Sunteți pe pagina 1din 10

Unitatea de învăţare 1

METODA COMPARATIVĂ – CALE FERTILĂ ÎN CÂMPUL CUNOAŞTERII

1.1. Introducere
1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
1.3. Conţinutul unităţii de învăţare
1.3.1. Ştiinţa politică
1.3.2. Metoda comparativă – analiză, sinteză şi predicţie
1.3.3. Metoda comparativă – instrument în procesul cunoaşterii
1.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare

1.1. Introducere

Ştiinţa politică îşi propune ca obiect descrierea şi compararea


instituţiilor (legislative, guvernamentale, administrative, juridice), a
grupurilor angajate în lupta pentru putere (partide, grupuri de
presiune), a regimurilor politice, revoluţiilor şi reformelor care
schimbă societatea.
Metoda comparativă permite evaluarea unor fenomene,
evenimente sau concepte simetrice sau asimetrice, similare sau
contrastante, eterogene sau omogene, în materie de sisteme politice,
democraţie, cultură politică sau comunicare politică.

1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:


– definirea conceptului de sistem politic;
– prezentarea componentelor, funcţiilor şi tipologiilor de
sisteme politice;
– cunoaşterea sistemului politic din România.
Competenţele unităţii de învăţare:
– studenţii se vor familiariza cu un vocabular ştiinţific
modern, necesar comparării sistemelor politice;
– dezvoltarea unor abilităţi practice de comparare a diferitelor
tipuri de sisteme politice.

Timpul alocat unităţii: 2 ore

11
1.3. Conţinutul unităţii de învăţare
1.3.1 Ştiinţa politică

Fenomenele social-politice noi, survenite după cel de-al doilea


război mondial – conflictul dintre sistemul capitalist şi cel socialist,
decolonizarea, apariţia tinerelor state independente, marile decalaje la
scară planetară, noile opţiuni ideologice privind căile dezvoltării şi
modernizării societăţii – au impus noi modalităţi de abordare a
politicului, noi modele teoretice care să le explice şi să le interpreteze
(Anton Carpinschi, Cristian Bocancea, Ştiinţa politicului).
Astfel, ştiinţa politică îşi propune ca obiect descrierea şi
compararea instituţiilor (legislative, guvernamentale, administrative,
juridice), a grupurilor angajate în lupta pentru putere (partide, grupuri
de presiune), a regimurilor politice, revoluţiilor şi reformelor care
schimbă societatea.
Pentru politolog, comparaţia rămâne principalul mijloc de a
descoperi cauzele fenomenelor sociale. Comparaţia îl ajută să
distingă accidentalul de inevitabil, mergându-se de la particular la
general, şi înapoi de la general la particular, putându-se, astfel,
sistematiza realitatea şi constitui ierarhii ale fenomenului politic
(Mattei Dogan, Dominique Pelassy, Cum să comparăm naţiunile.
Sociologie politică comparativă). Avantajul comparării proceselor
politice stimulează percepţia, permite clasificarea, ierarhizarea şi
evaluarea fenomenelor social-politice. Metoda „aduce la lumină
cauze aparent ascunse, precum şi dimensiuni nebănuite încă sau poate
abia întâlnite ale schimbărilor” (Ion Mitran, Pamfil Nichiţelea,
Politologie, p.92).
Sistemul politic îşi afirmă, de exemplu, funcţionalitatea prin
anumite forme de guvernământ şi regimuri politice. Alegând ca
model cinci democraţii liberale (SUA, Marea Britanie, Germania,
Franţa şi Italia), şi utilizând metoda comparativă, politologii au
formulat câteva concluzii.
Ele prezintă idealuri şi instituţii care le apropie: pluralismul
politic şi ideologic, existenţa unor mecanisme democratice, viaţa
constituţională. Pe de altă parte, ele îşi păstrează propria lor identitate
şi personalitate. SUA, Franţa şi Marea Britanie sunt moştenitoare ale
unor tradiţii democratice. În acelaşi timp, în vreme ce SUA şi Marea
Britanie sunt un model de stabilitate şi continuitate, rezultate în bună
parte din sistemul lor bipartidist şi din tradiţie, Franţa, după revoluţia
din 1789, a cunoscut toate formele imaginabile de guvernare,
întemeiate pe orientările doctrinare cele mai diferite. Sistemul
american şi cel francez sunt fructul unor revoluţii îndreptate
împotriva absolutismului monarhic sau dominaţiei coloniale, în timp
ce în Anglia democraţia a coexistat cu forma de stat monarhică.
Recurgând la alt exemplu, dintr-un alt plan istoric, profesorii de
sociologie şi ştiinţe politice John A. Hall şi G. John Ikenberry de la
Universităţile Harvard şi Princeton au făcut o analiză comparată
12
având ca obiect China imperială, India, Islamul şi Europa
Occidentală (Statul, Bucureşti, 1998, p.40). Citând şi alţi autori, ei au
subliniat două dimensiuni ale puterii de stat – una despotică şi alta
infrastructurală. Puterea despotică a statului este mare atunci când
statul acţionează arbitrar, liber de constrângerile constituţionale,
afirmă ei. Dimensiunea infrastructurală – înţeleasă ca abilitate de a
pătrunde în societate şi de a organiza relaţiile sociale – dovedeşte că
puterea unui stat depinde în mare măsură tocmai de această
capacitate. Spre deosebire de China imperială (sistemul imperial
chinez va face obiectul unui subcapitol distinct), statul indian şi cel
islamic s-au dovedit slabe, tocmai din cauză că erau lipsite de
capacitatea de a penetra relaţiile sociale.

