Sunteți pe pagina 1din 20

Unitatea de învăţare 8

DEZMEMBRAREA LAGĂRULUI SOCIALIST. DE LA DEMOCRAŢIE LA


TOTALITARISM ŞI DE LA TOTALITARISM LA DEMOCRAŢIE

8.1. Introducere 0
8.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat 1
8.3. Conţinutul unităţii de învăţare: 2
8.3.1. Semnele crizei de sistem
8.3.2. De la URSS la Comunitatea Statelor Independente şi Federaţia Rusă
8.3.3. Prăbuşirea regimurilor comuniste
8.3.4. Concluzii
8.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare

8.1. Introducere

Evenimentele care au dus la sfârşitul erei comuniste s-au


distribuit pe o arie temporală mai largă, şi ele s-au precipitat doar în
toamna anului 1989. Primele semne de relaxare a regimului sovietic
datează din momentul venirii lui Mihail Gorbaciov la cârma PCUS
(1985) – un partid slăbit de ritmul schimbărilor de la vârful
conducerii: în nu mai puţin de cinci ani s-au succedat nu mai puţin de
patru secretari generali – un evident indiciu de criză. Concluzia care i
s-a impus lui Gorbaciov a fost aceea că societatea sovietică avea
nevoie imperioasă de reformare. Numele acesteia – „Perestroika”
(restructurare) şi „Glosnost” (transparenţă) – exprima, în esenţă,
ideea de schimbare a regimului comunist într-o direcţie democratică,
fără a-şi modifica esenţa politică, dacă aceasta era posibil. Urmarea
imediată a fost o presă mai puţin controlată, libertatea progresivă de
asociere.

8.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:

– Analiza semnelor crizei de sistem;


– Prăbuşirea regimurilor comuniste din centrul şi estul
Europei;
– Elaborarea unor concluzii.
181
Competenţele unităţii de învăţare:

– studenţii vor extrage concluziile finale care au stat la baza


prăbuşirii regimurilor comuniste din sud-estul şi centrul Europei;
– analiza tranziţiei de la URSS la CSI şi la Federaţia Rusă.

Timpul alocat unităţii: 2 ore

8.3. Conţinutul unităţii de învăţare

8.3.1. Semnele crizei de sistem

Încă de la înfiinţarea sa, relevă Ėvelyne Pissier (Istoria ideilor


politice), Uniunea Sovietică a funcţionat după o logică imperialistă
dublă. Pe de o parte a moştenit Imperiul colonial ţarist, iar pe de alta
a creat un nou imperiu mondial ca expresie a viziunii comunismului
universal. Aşa a luat fiinţă „lagărul socialist” – al statelor botezate şi
„democraţii populare” din centrul şi răsăritul Europei, din Africa,
Asia şi America Latină, despre care s-a vorbit deja – opus „lagărului
capitalist”. Polarizarea celor două sisteme politice a fost întărită şi
prin crearea a două „blocuri” militare opuse – Tratatul de la Varşovia,
semnat în 1955, şi NATO.
De-a lungul celor şapte decenii de existenţă sistemul socialist a
cunoscut numeroase defecţiuni şi momente de criză care anunţau
fragilitatea şi, în final, neconcordanţa dintre teoria marxistă şi
practica socială, ceea ce a infirmat pretenţiile de învăţătură
„ştiinţifică” şi teza „inevitabilităţii” socialismului. Într-adevăr, aşa
cum s-a înfăptuit în secolul XX, comunismul apare ca o societate
închisă, cu o economie de comandă, puţin eficientă, în care regimul
politic dictatorial nu reprezenta „clasa muncitoare”, cum prevăzuse
Marx, ci o nomenclatură birocratică a Partidului Comunist.
Pe acest fond societatea civilă din ţările comuniste europene,
care şi-a păstrat vitalitatea în ciuda măsurilor represive împotriva sa,
a receptat în folosul ideii de reformare şi schimbare, murmurul de
protest al maselor. Treptat, la ideea de schimbare s-au asociat – din
convingerea sau sub presiunea inexorabilă a evenimentelor – şi unii
lideri cu vederi reformatoare moderate ai partidelor comuniste.
Insurecţia ungară din Budapesta, izbucnită în 1956, a fost semnalul
revoltei populare care s-a propagat de la ţară la ţară. Împotriva
hegemoniei sovietice a ridicat glasul, un an mai târziu, preşedintele
Chinei comuniste, Mao Tzedun, şi conducătorul Iugoslaviei, Iosif
Broz Tito, contestatarul „modelului sovietic” obligatoriu şi adeptul
independenţei naţionale întemeiate pe nealiniere. A urmat, în 1968,
182
„primăvara de la Praga”, cu tentativa primului-secretar al C.C. al
Partidului Comunist din Cehoslovacia, Alexander Dubček de
reformare a regimului, acţiune reprimată brutal de trupele Tratatului
de la Varşovia, care au invadat Cehoslovacia. Cu această ocazie,
conducătorul sovietic Leonid Brajnev a formulat doctrina
„suveranităţii limitate” a statelor din blocul comunist. Sfârşitul oficial
al acestei doctrine, care „legitima” reprimarea oricărei abateri de la
linia marxist-leninistă, a fost retragerea trupelor sovietice din
Afganistan, şi abandonarea în voia sorţii a regimului comunist de la
Kabul.
Din acel moment totul se precipită, între august 1989 când
Polonia şi-a desemnat un guvern necomunist, şi decembrie, când
regimul Ceauşescu a fost răsturnat în România. De altfel, anul 1989
va intra în istorie ca anul prăbuşirii în lanţ a regimurilor comuniste
din estul şi centrul Europei – un moment de apogeu al unei adevărate
crize de sistem, după aproape o jumătate de secol de experienţă
comunistă şi după mai bine de 70 de ani de experiment sovietic.
De fapt, evenimentele care au dus la sfârşitul erei comuniste
s-au distribuit pe o arie temporală mai largă, şi s-au precipitat doar în
toamna anului 1989. Primele semne de relaxare a regimului sovietic
datează din momentul venirii lui Mihail Gorbaciov la cârma PCUS
(1985) – un partid slăbit de ritmul schimbărilor de la vârful
conducerii: în nu mai puţin de cinci ani s-au succedat nu mai puţin de
patru secretari generali – un evident indiciu de criză. Concluzia care i
s-a impus lui Gorbaciov a fost aceea că societatea sovietică avea
nevoie imperioasă de reformare. Numele acesteia – „Perestroika”
(restructurare) şi „Glasnost” (transparenţă) – exprima, în esenţă, ideea
de schimbare a regimului comunist într-o direcţie democratică, fără a-
şi modifica esenţa politică, dacă aceasta era posibil. Urmarea
imediată a fost o presă mai puţin controlată, libertatea progresivă de
asociere.
Anul 1991 a fost unul cardinal; atunci monopolul partidului
unic a fost abolit, ceea ce însemna abandonarea principiului
rolului conducător al Partidului Comunist şi marca, practic,
sfârşitul regimului bolşevic. La puţin timp avea să fie ales prin
sufragiu universal un nou preşedinte al Republicii Ruse, Boris
Elţîn, fost lider comunist opus lui Gorbaciov.
Ţările europene din blocul comunist au perceput prompt
relaxarea regimului sovietic, mergând încă şi mai departe pe calea
reformelor, mai ales că încă înainte ele au cunoscut apariţia unor
structuri ale societăţii civile: Ungaria lui Kadar experimentase cu
două decenii înainte aşa-numitul „socialism de piaţă”; în Polonia
luase fiinţă un sindicat liber; Cehoslovacia cunoscuse suflul
„primăverii de la Praga”. În aceste ţări coexistau, de fapt, două
societăţi: cea oficială, şi cea alternativă. N-a fost deloc întâmplătoare,
deci, „revoluţia de catifea” din toate aceste state, după modelul
mişcării reformatoare din Cehoslovacia, iniţiată de scriitorul disident
Vačlav Havel.
Mai rezistente la aceste schimbări s-au dovedit regimul lui
Erich Honnecker din Republica Democrată Germană şi, mai cu
seamă, regimul comunist din România, care-şi câştigase mai demult o
anumită independenţă faţă de Moscova; cu atât mai surprinzător a
fost refuzul de a urma sugestiile reformatoare ale celorlalţi parteneri,
neacceptând, nici măcar în ultimul ceas, nici cea mai mică abatere de
la linia stalinistă de comandă şi control (George Voicu, Partidismul,

183
o teorie a democraţiei, p.199). Iată de ce, România a fost singura ţară
est-europeană care a trebuit să rupă cu comunismul pe cale violentă.
Încheierea „războiului rece” a coincis cu încheierea istoriei de
peste şapte decenii a sistemului politic generat de revoluţia rusă din
1917. De altfel, reformarea sistemelor centralizate şi-a găsit un
exemplu sugestiv în chiar Federaţia Rusă, succesoare a fostei URSS.

