Sunteți pe pagina 1din 18

Unitatea de învăţare 6

REGIMURI POLITICE TOTALITARE

6.1. Introducere
6.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 1
6.3. Conţinutul unităţii de învăţare: 2
6.3.1. Totalitarism. Autoritarism
6.3.2. Regimul politic sovietic. Stalinismul
6.3.3. Regimul fascist şi nazist
6.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare

6.1. Introducere

Totalitarismul se defineşte prin impunerea unei ideologii


oficiale, existenţa partidului unic de masă controlat de o oligarhie de
partid, monopolul statului asupra tuturor domeniilor vieţii sociale,
controlul centralizat al tuturor organizaţiilor politice, sociale şi
culturale, a mijloacelor de comunicare, subordonarea completă a
forţelor armate, o economie planificată dirijată de la nivel central, un
sistem de poliţie secretă – aşadar, o societate caracterizată prin şase
monopoluri: ideologic, politic, economic, militar, mediatic, represiv.
Regimul autoritar implică o putere şi un lider autoritar
(autocrat), mai puţină violenţă şi represiune, o societate doar parţial
politizată. Principalele caracteristici sunt pluralismul limitat (numărul
redus de organizaţii autorizate), gradul mai redus de mobilizare
socială, dependenţa regimului de liderul fondator, absenţa universului
concentraţionar împotriva opozanţilor.

6.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:

– definirea conceptelor de totalitarism şi autoritarism;


– prezentarea regimului politic sovietic;
– prezentarea regimului fascist şi nazist.

144
Competenţele unităţii de învăţare:

– studenţii se vor familiariza cu un vocabular ştiinţific modern


necesar analizării regimurilor politice totalitare – sovietic şi fascist.

Timpul alocat unităţii: 2 ore

6.3. Conţinutul unităţii de învăţare

6.3.1. Totalitarism. Autoritarism

Pe o linie tradiţională, politologii fac distincţie între două mari


tipuri de regimuri: democratice şi nedemocratice, în această din urmă
categorie încadrându-se regimurile totalitariste şi autoritare.
Conceptul de totalitarism a fost utilizat de Mussolini în 1923,
când s-a referit la „statul total” – uno stato totalitaria (totul în stat,
nimic în afara statului, nimic împotriva statului”), deşi fascismul
italian s-a manifestat îndeosebi ca un regim de tip autoritar şi nu
totalitar.
Se pare apoi că termenul, aşa cum relevă François Châtelet
(Concepţiile politice ale secolului XX, p. 560), desemnând deopotrivă
fascismul, nazismul şi comunismul, a fost folosit pentru prima dată în
influenta publicaţie nord-americană „Times” (noiembrie 1929), cu
referire la statul „totalitar”, ca un stat unitar, cu partid conducător
unic, opus parlamentarismului. Cuvântul desemnează un fenomen
politic ce şi-a pus amprenta asupra secolului XX, şi caracterizează
regimurile politice amintite, în care statul se identifică cu societatea.
Printr-o sumă a opiniilor, totalitarismul se defineşte prin
impunerea unei ideologii oficiale, existenţa partidului unic de masă
controlat de o oligarhie de partid, monopolul statului asupra tuturor
domeniilor vieţii sociale, controlul centralizat al tuturor organizaţiilor
politice, sociale şi culturale, a mijloacelor de comunicare,
subordonarea completă a forţelor armate, o economie planificată
dirijată de la nivel central, un sistem de poliţie secretă – aşadar, o
societate caracterizată prin şase monopoluri: ideologic, politic,
economic, militar, mediatic, represiv.
În sfera regimurilor totalitare au fost incluse: regimul comunist
din URSS în perioada stalinistă, cel din China în perioada maoistă,
cele din Vietnamul de Nord şi Coreea de Nord, regimurile comuniste
din Europa Centrală şi de Est (până în anii '60), fascismul şi nazismul
în ultima lor fază.
La capătul câtorva ani de dezbateri, analiştii care s-au ocupat de
analiza totalitarismului, au pus in evidenţă faptul că, dincolo de unele

