeu a lucrat în vremuri trecute, dar
care au dus lumea înainte. De aceea trebuie să credem că El și acum în moduri adecvate timpului nostru lucrează
și va lucre și în viitor, descoperindu-se tot mai mult”.

Obiecții împotriva proniei divine


a. S-a afirmat ca pronia ar anula libertatea omului, omul trebuie să facă ce hotărăște Domnezeu.
Realitatea e alta : omul face în general ceea ce vrea el și mai puțin din ce ar trebui să facă. Prin pronie Dumnezeu
ne indică numai ținta vieții și ne arată cum putem ajunge la aceasta; ne arată binele ce urmează dacă Îl ascultăm
dar nu ne obligă sau forțează. Noi putem să ne îndreptăm pe orice drum decât cel indicat în orice moment. Dacă
ar desființa libertatea atunci cum ar mai exista păcatele oamenilor, căci nu putem spune că ele sunt voite de
Dumnezeu.
b. Existența răului în lume contrazice pronia divină. Dacă Dumnezeu poartă de grijă lumii, de ce mai
există răul? Nu cumva El este cauza răului? Răul există : răul moral care este păcatul și cel fizic constituie
urmarea lui. Păcatul își are originea în libertatea duhurilor netrupești care s-au răzvrătit contra lui Dumnezeu și
în libertatea omului. Existența proniei nu este împiedicată de existența răului, Dumnezeu îngăduie păcatul
deoarece respectă libertatea noastră, dar El rânduiește lucrurile astfel încât răul să nu fie și să nu devină
atotputernic. Răul stă în voința omului care se abate de la cuvântul lui Dumnezeu, răul există pt că există
libertatea libertatea umană, iar pronia divină rescpectă până la capăt libertatea noastră.
c. Disproporția dintre merit și răsplată
Dacă există pronie de ce lasă Dumnezeu pe cei buni de multe ori nefericiți și pe cei răi fericiți?
Judecata noastră despre oameni buni sau răi poate fi subiectivă, adesea judecând după aparențe iar
astfel ne putem și înșela. Nu este corectă nici judecata noastră despre fericirea sau nefericirea cuiva pt că de
multe ori suntem tentați să-i credem fericiți pe cei ce au tot ce le trebuie pt viața lor și nefericiți pe cei săraci.
Realitatea a demostrat de multe ori contrariu : bogații sunt mai nefericiți decât săracii deoarece în casele lor
există certuri, conflicte.
Dacă Dumnezeu permite uneori ca drepții să sufere, exemplul lui Iov, o face pt binele lor. Suferința este o
încercare a virtuții și are un rol pedagogic. Și cu toate că „multe sunt nenorocirile care lovesc pe cel drept, dar
din toate îl scapă Domnul” (Ps 34,20).
Sf Ioan Damaschinul : „Dumnezeu îngăduie ca cel cuvios să sufere ca să nu cadă din conștiința lui cea
dreaptă sau ca să nu alunece în mândrie, cum a fost cazul cu Pavel(II Cor 12,7). Este părăsit cineva pt o bucată de
vreme pt îndreptarea altuia, ca să capete învățătură ceilalți, cum a fost cu Lazăr și bogatul(Lc 16,19)
Nimeni nu poate să spună că este fără păcat (I Ioan 1,8) și că suferă pe nedrept. Din iubire Dumnezeu îi
dă necazuri și pt păcatele mai mici ca să ducă o viață cât mai virtuoasă. Dumnezeu oferă uneori și celor răi
anumite bunuri tocmai ca să-i îndrepte și să-i determine la pocăință (Rm 2,4)

Deismul și pronia divină


Concepția deistă respinge pronia divină. Deismul e un system filozofic și a apărut in sec. XVIII. Idei deiste
găsim în antichitate la Lucretiu și la Epicur care considera că zeii nu se preocupă de lume deoarece aceasta le-ar
tulbura fericirea. Inițiatorul modern a fost Herbert of Cherbury în Anglia, în Franța reprezentanți : Voltaire,
Rousseau, Diderot, d’Alembert.
Deismul – există un Dumnezeu personal care a creat lumea. La creației i-au fost fixate anumite legi după
care să se conducă totdeauna. După creației Dumnezeu s-a retras din lume și numai intervine în ea, nici nu mai
are vreo influență asupra ei. Afirmația că Dumnezeu „S-a odihnit a șaptea zi”(Fc 2,2) ei o consideră ca și cum El a
întrerupt orice activitate, că a rupt orice legătură cu lumea și se află într-un repaos veșnic. Între Dumnezeu și
lume este un abis de netrecut, providența este imposibilă și nici nu este necesară căci lumea se conduce după
legile fixate ei.
Răspunsul : dacă Dumnezeu nu poartă de grijă lumii sau omului este ori pt că nu poate, ori pt că nu vrea.
Dacă nu poate înseamnă că este o ființă slabă și mărginită și de aceea nu poate intervene. Dacă nu vrea
înseamnă că este o ființă rea, că se dezinteresează de lume și de om. Dar experiența ne arată că atunci când
cineva face un lucru bun se interesează de el.
În acest sens Sf Ioan Damaschinul : „Singur Dumnezeu este prin fire bun și înțelept. Pentru că este bun
poartă de grijă, căci cel care nu poartă nu este bun. Căci și oamenii și cele neraționale, în chip firesc poartă de
grijă de odraslele lor, iar cel ce nu poartă este hulit”.

