Sunteți pe pagina 1din 104

1.1.

Aşezare, poziţie, limite


America de Nord, continentul cu o suprafaţă de 23,5 milioane km² se află situată în
întregime în emisfera nordică între 83° 39’ la latitudinea Insulei Ellesmere şi 16° N la
nivelului Istmului Tehuantepec care reprezintă limita sudică a continentului trecând de
cercul polar la nord şi de Tropicul Cancerului la sud. Extremitatea continentală nordică
este dată de Capul Barrow din Penisula Alaska şi se află la 71°23’. Distanţa continentului
de la nord la sud, este de 6000 km. Între Capul Prince of Wales al Peninsulei Alaska care
reprezintă extremitatea vestică a continentului (168° W) şi cea estică dată de Capul
Charles al Peninsulei Labrador (55° 40’) distanţa este de aproximativ 6400 km.
Distanţa medie faţă de Europa este de 5000 km iar faţă de Asia este de 86 km între
Peninsulele Alaska şi Peninsula Ciuhotsk iar între Peninsula California şi Japonia de 9000
km.

82 km

9000 km 5000km
6400 km
6000 km

Fig. 1. Distanţa Americii de Nord faţă de continentele Europa şi Asia şi distanţele maxime în cadrul
continentului între nord şi sud, est şi vest

Apele Oceanului Arctic scaldă nordul Americii şi rămân îngheţate cea mai mare parte a
anului. Sudul este scăldat de apele calde ale Golfului Mexic. În partea de est Oceanul
Atlantic desparte America de Nord de Europa iar în vest Oceanul Pacific o desparte de
Asia.

1.2.Tipuri şi subtipuri genetice de ţărmuri

Cauzele care determină marea diversitate a tipurilor şi subtipurilor genetice de


ţărmuri sunt date de poziţia geografică, structura geologică, mişcările orogenetice şi
epirogentice, abraziunea marină, mareele, curenţi marini şi glaciaţiunea cuternară şi
actuală (Leţea şi colab., 1977).
1. Ţărmul nordic se află între limita formată de strâmtoarea Bering în vest şi Capul
Charles al Peninsulei Labrador în est. Caracteristice sunt ţărmurile cu fiorduri prezente în
1
Arhipeleagul arctic canadian, Insula Groenlanda şi nord-estul Peninsulei Labrador unde
sunt în formare şi astăzi prin prezenţa limbilor gheţarilor.
Dincolo de cercul polar se întâlneşte tipul de ţărm glaciar în special în Peninsula
Alaska.
Ţărmul cu golfuri caracterizează în special zona Golfului Hudson care reprezintă o
mare de trangresiune cu dimensiuni impresionanate care depăşesc 819 000 km² rezultat
al eroziunii cuaternare dar şi al unei epirogeneze negative.
Dintre insulele, peninsulele şi golfurile ţărmului nordic putem menţiona: Insula
Groenlanda, Insula Baffin, Insula Ellesmere, Insula Victoria, Insulele Regina Elisabeth,
Insula Banks, Peninsulele Labrador, Alaska, Ungava, Boothia, Golful Hudson, Golful
Ungava etc.
2. Ţărmul estic se întinde de la Capul Charles în nord până la gurile Fluviului Rio
Grande. Aici se pot detaşa patru sectoare:
- Sectorul Capul Charles - Capul Hatteras care este caracterizat prin tipul de ţărm
cu golfuri cum este cazul estuarului Fluviului Sfântu Laurenţiu, Golful Fundy cu
o lungime de 300 km, Golfurile Delaware şi Chesapeak etc. Acest sector este
rezultatul epirogenezei negative care a favorizat pătrunderea până în adâncul
continentului a estuarelor, uneori până la poalele Munţilor Appalachi.
- Sectorul Capul Hatteras – nordul Peninsulei Florida reprezintă unul dintre cele
mai neospitaliere sectoare de ţărm din America de Nord. Tipul caracteristic este
acela al ţărmului cu limane şi lagune joase, cu plaje care s-a format în urma
mişcărilor de coborâre a uscatului dublate de prezenţa curentului litoral care a
barat gurile de vărsare ale râurilor cu cordoane litorale ducând la formarea
limanelor fluvio-maritime, a lagunelor şi a plajelor. Şelful continetal este extins
în această porţiune şi adâncimile apelor la ţărm sunt reduse, fapt care face
anevoioasă amplasarea porturilor aici.
- Ţărmul Peninsulei Florida este mai înalt şi mai puţin dantelat fiind rezultatul
epirogenezei pozitive şi al unei relative uniformităţi litologice (Leţea şi colab.,
1977). În cadrul acestui subsector se întâlnesc mai multe subtipuri genetice şi
anume: pe latura de est a peninsulei se află ţărmuri cu limane fluvio-marine,
ţărm cu plaje şi cordoane litorale; în vest şi sud ţărmuri cu mangrove şi ţărmuri
cu corali. În sud se află o serie de insule coraligene numite keys.

2
- Sectorul Peninsula Florida – gura de vărsare Rio Grande reprezintă ultimul
subsector al ţărmului estic. Este jos, mlăştinos şi prezintă lagune estuare şi
delte, cea mai impresionanată fiind Delta Mississippi. Aici se pot distinge
următoarele tipuri genetice: ţărm cu limane fluvio-marine, ţărm cu cordoane şi
plaje ca cele de la Galveston şi Mobile care pot constitui adevărate probleme în
calea rutelor de navigaţie, ţărm cu lagune şi ţărm cu delte.
3. Ţărmul vestic se întinde între sudul Peninsulei Alaska şi Istmul Tehuantepec.
Acesta este împărţit în două sectoare: la nord de paralela de 48° N fiind de tipul
celor cu fiorduri şi canale cu desfăşurare între Seattle şi Insulele Aleutine, însoţit de
numeroase insule de origine continentală cum sunt Insula Vancouver, Queen
Charlotte, Arhipeleagul Alexander etc; de la Seattle spre sud se află al doilea
sector mai înalt cu munţi care înaintează până la ţărm şi cu alternanţa câmpiilor
litorale înguste şi înalte rezultat al mişcărilor epirogenetice pozitive şi a
scufundărilor din apropierea ţărmului (Leţea şi colab., 1977). In unele areale se
remarcă ţărmuri cu golfuri ca rezultat al prăbuşirilor cum este cazul Golfului San
Francisco, Los Angeles şi San Diego.
- Subsectorul San Diego-Istmul Tehuantepec este caracterizat prin tipul de
ţărmuri cu canale în special în Penisula California.

1.3.Structura geologică şi evoluţia paleogeografică


a continentului Nord American

Complexitatea structurală a continentului Nord American, dispunerea simetrică


longitudinală a pricipalelor unităţi relief este dată de prezenţa unui nucleu de cratogen în
partea centrală precum şi a două unităţi dispuse nord-sud spre extremităţile vestice şi
estice ale continentului: unităţi de platformă pe fundament cutat pe latura atlantică şi
orogenul de pe latura pacifică (fig. ).
Blocul Groenlandez, depărţit prin Marea Baffin de Scutul Canadian prezintă în
partea de nord-est un fundament caledonic peste care s-a format un relief de masive
muntoase, platouri şi podişuri. Fragmentarea tectonică a favorizat aici formarea de
fiorduri.

3
Fig. America de Nord – harta unităţilor de relief (după Goode’s World Atlas, 1995)

4
Arhipeleagul Arctic Canadian aflat pe plaforma litorală nordică este format dintr-
un arhipeleag cu predominanţa rocilor sedimentare paleozoice. Predominanţa generală a
platourilor formate din sedimentar paleozoic este întreruptă de apariţia masivelor montane
şi a reliefului hercinic.
Cutările caledoniene ridică partea estică a Groenlandei precum şi sectorul nordic
al Munţilor Appalachi. Depozitele paleozoice de aici sunt puternic faliate ceea ce
facilitează pătrunderea intruziunilor granitice în depozitele paleozoice. Pe fundul
geosinclinalului, în sudul Munţilor Appalchi s-au acumulat depozite sedimentare groase
care au fost cutate la sfârşitul paleozoicului. Depresiune prehercinică care s-a dezvoltat la
limita Appalchilor cu zona de platformă a fost umplută cu sedimente groase din
paleozoiculu superior.
Cutările apline au ridicat cordiliera pacifică dublă, formată din Munţii Coastei şi
Munţii Stâncoşi, cordilieră care mai fusese evidenţiată parţial în timpul cutărilor anterioare
paleozoice, caledonice şi cele hercinice.
Existenţa în mezozoic a două zone de mare scufundare corespunzătoare Munţilor
Stâncoşi în est şi Insulelor Aleutine, Munţilor Sierra Nevada şi Cascadelor în vest, duce la
acumularea sedimentelor sau a depozitelor mezozoice în acele areale. Suprafaţa rămasă
între aceste două zone, mai puţin mobilă, în care s-au depus depozite mezozoice de
dimensiuni mai reduse va fi cutată uşor şi faliată. Aceasta corespunde podişurilor
intramontane, înalte, adesea endoreice. Depozitele neozoice au fost acumulate în urma
orogenezei nevadiene din jurasicul superior.
Vulcanismul şi seismicitatea au de asemenea implicaţii semnificative asupra
reliefului din vestul Americii cu întindere din Insulele Aleutine şi sudul Peninsulei Alaska,
până în Munţii Coastei şi Munţii Stâncoşi.
Platforma continentală din estul Americii de Nord are fundament diferit:
precambrian în sud, caledonian în nord şi hercinic în jumătatea nordică a Golfului Mexic.

1.4. Etapele de formare a Americii de Nord

Prima etapă are loc în arhaic şi algonkian când se cutează lanţul montan laurentid
din jurul estuarului Sfântu Laurenţiu care va fi ulterior erodată până la temelie. Acest
episod este urmat de cutarea catenei huroniene care traversa Scutul Canadian pe direcţia

5
vest-est erodată de asemenea până la temelie. La sfârşitul acestei etape rămân la zi
petece ale Scutului Canadian, Munţilor Stâncoşi şi Munţilor Appalachi.
A doua etapă aparţine paleozoicului când în urma unor mişcări epirogenetice are
loc formarea caledonidelor ce erau situate în extremităţile nordice şi sudice ale Scutului
Canadian. Tot atunci are loc orogeneza hercinică în sud-estul Americii de Nord, precum şi
o masivă transgresiune marină dinspre est spre vestul continentului care cuprinde partea
centrală. Geosinclinalele Appalachilor şi Stâncoşilor evoluează continuu şi se transformă
in zone de orogen în jurul Scutului Canadian (Leţea şi colab., 1977). Ordovicianul din
zona sinclinalului Appalchian care a creat depozite groase de peste 5000 m este
responsabil pentru crearea zăcămintelor de petrol şi sare.
În mezozoic în triasic au loc regresiuni marine spre vestul continentului
determinând extinderea acestuia mai mare spre vest. În jurasic noi transgresiuni marine
separă uscatul nord atlantic scoţând la iveală Scutul Canadian, America Centrală şi
partea de est a Munţilor Stâncoşi; în cretacicul superior are loc orogeneza alpină în urma
căreia apar la zi Munţii Stâncoşi care completează uscatul continetului alături de Munţii
Appalachi şi Scutul Canadian. Între aceste formaţiuni montane estice şi vestice se găsea
un culoar marin pe locul câmpiilor şi preriilor centrale. Începutul cenomanianului
marchează prăbuşirea zonei premontane a Munţilor Stâncoşi alături de cea a zonei
Golfului Baffin şi a Stâmtorii Davis marcând astfel separarea Groenlandei de Scutul
Canadian. Prin pragul Floridei se stabileşte legătura cu America de Sud.
În terţiar se definitivează orogeneza laramică, ultima din America de Nord fiind
acompaniată de fenomene ca falieri, vulcanism şi trangresiuni marine spre est. Braţul de
mare care exista în interiorul continentului se îndulceşte prin depunerea sedimentelor pe
fundul ei şi în special cele lagunare la poalele Munţilor Stâncoşi unde formează depozite
de lignit. În urma transgresiunilor marine din paleogen apele oceanului acoperă porţiuni
din litoralul atlantic şi cel al Glofului Mexic. Procesul general de denudare care transportă
depozite importante din Munţii Stâncoşi şi din Appalchi duce la acumularea unor depozite
groase în Podişul Preriilor şi al Câmpiilor Centrale. Câmpiile litorale actuale iau naştere
prin ridicarea pe verticală a suprafeţelor de eroziune marginale. Sfârşitul terţiarului aduce
unirea Americii de Nord cu America de Sud, despărţirea Groenlandei de Arhipeleagul
Arctic Canadian, America apropiindu-se de forma actuală.

6
1.4.1.Glaciaţiunea Nord Americană

Galciaţiunea nord americană a avut o importanţă decisivă în modelarea fizică şi


culturală a continentului. Eroziunea glaciară a dus la netezirea reliefului, la reformarea
modelelor de scurgere; depozitele glaciare au acoperit peste 2,5 mil.km² cu drift care a
umplut văile şi a format strate fertile de sol (fermele Midwestului îşi datorează succesul
glaciaţiunii).
Rezultatul glaciaţiunii a constat în apariţia a două părţi separate ale intinderii de
gheaţă: în NE Calota Laurentidă (astăzi dispărută) iar în NV şi V Sistemul Cordilier
(prezentă astăzi în Stâncoşii înalţi şi nordul Coastei Pacifice).
Calota Laurentidă îşi are originea in Golful Hudson sau Peninsula Labrador şi s-a
întins în estul şi nordul Americii pînă la poalele Munţilor Stâncoşi. Extensiunea sa maximă
a atins 12,5 mil. kmp. Aceasta a evoluat în gheţari de vale care s-au extins îndeajuns
incât să influenteze climatul. Crescând cu rapiditate în direcţia cu precipitaţii maxime, spre
vest, se formează domuri sau centre de gheaţă în zona de creştere rapidă: două de astfel
de centre au fost Labrador şi Kewantin situate la est şi vest de Golful Hudson. De la
acestea, gheaţa s-a extins în toate direcţiile. Spre sud gheaţa s-a răspândit spre New
England, Adirondack, nordul Pennsylvaniei formându-se unii lobi care au înaintat în
funcţie de fluctuaţiile climatice. Extensiunea lor maximă a fost până în dreptul Râurilor
Ohio şi Missouri care au apărut sub forma unor curenţi de-a lungul fronturilor de gheaţă.
Acţiunea principală a gheţii a fost eroziunea. La nord de Marile Lacuri depozitele
glaciare erau mici dar scouringul era bine răspândit. Drept urmare are loc modelarea
reliefului, transportarea solului, impunerea unor noi sisteme de scurgere. Astăzi solurile de
aici sunt nefertile fiind prezente de asemenea mlaştini şi lacuri.
Marginea sudică este beneficiara eroziunii glaciare deoarece aici are loc
depozitarea materialelor erodate, cu grosimi între 0,5 m până la 45 m, refăcând astfel
topografia zonelor centrale ale Americii de Nord.
In acest context au existat patru perioade de înaintare spre sud a calotei glaciare
urmate de perioade interglaciare: 1. Nebraskiană, 2. Kansas, 3. Illinois, 4. Wisconsin.
Perioadele intreglaciare au fost de asemenea importante pentru că au permis
dezvoltarea unei vegetaţii şi a stratului de loess. Loessul a fost transportat de vânt pe
suprafeţele lipsite de gheaţă (cum este stratul de loess din Iowa) fapt de o importanţă
deosebită pentru agricultură. Această alternanţă glaciar – interglaciar cu alternanţa de

7
formaţiuni specifice de la bolovani la argilă fină duce la producerea generală a unor soluri
de mare fertilitate.
A doua trăsătură importantă este dată de prezenţa morenelor şi dealurilor de origine
glaciară, marginile fiecăruia dintre contururile de drift fiind marcate de morene terminale.
Acestea apar mai ales în sudul Marilor Lacuri ca nişte creste semicirculare aratând felul în
care frontul de gheaţă era alcătuit dintr-o serie de lobi la limita înaintării.
In Noua Anglie aceste morene sunt reprezentate prin insule care mărginesc coasta
sud-estică (Nantucket, Martha’s Vineyard, Long Island). In alte părţi, de exemplu
Wisconsin- morenele formau lanţuri de munţi care au în general o orientare nord-sudică.
Cele mai comune sunt drumlinurile (cu formă de bărci răsturnate aratând poziţia de
înaintare a gheţii) în special pe ţărmurile Marilor Lacuri, unde sunt grupate mai multe
avînd o orientare nord-sudică.
Glaciaţiunea a avut de asemenea un impact deosebit asupra modelului de
scurgere. Se crede că înaintea glaciaţiunii scurgerea avea loc spre Golful Hudson. O dată
cu retragerea spre nord a gheţii, reziduurile calotei au blocat aceste rute de scurgere spre
mare iar apa provenită din topire s-a acumulat de-a lungul frontului de gheaţă în mai multe
lacuri uriaşe. Acestea au atins puctul cel mai vestic în lacurile Agassiz şi Regina din
preriile canadiene şi împreună au acoperit o suprafăţă de câteva ori mai mare decât cea
ocupată astăzi de Marile Lacuri. Dezvoltarea sistemului de scurgere Missouri-Ohio a
dizlocat mai departe modelul anterior de scurgere.
Pe măsură ce localizarea frontului de gheaţă s-a schimbat a variat şi forma
locurilor. Întâi o surgere iar apoi alta erau eliberate de gheaţă creînd căi noi de evadare
pentru apa de topire. In timp ce fiecare scugere a fost eliberată şi adâncită prin eroziune,
a rezultat scăderea nivelului anterior al apei. Acest mare volum de apă pare să se fi
drenat fie spre sud - vest sau spre sud spre Missippi sau spre sud-est spre Susquehanna
şi Hudson sau spre nord-est în Sf. Laurenţiu când drumul a fost probabil eliberat
(Patterson, 1994).
Astăzi Marile Lacuri ne aduc aminte de acest mare organism acvatic a cărui
prezenţă trecută este atestată de către vechi funduri de lacuri care dau fermierilor din
Minnesota, Manitoba şi Saskatchewan unul dintre cele mai fertile terenuri agricole plate
din lume. Totuşi, aceste terenuri nu sunt lipsite de probleme deoarece aici sunt prezente
numeroase adâncituri şi mlaştini. Apele se acumulează aici în perioadele ploioase fomând
aşa numitele “slews”. Puţine câmpuri din preerie sunt lipsite de asemenea formaţiuni.

8
Privit de la înălţime, peisajul cultural al acestor teritorii, pare identic incluzând
drumuri, perfect trasate. O singură suprafaţă face excepţie de la conţinutul de drift şi se
numeşte „aria fără drift a Wisconsinului” (Patterson, 1994, pag. 20).

1.4.1.2.Glaciaţiunea cordilieră

Sistemul cordilier a acoperit întregul vest canadian şi o bună parte din Alaska iar
calotele de gheaţă izolate erau răspândite peste zonele mai înalte până departe spre sud
în munţii din New Mexico. Columbia Britanică în special a fost un centru de acumulare.
Din înălţimile celor două lanţuri de munţi gheaţa a curs spre est şi spre vest astfel încât
gheaţa cu direcţia vestică de scurgere dinspre Stâncoşi şi cea cu scurgere estică, dinspre
Munţii Coastei şi Cascadelor s-a unit pentru a acoperi integral zona intramontană. O dată
cu topirea gheţii bazinele intramontane s-au umplut cu apă provenită din topirea acesteia.
Scurgerile au fost blocate spre majoritatea direcţiilor de către gheaţă. Doar spre sudul
extrem mai rămăsese o cale deschisă spre mare. Bazinele Utah şi Nevada au devenit
fundul multor lacuri. Cel mai cunoscut a fost Lacul Bonneville. Acest organism lacustru
dintre cumpăna de ape a Utah-ului şi gheţurile care se retrăgeau a constituit Marele Lac
Sărat relict care avea o linie de ţărm situată cu 300 m mai sus faţă de limita actualului lac
cu acelaşi nume. În cele din urmă Lacul Bonneville s-a scurs spre nord fiind înghiţit de
Fluviul Columbia care în perioada de topire a gheţii trebuie să fi fost mult mai mare.
Cascadele Uscate din Grand Coolee – Washington (Dry Falls) reprezintă o vale săpată de
ape, reprezentând doar una dintre multele canale ale Columbiei.
Din acest sistem cordilier câmpurile de gheaţă ale Alaskăi rămân resturi importante
ale glaciaţiunii. Mai departe spre sud, gheţari mici mai flanchează încă vârfurile munţilor
din Columbia Britanică şi Statul Washington până la Mount Rainier iar alţii sunt încă
prezenţi în Stâncoşii din Colorado.