145
deosebiri specifice – de la regim la regim, de la ţară la ţară –
noţiunea de „ totalitarism” prezintă câteva trăsături caracteristice
comune, şi anume:
• Din punct de vedere istoric, fenomenul a apărut în secolul
XX, deosebindu-se de alte precedente, cum ar fi regimul autoritar,
dictatura, despotismul, tirania.
• Subordonează toate sferele vieţii individuale, iar sistemul se
întemeiază pe existenţa partidului unic (de masă), condus de un lider
carismatic, în jurul căruia se creează cultul oficial al personalităţii.
• Impunerea unei ideologii oficiale a statului.
• Proprietatea (mai cu seamă în sistemul sovietic) este
confiscată în mod abuziv de stat.
• Producţia şi distribuţia bunurilor şi serviciilor sunt controlate
prin plan realizat în baza directivelor partidelor.
• Existenţa unui aparat de constrângere, represiv, şi lichidarea
opoziţiei.
Invocând nuanţele şi chiar conţinutul regimurilor politice, unii
autori au pus în lumină diferenţele dintre autoritarism, dictatură şi
totalitarism, aducând exemple din istoria României: regimul
monarhic autoritar al regelui Carol al II-lea, dictatura militară a
mareşalului Ion Antonescu, regimul stalinist de după 1947. Oricum,
apreciază François Châtelet, fenomenul desemnează cel puţin două
tipuri de regim politic: Uniunea Sovietică în timpul lui Stalin şi
Germania lui Hitler care, fără a fi perfect asemănătoare, prezintă
trăsături esenţiale comune, din cele enumerate mai înainte. În cea mai
mare parte a cazurilor, s-a căzut de acord în a desemna sub acest
termen şi cazul Italiei condusă de Mussolini.
Prin comparaţie, regimul autoritar implică o putere şi un lider
autoritar (autocrat), mai puţină violenţă şi represiune, o societate doar
parţial politizată. Principalele caracteristici sunt pluralismul limitat
(numărul redus de organizaţii autorizate), gradul mai redus de
mobilizare socială, dependenţa regimului de liderul fondator, absenţa
universului concentraţionar împotriva opozanţilor.
Pe de altă parte, autoritarismul prezintă un registru foarte larg
de forme: diferite variante de socialism (perioada brejnevistă în
URSS, perioada postmaoistă în China – de exemplu); fascismul
(caracterizat prin pluralismul limitat, neconcurenţial, existenţa unor
elemente ale societăţii civile) – regim care a permis o modernizare
limitată în Italia şi Spania; regimurile autoritar-militare – definite
prin poziţia dominantă a armatei în structura puterii şi în exercitarea
guvernării prin decrete-legi (guvernul coloneilor din Grecia în anii
1967-1974, regimurile din Chile, Argentina,Turcia din anumite
perioade), regimurile sultanice – unde se exercită puterea arbitrară şi
discreţionară a unei singure persoane, cum au fost cele din Haiti,
Republica Dominicană (generalul Trujillio), Zair (generalul Mobutu),
Irak (Sadam Hussein).
Pe lângă aspectele deosebitoare, cele două tipuri de regimuri –
totalitarist şi autoritar – prezintă evidente elemente comune generale:
restricţionarea (ori eliminarea) pluralismului politic, lezarea
drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, cultul personalităţii liderului.
Deşi există tentaţia punerii semnului de egalitate, cei mai mulţi
politologi stăruie asupra unor particularităţi.
146
Asemănătoare, în multe privinţe, coerciţia – specifică ambelor
regimuri – se exercită, la nivel global, doar în statele totalitare. De
asemenea, în timp ce regimul totalitar îşi instituie monopolul deciziei
asupra tuturor domeniilor vieţii sociale, cele autoritare confiscă
integral doar puterea politică, restul zonelor societăţii administrându-
se singure, permit şi tolerează elemente ale societăţii civile, atâta timp
cât nu ameninţă autoritatea regimului. Exemple ilustrative sunt
Spania condusă de Franco şi Chile având în frunte pe generalul
Alberto Pinochet, în timpul cărora s-au înregistrat o economie liberă,
garantarea anumitor drepturi individuale (care n-au privit însă şi pe
opozanţi, reprimaţi cu brutalitate), încurajarea modernizării sociale –
anii în care cele două ţări au cunoscut un remarcabil avânt economic
(Spania s-a înscris ca cea de-a zecea putere economică a lumii).
O seamă de reputaţi politologi au procedat la o tratare nuanţată,
ca rezultat al comparaţiei, între regimurile fasciste şi cele totalitare,
ajungând la concluzia că regimul Mussolini nu se încadrează în cele
din urmă: nu a practicat genocidul, şi sistemul concentraţionar,
cenzura presei s-a dovedit tolerantă, a fost respectată autonomia
bisericii şi a minorităţilor; abia către 1936 acest regim a evoluat spre
totalitarism. Pluralismul limitat diferenţiază regimurile autoritare de
cele totalitare, cele din urmă sunt, prin natura lor, regimuri
monopartidiste. Dacă regimul autoritar este legat de un lider cu
vocaţie fondatoare, cel totalitar este condiţionat de existenţa
partidului unic. Autoritarismul cultivă liderul carismatic,
totalitarismul gravitează în jurul liderului partinic propulsat de
birocraţia de partid. Dar şi această apropiere îndeamnă la prudenţă
pentru că, recurgându-se tot la comparaţie, s-a constatat că există
regimuri autoritare fără a fi regimuri cu partid unic, tot astfel cum
există şi regimuri cu partid unic fără a fi totalitare.
Sistemul totalitar a practicat folosirea represiunii în regim
concentraţionar, tortura, uneori genocidul (după unele aprecieri
stalinismul şi maoismul au provocat aproximativ 20 milioane de
victime, în timp ce în regimul autoritar aparatul represiv nu cunoaşte
o asemenea amploare, coerciţia fiind ocazional asociată cu
represiunea. Factori emoţionali, de înţeles prin prisma amintirilor
încă recente, au atribuit regimului politic din România dinainte de
1989 un caracter totalitarist. În realitate, avându-se în vedere toate
aceste trăsături, „regimul Ceauşescu a fost un regim autoritar de tip
sultanic” (V.Nazare, Politologie şi geopolitică, p.272).
Mergând mai departe, rezultă că nu există regimuri pure, fie ele
democratice, totalitare sau autoritare; uneori regăsim o coabitare
paradoxală a economiei de piaţă cu lipsa democraţiei politice (China
– „o ţară, două sisteme”, formulă promovată de Deng Xiaoping),
pusă în evidenţă îndeosebi după dependenţe de mai multe variabile:
tipul de societate, nivelul de dezvoltare economică şi de organizare,
tradiţia, cultura civică şi politică, psihologia naţiunii. Spre pildă,
examinând reacţiile comportamentale ale diferitelor popoare faţă de
valorile libertăţii, reputaţi politologi au ajuns la concluzia că
americanii şi britanicii cultivă individualismul (Eul) şi concurenţa;
germanii – predilecţia pentru respectarea regulilor, autoritate şi
disciplină; japonezii au conştiinţa ierarhiilor, punând accent pe
datoriile individuale şi răspunderile faţă de societate (S. Huntington,
147
Viaţa politică americană, Bucureşti, 1994, pp.77-78). Despre români,
gânditori celebri (C. Rădulescu-Motru, Lucian Blaga, Emil Cioran
ş.a.) au făcut aprecieri puţin măgulitoare şi, adeseori, nedrepte,
influenţaţi de atmosfera sumbră a vremii lor: spirit gregar (instinctul
de turmă), inapetenţa pentru acţiune şi efort, nehotărârea, resemnarea
– libertatea la români manifestându-se mai mult ca o libertate internă
şi mai puţin ca libertate externă, de acţiune. Istoria a dovedit însă că,
în momente hotărâtoare pentru destinul său, poporul român a dat
dovadă de mobilizare exemplară, abnegaţie, tărie şi eroism, spirit de
jertfă şi responsabilitate, nefiind nevoie de vorbe mari pentru a ilustra
cu fapte astfel de calităţi într-o existenţă bimilenară (o spunea marele
istoric Gh. Brătianu şi mulţi alţii).
În ciuda unor puncte de vedere neconcordante, s-a admis în
general că regimurile totalitare s-au dovedit mai longevive şi mai
capabile să-şi rezolve problemele de succesiune (a se vedea cazul
Rusiei după moartea lui Lenin şi Stalin, al Coreii de Nord după Kim
Ir Sen, al Chinei după Mao Zedong), pe când dictaturile autoritare n-
au supravieţuit fondatorilor, provocând adevărate crize de succesiune
(regimul autoritar din Portugalia s-a menţinut, după căderea lui
Antonio Salazar, o perioadă foarte scurtă de timp).
Aşa cum relevă însă politologul Dogan Mattei, dihotomia
democraţie– totalitarism şi-a pierdut mult din interesul analitic după
ce a crescut numărul statelor „hibride”. Pentru mai multe din ţările
„lumii a treia” politologii au găsit conceptul de „totalitarism
neadecvat”, fie şi numai pentru faptul că ele nu dispun de o
infrastructură tehnică (mijloace de influenţare cum sunt mass-media,
sisteme educaţionale) şi un aparat politic pentru îndoctrinarea
indivizilor. „Există, într-adevăr – afirmă autorul citat – prea puţine
asemănări între o ţară africană sau asiatică şi regimurile staliniste sau
naziste (Cum să comparăm naţiunile, p.180). Într-adevăr, unii din
liderii acestor state, deşi manifestă tendinţe autoritariste, sunt instruiţi
în universităţile europene sau americane, unde au asimilat şi modelele
pluraliste respective, încercând să împace cele două maniere de
conducere şi, parcă pentru a complica lucrurile, conducătorii unor
state africane care au ales modelul socialist de guvernare (Jomo
Kenyatta în Kenia, Julius Nyerere în Tanzania) au stăruit asupra
formelor politice originale, conflictul dintre clase, de factură
marxistă, fiind înlocuit cu solidaritatea familiei şi a clanului
tradiţional, de exemplu.
Din numărul însemnat de lucrări preocupate de tipologia
regimurilor politice, unele au relevat că între cei doi poli extremi –
regim democratic şi totalitar – se interpun alte două tipuri
intermediare: democraţiile tutelare – caracterizate prin hipertrofierea
executivului – , şi oligarhiile in curs de modernizare, marcate de
dominaţia unui grup militar sau birocratic, neinteresat de
democratizarea ţării (Dogan Mattei, op.cit).
Cum în literatura de specialitate există consensul că pentru
totalitarism cele mai reprezentative regimuri sunt comunismul şi
fascismul – sintagmă în care includerea nazismului tinde să devină o
cutumă curentă, vom compara, analiza şi sintetiza trăsăturile acestor
regimuri surori.

148
6.3.2. Regimul politic sovietic. Stalinismul

1. Instaurarea regimului bolşevic

Marxismul clasic a pus în circulaţie teza „celor cinci stadii”