1.3.2. Metoda comparativă - analiză, sinteză şi predicţie

Metoda comparativă îngăduie, astfel, evaluarea unor fenomene,


evenimente sau concepte simetrice sau asimetrice, similare sau
contrastante, eterogene sau omogene, în materie de sisteme politice,
democraţie, cultură politică sau comunicare politică. În toate aceste
cazuri rolul comparaţiei este acela de a netezi, printr-un demers
ştiinţific, drumul analizei şi a pregăti terenul sintezei, ceea ce permite
predicţia şi înlesneşte relaţia alternativelor strategice, cât şi
elaborarea programelor politice şi a deciziilor politice cele mai
viabile.
Sociologi şi politologi de renume au văzut în metoda comparativă
un substitut al metodei experimentale. Dacă în ştiinţă prin experiment
se ajunge la concluzii relevante, în societate experimentul
preconceput se transformă adeseori în eşec. Aşa s-a întâmplat cu
experimentul societăţii socialiste preconizat teoretic de Marx în
secolul al XIX-lea în temeiul studierii realităţilor din Anglia, Franţa
şi Germania şi aplicat în secolul următor sub forma comunismului
sovietic de Lenin şi Stalin în Rusia, unde condiţiile erau departe de
condiţiile din cele trei ţări ale Occidentului.
Totuşi, metoda comparativă permite mai buna înţelegere a unor
probleme ale politologiei, cum sunt evoluţia sau involuţia structurilor
democratice, întărirea sau declinul puterii, creşterea sau diminuarea
rolului statului, recursul la dictatură. Examinând, spre exemplu,
fizionomia totalitarismului, politologii au identificat trăsături
caracteristice comune: ideologia şi partidul unic, recursul la metode
de constrângere, controlul mijloacelor de comunicare, centralizarea
economiei, eliminarea opoziţiei, predispoziţia pentru cultul
conducătorului unic, etc.
Dar, în afară de identificarea asemănărilor, există şi o comparaţie
contrastantă, care pune în evidenţă deosebirile.
Comparaţia care s-a făcut între URSS şi SUA, în ideea că ele
reprezintă lumi politice opuse, demers călăuzit de convingerea că un
asemenea studiu ar putea aduce la lumină anumite trăsături care
diferenţiază în general două tipuri de societate, este un exemplu de
comparaţie contrastantă. În afară de acest exemplu, s-au pus în
antiteză statele industrializate cu cele neindustrializate, societăţile
tradiţionaliste cu cele secularizate, naţiunile moderne cu cele în curs
de dezvoltare, între regimurile democratice şi cele totalitare.