1.4.2.Tectonica Continentului Nord American

Continentul Nord American se suprapune aproape în întregime peste Placa Nord


Americană. Această placă prezintă două părţi de întâlnire cu alte plăci tectonice respectiv
în vest şi în est. În partea de est contactul se efectuează cu Placa Euroasiatică de-a
lungul dorsalei nord atlantice. Aici se creează o zonă de divergenţă cele două plăci

9
mişcându-se în direcţii opuse respectiv Placa Nord Americană spre vest iar cea
Euroasiatică spre est.
Contactul vestic al Plăcii Nord Americane se realizează cu Placa Pacifică. În partea
de nord a Plăcii Pacifice în dreptul Insulelor Aleutine unde se află marea Groapă a
Aleutinelor se află practic linia de întâlnire a Plăcii Pacifice cu cea Nord Americană
formînd o zonă de subducţie de-a lungul întregului Arhipeleag Aleutin. Fenomenul a dus
la prezenţa aici a unui număr de 45 de vulcani şi a importante cutremure de pământ.
Dintre erupţiile vulcanice importante ale Secolului XX pot fi amintite cele ale vulcanilor
Benzymyannaya din Peninsula Kamceatka (Rusia 1956) şi Katmai/Novarupta din Alaska
(1912). Dintre cutremurele secolului XX poate fi menţionat cel din Alska de Sud din 1964
având o magnitudine locală de 9,2 soldat cu 131 de morţi. Zona face parte din Cercul de
Foc al Pacificului.
A doua porţiune de contact între plăci care ţine de la sudul Peninsulei Alaska până
la nordul localităţii Anchorage este o falie de transformare, faliile aici încalecîndu-se
orizontal. La Kodiac-Bowie se găseşte un hot spot1.
De la nord de Vancouver pornesc spre sud două microplăci foarte active şi anume:
JUAN DE FUCA şi GORDA. Partea estică a Plăcii Huan de Fuca se subduce sub Placa
Nord Americană în timp ce partea ei vestică execută o mişcare opusă. La COBB se află
un alt hot spot. Dintre erupţiile mai importante al secolului XX a fost cea de la Lassen
Peak, California (1914).
La sud de Placa Gorda începe falia San Andreas, o falie de transformare care a
fost bine fixată acum 15 milioane de ani şi a început să se deplaseze spre continent în
timp ce din America de Nord au început să se rupă bucăţi de uscat continental. Astăzi
Falia San Andreas se întinde de la Capul Mendocino în Nord, până la Lacul Salton în sud.
Nordul Plăcii Gorda continuă subducţia. La Mendocino se găseşte o triplă joncţiune: cea
dintre Placa Americană, Placa Gorda şi Placa Pacifică. În partea de sud a plăcii
Americane se găseşte Placa Rivera, o placă mică ce subduce sub cea Americană şi
Placa Cocos, o placă mai mare care subduce şi ea sub placa Americană.
Pe direcţia Golfului Californiei şi cea a Lacului Salton precum şi de-a lungul Râului
Colorado se găseşte o falie numită Falia Imperială. Aceasta este umplută de aluviunile
cărate de Râul Colorado din partea de sud-vest a Statelor Unite ale Americii. Falia

1
Prin hot spot-uri magma arde într-o placă tectonică marcând vârful unei topituri de roci care creşte pe mai mulţi
kilometrii în interiorul pământului. În timp ce placa se ridică încet rocile se topesc în interiorul ei creând lanţuri de
vulcani.

10
facilitează prezenţa pânzei de apă geotermale. De altfel atât în partea SUA cât şi a
Mexicului se găsesc uzine care funcţionează cu energie geotermală. Seismicitatea foarte
puternică a secolului XX poate fi exemplificată prin câteva cutermure de magnitudine
mare: San Francisco, California 1906, magnitudine 7,7 grade pe Scara Richter, care a
lăsat în urmă 300 de morţi; Loma Prieta, California 1989, 7 grade pe Scara Richter, 62 de
morţi; San Fernando, California 1971, 6,7 grade pe Scara Richter, 58 de morţi; 1994
Northridge California 6,7 grade pe Scara Richter, 60 de morţi; Landers, California 7,3
grade pe Scara Richter, 1 mort.
De-a lungul Munţilor Stâncoşi se găsesc hot spoturi la Yellowstone şi unul mai activ
la Raton.
Pe coasta vestică a Statelor Unite ale Americii cutremurele sunt de ordinul miilor pe
an iar vulcanii se găsesc în California de nord, Oregon şi Washington. Fiecare dintre
aceste hazarde marchează diferite graniţe între plăci: o falie de transformare înspre sud, o
zonă de subducţie spre nord. Falia San Andreas separă plăcile Pacifică şi Nord
Americană. Presiuni zdrobitoare creează încreţiri şi fracturi. Aceste eforturi dau munţilor
pitorescul lor deosebit. Sunt munţi în plină formare (Grove, 1992).
Acest spectaculos scenariu stă la limita dezastrului. Partea sudică a Golfului
Californiei este mai vunerabilă. Aici Placa Pacifică purtând Golful Californiei şi Los
Angelesul se loveşte de Falia San Andreas. Acest proces creează seismele puternice ale
regiunii. Golful Californiei a fost o dată parte a continentului Nord American. Există opinii
ale unor geologi că în următoarele milioane de ani Placa Pacifică va scufunda şi restul
Californiei. Falia San Andreas va deveni atunci inactivă şi se va forma o nouă limită pe o
falie de transformare la est de Sierra Nevada unde astăzi se găseşte o centură de
epicentre. Unii geologi cred chiar că această nouă limită ar putea să meargă spre nord
prin Munţii Cascadelor, munţi vulcanici, trimiţând întreaga coastă de vest spre Alaska.
În contiuare vom prezenta câţiva dintre vulcanii activi de pe teritoriul Statelor Unite
ale Americii şi istoria activităţii lor:
1. Mount Baker:
ƒ a erupt la începutul anilor 1800;
ƒ a început să emane aburi în 1975 când au apărut la nivelul craterului noi fisuri şi
crevase
2. Mount Rainier
ƒ cel mai înalt vârf din Munţii Cascadelor a erupt sporadic între anii 1820-1890;

11
ƒ craterul care încă mai emană gaze toxice este acoperit de izvoare fierbinţi;
ƒ s-a remarcat o activitate seismică susţinută până la sfârşitul anilor 1990.
3. Mount Saint Helens:
ƒ erupe pentru prima dată în martie 1980 după erupţia din 1857;
ƒ erupţia din mai 1980 a aruncat vârful vulcanului, aplatizînd totul pe o distanţă de
400 kilometri şi omorînd 57 de oameni cauzînd pagube economice de 1 miliard $;
ƒ s-a liniştit începând cu anul 1991.
4. Mount Hood
ƒ cel mai înalt vârf din Oregon care a erupt cu 200 de anii în urmă şi a avut o
activitate intermitentă între 1850-1860;
ƒ serie de cutremure zguduie vulcanul în 1980,
ƒ astăzi încă emite aburi
5. Mount Shasta
ƒ se prezintă sub forma unui complex de 4 conuri care a erupt o dată la 600 ani în
ultimii 4500 ani;
ƒ ultima erupţie a fost în 1786.
6. Lassen Peak
ƒ a erupt în 1914 şi a continuat şi în următorii 3 ani;
ƒ activitate redusă în continuare.
7. Long Valley Caldera
ƒ creat prin una dintre cele mai explozive erupţii în urmă cu 760 000 ani;
ƒ prin erupţii subsecvente s-a creat un lanţ de conuri şi de domuri de lavă, o cantitate
mare de lavă găsindu-se încă sub suprafaţa văii;
ƒ şiruri de cutremure au început în acest areal încă din 1980 continuând până astăzi.

12
2. CLIMA AMERICII DE NORD

2.1.Condiţiile care creează climatul nord american


Situat în emisfera nordică între 72° latitudine nordică şi Tropicul Racului în partea de
sud, continentul nord american prezintă datorită extensiunii latitudinale mari o importantă
variaţiune de tipuri şi subtipuri climatice, de la climatul polar şi subpolar în partea de nord
până la cel subtropical şi tropical în partea de sud.
Extensiunea mare în direcţia meridiană în jumătatea nordică a continenetului şi
redusă în partea de sud dublată de pătrunderea puternică a Golfului Hudson în nord şi a
Golfului Mexic în sud sunt alţi factori care favorizează pătrunderea a două tipuri
fundamental diferite de mase de aer:
ƒ polar dinspre nord care înaintează prin intermediul Golfului Hudson până la
nivelul Marilor Lacuri
ƒ tropical dinspre Golful Mexic care înanitează de asemenea până la aliniamentul
Marilor Lacuri – Sfântu Laurenţiu creând adevărate zone de convergenţă.

Un alt factor important în determinarea climei în America de Nord este dispunerea


meridiană a catenelor montane care facilitează de asemenea circulaţia pe direcţia nord-
sud a maselor de aer, zonele de climă având o dispunere longitudinală până la nivelul
deltei Fluviului Mississippi după care urmează o dispunere latitudinală.
Influenţa curenţilor oceanici se face resimţită în special pe ţărmurile continentului şi
anume: pe ţărmul Atlantic până la latitudinea Capului Hatteras se face simţit Curentul
Golfului, curent cald care contribuie la temperaturile ridicate de pe jumătatea sudică a
litoralului atlantic şi a Golfului Mexic. Influenţa sa în America de Nord este mai restrânsă
decât în Europa cu cca. 20° latitudine deoarece deviaţia sa estică este determinată de
prezenţa Curentului rece al Labradorului. Zona de contact dintre aceşti doi curenţi marini
prezintă de obicei o nebulozitate ridicată dar şi o concentrare importantă de bancuri de
peşte.
Pe litoralul pacific o importanţă deosebită o au: Curentul cald al Alaskăi care ajută la
formarea temperaturilor mari pe ţărmul sudic al Peninsulei Alaska şi Curentul rece al
Californiei care aduce temperaturi scăzute în Peninsula Californiană (Cocean, 1991).

13
Un impact deosebit în formarea climei pe continentul nord american îl au centrii
barici, centrii de presiune joasă şi înaltă care se formează şi se deplasează pe continent
în funcţie de anotimp şi de circulaţia genearlă a atmosferei. Astfel iarna se face simţită aici
infleunţa anticiclonului canadian care aduce cu sine temperaturi scăzute şi determină o
circulaţie nord-sudică. Din cauza faptului că vara anticiclonul de iarnă se transformă în
ciclonul de vară, o zonă de presiune joasă, sunt atrase masele de aer tropical mai umede
din zona Golfului Mexic fenomen care este însoţit de ploi frecvente şi cu debite
semnificative. În acelaşi timp un centru de presiune minimă se formează şi în Podişul
Colorado şi Podişul Marelui Bazin. În acest proces, masele de aer din vest devin uscate şi
calde datorită procesului de foehnizare (Cocean, 1991).
La vest de Munţii Stâncoşi se află două tipuri de mase de aer care influenţează
climatul:
ƒ aerul polar maritim din Oceanului Pacific
ƒ aerul tropical maritim din Oceanul Pacific.

Poziţia generală a maselor de aer se schimbă în funcţie de poziţia soarelui şi în


funcţie de aceasta domină diferite părţi ale continentului în concordanţă cu diferitele
anotimpuri (Patterson, 1994). Atât vara cât şi iarna exsită astfel o zonă de conflict în care
predomină una dintre cele două mase de aer. Vara, această zonă de conflict se află la
sudul Marilor Lacuri astfel încât Midwestul nordic prezintă un climat cald, umed de tipul
celui produs de masele de aer ale Curentului Golfului ce alternează cu aer mai puţin
umed şi mai răcoros care vine dinspre nord. Iarna, când întregul sistem se mută spre sud,
zona de conflict se află deasupra ţărmului Golfului Mexic. Se poate observa astfel că
întregul interior este dominat de masele de aer reci dinspre pol care se află sub influenţa
centrului de presiune ridicată cu influenţe ocazionale dinspre sud care pe lângă faptul
pozitiv de a aduce temperatruri mai ridicate în timpul iernii, poate produce ceaţă şi
dezgheţuri periculoaase. Se poate observa astfel că zona Midwestului se află sub
impactul dublu al zonei de conflict, în tranzit, o dată în perioada primăverii şi o dată
toamna. Acest fapt este de o importanţă fundamentală pentru prevederea vremeii şi în
special a turbulenţelor atmosferice care trebuiesc urmărite cu atenţie deoarece se ştie că
în SUA transportul aerian reprezintă principala modalitate de transport.
Din cauza acestor zone de conflict pe traiectoria acestora se regăsesc numeroase
furtuni ciclonice în special de-a lungul zonelor de contact dintre două mase de aer care se

14
deplasează de-a lungul SUA şi a sudului Canadei dinspre vest sau sud-vest spre est.
Extensiunea Marilor Lacuri prezintă un factor moderator astfel încât acestea se vor
localiza pe linia Sfântul Laurenţiu – Noua Anglie – Canada Maritimă.
Din interacţiunea acestor două mase de aer ia naştere clima părţii central sudice a
Americii de Nord.
La vest de Munţii Stâncoşi penetraţia maselor de aer dinspre Golful Mexic este rară
iar principala convergenţă se face între masele de aer polar continental din teritoriile de
nord şi cele maritime dinspre Oceanul Pacific. Pacificul aduce umezeală în timpul iernii şi
climat mai blând teritoriilor aflate pe ţărm. Precipitaţiile cad cu precădere spre sud. In mod
ocazional masele de aer Pacific pătrund spre estul Munţilor Stâncoşi fiind mai reci şi mai
uscate. Vara, nordul Pacificului este dominat de sistemul de presiune ridicată iar astfel
influenţa aerului polar maritim de pe coasta de vest devine mai puternică şi determină
formarea timpului mai rece şi mai uscat.
Sud-vestul SUA se află sub influenţa a două mase de aer tropicale:
ƒ tropical maritim
ƒ tropical continetal.
Aerul tropical maritim dinspre Pacific domină de-a lungul ţărmului Golfului
Californiei unde aduce un climat cald şi uscat de tip deşertic. Nu reuşeşte însă să-şi
extindă influenţa spre sud datorită barierei pe care o întâmpină şi care este reprezentată
de masele de aer polar maritim care se fac resimţite în cea mai mare parte a anului. Aerul
tropical continental se răspândeşte dinspre Golful Mexic spre nord în timpul verii dar nu se
face resimţit spre nord mai departe de latitudinea Golfului Chesapeak.
În acest context al circulaţiei generale a atmosferei în funcţie de mişcarea soarelui
trebuiesc menţionate de asemenea schimbările bruşte ale condiţiilor atmosferice care
apar o dată cu perturbanţele ciclonice. Un element important în acest sens este
reprezentat de curentul de tip jet care este un curent de altitudine cu o orientare vest-
estică şi care se află în faţa frontului polar (Patterson, 1994) şi care la latitudinea
vânturilor de vest atinge viteze de 80-320 km/oră la altitudini de 10 500 – 15 000 m.
Acesta înconjoară Pamântul sub forma unei centuri care prezintă un traseu sinuos şi ale
cărui sinuozităţi în număr de patru îşi pot schimba poziţia, altitudinea şi amplitudinea în
funcţie de circulaţia generală a atosferei atât vara cât şi iarna. Vara se deplasează spre
nord iar iarna spre sud . Pot apărea modificări uşoare mai ales iarna atunci când viteza şi
lungimile de undă sunt cele mai mari. In timpul iernilor deosebit de reci ale anilor 1977-

15
1978, 1978-1979 şi 1981-1982 curentul jet s-a curbat puternic spre nord aducând spre
coasta pacifică temperaturi mai blânde spre sudul Peninsulei Alaska pentru ca apoi să se
curbeze din nou spre sud de-a lungul marginilor Munţilor Stâncoşi şi să aducă mase de
aer polar spre Midwest şi Est.

16
Fig. America de Nord - harta precipitaţiilor (după Goode’s World Atlas, 1995)

2.4. Vânturile

Vânturile se formează ca urmare a circulaţiei generale a atmosferei. În partea


nordică spre graniţa Canada-SUA se face resimţit un vânt cald, cu efect de foehn, numit
Chinook care coboară dinspre Munţii Stâncoşi şi poate creşte temperaturile într-o singură
zi cu cca 20° C. Datorită prezenţei acestuia se poate practica cultura cerealelor până la
cca 60° N.
Un vânt rece, de acestă dată, este Northern care aduce frig dinspre pol, fiind un
vânt violent care bate cu dinspre N NV spre câmpiile şi podişurile centrale. Atras de
minimele de presiune de pe ţărmul Golfului Mexic bate uneori ca un vânt rece pe ţărmul
estic provocând scăderi bruşte de temperatură (25-30° C) furtuni şi zăpezi, fiind foarte
distrugător (Incze, 1969). Interesantă este poziţia oraşului Chicago care a fost numit
“Windy City” (Oraşul vânturilor) datorită frecvenţei cu care bat vânturile în special dinspre
nord, şi datorită cărora copacii au o formă caracteristică de steag, cu ramuri doar în
direcţia opusă de bătaie a vântului.

Blizzard-ul a fost denumit „ursul grizzly al câmpiilor” (Patterson, 1994). Iarna


principalele trasee al vântului traversează continentul de la vest la est la latitudinea
aproximativă a graniţei cu Canada-SUA. Ocazional acesta loveşte şi părţile sudice ale
câmpiillor interioare provocând pagube economice mari. Blizzardul duce la scăderea
drastică a temperaturilor în timpul iernii.
Tornadele şi uraganele completează acest tablou. In centrul SUA există mai multe
tornade decât în oricare parte a lumii (vezi fig. ……):

17
Fig. Hazarde naturale (după Goode’s World Atlas, 1995)

18
2.5. Regionarea climatică
1. Zona climei polare caracterizează partea nordică a continetului.
Temperaturile puţin mai calde ale verii permit creşterea vegetaţiei de tundră. Nici o
lună anului nu prezintă valori medii mai mari de 10° C. Precipitaţiile sunt scăzute şi
2. au valori mai mici de 25 mm medie anuală.
In cadrul climei polare se înâlnesc mai multe provincii:
a) Provincia Oceanului Arctic unde iarna durează 9 luni pe an şi
caracterizează Arhipeleagul arctic canadian până la Insula Ellesmere.
b) Provincia atlantică ce cuprinde nordul Ţării lui Baffin şi sud-vestul
Groenlandei. Precipiatţiile sunt mai ridicate iar temperaturile mai
moderate.
c) Provincia Groenlandei cuprinde nordul şi centrul insulei care sunt
acoperite de o calotă de gheaţă permanentă. Aici se află “polul frigului”
din America de Nord cu temperaturi medii ale lunii ianuarie foarte
scăzute, de –36 -37° C.
2) Zona climei subpolare cuprinde regiunea pădurii boreale şi este dominată de
mase de aer polar-continentale în special iarna. Iernile sunt lungi, foarte reci şi
relativ lipsite de precipitaţii cu strat subţire de zăpadă dar de lungă durată.
Verile sunt scurte cu zile lungi şi adesea călduroase. Precipitaţiile sunt reduse
dar suficiente pentru creşterea vegetaţiei forestiere. Prezintă trei provincii:
a) Provincia subpolară pacifică caracterizează zona centrală a Peninsulei
Alaska, zona de vărsare a fluviului Yukon şi ţărmul Mării Bering.
Temperatura medie anuală este în general de 0° C şi doar 5 luni pe an
depăşeşte această valoare. Media lunii ianuarie este de –20 - 15° C iar a
lunii iulie de +3 +10° C.
b) Clima subpolară continentală caracterizează bazinul fluviului Yukon,
interiorul Peninsulei Alaska şi Golful Hudson. Se caracterizează prin ierni
reci cu media lunii ianuarie de - 30° C.
c) Provincia atlantică cuprinde Golful Hudson, Peninsula Labrador şi sudul Ţării
lui Baffin. Vara durează 4 luni cu temperaturi medii mai mici de +10° C iar
iarna durează 8 luni fiind foarte aspră cu temperaturi ce ajung la -50° C.
Precipitaţiile medii anuale nu depăşesc 200-250 mm.