8.3.2. De la URSS la Comunitatea Statelor Independente şi


Federaţia Rusă

Aşadar, procesul schimbării în fosta URSS a început odată


cu alegerea, în 1985, a lui Mihail Gorbaciov ca secretar general al
PCUS, şi preşedinte executiv al URSS (1990-1991), iniţiatorul
politicii de reforme „glasnost” şi „perestroika”. Prin
reformularea unor articole ale Constituţiei URSS, monopolul
puterii politice exercitat de Partidul Comunist a fost abolit,
creându-se baza juridică a trecerii la sistemul pluripartidist.
Acest eveniment a marcat însă şi începutul dezmembrării URSS.
În 1991 Boris Elţîn, demisionat din PCUS în anul anterior,
adversar al lui M.Gorbaciov, a fost ales prin vot universal preşedinte
al Sovietului Suprem al Federaţiei Ruse. În vremea sa, prin Tratatul
unional URSS era proclamată stat federativ şi democratic, alcătuit din
state suverane. Cum era de aşteptat, această hotărâre istorică a
declanşat imediat o tendinţă de separare a fostelor republici sovietice,
mai întâi în partea europeană, în frunte cu ţările baltice (Lituania,
Letonia, Estonia), apoi Ucraina şi Moldova, pentru a se extinde şi
spre republicile caucaziene Gruzia, Armenia, Uzbechistan,
Turkmenistan, care au formulat declaraţii de suveranitate.
Prăbuşirea regimurilor comuniste din Europa centrală şi de
răsărit, dizolvarea CAER şi a Tratatului de la Varşovia au accelerat
procesul dizolvării fostelor structuri de putere ale URSS.
Aşa se face că în 1991 URSS devine Uniunea Statelor
Suverane şi apoi Comunitatea Statelor Independente (CSI), în
compunerea căreia au intrat Rusia, Bielorus şi Ucraina, apoi alte 11
republici foste sovietice, mai puţin statele baltice. Reuniunile la nivel
înalt ale CSI dezbăteau măsuri de coordonare a politicii interne, de
securitate, apărare şi finanţe, crearea unui spaţiu monetar comun,
organizarea unor forţe militare integrate etc. Astfel, CSI era mai mult
o formă de organizare internaţională decât un stat federal, republicile
asociate având inclusiv dreptul de a încheia acorduri şi relaţii
internaţionale. Ele dispuneau de personalitate juridică internaţională,
devenind membre ONU cu titlu individual.
Odată cu retragerea lui M. Gorbaciov din funcţia de preşedinte,
URSS, ultimul imperiu al secolului XX, îşi înceta oficial existenţa, la
25 decembrie 1991. Începea acum o perioadă de puternice frământări
între cercurile conservatoare şi cele reformatoare, cu frecvente
schimbări ale raportului de forţe: ales preşedinte al Rusiei prin vot
universal, Boris Elţîn a supravieţuit unei tentative de lovitură de stat,
în 1993; alegerile pentru Duma de stat din 1995 s-au încheiat cu
victoria stângii comuniste, dar alegerile prezidenţiale din anul
următor au fost câştigate de carismaticul Elţîn.
În toată această perioadă elitele modernizatoare au căutat să
imite modelele existente în alte părţi. Dacă, însă, idealurile
democratice sunt uşor de afirmat, construirea instituţiilor economice,
sociale, juridice, care să respecte exigenţele democraţiei este foarte
184
dificilă. În această competiţie s-au afirmat pregnant doi poli
ideologici: naţionalismul – (deseori manipulat de comunişti în
avantajul lor), şi liberalismul, atât de fragil în Rusia, ori tocmai
excesul de liberalism avea să conducă adeseori la îmbogăţirea
sălbatică a unora, ceea ce n-a întârziat să justifice, ca o reacţie,
tentaţiile autoritariste cu vechi tradiţii în Rusia, conducând spre stilul
justiţiar de guvernare a lui Vladimir Putin.
Orientarea procesului de reformă în direcţia unei economii de
piaţă şi a pluripartidismului a avut de înfruntat opoziţia elementelor
legate de vechiul regim sovietic şi a celor rămase fidele ideologiei
comuniste, care alcătuiau o mare parte a celor două camere ale
Parlamentului. Datorită acestor frământări, Rusia a cunoscut
schimbarea a cinci şefi de guvern în numai 18 luni. Anul 1999 s-a
înscris în istoria CSI cu o semnificaţie deosebită: la alegerile pentru
Duma de Stat comuniştii au pierdut majoritatea deţinută până acum,
iar Boris Elţîn a făcut loc la preşedinţia Federaţiei Ruse lui Vladimir
Putin, din structurile serviciilor secrete succesoare ale KGB,
personalitate energică şi autoritară, cu al cărui mandat începe o
evidentă perioadă de stabilitate şi de originală democraţie rusă.
Între principiile de bază ale noului stat rus se înscriu:
acceptarea diversităţii de ideologii, diversitatea politică şi pluralismul
partidelor politice, economia liberă de piaţă şi concurenţa,
autoconducerea locală, recunoaşterea autorităţii societăţii civile –
simpla enumerare punând în evidenţă deosebirea calitativă
fundamentală faţă de fostul stat sovietic. Tot atât de adevărat însă este
faptul că funcţiile şi rolul preşedintelui relevă orientarea către un
anumit autoritarism, tradiţional Rusiei dar specific şi regimurilor
prezidenţiale din alte ţări.
Oricum, o dată cu dispariţia URSS, experimentul
„socialismului real” s-a încheiat, pentru că acolo unde regimurile
comuniste au supravieţuit – să dăm exemplul Chinei, aceasta a
abandonat ideea originară a unei economii unice, planificată şi
controlată de la centru, şi a acceptat, cu bune rezultate, regulile
economiei de piaţă.

8.3.3. Prăbuşirea regimurilor comuniste

Revoluţia rusă din 1917 a creat Uniunea Sovietică,


transformată într-o superputere după cel de-al doilea război mondial
când, în condiţiile unei societăţi radicalizate, o treime din omenire se
afla sub regimuri derivate din modelul organizatoric preconizat de
V.I.Lenin, iniţiatorul revoluţiei proletare mondiale. În 1945 graniţele
capitalismului mondial se restrângeau spectaculos: Polonia,
Cehoslovacia, Ungaria, Iugoslavia, România, Bulgaria, Albania,
partea de răsărit a Germaniei ocupată de Armata Roşie (devenită în
1954 Republica Democrată Germană, au intrat în sfera statelor
socialiste. Speranţele revoluţiei mondiale păreau a fi confirmate de
victoria revoluţiei chineze, al cărui lider, Sun-Yat-Sen, a acceptat
modelul sovietic.
Odată cu schimbarea puterii în China (1949), a urmat al doilea
val al revoluţiei sociale mondiale: regimuri comuniste s-au instaurat
în Extremul Orient şi în Asia de sud-est (parte din Vietnam şi din
Coreea, Laos şi Cambodgia), apoi în emisfera de vest (Cuba – 1959)
şi Africa.
Sistemul socialist, astfel constituit, apărea ca un univers
185
separat, în mare măsură necomunicant, închis, atât pe plan economic
cât şi politic. Denumit şi „lagărul socialist”, această lume autarhică
s-a caracterizat prin guvernarea partidului unic, puternic ierarhizat şi
autoritar, care monopoliza puterea de stat, sistem cu o economie de
comandă planificată de la centru, cu o ideologie unică, cea marxist-
leninistă, cu structuri de autoritate centralizate şi lideri supremi
puternic profilaţi.
Succesele noilor regimuri în politica de reconstrucţie de după
război – de industrializare, adică de progres şi modernizare – au avut
ecou şi dincolo de cadrele comuniste, când numeroşi specialişti de
valoare s-au angajat să susţină un efort ce părea să servească binelui
general. Aceste succese nu pot fi negate. Politologii afirmă chiar că
noile regimuri s-au bucurat la început, având în vedere aceste realităţi
– de o legitimitate temporară şi de o susţinere adevărată.
Resursele de progres s-au epuizat însă repede. Statele socialiste
au pierdut întrecerea tehnologică şi informatică cu Occidentul, iar
economia centralizată s-a dovedit pretutindeni falimentară. Aşa cum
va rezulta, partea vitală a societăţii din aceste state s-a revoltat
împotriva unui viitor fără perspectivă, antrenând criza regimului şi
prăbuşirea sa finală.
După 1989 statele ex-comuniste din centrul şi răsăritul Europei
au cunoscut un proces de restructurări politice de sistem - o perioadă
de tranziţie – de la modelul economiei centralizate şi al
monopartidismului, la economia de piaţă, restructurarea proprietăţii,
privatizarea, libera concurenţă, pluralismul politic şi alternanţa la
putere. Acest proces dificil a generat, cu o intensitate şi întindere în
timp diferite de la ţară la ţară, noi structuri şi relaţii social-politice.
Aşa cum constată politologii, dificultatea angajării pe această cale
constă în aceea că popoarele respective nu au avut la dispoziţie nici
un model, nici un ghid, nici un reper, ţările lor angajându-se cu
riscurile fiecăreia pe un drum necunoscut.