13
Comparatiştii atrag însă atenţia că această metodă prezintă şi
anumite inconveniente: o comparaţie între ţări contrastante tinde
adesea să ducă la exagerarea diferenţierilor, tot astfel cum toate
societăţile „civilizate” par omogene dacă sunt comparate cu cele
primitive ori slab evoluate.
Aşa cum remarcau politologii Mattei Dogan şi Dominique
Pelassy, analogia şi contrastul sunt noţiuni evident relative. Într-un
anumit sens, nicio comparaţie nu este posibilă dacă nu există şi
analogii, şi contraste. Nimeni nu compară obiecte identice, dar
nimeni nu compară nici obiecte total diferite şi opuse. Nu există, de
pildă, două ţări care să fie identice, după cum nu există două ţări care
să nu aibă ceva în comun. În funcţie de obiectivul său, comparatistul
va accentua când similarităţile, când diferenţele (op.cit., p.147).
Utilizarea metodei comparatiste pune în evidenţă diversitatea
sistemelor politice, precum şi mecanismele schimbărilor – fie
involutive, fie revoluţionare – şi care duc la progres ori la regimuri
retrograde.
Pentru comparatist este fascinant să urmărească, mai cu seamă,
„momentele de criză” generatoare de mari schimbări, având tendinţa
să se propage ca epidemiile: Reforma de la sfârşitul Evului Mediu,
revoluţia de la 1848 care a cuprins aproape întreaga Europă,
redeşteptarea naţionalităţilor în a doua jumătate a secolului al XIX-
lea, exploziile fasciste din Europa anilor '30, mişcarea de eliberare
naţională desfăşurată simultan în 40 de ţări după 1950, mişcarea
revoluţionară din 1998 care a antrenat 6 ţări est-europene (Mattei
Dogan, op.cit.p.108). Profundele transformări intervenite după acest
an, şi care au schimbat lumea la început de mileniu, au condus spre
apariţia sistemelor politice de tranziţie, caracterizate prin deschidere
spre democraţie, reformarea sau reconstrucţia mecanismelor
conducerii centralizate.
Exemplele diversităţii pusă în lumină de metoda comparativă pot
privi, de pildă, grupul de state foste comuniste din centrul şi sud-estul
Europei: Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, România. În timp ce
primele trei au început reformele structurale încă sub vechiul regim,
printr-o „revoluţie de catifea” de la începutul anilor '80, în România
răsturnarea regimului comunist s-a făcut pe cale violentă.
Se consideră că şi la scară planetară se poate vorbi de un sistem
politic internaţional, cu numeroase subsisteme geografice (Uniunea
Europeană, de exemplu), sau organizaţionale (ONU). Şi aici, însă,
metoda comparativă este chemată să pună în evidenţă particularităţile
implicate în factorul geografic.
Metoda comparativă avertizează că un sistem sau oricare alt
proces politic, specific unui spaţiu geografic şi timp istoric nu poate fi
transplantat aidoma dintr-o parte în alta a lumii. Avertismentul
previne şi împotriva „capcanei modelelor”, politici viabile într-o ţară
nu dau aceleaşi rezultate în alta, şi în alte condiţii.
Există state, având culturi similare, dar care nu se învecinează
geografic. Orientul Mijlociu înfăţişează o imensă arie în care unitatea
şi relativa omogenitate sunt date nu de apropierea geografică, ci de
Islam. Aşadar, vecinătatea nu este neaparat cel mai bun mijloc de a
defini o lume omogenă. Există, în schimb, ţări situate pe continente
diferite, dar care prezintă similitudini impresionante, date de
înrudirea culturală sau de moştenirea istorică (Spania şi Portugalia,
ţările sud-americane).
14
Dimpotrivă, prin prisma procedeului „studiului de arie”, specialistul
în ştiinţe politice s-ar trezi curând în faţa unui impas în compararea
ţărilor de la nord şi sud de Marea Mediterană, ce pare a uni trei
continente. În această arie niciunul din schimburile dintre civilizaţii n-a
reuşit să construiască o punte peste prăpastia adâncă dintre lumea arabă
nord-africană şi cea greco-latină din cealaltă parte a Mediteranei.
Din timpul „războiului rece”, în contrast cu zona „naţiunilor
captive” a statelor fostului bloc sovietic, statele occidentale au fost
prezentate ca model al democraţiei pluraliste. Dar, dincolo de acest
numitor comun, în ţări ca Marea Britanie, Franţa, Germania, Italia,
Spania, statele nordice, mecanismele particulare ale democraţiei
(alternanţa la putere, constituţiile, sistemul de vot, partidismul) au
făcut ca societatea civilă să evolueze diferit, îmbinând tradiţia istorică
sau inovarea (Ion Mitran, Politologia în faţa secolului XXI, p.180).