19
3) Zona climei temperate se întinde între 60° şi 40° latitudine nordică pe ţărmul
pacific şi 50° şi 30° latitudine nordică pe ţărmul atlantic. Această zonalitate se
menţine numai la est de meridianul de 100° longitudine vestică. In cadrul acestui
tip climatic întâlnim mai multe provincii:
a) Climatul ţărmului pacific se caracterizează prin absenţa temperaturilor
scăzute.
Climatul mediteranean marin al Coastei vestice
Clima Californiei este de tip mediteranean. Acest tip prezintă o vară tipică
secetoasă şi o iarnă umedă, condiţii care nu se mai întâlnesc în altă parte a
SUA sau Canadei. Acest tip de climă lasă locul treptat, spre nord, tipului
marin al coastei de vest spre statele Oregon şi Washington. Acest tip se
caracterizează prin umiditate ridicată tot timpul anului cu toate că prezintă un
maximum de iarnă. Masele de aer marin sunt generate de centrul de joasă
presiune a Pacificului de Nord care duc la formarea furtunilor reci şi umede
şi a sistemului de presiune ridicată a Pacificului central care aduce mase de
aer uscate pe coasta Californiei. Aceste două tipuri de mase de aer se
deplasează spre nord în timpul verii şi spre sud iarna. Pentru că umezeala
care ajunge pe coasta de vest provine de pe ocean, aceasta are un efect
moderator, maritim cu zăpezi de coastă care sunt tipice doar în nordul
Columbiei Britanice şi al Peninsulei Alaska.
Temperatura medie a lunilor de vară a provinciei Californiei este de +22° C
iar a lunilor de iarnă de +9 +10° C. Amplitudinile termice au valori de 6-7° C.
Spre nord, media temperaturilor scade la +10 +14° C vara şi +3° C iarna.
b) Climatul continental excesiv se află la sudul zonei subpolare, interiorul
continentului, la sudul Marilor Lacuri şi la ţărmul atlantic. Amplitudinile
termice sunt foarte mari, verile sunt scurte şi răcoroase, precipitaţiile scad
brusc spre nord la 400-500 mm. Se face simţită influenţa Curentului rece al
Labradorului precum şi a icebrgurilor care plutesc pe Oceanul Atlantic.
d) Climatul temperat continental umed caracterizează sudul Marilor Lacuri
până în dreptul paralelei de 35° latitudine nordică caracterizând câmpiile
centrale şi este determinată de prezenţa pătrunderii maselor de aer polare
şi tropicale.

20
e) Provincia climei atlantice cuprinde Munţii Appalachii, Câmpia litorală
atlantică între nordul Peninsulei Florida şi 42° latitudine nordică. Media
anuală a temperaturilor este de +10° C iar a lunii iulie atinge 22° C.
f) Provincia preriilor se întinde de la 95° longitudine spre vest. Volumul
precipitaţiilor scade (media anuală fiind de 250 mm) ariditatea făcându-se
simţită din plin deoarece evaporaţia depăşeşte cantitatea aportului de apă,
fenomen dublat de prezenţa vânturilor cu efect de foehn.
g) Climatul semiarid şi arid caracterizează podişurile şi bazinele intramontane
cu valori foarte reduse ale precipitaţiilor datorită foehnizării şi cu amplitudini
termice foarte mari.
4. Regiunea climei subtropicale caracterizează o porţiune redusă corespunzătoare
Golfului Mexic. La nivelul Peninsulei Florida climatul este umed cu amplitudini
termice reduse de cca. +8 +10° C.

21
3. Apele
Apele de suprafaţă ale Americii de Nord sunt dominate de două sisteme majore de
scurgere care sunt amplasate între Munţii Stâncoşi şi Munţii Appalachii. Acestea sunt cele
cinci Mari Lacuri (Superior, Michigan, Huron, Erie şi Ontario) pe de o parte şi sistemul
Ohio-Mississippi-Missouri pe de altă parte.
Râurile din estul continentului sunt cunoscute pentru căderea de ape pe care o
realizează la contactul dintre Piemontul Appalachian şi Câmpia litorală atlantică. Au un
debit bogat datorită alimentării constante tot timpul anului.
În Golful Mexic se varsă două ape importante al Americii: Mississippi şi Rio Grande
dar şi alte râuri de o mai mică importanţă.
In Oceanul Pacific se varsă râuri cu cursuri mai scurte, curgere tumultoasă datorită
pantelor mari la ieşirea din Munţii Coastei dar şi o multitudine de cascade şi repezişuri.
Râurile nordice rămân îngheţate o bună parte a anului fiind însoţite de lacuri legate
prin emisari sau praguri (Leţea, 1974) prezentând numeroase fenomene de difluenţă.
Principalele sisteme hidrografice sunt (fig. ):

Sistemul Mississippi care cuprinde fluviul Mississippi şi afluenţii acestuia


reprezintă cel mai mare sistem de scurgere din America de Nord şi al şaselea ca mărime
din lume având o suprafaţă de 2 979 000 km² şi un debit de 16 800 m³/secundă. Fluviul
Mississippi singur, de la Lacul Itasca din Minnesota unde îşi are izvoarele şi până la Golful
Mexic are o lungime de 3770 km. Dacă lungimea ar fi măsurată de la izvoarele lui
Missouri care reprezintă principalul afluent şi până la Golful Mexic ar însuma o lungime de
5 970 km.

22
Fig. America de Nord - resursele de apă (după Goode’s World Atlas, 1995)

23
In timpul ultimei glaciaţiuni care s-a încheiat acum 10 000 de ani gheţarii au depus
sedimente în partea superioară a bazinului Mississippi. In timpul topirii gheţii mari cantităţi
de apă au tăiat canale prin acest debris. Cursul actual al fluviului şi al afluenţilor acestuia
urmează astăzi drumul prin acele canale. Spre sud, apei de topire din gheţari care venea
sub forma unui şuvoi, i s-au adăugat râurile Ohio şi Missouri. Acest mare volum de apă a
sculptat canalul care constituie astăzi cursul inferior al Fluviului Mississippi.
Afluenţii cei mai importanţi sunt: Illinois care se varsă în fluviu în dreptul oraşului
Alton, Missouri cu care se uneşte la nord de St. Louis, Ohio cu care confluează la Cairo şi
Arkansas cu care confluează la nord de oraşul Arkansas.
În apropiere de Lacul Itasca albia fluviului atinge o lăţime de 4m şi o adâncime de
0,5 m. Nu este navigabil pentru vasele comerciale la nord de Saint Paul, Minnesota din
cauza cascadei Saint Anthony care are o cădere de 20 m. De la Saint Paul până la
confluenţa cu Râul Missouri fluviul are o lăţime de 300-600 m cu 29 de stăvilare şi dane
care au fost construite pentru a facilita un canal de navigaţie adânc de 3m. Pe o distanţă
de 320 km între oraşele St. Louis şi Cairo mari volume de apă şi de sedimente aduse de
Râul Missouri colmatează canalul şi îngreunează scurgerea.
Râul Ohio contribuie cu aproape jumătate din volumul de apă al fluviului Mississippi
iar între Cairo şi New Orleans lăţimea albiei este de 1000-1600 m cu o adâncime de cca.
3-4 m. În cursul inferior râul meandrează prin câmpia sa aluvială unde ajunge la o lăţime
de 60-110 km. Cu 300 km înainte de a ajunge la Golful Mexic, fluviul se desparte în două
braţe. Unul dintre braţe este navigabil şi trece prin oraşele Baton Rouge şi New Orleans
înaninte de a se despleti în mai multe braţe şi a forma delta (Renwick, 2002)
Fluviul Mississippi prezintă o importanţă economică deosebită. Anual pe calea
apelor sale se transportă cca. 228 milioane tone de marfă din care putem aminti cărbuni,
produse petroliere, pietriş şi nisip dar şi cereale. De altfel dezvolatrea oraşelor
Minneapolis la extremitatea navigabilă nordică şi St. Louis ca poartă spre vest s-au
dezvoltat datorită facilităţilor de transport a cerealelor pe apă.
Solurile aluviale sunt excelente pentru practicarea agriculturii. Aici se cresc cereale
şi soia în nord iar în sud se cultivă orez şi bumbac. Bogăţia râului constă şi în abundenţa
peştelui dar şi a diferitelor specii de păsări care trăiesc în delta acestuia. Se pescuiesc în
special varietăţi ale peştelui pisică dar şi scoici.

24
Numeroase triburi de indieni americani au trăit pe malul acestui fluviu pe care l-au
şi denumit. Dintre acestea pot fi menţionate Ojibwa, Winnebago, Fox, Sac (Sauk),
Choctaw, Chickasaw, Natchez, şi Yazoo. Primele aşezări ale coloniştilor europenilor au
fost întemeiat pe valea fluviului între 1780-1810. Navigaţia pe fluviu cu vasele cu abur
începe în 1811 şi se dovedeşte a fi modalitatea cea mai ieftină de transport, motiv pentru
care înfloreşte comerţul pe apă până în 1870 când supremaţia va aparţine trenului.

Fluviul Mackenzie îşi ia izvoarele din Marele Lac al Sclavilor, din Northwest
Territories, Canada, urmează o direcţie nord-vestică spre Oceanul Arctic unde se varsă
printr-o deltă. In total prezintă o lungime de 1800 km. Intre marele Lac al Sclavilor şi Lacul
Athabasca este cunoscut sub denumirea de Râul Sclavilor. La nivelul Lacului Athabaska
sistemul râurilor Finlay-Peace şi Râul Athabaska se unesc cu Mackenzie. Sistemul Finlay-
Peace-Mackenzie are o lungime de 4180 km şi reprezintă al doilea curs de ape ca
lungime din America de Nord. Râul Liard este afluentul de gradul I cel mai mare. Fluviul
Mackenzie este navigabil pe distanţa dintre Oceanul Arctic şi Marele Lac al Sclavilor între
iunie şi octombrie. Între Marele Lac al Sclavilor şi Lacul Athabsca sunt cascade care
trebuie trecute printr-un sistem de ecluze. După acest sector urmează 664 km de ape ce
pot fi navigate. Numeroasele lacuri din bazinul Mackenzie sunt adevărate rezervoare de
apă şi pot controla în mod natural inudaţiile (www.encyclopedia).
Suprafaţa bazinului este de 1 805 200 km2, şi se situează pe locul al-12-lea între
bazinele râurilor din toată lumea.Debitul mediu anual este de 9000 m3/s comparabil cu cel
al fluviului Sfântu Laurenţiu care este de 10100 m3/s.
Bazinul este flancat de Munţii Stâncoşi, de către Scutul Canadian şi porţiuni ale
nordul câmpiilor americane. O bună parte a văii este împădurită iar acolo unde clima
permite, se poate practica agricultura. Acest curs de apă a reprezentat o zonă favorabilă
de amplasare a posturilor de comerţ cu blănuri care înflorea în secolul al XIX lea. Cele
mai importante forturi erau Fort Simpson, Fort Providence şi Aklavik. O dată cu
descoperirea zăcămintelor de petrol, a resurselor de gaz şi a altor zăcăminte minerale
bazinul acestui fluviu devine tot mai populat. Pe suprafaţa acestui bazin imens se află trei
delte importante: Delta Fluviului Mackenzie care este a zecea ca suprafaţă dintre deltele
marine, delta Râului Sclavilor situată pe malul sudic al marelui lac al Sclavilor şi delta
Peace/ Athabasca situată în extremitatea vestică a Lacului Athabasca.

25
Amenajarea bazinului Mackenzie trebuie să ţină cont de condiţiile deosebite de
populare pe care acest râu le întâlneşte pe toată suprafaţa sa. Acest râu curge spre nord
dar cea mai dezvoltată parte a bazinului său se află în zonele mai calde, sudice din
amonte, în Columbia Britanică şi Alberta unde locuieşte 88% din populaţie în timp ce spre
nord, râul traversează regiunile locuite de populaţia aborigenă cu densităţi mai reduse.
Fluviul Sfântul Laurenţiu rerpezintă unul dintre fluviile principale ale Americii de
Nord, curgând pe o distanţă de 1 197 km. Izvorăşte din nord-estul Lacului Ontario şi curge
în direcţie nord-estică în primul sector chiar pe graniţa SUA-Canada pentru ca mai apoi să
traverseze sudul statului canadian Quebec, oraşul Montreal şi Quebec City, Golful Sfântu
Laurenţiu şi nordul Capului Gaspé. Traversând Scutul Canadian, fluviul se îndreaptă
înspre est formând Lacul St. Francis apoi în aval Lacul St. Louis şi trecând prin cascadele
Lachine ajunge la Montreal, portul până ude pot naviga vasele de foarte mare tonaj. La
vărsarea în ocean lăţimea fluviului ajunge la 140 km devenind un adevărat braţ de mare.
Afluenţii de gradul I sunt Râul Richelieu (care uneşte Sfântu Laurenţiu cu Lacul
Champlain şi Râul Hudson), St. Francis, Ottawa, St. Maurice şi Saguenay
(www.encyclopedia).
Fluviul Sf. Laurenţiu este o sursă importană de energie electrică. De asemenea pe
malurile sale se practică agricultura şi sunt amplasate importante oraşe – porturi. Pentru a
facilita transpotul pe apă pe porţiunile impracticabile s-a construit un sistem de canale.
Partea superioară a fluviului nu este navigabilă însă, în timpul iernii, datorită acumulărilor
de gheaţă.
Lacurile Americii de Nord sunt în majoritate de origine tectono-glaciară cum sunt
Marile Lacuri precum şi cele situate pe Scutul Canadian.
Evoluţia acestor lacuri începe în timpul ultimei glaciaţiuni cuaternare când dublate
de existenţa unui fond tectonic se vor forma cuvetele viitoarelor unităţi lacustre. Dintre
lacurile Scutului Canadian pot fi menţionate Lacurile Winnipeg (24 500 km²) alimentat din
Râul Saskatchewan, Wollastone; Lacul Renilor (4500 km²), Lacul Sclavilor (28000 km²),
Lacul Urşilor (32 000 km²). Acestea sunt cantonate în cuvete care au fost sculptate de
gheţari şi care au avut la origine un fundament tectonic (Cocean, 1991).
In cordilieri se află lacuri glaciare montane sau lacuri de baraj vulcanic
(Yellowstone) şi lacuri vulcanice de tipul Crater Lake (Leţea, 1974).
Lacurile sărate se formează în zone endoreice cum sunt depresiunile de tip bolson
şi sunt generate adesea de o tectonică activă. Este cazul Marelui Lac Sărat care este

26
situat printre primele locuri din lume în ceea ce priveşte salinitatea (265,5 g/l cu
predominarea clorului -91,8% - dintre anioni şi Na+ K -87,0 %- dintre cationi)(Neev, 1967
citat de Gâştescu, 1998), salinitate provenită din evaporaţie şi Lacul Utah din Podişul
Marelui Bazin care sunt unite de Râul Iordan. Lacurile Pyramid, Carson, Walker aparţin
aceluiaşi tip genetic şi se află în aceeaşi regiune.
Ingheţul persistent sau inlandsis-ul este caracteristic Groenlandei, Insulelor Baffin
şi Ellesmere.
Limanele şi lagunele litorale se află pe ţărmurile joase ale Floridei şi Mexicului unde
sunt acompaniate de cordoane litorale mobile cum sunt cele de la Galveston şi Mobile.
Dintre lacurile carstice poate fi menţionat Lacul Okeechobee din Florida care este
alimentat din subteran şi este amplasat într-o polie de mică adâncime (Cocean, 1991).
Limita zăpezilor persistente din munţi depinde de latitudine şi de umiditate. În
Alaska de Sud ajunge la 600-800 m. Gheţarii coboară aici până la nivelul mării. Cunoscuţi
sunt vulcanii acoperiţi cu zăpadă până la vârf. În lanţul montan din Alaska (Alaska Range)
cu orientare sud-vestică, cu un volum mai ridicat de precipitaţii, limta zăpezilor persistente
ajunge până la 1350-1500 m. Pe versantul lor nordic cu precipitaţii mai scăzute, aceasta
urcă până la 2300-2400 m.
În Munţii Cascadelor limita zăpezilor persistente ajunge la 1850-2250 m datorită
volumului mare de precipitaţii. Aici se află 60 de gheţari de tip alpin. În Munţii Sierra
Nevada limita urcă la 3800 m. Gheţarii de aici sunt de tip pirenean (Incze, 1969)
rerpezentând resturi ale gheţarilor existenţi în acest areal în pleistocen. Pe vulcanii din
Mexic limta urcă până la 4600 m iar gheţari se află numai pe vârfurile mai izolate.

4. Solurile Angloamericii

27
5. Vegetaţia Angloamericii

Fig. America de Nord – harta vegetaţiei (după Goode’s World Atlas, 1995)

Stratul iniţial de pădure ocupa cea mai mare parte a nordului şi aproape în

28
6. Fauna

7. Relieful Angloamericii. Tipuri de peisaje


Scutul Canadian sau Laurentid
O bună parte a Americii de Nord este acoperită de mai bine de 1 milioane km² de
roci Precambriene metamorfozate care formează un bloc vast cunoscut sub denumirea de
Scutul Canadian sau Laurenţian care reprezintă practic nucleul continentului (fig. ):

Fig. Scutul Canadian (după Bone, 2000)

29
Stratele paleozoice din care este alcătuit formate din granite si gneise de mare
complexitate au fost erodate şi reduse la stadiul de peneplenă până la sfârşitu
Precambrianului. În structura geologică a Scutului Canadian în spaţiul Podişurilor Preriilor
apar peste formaţiunile paleozoice, depozite mezocainozoice reprezentate prin calcare cu
intercalaţii de ardezie, prin materiale detritice şi aglomerate grosiere de origine
continentală (Leţea şi colab., 1977) multe cărate din lanţul montan limitrof vestic. Scutul
Canadian acoperă partea estică a Canadei întinzîndu-se în jurul Golfului Hudson până la
valea fluviului Sfântul Laurenţiu în est, Podişul Mackenzie în vest iar in sud trece de
partea sudică a Marilor Lacuri. O parte a acestuia se află la zi iar o alta este submersă
aflîndu-se la baza Munţilor Stâncoşi şi a câmpiilor şi podişurilor centrale. Mase masive de
rocă au fost comprimate şi contorsionate datorită unei energii uriaşe iar în zonele de
disturbanţă pot fi găsite astăzi importante depozite de minerale. Datorită eroziunii la care
a fost supus, Scutul Canadian arată astăzi ca o câmpie vălurită cu altitudini de 500-600 m
de-a lungul estuarului Sf. Laurenţiu până când se afundă şi dispare sub formaţiunile mai
tinere din sudul Golfului Hudson. Cea mai mare parte a scutului aparţine Canadei dar
acesta prezintă prelungiri şi spre SUA: o parte formează Munţii Adirondack (Nordul
Statului New York) iar alta formează ţinuturile înalte din Minnesota, Wisconsin şi
Michiganul înalt (Patterson, 1994). La vest scutul se afundă sub materialele mai recente
de-a lungul unei linii care uneşte Lake of the Woods, Marele Lac al Sclavilor ( Great Slave
Lake), Marele Lac al Ursului (Great Bear Lake) până la Oceanul Arctic. Spre est include
Peninsula Labrador cu lanţurile sale de monadnockuri şi poate fi urmărit până în
Newfoundland. Forma Scutului Canadian este aceea a unei farfurioare răsturnate (Bone,
2000), altitudinile cele mai mici aflîndu-se în jurul Golfului Hudson iar cele mai înalte fiind
în Labrador şi Insula Baffin. Pe suprafaţa acestuia se află chiar şi un lanţ de munţi inedit,
Munţii Torngat situaţi la graniţa dintre Quebecul de nord şi Labrador şi care prezintă
altitudini de 1600 m creînd un peisaj unic de masiv montan şi fiorduri. Laurentidele, parte
componentă a Scutului Canadian se află la nord de Montreal fiind formate dintr-o
alternanţă de dealuri şi lacuri care constituie locul de atracţie de vară şi iarnă al locuitorilor
din Ontario şi New England.