XI. CREAREA LUMII NEVĂZUTE

1. Originea îngerilor
– aceștia sunt făpturi create de Dumnezeu din nimic, ca și oamenii, doar că au fost toți creați deodată ;
nu au apărut din ceva preexistent și nici nu sunt emanții din Dumnezeu. Referatul biblic nu precizează momentul
concret dar exprimă acest adevăr la Fc 1,1 unde „cerul” are sens de lume spiritual, nevăzută, „lumea îngerilor”,
nu se poate înțelege cerul văzut care a fost creat de altfel a-2-a zi, ci cerul cu locuitorii săi , îngerii.
După Atanasie cel Mare și Teodoret de Cyr, motivul pt care nu se menționează précis la Facere crearea
îngerilor este acela ca evreii să nu fi căzut în idolatrie față de îngeri. Ioan Gură de Aur afirmă că în referatul biblic
s-a descries numai lumea văzută și omul tocmai ca din acestă expunere omul să cunoască pe Creatorul lui.
Îngerii au fost creați de Dumnezeu : „Pentru că întru El au fost făcute toate, cele din ceruri și cele de pe
pământ, cele văzute și cele nevăzute, fie tronuri , fie domnii, fie începătorii fie stăpâniri”(Col 1,16). „Care, după
ce S-a suit la ceruri, este de-a dreapta lui Dumnezeu și se supun Lui îngerii și stăpânirile și puterile”(I Petru3,22).
Apoi articolul 1 din Crez : „Creatorul cerului și al pământului,…”
Timpul creării lor nu se știe sigur dar este plasat de revelație înainte lumii văzute, deoarece în momentul
căderii protopărinților existau duhuri cerești, ba mai mult o parte din acestea chiar căzuseră din starea lor de
început. Îngerii existau și în a-4-a zi a creației când s-au făcut stelele: „Când s-au făcut stelele, lăudatu-M-au cu
glas mare toți îngerii Mei”(Iov 38,7). După Ghenadie de Marsilia au fost creați în intervalul prima
creației(material informă) – organizarea materiei în 6 zile, Fericitul Augsutin spune că au fost creați în prima zi cu
lumea materială, Sf Ioan Damaschinul : „ Sunt de părerea lui Grigorie Taumaturgul : trebuie să fie zidită întâi
ființa spirituală și apoi cea sensibilă, și din cele două omul”.

2.Existența îngerilor
– ca ființe spirituale ei sunt în afara experinețelor noastre obișnuite, anghelofaniile pot fi confundate cu
teofaniile, iar în plus în Sf Scriptură sunt numiți îngeri și ființe umane.
În antichitate existența lor a fost tăgăduită de saduchei (Fc 23,8), iar mult mai târziu de socinieni și unii
protestanți care-I considerau ființe fictive sau personificări ale însușirilor lui Dumnezeu.
Sf Scriptură confirmă existența îngerilor : după cădere îngerii păzeau drumul către pomul vieții (Fc 3,24) ;
lui Avraam I se arată la stejarul Mamvri 3 îngeri (Fc 18,2) ; Iacov vede îngerii lui Dumnezeu pogorându-se pe o
scară din cer (Fc 28,12) ; îngerul Domnului I se arată lui Valaam (Num 22,22).
Numai că s-a emis idea că evreii au împrumutat credința în îngeri de la păgâni, babilonieni, numai că între
concepția biblical și cea păgână sunt deosebiri fundamentale : în primul caz îngerii sunt creaturi ale lui
Dumnezeu, în al doilea caz sunt simple emații.
În N.T. anghelofanii : îngerul Gavriil vestește Sfintei Fecioare nașterea lui Iisus (Lc 1,11-20) ; un înger se
arată păstorilor la nașterea Domnului (Lc2,9-12) ; un înger Îl întărește pe Iisus în noaptea Patimilor (Lc 22,43) ; un
înger scoate pe Apostoli din temniță (Fa 5,19).

