Sunteți pe pagina 1din 5

Curs 1 19februarie2020

Partea a II a
Succesiuni
Dreptul succesoral roman cuprinde ansamblul normelor juridice care reglementează
transmiterea patrimoniului de la defunct către moștenitorii săi. Însă în Epoca foarte veche,
transmiterea patrimoniului de la defunct către moștenitorii săi nu implica ideea de succesiune
deoarece așa cum se știe, vechii romani considerau că drepturile patrimoniale nu pot fi
transmise nici între vii nici pentru cauză de moarte, și de aceea ei considerau că moștenitorul
nu dobândește un drept de la difunct ci dobândește un drept nou prin luarea în stăpânire a
bunurilor succesorale. Așa se explică faptul că cel mai vechi moștenitor roman a fost denumit
Heres. Iar cuvântul heres vine de la Herus, care înseamnă stăpân.
Cu timpul însă, dar tot în Epoca Veche pornim de la principiul continuității persoanei
defunctului: romanii au admis că drepturile patrimoniale pot fi transmise de la defunct către
moștenitorii săi, iar din acel moment în terminologia juridică romană au apărut termenii de
succesiune și de succesor.
Dreptul succesoral roman a evoluat sub influența a două tendințe. Prima a fost tendința
decăderii formalismului, iar cea de-a doua tendința ocrotirii rudeniei de sânge.
A. În legătură cu prima tendință, reținem că la origine întocnirea actelor succesorale
presupunea respectarea unor forme solemne complicate. Cu timpul însă, formele
solemne au fost abandonate, iar în dreptul clasic/evoluat actele succesorale se
întocneau prin simpla manifestare de voință a persoanei.

B. Iar în legătură cu a doua tendința, potrivit Legii celor XII Table, numai rudele civile,
agnații aveau vocație succesorală. Pe când rudele de sânge, care nu erau în același
timp și rude civile nu puteau veni la succesiune. Către sfârșitul republicii însă, prin
reforme pretoriene și imperiale au fost chemate la succesiune și rudele de sânge alături
de rudele civile, iar în vremea împăratului Iustinian rudenia de sânge a devenit unicul
fundament al succesiuni.
Romanii au creat trei sisteme succesorale.
I.Succesiunea legală care era deferită pe baza legală,
II. succesiunea testamentară care era deferită pe baza unui testament,
III.succesiunea deferită contra testamentului.
I. Succesiunea legală era denumită de romani succesiune ab intestat, adică succesiune fără
testament întrucât ea se deschidea atunci când nu exista un testament sau testamentul nu a fost
întocnit în mod valabil. Acest sistem succesoral a fost reglementat prin Legea celor XII Table.
Potrivit acelei legi există trei categorii de moștenitori legali/legitimi:
1. Heredes suii, sau suii heredes
2. Agnatus proximus
3. Gentiles
Din prima categorie făceau parte toți aceia care în momentul morții lui pater familias
deveneau persoane suii iuris, adică fii, fiicele, femeia căsătoriă cu manus în calitate de fiică,
adoptatul, și adrogatul. Nepoții din fii făceau parte din prima categorie de moștenitori numai
dacă tatăl lor murise înaintea bunicului. Acei nepoți din fii veneau la succesiune prin
reprezentare în sensul că ei urcau în rangul succesoral al tatălui lor și dobândeau partea din
succesiune care s-ar fi cuvenit tatălui dacă ar mai fi trăit. Dacă veneau la moștenire doi fii și
doi nepoți de fiu, moștenirea se împărțea la trei. Iar cei doi nepoții de fiu dobândeau împreună
o tremie fiindcă atunci i s-ar fi cuvenit tatălui său dacă ar mai fi trăit. Dacă nu existau
moștenitori din prima categorie, veneau la succesiune moștenitorii din categoria a doua, adică
cei mai apropiați colaterali, frații, verii și copii lor. Însă această categorie de moștenitori nu
era fixă, ci este mobilă în sensul că în lipsa unor colaterali mai apropiați erau considerați
agnatus proximus, colateralii mai apropiați. Spre exemplu, dacă existau frați ei erau agnatus
proximus, dacă nu existau frații atunci verii primari. Pe de altă parte dacă cel mai apropiat
colateral refuza/repudia succesiunea ea nu trecea la agnatul următor deoarece potrivit Legii
celor XII Table colateralii nu vin la succesiune prin reprezentare, iar dacă nu exista nici
moștenitori din categoria a doua, atunci veneau la succesiune cei din categoria a treia, adică
gentiles, sau membrii ginții care își împărțeau succesiunea în părți egale ca o amintire a
Epocii în care membrii ginții au exercitat proprietatea colectivă asupra pământului, dar către
sfârșitul republicii față de transformările care au intervenit în organizarea familiei romane
dispozițiile din Legea celor XII Table în materie succesorală au devenit
anacronice/depășite/inaplicabile. Avem în vedere faptul că spre sfârștiul republicii se aplicau
pe scară generală acte juridice: emanciparea fiului de familie, precum și căsătoria fără manus.