30
LEGENDA

Fig. Principalele unităţi de relief ale Angloamericii (după Patterson, 1994)

Datorită eroziunii şi în special a eroziunii glaciare şi a scouringului la care a fost


supus, Scutul Canadian pe porţiuni însemnate nu mai prezintă strat de sol, roca apărând
la zi, sistemul de scurgere caracteristic fiind unul cu totul haotic. Prezenţa detritusului

31
glaciar a dus la apariţia unui peisaj pietros cu lacuri şi mlaştini dintre care unele, o dată
golite au dus la formarea şi apariţia paturilor argiloase. În timpul deplasării păturii de
gheaţă aceasta a transportat nisipul, pietrişul şi bolovanii care se aflau în interiorul ei şi le-
a depus mai apoi când marginile acesteia s-au topit formînd aşa numitul till. Spre sfârşitul
glaciaţiunii topirea in situ a gheţii a dus la depunerea materialului detritic. Uneori apa de
topire era barată în încercarea sa de a ajunge la ocean de către calota de gheaţă însăşi,
formînd lacuri temporare (Bone, 2000) care părăseau uscatul o dată cu topirea calotei
glaciare. Evidenţa acestor fenomene este marcată de prezenţa drumlinurilor care sunt
nişte formaţiuni deluroase de forma unor dealuri joase şi alungite şi în a căror compoziţie
se află depozite de tip till şi a eskerelor care sunt nişte dealuri mai joase cmpuse din nisip
şi pietriş avînd o formă alungită şi îngustă cauzată de curenţii de apă de topire situaţi sub
gheţari. Striaţiile glaciare reprezintă zgârieturi adînci în suprafaţa rocii cauzate de
retragerea blocurilor mari de rocă ce se aflau în interiorul gheţii în timpul retragerii sale
spre nord.
Părţile nordice şi centrale ale Scutului Canadian, pînă la nordul Marilor Lacuri se
află în zona de climă arctică şi subarctică sau a tundrei. Zona subarctică este
caracterizată prin veri scurte şi reci cu temperaturi medii ale lunii iulie cuprinse între +10°
+15° C şi ierni reci şi lungi cu medii ale lunii ianuarie de -15° -25° C. Precipitaţiile medii
anuale au valori reduse de 500 – 800 mm datorită gradului mic de evaporaţie. Zona de
climă arctică este caracterizată prin veri extrem de reci şi foarte scurte cu temperaturi
medii al lunii iulie cuprinse între 5 - 10° C şi ierni lungi şi reci cu temperaturi medii ale lunii
ianuarie de -35°C -25° C. Precipitaţiile au valori scăzute prezentând o medie anuală
cuprinsă între 100 şi 400 mm. În arealul Marilor Lacuri - Sfântul Laurenţiu clima devine
temperat continentală umedă caracterizată prin veri calde şi umede cu medie termică de
+20°C în luna iulie şi ierni scurte şi reci cu temperaturi medii ale lunii ianuarie de -5°C.
precipitaţiile au valori de 900 mm.
Vegetaţia şi solurile se prezintă în următoarea succesiune: deşertul polar în nordul
extrem corespunzător arhipeleagului arctic canadian cu criosoluri; tundră în partea
centrală a Scutului Canadian cu criosoluri; o zonă de tranziţie între tundră şi pădure
boreală în partea de est corespunzătoare Peninsulei Labrador cu soluri podzolice;
pădurea boreală situată la nordul Marilor Lacuri cu soluri podzolice; păduri de amestec şi
arbori cu frunza lată şi soluri podzolice la nivelul Marilor Lacuri.

32
Zona Marilor Lacuri - Sfântul Laurenţiu
Marile Lacuri americane reprezintă cea mai mare unitate lacustră de apă dulce din
lume. Acestea ocupă o suprafaţă de 246000 km² şi sunt în număr de şase: Lake Superior,
Lake Michigan, Lake Huron, Lake Saint Claire, Lake Erie, Lake Ontario. Poziţia lor,
importanţa lor economică şi rolul pe care îl joacă în peisajul nord american au făcut ca
această regiune să fie una de importanţă deosebită şi într-o permanentă dinamică.
În cadrul acestei regiuni se delimitează două zone: cea a Marilor Lacuri pe de o
parte care este împărţită între SUA şi Canada şi a Sfânutlui Laurenţiu pe de altă parte
care aparţine Canadei. Limita dintre ele este una de natură pur geografică în sensul că
alternanţa dintre unităţile lacustre şi emisarii sau râurile care le unesc fac ca trecerea
spre fluviul Sfântul Laurenţiu să fie una firească şi nu atât de evidentă. Acest fapt este
însă dublat de legăturile între diferitele tipuri de reţele care există la nivelul acestui areal
unitar fie că este vorba de infrastructură, economie, populaţie sau chiar politice.
Originea Marilor Lacuri este încă destul de disputată însă majoritatea cercetătorilor
demonstrează originea lor tectono-glaciară. Astfel, cuvetele lacustre tectonice au fost
modelate în precuaternar de eroziunea fluviatilă iar apoi în cuaternar de eroziunea
glaciară. Cu un peisaj plan sau uşor ondulat, topografia locurilor reflectă prezenţă stratelor
sedimentare şi a depozitelor glaciare depuse peste cristalinul şi eruptivul Scutului
Canadian. In jurul Marilor Lacuri se află roci sedimentare plane chiar la suprafaţă. În
compoziţia lor intră depozite de genul till2 glaciar alcătuit din calcar care în dreptul
cascadei Niagara apare la zi (Bone, 2000). Un strat subţire de depozite glaciare şi
lacustre care s-au depus în urma topirii gheţii laurentide în urmă cu 12000 de ani au
format suprafaţa acoprind astfel sedimentarul preexistent. Fluviul Sfântul Laurenţiu s-a
format pe o veche zonă de ruptură în scoarţă. Peisajul a fost determinat şi format de Lacul
Champlain care ocupînd zona cca. 2000 de ani s-a retras şi în retragere a lăsat
materialele expuse la suprafaţă. Acestea se materializează prin foste plaje care astăzi
sunt terase largi ce coboară în pante line spre fluviu, materiale argiloase de suprafaţă
care sunt un amestec de depuneri marine, fluviale sau glaciare. Solurile acestei regiuni
sunt fertile permiţînd practicarea unei agriculturi înfloritoare.
Marile Lacuri americane sunt într-adevăr printre cele mai mari lacuri de apă dulce
din lume (Pech, 1996). Astfel, o ierarhizare a primelor cinci lacuri de acest fel din lume

2
Tillul glaciar este „un depozit glaciar care a fost depus numai de gheţar şi care este format numai din argile şi
fragmente colţuroase de blocuri, nestratificate, situate de obicei în spatele morenelor frontale care poate ajunge la
grosimi de 6-15 m dar şi de 30-40 m” (Posea şi colab., 1986, pag. )

33
arată astfel: Lacul Superior 82700 km2, lacul Victoria 68100 km2, Lacul Huron 59 800 km2,
Lacul Michigan 58300 km2, Lacul Tanganyika 31900 km2 (fig. ):

Fig. Profil pe direcţia V-E, de-a lungul Marilor Lacuri (după Patterson, 1994)

Cu toate că ocupă o suprafaţă atât de mare de apă bazinul lor de recepţie este
redus. Nici un râu major al regiunii nu îşi varsă apele aici. Râurile Illinois şi Wisconsin
izvorăsc chiar de lângă această mare unitate lacustră. Se poate spune astfel că, apa
Marilor Lacuri se află doar în cuveta lor şi aceasta ca urmare a glaciaţiunii şi a felului în
care aceasta a modelat relieful (Patterson, 1994).
Altitudinal Marile Lacuri se desfăşoară pe o diferenţă de nivel de peste 100 m ştiind
că Lacul Superior -cel mai vestic- se află la 200 m altitudine peste nivelul mării iar Ontario,
ultimul dintre lacuri spre est se află la 82 m altitudine. Din această diferenţă de nivel
jumătate este ocupată de Cascada Niagara.

Tabelul
Caracteristici fizico-geografice ale Marilor Lacuri

Lac Altitudine Adâncime Suprafaţă


Superior 200 m 300 m 82700 km²
Michigan 195 m 281,5 m 58100 km²
Huron 195 228 m 59600 km²
Erie 190 64 m 25700 km²
Ontario 82 237 m 19500 km²

Diferenţele de altitudine dintre lacuri se prezintă sub forma unor rupturi de pantă
sau cueste. Cea mai cunoscută este cuesta Niagarei care împreună cu alte cueste
reprezintă marginile unui bazin, acestea avînd forma unui semicerc, bazinul fiind centrat

34
pe sudul Michiganului. Nigara are o cădere de apă de cca. 50 m şi se află între Lacurile
Erie şi Ontario. Adâncimea apei la baza versantului este de 40 m. Aceasta este formată
din două porţiuni: una mai mare numită “horseshoe” care aparţine Canadei şi are o
lungime de 917 m şi o cădere de apă de 48 m şi cascada americană cu o lăţime de 323 m
şi o cădere de apă de 51 m. Intre acestea se află o Insula Caprei care împarte practic
cursul râului în două braţe. În aval de cascadă, Râul Niagara a săpat nişte chei de 11 km
lungime fapt care demonstrează distanţa de la care s-a retras cascada. Pentru că
retragerea a fost de cca. 1,3 m pe an în ultimul secol (Bridges, 1990) s-a calculat că
perioada în care cascada ar fi săpat aceste chei ar fi fost de 20 000-35 000 de ani. Dacă
se va păstra acelaşi ritm al eroziunii Lacul Erie se va drena în cca. 25 000-30 000 ani.
Valea Fluviului Sfântul Laurenţiu are o direcţie sud-vest nord-estică iar pe cursul
său se întâlnesc o mulţime de repezişuri şi cascade din cauza cărora pe porţiuni întinse
nu este navigabil fiind necesară construirea de canale care să înconjoare aceste zone.
Lăţimea fluviului este de 1300 m până la estuarul său care începe la Quebec de unde
lăţimea acestuia creşte până la 25 km iar în dreptul gurii de vărsare în Golful Sfântul
Laurenţiu acesta este de 150 km devenind un adevărat “braţ de mare” (Leţea şi colab.,
1977). Valoarea mareelor este de 4 - 9 m iar valul mareic se resimte pe o lungime de 700
km.
Canalele care au fost construite au avut menirea de a facilita transportul în această
regiune. Un prim canal construit în 1825 leagă Lacul Erie de Râul Hudson care a adus
primul flux mare de trafic pe Marile Lacuri. In anii care au urmat s-au construit canalele:
Soo în 1855 care face legătura între Lacurile Superior şi Huron, Welland în 1829 şi refăcut
în 1931 care face legătura între Lacurie Erie şi Ontario înconjurînd Cascada Niagara şi
canalele de pe Sfântul Laurenţiu care au facilitat navigaţia vaselor oceanice pe fluviu. Un
rol important în transportul mărfurilor l-au avut oraşele Quebec şi Montreal. In calea
transportului exsita un obstacol major la nivelul Quebecului. Acesta era format din
Cascadele Lachine de lângă Montreal fapt care a determinat construcţia Canalului
Lachine în anul 1825. Un eveniment important în îmbunătăţirea transportului a fost
deschiderea căilor marine pe fluviu (St. Lawrence Seaway) în 1959. Din cauza acestui
fapt, oraşe ca Montreal şi Quebec au pierdut o parte din importanţa lor regională (fig. )
care era dată de procesul de transbordare a mărfurilor (Bone, 2000).

35
Fig. Porturi la Marile Lacuri după tipul de marfă şi importanţa regională

(Patterson, 1994, cu adăugiri)

Clima acestei zone este influenţată de convergenţa a două mase de aer majore:
cele dinspre Golful Mexic- mase de aer cald care generează veri lungi, calde şi
umede şi mase de aer arctic care produc uneori ierni reci. In funcţie de temperaturi
precipitaţiile pot lua forma ploilor, a chiciurei, a brumei, a ceţii şi zăpezii - toate asociate cu
disturbanţe frontale cauzate de amestecul maselor de aer cald cu cel rece. Furtuna de
gheaţă din 5 ianuarie 1998 care devastat o parte importantă a estului Statului Ontario şi

36
sudului Statului Quebec, a Statelor Maritime şi a Noii Anglii s-a datorat prezenţei unui val
masiv de aer cald dinspre Golful Mexic şi care a întâlnit mase de aer reci, mai dense
dinspre Oceanul Arctic. Această furtună a durat 6 zile, perioadă în care un strat
considerabil de gheaţă s-a depus pe reţeaua de înaltă tensiune, pe copaci, pe case etc.
Sub greutatea gheţii, stâlpii de înaltă tensiune au cedat şi pur şi simplu s-au îndoit, copacii
s-au rupt şi pentru 36 de ore cca. 500 000 de oameni au rămas fără curent electric.
Pagubele produse de această furtună de gheaţă au totalizat peste 500 milioane $.
In zona Marilor Lacuri cad precipitaţii frontale şi convecţionale care reprezintă
principala sursă a precipitaţiilor de aici. Cea mai mare parte a acestora cad în estul
Marilor Lacuri unde căderile de zăpadă sunt mari. Regimul precipitaţiilor este de
asemenea afectat de către Marile Lacuri deoarece masele de aer absorb umezeala de pe
suprafaţa lor deteminând astfel creştera precipitaţiilor locale (Bone, 2000). La Chicago
media termică a lunii iulie este de +25°C iar a lunii ianuarie de -4° C. °°
Din punct de vedere climatic valea Sfântu Laurenţiu prezintă ierni reci cu puternice
căderi de zăpadă şi frecvente schimbări ale stării vremii. Acest fapt se datorează liniei de
convergenţă în calea celor două fronturi de aer (tropical şi polar) care există pe
aliniamentul Marilor Lacuri-Sfântu Laurenţiu. Căderile de zăpadă pot atinge valori de cca.
2,5 m pe an sau chiar mai mari la nivelul unor văi sau pe litoralul atlantic. Temperatura
medie a lunii ianuarie scade de la -10°C la Montreal, la -12°C la Quebec City şi -18°C pe
versanţii Laurentidelor. Navigaţia din cauza gheţii care se formează pe fluviu este închisă
în timpul iernii (decembrie pînă la mijlocul lui aprilie) dar în ultimele ierni aceasta a fost
deschisă pînă în amonte de Montreal (Patterson, 1994). Temperatura lunii iulie are valori
de cca +12° C la Montreal şi +14 +15° C în aval.
Media anuală a precipitaţiilor la nivelul acestor regiuni este de cca. 1000 mm.
Solurile sunt de tipul luvisolurilor brun-cenuşii iar pădurile sunt caracterizate prin
esenţe de pin alb, pin roşu, arţar, stejar roşu, mesteacăn galben, tsuga.
De o importanţă deosebită rămâne însă această regiune în ceea ce priveşte
economia, reţelele de transport fluxurile de transport şi reţeaua urbană. Aici se află
concentrată 1/5 din populaţia SUA şi jumătate din populaţia Canadei. Dintre oraşe se
remarcă cele şase mari oraşe nord-ameircane: Chicago, Milwaukee, Detroit, Cleveland,
Buffalo şi Toronto – care împreună deţin 8% din populaţia Anglo-Americii. Cu toate
acestea cea mai mare concentraţie urbană se află pe ţărmurile sudice ale lacurilor în timp
ce o bună parte a nordului este presărată de cabane şi zone de recreaţie. Anual, de-a

37
lungul celor nouă luni în care se poate practica transportul pe Marile Lacuri se transportă
în jur de 200 milioane tone marfă dintre care cea mai mare cantitate este reprezentată de
minereurile de fier care provin din munţii Mesabi, Gogebic şi Marquette dar şi din Steep
Rock-Ontario pentru a fi preluate în topitorii. In direcţie opusă sunt transportaţi cărbuni
dinspre Munţii Appalchii şi Câmpiile interioare. De asemenea, un rol important în
transportul pe lacuri îl au cerealele canadiene care sunt îmbarcate la Thunder Bay
(Canada) şi cele din SUA încărcate la Duluth Superior. De asemenea se mai transportă
potasiu şi calcar. (Fig…….).

Unităţile de platformă atlantice:


Câmpia Litorală Atlantică şi Golful Mexic
Din sudul Texasului şi până la New York, continentul nord american este străbătut
de câmpii, care de exemplu în Texas au lăţimi de până la 480 km. Până la nord-estul
Peninsulei Florida, acestea se îngustează iar o parte continuă submers în Oceanul
Atlantic. În vecinătatea New Yorkului câmpiile continuă submers reapărând doar la nord
de Golful Hudson, la Capul Cod şi în partea sudică a Noii Anglii. Limita vestică a acestor
câmpii o constituie “linia de cădere a apelor” sau “fall line” care aparţine Piemontului
Appalachian. Altitudinile acestor câmpii nu depăşesc 150 m, altitudinea medie fiind de 35
m (Bridges, 1990). Acestea sunt formate din roci relativ recente. Cele mai vechi roci sunt
Cretacice şi se găsesc la marginea continentală. Stratele sedimentare succesive
formează centuri care însă nu pot forma adevărate linii de coastă din cauza pantei extrem
de mici. Se formează astfel mlaştini, lagune şi bancuri flancate de bare de nisip care fac
trecerea între mare şi uscat. La nord de Râul Rappahannock limita fluxului mareic ajunge
până la “fall line”.
Sectorul nordic al regiunii se întinde de la Capul Cod prin insula Martha’s Vineyard
şi Long Island (New York) până la Capul Kennedy. Cele două insule (Martha’s Vineyard şi
Long Island) sunt formate pe unele spinări continenetale sedimentare submerse peste
care s-au instalat morene. Plajele de tip barieră se întind de-a lungul celei mai mari părţi
ale coastei inchizând lagune de diferite mărimi.
Câmpia litorală centrală cu întindere între valea fluviului Hudson şi Capul Hatteras
este alcătuită din nisipuri şi argile a căror origine se datorează transgresiunii marine
cretacice şi terţiare. Invadarea în cuaternar a gurilor râurilor cu ape marine fenomen