1.3.3. Metoda comparativă – instrument în procesul cunoaşterii

Metoda comparativă reprezintă o cale fertilă în câmpul


cunoaşterii şi anticipării prin predicţie a orientărilor şi evenimentelor
viitoare deşi, pe termen lung, încercarea este încărcată de riscuri. De
exemplu, plecând de la tendinţele de democratizare din fosta Rusie
Sovietică prin „perestroika” şi „glasnost” (aceste concepte vor fi
explicate în manual), politologii vremii n-au anticipat căderea
sistemului socialist de tip sovietic, produsă la sfârşitul deceniului al
nouălea din secolul trecut, ci renovarea acestuia – ceea ce s-a dovedit
eronat, tot astfel cum eronată a fost şi mai vechea predicţie marxist-
leninistă despre „prăbuşirea capitalismului”.
Ceea ce contează – afirmă politologul Adrian-Paul Iliescu,
referindu-se la căderea comunismului în Europa – nu este eşecul unui
sistem politic anume, ci problema de principiu dacă istoria poate fi
captată şi explicată în cadrul unei teorii capabilă să prevadă viitorul.
Marea majoritate a teoreticienilor contemporani se îndoiesc de
această posibilitate, iar scenariile imaginate de diverşi autori devin,
astfel, pur speculative (Introducere în politologie, Edit. Bic All,
Bucureşti, 2002, p.100).
Comparaţia poate conduce la sinteze şi poate inspira predicţii cel
puţin pe termen scurt. Reputatul scriitor francez Paul Valéry obişnuia
să spună că omul avansează în viitor privind înapoi, hrănindu-şi
imaginaţia cu experienţa trecutului. Compararea situaţiilor curente
permite previziunea mai multor modele de evoluţie, deşi prospectarea
este deosebit de dificilă în politică, unde intervin situaţii
imprevizibile.
În anii '60, de exemplu, s-a prognozat adâncirea prăpastiei dintre
ţările bogate şi cele sărace, teză ce a trebuit apoi redefinită prin
intervenţia unor factori imprevizibili: brusca îmbogăţire a statelor
producătoare de petrol a dat naştere unui nou tip de ţară: înstărită din
punct de vedere financiar, dar rămasă tradiţională în numeroase alte
privinţe. La aceasta s-a adăugat faptul că s-a creat o anumită
dependenţă energetică a ţărilor bogate, ceea ce a generat convulsiuni
internaţionale, presiuni şi chiar conflicte armate.
Deşi conducătorii de stat trebuie, în mod normal, să aibă
capacitatea de a prospecta viitorul, oamenii politici se feresc de
proiecţii îndepărtate, poate pentru că preocupările lor sunt legate de

15
prezent şi de viitorul apropiat. La rândul lor, cei mai eminenţi
futurologi îşi imaginează viitorul în modurile cele mai variate şi
originale. În numeroase cazuri reprezentările lor nu converg ba,
uneori, sunt foarte departe una de cealaltă.
Iată de ce metoda comparativă rămâne un instrument însemnat
pentru procesul cunoaşterii, facilitând într-o anumită măsură
înţelegerea viitorului. În orice caz, afirmă sociologii şi politologii,
predicţia întemeiată pe comparaţie rămâne unul din demersurile cele
mai promiţătoare ale sociologiei viitorului.