3. Natura și starea morală a îngerilor buni


– după natural or sunt duhuri sau spirite pure, nemateriale, nevăzute, personale, raționale, libere,
nemuritoare.
Sf Scriptură îi numește duhuri (penevma) ; spirite pure, imateriale, sunt nevăzuți (Col 1,16), dar pot lua și
forme omenești (bărbat, tânăr Fc 32,25) ; îngerii pot vorbi omenește (Lc 24,4) ; „duhuri slujitoare” (Evr 1,14) așa
cum se spune că Dumnezeu este duh (Ioan 4,24).
Sf Ioan Damaschinul : „Îngerul are o fire rațională, spiritual, liberă și schimbătoare în felul de a gândi și a
voi, căci tot ceea ce este creat este schimbător. Pt că îngerul are o fire rațională și spirituală este liber, iar pt că
este creat și schimbător are facultatea de a rămâne și a progresa în bines au de a se îndrepta spre rău”.
Sf Vasile cel Mare afirmă după „ Cel ce face pe îngerii Săi pară de foc” (Ps 103,5) :”Probabil că ființa
îngerilor este un duh aerian sau foc immaterial”. Îngerii „sunt circumscriși, căci atunci când sunt în cer, nu sunt
pe pământ și când sunt trimiși de Dumnezeu pe pământ, nu rămân în cer(Ioan Damaschinul).
Îngerii sunt superiori în cunoaștere, înțelegere, au ajuns la nepătimire, adică s-au fixat pt totdeauna în
bine. Starea lor morală e una de sfințenie, dar nu prin natural or, ci prin harul lui Dumnezeu, după ce au rezistat
ispitei lui Lucifer.
Îngerii sunt sfinți și rămân sfinți în veac (Mt 25,31), se află într-o comuniune nesfârșită cu Dumnezeu. Ei
vor și cu oamenii să fie înt-o comuniune, prin sfințenie, lucru care se întâmplă în biserică, la Sf Liturghie.

4. Numărul și ierarhia cerească


– nu este precizat doar că ar fi foarte mare, oștiri îngerești, de mii și zeci de mii (Dn 7,10), legiuni de îngeri
(Mt 26,53), iar Sfinții Părinți spun că numărul lor e infinit de mare.
În lumea îngerilor există o ierarhie bazată pe puterile și slujirile lor deosebite la fel ca și în lumea văzută.
Urmând lui Dionisie Areopagitul (Despre ierarhia cerească), Biserica împarte această ierarhie în 9 cete, grupate
pe 3 trepte : Serafimi,Heruvimi și Tronuri; Domnii, Puteri și Stăpâniri; Începătorii, Arhangheli și Îngeri.
Treapta Serafimilor este cea mai aproape de Dumnezeu, acestea sunt nume de cete, nu personale, se
cunosc 3 nume de Arhangheli : Mihaiil, Gavriil și Rafail.
Deosebirea dintre trepte nu se știe în c constă, dar se înțelege că e o creștere permanent a tuturor
cetelor în cunoaștere și iluminare. Cele mai apropiate de Dumnezeu împărtășesc celor următoare din
cunoașterea și dragostea lui Dumnezeu, între ele existând o comuniune.
Sfinții Părinți (Ignatie Teoforul, Clement Alexandrinul, Chiril al Ierusalimului, Vasile cel Mare, etc) și
Sinodul V Ec prin canoanele 2 și 14 au condamnat concepția origenistă după care ierarhia cerească s-a făcut mai
târziu, drept consecință a căderii unora în păcat. Starea primordial a îngerilor nu era definitive, așa cum nici a
oamenilor nu a fost.

5. Motivul și scopul creării îngerilor


– să se împărtășească de bunătatea și viața lui Dumnezeu, să fie în comuniune de iubire cu El, să-L
preamărească pe Dumnezeu.
Sf Scriptură întărește acest lucru și afirmă că îngerii „văd fața lui Dumnezeu” (Mt 18,10), Îl preamăresc (Is
6,2), Îi împlinesc voia (Mt 6,10), slujesc împreună la iconomia mântuirii noastre (Evr 1,14). În raport cu lumea I
sunt organelle proniei divine, cu menirea de a contribui la lucrarea de Intemeiere și desăvârșire a împărăției lui
Dumnezeu pe pământ. Îngerii vestec nașterea Domnului, L-au slujit la naștere, în pustie, în Ghetsimani, la Înviere
și Îl vor însoți la a-2-a venire (Mt 25). Ei anunță și nașterea Sf Ioan Botezătorul, ajută pe Apostoli, îi ocrotesc pe
drepții V.T., se bucură de întoarcerea păcătoșilor (Lc 15,10).
De la Botez fiecare om are un înger păzitor și slujitor, se menționează în Sf Scriptură de îngerul copiilor și
de îngerul bun al lui Petru. Chiar și sufletele celor adormiți le însoțesc : „Și a murit săracul și a fost dus de către
îngeri în sânul lui Avraam” (Lc 16,22).
Îngerii ocrotesc biserici, mânăstiri, popare și state (Dn 10,13), comunități (I Cor 11,10).