38
dublat de prezenţa mareelor a dus la formarea unor estuare adânci ca nişte braţe de mare
(Leţea şi colab., 1977) cum sunt Delaware (care inanintând până la poalele Appalachilor a
fovorizat apariţia oraşului Baltimore), Chesapeake, Potomac. Formarea treptelor de
eroziune în urma abraziunii marine şi a eroziunii fluviatile a favorizat apariţia aici a marilor
metropole şi aglomeraţii urbane: New York, Washington, Philadelphia, Baltimore. Râurile
care traversează zona sunt: Hudson, Potomac, Delaware, Susquehanna. Clima este
temperată cu influenţe oceanice manifestate prin precipitaţii ce ating valori medii de cca.
1500 mm annual. Vegetaţia care la origine a fost forestieră mixtă a fost înlocuită de culturi
agricole.
Câmpia litorală sudică se întinde de la Capul Hatteras pînă la Peninsula Florida.
Ţărmul Oceanului Atlantic este brodat de numeroase golfuri. Acestea au fot închise de
cordoane litorale formate datorită transportului de material aluvionar cărat de numeroase
râuri din Munţii Appalachii şi care depuse la gurile de vărsare în contact cu curenţii litorali
au format bare de nisip ce au închis golfurile originale formînd adevărate lagune. O astfel
de lagună de 4000 km² este cea formată în spatele cordonului litoral de la Capul Hatteras
care are o lungime de 200 km (Leţea şi colab., 1977). Peisajul acestei unităţi de câmpie
se diferenţiază longitudinal. Astfel, pe ţărmul atlantic se întâlnesc limane şi cordoane
fluviatile, zone inundabile de altfel in timpul viiturilor, care se formează pe mai toate râurile
ce coboară din Appalachii. Vegetatia luxuriantă care acompaniază această regiune face
zona greu accesibilă circulaţia făcîndu-se doar pe văile râurilor. După această centură de
coastă se desfăşoară câmpia propriuzisă care favorizează cultivarea bumbacului formând
aşa numita “centură a bumbacului” (Cotton Belt) care se desfăşoară spre Piemontul
Appalachiian ocolind Appalachii în partea lor sudică continuându-se în nordul Golfului
Mexic până în Statul Texas. Caracteristice sunt de asemenea culturile de batate şi orez.
Acest sector prezintă un climat subtropical umed şi cald cu temperaturi medii ale
lunii ianuarie de +10ºC la Savannah iar a lunii iulie de +27ºC. Valoarea medie a
precipitaţiilor este de 1200-1300 mm anual prezentând două maxime: una de vară şi una
de iarnă, toamna fiind caracterizată prin uscăciune. Dintre apele care traversează acestă
regiune pot fi amintite: Cape Fear, Pee Dee, Santee, Savannah, Altamaha etc. Mlaştinile
caracteristice zonei de contact dintre litoral şi partea centrală a câmpiei se întind pe
suprafeţe importante şi au as[ectul unor suprafeţe compacte în partea nordică de la
Charleston până în apropierea Piemontului Appalachian continuându-se până la Râul
Savannah; în sud la contactul cu Peninsula Florida se află Mlaştina Okefenookee ambele

39
ocupînd suprafeţe de peste 700 km². Aceste suprafeţe înmlăştinite din partea centrală a
Câmpiei Atlantice au împiedicat formarea aglomeraţiilor urbane dar şi a porturilor (spre
deosebire de sectorul nordic). Caracteristice pentru acest sector sunt şi lacurile prezente
între zonele de înmlăştinire cum sunt Lacurile Marion şi Moultrie situate pe Râul
Congaree.
Solurile sunt de pădure în partea de vest la contactul cu Piemontul Appalchian şi
galbene subtropicale în partea de est.
Penisula Florida, este înconjurată de şelf continental care s-a format probabil încă
din Terţiar. Este o peninsulă joasă, mlăştinoasă, cu multe lacuri care se intinde pe o
lungime de 600 km depărtare faţă de continent şi formează limita estică a Golfului Mexic.
Alcătuirea acesteia din calcare face ca pe suprafaţa sa să se afle excavaţiuni în care
adesea cantonează lacuri. Dintre acestea cel mai cunoscut este Lacul Okechobee care
deşi are o adâncime de doar 7 m prezintă o lăţime de 50 km. Cunoscută este rezervaţia
de la Everglades situată în Lacul Okechobee, care este compusă din mlaştini ce se
găsesc la doar 0,5m deasupra nivelului mării, mlaştini a căror cuvetă îşi are originea în
Pliocen. De asemenea mai poate fi amintită şi The Big Cypress Swamp (Marea Mlaştină
cu Chiparoşi) situată in sud-vestul Floridei pe un platou de calcar saturat. Bancurile de
nisip flanchează ţărmul sudic iar dezvoltarea recifilor de corali este legată de prezenţa
apelor calde ale Golfului Mexic.
Partea de est a Floridei prezintă o serie de plaje de tip barieră cu dune de nisip
care închid in interiorul lor lagune. Sectorul sudic al peninsulei se termină printr-o serie de
insule coraligene care se numesc Keys şi care se întind pe o distanţă de 240 km de la cel
mai cunoscut port şi staţiune litorală – Miami (Bridges, 1990). Insulele Keys Est sunt
formate din coral Pleistocen mort pe când Keys Vest sunt formate din calcare.
Clima Floridei este subtropicală umedă favorizând cultura bumbacului, trestiei de
zahăr şi a citricelor. Florida este principala producătoare de citrice de pe teritoriul SUA.
Aceasta produce ¾ din cantitatea de portocale şi grapefruit din SUA înlocuind supremaţia
pe care o avea zona Los Angelesului în producţia de citrice, poziţie pe care a pierdut-o
datorită dezvoltării urbane. Producţia de iarnă de legume a fost stimulată în sudul Floridei
prin drenarea unor mlaştini şi canalizarea unor cursuri de apă (Patterson, 1994). Aici se
cultivă tomate şi legume care înainte se credea că sunt potrivite doar pentru producţia pe
scară restrânsă. La vest de Lacul Okechobee se culivă trestie de zahăr a cărei producţie
a fost stimulată de terminarea importurilor dinspre Cuba. Agricultura pune în pericol

40
rezervaţia naturală de la Everglades- rezervaţie de floră şi faună subtropicală - deoarece
scurgerea naturală a apei din Lacul Okechobee, spre sud, dublată de perioadele de
revărsări din timpul ploilor împiedica practicarea agriculturii, fapt pentru care a fost
întreruptă. Florida este de asemenea principala producătoare de fosfaţi din SUA.
Datorită proximităţii faţă de Cuba (144 km), în sudul peninsulei au fost amplasate
baze militare care s-au alăturat celor tradiţionale din Pensacola (sudul Statului Alabama)
şi San Antonio (Statul Texas). Industria aerospaţială americană reprezentată de NASA cu
cartierul general la Houston (Texas) beneficiază de Cape Canaveral (sau Cape Kennedy)
din Florida ca principală locaţie de lansare a rachetelor spaţiale. În jurul acestui aerodrom
se află instalaţiile şi uzinele necesare pentru întreţinerea acestora.
Dezvoltarea acestei regiuni a fost datorată avântului economic generat de prezenţa
tot mai puternică a turismului. Această creştere a avut loc la început în jurul oraşului
Miami care avea în anul 1920 doar 42 000 de lcuitori pentru ca în 1990 împreună cu
CMSA să totalizeze 3,7 milioane. Coasta sud-estică a SUA, care cuprinde şi Peninsula
Florida reprezintă din punct de vedere urban un megalopolis în formare. Oraşele care se
află pe cuprinsul Statului Florida sunt (Tabel……)
Din punctul de vedere al hazardelor naturale Peninsula Florida se află în calea
furtunilor tropicale care sunt în număr de 5-10 pe an şi al tornadelor care aici prezintă un
risc moderat de apariţie (Fig ).
Tabelul Evoluţia numărului de locuitori ai oraşelor din Statul Florida la
Recensămintele din 1970 şi 1990
1970 1990

Coasta de Est
Daytona Beach MSA 169 371
Melbourne-Titusville-Palm Bay MSA 230 399
Fort Pierce MSA 79 251
Miami-Fort Lauderdale CMSA 1888 3193
Fort Lauderdale PMSA 620 1255
Miami PMSA 1268 1937
Palm Beach-Boca Raton-Delray Bay MSA 349 864
Jacksonville MSA 613 907
Coasta de Vest
Fort Myers-Cape Coral MSA 105 335
Tampa-St. Petersburg-Clearwater MSA 1106 2068

41
Sarasota MSA 120 278
Pensacola MSA 243 344
Interiorul
Orlando MSA 453 1073
Lakeland-Winter Haven MSA 229 405
(după Patterson, 1994)
Sistemul Appalachian
Se află situat în partea de est a continentului format în Ordovician, Devonian şi
Permian. Se află situat sub forma unei centuri continue de peste 2000 km lungime cu
orientare nord-est sud-vestică de la Peninsula Newfoundland până în Alabama centrală.
Acesta se distanţează tot mai mult de ţărmul Atlanticului de Nord, pînă când în Georgia
ajunge la o distanţă de 400 km faţă de ţărm. Sunt munţi de platformă care au în
compoziţia lor două sectoare formate în orogeneze diferite: în nord unul caledonic iar în
sud unul hercinic. În compoziţia lor litologică se află andezite, benzi de roci bazaltice, roci
metamorfice din Precambrian şi Cambrian, roci sedimentare( gresii carbonifere, straturi
roşii triasice, sedimente cretacice în câmpia marginală)şi şisturi cristaline.
Munţii Apallachi aparţin Canadei în partea lor nordică şi Statelor Unite al Americii în
partea lor centrală şi sudică. Multe creste ating altitudini cuprinse între 1000 şi 2000 m.
Două vârfuri fac excepţie de la monontonia altitudinală şi acestea sunt Mount Monadnock
(1052 m) şi Mount Mitchell (2037 m, cel mai înalt din întreg lanţul appalachian). Râurile de
pe panta vestică sunt tributare fluviilor Ohio, Cumberland sau Tennessee în timp ce
modelul de scurgere nordic a fost impus datorită eforturilor apelor de a străbate diferite
structuri geologice în drumul spre Oceanul Atlantic. Modelul sudic şi estic de scurgere
este dat de faptul că râurile izvorăsc din Munţii Albaştrii (Blue Ridges), traversează
Piemontul Appalachian şi trec în zona de câmpie litorală traversând pragul ce formează
aşa numita “Fall line” sau linie de cădere a apelor unde formează numeroase cascade
(Bridges, 1990).
Appalchii canadieni reprezintă doar 2% din suprafaţa ţării. Se prezintă sub forma
unui mozaic alcătuit din platouri înalte, rotunjite şi erodate şi văi înguste. Acest peisaj se
datorează unor procese combinate de alterare şi geomorfice care au dus la scăderea
altitudinii acestor munţi. Cele mai mari înălţimi sunt în Peninsula Gaspé unde se află
Munţii Notre Dame şi Munţii Chic-Chocs care culminează cu vârful Jacques Cartier de
1268 m. Regiunea de coastă a fost scufundată iar apele oceanului au invadat văile
inferioare ale râurilor formând astfel golfuri sau estuare. Această configuraţie a ţărmurilor

42
a facilitat amplasarea aici a unor porturi (de exemplu Halifax). In Insula Newfoundland
Appalachii sunt golaşi, cu roca la zi, stratul de sol aflându-se doar pe văi. Platforma
continentală submersă favorizează şi aici amplasarea oraşelor porturi. Aici se află Long
Range Mountains cu o orientare nord-est sud-vestică din care porneşte spre est un lanţ
mai mic denumit Annieopsquotch Mountains. Insula Prince Edward este caracterizată
printr-un peisaj diferit faţă de celelalte provincii appalachiene. Aici culmile rotunjite sunt
formate din gresii roşii, sfărâmate datorită proceselor de eroziune şi alterare care în cea
mai mare parte sunt acoperite de un strat de sol roşietic. Pe suprafeţe importante se află
terenuri agricole. Clima acestei regiuni este de tip atlantic (Bone, 2000) caracterizată prin
veri reci, scurte şi ierni scurte şi reci. Media lunii ianuarie este de -5ºC iar a lunii iulie între
15º-17ºC. Valoarea anuală medie a precipitţiilor este de 1000 mm. Vegetaţia
caracteristică este cea de pădure boreală şi mixtă solurile fiind de tip podzolic.
Munţii Appalchi pe teritoriul Statelor Unite se împart în mai multe secţiuni: Appalchii
Nordici, appalachii Centrali şi Applachii Sudici. Appalchii Nordici se afla situaţi în provincia
cunoscută sub denumirea de New England, la nord de valea râului Hudson. Aici se
întâlnesc două şiruri de munţi despărţiţi de valea Râului Connecticut. Spre vest se află
Green Mountains (Munţii Verzi) cu altitudini de peste 1200 m urmaţi la sud de munţii
Taconic. La est de Connecticut se află Munţii Albi (White Mountains) puternic fragmentaţi
de eroziunea selectivă fapt datorat alternanţei de roci dure şi roci friabile (Leţea şi colab.,
1977). Datorită volumului mare de precipitaţii care udă această grupă montană, de aici
izvorăsc mai multe râri, cu un curs scurt datorită apropierii faţă de Oceanul Atlantic.
Acestea formează estuare la vărsare unde mareele ating valori de 6 m în nord şi 4 m în
sud facilitînd astfel înaintarea vaselor de mare tonaj. Aici se află porturi importante cum
sunt Portland, Boston etc. Bogăţia apelor de suprafaţă este dată de multitudinea lacurilor
de origine tectono-glaciară şi a râurilor pe al căror curs se întîlnesc numeroase cascade
fapt ce le face improprii navigaţiei dar beneficiază de un important potenţial
hidroenergetic. Clima este de tip temperat continental influenţată de Curentul rece al
Labradorului care generează temperaturi scăzute. Valoarea medie a precipitaţiilor este de
1000-1250 mm, cu maxim de iarnă, fapt care plasează regiunea în zonele de umiditate.
Temperatura medie a lunii ianuarie la Boston este de +3ºC iar a lunii iulie de + 22º C.
Vegetaţia este formată din păduri de arţar, mesteacăn, brad, şi pin.
Appalachii centrali sunt limitaţi în nord de valea Râului Hudson iar în sud de valea
Râului Susquehanna. Deosebirea dintre acest sector şi celelalte este cea de altitudine şi

43
implicit de climă. Cele mai importante masive din acestă grupă sunt Catskill şi Pocono.
Faptul că au altitudini mai scăzute a facilitat locuirea lor iar pasurile şi trecătorile au
înlesnit circulaţia. Oraşul New York a fost legat prin fluviul Hudson şi apoi prin Lacul
Champlain şi Râul Richelieu (ambele situate într-o depresiune tectono-erozivă) de Fluviul
Sfântul Laurenţiu. In relieful acestei secţiuni se văd urmele glaciaţiunii materializate prin
morene terminale şi laterale, roci şlefuite, nisipuri, lacuri şi cuvete glaciare şi turbării
(Leţea şi colab., 1977).
Clima este temperat continentală cu nuanţă oceanică (Leţea şi colab., 1977) cu
valori medii de +1º C in luna ianuarie şi +24º C în iulie la New York. Precipitaţiile medii
anuale au valori de 1250-1500 mm. Dintre râuri mai importante sunt Suquehannah şi
Delaware urmate de alte râuri cu debite mari, multe dintre acestea întrebuinţate din punct
de vedere hidroenergetic (de exemplu Râul Raritan). Solurile sunt podzolice dar pe
suprafeţe largi în special în zonele înalte acestea lipsesc.
Appalachii sudici cuprind două provincii distincte: Ridge and Valley (Munte şi Vale)
şi Blue Ridges (Munţii Albaştrii).
Provincia Ridge and Valley ocupă partea centrală înaltă a Appalachiilor fiind practic
o creastă cu întindere din sudul Statului New York şi estul Statului Pennsylvania până în
statul Alabama. Suprafaţa acestei creste este de 4800 km cu lăţimi diferite: 40 km în nord,
160 km în partea centrală şi 60 km în sud (Bridges, 1990). Multitudinea şi diverisitatea
tipului de roci formate din carbonifer până în Permian păstrate în strate sedimentare de
13000 m grosime creează peisaje tipice datorate structurilor de anticlinal şi sinclinal
rezultate în urma încreţirii stratelor amintite care creează aspectul de creastă şi vale.
Sistemul de scurgere a fost impus de stratele încreţite . Fenomene carstice
caracterizează de asemenea provincia Ridge and Valley fiind favorizate de calcarul
Ordovician încreţit. Acestea sunt de tipul peşterilor - formate în zonele de terasare din
cursul inferior al râurilor, sifoanelor, unui pod natural de 30 m şi a unui tunel de 300 m
lungime care se află în Statul Virginia. Partea estică a provinciei este mai joasă datorită
faptului că în structura ei litologică intră mai puţine gresii rezistente. Aceasta se întinde pe
1900 km începînd de la Sfântul Laurenţiu până în Statul Alabama cu lăţimi cuprinse între
3 km în Statul Virginia până la 80 km, extensiune maximă.
Regiunea Blue Ridges sau Munţii Albaştrii se află situată între provinciile Ridge and
Valley în vest şi Piemontul Appalachian în est. Aceasta cuprinde cele mai mari înălţimi
din toţi Appalachii avînd o extensiune de 900 km din Pennsylvania pînă în Georgia.

44
Altitudinea lor medie la nord este de 1300 m iar în sudul Râului Roanoke câteva vârfuri
depăşesc 2000 m. Acest lanţ montan se prezintă sub forma unei culmi unice în Statul
Pennsylvania iar de la graniţa Statului Maryland formează două lanţuri paralele cu
orientare meridiană iar de la sud de Râul Roanoke se dezvoltă sub forma unor ghirlande
de munţi ce ajung la o lăţime totală de 130 km. Acest sector al Appalchilor mai poartă
denumirea de Munţii Alleghenny. Aici se află şi cea mai mare înălţime din întregul lanţ
appalachian în masivul Great Smoky Vârful Mitchell (2037 m).
Huila care se extrage din Provincia Appalachia produce 45,8% din totalul de
cărbuni extraşi anual în Statele Unite dintre care Virginia de Vest şi Estul Statului
Kentucky produc cea mai mare parte.
Appalchii sudici se află în provincia subtropicală umedă (Espenshade, 1995) aflată
sub influenţa Curentului cald al Golfului cu o vegetaţie formată din arbori sempervirescenţi
(conifere) cu frunza lată şi arbori cu frunze căzătoare cum sunt stejarul, arţarul, castanul,
nucul, magnolia etc. Pe vârfuri clima este de tip montan, rece. Termic, această regiune
cuprinde temperaturi de +1º C în luna ianuarie şi + 20º C în luna iulie. Uneori se
înregistrează îngheţuri pâna târziu în luna mai. Precipitaţiile ating valori medii de 2000
mm/an. Se înregistrează însă un maxim de iarnă.
Alleghenny sunt străbătuţi de mai multe râuri care izvorăsc în majoritate de pe
pantele lor estice: Potomac, James, Roanoke, Cape Fear, Savannah sau de pe pantele
vestice ca Ohio şi Tennessee.
Piemontul Appalachian se intinde de la Râul Hudson şi până în Alabama centrală
pe o lungime de 1600 km avînd lăţimi care variază de la 16 km în New Jersey la 200 km
în Carolina de Sud şi Georgia. Altitudinea acestuia variază între maximum 600 m -800 m
şi 100 m. Limita estică a acestei provincii se numeşte “fall line” adică linia de cădere a
apelor marcată de un abrupt spre unităţile de câmpie atlantice unde râurile formează
numeroase cascade (Bridges, 1990), (Leţea şi colab., 1977) datorate eroziunii regresive.
Din punct de vedere geologic piemontul este format din roci sedimentare paleozoice,
metamorfozate cu intruziuni granitice şi vulcanice. Acesta face parte dintr-un masiv vechi
care a contribuit la înălţarea Appalachilor care a fost peneplenizat şi a creat astfel un relief
ondulat, cu pante reduse. Dintre râurile care îl traversează poat fi amintite: James, Cape
Fear, Roanoke, Savannah, Peedee, Santee etc.
Clima este mai blîndă decât cea a Appalachilor. Vegetaţia este formată din păduri
de foioase.