Albania

În 1912, mica dar brava Albanie şi-a proclamat independenţa


faţă de Imperiul Otoman. Republică şi apoi monarhie, a fost ocupată
în 1939 de Italia fascistă, şi s-a eliberat la sfârşitul războiului
mondial. În 1946 s-a proclamat Republică Populară, sub un regim
marxist dogmatic şi rigid.
Resimţind presiunea mişcărilor democratice din cursul anului
1989 din întreaga Europă de răsărit, Partidul Muncii din Albania,
aflat la putere de 45 de ani, a fost constrâns să accepte principiul
multipartidismului şi organizarea alegerilor libere. Ca urmare, în
alegerile din 1992 şi 1996 pentru noua Adunare a Poporului s-a
înregistrat victoria opoziţiei anticomuniste, reprezentată de Partidul
Democrat condus de Sali Berisha. O particularitate a acestei ţări a
fost aceea că Partidul Socialist (fost comunist), trecut în opoziţie, a
fost supus unor legi dure ce vizau eliminarea sa din cursa electorală a
foştilor conducători comunişti, măsură preconizată şi în România de
unele partide din opoziţie, dar nelegiferată.

Bulgaria

186
Timp de cinci secole Bulgaria a fost o provincie a Imperiului
Otoman, resimţind izolarea de spiritul european. În 1878, prin
Tratatul de la Berlin, a primit statutul de principat autonom sub
suzeranitate otomană şi de abia în 1909 şi-a putut proclama
independenţa de stat, sub formă de regat.
Înfrângerea din primul război mondial, la care a participat
alături de Puterile Centrale, a aruncat ţara într-o criză fără precedent.
Acest fapt a favorizat lovitura militară de stat din 1923, care a adus la
putere guverne cu orientare de dreapta, apoi, între 1935-1940,
dictatura monarhică a regelui Boris al III-lea. În acest cadru,
constituţia a fost abolită, parlamentul şi partidele politice au fost
dizolvate, iar statul a fost organizat pe baze corporatiste, după
modelul mussolinian.
Astfel, instaurarea regimului comunist după 1944 se făcea pe
fondul lipsei tradiţiilor democratice, iar faptul că, formal şi
constituţional, regimurile comuniste au prezentat unele aparenţe în
acest sens este confirmat de exemplul Bulgariei. Aici constituţiile din
1947 şi 1971 au prevăzut un sistem de guvernare reprezentativ,
organe alese, drepturi cetăţeneşti (egalitatea în drepturi, libertatea
religioasă, dreptul de asociere, inviolabilitatea persoanei), dar cu
prevederi limitative şi subterfugii de natură să anihileze activitatea
oricăror organizaţii politice, cu excepţia celor controlate de Partidul
Comunist.
Şi în această ţară anii 1989-1990 s-au dovedit decisivi pentru
cursul evenimentelor. În 1989 vechiul lider Todor Jivkov a fost
înlocuit la conducerea Partidului Comunist Bulgar, cât şi din funcţia
de şef de stat, ceea ce a însemnat începutul unor schimbări
spectaculoase: în 1990 a fost abolit oficial rolul conducător al
Partidului comunist, şi s-au organizat alegeri libere (câştigate, este
adevărat, de Partidul Comunist Bulgar – acum Partidul Socialist
Bulgar, rezultat contestat vehement de opoziţie).
Noua constituţie adoptată în 1991 prezenta toate trăsăturile unei
constituţii moderne şi democratice. În acelaşi an noile alegeri s-au
încheiat cu victoria Uniunii Forţelor Democrate (UFD), care a şi
format guvernul. Lipsa performanţelor economice şi de protecţie
socială au alimentat decepţia populaţiei, care oscilează nehotărât între
competitori: alegerile din 1994 au dat o majoritate importantă
Partidului Socialist, revenit la guvernare. Dar, în condiţiile când
guvernul era condus de socialişti, iar preşedinţia era deţinută de UFD,
vădite neconcordanţe au creat disfuncţionalităţi în actul de
guvernământ.

Iugoslavia

Cu totul particulară şi atipică avea să fie perioada tranziţiei în


statele componente ale Iugoslaviei, stat constituit la 1 decembrie
1918 sub denumirea de Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, stat
eterogen din punct de vedere economic, naţional şi religios. Monarhie
ereditară parlamentară, prerogativele regelui Alexandru au sporit
treptat, Constituţia din 1929 punând bazele juridice unui regim
monarhic autoritar: partidele politice au fost dizolvate, făcând loc
partidului unic – Partidul Naţional Iugoslav; regele devenea capul
puterii legislative, executive şi judecătoreşti; presa este supusă

187
cenzurii regale, a crescut rolul poliţiei şi armatei în reprimarea
formelor de opoziţie. Regenţa instituită în 1934, după asasinarea
regelui de către un opozant, a corespuns unei perioade de confuzie şi
slăbire a coeziunii statului. Ocupată în 1941 de Germania hitleristă şi
aliaţii săi, s-a reconstituit după război sub numele de Republica
Socialistă Federativă Iugoslavia.
Deşi avea în frunte o preşedinţie colegială (exercitată prin
rotaţie de reprezentanţii republicilor), mareşalul Iosip Broz Tito,
figură legendară a luptei de rezistenţă din timpul ocupaţiei, a fost
proclamat preşedinte pe viaţă al RSF Iugoslavia. În timpul
guvernării sale, Iugoslavia a traversat o perioadă de securitate,
pace interetnică şi prosperitate. După moartea sa, în 1980,
tensiunile şi conflictele latente dintre naţionalităţi s-au adâncit: în
1991-1992 Croaţia şi Slovenia şi-au proclamat independenţa de
stat, urmate de Macedonia şi Bosnia-Herţegovina. Războaiele
civile provocate de aceste evenimente au fost curmate vremelnic
de acordul de pace din 1995 mediat de SUA.
Încercarea Serbiei de a se opune acestei disoluţii a fost
legată de numele lui Slobodan Milošević, lider al Partidului
Socialist, personalitate politică influentă, preşedinte al Serbiei
între 1989-1997, ales preşedinte al Republicii Federative
Iugoslavia – alcătuită doar din Serbia şi Muntenegru.
Confruntările armate generate de acţiunile forţelor separatiste
albaneze din provincia Kosovo au provocat recrudescenţa
conflictului interetnic şi a crizei iugoslave, dând prilejul
intervenţiei militare a NATO, ceea ce a condus la destrămarea
definitivă a fostei Iugoslavii.

Cehoslovacia

Rezultată din dezmembrarea Austro-Ungariei, Republica


Cehoslovacă independentă a cunoscut două decenii de stabilitate
şi prosperitate, sub un regim democratic autentic. Într-o societate
cu un nivel remarcabil de dezvoltare economică şi culturală,
spiritul civic s-a afirmat în forme superioare, încurajând
pluralismul politic şi ideologic.
Pe tema regiunii sudete, populată de etnici germani,
Cehoslovacia a făcut obiectul politicii revanşarde a Germaniei
naziste, în anii 1938-1939 fiind invadată progresiv de trupele
germane, ocupată şi dezmembrată. După război, locul armatelor
hitleriste a fost luat de trupele sovietice, iar efectul a fost acelaşi
ca în toate celelalte ţări din această parte a Europei.
Puciul comunist din 1948 a stat la originea noului regim
politic instaurat, în care Frontul Naţional a reprezentat o formă
sui-generis de cooperare temporară între partidul comunist şi
membrii altor partide politice. Din 1948 regimul comunist a luat
un caracter represiv, izolându-se de popor. Trăgând unele
învăţăminte, noua conducere de partid şi de stat în frunte cu
secretarul general al partidului comunist, Alexander Dubček a
iniţiat o politică de reforme („Socialismul cu chip uman”) care a
provocat reacţia Pactului de la Varşovia: cu excepţia României,
membrii acestuia au invadat Cehoslovacia, punând capăt
„Primăverii de la Praga”.
Factorul decisiv care a dus finalmente la căderea regimului
188
comunist a fost societatea civilă, conducătoarea „revoluţiei de
catifea” (mari manifestaţii de stradă organizate la sfârşitul anului
1989 de Forumul Civic de la Praga, în urma cărora preşedintele
Gustav Husak şi-a prezentat demisia, iar Alexander Dubček,
animatorul „Primăverii de la Praga” şi Václav Havel,
conducătorul Forumului, au fost aleşi preşedinte al
Parlamentului şi, respectiv, preşedinte al Republicii). Noua
putere a obţinut abrogarea prevederii constituţionale cu privire
la rolul conducător al partidului comunist, iar rezultatul imediat
a fost instaurarea primului guvern cu majoritate necomunistă
din fostele ţări socialiste.