1.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare

Sinteza unităţii de învăţare 1

Ştiinţa politică

Fenomenele social-politice noi, survenite după cel de-al doilea război mondial: conflictul dintre
sistemul capitalist şi cel socialist, decolonizarea, apariţia tinerelor state independente, marile deecalaje
la scară planetară, noile opţiuni ideologice privind căile dezvoltării şi modernizării societăţii – au
impus noi modalităţi de abordare a politicului, noi modele teoretice care să le explice şi să le
interpreteze (Anton Carpinschi, Cristian Bocancea, Ştiinţa politicului).
Astfel, ştiinţa politică îşi propune ca obiect descrierea şi compararea instituţiilor (legislative,
guvernamentale, administrative, juridice), a grupurilor angajate în lupta pentru putere (partide, grupuri
de presiune), a regimurilor politice, revoluţiilor şi reformelor care schimbă societatea.
Pentru politolog, comparaţia rămâne principalul mijloc de a descoperi cauzele fenomenelor
sociale. Comparaţia îl ajută să distingă accidentalul de inevitabil, mergându-se de la particular la
general, şi înapoi de la general la particular, putându-se, astfel, sistematiza realitatea, şi constitui
ierarhii ale fenomenului politic (Mattei Dogan, Dominique Pelassy, Cum să comparăm naţiunile.
Sociologie politică comparativă). Avantajul comparării proceselor politice stimulează percepţia,
permite clasificarea, ierarhizarea şi evaluarea fenomenelor social-politice. Metoda „aduce la lumină
cauze aparent ascunse, precum şi dimensiuni nebănuite încă sau poate abia întâlnite ale schimbărilor”
(Ion Mitran, Pamfil Nichiţelea, Politologie, p.92).
Sistemul politic îşi afirmă, de exemplu, funcţionalitatea prin anumite forme de guvernământ şi
regimuri politice. Alegând ca model cinci democraţii liberale (SUA, Marea Britanie, Germania, Franţa
şi Italia), şi utilizând metoda comparativă, politologii au formulat câteva concluzii.
Ele prezintă idealuri şi instituţii care le apropie: pluralismul politic şi ideologic, existenţa unor
mecanisme democratice, viaţa constituţională. Pe de altă parte, ele îşi păstrează propria lor identitate şi
personalitate. SUA, Franţa şi Marea Britanie sunt moştenitoare ale unor tradiţii democratice. În acelaşi
timp, în vreme ce SUA şi Marea Britanie sunt un model de stabilitate şi continuitate, rezultate în bună
parte din sistemul lor bipartidist şi din tradiţie, Franţa, după revoluţia din 1789, a cunoscut toate
formele imaginabile de guvernare, întemeiate pe orientările doctrinare cele mai diferite. Sistemul
american şi cel francez sunt fructul unor revoluţii îndreptate împotriva absolutismului monarhic sau
dominaţiei coloniale, în timp ce în Anglia democraţia a coexistat cu forma de stat monarhică.

16
Recurgând la alt exemplu, dintr-un alt plan istoric, profesorii de sociologie şi ştiinţe politice
John A. Hall şi G. John Ikenberry de la Universităţile Harvard şi Princeton au făcut o analiză
comparată având ca obiect China imperială, India, Islamul şi Europa Occidentală (Statul, Bucureşti,
1998, p.40). Citând şi alţi autori, ei au subliniat două dimensiuni ale puterii de stat – una despotică şi
alta infrastructurală. Puterea despotică a statului este mare atunci când statul acţionează arbitrar, liber
de constrângerile constituţionale, afirmă ei. Dimensiunea infrastructurală – înţeleasă ca abilitate de a
pătrunde în societate şi de a organiza relaţiile sociale – dovedeşte că puterea unui stat depinde în mare
măsură tocmai de această capacitate. Spre deosebire de China imperială (sistemul imperial chinez va
face obiectul unui subcapitol distinct), statul indian şi cel islamic s-au dovedit slabe, tocmai din cauză
că erau lipsite de capacitatea de a penetra relaţiile sociale.