45
Unităţile depresionare centrale se întind între sistemul appalachian în est şi
Munţii Stâncoşi în vest. Câmpiile Golfului Mexic cât şi o bună parte a Scutului Canadian
aparţin acestor depresiuni interioare. Diferenţa dintre acestea este doar de natură
geologică. Chiar dacă am exclude câmpiile litorale şi Scutul Canadian care apare la zi, ar
rămâne o suprafaţă enormă cuprinsă în limitele a 1920 km de la marginea Platoului
Appalachian din Ohio până la poalele Munţilor Stâncoşi la Denver (Patterson, 1984). De
la nord la sud depresiunile se întind pe 40 grade latitudine corespunzând unei lungimi de
2500 km de la marginea câmpiei litorale din Texas până la delta fluviului Mackenzie la 70
grade latitudine nordică. Patul de roci paleozoice are o grosime mare şi uniform
repartizată pe fundul unei foste mări. Inspre nord-est aceste roci depăşesc Scutul
Canadian în timp ce în sud acestea se află sub ultimele depozite ale câmpiei litorale. In
est acestea sunt contorsionate violent sub impactul zidului appalachian. In vest se întind
sub stratul Cretacic, terţiar şi al materialelor recente până cînd dau de peretele
Stâncoşilor iar în nord acestea ajung până la Oceanul Atlantic.
Podişurile şi preriile centrale au mai multe secţiuni: Centura de tranziţie
estică, secţiunea Mississippi – Marile Lacuri, Provincia Ozark – Oachita şi Marile Câmpii.
Centura de tranziţie estică este formată din Podişul împădurit Cumberland
sau Podişul Appalchian situat în partea de sud a nordul morenaic, limtat la est de Munţii
Appalchi iar la vest de Câmpia Mississippi cu o extensie latitudinală de 1000 km.
Altitudinile acestuia urcă de la 400m la peste 1000m. Procesul de formare a munţilor a
afectat această regiune într-o mai mică măsură creând strate uşor cutate. Aici se găsesc
depozite de gresii şi calcare Carbonifere care au creat un relief carstic specific. Peştera
cea mai cunoscută se află în statul Kentucky şi este denumită Peştera Mamuţilor
(Mammoth Cave) cu galerii ce totalizează 240 km. De o importanţă deosebită pentru
economia regiunii sunt două domuri create datorită încreţirii stratelor şi a căror cuvertură
de gresii a fost înlăturată din cauza eroziunii, lăsând în urmă bazine de calcar – Bazinul
Bluegrass din Kentucky şi Bazinul Nashville din Tennessee. Ambele sunt recunoscute
prin bogăţia solului care a facilitat prezenţa păşunilor. Altitudinea acestui podiş este de
1500 m înspre nord-vest la contacul cu Appalachii şi coboară la 400 m în dreptul râului
Ohio.
Aspectul general al podişului este acela al unei regiuni muntoase străbătut
de văile râurilor Ohio – Cumberland, Tennessee, cu un sistem de terase fluviatile datorate

46
ridicării în etape diferite. Pe toate laturile, acest podiş se termină prin versanţi de eroziune
iar în partea nordică apar în morfologie chiar urme glaciare (Leţea et. al, 1977). În
imediata apropiere a Lacului Ontario mai multe văi au fost adâncite de apele de topire şi
de către scouringul glaciar formînd aşa numitele Finger Lakes (Lacuri Degete) dintre care
lacurile Seneca şi Cayuga au bazine situate sub nivelul Oceanului Planetar (Bridges,
1990).
Caracteristica climatică a regiunii este dată de situarea în cadrul climatului
temperat continental cu influenţe oceanice. Media lunilor de iarnă este de + 1ºC până la
+3ºC iar a lunilor de vară de +26ºC. Media anuală a precipitaţiilor este de 1100 mm fiind
influenţată de masele de aer atlantice.
Reţeaua fluvială este formată din Râul Ohio şi afluenţii acestuia care
prezintă în albia sa numeroase praguri fapt ce îl face greu navigabil. Avantajul său este
dat de debitul mare care la confluenţa cu Mississippi debuşează 1/3 din apele acestui
colector. Pentru a se putea naviga au fost construite paralel cu râul canale cu ecluze.
Pădurile de foioase (stejar, nuc, castan etc.) au fost înlocuite de culturi agricole.
Secţiunea Mississippi –Marile Lacuri sau Nordul Morenaic se întinde de la sudul
Marilor Lacuri până la confluenţa râurilor Mississippii – Ohio – Missouri. Are forma unui
triunghi mare cu baza spre Marile Lacuri. Această zonă reprezintă o adevărată câmpie
structurală care se mărgineşte la vest cu Preria centrală iar la est cu partea centrală a
Appalachiilor. Această câmpie este plată iar deasupra ei se află o cuvertură de drift
glaciar până la confluenţa râurilor Mississippi-Ohio. Acţiunea gheţii a afectat sistemul de
scurgere iar partea nordică este împestriţată de lacuri iar în trecut de mlaştini care au fost
asanate o dată cu venirea cultivatorilor. Există şi uşoare încreţiri ale scoarţei, nişte
sinclinale în Ohio şi Illinois care conţin cărbune şi un bazin în sudul Michiganului delimitat
de un aliniament de cueste. Cea mai cunoscută este cuesta Niagara.
Clima regiunii se află sub influenţa Marilor Lacuri care au rol de moderator termic.
Astfel la Detroit (pe ţărmul Lacului Erie) temperatura medie a lunii ianuarie este de - 3° C
şi a lunii iulie de 21° C. La Chicago pe lacul Michigan temperatura medie a lunii ianuarie
este de -5° C şi a lunii iulie de + 22° C. Cu cât distanţa faţă de Marile Lacuri creşte cu
atât este mai mare şi diferenţa dintre lunile cele mai reci şi cele mai calde. Astfel la St.
Paul, pe Mississippi media lunii ianuarie este de –12,5º C iar a lunii iulie de + 22º C; la
Duluth media lunii ianuarie este de - 13º C iar vara, în luna iulie, media este de + 10,5º C.

47
Valorile precipitaţiilor medii anuale sunt de 900 mm la Marile Lacuri, 700 mm la
Minneapolis şi de 900 mm la St. Louis (influenţate de prezenţa maselor de aer atlantice).
Hidrografia este reprezentată de fluviul Mississippi şi afluenţii acestuia Missouri,
Wisconsin, Illinois, Cedar etc.
Vegetaţia caractersitică este cea de pădure, o continuare a pădurii canadiene cu
esenţe de stejar, tei, ulm, arţar, pin roşu, pin alb, cedru etc. Defrişarea acestor păduri a
început încă de pe timpul coloniştilor. Sudul regiunii prezintă o vegetaţie de silvostepă şi
de prerie.
Secţiunea Ozark- Ouachita este situată la vest de Mississippi şi aproape de
confluenţa cu Câmpia Golfului. Aici peisajul este determinat de prezenţa unor munţi
scunzi numiţi adesea podişuri interioare. In nord se află un dom flancat de roci carbonifere
pe creasta căruia aflorează granite precambriene. Aici se află Munţii Ozark (Patterson,
1994) care conţin Platourile Salem, Springfield precum şi Munţii Boston. Altitudinea
maximă este de 610 m. Atât peisajul cât şi modelul de scurgere corespund sistemului
piemontan appalachian. La sud de de Râul Arkansas se află Munţii Oachita cu o structură
cutată care se aseamănă cu partea de creastă a Munţilor Appalachi. Altitudinea cea mai
mare este de 820 m. Aceşti doi munţi au fost creaţi de aceleaşi mişcări orogenice ca
Appalachii reprezentând o prelungire a lor până la poalele Munţilor Stâncoşi.
Marile Câmpii Americane se întind de la Mexic spre nord îngustându-se între
Scutul Canadian şi Munţii Stâncoşi până ating nordul Alaskăi. Partea vestică care se află
la contactul cu Stâncoşii urcă altimetric până la 1250-1520 m cu o pantă medie de 1,5-1,9
m/km². Structural acestea fac parte din zona joasă centrală. In partea vestică stratele se
afundă la poalele Stâncoşilor. Panta cu orientare estică este datorată depunerilor recente
de materiale neconsolidate din Munţii Stâncoşi transportate de râuri. Aceste pante relativ
netede prezintă pe alocuri zone de eroziune cauzate de acţiunea agenţilor externi.
Câmpiile la vest de Missouri sunt erodate mai mult. In Nebraska se află o centură de
dealuri de nisip care au fost formate în glaciar prin acţiunea vânturilor puternice. In Dakota
de Nord şi Dakota de Sud şi în parte pe râurile care traversează câmpia se află teritorii
întinse cu badlands.
Există doar o denivelare importantă care rupe uniformitatea câmpiei: Black Hills
(Dealurile Negre) ale Dakotei de Sud care ating altitudini de 2130 m. Acestea sunt
alcătuite din şisturi cristaline care se ivesc la zi din fundamentul continental ca nişte boltiri
sub formă de domuri.

48
a. Câmpia Mississippi este cea mai tânără regiune formată pe locul unui fost golf
marin umplut cu sedimente marine iar mai apoi cu aluviuni fluviale. Acesta a fost scos la zi
ca urmare a epirogenezei pozitive fiind ridicat în mai multe etape. Această câmpie apare
ca un triungi cu baza în Golful Mexic şi vârful la confluenţa râurilor Mississippi-Missouri.
Mai este cunoscută sub denumirea de “Valea cea Mare” (Leţea şi colab., 1977).
Altitudinile ei sunt mai mari înspre est şi vest spre statele Texas, Mississippi şi Alabama
iar altitudinile cele mai scăzute se află de-a lungul Fluviului Mississippi.
Solurile pe calcare sunt foarte fertile iar în Statul Alabama se află aşa numita
“Black Belt” favorabilă culturii bumbacului.
Dintre hazardele naturale la care este expusă câmpia cele mai frecvente sunt
tornadele cu posibilitatea moderată de apariţie şi furtunile tropicale care pot fi între 5 şi 10
pe an (Fig….).
b. Preeria Centrală, Podişul Missouri şi Podişul Preeriilor se desfăşoară în direcţia
SE-NV între Câmpia Mississippi şi poalele Munţilor Stâncoşi pe o distanţă de 1200 km.
Preria centrală ocupă fâşia estică a acestei regiuni învecinându-se la vest cu cele două
podişuri: Missouri şi Preriilor. Limita dintre aceste două formaţiuni distincte o constituie un
abrupt de eroziune. Cele două podişuri prezintă un fundament mezozoic şi neozoic cu
relief specific de eroziune şi acumulare format din nisipuri, pietrişuri şi nămoluri. Podişurile
prezintă diferenţieri regionale:
ƒ eroziune mare mai ales în Podişul Missouri care prezintă altitudini de 800-1500 m;
latura sudică a Podişului Preeriilor nealterată datorită condiţiilor climatice;
ƒ uniformitate accentuată mai ales în sectorul Red River- Rio Grande numit şi Llano
Estacado (câmpie jalonată cu ţăruşi) cu altitudini medii de 1200 m
ƒ sectorul dintre râurile Nebraska - Platte cu relief specific de dune bine fixate
datorate unui climat mai uscat în trecutul geologic şi unui substrat nisipos.
Clima este influenţată de masele de aer de pe Golfului Mexic, încărcate cu
precipitaţii şi generatoare de temperaturi ridicate. Vara temperatura medie este de +23º C
iar iarna de -4ºC. Precipitaţiile ating valori cuprinse între 500-1000 mm. Iernile sunt reci
ajungându-se şi până la -20º C. Dintre hazardele naturale aici sunt prezente uraganele ce
ating până la 120 km/oră cu frecvenţă din noiembrie până în martie (Fig. ). Intensitatea
mare a vântului duce la scăderi mari de temperatură care iarna ajung până la - 40º C.
Vegetaţia specifică este cea de stepă înaltă şi joasă caracterizată prin graminee.
Hidrografia este caracterizată prin râuri cu scurgere neregulată, torenţială, care seacă

49
vara dar care în luna mai prezintă viituri datorate precipitaţiilor abundente dar şi topirii
zăpezilor.
Solurile nordice fac parte din grupa molisolurilor care susţin agricultura acestei
regiuni. Spre sud se întinde zona alfisolurilor sau podzolurilor brune-cenuşii.
Această regiune pe lângă importanaţa agricolă pe care o are, adăposteşte
zăcăminte de cărbuni, petrol, gaze naturale, plumb şi zinc
c. Câmpia perimexicană se află situată de-a lungul Golfului Mexic fiind împărţită în
două sectoare de delta fluviului Mississippi. Aceasta reprezintă o străveche platformă care
a fost adusă la zi în urma mişcărilor epirogenetice pozitive. Acestă câmpie prezintă de
asemenea cordoane litorale care delimitează lagune întinse ca cele de la Galveston şi
Mobile. Depozitele cretacice şi terţiare aflorează înspre Golful Mexic în timp ce eroziunea
diferenţială a creat microdepresiuni şi podişuri mici şi joase acompaniate de cueste.
Golfurile Galveston, Mobile şi Pensacola prezintă văi submerse alte golfuri fiind colmatate
deja cu aluviuni. Amplasarea porturilor aici este anevoioasă datorită obstacolelor cum
sunt cordoanele litorale mobile care pun în pericol navigaţia, a apelor la ţărm puţin adânci
care au făcut ca ţărmurile să fie situate în interiorul continentului şi să fie legate de ocean
prin canale antropice dragate permanent.
Clima acestei regiuni este subtropicală umedă suprapunându-se regiunii alizeelor
prezentând precipitaţii ce variază între 1000-2000 mm/an. Vegetaţia este formată în sud
din păduri de pin marin, stejar iar în nord din foioase. In luncile râurilor sunt păduri de
chiparoşi iar spre ţărm preeria litorală.
d. Câmpiile interioare canadiene reprezintă o prelungire a câmpiilor din SUA.
Acestea acoperă 20% din teritoriul canadian situându-se între Scutul Canadian şi
Cordiliera vestică de la graniţa cu SUA până la Oceanul Arctic. In cadrul acestei zone cea
mai mare parte a populaţiei trăieşte în regiunea sudică unde se poate practica agricultura.
Cu milioane de ani în urmă o mare interioară imensă ocupa aceste câmpii. De-a lungul
timpului, sedimente au fost depuse în această mare care au fost transformate apoi în roci
sedimentare în timpul paleozoicului şi neozoicului. Stratele mezozoice din Alberta şi
Saskatchewan adăpostesc multe schelete de dinozauri. Dintre depozitele cele mai
valoroase ale câmpiilor centrale canadiene fac parte petrolul şi gazele naturale care se
află în Bazinul Sedimetar Vestic. O bună parte a producţiei petroliere din Alberta provine
din acest bazin.

50
Pe teritoriul actual al statului Manitoba s-a aflat marele lac glaciar Agassiz, cel mai
mare lac glaciar care acoperea o dată America de Nord suprapunându-se peste o bună
partea a provinciei Manitoba, nord-vestul statului Ontario şi estul provinciei
Saskatchewan. Astăzi patul fostului lac este plat şi fertil oferind cel mai bun teren agricol
din Manitoba. Caracteristice sunt şi văile proglaciare (sau fluvioglaciare) care reprezintă
canale de scurgere ale apelor provenite din topirea calotei glaciare cuaternare şi care au
săpat adânc în depozitele glaciare şi în cele sedimentare. Practicarea agriculturii în
Manitoba până aproape de 60° latitudine nordică se datorează prezenţie vântului cald cu
efect de foehn numit Chinook care poate creşte temperarura într-o singură zi cu 20° C.
Diferenţele altitudinale care se înscriu între 1200 m la vest de Munţii Stâncoşi şi
200 m lângă Lacul Winnipeg au dus la distingerea a trei zone în cadrul podişurilor şi
preriilor centrale: zona joasă a Manitobei de 250 m, Câmpia Saskatchewanului de 550 m
şi Podişul Albertei de 900 m.

Orogenul vest american:


Este reprezentat de Cordiliera Pacifică şi Munţii Stâncoşi. Orogeneza are loc la
sfârşitul Cretacicului şi începutul Terţiarului. Structura caracteristică este cea cutată
prezentând masive izolate cu culmi netede, versanţi abrupţi între care se află depresiuni
umplute cu depozite sedimentare terţiare. Alternanţa Munţilor Stâncoşi cu Munţii Coastei
precum şi cu cea a podişurilor interioare creează caracteristica unică a orogenului vest
american.

Munţii Stâncoşi sunt rezultatul orogenezei Laramice din Cretacic produsă datorită
acumulărilor mari de paturi sedimentare pe fundul vechiului continent şi acompaniate de
activităţi vulcanice puternice. Rezultatul a fost ridicarea acestor paturi sedimentare urmate
de falieri şi încreţiri formând ceea ce numim astăzi Provincia Munţilor Stâncoşi şi a
Podişurilor Interioare.
Importantă în modelarea acestor munţi a fost şi eroziunea care a urmat în Terţiar
care în părţile cele mai înalte din vest a făcut ca roca Precambriană să apară la zi. In
celelalte părţi sedimentarul s-a păstrat, cu stratele lui orizontale, fiind autorul splendorilor
pe care Stâncoşii le prezintă astăzi.
Pe latura estică, la contacul cu Câmpiile Centrale, orogeneza Laramică a format
două lanţuri de munţi paralele cu orientare nord-sudică alcătuite în special din roci

51
granitice. De la Montana spre nord granitul este înlocuit de roci sedimentare. Acest lanţ
formează Stâncoşii cu extindere din Alaska (Munţii Brooks), spre sud de-a lungul Canadei
şi SUA până la aproximativ 35° latitudine nordică prezentând terminaţii spre Mexic unde
formează Sierra Madre Oriental. Inălţimile acestora cresc brusc deasupra Câmpiilor
centrale până la 3040-4250 m. In spatele acestui lanţ continuu estic, se află o arie de
masive muntoase răspândite printre platourile interioare. Intreaga provincie se întinde pe
o lăţime cuprinsă între 160-480 km. Această orientare nord-sudică a masivului este
accentuată şi facilitată şi de prezenţa faliilor. De-a lungul graniţei SUA-Canada se află
Falia Munţilor Stâncoşi (Patterson, 1994) lungă de 1440 km ocupată de Lacul Flathead şi
de Râurile Kootenay, Columbia, Fraser, Parsnip şi Finlay. In alte părţi activitatea vulcanică
a creat batoliţi ca de exemplu în cazul munţilor din centrul Statului Idaho care cu o
înălţime de 3650 m rămân aproape impenetrabili. Vulcanismul a avut de asemenea un rol
important prin scurgerile de lavă care acoperă o suprafaţă mare în nordul Statului New
Mexico dar şi prin fenomenele care-l acompaniază: gheizere (peste 3000) şi izvoare
fierbinţi care sunt active chiar pe platouri de 2130 m înălţime ca în cazul Parcului Naţional
Yellowstone
Munţii Stâncoşi sunt străbătuţi de două sectoare transversale mai importante care
facilitează circulaţia. Primul sector de acest fel este situat în nord în partea terminal sudică
a Munţilor Mackenzie pe unde curge Râul Liard şi unde a fost construită şoseaua
Alaskiană. A două breşă în zidul montan este situată în Bazinul Wyoming la contactul
dintre Stâncoşii Sudici şi Stâncoşii Centrali, pe unde treceau primele diligenţe spre
Oregon, contribuind astfel la transportul transcontinental (Patterson, 1994).
Secţiunile Munţilor Stâncoşi se succed după cum urmează:
În Alaska se află Munţii Brooks pe cuprinsul cărora au fost identificate patru stadii
ale glaciaţiunii în Pleistocen, astăzi întâlnindu-se mulţi gheţari de tip ”corrie” (Bridges,
1990). Aceştia se află la limita permafrostului continuu şi discontinuu, cu temperaturi medii
ale lunii ianuarie de –25 -30° C şi a lunii iulie de +10 +12,5° C fiind situaţi în zona
vegetaţiei de tundră dar pe înălţmile munţilor întâlnindu-se păduri de conifere. Datorită
temperaturilor scăzute volumul precipitaţiilor este de 250-500 mm annual iar în partea
nordică chiar mai scăzute de cca 250 mm.
Sectorul canadian al Stâncoşilor prezintă următoarele subdiviziuni:
Munţii (podişul) Mackenzie reprezintă zona de contact dintre Stâncoşii canadieni şi
Scutul Canadian fiind o peneplenă cristalină puternic reînălţată (Leţea şi colab., 1977) şi