6. Duhurile rele sau diavolii


– au făcut parte de la început din lumea îngerilor creați buni de Dumnezeu, dar răzvrătindu-se au fost
aruncați din cer.
Sf Scriptură îi numește : duhuri rele (Lc 7,21) ; duhuri necurate (Mt 10,1) ; diavoli, draci, demoni (Lc
8,30) ; îngerii diavolului (Mt 25,41)stăpânitorii întunericului (Efes 6,12).
Principala preocupare a diavolului este prin definiție de a dezbina, cel care desparte cele unite. Numărul
lor este nespus de mare (Lc 8,30) și compun o adevărată împărăție a răului (Lc 11,18). Există și o ierarhie :
începătorii, domnii ale întunericului (Efes 6,12; Col 2,15), satana sau Belzebul (Mt 12,24).
Existența lor a fost contestată dar Sf Scriptură îi prezintă ca ființe reale : diavolul produce nenorociri lui
Iov (Iov 1,6), chinuiește pe Saul (I Regi 16,15), ispitește pe protopărinții noștrii și pe David, moartea apre în lume
prin lucrarea diavoului (Înțelep lui Solomon 2 ,24).
Demonii nu sunt personificări ale răului, ci ființe reale, spiritual,raționale care „cred și se cutremură”
(Iacov 2,19), au voință proprie și au păcătuit liber de la început (I Ioan 3,8).
Biserica învață că toți îngerii au fost creați de Dumnezeuca făpturi raționale libere, dar că unii au devenit
răi prin voința lor liberă, prin folosirea greșită a libertății lor. Rezultă :
- Îngerii răi nu constituie un principiu al răului în sine și de sine, iar existența lor nu implică un dualism
ontologic (bine-rău).
- Ingerii răi sunt și ei creature ale lui Dumnezeu, ei nu au fost creați răi, ci au devenit prin voința lor
liberă (Maxim Mărturisitorul).
A avut loc căderea lor tocmai datorită naturii lor spiritual, create, rațională și liberă, și deci și
schimbătoare, având posibilitatea de a rămâne și a progresa in bines au de a se îndrepta spre rău.
„Diavolul are răutatea prin alegere liberă, dar firea lui nu e opusă Binelui” (Sf Vasile cel Mare). Diavolul a
căzut din mândrie sau orgoliu, din dorința de asemănare cu Dumnezeu, de neaccepatere a dependenței de
Acesta, de a fi fără Dumnezeu (Is 14,13).
„El de la început a fost ucigător de oamnei și nu a stat întru adevăr pt că adevăr nu este în el. Când
grăiește minciuna, grăiește dintru ale sale, căci este tatăl minciunii”(Ioan 8,44).
Sfintii Părinți – mai întâi a căzut căpetenia primei cete a îngerilor, din cele zece inițiale și odată cu ea toți
din această ceată : „dintre aceste puteri îngerești, înainte-stătătorul cetei terestre, căruia Dumnezeu i-a
încredințat păzirea pământului,…prin voința lui liberă s-a îndrepatat de la starea naturală la o stare contară
naturii sale și s-a ridicat împotriva lui Dumnezeu” (Ioan Damaschinul0.
Pedeapsa diavolilor este osânda veșnică în iad : „ Dumnezeu n-a cruțat pe îngerii care au păcătuit, ci
legându-I cu legăturile intunericului în iad, i-a dat să fie păziți spre judecată (II Petru 2,4). Căderea lor a avut loc
înaintea istoriei umane, iar Sfinții Părinți o consideră radical, definitive și ireversibilă, fără a se mai putea
mântui : „După cădere, ei nu mai au posibilitatea pocăinței, cum nici oamenii nu o au după moarte: (Ioan
Damaschinul).
Maxim Mărturisitorul descrie modul în care diavolul ispitește pe oameni : „Ațâță puterea poftitoare a
noastră ca să dovedească cele potrivnice firii; apoi răscolește iuțimea să lupte pt lucrul ales de poftă; învață
rațiunea să născocească diferite moduri ale plăcerilor. Diavolul se ascunde nevăzut în înfățișările văzute ale
lucrurilor și cheamă amăgitor prin fiecare simț al nostru dorințele sufletului. Fața diavolului este poleiala plăcerii,
prin care se pune stăpânire pe orice suflet, care vrăjește simțurile” (Filocalia, Răspunsuri către Talasie, vol III).

XII. CREAREA LUMII VĂZUTE

Lumea văzută este lumea materială și fenomenală, ce este supusă simțurilor și cuprinde universul
material și omul. Omul dă sens lumii cosmice revelând sensurile divine ale lumii materiale. Lumea văzută nu este
simplă materialitate ci materie impregnată de energia și sensurile spiritului, fiind plină de Duhul care a creat-o.
Duhul Sfânt cu energia Sa necreată constituie forța de coeziune a întregului cosmos ca expresie a comuniunii
treimice.
Legătura indisolubilă între om și lumea materială înseamnă solidaritatea cosmică a omului, umanizarea
naturii și caracterul antropocentric al naturii care se împlinește numai prin om.
Revelația divină arată prin cuvintele „La început” primul contact al lui Dumnezeu cu timpul, facerea
timpului și a lumii, crearea lumii din nimic.
Motivul creării este iubirea nesfârșită a lui Dumnezeu care se manifestă veșnic prin energiilr necreate.
Lumea nu este o creație statică, automată sau fixă. Unii teologi vorbesc de două faze ale creației: A.
creația primară – prin care a apărut materia; B. creația secundară – prin care materia a evoluat până la formele
existente astăzi.
Învățătura ortodoxă despre crearea omului
(Antropologia ortodoxă)
Omul este punctul de întâlnire dintre lumea spirituală și cea materială, unindu-l pe ambele în sine.
Această sinteză reprezintă un microcosmos în macrocosmos. Sf. Grigorie Teologul consideră că „trebuie să se
realizeze o unire a celor două lunmi, să fie un fel de reunire între lumea văzută și cea nevăzută”.
Ca singura făptură creată după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, prin sufletul care animă trupul său
material, dar îl și transcede, omul e o ființă spirituală unică, cu conștiința de sine, rațiune și libertate.
Modelul concret al realizării îndumnezeirii omului este Iisus Hristos, Care S-a înomenit pentru ca noi să
ne îndumnezeim întru El. Astfel, antropologia a fost înțeleasă totdeauna în lumina hristologiei.