Metoda comparativă - analiză, sinteză şi predicţie

Metoda comparativă îngăduie astfel, evaluarea unor fenomene, evenimente sau concepte
simetrice sau asimetrice, similare sau contrastante, eterogene sau omogene, în materie de sisteme
politice, democraţie, cultură politică sau comunicare politică. În toate aceste cazuri rolul comparaţiei
este acela de a netezi, printr-un demers ştiinţific, drumul analizei şi a pregăti terenul sintezei, ceea ce
permite predicţia şi înlesneşte relaţia alternativelor strategice, cât şi elaborarea programelor politice şi
a deciziilor politice cele mai viabile.
Sociologi şi politologi de renume au văzut în metoda comparativă un substitut al metodei
experimentale. Dacă în ştiinţă prin experiment se ajunge la concluzii relevante, în societate
experimentul preconceput se transformă adeseori în eşec. Aşa s-a întâmplat cu experimentul societăţii
socialiste preconizat teoretic de Marx în secolul al XIX-lea în temeiul studierii realităţilor din Anglia,
Franţa şi Germania şi aplicat în secolul următor sub forma comunismului sovietic de Lenin şi Stalin în
Rusia, unde condiţiile erau departe de condiţiile din cele trei ţări ale Occidentului.
Totuşi, metoda comparativă permite mai buna înţelegere a unor probleme ale politologiei, cum
sunt evoluţia sau involuţia structurilor democratice, întărirea sau declinul puterii, creşterea sau
diminuarea rolului statului, recursul la dictatură. Examinând, spre exemplu, fizionomia
totalitarismului, politologii au identificat trăsături caracteristice comune: ideologia şi partidul unic,
recursul la metode de constrângere, controlul mijloacelor de comunicare, centralizarea economiei,
eliminarea opoziţiei, predispoziţia pentru cultul conducătorului unic etc.
Dar, în afară de identificarea asemănărilor, există şi o comparaţie contrastantă, care pune în
evidenţă deosebirile.
Comparaţia care s-a făcut între URSS şi SUA, în ideea că ele reprezintă lumi politice opuse,
demers călăuzit de convingerea că un asemenea studiu ar putea aduce la lumină anumite trăsături care
diferenţiază în general două tipuri de societate, este un exemplu de comparaţie contrastantă. În afară
de acest exemplu, s-au pus în antiteză statele industrializate cu cele neindustrializate, societăţile
tradiţionaliste cu cele secularizate, naţiunile moderne cu cele în curs de dezvoltare, între regimurile
democratice şi cele totalitare.
Comparatiştii atrag însă atenţia că această metodă prezintă şi anumite inconveniente: o
comparaţie între ţări contrastante tinde adesea să ducă la exagerarea diferenţierilor, tot astfel cum toate
societăţile „civilizate” par omogene dacă sunt comparate cu cele primitive ori slab evoluate.
Aşa cum remarcau politologii Mattei Dogan şi Dominique Pelassy, analogia şi contrastul sunt
noţiuni evident relative. Într-un anumit sens, nici o comparaţie nu este posibilă dacă nu există şi
analogii, şi contraste. Nimeni nu compară obiecte identice, dar nimeni nu compară nici obiecte total
diferite şi opuse. Nu există, spre pildă, două ţări care să fie identice, după cum nu există două ţări care
să nu aibă ceva în comun. În funcţie de obiectivul său, comparatistul va accentua când similarităţile,
când diferenţele (op.cit., p.147).
Utilizarea metodei comparatiste pune în evidenţă diversitatea sistemelor politice, precum şi
mecanismele schimbărilor – fie involutive, fie revoluţionare – şi care duc la progres ori la regimuri
retrograde.
Pentru comparatist este fascinant să urmărească, mai cu seamă, „momentele de criză”
generatoare de mari schimbări, având tendinţa să se propage ca epidemiile: Reforma de la sfârşitul