prin care a trecut şi urma să evolueze omenirea, corespunzătoare a tot
atâtea moduri de producţie: comuna primitivă, regimul sclavagist,
feudal, capitalismul cu ultimul său stadiu, imperialismul şi, în sfârşit,
socialismul viitorului.
Istoria a pus la dispoziţia acestei viziuni ce părea utopică un
moment prielnic, unic: discipolul lui Marx şi Engels din Rusia,
Vladimir Ilici Lenin şi tovarăşii săi bolşevici au folosit cu pricepere
starea de anarhie de la sfârşitul primului război mondial pentru a
pune în practică predicţia înaintaşilor. Cea mai însemnată consecinţă
a marii conflagraţii a fost prăbuşirea sau descompunerea unor
regimuri şi imperii multinaţionale (regimul ţarist din Rusia, Imperiul
habsburgic şi otoman), ceea ce a pus problema redesenării hărţii
Europei după „principiul naţionalităţilor”. Ca urmare, în centrul şi
sud-estul vechiului continent au apărut state noi: Austria, Ungaria,
Cehoslovacia, Iugoslavia, iar în Rusia s-a instaurat regimul bolşevic –
adevărat magnet pentru forţele revoluţionare de pretutindeni – ,
nucleul viitorului „lagăr socialist” de după cel de-al doilea război
mondial.
În februarie 1917, în urma revoluţiei democratice din Rusia
ţarul autocrat Nicolaie al II-lea a abdicat şi s-a format guvernul
provizoriu liberal al Dumei de Stat (parlamentul) susţinut de aliaţii
occidentali ai Rusei. La scurtă vreme (octombrie 1917) acesta a fost
răsturnat în urma unei lovituri de stat organizată de Sovietul
bolşevicilor, al căror partid a preluat puterea la Petrograd şi Moscova.
Astfel, în locul unei Rusii liberale şi constituţionale, orientate spre
Occident, imperiul ţarilor a devenit primul „stat socialist”, care va
dura aproape 75 de ani, deşi Marx anunţase sfârşitul statului, ca fiind
„instrument al exploatării omului de către om”. Luând forma „puterii
sovietelor”, noul stat exprima „dictatura revoluţionară democratică a
proletariatului şi a ţărănimii”. Prin intermediul sovietelor, Partidul
Comunist (bolşevic) disciplinat şi centralizat, exercită întreaga putere
în stat. Instaurarea sistemului partidului unic a fost precedată de
eliminarea structurilor vechiului regim ţarist şi a edificiului economic
întemeiat pe proprietatea privată, a partidelor politice şi presei
adversarilor, de subordonarea forţelor armate şi a sistemului judiciar.
Ţara a fost guvernată prin decrete care, o dată semnate de Lenin,
intrau imediat în vigoare – măsură în care primul dictator comunist a
văzut un mijloc de „lichidare totală a democraţiei formale, în numele
dictaturii proletariatului”.
La 30 decembrie 1922 Republica Sovietică Federativă
Socialistă Rusă (RSFSR), Ucraina, Bielorusia, Transcaucazia, apoi
alte teritorii ale fostului imperiu ţarist au acceptat federalizarea ca
republici unionale sau autonome, într-un stat denumit Uniunea
Republicilor Sovietice Socialiste, consacrat oficial de prima
constituţie a URSS, din 1923. O „Armată Roşie” improvizată din
vechile forţe militare şi civile a respins intervenţiile armate ale unor
state europene şi asiatice, făcând să supravieţuiască Uniunea
Sovietică. Mai mult decât atât, spre deosebire de celelalte imperii

149
arhaice învinse – Austro-Ungaria şi Imperiul Otoman – revoluţia
bolşevică a menţinut cea mai mare parte din teritoriul multinaţional al
vechiului Imperiu ţarist, acum alternativă la societatea capitalistă.

Constituirea unor organe unionale legislative (Sovietul Uniunii


alcătuit din 400 de membri aleşi ai republicilor şi Sovietul
Naţionalităţilor) erau de natură să înşele realitatea: monopolul puterii,
pentru că, deşi acestea „alegeau” de exemplu pe membrii Consiliului
Comisarilor Poporului (puterea executivă, guvernul), ierarhia
Partidului Comunist, paralelă cu cea a statului, controla alegerile,
desemna candidaţii, îşi plasa cadrele în posturile cheie ale puterii.
Totodată, regimul totalitar bolşevic e creat poliţia politică sovietică –
CEKA – dispunând de puteri discreţionare, instrument al regimului
de teroare oficială.
În conformitate cu concepţia marxist-leninistă despre
proprietate, s-a trecut la o economie centralizată şi dirijată, bazată pe
proprietatea de stat şi cooperatistă asupra principalelor mijloace de
producţie. Primele planuri cincinale, din cele elaborate între 1924 –
1941, având ca obiectiv central o industrializare accelerată, au
reclamat uriaşe eforturi şi sacrificii, iar colectivizarea forţată a avut
ca rezultat o agricultura ineficientă şi scăderea productivităţii.

2. Cultul personalităţii lui Stalin. Anii „Marii terori” (1936-


1938) şi sistemul concentraţionar sovietic

După moartea timpurie a lui V.I. Lenin, Partidul Comunist al


Uniunii Sovietice (PCUS) şi statul sovietic au fost conduse cu mână
de fier de succesorul său, Iosif Visarionovici Stalin. Începând din anii
1927-1928 el şi-a impus puterea absolută, controlând discreţionar
partidul, statul şi structurile societăţii, prin recurgerea sistematică la
teroarea în masă, deceniul următor fiind denumit în istorie şi
politologie „Marea teroare”. Stalinismul, ca manieră de guvernare a
fost definit ca un centralism politic autoritar, o formă de tiranie
caracterizată mai târziu în mod oficial, la al XX-lea Congres al
PCUS, prin sintagma de „cult al personalităţii”. Acum, în lipsa
„duşmanului de clasă”, socotit ca lichidat, autocraţia lui Stalin a
început să lovească chiar în comunişti. Stalin a introdus economia
comunistă, totalitară, bazată pe industrializare forţată, prin realizarea
unor obiective gigantice şi pe colectivizarea agriculturii, totul fiind
dirijat prin planuri de stat.
Dar stalinismul s-a caracterizat, în special, prin cultul de
dimensiuni faraonice a personalităţii conducătorului şi prin violenţa
nemaiîntâlnită a mijloacelor de guvernare. Propaganda oficială a pus
în circulaţie expresii apoteotice: „marele cârmaci, gânditor genial, cel
mai mare conducător al tuturor timpurilor şi tuturor popoarelor”. În
umbra acestei reputaţii de comandă se ascundea un autocrat de o
ferocitate şi o cruzime fără egal, şi o lipsă totală de scrupule, defecte
alimentate de suspiciunea maladivă, de spiritul vindicativ, mania
grandorii şi cruzimea împinsă până la sadism. Stalin a făcut din
URSS mai mult decât un stat poliţienesc; politica de teroare s-a
tradus prin procese politice, internarea în masă a cetăţenilor în lagăre
de concentrare, lagăre de muncă şi colonii de muncă, condamnări la
moarte şi sute de mii de execuţii. Sistemul imperiului concentraţionar

150
a fost cunoscut în Occident sub denumirea de „Gulag” (de la
Administraţia Centrală a Lagărelor, în limba rusă), şi care a inspirat
lucrarea celebrului disident rus Alexander Stoljeniţin, „Arhipelagul
Gulag”. Potrivit datelor existente, între 1934-1939, între 4 şi 5
milioane de membri de partid şi persoane oficiale au fost arestaţi pe
motive politice, din care 1,3 milioane de oameni au fost condamnaţi,
şi aproape 500.000 au fost executaţi fără proces. A fost lovită până şi
Biserica Ortodoxă Rusă şi toate celelalte culte religioase. Teroarea a
lovit nu numai milioane de cetăţeni simpli; au fost eliminate cadre
proeminente ale partidului, mareşali şi generali, mari oameni de
ştiinţă şi cultură care au fost arestaţi, deportaţi ori executaţi.
Toate acestea au fost posibile şi datorită faptului că Rusia nu a
cunoscut niciodată binefacerile democraţiei, ci doar regimuri
autoritare, iar o societate civilă, care să promoveze valorile
liberalismului s-a redus la elite intelectuale firave şi veşnic reprimate.
În aceste împrejurări nu este de mirare că denunţarea regimului a
venit din chiar interiorul partidului-stat: în 1956 Congresul al XX-lea
al PCUS a condamnat oficial, dar în secret, stalinismul. Pentru
aceasta a fost necesară însă dispariţia fizică a tiranului şi a vidului
creat de această dispariţie. Chiar dacă se consideră că prăbuşirea
politică a blocului sovietic a început odată cu moartea lui Stalin, în
1953, „destalinizarea” nu a însemnat şi schimbarea sistemului. Chiar
şi în perioada poststalinistă Nikita Hrusciov, primul-secretar al C.C.
al PCUS, a atribuit imperfecţiunile structurale ale regimului exclusiv
metodelor de conducere ale lui Stalin, iar noua conducere a păstrat
direcţia, ba chiar Congresul al XXII-lea din 1961 a afirmat că,
programatic, Uniunea Sovietică a intrat în faza trecerii de la socialism
la comunism. Vechiul curs a durat, practic, până la noua politică
promovată de Mihail Gorbaciov. Ajuns secretar general al CC al
PCUS (1985-1991), acesta a ales calea reformelor, a iniţiat
democratizarea URSS, păstrând, în acelaşi timp, monopolul
partidului comunist.