În alegerile parlamentare din ultimul deceniu al secolului XX s-


au impus forţe politice noi: Partidul Democratic Civic (ODS) – care
practică un liberalism conservator de tip anglo-saxon - , şi Alianţa
Democratică Civică (ODA), ambele desprinse din Forumul Civic.
Partide complementare prin origine, faptul le-a permis relaţii de
parteneriat la guvernare, ceea ce explică şi eficienţa reformelor
profunde şi rapide (Cehia, succesoare a Cehoslovaciei, a cunoscut cea
mai scăzută rată a şomajului, poate din toate statele europene, şi o
inflaţie insignifiantă în comparaţie cu celelalte ţări postcomuniste,
ceea ce explică şi susţinerea populaţiei).
Opoziţia, reprezentată în principal de Partidul Social-Democrat
Ceh, cu vechi tradiţii politice, exponent al stângii moderate, a ştiut să
valorifice unele slăbiciuni ale coaliţiei guvernamentale – o anumită
aroganţă şi suficienţă, tendinţele de autoritarism, realizând, în
alegerile din 1996, un salt considerabil. Obţinând 30% din locurile în
Camera Deputaţilor, a devenit a doua forţă politică din Republica
Cehă. Consolidarea stângii democratice a permis o puternică
echilibrare a forţelor politice – fapt benefic pentru societatea cehă; un
sistem de partide stabile, de toate orientările, a asigurat progresul ţării
în direcţia economiei de piaţă şi a democraţiei liberale.

Ungaria

În 1867, prin pactul dualist încheiat acum, Ungaria a devenit


regat, în cadrul Austro-Ungariei. După înfrângerea în primul război
mondial acest imperiu anacronic s-a dezmembrat, rezultând astfel
Republica Ungară. Criza internă, amplificată de frustrarea societăţii
provocată de pierderile teritoriale explică evenimentele din 1919 care
au adus la putere partidul comunist al lui Bela Kun: Republica
Ungară a Sfaturilor care a durat 133 de zile, a fost singura ţară
europeană în care, după război, s-a instalat un regim politic comunist,
asemănător celui din Rusia. În 1920 acesta a făcut loc unui regim al
forţelor de dreapta, în frunte cu amiralul Miklos Horthy, devenit
regent. Pe plan intern acest regim s-a caracterizat prin recrudescenţa
xenofobiei şi antisemitismului, iar pe plan extern prin promovarea
unei politici revizioniste.
Eliberată de ocupaţia germană, Ungaria s-a proclamat în 1946
Republică Populară sub un regim comunist detestat de populaţie.
Faptul că Ungaria a fost prima dintre ţările comuniste în care a
avut loc de timpuriu o mişcare de masă potrivnică regimului,
confirmă existenţa unei societăţi civile active şi bine structurată. În
1987 Opoziţia Democratică a publicat manifestul intitulat
189
„Contractul social”, vizând reformarea sistemului politic, prin
controlul instituţional al puterii deţinute de Partidul Comunist, prin
garantarea libertăţii presei şi dreptul de asociere. În acelaşi timp, în
elita comunistă s-au afirmat lideri dispuşi să regândească în termeni
radicali rolul conducător al partidului lor. Depăşit de evenimente,
János Kadar, prim-secretar al CC al Partidului Muncitoresc Socialist
Ungar din 1956 a renunţat la funcţiile sale.
În acelaşi an (1988) au apărut şi primele partide alternative:
Forumul Democratic Maghiar, Alianţa Democraţilor Liberi care,
prin negocieri cu Partidul Comunist (devenit Partidul Socialist), au
ajuns la alegeri libere (1990), câştigate de Forum cu un procent de
43%. Prin comparaţie, evenimentele din Ungaria au decurs asemenea
altor state ex-comuniste aflate în tranziţie (poate, mai puţin Cehia):
insatisfacţia populaţiei faţă de politicile economice şi de protecţie
socială a condus spre erodarea creditului politic al coaliţiei partidelor
de dreapta, ceea ce explică bascularea electoratului şi revenirea la
guvernare a Partidului Socialist Ungar, câştigător - cu 54% din voturi
– a alegerilor din 1994. În Ungaria s-a consacrat astfel, un
multipartidism cu partid dominant.

Polonia

Împărţit între Prusia, Austria şi Rusia, statul polonez a dispărut


în 1795 de pe harta Europei pentru mai bine de un secol. În 1918, la
sfârşitul primului război mondial Polonia îşi proclamă independenţa
de stat dar, peste numai două decenii, prin Protocolul Ribbentrop-
Molotov, este din nou împărţită, de data aceasta între Germania lui
Hitler şi Rusia lui Stalin. De menţionat că timp de un deceniu, între
1926-1935, ţara a cunoscut un regim autoritar, mareşalul Józef
Pilsudski instaurând, printr-o lovitură de stat, o dictatură militară. De
altfel, şi alte state central şi est-europene (Bulgaria, Iugoslavia,
Ungaria) au cunoscut regimuri asemănătoare, instituite sub pretextul
apărării ordinii, stabilităţii şi suveranităţii naţionale. La sfârşitul
anului 1944, în teritoriul ocupat de trupele sovietice, comuniştii au
organizat primul „guvern democrat-popular” şi, asemenea celorlalte
ţări est-europene intrate în sfera de influenţă a URSS, Polonia a
cunoscut toate etapele „construcţiei societăţii socialiste”, dar şi toate
dramele regimului.
Aceasta a fost prima dintre ţările socialiste în care, sub
presiunea unor puternice valuri greviste, s-a instalat pe cale paşnică
un guvern necomunist. Într-adevăr, acţiunile muncitoreşti şi
demonstraţiile din 1956, 1970 şi 1980 au pus în evidenţă ostilitatea
polonezilor faţă de regimul comunist. În acest context sindicatul
„Solidaritatea” şi alte structuri ale societăţii civile au căpătat
legitimitate juridică. Au fost organizate alegeri libere încheiate cu
victoria absolută a Solidarităţii şi realizarea unui compromis original,
materializat într-un acord politic: un preşedinte comunist al
Republicii – Wojciech Jaruzelski – şi un prim-ministru al societăţii
civile – Tadeus Mazowiecki, conducătorul primului guvern
necomunist din Europa centrală şi de est. De altfel, în 1989 dreptul de
forţă conducătoare unică a Partidului Muncitoresc Unit Polonez a fost
abolit (el s-a reorganizat ca Partid Socialist), împrejurare în care, de
pe poziţii radicale, noul lider al Solidarităţii a cerut anularea

190
acordului cu comuniştii. Disputa care a urmat a polarizat societatea
politică, având ca rezultat scindarea marelui sindicat.
Din acel moment scena politică a fost dominată de confruntarea
dintre Alianţa Stângii Democratice (grupând forţe succesoare ale
partidului comunist, aceasta a profitat de ezitările şi poticnelile
politicii reformatoare ale dreptei, şi a câştigat alegerile din 1991 şi
1993) pe de o parte, şi Alianţa Electorală Solidaritatea, pe de altă
parte; promovând valorile catolice şi tradiţia patriotică poloneză,
aceasta a revenit la guvernare în 1997. Opţiunea electoratului polonez
pentru soluţii alternative şi personalităţi opozante prin convingeri şi
orientări politice a fost, de altfel, comună şi altor ţări ex-comuniste.
Astfel, în 1990 Lech Walesa, liderul Solidarităţii a fost ales
preşedinte al Poloniei, pentru ca în 1995 să fie preferat pentru această
funcţie candidatul socialist. Dar, alternanţa la putere şi simplificarea
spectrului politic, prin reducerea formaţiunilor cu reprezentanţă
parlamentară au confirmat consolidarea democraţiei poloneze.

8.3.4. Concluzii

Istoria statelor din această parte a Europei a cunoscut un


fenomen unic în lume: în şapte decenii ele au parcurs un drum
complicat, care le-a dezechilibrat în mersul lor firesc spre progres –
de la sistemul capitalist bazat pe proprietatea privată şi piaţa liberă, la
sistemul socialist al economiei dirijate, de la scurte perioade de regim
democratic, la regimuri autoritare, dictatoriale (monarhice şi militare)
şi totalitare de tip stalinist şi, în final, înapoi spre lumea democratică,
traversând uneori perioade de tranziţie – mai scurte, în cazul
Cehoslovaciei sau Ungariei de exemplu, mai lungi, în cazul
României. Acest demers a fost presărat cu drame individuale şi
colective greu de descris şi, tocmai de aceea experienţa lor, cu
asemănările şi deosebirile puse în evidenţă de comparatişti, merită
întreaga atenţie a politologiei.
Graniţa anului 1989 a însemnat abrogarea prevederii
constituţionale comuniste referitoare la rolul conducător al partidului
unic şi recunoaşterea oficială a dreptului la existenţă legală a
multipartidismului. Se înţelege, schimbarea de sistem nu a adus cu
sine soluţii imediate la toate problemele: reformarea legislaţiei,
constituirea noilor structuri democratice, formarea economiei de piaţă
liberă – proces care reclamă timp şi eforturi de căutare.
Consecinţele geopolitice ale sfârşitului sistemului comunist din
Europa au fost enorme: echilibrul de forţe de pe continent (unde
simbolul schimbării a fost căderea zidului Berlinului) a fost răsturnat;
retragerea sovietică din Africa a uşurat evoluţia spre democraţie a
unor state cum sunt Mozambicul şi Angola; în Orientul apropiat
regimurile autoritare laice din ţări ca Irak şi Siria şi-au pierdut
susţinerea cea mai importantă.
Dacă prăbuşirea celor mai multe din regimurile comuniste a
venit de la sine, unii politologi atrag atenţia că „este prematur să le
cântăm marşuri funebre atâta vreme cât chinezii, o cincime din
omenire, continuă să trăiască într-o ţară guvernată de un Partid
Comunist” (Erich Hobsbawm, O istorie a secolului XX, p.94), care
obţine succese remarcabile în plan economic, ştiinţific şi cultural.