Potrivit Legii celor XII Table fiul de familie emancipat nu venea la succesiune fiindcă nu mai
era rudă, emanciparea echivalează cu dezmoștenirea. Bărbatul și femeia căsătoriți fără manus,
nu se puteau moștenii reciproc fiindcă nu erau rude civile. Și de aceea pretorul, a inițiat o serie
de reforme prin care a venit în sprijinul rudelor de sânge și în sprijinul soților căsătoriți fără
manus. Iar reformele pretoriene în materie succesorală s-au constituit într-un sistem pe care în
denumim moștenire pretoriană sau Bonorum Posesio.
Conform acestui sistem, existau patru categorii de moștenitori pretorieni:
1. Bonorum possessio unde liberi, adică moștenitori în calitate de fii
2. Bonorum possessio unde legitimi, adică moștenitori în calitate de rude legitime
3. Bonorum possessio unde cognati, adică moștenitori în calitate de rude de sânge
4. Bonorum possessio unde vir et uxsor, adică moștenitori în calitate de bărbat și femeie, soț și
soție
1. Din prima categorie de moștenitori pretorieni făceau parte toți fii de familie inclusiv cei
emancipați căci emancipații veneau la moștenire în calitate de rude de sânge, de fii, cu
condiția să facă raportul bunurilor adică să adauge la masa succesorală toate bunurile pe care
le-au dobândit în calitate de persoane sui iuris pentru că admite spune pretorul empancipații ar
fi păgubit pe frații săi, rămași sub puterea părintească.
2. Din categoria a doua făceau parte rudele legitime, toți colateralii. Astfel încât în aparență de
data aceasta pretorul a confirmat dispozițiile din Legea celor XII Table, și aceasta din
categoria a doua de moșteniroti făceau parte tot colateralii. În realitate, și de data aceasta
pretorul a adus o inovație deoarece în sistemul pretorian dacă cel mai apropiat colateral
repudia succesiunea ea nu devea vacantă ca Legea celor XII Table ci trecea asupra următoarei
categorii de moștenitori, asupra cognaților.
3. Din categoria a treia, făceau parte mama și copii rezultați din căsătoria fără manus care se
moșteneau în calitate de rude de sânge potrivit Legii celor XII Table.
4. Din categoria a patra, făceau parte soțul și soția căsătoriți fără manus care se moșteneau
reciproc, în cazul în care nu exitau moștenitori din categoria a treia.
Acest sistem succesoral a fost dezvoltat/completat prin reforme imperiale. Astfel prin
senatusconsultus treturian dat în vremea lui Hadrian, mama a fost chemată la succesiunea
copiilor rezultați din căsătoria fără manus în calitate de rudă civilă, ceea ce înseamnă că ea a
fost ridicată din categoria a treia de moștenitori pretorieni în categoria a doua. Iar prin
senaatusconsultul orfitian dat prin vremea lui Marc Aureliu, copii rezultați din căsătoria fără
manus au fost chemați la succesiunea mamei lor în calitate de fii, ceea ce înseamnă că ei au
fost ridicați din categoria a treia în prima categorie de moștenitori pretorieni.