6.3.3. Regimul fascist şi nazist

Lucrările istoricilor şi sociologilor consacrate fenomenului au


relevat că partide şi regimuri fasciste sau de tip fascist au luat fiinţă şi
au fost instaurate în Japonia, Portugalia, Spania şi în unele ţări din
centrul şi estul Europei, îmbrăcând forme specifice, „naţionale”. S-a
amintit că, devenind ideologie oficială a mai multor state, fascismul
s-a caracterizat prin naţionalism extremist, violenţă, cultul forţei şi al
conducătorului, intoleranţă faţă de forţele opozante; a presupus
existenţa unui partid conducător puternic centralizat, condus de un
lider carismatic, supunerea necondiţionată faţă de voinţa acestuia,
monopolizarea tuturor sferelor vieţii sociale, promovarea rasismului,
în forma antisemitismului şi şovinismul. În planul politicii externe a
propovăduit aşa-numitul drept al unor rase şi naţiuni la dominaţie
mondială, justificând expansiunea şi războiul de cotropire teritorială
(Dicţionar enciclopedic, vol.II, Edit. Enciclopedică, Bucureşti, 1996,
p.287).
Generalizarea acestor trăsături se dovedeşte însă un procedeu
riscant şi trebuie tratată, deci, cu prudenţă. Numai compararea acestor
regimuri, de la ţară la ţară, ar fi în măsură să redea corect adevărul.
Cazul Italiei, de unde s-a şi proliferat termenul de fascism este cel
mai reprezentativ.

151
1. Regimul fascist din Italia

La sfârşitul primului război mondial societatea italiană a


traversat o perioadă de criză economică, politică şi morală,
amplificată de dezamăgirea neîmplinirii obiectivelor teritoriale la
care Italia se credea îndreptăţită. Această stare a generat o deplasare a
societăţii spre extremele politice – stânga, reprezentată de Partidul
Comunist al lui Antonio Gramsci şi Pelmiro Togliati, şi mişcarea
fascistă având în frunte pe Benito Mussolini care a primit titlul de
„Duce”, coagulată în 1921 în Partidul Naţional Fascist. În 1922
formaţiunile sale paramilitare „Cămăşile negre”, au întreprins
„Marşul asupra Romei”, având ca rezultat aducerea la putere a
guvernului Mussolini, care s-a menţinut până în 1943.
Dacă, releva F. Châtelet, liberalismul nega statul în interesul
individului, Mussolini a afirmat preeminenţa statului total asupra
acestuia. „Pentru fascist, totul există doar în stat şi nimic omenesc
sau spiritual nu există şi nu are valoare în afara statului”
(op.cit,p.556). Filosofia fascistă afirma că autoritatea nu putea fi
conferită decât de o forţă transcedentală, deasupra lumii reale, deci
divine. În felul acesta însă, plasat în afara legitimităţii rezultată din
delegarea puterii de către popor, statul iese din incidenţa dreptului, iar
drepturile persoanelor deveneau doar obligaţii faţă de stat, încât
acesta îşi derogă sarcina de a aboli separarea sa de societate. Or,
tocmai aceasta este esenţa statului dictatorial totalitar. Acest mod de a
gândi va deveni, de altfel, şi doctrina nazismului: dreptul este
politica, iar politica este voinţa, ceea ce induce o mistică a şefului:
voinţa politică, în forma ei cea mai pură, este voinţa unuia singur.
Şeful (Ducele sau Führer-ul) este însuşi principiul director al statului
total.
Cu toate acestea, cunoscutul politolog Hannah Arendt releva că
fascismul lui Mussolini nu a fost, până în 1938, un regim totalitar, ci
doar o dictatură naţionalistă obişnuită, rezultată dintr-o democraţie
pluripartidistă (Originile totalitarismului, p.340). Afirmaţia se cere,
desigur, explicată. În Italia fascizarea societăţii a început cu crearea
statului corporatist. Conform legii din 1928 de organizare a statului,
Marele Consiliu Fascist, organul suprem de conducere al Partidului
Naţional Fascist, devenea organul constituţional de stat, iar şeful
guvernului era, de drept, Ducele, preşedintele partidului. Corporaţiile,
alcătuite la paritate din reprezentanţi ai industriilor şi sindicatelor
fasciste – recunoscute prin lege ca organe de stat – reglementau toate
aspectele legate de producţie, muncă, salarii. Cu timpul însă, sistemul
a luat aspectul regimului totalitar, după formula „Totul în stat, nimic
în afara statului, nimic împotriva statului” [fascist]. După interzicerea
activităţii partidelor politice şi a sindicatelor, a urmat instituirea
cenzurii presei, crearea poliţiei secrete, legiferarea pedepsei cu
moartea. Controlul întregii societăţi se exercita prin intermediul
diverselor organizaţii de copii, tineret, studenţi, înregimentaţi de la
vârsta de 18 ani în corpul miliţiilor fasciste. Un rol important revenea
aparatului de propagandă şi formelor de control asupra mass-media,
subordonate cultului personalităţii lui Mussolini, în scopul exaltării
naţionalismului şi preamăririi regimului.

152
Atâta vreme cât discursul naţionalist a venit să aline unele
insatisfacţii ale populaţiei, iar primele victorii militare din timpul
războiului dus de Axă puteau sugera faptul că Italia se angajase pe un
drum bun, regimul şi-a găsit o anumită legitimitate. Pe măsură ce
represiunea împotriva opozanţilor se înteţea, iar marasmul provocat
de înfrângerile militare se agrava, opoziţia antifascistă s-a amplificat
până la izolarea regimului, iar ultimile sale convulsiuni n-au făcut
decât să-i confirme sfârşitul. Răsturnat de la putere şi arestat din
ordinul regelui în vara anului 1943, „Ducele” a revenit cu ajutorul
trupelor germane, dar, în aprilie 1945, a fost capturat de partizanii
comunişti, şi executat prin spânzurare împreună cu amanta sa, Clara
Petacci.

2. Regimul nazist din Germania

Şi în Germania pierderile umane şi materiale enorme din timpul


primului război mondial au radicalizat societatea, generând o stare de
revoltă, care a condus la abdicarea împăratului Wilhelm al II-lea,
proclamarea unei Republici liberale şi adoptarea unei noi constituţii
democratice. Pe acest fond Partidul Comunist s-a angajat în lupta
pentru putere, reuşind transformarea Germaniei într-o Republică a
Sovietelor, după modelul leninist.
În aceste împrejurări extrema dreaptă a apărut ca o replică la
mişcarea comunistă, dar şi ca o reacţie împotriva sistemului şi
principiilor Republicii de la Weimer (numită astfel după localitatea
din Turingia unde a fost adoptată Constituţia). În această atmosferă
tulbure puciul din noiembrie 1923 organizat de un demobilizat
oarecare, Adolf Hitler, a eşuat. Curând însă, dovedindu-se un talent
oratoric nativ şi un abil propagandist, acesta a revigorat minusculul
Partid Naţional-Socialist al Muncitorilor Germani (Nazional
Sozialistiche Deutsche Arbiterpartei-NSDAP în prescurtarea
denumirii germane, de unde termenul de nazism), de orientare
naţionalistă şi antisemită al cărui „führer” a fost proclamat. În
detenţie a scris lucrarea „Mein Kampf” (Lupta mea), care a
fundamentat doctrina naţional-socialistă.
Mai mult decât în Italia, starea de insatisfacţie şi de frustrare a
naţiunii germane după înfrângerea în război, condiţiile umilitoare
care i s-au impus de învingători, efectele devastatoare ale crizei
economice din anii 1929-1933 – toate au contribuit la creşterea
popularităţii NSDAP, partid dispunând de detaşamente paramilitare,
şi al cărui număr de membri a crescut de la 27.000 în 1925, la
aproape 1,5 milioane în 1933.
La 30 ianuarie acelaşi an, Hitler a fost ales cancelar al Reich-
ului, învestit cu puteri depline în domeniul politic, legislativ şi
constituţional. Prin contopirea funcţiei de preşedinte al statului cu
aceea de cancelar, şi prin declararea sa drept comandant suprem al
forţelor armate, puterea Führerului a devenit totală şi
atotcuprinzătoare. Un rol însemnat în consolidarea regimului a
revenit instituţiilor de represiune şi de propagandă. Au fost create
Gestapo-ul (Poliţia Secretă de Stat) şi trupele SS comandate de
Heinrich Himmler, menite să reprime şi să elimine orice formă de
opoziţie. A luat fiinţă un imens aparat de propagandă, în frunte cu
Joseph Goebbels, ministru al Propagandei şi Informaţiei.