191
8.4. Îndrumar pentru autoverificare

Sinteza unităţii de învăţare 8


Semnele crizei de sistem

Încă de la înfiinţarea sa, relevă Ėvelyne Pissier (Istoria ideilor politice), Uniunea Sovietică a
funcţionat după o logică imperialistă dublă. Pe de o parte a moştenit Imperiul colonial ţarist, iar pe de
alta a creat un nou imperiu mondial ca expresie a viziunii comunismului universal. Aşa a luat fiinţă
„lagărul socialist” – al statelor botezate şi „democraţii populare” din centrul şi răsăritul Europei, din
Africa, Asia şi America Latină, despre care s-a vorbit deja – opus „lagărului capitalist”. Polarizarea
celor două sisteme politice a fost întărită şi prin crearea a două „blocuri” militare opuse – Tratatul de
la Varşovia, semnat în 1955 şi NATO.
De-a lungul celor şapte decenii de existenţă sistemul socialist a cunoscut numeroase defecţiuni
şi momente de criză care anunţau fragilitatea şi, în final, neconcordanţa dintre teoria marxistă şi
practica socială, ceea ce a infirmat pretenţiile de învăţătură „ştiinţifică” şi teza „inevitabilităţii”
socialismului. Într-adevăr, aşa cum s-a înfăptuit în secolul XX, comunismul apare ca o societate
închisă, cu o economie de comandă, puţin eficientă, în care regimul politic dictatorial nu reprezenta
„clasa muncitoare”, cum prevăzuse Marx, ci o nomenclatură birocratică a Partidului Comunist.
Pe acest fond societatea civilă din ţările comuniste europene, care şi-a păstrat vitalitatea în ciuda
măsurilor represive împotriva sa, a receptat în folosul ideii de reformare şi schimbare, murmurul de protest
al maselor. Treptat, la ideea de schimbare s-au asociat – din convingerea sau sub presiunea inexorabilă a
evenimentelor – şi unii lideri cu vederi reformatoare moderate ai partidelor comuniste. Insurecţia ungară
din Budapesta, izbucnită în 1956, a fost semnalul revoltei populare care s-a propagat de la ţară la ţară.
Împotriva hegemoniei sovietice a ridicat glasul, un an mai târziu, preşedintele Chinei comuniste, Mao
Tzedun, şi conducătorul Iugoslaviei, Iosif Broz Tito, contestatarul „modelului sovietic” obligatoriu şi
adeptul independenţei naţionale întemeiate pe nealiniere. A urmat, în 1968, „primăvara de la Praga”, cu
tentativa primului-secretar al C.C. al Partidului Comunist din Cehoslovacia, Alexander Dubček de
reformare a regimului, acţiune reprimată brutal de trupele Tratatului de la Varşovia, care au invadat
Cehoslovacia. Cu această ocazie, conducătorul sovietic Leonid Brajnev a formulat doctrina „suveranităţii
limitate” a statelor din blocul comunist. Sfârşitul oficial al acestei doctrine, care „legitima” reprimarea
oricărei abateri de la linia marxist-leninistă, a fost retragerea trupelor sovietice din Afganistan, şi
abandonarea în voia sorţii a regimului comunist de la Kabul.
Din acel moment totul se precipită, între august 1989 când Polonia şi-a desemnat un guvern
necomunist, şi decembrie, când regimul Ceauşescu a fost răsturnat în România. De altfel, anul 1989 va
intra în istorie ca anul prăbuşirii în lanţ a regimurilor comuniste din estul şi centrul Europei – un
moment de apogeu al unei adevărate crize de sistem, după aproape o jumătate de secol de experienţă
comunistă şi după mai bine de 70 de ani de experiment sovietic.
De fapt, evenimentele care au dus la sfârşitul erei comuniste s-au distribuit pe o arie temporală
mai largă şi s-au precipitat doar în toamna anului 1989. Primele semne de relaxare a regimului sovietic
datează din momentul venirii lui Mihail Gorbaciov la cârma PCUS (1985) – un partid slăbit de ritmul
schimbărilor de la vârful conducerii: în nu mai puţin de cinci ani s-au succedat nu mai puţin de patru
secretari generali – un evident indiciu de criză. Concluzia care i s-a impus lui Gorbaciov a fost aceea
că societatea sovietică avea nevoie imperioasă de reformare. Numele acesteia – „Perestroika”
(restructurare) şi „Glasnost” (transparenţă) – exprima, în esenţă, ideea de schimbare a regimului

192
comunist într-o direcţie democratică, fără a-şi modifica esenţa politică, dacă aceasta era posibil.
Urmarea imediată a fost o presă mai puţin controlată, libertatea progresivă de asociere.
Anul 1991 a fost unul cardinal; atunci monopolul partidului unic a fost abolit, ceea ce însemna
abandonarea principiului rolului conducător al Partidului Comunist şi marca, practic, sfârşitul
regimului bolşevic. La puţin timp avea să fie ales prin sufragiu universal un nou preşedinte al
Republicii Ruse, Boris Elţîn, fost lider comunist opus lui Gorbaciov.
Ţările europene din blocul comunist au perceput prompt relaxarea regimului sovietic, mergând
încă şi mai departe pe calea reformelor, mai ales că încă înainte ele au cunoscut apariţia unor structuri
ale societăţii civile: Ungaria lui Kadar experimentase cu două decenii înainte aşa-numitul „socialism
de piaţă”; în Polonia luase fiinţă un sindicat liber; Cehoslovacia cunoscuse suflul „primăverii de la
Praga”. În aceste ţări coexistau, de fapt, două societăţi: cea oficială, şi cea alternativă. N-a fost deloc
întâmplătoare, deci, „revoluţia de catifea” din toate aceste state, după modelul mişcării reformatoare
din Cehoslovacia, iniţiată de scriitorul disident Vačlav Havel.
Mai rezistente la aceste schimbări s-au dovedit regimul lui Erich Honnecker din Republica
Democrată Germană şi, mai cu seamă, regimul comunist din România, care-şi câştigase mai demult o
anumită independenţă faţă de Moscova; cu atât mai surprinzător a fost refuzul de a urma sugestiile
reformatoare ale celorlalţi parteneri, neacceptând, nici măcar în ultimul ceas, nici cea mai mică abatere
de la linia stalinistă de comandă şi control (George Voicu, Partidismul, o teorie a democraţiei, p.199).
Iată de ce, România a fost singura ţară est-europeană care a trebuit să rupă cu comunismul pe cale
violentă.
Încheierea „războiului rece” a coincis cu încheierea istoriei de peste şapte decenii a sistemului
politic generat de revoluţia rusă din 1917. De altfel, reformarea sistemelor centralizate şi-a găsit un
exemplu sugestiv în chiar Federaţia Rusă, succesoare a fostei URSS.