17
Evului Mediu, revoluţia de la 1848 care a cuprins aproape întreaga Europă, redeşteptarea
naţionalităţilor în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, exploziile fasciste din Europa anilor '30,
mişcarea de eliberare naţională desfăşurată simultan în 40 de ţări după 1950, mişcarea revoluţionară
din 1998 care a antrenat 6 ţări est-europene (Mattei Dogan, op.cit.p.108). Profundele transformări
intervenite după acest an, şi care au schimbat lumea la început de mileniu, au condus spre apariţia
sistemelor politice de tranziţie, caracterizate prin deschidere spre democraţie, reformarea sau
reconstrucţia mecanismelor conducerii centralizate.
Exemplele diversităţii pusă în lumină de metoda comparativă pot privi, de pildă, grupul de state
foste comuniste din centrul şi sud-estul Europei: Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, România. În timp ce
primele trei au început reformele structurale încă sub vechiul regim, printr-o „revoluţie de catifea” de
la începutul anilor '80, în România răsturnarea regimului comunist s-a făcut pe cale violentă.
Se consideră că şi la scară planetară se poate vorbi de un sistem politic internaţional, cu
numeroase subsisteme geografice (Uniunea Europeană, de exemplu), sau organizaţionale (ONU). Şi
aici, însă, metoda comparativă este chemată să pună în evidenţă particularităţile implicate în factorul
geografic.
Metoda comparativă avertizează că un sistem sau oricare alt proces politic, specific unui spaţiu
geografic şi timp istoric nu poate fi transplantat aidoma dintr-o parte în alta a lumii. Avertismentul
previne şi împotriva „capcanei modelelor”, politici viabile într-o ţară nu dau aceleaşi rezultate în alta,
şi în alte condiţii.
Există state, având culturi similare, dar care nu se învecinează geografic. Orientul Mijlociu
înfăţişează o imensă arie în care unitatea şi relativa omogenitate sunt date nu de apropierea geografică,
ci de Islam. Aşadar, vecinătatea nu este neaparat cel mai bun mijloc de a defini o lume omogenă.
Există, în schimb, ţări situate pe continente diferite, dar care prezintă similitudini impresionante, date
de înrudirea culturală sau de moştenirea istorică (Spania şi Portugalia, ţările sud-americane).
Dimpotrivă, prin prisma procedeului „studiului de arie”, specialistul în ştiinţe politice s-ar
trezi curând în faţa unui impas în compararea ţărilor de la nord şi sud de Marea Mediterană, ce pare a
uni trei continente. În această arie niciunul din schimburile dintre civilizaţii n-a reuşit să construiască o
punte peste prăpastia adâncă dintre lumea arabă nord-africană şi cea greco-latină din cealaltă parte a
Mediteranei.
Din timpul „războiului rece”, în contrast cu zona „naţiunilor captive” a statelor fostului bloc
sovietic, statele occidentale au fost prezentate ca model al democraţiei pluraliste. Dar, dincolo de acest
numitor comun, în ţări ca Marea Britanie, Franţa, Germania, Italia, Spania, statele nordice,
mecanismele particulare ale democraţiei (alternanţa la putere, constituţiile, sistemul de vot,
partidismul) au făcut ca societatea civilă să evolueze diferit, îmbinând tradiţia istorică sau inovarea
(Ion Mitran, Politologia în faţa secolului XXI, p.180).

Metoda comparativă – instrument în procesul cunoaşterii

Metoda comparativă reprezintă o cale fertilă în câmpul cunoaşterii şi anticipării prin predicţie a
orientărilor şi evenimentelor viitoare deşi, pe termen lung, încercarea este încărcată de riscuri. De
exemplu, plecând de la tendinţele de democratizare din fosta Rusie Sovietică prin „perestroika” şi
„glasnost” (aceste concepte vor fi explicate în manual), politologii vremii n-au anticipat căderea
sistemului socialist de tip sovietic, produsă la sfârşitul deceniului al nouălea din secolul trecut, ci
renovarea acestuia – ceea ce s-a dovedit eronat, tot astfel cum eronată a fost şi mai vechea predicţie
marxist-leninistă despre „prăbuşirea capitalismului”.
Ceea ce contează – afirmă politologul Adrian-Paul Iliescu, referindu-se la căderea
comunismului în Europa – nu este eşecul unui sistem politic anume, ci problema de principiu dacă
istoria poate fi captată şi explicată în cadrul unei teorii capabilă să prevadă viitorul. Marea majoritate a
teoreticienilor contemporani se îndoiesc de această posibilitate, iar scenariile imaginate de diverşi
autori devin, astfel, pur speculative (Introducere în politologie, Edit. Bic All, Bucureşti, 2002, p.100).
Comparaţia poate conduce la sinteze şi poate inspira predicţii cel puţin pe termen scurt.
Reputatul scriitor francez Paul Valéry obişnuia să spună că omul avansează în viitor privind înapoi,
hrănindu-şi imaginaţia cu experienţa trecutului. Compararea situaţiilor curente permite previziunea