153
Nazificarea societăţii germane, care a avut ca rezultat trecerea
la statul de tip nazist, a continuat cu lichidarea sistemului
pluripartidist, declararea NSDAP ca partid politic unic, ceea ce a
însemnat fuziunea dintre partid şi stat. Teoria „pericolului evreiesc”
şi a „rasei pure ariene”, dezvoltată în „Mein Kampf”, a definit
temelia ideologică a organizării Reichului pe principii rasiale şi a
programului de eliminare şi exterminare a evreilor, mai întâi în
Germania şi ulterior în Europa. Aşa a început revoltătorul Holocaust,
constând în exterminarea, prin cele mai crude metode, a circa 6
milioane de evrei şi alte etnii, în Germania precum şi în teritoriile
ocupate vremelnic în timpul celui de-al doilea război mondial.

6.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare

Sinteza unităţii de învăţare 6


Totalitarism. Autoritarism
Pe o linie tradiţională, politologii fac distincţie între două mari tipuri de regimuri: democratice şi
nedemocratice, în această din urmă categorie încadrându-se regimurile totalitariste şi autoritare.
Conceptul de totalitarism a fost utilizat de Mussolini în 1923, când s-a referit la „statul total” –
uno stato totalitaria (totul în stat, nimic în afara statului, nimic împotriva statului”), deşi fascismul
italian s-a manifestat îndeosebi ca un regim de tip autoritar, şi nu totalitar.
Se pare apoi că termenul, aşa cum relevă François Châtelet (Concepţiile politice ale secolului
XX, p. 560), desemnând deopotrivă fascismul, nazismul şi comunismul, a fost folosit pentru prima dată
în influenta publicaţie nord-americană „Times” (noiembrie 1929), cu referire la statul „totalitar”, ca
un stat unitar, cu partid conducător unic, opus parlamentarismului. Cuvântul desemnează un fenomen
politic ce şi-a pus amprenta asupra secolului XX, şi caracterizează regimurile politice amintite, în care
statul se identifică cu societatea.
Printr-o sumă a opiniilor, totalitarismul se defineşte prin impunerea unei ideologii oficiale,
existenţa partidului unic de masă controlat de o oligarhie de partid, monopolul statului asupra tuturor
domeniilor vieţii sociale, controlul centralizat al tuturor organizaţiilor politice, sociale şi culturale, a
mijloacelor de comunicare, subordonarea completă a forţelor armate, o economie planificată dirijată
de la nivel central, un sistem de poliţie secretă – aşadar, o societate caracterizată prin şase monopoluri:
ideologic, politic, economic, militar, mediatic, represiv.
În sfera regimurilor totalitare au fost incluse: regimul comunist din URSS în perioada stalinistă,
cel din China în perioada maoistă, cele din Vietnamul de Nord şi Coreea de Nord, regimurile
comuniste din Europa Centrală şi de Est (până în anii '60), fascismul şi nazismul în ultima lor fază.
La capătul câtorva ani de dezbateri, analiştii care s-au ocupat de analiza totalitarismului, au pus
in evidenţă faptul că, dincolo de unele deosebiri specifice – de la regim la regim, de la ţară la ţară –
noţiunea de „totalitarism” prezintă câteva trăsături caracteristice comune, şi anume:
• Din punct de vedere istoric, fenomenul a apărut în secolul XX, deosebindu-se de alte
precedente, cum ar fi regimul autoritar, dictatura, despotismul, tirania.
• Subordonează toate sferele vieţii individuale, iar sistemul se întemeiază pe existenţa partidului
unic (de masă), condus de un lider carismatic, în jurul căruia se creează cultul oficial al personalităţii.
154
• Impunerea unei ideologii oficiale a statului.
• Proprietatea (mai cu seamă în sistemul sovietic) este confiscată în mod abuziv de stat.
• Producţia şi distribuţia bunurilor şi serviciilor sunt controlate prin plan realizat în baza
directivelor partidelor.
• Existenţa unui aparat de constrângere, represiv, şi lichidarea opoziţiei.
Invocând nuanţele şi chiar conţinutul regimurilor politice, unii autori au pus în lumină
diferenţele dintre autoritarism, dictatură şi totalitarism, aducând exemple din istoria României: regimul
monarhic autoritar al regelui Carol al II-lea, dictatura militară a mareşalului Ion Antonescu, regimul
stalinist de după 1947. Oricum, apreciază François Châtelet, fenomenul desemnează cel puţin două
tipuri de regim politic: Uniunea Sovietică în timpul lui Stalin şi Germania lui Hitler care, fără a fi
perfect asemănătoare, prezintă trăsături esenţiale comune, din cele enumerate mai înainte. În cea mai
mare parte a cazurilor, s-a căzut de acord în a desemna sub acest termen şi cazul Italiei condusă de
Mussolini.
Prin comparaţie, regimul autoritar implică o putere şi un lider autoritar (autocrat), mai puţină
violenţă şi represiune, o societate doar parţial politizată. Principalele caracteristici sunt pluralismul
limitat (numărul redus de organizaţii autorizate), gradul mai redus de mobilizare socială, dependenţa
regimului de liderul fondator, absenţa universului concentraţionar împotriva opozanţilor.
Pe de altă parte, autoritarismul prezintă un registru foarte larg de forme: diferite variante de
socialism (perioada brejnevistă în URSS, perioada postmaoistă în China – de exemplu); fascismul
(caracterizat prin pluralismul limitat, neconcurenţial, existenţa unor elemente ale societăţii civile) –
regim care a permis o modernizare limitată în Italia şi Spania; regimurile autoritar-militare – definite
prin poziţia dominantă a armatei în structura puterii şi în exercitarea guvernării prin decrete-legi
(guvernul coloneilor din Grecia în anii 1967-1974, regimurile din Chile, Argentina,Turcia din anumite
perioade), regimurile sultanice – unde se exercită puterea arbitrară şi discreţionară a unei singure
persoane, cum au fost cele din Haiti, Republica Dominicană (generalul Trujillio), Zair (generalul
Mobutu), Irak (Sadam Hussein).
Pe lângă aspectele deosebitoare, cele două tipuri de regimuri – totalitarist şi autoritar – prezintă
evidente elemente comune generale: restricţionarea (ori eliminarea) pluralismului politic, lezarea
drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, cultul personalităţii liderului. Deşi există tentaţia punerii semnului
de egalitate, cei mai mulţi politologi stăruie asupra unor particularităţi.
Asemănătoare, în multe privinţe, coerciţia – specifică ambelor regimuri – se exercită, la nivel
global, doar în statele totalitare. De asemenea, în timp ce regimul totalitar îşi instituie monopolul
deciziei asupra tuturor domeniilor vieţii sociale, cele autoritare confiscă integral doar puterea politică,
restul zonelor societăţii administrându-se singure, permit şi tolerează elemente ale societăţii civile,
atâta timp cât nu ameninţă autoritatea regimului. Exemple ilustrative sunt Spania condusă de Franco şi
Chile având în frunte pe generalul Alberto Pinochet, în timpul cărora s-au înregistrat o economie
liberă, garantarea anumitor drepturi individuale (care n-au privit însă şi pe opozanţi, reprimaţi cu
brutalitate), încurajarea modernizării sociale – anii în care cele două ţări au cunoscut un remarcabil
avânt economic (Spania s-a înscris ca cea de-a zecea putere economică a lumii).
O seamă de reputaţi politologi au procedat la o tratare nuanţată, ca rezultat al comparaţiei, între
regimurile fasciste şi cele totalitare, ajungând la concluzia că regimul Mussolini nu se încadrează în
cele din urmă: nu a practicat genocidul, şi sistemul concentraţionar, cenzura presei s-a dovedit
tolerantă, a fost respectată autonomia bisericii şi a minorităţilor; abia către 1936 acest regim a evoluat
spre totalitarism. Pluralismul limitat diferenţiază regimurile autoritare de cele totalitare, cele din urmă
sunt, prin natura lor, regimuri monopartidiste. Dacă regimul autoritar este legat de un lider cu vocaţie
fondatoare, cel totalitar este condiţionat de existenţa partidului unic. Autoritarismul cultivă liderul
carismatic, totalitarismul gravitează în jurul liderului partinic propulsat de birocraţia de partid. Dar şi
această apropiere îndeamnă la prudenţă pentru că, recurgându-se tot la comparaţie, s-a constatat că
există regimuri autoritare fără a fi regimuri cu partid unic, tot astfel cum există şi regimuri cu partid
unic fără a fi totalitare.