De la URSS la Comunitatea Statelor Independente şi Federaţia Rusă

Aşadar, procesul schimbării în fosta URSS a început odată cu alegerea, în 1985, a lui Mihail
Gorbaciov ca secretar general al PCUS, şi preşedinte executiv al URSS (1990-1991), iniţiatorul
politicii de reforme „glasnost” şi „perestroika”. Prin reformularea unor articole ale Constituţiei URSS,
monopolul puterii politice exercitat de Partidul Comunist a fost abolit, creându-se baza juridică a
trecerii la sistemul pluripartidist. Acest eveniment a marcat însă şi începutul dezmembrării URSS.
În 1991 Boris Elţîn, demisionat din PCUS în anul anterior, adversar al lui M.Gorbaciov, a fost
ales prin vot universal preşedinte al Sovietului Suprem al Federaţiei Ruse. În vremea sa, prin Tratatul
unional URSS era proclamată stat federativ şi democratic, alcătuit din state suverane. Cum era de
aşteptat, această hotărâre istorică a declanşat imediat o tendinţă de separare a fostelor republici
sovietice, mai întâi în partea europeană, în frunte cu ţările baltice (Lituania, Letonia, Estonia), apoi
Ucraina şi Moldova, pentru a se extinde şi spre republicile caucaziene Gruzia, Armenia, Uzbechistan,
Turkmenistan, care au formulat declaraţii de suveranitate.
Prăbuşirea regimurilor comuniste din Europa centrală şi de răsărit, dizolvarea CAER şi a
Tratatului de la Varşovia au accelerat procesul dizolvării fostelor structuri de putere ale URSS.
Aşa se face că în 1991 URSS devine Uniunea Statelor Suverane şi apoi Comunitatea Statelor
Independente (CSI), în compunerea căreia au intrat Rusia, Bielorus şi Ucraina, apoi alte 11 republici
foste sovietice, mai puţin statele baltice. Reuniunile la nivel înalt ale CSI dezbăteau măsuri de
coordonare a politicii interne, de securitate, apărare şi finanţe, crearea unui spaţiu monetar comun,
organizarea unor forţe militare integrate etc. Astfel, CSI era mai mult o formă de organizare
internaţională decât un stat federal, republicile asociate având inclusiv dreptul de a încheia acorduri şi
relaţii internaţionale. Ele dispuneau de personalitate juridică internaţională, devenind membre ONU cu
titlu individual.
Odată cu retragerea lui M.Gorbaciov din funcţia de preşedinte, URSS, ultimul imperiu al
secolului XX, îşi înceta oficial existenţa, la 25 decembrie 1991. Începea acum o perioadă de puternice
frământări între cercurile conservatoare şi cele reformatoare, cu frecvente schimbări ale raportului de
forţe: ales preşedinte al Rusiei prin vot universal, Boris Elţîn a supravieţuit unei tentative de lovitură
de stat, în 1993; alegerile pentru Duma de stat din 1995 s-au încheiat cu victoria stângii comuniste, dar
alegerile prezidenţiale din anul următor au fost câştigate de carismaticul Elţîn.
193
În toată această perioadă elitele modernizatoare au căutat să imite modelele existente în alte
părţi. Dacă, însă, idealurile democratice sunt uşor de afirmat, construirea instituţiilor economice,
sociale, juridice, care să respecte exigenţele democraţiei este foarte dificilă. În această competiţie s-au
afirmat pregnant doi poli ideologici: naţionalismul – (deseori manipulat de comunişti în avantajul lor),
şi liberalismul, atât de fragil în Rusia, ori tocmai excesul de liberalism avea să conducă adeseori la
îmbogăţirea sălbatică a unora, ceea ce n-a întârziat să justifice, ca o reacţie, tentaţiile autoritariste cu
vechi tradiţii în Rusia, conducând spre stilul justiţiar de guvernare a lui Vladimir Putin.
Orientarea procesului de reformă în direcţia unei economii de piaţă şi a pluripartidismului a avut
de înfruntat opoziţia elementelor legate de vechiul regim sovietic şi a celor rămase fidele ideologiei
comuniste, care alcătuiau o mare parte a celor două camere ale Parlamentului. Datorită acestor
frământări, Rusia a cunoscut schimbarea a cinci şefi de guvern în numai 18 luni. Anul 1999 s-a înscris
în istoria CSI cu o semnificaţie deosebită: la alegerile pentru Duma de Stat comuniştii au pierdut
majoritatea deţinută până acum, iar Boris Elţîn a făcut loc la preşedinţia Federaţiei Ruse lui Vladimir
Putin, din structurile serviciilor secrete succesoare ale KGB, personalitate energică şi autoritară, cu al
cărui mandat începe o evidentă perioadă de stabilitate şi de originală democraţie rusă.
Între principiile de bază ale noului stat rus se înscriu: acceptarea diversităţii de ideologii,
diversitatea politică şi pluralismul partidelor politice, economia liberă de piaţă şi concurenţa,
autoconducerea locală, recunoaşterea autorităţii societăţii civile – simpla enumerare punând în
evidenţă deosebirea calitativă fundamentală faţă de fostul stat sovietic. Tot atât de adevărat însă este
faptul că funcţiile şi rolul preşedintelui relevă orientarea către un anumit autoritarism, tradiţional
Rusiei dar specific şi regimurilor prezidenţiale din alte ţări.
Oricum, o dată cu dispariţia URSS, experimentul „socialismului real” s-a încheiat, pentru că
acolo unde regimurile comuniste au supravieţuit – să dăm exemplul Chinei, aceasta a abandonat ideea
originară a unei economii unice, planificată şi controlată de la centru, şi a acceptat, cu bune rezultate,
regulile economiei de piaţă.

Prăbuşirea regimurilor comuniste

Revoluţia rusă din 1917 a creat Uniunea Sovietică, transformată într-o superputere după cel de-
al doilea război mondial când, în condiţiile unei societăţi radicalizate, o treime din omenire se afla sub
regimuri derivate din modelul organizatoric preconizat de V.I.Lenin, iniţiatorul revoluţiei proletare
mondiale. În 1945 graniţele capitalismului mondial se restrângeau spectaculos: Polonia, Cehoslovacia,
Ungaria, Iugoslavia, România, Bulgaria, Albania, partea de răsărit a Germaniei ocupată de Armata
Roşie (devenită în 1954 Republica Democrată Germană, au intrat în sfera statelor socialiste.
Speranţele revoluţiei mondiale păreau a fi confirmate de victoria revoluţiei chineze, al cărui lider, Sun-
Yat-Sen, a acceptat modelul sovietic.
Odată cu schimbarea puterii în China (1949), a urmat al doilea val al revoluţiei sociale
mondiale: regimuri comuniste s-au instaurat în Extremul Orient şi în Asia de sud-est (parte din
Vietnam şi din Coreea, Laos şi Cambodgia), apoi în emisfera de vest (Cuba – 1959) şi Africa.
Sistemul socialist, astfel constituit, apărea ca un univers separat, în mare măsură necomunicant,
închis, atât pe plan economic cât şi politic. Denumit şi „lagărul socialist”, această lume autarhică s-a
caracterizat prin guvernarea partidului unic, puternic ierarhizat şi autoritar, care monopoliza puterea de
stat, sistem cu o economie de comandă planificată de la centru, cu o ideologie unică, cea marxist-
leninistă, cu structuri de autoritate centralizate şi lideri supremi puternic profilaţi.
Succesele noilor regimuri în politica de reconstrucţie de după război - de industrializare, adică
de progres şi modernizare – au avut ecou şi dincolo de cadrele comuniste, când numeroşi specialişti de
valoare s-au angajat să susţină un efort ce părea să servească binelui general. Aceste succese nu pot fi
negate. Politologii afirmă chiar că noile regimuri s-au bucurat la început, având în vedere aceste
realităţi – de o legitimitate temporară şi de o susţinere adevărată.
Resursele de progres s-au epuizat însă repede. Statele socialiste au pierdut întrecerea tehnologică
şi informatică cu Occidentul, iar economia centralizată s-a dovedit pretutindeni falimentară. Aşa cum
va rezulta, partea vitală a societăţii din aceste state s-a revoltat împotriva unui viitor fără perspectivă,
antrenând criza regimului şi prăbuşirea sa finală.

194
După 1989 statele ex-comuniste din centrul şi răsăritul Europei au cunoscut un proces de
restructurări politice de sistem - o perioadă de tranziţie – de la modelul economiei centralizate şi al
monopartidismului, la economia de piaţă, restructurarea proprietăţii, privatizarea, libera concurenţă,
pluralismul politic şi alternanţa la putere. Acest proces dificil a generat, cu o intensitate şi întindere în
timp diferite de la ţară la ţară, noi structuri şi relaţii social-politice. Aşa cum constată politologii,
dificultatea angajării pe această cale constă în aceea că popoarele respective nu au avut la dispoziţie
nici un model, nici un ghid, nici un reper, ţările lor angajându-se cu riscurile fiecăreia pe un drum
necunoscut.
Albania

În 1912 mica dar brava Albanie şi-a proclamat independenţa faţă de Imperiul Otoman.
Republică şi apoi monarhie, a fost ocupată în 1939 de Italia fascistă, şi s-a eliberat la sfârşitul
războiului mondial. În 1946 s-a proclamat Republică Populară, sub un regim marxist dogmatic şi rigid.
Resimţind presiunea mişcărilor democratice din cursul anului 1989 din întreaga Europă de
răsărit, Partidul Muncii din Albania, aflat la putere de 45 de ani, a fost constrâns să accepte principiul
multipartidismului şi organizarea alegerilor libere. Ca urmare, în alegerile din 1992 şi 1996 pentru
noua Adunare a Poporului s-a înregistrat victoria opoziţiei anticomuniste, reprezentată de Partidul
Democrat condus de Sali Berisha. O particularitate a acestei ţări a fost aceea că Partidul Socialist (fost
comunist), trecut în opoziţie, a fost supus unor legi dure ce vizau eliminarea sa din cursa electorală a
foştilor conducători comunişti, măsură preconizată şi în România de unele partide din opoziţie, dar
nelegiferată.
Bulgaria