1. Originea omului
Biserica Ortodoxă învață că asemenea tuturor celorlalte făpturi, și omul își are originea de la Dumnezeu
prin creație. În capitolul II din Facere este descrisă creația specială a lui Adam și Eva. Învățătura revelată despre
om poate fi sistematizată astfel: a. omul a fost creat de Dumnezeu, trup și suflet, după chipul lui Dumnezeu,
bărbat și femeie; b. crearea femeii din coasta lui Adam, ca ajutor pe potriva lui, exprimă unitatea lor de ființă și
natura bipolară; c. omul trebuie să se înmulțească, să crească din toate punctele de vedere, să stăpânească și să
conducă întrg pământul.
Omul nu a fost creat în două acte, ci a fost un singur act creator sau o creație simultană a sufletului și a
trupului. Ceea ce vrea Scriptura să exprime nu este o succesiune, ci amintește mai întâi trupul ca element
constitutiv al ființei umane, ca bază a vieții spirituale umane.
„Trupul și sufletul au fost făcute simultan și nu întâi unul și apoi celălalt, după cum în chip prostesc afirmă
Origen”. Sf. Ioan Damaschin.

2. Natura dihotomică a omului


Omul este alcătuit din două elemente deosebite: trup și suflet spiritual (cf. Ecclesiast 12, 7).
Trupul luat din țărână, din pământ, este compus din materie, este muritor, supus devenirii, limitării și
afectelor.
Sufletul fiind spirit, adică simplu, nematerial, indivizibil și nemuritor este creat de Dumnezeu din nimic. În
Sf. Scriptură are mai multe numiri: suflet, spirit și duh. Mântuitorul însuși a folosit suflet și spirit.
Sf.Ap. Pavel vorbește despre: „duhul, sufletul și trupul” omului (I Tesaloniceni 5, 23).
Ereticii (apolinariștii) afirmă că omul e compus din trei părți: trup, suflet și spirit (duh), concepție numită
trihotomism. În antichitate erau platonicii, în zilele noastre sunt spiritiștii, teosofii și antroposofii, dar și de unii
protestanții care au ca bază versetul I Tes. 5, 23.
Sufletul nu se divide, nu se descompune, nu moare, la despărțirea sa de trup își păstrează intacte
însușirile, identitatea, amintirea și conștiința responsabilității. Sufletul nu este supus nici unei legi materiale.
Trupul nu este un reflex sau o umbră a sufletului nici o închisoare așa cum credeau păgânii, filosofii antici
și unii protestanți. Trupul este componentă reală, esenșială a persoanei umane și organul de manifestare a
sufletului. Viața trupului face parte intim din viața sufletului.
Omul prin suflet și trup este o persoană unică și irepetabilă în Univers.
3. Omul ca protopărinte. Originea neamului omenesc
Biserica creștină întemeiată pe revelația divină învață că neamul omenesc provine dintr-o singură
pereche umană Adam și Eva. Astfel, având un strămoș unic, omenirea este unitară (cf. Înțelepciunea lui Somon
10,1; Tobit 8,6), iar această concepție se numește monogenism.
Unitatea ființială și originară este o condiție absolut necesară pentru înțelegerea universalității păcatului
strămoșesc și a universalității mântuirii prin Iisus Hristos. Dacă mântuirea n-ar fi unitară, păcatul strămoșesc n-ar
fi universal, iar lucrarea Mântuitorului n-ar părea atotcuprinzătoare asupra neamului omenesc.
Monogenismul respinge rasismul, arătând egalitatea oamenilor.