155
Sistemul totalitar a practicat folosirea represiunii în regim concentraţionar, tortura, uneori
genocidul (după unele aprecieri stalinismul şi maoismul au provocat aproximativ 20 milioane de
victime, în timp ce în regimul autoritar aparatul represiv nu cunoaşte o asemenea amploare, coerciţia
fiind ocazional asociată cu represiunea. Factori emoţionali, de înţeles prin prisma amintirilor încă
recente, au atribuit regimului politic din România dinainte de 1989 un caracter totalitarist. În realitate,
avându-se în vedere toate aceste trăsături, „regimul Ceauşescu a fost un regim autoritar de tip sultanic”
(V.Nazare, Politologie şi geopolitică, p.272).
Mergând mai departe, rezultă că nu există regimuri pure, fie ele democratice, totalitare sau
autoritare; uneori regăsim o coabitare paradoxală a economiei de piaţă cu lipsa democraţiei politice
(China – „o ţară, două sisteme”, formulă promovată de Deng Xiaoping, pusă în evidenţă îndeosebi
după dependenţe de mai multe variabile: tipul de societate, nivelul de dezvoltare economică şi de
organizare, tradiţia, cultura civică şi politică, psihologia naţiunii. Spre pildă, examinând reacţiile
comportamentale ale diferitelor popoare faţă de valorile libertăţii, reputaţi politologi au ajuns la
concluzia că americanii şi britanicii cultivă individualismul (Eul) şi concurenţa; germanii – predilecţia
pentru respectarea regulilor, autoritate şi disciplină; japonezii au conştiinţa ierarhiilor, punând accent
pe datoriile individuale şi răspunderile faţă de societate (S.Huntington, Viaţa politică americană,
Bucureşti, 1994, p.77-78). Despre români, gânditori celebri (C.Rădulescu-Motru, Lucian Blaga, Emil
Cioran ş.a.) au făcut aprecieri puţin măgulitoare şi, adeseori, nedrepte, influenţaţi de atmosfera sumbră
a vremii lor: spirit gregar (instinctul de turmă), inapetenţa pentru acţiune şi efort, nehotărârea,
resemnarea – libertatea la români manifestându-se mai mult ca o libertate internă şi mai puţin ca
libertate externă, de acţiune. Istoria a dovedit însă că, în momente hotărâtoare pentru destinul său,
poporul român a dat dovadă de mobilizare exemplară, abnegaţie, tărie şi eroism, spirit de jertfă şi
responsabilitate, nefiind nevoie de vorbe mari pentru a ilustra cu fapte astfel de calităţi într-o existenţă
bimilenară (o spunea marele istoric Gh. Brătianu şi mulţi alţii).
În ciuda unor puncte de vedere neconcordante, s-a admis în general că regimurile totalitare s-au
dovedit mai longevive şi mai capabile să-şi rezolve problemele de succesiune (a se vedea cazul Rusiei
după moartea lui Lenin şi Stalin, al Coreii de Nord după Kim Ir Sen, al Chinei după Mao Zedong), pe
când dictaturile autoritare n-au supravieţuit fondatorilor, provocând adevărate crize de succesiune
(regimul autoritar din Portugalia s-a menţinut, după căderea lui Antonio Salazar, o perioadă foarte
scurtă de timp).
Aşa cum relevă însă politologul Dogan Mattei, dihotomia democraţie– totalitarism şi-a pierdut
mult din interesul analitic după ce a crescut numărul statelor „hibride”. Pentru mai multe din ţările
„lumii a treia” politologii au găsit conceptul de „totalitarism neadecvat”, fie şi numai pentru faptul că
ele nu dispun de o infrastructură tehnică (mijloace de influenţare cum sunt mass-media, sisteme
educaţionale) şi un aparat politic pentru îndoctrinarea indivizilor. „Există, într-adevăr – afirmă autorul
citat – prea puţine asemănări între o ţară africană sau asiatică şi regimurile staliniste sau naziste (Cum
să comparăm naţiunile, p.180). Într-adevăr, unii din liderii acestor state, deşi manifestă tendinţe
autoritariste, sunt instruiţi în universităţile europene sau americane, unde au asimilat şi modelele
pluraliste respective, încercând să împace cele două maniere de conducere şi, parcă pentru a complica
lucrurile, conducătorii unor state africane care au ales modelul socialist de guvernare (Jomo Kenyatta
în Kenia, Julius Nyerere în Tanzania) au stăruit asupra formelor politice originale, conflictul dintre
clase, de factură marxistă, fiind înlocuit cu solidaritatea familiei şi a clanului tradiţional, de exemplu.
Din numărul însemnat de lucrări preocupate de tipologia regimurilor politice, unele au relevat
că între cei doi poli extremi – regim democratic şi totalitar – se interpun alte două tipuri intermediare:
democraţiile tutelare – caracterizate prin hipertrofierea executivului – , şi oligarhiile in curs de
modernizare, marcate de dominaţia unui grup militar sau birocratic, neinteresat de democratizarea ţării
(Dogan Mattei, op.cit).
Cum în literatura de specialitate există consensul că pentru totalitarism cele mai reprezentative
regimuri sunt comunismul şi fascismul – sintagmă în care includerea nazismului tinde să devină o
cutumă curentă, vom compara, analiza şi sintetiza trăsăturile acestor regimuri surori.

156
Regimul politic sovietic. Stalinismul
Marxismul clasic a pus în circulaţie teza „celor cinci stadii” prin care a trecut şi urma să
evolueze omenirea, corespunzătoare a tot atâtea moduri de producţie: comuna primitivă, regimul
sclavagist, feudal, capitalismul cu ultimul său stadiu, imperialismul şi, în sfârşit, socialismul viitorului.
Istoria a pus la dispoziţia acestei viziuni ce părea utopică un moment prielnic, unic: discipolul
lui Marx şi Engels din Rusia, Vladimir Ilici Lenin şi tovarăşii săi bolşevici au folosit cu pricepere
starea de anarhie de la sfârşitul primului război mondial pentru a pune în practică predicţia înaintaşilor.
Cea mai însemnată consecinţă a marii conflagraţii a fost prăbuşirea sau descompunerea unor regimuri
şi imperii multinaţionale (regimul ţarist din Rusia, Imperiul habsburgic şi otoman), ceea ce a pus
problema redesenării hărţii Europei după „principiul naţionalităţilor”. Ca urmare, în centrul şi sud-
estul vechiului continent au apărut state noi: Austria, Ungaria, Cehoslovacia, Iugoslavia, iar în Rusia s-
a instaurat regimul bolşevic – adevărat magnet pentru forţele revoluţionare de pretutindeni – , nucleul
viitorului „lagăr socialist” de după cel de-al doilea război mondial.
În februarie 1917, în urma revoluţiei democratice din Rusia ţarul autocrat Nicolaie al II-lea a
abdicat şi s-a format guvernul provizoriu liberal al Dumei de Stat (parlamentul) susţinut de aliaţii
occidentali ai Rusei. La scurtă vreme (octombrie 1917) acesta a fost răsturnat în urma unei lovituri de
stat organizată de Sovietul bolşevicilor, al căror partid a preluat puterea la Petrograd şi Moscova.
Astfel, în locul unei Rusii liberale şi constituţionale, orientate spre Occident, imperiul ţarilor a devenit
primul „stat socialist”, care va dura aproape 75 de ani, deşi Marx anunţase sfârşitul statului, ca fiind
„instrument al exploatării omului de către om”. Luând forma „puterii sovietelor”, noul stat exprima
„dictatura revoluţionară democratică a proletariatului şi a ţărănimii”. Prin intermediul sovietelor,
Partidul Comunist (bolşevic) disciplinat şi centralizat, exercită întreaga putere în stat. Instaurarea
sistemului partidului unic a fost precedată de eliminarea structurilor vechiului regim ţarist şi a
edificiului economic întemeiat pe proprietatea privată, a partidelor politice şi presei adversarilor, de
subordonarea forţelor armate şi a sistemului judiciar. Ţara a fost guvernată prin decrete care, o dată
semnate de Lenin, intrau imediat în vigoare – măsură în care primul dictator comunist a văzut un
mijloc de „lichidare totală a democraţiei formale, în numele dictaturii proletariatului”.
La 30 decembrie 1922 Republica Sovietică Federativă Socialistă Rusă (RSFSR), Ucraina,
Bielorusia, Transcaucazia, apoi alte teritorii ale fostului imperiu ţarist au acceptat federalizarea ca
republici unionale sau autonome, într-un stat denumit Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste,
consacrat oficial de prima constituţie a URSS, din 1923. O „Armată Roşie” improvizată din vechile
forţe militare şi civile a respins intervenţiile armate ale unor state europene şi asiatice, făcând să
supravieţuiască Uniunea Sovietică. Mai mult decât atât, spre deosebire de celelalte imperii arhaice
învinse – Austro-Ungaria şi Imperiul Otoman – revoluţia bolşevică a menţinut cea mai mare parte din
teritoriul multinaţional al vechiului Imperiu ţarist, acum alternativă la societatea capitalistă.
Constituirea unor organe unionale legislative (Sovietul Uniunii alcătuit din 400 de membri aleşi
ai republicilor şi Sovietul Naţionalităţilor) erau de natură să înşele realitatea: monopolul puterii, pentru
că, deşi acestea „alegeau” de exemplu pe membrii Consiliului Comisarilor Poporului (puterea
executivă, guvernul), ierarhia Partidului Comunist, paralelă cu cea a statului, controla alegerile,
desemna candidaţii, îşi plasa cadrele în posturile cheie ale puterii. Totodată, regimul totalitar bolşevic
e creat poliţia politică sovietică – CEKA – dispunând de puteri discreţionare, instrument al regimului
de teroare oficială.
În conformitate cu concepţia marxist-leninistă despre proprietate, s-a trecut la o economie
centralizată şi dirijată, bazată pe proprietatea de stat şi cooperatistă asupra principalelor mijloace de
producţie. Primele planuri cincinale, din cele elaborate între 1924 – 1941, având ca obiectiv central o
industrializare accelerată, au reclamat uriaşe eforturi şi sacrificii, iar colectivizarea forţată a avut ca
rezultat o agricultura ineficientă şi scăderea productivităţii.
După moartea timpurie a lui V.I.Lenin, Partidul Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS) şi statul
sovietic au fost conduse cu mână de fier de succesorul său, Iosif Visarionovici Stalin. Începând din
anii 1927-1928 el şi-a impus puterea absolută, controlând discreţionar partidul, statul şi structurile
societăţii, prin recurgerea sistematică la teroarea în masă, deceniul următor fiind denumit în istorie şi
politologie „Marea teroare”. Stalinismul, ca manieră de guvernare a fost definit ca un centralism
politic autoritar, o formă de tiranie caracterizată mai târziu în mod oficial, la al XX-lea Congres al