18
mai multor modele de evoluţie, deşi prospectarea este deosebit de dificilă în politică, unde intervin
situaţii imprevizibile.
În anii '60, de exemplu, s-a prognozat adâncirea prăpastiei dintre ţările bogate şi cele sărace,
teză ce a trebuit apoi redefinită prin intervenţia unor factori imprevizibili: brusca îmbogăţire a statelor
producătoare de petrol a dat naştere unui nou tip de ţară: înstărită din punct de vedere financiar, dar
rămasă tradiţională în numeroase alte privinţe. La aceasta s-a adăugat faptul că s-a creat o anumită
dependenţă energetică a ţărilor bogate, ceea ce a generat convulsiuni internaţionale, presiuni şi chiar
conflicte armate.
Deşi conducătorii de stat trebuie, în mod normal, să aibă capacitatea de a prospecta viitorul,
oamenii politici se feresc de proiecţii îndepărtate, poate pentru că preocupările lor sunt legate de
prezent şi de viitorul apropiat. La rândul lor, cei mai eminenţi futurologi îşi imaginează viitorul în
modurile cele mai variate şi originale. În numeroase cazuri reprezentările lor nu converg ba, uneori,
sunt foarte departe una de cealaltă.
Iată de ce metoda comparativă rămâne un instrument însemnat pentru procesul cunoaşterii,
facilitând într-o anumită măsură înţelegerea viitorului. În orice caz, afirmă sociologii şi politologii,
predicţia întemeiată pe comparaţie rămâne unul din demersurile cele mai promiţătoare ale sociologiei
viitorului.

Concepte şi termeni de reţinut: Metoda comparativă. Analogie. Contrast. Studiu de arie.

Întrebări de control şi teme de dezbatere


1. Ce este metoda comparativă?
2. Care sun avantajele metodei comparative?
3. Care sunt dezavantajele folosirii metodei comparative?
4. Care sunt momentele de criză generatoare de mari schimbări?
5. Ce este procedeul ”studiu de arie”?

Teste de evaluare/autoevaluare

1. Conceptul de sistem politic se referă la:

a. Acel subsistem al societăţii ce cuprinde ansamblul relaţiilor, instituţiilor şi concepţiilor de


natură politică, al culturii şi valorilor politice, prin care se asigură organizarea, conducerea şi
funcţionarea societăţii.

19
b. Acel sistem cognitiv şi afectiv rezultând din valorile, convingerile, sentimentele şi orientările
membrilor societăţii.
c. Gradul de organizare politică a societăţii la un moment dat.
2. Părţile structurale ale sistemului politic sunt:

a. Normele şi valorile juridice, comunicarea politică şi comportamentul civic.


b. Relaţiile politice, conceptele politice, conştiinţa şi cultura politică, comunicaţia politică, norma
şi comportamentul politic.
c. Raporturile ce se stabilesc între grupuri de persoane, între partide şi organizaţii politice, între
acestea şi puterea politică.

Bibliografie:

Maria Popescu, Sisteme politice şi constituţionale comparate, Editura Economică, Bucureşti,


2013.
Ion Bitoleanu, Popescu Maria, Avram Cezar, Loredana Bica, Bazele ştiinţei politice, Editura
Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2009.
Mitran Ion, Politologie, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2002.
Florin Tănăsescu, Doctrine şi instituţii politice, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti,
2004.
Ion Bitoleanu, Sisteme politice comparate, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2007.
Gheorghe Uglean, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Fundaţiei România de
Mâine, 2007.
Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale, Editura CH Beck 2006.

20