Iar împăratul Iustinian a înițiat o reformă prin care rudenia de sânge a devenit unicul
fundament al succesiuni. Potrivit lui Iustinian există patru categorii de moștenitori:
1. Din prima categorie de moștenitori făceau parte descendenții
2. Din a doua categorie făceau parte ascendenții, părinți, bunicii, frații și surorile buni și copii
lor
3. Din categoria a treia făceau parte frații și surorile consancvini și uterini și copii lor, se
numeau frați și surori consancvini cei ce proveneau din același tată dar nu și din aceeași
mamă, iar frații și surorile uterini erau aceia care proveneau din acceași mamă dar tată diferit
4. Iar din a patra categorie făceau parte colateralii mai îndepărtați, verii primari

II. Succesiunea/moștenirea testamentară


Testamentul roman este actul solemn prin care o persoană denumită testator instituie unul sau
mai mulți moștenitori pentru că aceștia să execute ultima voință. Din această definiție rezultă
că trăsătura definitorie a testamentului roman este instituirea/numirea de moștenitori. La
origine puteau fi numiți numai herezii, descendenții cu timpul însă s-a admis să fie insitituiți
și colateralii și chiar persoane străine de familie. Pe de altă parte, testamentul roman
îndeplinea și alte funcții. Astfel, prin testament puteau fii favorizați unii dintre moștenitori
primeau mai mulți unii decât ceilalți, de asemenea tot prin testament moștenitorii intituiți
puteau fi grevați cu sarcina de a transmite anumite bunuri din succesiune unor persoane
numite legatari. Tot prin testament puteau fi dezrobit un sclav și de asemenea putea fi numit
un tutore. În epoca veche, romanii au cunoscut trei forme solemne de testament:
1. Testamentul calatis comitiis
2. Testamentul in procinctu
3. Testamentul per es et libram
1. Îmbrăca forma unei legi pe care o vota comitia curiata, primul testament roman a fost o
lege. Comitia curiata s-a transformat din veritabil legiutior, în martor colectiv. Nu mai vota,
doar lua act. Însă acest testament, prezenta două dezavantaje: 1.în primul rând, el era accesibil
numai patricienilor (comitia calata – in fața comisiei calata, curiata)
2. Comitia curiata nu era convocată în fiecare zi, ci numai de două ori pe an. 24 martie, 24
mai și de aceea a fost creat testamentul in procinctu, care îmbrăca forma unei declarații de
ultimă voință a soldatului roman în fața unității militare din care făcea parte, centurii. Acest
testament era accesibil și patricienilor și plebeilor, tuturor cetățenilor, dar numai acelora care
aveau o vârstă între 17 și 46 de ani și care făceau parte din legiunile de juniori, care erau
combatante. Cei mai în vârstă care făceau parte din legiunile de seniori nu puteau face parte,
testamentul în această formă.
De aceea s-a creat acest testament prin alamă și balanță, care este o aplicațiune a
mancipațiunii și care a evoluat în trei faze:
A) Mancipatio familie
B) Testamentul pes es et libram public
C) Testamentul per es et libram secret
A) În prima fază testatorul transmitea bunurile succesorale cu titlu de proprietate prin
mancipațiune unui executor testamentar denumit emtor familie sau cumpărător al bunurilor
succesorale. După care între testator și emtor familie se încheia o convenție de bună credință
denumită pact fiduciar prin care testatorul îi arăta/spunea lui emtor familie cum se distribuie
bunurile succesorale, dar executarea acestui testament depindea de buna credință a lui emtor
familie deoarece convenția încheiată între testator și emtor familie nu era sancționată
juridicește, astfel încât dacă emtor familiae era de rea credință și nu distribuia/împărțea
bunurile succesorale potrivit înțelegerii pe care a avut-o cu testatorul, moștenitorii nu îl puteau
chema în justiție pe emtor familiae și nu îl puteau constrânge pe cale judiciară, prin proces, să
execute ultima voință a testatorului și de aceea, s-a trecut la faza a doua.
B) În care testatorul transmitea bunurile succesorale cu titlu de detențiune, astfel încât emtor
familiae numai devenea proprietar al bunurile succesorale ci un simplu detentor. Și dacă
emtor familiae nu executa ultima voință a testatorului moștenitorii îl puteau chema în justiție
și îl puteau constrânge prin proces, să execute testamentul. Dar și în această fază testamentul
prezenta inconvenientul că pactul fiduciar/convenția dintre testator și emtor familiae se
încheia în formă verbală, în fața martorilor. Astfel încât, numele moștenitorilor erau cunoscute
încă din momentul întocnirii testamentului, iar unii moștenitori puteau fi interesați să
grăbească moartea testatorului, să vină mai repede la succesiune. Astfel încât s-a trecut la faza
a treia.