157
PCUS, prin sintagma de „cult al personalităţii”. Acum, în lipsa „duşmanului de clasă”, socotit ca
lichidat, autocraţia lui Stalin a început să lovească chiar în comunişti. Stalin a introdus economia
comunistă, totalitară, bazată pe industrializare forţată, prin realizarea unor obiective gigantice şi pe
colectivizarea agriculturii, totul fiind dirijat prin planuri de stat.
Dar stalinismul s-a caracterizat, în special, prin cultul de dimensiuni faraonice a personalităţii
conducătorului şi prin violenţa nemaiîntâlnită a mijloacelor de guvernare. Propaganda oficială a pus în
circulaţie expresii apoteotice: „marele cârmaci, gânditor genial, cel mai mare conducător al tuturor
timpurilor şi tuturor popoarelor”. În umbra acestei reputaţii de comandă se ascundea un autocrat de o
ferocitate şi o cruzime fără egal, şi o lipsă totală de scrupule, defecte alimentate de suspiciunea
maladivă, de spiritul vindicativ, mania grandorii şi cruzimea împinsă până la sadism. Stalin a făcut din
URSS mai mult decât un stat poliţienesc; politica de teroare s-a tradus prin procese politice, internarea
în masă a cetăţenilor în lagăre de concentrare, lagăre de muncă şi colonii de muncă, condamnări la
moarte şi sute de mii de execuţii. Sistemul imperiului concentraţionar a fost cunoscut în Occident sub
denumirea de „Gulag” (de la Administraţia Centrală a Lagărelor, în limba rusă), şi care a inspirat
lucrarea celebrului disident rus Alexander Stoljeniţin, „Arhipelagul Gulag”. Potrivit datelor existente,
între 1934-1939, între 4 şi 5 milioane de membri de partid şi persoane oficiale au fost arestaţi pe
motive politice, din care 1,3 milioane de oameni au fost condamnaţi, şi aproape 500.000 au fost
executaţi fără proces. A fost lovită până şi Biserica Ortodoxă Rusă şi toate celelalte culte religioase.
Teroarea a lovit nu numai milioane de cetăţeni simpli; au fost eliminate cadre proeminente ale
partidului, mareşali şi generali, mari oameni de ştiinţă şi cultură care au fost arestaţi, deportaţi ori
executaţi.
Toate acestea au fost posibile şi datorită faptului că Rusia nu a cunoscut niciodată binefacerile
democraţiei, ci doar regimuri autoritare, iar o societate civilă, care să promoveze valorile
liberalismului s-a redus la elite intelectuale firave şi veşnic reprimate. În aceste împrejurări nu este de
mirare că denunţarea regimului a venit din chiar interiorul partidului-stat: în 1956 Congresul al XX-lea
al PCUS a condamnat oficial, dar în secret, stalinismul. Pentru aceasta a fost necesară însă dispariţia
fizică a tiranului şi a vidului creat de această dispariţie. Chiar dacă se consideră că prăbuşirea politică a
blocului sovietic a început odată cu moartea lui Stalin, în 1953, „destalinizarea” nu a însemnat şi
schimbarea sistemului. Chiar şi în perioada poststalinistă Nikita Hrusciov, primul-secretar al C.C. al
PCUS, a atribuit imperfecţiunile structurale ale regimului exclusiv metodelor de conducere ale lui
Stalin, iar noua conducere a păstrat direcţia, ba chiar Congresul al XXII din 1961 a afirmat că,
programatic, Uniunea Sovietică a intrat în faza trecerii de la socialism la comunism. Vechiul curs a
durat, practic, până la noua politică promovată de Mihail Gorbaciov. Ajuns secretar general al CC al
PCUS (1985-1991), acesta a ales calea reformelor, a iniţiat democratizarea URSS, păstrând, în acelaşi
timp, monopolul partidului comunist.

Regimul fascist şi nazist

Lucrările istoricilor şi sociologilor consacrate fenomenului au relevat că partide şi regimuri


fasciste sau de tip fascist au luat fiinţă şi au fost instaurate în Japonia, Portugalia, Spania şi în unele
ţări din centrul şi estul Europei, îmbrăcând forme specifice, „naţionale”. S-a amintit că, devenind
ideologie oficială a mai multor state, fascismul s-a caracterizat prin naţionalism extremist, violenţă,
cultul forţei şi al conducătorului, intoleranţă faţă de forţele opozante; a presupus existenţa unui partid
conducător puternic centralizat, condus de un lider carismatic, supunerea necondiţionată faţă de voinţa
acestuia, monopolizarea tuturor sferelor vieţii sociale, promovarea rasismului, în forma
antisemitismului şi şovinismul. În planul politicii externe a propovăduit aşa-numitul drept al unor rase
şi naţiuni la dominaţie mondială, justificând expansiunea şi războiul de cotropire teritorială (Dicţionar
enciclopedic, vol.II, Edit. Enciclopedică, Bucureşti, 1996, p.287).
Generalizarea acestor trăsături se dovedeşte însă un procedeu riscant şi trebuie tratată, deci, cu
prudenţă. Numai compararea acestor regimuri, de la ţară la ţară, ar fi în măsură să redea corect
adevărul. Cazul Italiei, de unde s-a şi proliferat termenul de fascism este cel mai reprezentativ.