Timp de cinci secole Bulgaria a fost o provincie a Imperiului Otoman, resimţind izolarea de
spiritul european. În 1878, prin Tratatul de la Berlin, a primit statutul de principat autonom sub
suzeranitate otomană şi deabia în 1909 şi-a putut proclama independenţa de stat, sub formă de regat.
Înfrângerea din primul război mondial, la care a participat alături de Puterile Centrale, a aruncat
ţara într-o criză fără precedent. Acest fapt a favorizat lovitura militară de stat din 1923, care a adus la
putere guverne cu orientare de dreapta, apoi, între 1935-1940, dictatura monarhică a regelui Boris al
III-lea. În acest cadru, constituţia a fost abolită, parlamentul şi partidele politice au fost dizolvate, iar
statul a fost organizat pe baze corporatiste, după modelul mussolinian.
Astfel, instaurarea regimului comunist după 1944 se făcea pe fondul lipsei tradiţiilor
democratice, iar faptul că, formal şi constituţional, regimurile comuniste au prezentat unele aparenţe în
acest sens este confirmat de exemplul Bulgariei. Aici constituţiile din 1947 şi 1971 au prevăzut un
sistem de guvernare reprezentativ, organe alese, drepturi cetăţeneşti (egalitatea în drepturi, libertatea
religioasă, dreptul de asociere, inviolabilitatea persoanei), dar cu prevederi limitative şi subterfugii de
natură să anihileze activitatea oricăror organizaţii politice, cu excepţia celor controlate de Partidul
Comunist.
Şi în această ţară anii 1989-1990 s-au dovedit decisivi pentru cursul evenimentelor. În 1989
vechiul lider Todor Jivkov a fost înlocuit la conducerea Partidului Comunist Bulgar, cât şi din funcţia
de şef de stat, ceea ce a însemnat începutul unor schimbări spectaculoase: în 1990 a fost abolit oficial
rolul conducător al Partidului comunist, şi s-au organizat alegeri libere (câştigate, este adevărat, de
Partidul Comunist Bulgar – acum Partidul Socialist Bulgar, rezultat contestat vehement de opoziţie).
Noua constituţie adoptată în 1991 prezenta toate trăsăturile unei constituţii moderne şi
democratice. În acelaşi an noile alegeri s-au încheiat cu victoria Uniunii Forţelor Democrate (UFD),
care a şi format guvernul. Lipsa performanţelor economice şi de protecţie socială au alimentat decepţia
populaţiei, care oscilează nehotărât între competitori: alegerile din 1994 au dat o majoritate importantă
Partidului Socialist, revenit la guvernare. Dar, în condiţiile când guvernul era condus de socialişti, iar
preşedinţia era deţinută de UFD, vădite neconcordanţe au creat disfuncţionalităţi în actul de
guvernământ.
Iugoslavia

195
Cu totul particulară şi atipică avea să fie perioada tranziţiei în statele componente ale
Iugoslaviei, stat constituit la 1 decembrie 1918 sub denumirea de Regatul Sârbilor, Croaţilor şi
Slovenilor, stat eterogen din punct de vedere economic, naţional şi religios. Monarhie ereditară
parlamentară, prerogativele regelui Alexandru au sporit treptat, Constituţia din 1929 punând bazele
juridice unui regim monarhic autoritar: partidele politice au fost dizolvate, făcând loc partidului unic –
Partidul Naţional Iugoslav; regele devenea capul puterii legislative, executive şi judecătoreşti; presa
este supusă cenzurii regale, a crescut rolul poliţiei şi armatei în reprimarea formelor de opoziţie.
Regenţa instituită în 1934, după asasinarea regelui de către un opozant, a corespuns unei perioade de
confuzie şi slăbire a coeziunii statului. Ocupată în 1941 de Germania hitleristă şi aliaţii săi, s-a
reconstituit după război sub numele de Republica Socialistă Federativă Iugoslavia.
Deşi avea în frunte o preşedinţie colegială (exercitată prin rotaţie de reprezentanţii republicilor),
mareşalul Iosip Broz Tito, figură legendară a luptei de rezistenţă din timpul ocupaţiei, a fost proclamat
preşedinte pe viaţă al RSF Iugoslavia. În timpul guvernării sale, Iugoslavia a traversat o perioadă de
securitate, pace interetnică şi prosperitate. După moartea sa, în 1980, tensiunile şi conflictele latente
dintre naţionalităţi s-au adâncit: în 1991-1992 Croaţia şi Slovenia şi-au proclamat independenţa de
stat, urmate de Macedonia şi Bosnia-Herţegovina. Războaiele civile provocate de aceste evenimente
au fost curmate vremelnic de acordul de pace din 1995 mediat de SUA.
Încercarea Serbiei de a se opune acestei disoluţii a fost legată de numele lui Slobodan Milošević,
lider al Partidului Socialist, personalitate politică influentă, preşedinte al Serbiei între 1989-1997, ales
preşedinte al Republicii Federative Iugoslavia – alcătuită doar din Serbia şi Muntenegru. Confruntările
armate generate de acţiunile forţelor separatiste albaneze din provincia Kosovo au provocat
recrudescenţa conflictului interetnic şi a crizei iugoslave, dând prilejul intervenţiei militare a NATO,
ceea ce a condus la destrămarea definitivă a fostei Iugoslavii.

Cehoslovacia

Rezultată din dezmembrarea Austro-Ungariei, Republica Cehoslovacă independentă a cunoscut


două decenii de stabilitate şi prosperitate, sub un regim democratic autentic. Într-o societate cu un
nivel remarcabil de dezvoltare economică şi culturală, spiritul civic s-a afirmat în forme superioare,
încurajând pluralismul politic şi ideologic.
Pe tema regiunii sudete, populată de etnici germani, Cehoslovacia a făcut obiectul politicii
revanşarde a Germaniei naziste, în anii 1938-1939 fiind invadată progresiv de trupele germane,
ocupată şi dezmembrată. După război, locul armatelor hitleriste a fost luat de trupele sovietice, iar
efectul a fost acelaşi ca în toate celelalte ţări din această parte a Europei.
Puciul comunist din 1948 a stat la originea noului regim politic instaurat, în care Frontul
Naţional a reprezentat o formă sui-generis de cooperare temporară între partidul comunist şi membrii
altor partide politice. Din 1948 regimul comunist a luat un caracter represiv, izolându-se de popor.
Trăgând unele învăţăminte, noua conducere de partid şi de stat în frunte cu secretarul general al
partidului comunist, Alexander Dubček a iniţiat o politică de reforme („Socialismul cu chip uman”)
care a provocat reacţia Pactului de la Varşovia: cu excepţia României, membrii acestuia au invadat
Cehoslovacia, punând capăt „Primăverii de la Praga”.
Factorul decisiv care a dus finalmente la căderea regimului comunist a fost societatea civilă,
conducătoarea „revoluţiei de catifea” (mari manifestaţii de stradă organizate la sfârşitul anului 1989 de
Forumul Civic de la Praga, în urma cărora preşedintele Gustav Husak şi-a prezentat demisia, iar
Alexander Dubček, animatorul „Primăverii de la Praga” şi Václav Havel, conducătorul Forumului, au
fost aleşi preşedinte al Parlamentului şi, respectiv, preşedinte al Republicii). Noua putere a obţinut
abrogarea prevederii constituţionale cu privire la rolul conducător al partidului comunist, iar rezultatul
imediat a fost instaurarea primului guvern cu majoritate necomunistă din fostele ţări socialiste.
În alegerile parlamentare din ultimul deceniu al secolului XX s-au impus forţe politice noi:
Partidul Democratic Civic (ODS) – care practică un liberalism conservator de tip anglo-saxon – şi
Alianţa Democratică Civică (ODA), ambele desprinse din Forumul Civic. Partide complementare prin
origine, faptul le-a permis relaţii de parteneriat la guvernare, ceea ce explică şi eficienţa reformelor
profunde şi rapide (Cehia, succesoare a Cehoslovaciei, a cunoscut cea mai scăzută rată a şomajului,

196
poate din toate statele europene, şi o inflaţie insignifiantă în comparaţie cu celelalte ţări postcomuniste,
ceea ce explică şi susţinerea populaţiei).
Opoziţia, reprezentată în principal de Partidul Social-Democrat Ceh, cu vechi tradiţii politice,
exponent al stângii moderate, a ştiut să valorifice unele slăbiciuni ale coaliţiei guvernamentale – o
anumită aroganţă şi suficienţă, tendinţele de autoritarism, realizând, în alegerile din 1996, un salt
considerabil. Obţinând 30% din locurile în Camera Deputaţilor, a devenit a doua forţă politică din
Republica Cehă. Consolidarea stângii democratice a permis o puternică echilibrare a forţelor politice –
fapt benefic pentru societatea cehă; un sistem de partide stabile, de toate orientările, a asigurat
progresul ţării în direcţia economiei de piaţă şi a democraţiei liberale.