4. Originea sufletelor urmașilor lui Adam


Rămâne un mister pentru minte pentru că este legată nemijlocit de misterul omului ca persoană, care
este inepuizabilă. Pentru rațiunea umană, crearea sufletelor rămâne un mister cunoscut numai de Dumnezeu.
Persistența acestui mister nu este o înjosire a rațiunii umane ci dimpotrivă subliniază demnitatea excepțională a
omului ca spirit și persoană valoroasă în veșnicie.
a. Teoria preexistențialistă
Formulată de Origen a fost susținută de mai mulți eretici. Afirmă că sufletele au fost create de la început
toate deodată și nașterea unui om înseamnă trimiterea sufletului, preexistent de la facerea lumii, într-un trup
nou. Teoria aceasta este identică cu teoria reîncarnării. Este condamnată de Biserică prin sinodul V Ecumenic.
b. Teoria traducianistă
Numele vine de la cuvântul latin „tradux, traducis – răsad”. Teoria susținea că sufletele oamenilor se nasc
din sufletele părinților ca și răsadurile sufletele copiilor se nasc direct din sufletele părinților, ei având puterea de
a naște suflete. Are avantajul de a explica transmiterea păcatului strămoșesc. Biserica îl respinge pentru că
contrazice esența sufletului prin care sufletul este indivizibil și nu naște nimic din el, nu se înmulțește ca trupul.
Dacă teoria ar fi valabilă, ar însemna că părinții ar transmite și păcatele lor personale, ceea ce este inacceptabil.
c. Teoria creaționistă
Este concepția cea mai răspândită în Biserică și susținută de mulți Sf. Părinți. Vine în consonanță cu
învățătura Bisericii. Afirmă că Dumnezeu creează direct și personal fiecare suflet nou în clipa n care are loc
fecundarea. Nu este satisfăcător pentru că nu poate explica transmiterea păcatului strămoșesc.

5. Motivul și scopul creării omului


Omul a fost creat printr-un act direct, personal și intim al lui Dumnezeu. Temei biblic „Și a zis Dumnezeu:
Să facem om după chipul și asemănarea noastră” (Facere 1, 26).

a. În raport cu Dumnezeu
De a-l cunoaște și iubi, de a se împărtășii de viața dumnezeiască (cf. Isus Sirah 17,7; Matei 5, 16; I
Corinteni 6, 20; I Corinteni 10, 31)

b. În raport cu sine
Desăvârșirea ființială, personală până la asemănarea cu Dumnezeu, prin dezvoltarea virtuților sale.

c. În raport cu natura și întreaga creație.


De a-l umaniza ca mijlocitor, ca profet al voii lui Dumnezeu și ca preot rațional, jertfitor în cununile
acestei lumi materiale.

XIII. STAREA PRIMORDIALĂ A OMULUI


Biserica ortodoxă ne învață că primii oameni au fost creați cu toate puterile fizice și spirituale necesare
atingerii scopului pentru care i-a creat Dumnezeu. Starea primordială sau paradisiacă a omului, care a ținut de la
creație și până la căderea în păcat a fost o stare de perfecțiune relativă, în sensul că omul trebuia să-și pună în
lucrare voința liberă, să se consolideze în săvârșirea binelui și să adâncească relația de comuniune cu Dumnezeu.
În rai primul om era împodobit cu minte sănătoasă, inimă curată și voință liberă.
Învățătura despre chipul lui Dumnezeu în om constituie pentru teologia ortodoxă centrul și cheia întregii
antropoligii creștine.

1. Omul, chip și asemănare a lui Dumnezeu


Sfânta Tradiție explică „chipul lui Dumnezeu” din om ca referindu-se la natura spirituală a omului –
rațiunea, voința și simțirea lui. El nu se referă la trup (pentru că Dumnezeu este numai spirit), dar nici nu e total
de trup ci privește omul întreg ca persoană.
Sfinții Părinți întemeiați pe citatul de la Facere 1, 27 „Și-a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său” fac
deosebire între „chipul” și „asemănarea” cu Dumnezeu. „Chipul” se referă la însușirile omului ca spirit, rațiune,
libertate, conștiință morală și sete spre absolut. „Asemănarea” este starea finală, starea de sfințenie și dreptate
atinsă de om prin harul divin și practicarea virtuților.
Raportul „chip” – „asemănare” poate fi exprimat astfel: „Chipul este asemănarea în potență, iar
asemănarea este chipul în actualitate” (cf. Sf. Vasile cel Mare).
Argumente patristice privind chip-asemănare:
Sf. Ioan Damaschin: „Cuvintele după chip indică rațiunea și libertatea, iar cuvintele după asemănare arată
asemănarea cu Dumnezeu în virtute atât cât este posibil”.
Sf. Grigorie de Nyssa: „Suntem după chip prin creație iar după asemănare ajungem prin noi înșine, prin
voința noastră liberp. Dumnezeu ne-a făcut pe noi înșine lucrătorii asemănării noastre cu El, spre a ne dărui
răsplata pentru activitatea noastră.

2. Perfecțiunea relativă a protopărinților în rai


Omul trebuia să câștige cu ajutorul harului, deci al lui Dumnezeu, perfecțiunea absolută în timp prin
dezvoltarea tuturor darurilor așezate în el de Creator. Starea fericită a lui Adam și Eva nu era desăvârșită moral și
ființial, pentru că aceasta ar fi exclus orice proces.
P. Stăniloae: „Omul a fost curat de pornirile rele și cu o tendință spre binele comuniunii cu Dumnezeu și
cu semenii, dar nu era întărit în această curățenie și în acest bine... Nu era păcătos dar nici împodobit cu virtuți
dobândite și cu gânduri curate consolidate.. Avea nevinovăția celui ce nu a gustat păcatul”.
Mântuirea constituie reabilitarea vieții primordiale și refacerea chipului în special, prin învierea și viața
nouă în Hristos, astfel ne ridicăm deasupra stării paradisiace. În Hristos a, căștigat mai mult decât am pierdut în
Adam.