C) În care convenția dintre testator și emtor familiae se întocnea în formă scrisă, iar înscrisul
era închis și purtea sigiliile martorilor. Urmând ca înscrisul respectiv să fie deschis după
moartea testatorului, când se aflau și numele moștenitorilor. Testament mistic/secret.
În epoca clasică au apărut trei forme nesolemne de testament:
1. Testamentul noncupativ care se întocnea în formă verbală în fața martorilor, 7 martori.
2. Testamentul pretorian, care se întocnea în formă scrisă și purta sigiliile martorilor.
3. Testamentul militar, care nu presupunea vreo condiție de formă ci numai exprimarea clară a
ultimei voințe a testatorului.
Pentru ca un testament să fie întocnit în mod valabil era necesar ca testatorul, martorii și
moștenitorii să aibă capacitate testamentară, care era denumită de romani testamenti fatio și
care era de două feluri:
1. Testamentul factio activa, desemna aptitudinea/posibilitatea persoanei de a-și întocni
testamentul sau de a asista în calitate de martor la întocnirea unui testament. Regula era că
aveau testament fatio activa toți aceia care erau capabili de fapt și de drept. S-au admis și
unele excepții, spre exemplu: fiul de familie care avea un peculium castrense, bunuri propriu
în calitate de soldat, putea dispune de acele bunuri prin testament. De asemenea, servii
publici, adică sclavii care erau în propietatea statului puteau dispune prin testament de
jumătate din peculiul lor. Până în vremea lui Hadrian, femeia nu își putea face testamentul,
dar acesta a admis ca și femeile să-și poată face testamentul, dar numai în prezența tutorelui.
Totodată, femeile care se bucurau de ius liberorum, dreptul copiilor aveau o deplină capacitate
de atestat, de a-și face testamentul. De ius liberorum se bucurau femeia ingenună cu 3 copii și
femeia cu .
2. În mod simetric, testamentul factio pasiva era aptitudinea persoanei de a veni la succesiune,
regula era ca au testamentul factio pasiva toți cei care sunt capabili de fapt și de drept, dar și
în acest caz s-au admis excepții, tot din rațiuni de ordin practic. Spre exemplu, s-a admis să fie
insitutiți moștenitorii și sclavii, și persoanele alieni iuris.
Pe de altă parte pentru ca un testament să fie întocnit în mod valabil era necesară intsituirea de
moștenitori, despre care Gaius spunea că insituirea este începtul și fundamentul oricărui
testament. Instituire care presupunea respectarea unor condiții de formă și de fond.
Sub aspectul formei instituirea trebuia făcută în fruntea testamentului, prin urmare orice
testament începea cu instituirea de moștenitori. În termeni imperativi și solemni, spre
exemplu: dacă era instiuit Octavian în fruntea testamentului se menționa: Octavius Filius
Meus fius estus, Octavian fiul meu să fie moștenitor.
Iar condițiile de fond ale instituirii și-au găsit expresia în două principii fundamentale ale
dreptului succesoral:
1. Potrivit primului principiu, nemo proparte testatus pro parte in testatus decedere potest,
adică nimeni nu poate muri în parte cu testament și în parte fără testament. Prin efectul acestui
principiu moștenirea legală nu se putea deschide alături de moștenirea testamentară, iar dacă
testatorul îl instituia pe moștenitor numai pentru o parte din succesiune moștenitorul instiuit
pro parte, adică pentru o parte dobândea totuși întreaga succesiune pentru că altminteri ar fi
însemnat să se deschidă moștenirea legală altăuri de moștenirea testamentară, ceea ce nu era
permis.
2. Iar potrivit celui de-al doilea principiu, semen eres semper heres, adică o dată moștenitor
pentru totdeauna moștenitor, de unde rezultă că moștenitorul nu putea fi instiuit cu termen,
adică până la un anumit termen, căci instituirea se făcea pentru totdeauna. Întrucât
succesiunea este un mod de dobândire a propietății, iar proprietatea nu are caracter temporar
ci caracter perpetuum.