Ungaria

În 1867, prin pactul dualist încheiat acum, Ungaria a devenit regat, în cadrul Austro-Ungariei.
După înfrângerea în primul război mondial, acest imperiu anacronic s-a dezmembrat, rezultând astfel
Republica Ungară. Criza internă, amplificată de frustrarea societăţii provocată de pierderile teritoriale
explică evenimentele din 1919 care au adus la putere partidul comunist al lui Bela Kun: Republica
Ungară a Sfaturilor care a durat 133 de zile, a fost singura ţară europeană în care, după război, s-a
instalat un regim politic comunist, asemănător celui din Rusia. În 1920 acesta a făcut loc unui regim al
forţelor de dreapta, în frunte cu amiralul Miklos Horthy, devenit regent. Pe plan intern acest regim s-a
caracterizat prin recrudescenţa xenofobiei şi antisemitismului, iar pe plan extern prin promovarea unei
politici revizioniste.
Eliberată de ocupaţia germană, Ungaria s-a proclamat în 1946 Republică Populară sub un regim
comunist detestat de populaţie.
Faptul că Ungaria a fost prima dintre ţările comuniste în care a avut loc de timpuriu o mişcare de
masă potrivnică regimului, confirmă existenţa unei societăţi civile active şi bine structurată. În 1987
Opoziţia Democratică a publicat manifestul intitulat „Contractul social”, vizând reformarea sistemului
politic, prin controlul instituţional al puterii deţinute de Partidul Comunist, prin garantarea libertăţii
presei şi dreptul de asociere. În acelaşi timp, în elita comunistă s-au afirmat lideri dispuşi să
regândească în termeni radicali rolul conducător al partidului lor. Depăşit de evenimente, János Kadar,
prim-secretar al CC al Partidului Muncitoresc Socialist Ungar din 1956 a renunţat la funcţiile sale.
În acelaşi an (1988) au apărut şi primele partide alternative: Forumul Democratic Maghiar,
Alianţa Democraţilor Liberi care, prin negocieri cu Partidul Comunist (devenit Partidul Socialist), au
ajuns la alegeri libere (1990), câştigate de Forum cu un procent de 43%. Prin comparaţie,
evenimentele din Ungaria au decurs asemenea altor state ex-comuniste aflate în tranziţie (poate, mai
puţin Cehia): insatisfacţia populaţiei faţă de politicile economice şi de protecţie socială a condus spre
erodarea creditului politic al coaliţiei partidelor de dreapta, ceea ce explică bascularea electoratului şi
revenirea la guvernare a Partidului Socialist Ungar, câştigător - cu 54% din voturi – a alegerilor din
1994. În Ungaria s-a consacrat astfel, un multipartidism cu partid dominant.

Polonia

Împărţit între Prusia, Austria şi Rusia, statul polonez a dispărut în 1795 de pe harta Europei
pentru mai bine de un secol. În 1918, la sfârşitul primului război mondial Polonia îşi proclamă
independenţa de stat dar, peste numai două decenii, prin Protocolul Ribbentrop-Molotov, este din nou
împărţită, de data aceasta între Germania lui Hitler şi Rusia lui Stalin. De menţionat că timp de un
deceniu, între 1926-1935, ţara a cunoscut un regim autoritar, mareşalul Józef Pilsudski instaurând,
printr-o lovitură de stat, o dictatură militară. De altfel, şi alte state central şi est-europene (Bulgaria,
Iugoslavia, Ungaria) au cunoscut regimuri asemănătoare, instituite sub pretextul apărării ordinii,
stabilităţii şi suveranităţii naţionale. La sfârşitul anului 1944, în teritoriul ocupat de trupele sovietice,
comuniştii au organizat primul „guvern democrat-popular” şi, asemenea celorlalte ţări est-europene
intrate în sfera de influenţă a URSS, Polonia a cunoscut toate etapele „construcţiei societăţii
socialiste”, dar şi toate dramele regimului.
Aceasta a fost prima dintre ţările socialiste în care, sub presiunea unor puternice valuri greviste,
s-a instalat pe cale paşnică un guvern necomunist. Într-adevăr, acţiunile muncitoreşti şi demonstraţiile
din 1956, 1970 şi 1980 au pus în evidenţă ostilitatea polonezilor faţă de regimul comunist. În acest
context sindicatul „Solidaritatea” şi alte structuri ale societăţii civile au căpătat legitimitate juridică.
197
Au fost organizate alegeri libere încheiate cu victoria absolută a Solidarităţii şi realizarea unui
compromis original, materializat într-un acord politic: un preşedinte comunist al Republicii –
Wojciech Jaruzelski – şi un prim-ministru al societăţii civile – Tadeus Mazowiecki, conducătorul
primului guvern necomunist din Europa centrală şi de est. De altfel, în 1989 dreptul de forţă
conducătoare unică a Partidului Muncitoresc Unit Polonez a fost abolit (el s-a reorganizat ca Partid
Socialist), împrejurare în care, de pe poziţii radicale, noul lider al Solidarităţii a cerut anularea
acordului cu comuniştii. Disputa care a urmat a polarizat societatea politică, având ca rezultat
scindarea marelui sindicat.
Din acel moment scena politică a fost dominată de confruntarea dintre Alianţa Stângii
Democratice (grupând forţe succesoare ale partidului comunist, aceasta a profitat de ezitările şi
poticnelile politicii reformatoare ale dreptei, şi a câştigat alegerile din 1991 şi 1993) pe de o parte şi
Alianţa Electorală Solidaritatea, pe de altă parte; promovând valorile catolice şi tradiţia patriotică
poloneză, aceasta a revenit la guvernare în 1997. Opţiunea electoratului polonez pentru soluţii
alternative şi personalităţi opozante prin convingeri şi orientări politice a fost, de altfel, comună şi
altor ţări ex-comuniste. Astfel, în 1990 Lech Walesa, liderul Solidarităţii a fost ales preşedinte al
Poloniei, pentru ca în 1995 să fie preferat pentru această funcţie candidatul socialist. Dar, alternanţa la
putere şi simplificarea spectrului politic, prin reducerea formaţiunilor cu reprezentanţă parlamentară au
confirmat consolidarea democraţiei poloneze.

Concluzii

Istoria statelor din această parte a Europei a cunoscut un fenomen unic în lume: în şapte decenii
ele au parcurs un drum complicat, care le-a dezechilibrat în mersul lor firesc spre progres - de la
sistemul capitalist bazat pe proprietatea privată şi piaţa liberă, la sistemul socialist al economiei
dirijate, de la scurte perioade de regim democratic, la regimuri autoritare, dictatoriale (monarhice şi
militare) şi totalitare de tip stalinist şi, în final, înapoi spre lumea democratică, traversând uneori
perioade de tranziţie – mai scurte, în cazul Cehoslovaciei sau Ungariei de exemplu, mai lungi, în cazul
României. Acest demers a fost presărat cu drame individuale şi colective greu de descris şi, tocmai de
aceea experienţa lor, cu asemănările şi deosebirile puse în evidenţă de comparatişti, merită întreaga
atenţie a politologiei.
Graniţa anului 1989 a însemnat abrogarea prevederii constituţionale comuniste referitoare la
rolul conducător al partidului unic şi recunoaşterea oficială a dreptului la existenţă legală a
multipartidismului. Se înţelege, schimbarea de sistem nu a adus cu sine soluţii imediate la toate
problemele: reformarea legislaţiei, constituirea noilor structuri democratice, formarea economiei de
piaţă liberă – proces care reclamă timp şi eforturi de căutare.
Consecinţele geopolitice ale sfârşitului sistemului comunist din Europa au fost enorme:
echilibrul de forţe de pe continent (unde simbolul schimbării a fost căderea zidului Berlinului) a fost
răsturnat; retragerea sovietică din Africa a uşurat evoluţia spre democraţie a unor state cum sunt
Mozambicul şi Angola; în Orientul apropiat regimurile autoritare laice din ţări ca Irak şi Siria şi-au
pierdut susţinerea cea mai importantă.
Dacă prăbuşirea celor mai multe din regimurile comuniste a venit de la sine, unii politologi atrag
atenţia că „este prematur să le cântăm marşuri funebre atâta vreme cât chinezii, o cincime din omenire,
continuă să trăiască într-o ţară guvernată de un Partid Comunist” (Erich Hobsbawm, O istorie a
secolului XX, p.94), care obţine succese remarcabile în plan economic, ştiinţific şi cultural.

Concepte şi termeni de reţinut

Criza de sistem. Perestroika. CAER. Tratatul de la Varşovia. Analogii. Contraste. Tranziţie.


Democraţie. Război rece.

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Care sunt semnele crizei de sistem?


2. Evenimentele care au dus la sfârşitul erei comuniste.
3. Tranziţia de la URSS la CSI şi Federaţia Rusă.
4. Analogii şi contraste ale tranziţiei spre democraţie.

198
5. Prăbuşirea comunismului în Albania.
6. Prăbuşirea comunismului în Bulgaria.
7. Prăbuşirea comunismului în Iugoslavia.
8. Prăbuşirea comunismului în Cehoslovacia.
9. Prăbuşirea comunismului în Polonia.

Teste de evaluare/autoevaluare

Alegeţi varianta corectă:

1. In anul 1991 URSS devine:

a. Uniunea Statelor Suverane.


b. Comunitatea Statelor Independente.
c. Federaţia Rusă.

2. Uniunea Sovietică s-a creat în:

a. 1917.
b. 1944.
c. 1954.

Bibliografie:

Maria Popescu, Sisteme politice şi constituţionale comparate, Editura Economică, Bucureşti,


2013.
Ion Bitoleanu, Popescu Maria, Avram Cezar, Loredana Bica, Bazele ştiinţei politice, Editura
Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2009.
Mitran Ion, Politologie, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2002.

199
Florin Tănăsescu, Doctrine şi instituţii politice, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti,
2004.
Ion Bitoleanu, Sisteme politice comparate, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2007.
Gheorghe Uglean, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Fundaţiei România de
Mâine, 2007.
Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale, Editura CH Beck 2006.

200