3. Deosebiri confesionale cu privire la starea primordială


a. Doctrina romano-catolică despre starea primordială
Concepția romano-catolică afirmă că starea paradisiacă este perfectă, nu relativă. Perfecțiunea s-ar
datora harului divin supraadăugat peste ființa omului. Aceasta face o împărțire forțată neadevărată între ființa
omului și harul divin. Această împărțire duce la o separare în Dumnezeu Însuși, adică omul ar fi fost creat întâi de
Dumnezeu Creatorul, această lucrare fiind corectată sau completată de Dumnezeu Proniatorul prin adăugarea
harului divin, rămas exterior omului.
Critica ortodoxă
Dacă desăvârșirea paradisiacă s-ar datora numai harului supraadăugat și n-ar ține de ființa omului, atunci
căderea în păcatul strămoșesc ar apare imposibilă pentru că este inexplicabilă deraierea omului de la harul divin.
Dacă desăvârșirea paradisiacă ar privi numai harul paradisiac supraadăugat ar însemna că omul
paradisiac de la început, dinaintea adăugirii harului, nu se deosebește de omul căzut în păcat. Această concepție
însușită de ereticii pelagieni a fost combătută din primele secole de Biserica creștină.
Dacă harul divin este supraadăugat simplu adaus, atunci ar rămâne ceva extern și mecanic, iar
desăvârșirea, formarea omului rămâne externă.
Dacă harul e extern, supraadăugat, căderea în păcatul strămoșesc ar însemna că nu afectează firea
umană și practic, omul căzut în păcat ar fi tot una cu omul necăzut în păcat, dar fără harul divin.
Învățătura ortodoxă afirmă că actul creării omului a fost unitar și complet. Dumnezeu nu l-a făcut pe om
în două etape: I în care i-a creat ființa; II în care i-a adăugat harul divin. Harul divin a fost înserat ființial în om,
printr-un act creațional, unic și unitar. Adăugarea harului divin ar însemna necomunicarea reală a lui Dumnezeu,
distanțarea de om și incapacitatea lui Dumnezeu de a comunica real și ființial cu omul.

b. Doctrina protestantă despre starea primordială


Concepția protestanță afirmă că desăvârșirea paradisiacă se datora chiar firii umane, dar în sine și
exclusiv, în chip natural, autonom și fără harul divin.
Protestanții identifică „chipul” și „asemănarea” le confundă, nefăcând o distincție între ele. Concepția
protestantă este inadmisibilă pentru că autonomizează ființa umană considerându-o o realitate și o existență în
sine și pentru sine.
Critica Ortodoxă
Învățătura ortodoxă arată că autonomizarea oricărei existențe în afară de Dumnezeu (deci și a omului)
este imposibilă și absurdă. Nici o existență, nici măcar un obiect nu există de la sine, decât numai în raport cu
izvorul vieții, cu Dumnezeu. Omul este ființă spirituală, personalitate morală, vie și capabilă de progres, nu
numai prin activitatea proprie ci mai ales prin harul divin, absolut necesar. Lucru arătat de însuși Iisus Hristos,
omul perfect, care a cunoscut ca om un progres, o desăvârșire prin harul lui Dumnezeu. Cf. Luca 1, 80.

XIV. PĂCATUL STRĂMOȘESC ȘI CONSECINȚELE LUI

Prin păcat strămoșesc înțelegem atât fapta personală, istorică a strămoșilor Adam și Eva cât și starea de
păcătoșenie a firii umane decăzute cu care se naște fiecare om, ca urmaș al lui Dumnezeu.
Prin creație Dumnezeu l-a înzestrat pe om cu capacitățile fizice și sufletești necesare progresului pentru
desăvârșirea personală.
Pentru atingerea acestei desăvârșiri era necesară o încercare, o probă precisă, intenționată prin care
omul să-li afirme liber și conștient dorința de a viețui numai în și prin creatorul său care l-a adus din neființă la
ființă, din iubire nesfârșită.
Necesitatea acestei încercări este argumentată biblic de Isus Sirah 34, 10: „Cel neispitit și neîncercat nu
este vrednic de nimic”.
Argumente patristice
Sf. Ioan Damaschin: „Nu era folositor ca omul să dobândească fără să fie ispitit și încercat, ca să nu cadă
în mândria și osânda diavolului”.
Sf. Grigorie Teologul afirmă că Dumnezeu a dat „spre a procura materie voinței lui libere”.
După săvârșirea păcatului, conștiința vinovăției se trezește în protopărinți, aceștia „cunoscând că erau
goi”. Atunci când Dumnezeu arată lui Adam vina păcatului, acesta încearcă să o atribuie exclusiv femeii și chiar
lui Dumnezeu. La fel și Eva, aruncând vina pe șarpe. Fără dorirea de mărire omul n-ar fi căzut. Păcatul primul
oameni este nesupunerea, neascultarea, neîncrederea și nerecunoștința.