158
1. Regimul fascist din Italia

La sfârşitul primului război mondial societatea italiană a traversat o perioadă de criză


economică, politică şi morală, amplificată de dezamăgirea neîmplinirii obiectivelor teritoriale la care
Italia se credea îndreptăţită. Această stare a generat o deplasare a societăţii spre extremele politice –
stânga, reprezentată de Partidul Comunist al lui Antonio Gramsci şi Pelmiro Togliati, şi mişcarea
fascistă având în frunte pe Benito Mussolini care a primit titlul de „Duce”, coagulată în 1921 în
Partidul Naţional Fascist. În 1922 formaţiunile sale paramilitare „Cămăşile negre”, au întreprins
„Marşul asupra Romei”, având ca rezultat aducerea la putere a guvernului Mussolini, care s-a menţinut
până în 1943.
Dacă, releva F. Châtelet, liberalismul nega statul în interesul individului, Mussolini a afirmat
preeminenţa statului total asupra acestuia. „Pentru fascist, totul există doar în stat şi nimic omenesc
sau spiritual nu există şi nu are valoare în afara statului” (op.cit.p.556). Filosofia fascistă afirma că
autoritatea nu putea fi conferită decât de o forţă transcedentală, deasupra lumii reale, deci divine. În
felul acesta însă, plasat în afara legitimităţii rezultată din delegarea puterii de către popor, statul iese
din incidenţa dreptului, iar drepturile persoanelor deveneau doar obligaţii faţă de stat, încât acesta îşi
derogă sarcina de a aboli separarea sa de societate. Or, tocmai aceasta este esenţa statului dictatorial
totalitar. Acest mod de a gândi va deveni, de altfel, şi doctrina nazismului: dreptul este politica, iar
politica este voinţa, ceea ce induce o mistică a şefului: voinţa politică, în forma ei cea mai pură, este
voinţa unuia singur. Şeful (Ducele sau Führer-ul) este însuşi principiul director al statului total.
Cu toate acestea, cunoscutul politolog Hannah Arendt releva că fascismul lui Mussolini nu a
fost, până în 1938, un regim totalitar, ci doar o dictatură naţionalistă obişnuită, rezultată dintr-o
democraţie pluripartidistă (Originile totalitarismului, p.340). Afirmaţia se cere, desigur, explicată. În
Italia fascizarea societăţii a început cu crearea statului corporatist. Conform legii din 1928 de
organizare a statului, Marele Consiliu Fascist, organul suprem de conducere al Partidului Naţional
Fascist, devenea organul constituţional de stat, iar şeful guvernului era, de drept, Ducele, preşedintele
partidului. Corporaţiile, alcătuite la paritate din reprezentanţi ai industriilor şi sindicatelor fasciste –
recunoscute prin lege ca organe de stat – reglementau toate aspectele legate de producţie, muncă,
salarii. Cu timpul însă, sistemul a luat aspectul regimului totalitar, după formula „Totul în stat, nimic
în afara statului, nimic împotriva statului” [fascist]. După interzicerea activităţii partidelor politice şi a
sindicatelor, a urmat instituirea cenzurii presei, crearea poliţiei secrete, legiferarea pedepsei cu
moartea. Controlul întregii societăţi se exercita prin intermediul diverselor organizaţii de copii, tineret,
studenţi, înregimentaţi de la vârsta de 18 ani în corpul miliţiilor fasciste. Un rol important revenea
aparatului de propagandă şi formelor de control asupra mass-media, subordonate cultului personalităţii
lui Mussolini, în scopul exaltării naţionalismului şi preamăririi regimului.
Atâta vreme cât discursul naţionalist a venit să aline unele insatisfacţii ale populaţiei, iar primele
victorii militare din timpul războiului dus de Axă puteau sugera faptul că Italia se angajase pe un drum
bun, regimul şi-a găsit o anumită legitimitate. Pe măsură ce represiunea împotriva opozanţilor se
înteţea, iar marasmul provocat de înfrângerile militare se agrava, opoziţia antifascistă s-a amplificat
până la izolarea regimului, iar ultimile sale convulsiuni n-au făcut decât să-i confirme sfârşitul.
Răsturnat de la putere şi arestat din ordinul regelui în vara anului 1943, „Ducele” a revenit cu ajutorul
trupelor germane, dar, în aprilie 1945, a fost capturat de partizanii comunişti, şi executat prin
spânzurare împreună cu amanta sa, Clara Petacci.

2. Regimul nazist din Germania

Şi în Germania pierderile umane şi materiale enorme din timpul primului război mondial au
radicalizat societatea, generând o stare de revoltă, care a condus la abdicarea împăratului Wilhelm al
II-lea, proclamarea unei Republici liberale şi adoptarea unei noi constituţii democratice. Pe acest fond
Partidul Comunist s-a angajat în lupta pentru putere, reuşind transformarea Germaniei într-o Republică
a Sovietelor, după modelul leninist.
În aceste împrejurări extrema dreaptă a apărut ca o replică la mişcarea comunistă, dar şi ca o
reacţie împotriva sistemului şi principiilor Republicii de la Weimer (numită astfel după localitatea din
Turingia unde a fost adoptată Constituţia). În această atmosferă tulbure puciul din noiembrie 1923
159
organizat de un demobilizat oarecare, Adolf Hitler, a eşuat. Curând însă, dovedindu-se un talent
oratoric nativ şi un abil propagandist, acesta a revigorat minusculul Partid Naţional-Socialist al
Muncitorilor Germani (Nazional Sozialistiche Deutsche Arbiterpartei-NSDAP în prescurtarea
denumirii germane, de unde termenul de nazism), de orientare naţionalistă şi antisemită al cărui
„führer” a fost proclamat. În detenţie a scris lucrarea „Mein Kampf” (Lupta mea), care a fundamentat
doctrina naţional-socialistă.
Mai mult decât în Italia, starea de insatisfacţie şi de frustrare a naţiunii germane după
înfrângerea în război, condiţiile umilitoare care i s-au impus de învingători, efectele devastatoare ale
crizei economice din anii 1929-1933 – toate au contribuit la creşterea popularităţii NSDAP, partid
dispunând de detaşamente paramilitare, şi al cărui număr de membri a crescut de la 27.000 în 1925, la
aproape 1,5 milioane în 1933.
La 30 ianuarie acelaşi an, Hitler a fost ales cancelar al Reich-ului, învestit cu puteri depline în
domeniul politic, legislativ şi constituţional. Prin contopirea funcţiei de preşedinte al statului cu aceea
de cancelar, şi prin declararea sa drept comandant suprem al forţelor armate, puterea Führerului a
devenit totală şi atotcuprinzătoare. Un rol însemnat în consolidarea regimului a revenit instituţiilor de
represiune şi de propagandă. Au fost create Gestapo-ul (Poliţia Secretă de Stat) şi trupele SS
comandate de Heinrich Himmler, menite să reprime şi să elimine orice formă de opoziţie. A luat fiinţă
un imens aparat de propagandă, în frunte cu Joseph Goebbels, ministru al Propagandei şi Informaţiei.
Nazificarea societăţii germane, care a avut ca rezultat trecerea la statul de tip nazist, a continuat
cu lichidarea sistemului pluripartidist, declararea NSDAP ca partid politic unic, ceea ce a însemnat
fuziunea dintre partid şi stat. Teoria „pericolului evreiesc” şi a „rasei pure ariene”, dezvoltată în „Mein
Kampf”, a definit temelia ideologică a organizării Reichului pe principii rasiale şi a programului de
eliminare şi exterminare a evreilor, mai întâi în Germania şi ulterior în Europa. Aşa a început
revoltătorul Holocaust, constând în exterminarea, prin cele mai crude metode, a circa 6 milioane de
evrei şi alte etnii, în Germania precum şi în teritoriile ocupate vremelnic în timpul celui de-al doilea
război mondial.

Concepte şi termeni de reţinut: Totalitarism. Autoritarism. Stat totalitar. Stalinism. Sistem


concentraţionar. Regim fascist şi nazist.

Întrebări de control şi teme de dezbatere


1. Ce reprezintă conceptul de totalitarism?
2. Ce reprezintă conceptul de autoritarism?
3. Ce reprezintă sistemul totalitar?
4. În ce constă regimul politic sovietic?
5. În ce constă regimul concentraţionar sovietic?
6. Regimul fascist din Italia.
7. Regimul nazist din Germania.

160
Teste de evaluare/autoevaluare
 Alegeţi varianta corectă:

1. Cine a folosit pentru prima oară conceptul de totalitarism?

a. Mussolini.
b. Hitler.
c. Stalin.

2. In ce constau elementele comune ale totalitarismului şi autoritarismului?

a. restricţionarea pluralismului politic.


b. existenţa pluralismului politic.
c. respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.

Bibliografie:

Maria Popescu, Sisteme politice şi constituţionale comparate, Editura Economică, Bucureşti,


2013.
Ion Bitoleanu, Popescu Maria, Avram Cezar, Loredana Bica, Bazele ştiinţei politice, Editura
Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2009.
Mitran Ion, Politologie, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2002.
Florin Tănăsescu, Doctrine şi instituţii politice, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti,
2004.
Ion Bitoleanu, Sisteme politice comparate, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2007.
Gheorghe Uglean, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Fundaţiei România de
Mâine, 2007.
Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale, Editura CH Beck 2006.

161