52
apoi şlefuită de glaciaţiunea cuaternară. Aceşti munţi prezintă aspecte diferite în partea
estică şi vestică. In vest se prezintă sub forma unui podiş de eroziune sculptat de apele
curgătoare iar în est prezintă nişte monticuli stâncoşi dar şi îngrămădiri de roci rămase în
urma retragerii gheţarilor. In partea centrală, axa este formată de fluviul Mackenzie care
işi ia izvoarele din Marele Lac al Sclavilor şi care colectează toate apele din regiune sub
formă de afluenţi. Dintre principalii afluenţi de stânga, care sunt mai mari şi mai numeroşi
pot fi mentionaţi: Athabaska, Peace, Hay, Liard, Trout iar dintre afluenţii de dreapta pot fi
mentionaţi: Horn, Rabbitskin, Willowlake, Great Bear, etc. Climatic, regiunea se înscrie în
zona de climă montană, cu altitudini cuprinse între 1000-3000m, vegetaţia caracteristică
fiind cea de conifere şi prerie în partea de sud şi de tundră în nord.
Aceştia sunt urmaţi de Sţâncoşii statului canadian Yukon. Spre sud se întinde
lanţul statului Alberta urmat de cel al Columbiei Britanice unde dezvoltarea lor este cea
mai spectaculoasă. Cel mai înalt vârf este Mount Robson de 4000 m şi multe alte vârfuri
ating altitudini de cel puţin 3000 m. Glaciaţiunea pleistocenă a lăsat urme în acest lanţ
montan. Acestea se mainfestă prin câmpuri de gheaţă situate la altitudini de 3000-4000 m
deasupra nivelului mării în Munţii Columbiei, gheţari de vale care pornesc din câmpul de
gheaţă cum este de exemplu gheţarul Athabasca (cu o lungime de 7,3 km şi o lăţime de
1,2 km). Partea vestică a Stâncoşilor Canadieni este marcată de falia Stâncoşilor care se
prezintă sub forma unei văi de 4-15 km lăţime şi care poate atinge adâncimi de până la
1000 m (Bridges, 1990). Lanţuri individualizate de munţi care fac parte din sectorul
Stâncoşilor canadieni sunt Munţii Pelly, Munţii Cassiar, Munţii Omineca, Munţii Skeena,
Munţii Hazelton iar spre sud Munţii Cascadelor şi Munţii Columbiei care se continuă şi pe
teritoriul Statelor Unite ale Americii. (Fig……)Munţii Columbiei sunt împărţiţi în mai multe
lanţuri montane paralele cu următoarea succesiune nord-sud: Munţii Purcell, Munţii
Selkirk, Munţii Monashee şi Munţii Cariboo.
In sectorul SUA, există diferite opinii asupra împărţirii geografice a Stâncoşilor:
după unii autori (Bridges, 1990) aceştia prezintă două subdiviziuni iar după alţi autori
(Leţea şi colab., 1977) aceştia prezintă trei subdiviziuni importante. Aceste subdiviziuni
sunt: Stâncoşii Nordici, Stâncoşii Centrali şi Stâncoşii Sudici.
Stâncoşii Nordici se întind de la graniţa canadiană în nord până în Statul Colorado.
Reprezintă un sector bine dezvoltat ce evoluează latitudinal începând cu un singur lanţ în
partea de nord reprezentat de Munţii Lewis pentru a se deschide în formă de ghirlandă
spre sud în lanţurile montane: Bitter Root, Big Horne, Wind River Mountains, Uinta şi

53
Wasatch. Aceşti munţi prezintă roci sedimentare paleozoice depuse peste nuclee
granitice intruzive. Zăcămintele corespunzătoare acestui sector sunt de cupru, plumb,
argint, zinc, cărbuni. De prezenţa zăcămintelor de cărbuni de aici este legată apariţia
oraşelor Helena, Butte, Boise (Leţea şi colab., 1977).
In bazinul Wyoming se individualizează depozitele terţiare şi cretacice iar bazinul
Yellowstone prezintă bazalte şi lave riolitice terţiare. In Wind River Range se află
altitudinea cea mai mare în vârful Gannett de 4202 m, masiv fragmentat de văi de tip
canion. Datorită faptului că partea sudică a acestei grupe este mai golaşă, în unele părţi
lipsind chiar învelişul de sol, denumirea munţilor a fost dată în funcţie de aspectul lor
golaş, stâncos, denumire care a fost generalizată pentru întregul lanţ cordilier estic (Leţea
şi colab., 1977).
Valoarea precipitaţiilor variază pe suprafaţa acestor masive. Astfel, în nord, în
Munţii Lewis şi Bitter Root valorile medii anuale sunt cuprinse între 1500-2000 mm. La
Helena,( Statul Montana) se înregistrează două maxime de precipitaţii: una în iunie
datorită influenţei atlantice şi alta în ianuarie sub influenţa maselor de aer pacifice.
Vânturile se numesc blizzards, sunt vânturi puternice care scad temperatura aerului
datorită intensităţii mari. În acelaşi timp în acest sector se face resimţit şi un vânt cald
denumit Chinook, un vânt cu efect de foehn. Durata medie fără îngheţ este de cca. 80-
120 de zile pe an. Aici este domeniul tsugăi, al bradului canadian şi al zadei (Deblij & al.,
1995).
Înaintînd spre sud, vegetaţia va fi predominată de molid, pin şi brad în alternanţă cu
areale de tufişuri pitice, plop, mesteacăn, stejar etc. valoarea medie a precipitaţiilor scade
pînă la 500-750 mm şi chiar sub 250 mm.
Două areale depresionare se interpun în sudul acestei grupe: podişul Wyoming şi
Parcul Naţional Yellowstone. Podişul Wyoming sau bazinul Wyoming (Bridges, 1990)
situat între Wind River Range în est şi Wasatch Range în prelungirea nordică a căruia se
află Bear Range (Munţii Ursului), are o altitudine de cca. 2000 m şi reprezintă o zonă
importantă de legătură între est şi vestul SUA. Este alcătuit din depozite mai recente
decât munţii care îl înconjoară iar văile care îl străbat (Snake, Green, etc) sunt văi
antecedente. Climatul acestui podiş este de tip deşertic, temperaturile urcând până la
+45°C, vânturile puternice creînd un relief de dune şi badlanduri în special în vestul
oraşului Casper. “Poarta Dracului” (The Devil’s Gate) de pe Râul Sweetwater este un
exemplu de trecătoare îngustă sculptată în strate vechi şi dure. În prelungirea nordică a

54
podişului Wyoming se află Grand Taton National Park care este urmat spre nord de
Yellowstone National Park. Acest podiş a reprezentat o dată o depresiune care a fost
umplută de scurgeri de lavă. Munţii Trenton formează limita sa sudică. Gheţarii s-au
extins din zonele limitrofe pe platoul Yellowstone şi au blocat valea cu morene formînd un
predecesor al lacului actual. Acest lac se afla la o altitudine cu 50 m mai mare decât lacul
actual, lac care s-a scurs treptat în râul Snake. In postglaciar prin extinderea apelor Râului
Yellowstone, lacul a fost parţial drenat (Bridges, 1990). Trăsăturile acestui parc naţional
sunt legate de activitatea geotermală reziduală, aici întâlnindu-se peste 4000 de izvoare
fierbinţi şi gheizere. Izvoare minerale şi mâluri vulcanice sporesc atracţia acestor locuri.
Stâncoşii sudici fac legătura cu sierrele mexicane, fiind formaţi din trei lanţuri
paralele cu altitudinile maxime dispuse în partea nordică. Munţii sunt formaţi din cristalin şi
roci eruptive. Între culmile muntoase se interpun arii depresionare alungite pavate cu
depozite sedimentare de tip “parks”. Caracteristice pentru relieful acestui sector sunt şi
văile de tip canion a căror iniţiere a început in terţiar precum şi morenele glaciare.
Stâncoşii sudici corespund statelor Colorado şi New Mexico. Cele trei lanţuri
principale sunt Front Range, San Juan Range şi Sangre de Cristo Range. Altitudinile lor
depăşesc 4300 m. Dintre vârfurile cele mai înalte pot fi menţionate: Longs (4346 m din
lanţul Front), Elbert (4399 m din kanţul Sangre de Cristo) şi Blanca (4386 m din masivul
Front).
Apropierea de Golful Mexic şi dispunerea mediană a catenelor montane determină
un climat mai secetos cu precipiatţii medii anuale de 600 mm în zonele montane iar în
cele depresionare acestea se încadrează în limita a 250-500 mm.Cu toate că altitudinea
acestui sector depăşeşte limita zăpezilor veşnice, pe vârfurile munţilor nu se află gheţari.
La altitudini de 2000-3500 m vegetaţia tipică este formată din păduri de pin iar la altitudini
mai joase, pe văi şi la baza munţilor se află tufişuri şi ierburi asemănătoare preriilor (Leţea
şi colab., 1977). Descoperirea zăcămintelor de aur, plumb, argint, cărbune, petrol precum
şi migraţia cowboy-lor texani înspre aceste ţinuturi au fost factori determinanaţi în
popularea şi locuirea lor. Culturile cerealiere şi dezvolatrea sistemului de transporturi au
dus la creşterea spectaculoasă a unor oraşe cum este de exemplu Denver (Colorado).
Regiunile Podişurilor Interioare formează o suprafaţă compactă între Munţii
Stâncoşi la est şi lanţurile pacifice din vest. Pot fi împărţite în trei sectoare caracteristice:
1.Podişul Colorado format din sedimentar ridicat până la altitudini de 3340-1520 m,
formând un relief cu canioane, lăsând mesete izolate. Se află situat la intersecţia dintre

55
Statele Colorado, Utah, Arizona, New Mexico. Peisajul tipic pentru acest podiş este acela
de canioane săpate de Râul Colorado. Cel mai important este Grand Canyon Colorado
lung de 300 km cu o lăţime cuprinsă între 6-27 km şi o adâncime de 1200-1650 m (maxim
de 1800 m). Râul a săpat aici stratele sedimentare ajungînd până la fundul precambrian
format din granite şi gnaisse peste care s-au depus strate calcaroase cu durităţi diferite la
eroziune. Diversitatea este accentuată de către iviri la zi ale rocilor vulcanice, de ariditatea
zonei (precipitaţii medii anuale de 400 mm), diferenţele mari de temperarură între
anotimpurile extreme, întinderile mari de piatră lipsită de sol care a fost spulberat de
vânturi. În funcţie de momentul zilei, de condiţiile de luminozitate şi de material geologic
expus, Marele Canion prezintă o paletă largă de culori de la roşu, portocaliu şi galben
până la albastru şi gri. Cu toate că există canioane mai largi pe Râul Colorado ca de
exemplu la Canyonland, Utah şi altele mai adânci cum este Canionul Iadului (Hell’s
Canyon) din Idaho niciunul nu este atât complex, de plin de culoare şi încărcat de peisaje
cum este Grand Canyon. Canionul a fost ocupat încă de acum 3000 de ani de diferite
culturi “ale deşertului” de la care au rămas mărturie unele figurine găsite în peşterile de pe
versanţi. Au urmat triburi ca Anasazi, Hualapi, Navaho care au folosit zonele imediat
limitrofe ale canionului (Graf, 1992). Se ştie că doar triburile Havasupai erau cele care
trăiau şi practicau agricultura în canionul propriuzis. Primul european care a descoperit
canionul a fost Căpitanul Garcia Lopez de Cardena în anul 1540 când participa la
expediţia de explorare a frontierei nordice a Noii Spanii condusă de Francisco Vasquez de
Coronado. Primul anglo-american care a văzut canionul a fost comerciantul de blănuri şi
aventurierul James Ohio Pattie în anul 1862. Desemnarea acestui areal drept parc
naţional a reprezentat efortul a mai julte generaţii de politicieni deoarece dobândirea
acestui statut marca stopare activităţilor economice de orice fel din zonă (vânătoare,
exploatarea pădurilor şi a mineralelor, etc). Începutul a fost făcut în anul 1893 de către
preşedintele Benjamin Harrison ultima porţiune fiind decalrată rezervaţie de către
preşedintele Lyndon Johnson în 1969. Preşedintele Richard Nixon este cel care în 1975
stabileşte graniţele actuale ale parcului naţioanl Grand Canyon. Astăzi canionul este
vizitat de 5 milioane de turişti anual.
Glaciaţiunea a afectat de asemenea această provincie. Grand Mesa din vestul
Podişului Colorado cu o altitudine de 3700 m are peste 400 de bazine glaciare săpate în
stâncă cu morene terminale (Bridges, 1990). De asemenea bazinele Uinta (în nord) şi
Navaho (în est), ambele nişte sinclinale, au păstrat structuri terţiare. Prin eroziunea

56
marginilor lor au fost scoase la iveală roci colorate frumos ca în “Painted Desert” unde pot
fi vazute trunchiuri de pom pietrificate în siliciu care constituie atracţia Parcului Naţional
Pădurea Pietrificată (Petrified Forest National Park).
La intrarea Râului Colorado în sectorul de canioane, la nord-vest de Moab, gresiile
cretacice au fost erodate şi formează o colecţie de arcuri naturale care constituie Arches
National Park din Utah.
Acoperit doar 20% cu vegetaţie (păduri şi ierburi), Podişul Colorado este în special
un deşert de altitudine. Aici se întâlnesc culturi diferite care fac zona şi mai atrăgătoare:
spaniolă, anglo-americană, Navaho, Pueblo şi Hopi.
2. Provincia Podişului Marelui Bazin centrată în statul Nevada care atinge o
altitudine de 1520 m deasupra nivelului mării, este situată între Munţii Wasatch şi Podişul
Colorado în partea de est, Sierra Nevada în vest, munţi ridicaţi tectonic, iar în sud limita
sa trece de graniţa cu Mexicul. Suprafaţa acestei provincii este de aproximativ 780 000
km² iar distanţă de la nord la sud este de 2000 km. Podişul este centrat pe Statul Nevada
şi este format dintr-un fundament cristalin, un rest al unui sistem montan pre-Stâncos
format cu 80 milioane de ani în urmă, peste care s-au depus lave. Regiunea poate fi
împărţită în două părţi: Podişul Marelui Bazin şi secţiunea mai joasă situată în sud-estul
Californiei, sudul Arizonei şi Mexic. Podişul Marelui Bazin îşi datorează denumirea poziţiei
pe care o ocupă între Podişurile Înalte Colorado şi Munţii Wasatch spre est şi Munţii
Sierra Nevada spre vest. Munţii amintiţi sunt nişte blocuri tectonice care mărginesc
depresiunea interioară. Podişul Marelui Bazin are un caracter endoreic şi este format din
lanţuri de munţi (de 600-900 m) cu orientare nord-sudică care delimitează bazine mai mici
şi depresiuni numite bolson. In cadrul celei de-a doua secţiuni, lanţurile montane tectonice
sunt mai scunde şi se înalţă de la nivele altitudinale mai coborâte. Caracteristică şi unică
pentru bazin este Valea Morţii în sud-vestul provinciei al cărei fund se află sub nivelul
mării (-85,7 m). Partea vestică este chiar mai secetoasă decât restul sectoarelor.
In Podişul Marelui Bazin se află mai multe lacuri în partea nordică dintre care
unele seacă vara. Lacul cel mai mare se numeşte Marele Lac Sărat care este situat la
1282 m altitudine, având o salinitate cuprinsă între 200-270 ‰. Acesta este o rămăşiţă a
fostului lac glaciar Bonneville care era de zece ori mai mare în timpul ultimei perioade
glaciare (Foto. ).
Podişul Marelui Bazin este podişul cel mai deşertic din vestul SUA (Leţea et.al,
1977) prezentând o ariditate accentuată, temperaturi vara de până la 50˚ C, cu oscilaţii

57
diurne în timpul verii - foarte mari, cu îngheţ opt-nouă luni pe an, cu precipitaţii anuale
între 200 – 50 mm. Solurile sunt nisipoase, brune de semideşert. Suprafeţele cultivate
irigate depind de apa provenită de pe platourile înalte dar şi de pe munţii înalţi. Apa
freatică rerpezintă o altă sursă de irigaţii

3. Sectorul bazinului râului Snake şi cel al cursului mediu al Râului Columbia


(Podişul Columbiei) situat între Munţii Stâncoşi şi Munţii Cascadelor, reprezintă al
patrulea sector (care aparţine tot SUA). Influenţa scurgerilor de lavă din Munţii
Cascadelor situaţi în vest s-a materializat prin prezenţa platourilor de lavă. Din loc în loc
apar chiar lanţuri de munţi formaţi din cristalinul care apare la zi de sub lavele groase de
3000 m (Blue Mountains). Relieful este caracterizat prin văi de tip canion cel mai
reprezentativ fiind Canionul Râului Snake, similar ca adâncime cu Marele Canion al
Râului Colorado dar mai puţin spectaculos.. Hells Canyon, pe Râul Snake între Oregon
şi Washington, reprezintă cel mai adânc canion din SUA.
Precipitaţiile sunt mai bogate în nord unde s-a format şi un strat de sol prin
descompunerea bazaltului, fiind mai sărace în sud. Vegetaţia spontană este deşertică şi
semideşertică.
Scurgerea de pe munţii care închid acest bazin reprezintă o sursă majoră de apă
pentru terenurile irigate care adesea sunt productive. Podişul Columbiei este una dintre
regiunile irigate dintre cele mai productive de grâu de pe continent

4. Secţiunea Canadiano-Alaskiană este mai îngustă decât partea americană


şi este centrată pe Fluviile Fraser şi Yukon. O bună parte din suprafaţa acesteia este
formată din platouri fragmentate. Podişurile principale din această secţiune sunt: Podişul
Interior - Fraser care aparţine în cea mai mare parte Columbiei Britanice, alcătuit din lave,
aflat între Munţii Coastei la vest şi Munţii Columbiei la est, Podişul Stikine (Finley) spre
nord. Aceste podişuri prezintă un relief uşor accidentat cu văi adânci şi canioane cum este
canionul Râului Fraser care a săpat 300-600 m în Podişul Interior iar în dreptul Porţii
Iadului acesta ajunge la 1000 m adâncime (Bone, 2000). Râul Fraser prezintă o falie
majoră care separă Munţii Coastei de Munţii Cascadei. Spre nord, regiunea podişurilor
devine mai îngustă şi este brăzdată de râuri şi munţi formaţi dintr-o diversitate de roci de
diferite vârste. Cele mai vechi dintre aceste roci reprezintă sursa aurului desoperit pentru

58
prima dată în Yukon – parte a teritoriului canadian - la sfârşitul anilor 1800 în regiunea
Klondike.