Urmările păcatului strămoșesc


Urmările păcatului strămoșesc se referă la sufletul omului, trupul și universul material.
Sufletul și-a pierdut dreptatea, sfințenia relativă paradisiacă și a cunoscut moartea sufletească. Rațiunea
s-a întunecat putând să ajungă la absurdul și nonsensul lumii. Omul a pierdut sentimentul de solidaritate cu
lumea spirituală, prin faptul că sentimentul omului s-a răcit, cunoaște ura față de Dumnezeu și față de celelalte
existențe. Acest sentiment a fost pervertit de o sub forma egoismului, a disprețului de sine care duce la
disperare (chiar sinuciere) sentiment cultivat de filosofia existențialistă. Voința a slăbit, înclinând spre rău. Sf. Ap.
Pavel spune: „Nu binele pe care-l voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc pe acela-l săvârșesc.
Păcatul strămoșesc a adus trupului moartea fizică, suferința, bolile și afectele, slăbiciunile omenești în
general.
Păcatul strămoșesc a dus universul material la alterarea, poluarea lui morală și fizică. Față de lumea
materială omul a pierdut sentimentul de ambianță familială, de casă și grădina rânduită de Dumnezeu, ajungând
să o considere un teritoriu de cucerit și chiar de distrus. Această realitate este evidențiată în mitologia populară.

Transmiterea păcatului strămoșesc


Pentru mintea umană, modul în care se transmite păcatul originar este cunoscut numai de Dumnezeu. În
Răsărit s-a înțeles această transmitere a păcatului originar, nu atât în sens juridic, ci mai mult prin prisma
legăturii ontologice a fiinelor umane. Păcatul lui Adam se răsfrânge asupra tuturor urmașilor lui, în virtutea
acestei comuniuni și prin aceasta umanitatea rămâne permanent solidară în fața lui Dumnezeu.
Antropologia ortodoxă își află împlinirea în opera de restaurare și transfigurare a firii umane, împlinită de
Mântuitorul Iisus Hristos în Persoana Sa.

Concepția romano-catolică despre păcatul originar și consecințele lui


Teologia romano-catolică înțelege păcatul originar doar ca o lipsire a omului de darurile supranaturale
ale dreptății originare, căreia îi urmează pedeapsa divină și moartea. Din acest motiv păcatul ereditar în
concepția romano-catolică privește mai puțin raportul omului cu Dumnezeu și mai mult raportul omului cu legea
divină.
Dacă în starea primordială omul poseda dreptatea originară, reprezentată de darurile supranaturale, dar
fără a fi părtaș la ea, ci rămânând oarecum exterioară firii sale, tot astfel, prin păcat omul nu suferă nici o
alterare în natura sa, consecința păcatului constând doar în lipsirea de darurile supranaturale.
Astfel, după romano-catolici prin întrupare, Fiul lui Dumnezeu nu vine să restaureze firea omenească, ci
doar să ofere satisfacție lui Dumnezeu – Tatăl, ceea ce dă o viziune strict juridică răscumpărării.

Concepția protestantă despre păcatul strămoșesc și consecințele lui


Protestantismul susține că prin păcatul strămoșesc s-a distrus total chipul lui Dumnezeu din om. Puterile
spirituale ale omului au fost nimicite complet, locul chipului divin din om fiind luat de concupiscență. Din punct
de vedere religios-moral omul este ca o piatră sau ca un buștean, incapabil de a face binele spiritual. Tot ce
rămâne omului după cădere este o oarecare libertate, prin care se face posibilă viața socială.
Exagerările și erorile lor doctrinare sunt respinse de teologia ortodoxă deoarece vin în contradicție cu
Revelația, rațiunea și datele evidente din Istoria lui Achimescu:
1. Prin cădere, oamenii nu au pierdut cu totul cunoștința de Dumnezeu, chiar păgânii pot cunoaște într-
o anumită măsură pe Dumnezeu cf. Romani 1, 19-20.
3. Păcatul n-a distrus total chipul lui Dumnezeu din om cf. Facere 9,6.
4. Faptele bune ale omului natural, căzut, ale păgânilor sunt bune cu adevărat, chiar dacă prin ele nu se
poate ajunge la mântuire, lipsind harulcf. Ieșire 1, 20; Luca 18, 14 (vameșul și fariseul).
Concepția protestantă despre căderea iremediabilă a omului prin păcatul originar și despre pierderea
totală a chipului divin din om, va determina conceperea mântuirii, săvârșită de Fiul lui Dumnezeu întrupat, ca
având valoare declarativă, omul rămânând în sine, la fel de păcătos ca și înainte.