Cordiliera pacifică se află în vestul continetului şi aproape pe întreaga lungime se


prezintă sub forma a trei lanţuri aproape continue care se întind din Mexic până în Alaska
cu o întrerupere în zona Los Angeles-ului. Lanţul estic este format dintr-un lanţ montan
comparabil ca frumusete cu Stâncoşii. Acest lanţ formează Munţii Sierra Nevada în sud
apoi Munţii Cascadelor, Munţii Coastei, Munţii Alaskăi unde culminează cu vârful
McKinley (6178 m). Aceştia sunt formaţi din roci cristaline care apar sub forma batoliţilor.
Munţii Sierra Nevada se desfăşoară pe diercţia nord - sud fiind mărginiţi la est de
Podişul Marelui Bazin şi la vest de Depresiunea Internă a Californiei. Alcătuite din granite
de vârstă recentă, aceştia prezintă un relief semeţ, puţin fragmentat cu evidente urme ale
glaciaţiunii. Există diferenţieri între panta vestică şi cea estică. Astfel limita spre est este
mai abruptă iar cea spre vest este mai lină şi este determinată de strate paleozoice şi
mezozoice încreţite care se afundă în Valea Californiei. Altitudinal, prezintă culmi ce
depăşesc 4000 m cum este vârful Whitney de 4418 m care este cea mai mare înalţime de
pe teritoriul principal american. Frumuseţea peisajului de aici a dus la oraganizarea a trei
parcuri naţionale de o deosebită frumuseţe: Yosemite National Park, Sequoia National
Park, Kings Canyon National Park.
Lacul Tahoe reprezinta de asemenea o parte importantă a peisajului acestor munţi.
Este un lac glaciar cu o apă de o puritate deosebită care poate fi comparată doar cu apa
Lacurilor Crater (Oregon) şi Baikal (CSI). Suprafaţa lacului este la o altitudine de 1886 m
întinzându-se pe o suprafaţă de 819 km² (luciu de apă) cu o adâncime de 505 m
conţinând 156 km³ de apă fiind cel mai mare lac alpin din America de Nord (Shelton,
1992). Aspectul actual al cuvetei lacustre are o vechime de 11000 ani.
Munţii Cascadelor se întind din Columbia Britanică (Canada) în nord, până la Munţii
Klamath în sud pe o lungime de 2000 km. Limita estică este dată de Podişul Columbiei iar
cea vestică de valea Willamette. Fluviul Columbia împarte acest lanţ montan în două părţi
traversîndu-l de la est la vest unde ajunge în oraşul Portland. Secţiunea nordică a acestor
munţi prezintă roci paleozoice şi mezozoice cu intruziuni granitice sub forma unor batoliţi.
Aspectul general al acestora este de platou cu toate că aici se află şi unele vârfuri formate
din cratere vulcanice. Văile sunt în general adânci. Glaciaţiunea a avut de asemenea un

59
impact asupra peisajului acestor munţi împingând spre sud cursul văii Râului Willamente
prin depunerea morenelor terminale în acea direcţie.
Creasta Munţilor Cascadelor este acoperită de conuri vulcanice dintre care cele mai
cunoscute sunt Mount Shasta (4316 m), Mount Saint Helens (2950 m), Lassen Peak
(3178 m), Mount Rainier (4392 m). Crater Lake reprezintă un lac format într-o calderă a
cărei apariţie se datorează căderii Muntelui Mazma ca urmare a unei erupţii vulcanice.
Lacul propriuzis a dispărut dar locul pe care acesta a existat formează obiectul unui parc
naţional. O mare parte a laturei estice a munţilor este foarte abruptă. Partea lor vestică, în
special cea a sierrelor este acoperită de văi glaciare. La vest de aceşti munţi se află o
serie de depresiuni dintre care cele mai cunoscute sunt Valea Centrală a Californiei,
Wilamentte, Puget Sound şi canalele Columbiei Britanice. Acestea au fost create în
concordanţă cu ridicarea munţilor şi puternic aluvionate. Clima acetor munţi este
meditaraneană umedă pe coasta vestică unde precipitaţiile ating valori de 10 000 mm/an,
iar vârfurile munţilor rămân acoperite cu zăpadă tot anul prezentând gheţari a căror limbă
coboară pînă la limita pădurii de conifere.
Străjuind coasta continentului se află un lanţ de munţi numiţi Munţii Coastei. Aceştia
continuă la nord de Valea Centrală unde formează Munţii Olympic. La nord de
Strâmtoarea Huan de Fuca, munţii sunt discontinui şi reprezentaţi de Insula Vancouver,
Insula Queen Charlotte şi de lungul şir de insule care brodează ţărmul vestic american în
sectorul său nordic până la Insulele Aleutine. Această triplă dispunere a cordilierei pacifice
este caracteristică pentru întregul ţărm vestic însă prezintă şi întreruperi la nivelul
extremului sud-vestic al SUA unde este prezintă falierea est-vestică. Munţii Tehachapi
unesc Munţii Coastei cu Sierra Nevada închizând extremitatea sudică a Văii Centrale a
Californiei.
Munţii Coastei sunt formaţi din două lanţuri cu dispunere paralelă. La nord de San
Francisco se află masivul Klamath iar la sud de San Francisco pînă la graniţa cu Mexicul
se întind două şiruri paralele – unul de coastă şi altul interior care ocoleşte Depresiunea
Los Angeles.
Clima este dată de apropierea de Oceanul Pacific prezentând două sectoare: unul
nordic cu climă de tip mediteranean, umedă, cu precipitaţii medii de 2500-4000 mm/an cu
păduri de pin ce ating dimensiuni gigantice 40-50 m şi chiar 80-90 m iar altul la sud de
Los Angeles secetos.

60
Fig. Orogenul vest american (după Bridges, 1990)

61
8. Geografia umană a Angloamericii
8.1. Primii locuitori ai Americii

Se crede că primii oameni care au ajuns în America de Nord au venit din Lumea
Veche cu cca. 40 000 de ani în urmă, fiind vânători din nord-estul Asiei, trecând peste
uscatul care acoperea ca un pod Strâmtoarea Bering de astăzi, pod care se numea
Beringia. De ce era Beringia un pod de uscat? Deoarece glaciaţiunea Wisconsin a dus la
retragerea unei importante cantităţi de apă prin îngheţare făcând ca nivelul mării să
scadă cu cca 100 m scoţînd astfel la iveală Beringia ca porţiune de uscat. Se pare, deşi
nu este încă foarte sigur, că aceştia au ajuns în Nord-Estul Americii cu cca. 20 000-30
000 de ani în urmă. Deoarece cea mai mare parte a Canadei era acoperită de calota
glaciara Wisconsin ce ajungea la grosimi de 4 km, era greu de imaginat că expansiunea
oamenilor dinspre Siberia spre Alaska putea să continue în condiţiile date. Aceasta s-a
putut realiza doar atunci când s-a format în perioadele de încălzire, un coridor lipsit de
gheaţă, pe unde s-a putut înainta înspre interiorul american. Acest coridor s-a format la
est de Munţii Stâncoşi cu cca. 12 000- 13 000 de ani în urmă. De atunci, Beringia a fost
acoperită din nou de ape şi a mai putut fi traversată doar când paleo-eschimoşii cu cca.
5000 de ani în urmă au pus la punct un sistem de navigaţie care putea face faţă
condiţiilor marine.
Există şi alte ipoteze privitoare la perioada ajungerii primilor oameni în America,
ipoteze care nu pot fi însă verificate astăzi. Cu toate incertitudinile asupra acestui
subiect, arheologii ştiu sigur că oamenii au ocupat suprafeţele ferite din calea glaciaţiunii
cu cca. 11 500 de ani în urmă. Cultura Clovis sau a paleoindienilor fusese deja formată.
Atât paleoindienii cât şi vânătorii Lumii Noi aveau în comun vârfurile de lance din piatră
sub formă de fluier dovadă a faptului că împărtăşeau o cultură de vânători.
Evoluţia paleoindienilor a fost strâns legată de resursele de hrană. Fiind vânători,
aceştia s-au aşezat în funcţie de arealele de habitat ale speciilor gigantice cum erau
mastodonţii cu blană şi mamuţii iar după ce acestea au dispărut cu cca. 9000 de ani în
urmă, ca urmare a schimbărilor climatice şi/sau a vânatului excesiv aceştia au migrat
spre arealele de habitat ale bizonului şi caribu-lui cum sunt păşunile din centrul Canadei

62
(pentru bizoni), tundra şi ţinuturile împădurite din nordul şi estul Canadei pentru caribu.
Deoarece efectivele de animale din aceste specii erau limitate, paleoindienii trebuiau să
fii dezvolatat strategii diverse de supravieţuire cum a fost aceea a locuirii în grupuri mai
mici şi în areale în care care nu lăsau să pătrundă alte grupuri de oameni, utlizând
peştele şi resursele vegetale locale.
Legătura care s-a realizat între teritoriu şi societaţile de vânători a marcat ariile
culturale paleoindiene (Bone, 2000), care nu erau altceva decât regiuni geografice cu
următoarele trăsături comune:
a) un set de condiţii naturale comune cum sunt plante şi animale similare
b) locuitori care foloseau tehnici comune de vânătoare, pescuit şi strângerea hranei
Aceşti paleoindieni au devenit formaţiunile premergătoare ale viitoarelor triburi de
indieni nord americani care existau deja când a avut loc contactul cu coloniştii europeni.
Triburile de indieni au evoluat în funcţie de diversitatea climatică a continentului
Nord American multe dintre acestea (ca Algonquienii) fiind reprezentate de descendenţii
direcţi ai paleoindienilor altele venind mai târziu (ca Athapaska). (Fig. ).
Bazele agriculturii indienilor au fost puse cu cca 5 000 de ani în urmă de către
indienii din Mexic care au domesticit anumite plante şi animale. Aceste modalităţi de
practicare a agriculturii s-au extins şi spre nord unde condiţiile climatice mult mai
restrictive au permis-o. Astfel cu 3000 de ani în urmă indienii din nord-estul Statelor Unite
au început să cultive porumbul, fasolea şi dovleacul ca suplimente alimentare pe lângă
peşte şi vânat. La nord de Marile Lacuri- Sf. Laurenţiu agricultura nu era posibilă astfel
încât triburile Algonquin din nordul Marilor Lacuri trebuiau să vâneze pentru supravieţuire
în special animale mari (caribu). Ei făceau comerţ cu indienii care practicau agricultura
cum erau cei din ţinuturile joase din preajuma Marilor Lacuri şi cei de pe valea Râului
Ohio. In Canada nord-vestică Indienii Athapaska ocupau ţinuturile păduroase nord-
vestice făcând expediţii de vânătoare vara în tundră acolo unde caribu îşi cresc puii.
Canada arctică a fost populată mai târziu decât cea subarctică. Pentru aceasta a
fost nevoie de topirea calotei glaciare astfel încât cu 8000 de ani în urmă doar fragmente
mici de gheaţă mai acopereau Canada şi în special partea de nord-est a Quebecului de
astăzi. Alături de elementul climatic un rol important în popularea nordului l-a avut
dezvoltarea tehnicilor de vânătoare. Aceste tehnici de vânătoare erau dezvoltate atât în
nord-estul Asiei cât şi în Alaska. Cultura arctică de vânătoare a paleoeschimoşilor a fost
cuonscută sub numele de Denbigh. Aceştia au dezvoltat harponul ca armă de vânătoare.

63
Cultura paleoeschimoşilor s-a răspândit cu uşurinţă spre estul Peninsulei Alaska iar apoi
spre Canada arctică. Cultura Denbigh a fost înlocuită cu cca. 3000 de ani în urmă de
cultura Dorset. Nu se ştie exact dacă cultura Dorset era constituită dintr-un val de
emigranţi din Asia sau era formată din urmaşii culturii Denbigh. Un ultim val de migraţie a
fost constituit in cultura Thule. Aceştia au migrat cu cca. 1000 de ani în urmă fiind
strămoşii Inuţilor de astăzi. Aceştia erau vânători de balene şi morse iar după Mica
Glaciaţiune atunci când balenele nu mai puteau intra în Oceanul Arctic decât în număr
mic din cauza gheţii care acoperea apa, cultura Thule s-a indreptat spre vânatul mic (foci
şi caribu). Atunci când a avut loc contactul dintre Lumea Veche şi Lumea Nouă, populaţia
de indieni americani şi Inuit care locuiau Canada era estimată la cca. 500 000 de
persoane.

8.2. Tipuri culturale

8.2.1. Inuit

Inuiţii au fost cunoscuţi printre non-inieni drept eschimoşi (Eskimo în limba


engleză sau Esquimaux în limba franceză) denumire care derivă din algonquianul
“mâncători de carne crudă”. Denumirea se poate referi şi la faptul că aceştia făceau
încălţăminte pentru zăpadă. Traducerea cuvântului acceptată astăzi de triburile
canadiene ar însemna „poporul” sau “oamenii”. Varianta pentru Peninsula Alaska a Inuit
este Inupiat (sau Inupiaq) sau Yupik. Grupul lingvistic de care apartine limba Inuiţilor este
eschimaleutin sau escaleut cunoscând diferite dialecte în funcţie de diferitele triburi. Din
punctul de vedere al indienilor americani, inuţii şi aleutinii în general nu sunt considerarţi
indieni datorită aspectului lor diferit. Ei sunt mai scunzi şi mai puternici, având feţele
rotunde. Pot fi asemănaţi cu rudele lor din Siberia, astăzi parte a Rusiei sau cu Inuiţii din
Groenlanda (parte a Danemarcei). Pe teritoriu Canadei şi al Statelor Unite acest grup
poate fi împărţit după cum urmează ( Waldman, 1999):

- Inuiţii de Alaska (cuprinzând Inuiţii Alaskăi de Nord, Inuiţii Alskăi de Vest, Inuiţii
Alaskăi de Sud, Inuiţii Insulei Sfântul Laurenţiu, Inuiţii Mackenzie din Canada şi Inuiţii
Siberieni din Rusia)

- Inuiţii Centrali ( incluzând Inuiţii Iglulik, Inuiţii Netsilik, Inuiţii Cupru, Inuiţii
Caribu, Inuiţii Bafin, Inuiţii Southampton şi Inuiţii Labrador)

64
- Inuiţii Groenlandei (cuprinzând Inuţii Groenlandei de Est, Inuiţii groenlandei de
Est, Inuiţii Polari)

Condiţiile de viaţă ale Inuiţilor sunt legate de Cultura Arctică caracterizată prin
peisaje glaciare, îngheţate. Prezenţa tundrei, formaţiune vegetală formată din
muşchi şi licheni, scrub permite habitatul caribului, care constituie şi hrana Inuiţilor.
Solul este permanent îngheţat (permafrostul), datorită iernilor lungi cu zile scurte
când soarele străluceşte doar câteva ore pe zi, cu căderi reduse de precipitaţii sub
formă de zăpadă care este spulberată de vânturi reci de tip “blizzard” şi curenţi
puternici. Aria de habitat a Inuiţilor este legată de Oceanul Arctic, Oceanul Pacific,
Oceanul Atlantic şi Golful Hudson. Apele acestor mări îngheaţă în mare parte iarna
pentru ca apoi să se rupă formând banchize în scurta perioadă de vară.Vânătoarea
constitue preocuparea de bază care asigură hrana inuiţilor. Aceştia vânează foci,
având tehnici diferite pentru perioada când apa este îngheţată folosindu-se de câinii
husky pentru a descoperii copcile unde aceste mamifere ies de sub gheată pentru a
respira (fapt pentru care au fost denumite puiji sau “cele care îşi arată nasurile”),
vânându-le cu harpoanele. Morsele sunt de asemenea vânate, utlizându-se fildeşul
pentru unelte, ornamente şi obiecte pentru ceremonii. Leii de mare şi chiar balenele
reprezintă de asemenea sursă de hrană pentru Inuţi. Aceste expediţii de vânătoare
pe mare se desfăşoară în bărci numite “kaiak”uri pentru mamiferele mici şi “umiak”uri
pentru balene. Aceştia mai vânează ursul polar, moscul, oaia de munte, lupul,
vulpea, marmota, veveriţa precum şi păsări.Inuiţii Caribu de pildă migrau împreună
cu turmele de caribu pentru a–şi procura hrana în permanenţă. Transportul Inuiţilor
este legat aşa cum am văzut de kaiak, umiak şi komatik care este practic o sanie
trasă de câini huskie. Casele lor cele mai cunoscute se numesc iglu şi sunt folosite
de Inuţii Centrali doar iarna. La construcţia igluu-lui participă bărbatul care trasează
un cerc cu un diametru de 9 până la 15 picioare, clădind cuburi de gheaţă in cercuri
concentrice până ce construcţia se închide la nivelul tavanului printr-un singur bloc
de gheaţă. Rolul femeii este acela de a acoperii blocurile de gheaţă clădite astfel cu
zăpadă afânată. Uneori aceste igluuri sunt formate din trei domuri fiecare cu rol
diferit: camera de zi, dormitor şi depozit de alimente. Paturile sunt făcute din blănuri
iar căldura şi gătitul alimentelor sunt asigurate prin arderea uleiului animal în lămpi
de piatră. Inuiţii Centrali locuiesc vara în corturi făcute din piei de animale şi stâlpi de
lemn. Cei din Alaska şi Groenlanda aveau case mai permanente făcute din pietre şi

65
buşteni. Forma lor putea fi ca aceea a igluurilor dar cel mai adesea era rectangulară.
La construcţie se mai foloseau şi coaste de balenă iar intestinele mamiferelor marine
foloseau drept geamuri. Numele acestor construcţii este karmak.

Inuiţii cred în spiritele animalelor şi în forţele naturii. La ceremoniile religioase ei


poartă măşti care reprezintă atât spiritul animalelor cât şi forţele naturii. O astfel de
ceremonie obişnuită la Inuţi era Dansul Fierii care se petrecea în cabana de ceremonii a
bărbaţilor numită kashim, credinţa lor fiind accea că sufletul animalului locuia în fiere. In
timpul ceremonialului dansau şi făceau anumite ritualuri cu fieri de mamifere marine
umflate pe care apoi le aruncau în mare.

Interesantă era structura socială a Inuiţilor. Familia lărgită era unitatea cea
mai importantă a organizării social-politice. Satele nu aveau conducători şi existau
atâta timp cât vânatul era suficient. Existau anumite ‘parteneriate” cu persoane
care nu aparţineau familiei. Bărbăţii aveau “parteneri de împărţit” hrana pe care o
vânau; “parteneri de cântec” cu care participau la ritualuri religioase şi cu care
aveau o relaţie atât de prietenească încât împărţeau şi soţiile; “parteneri de nume”
fiind aceia care aveau aceleaşi nume şi cu care făceau schimb de daruri. Fiind
foarte paşnici duceau mai mult lupte de apărare care erau de obicei împotriva
triburilor de indieni.

Contactul inuţilor cu ne-indienii a fost mai precar datorită poziţionării lor. Totuşi,
primele contacte în cadrul emisferei vestice cu europenii le-au avut tocmai aceste triburi
nordice. Primii europeni care au ajuns în Groenlanda au fost vikingii în anul 984 sub
conducerea lui Erik cel Roşu. Cei din Labrador au intrat de asemenea în contact cu
vikingii care au ajuns in America de Nord între anii 986 şi 1010. Martin Frobisher a fost
următorul european care căutând o rută marină prin America de Nord spre Orientul
Indepărtat a întâlnit Inuţii din Groenlanda cât şi Inuiţii Centrali în timpul celor trei călătorii
(1576-1578), când a răpit un Inuk şi l-a dus cu el în Anglia.

Intre anii 1500 şi 1800 alţi europeni în căutarea căii marine nord-vestice spre
Orient intră în contact cu Inuiţii. O dată cu expediţia rusă condusă de Vitus Bering (1741)
în căutarea blănurilor, sunt cunoscuţi şi inuiţii din Alska. Unii inuiţii din centrul Americii au
intrat în contact cu albii mult mai târziu, in anii 1900 prin intermediul expediţiilor pe uscat
conduse de Vilhjalmur Steffanson şi Diamond Jenness. Intre timp danezii ocupă

66
Groenlanda (1721) şi intră în contact cu Inuţii de acolo. După anii 1848 vasele
comerciale care vânau balene încep să navigheze pe apele arctice. Comerţul practicat
de albi începând cu anii 1800 duce la alterarea tradiţiilor inuite alături de pătrunderea
alcoolului şi a bolilor aduse de europeni care au un efect negativ asupra populaţiei
indiene neobişnuite şi puţin rezistente la noii factori “importaţi”.

Alte două evenimente importante au contribuit la evoluţia acestor triburi nordice:


cumpărarea Peninsulei Alaska de către Statele Unite de la Rusia în 1867 şi stabilirea de
către compania canadiană Hudson Bay a mai multor staţii arctice de exploatare a
blănurilor. Toate acestea au dus la dezvoltarea economică a Arcticii.

8.2.1.2. Inuţii contemporani

O dată cu pătrunderea şi dezvoltarea civilizaţiei de influenţă europeană s-au


schimbat şi obiceiurile inuite. Armele lor tradiţionale (harpoane, lănci, arcuri şi săgeţi) au
fost înlocuite cu puşti, bărcile cu motor au luat locul kaiakurilor tradiţionale,
snowmobilurile au înlocuit săniile trase de câini, au apărut casele, curentul electric,
hainele produse în fabrici. Incepând cu 1971 “Alaska Native Claims Settlement Act” a
dus la protecţia pământurilor inuite şi la dezvoltarea lor economică. Numeroasele lor sate
au fost grupate în şase corporaţii ale nativilor unele fiind unite cu Aleuţii sau
Athapaskanii. La 1 Aprilie 1999, în Canada li s-a garantat Inuiţilor teritoriul propriu, numit
NUNAVUT (în traducere “pământul nostru”) care a fost format din părţile estice şi nordice
ale Northwest Territories, având o suprafaţă comparabilă cu cea a Franţei. Ideea de a
împărţi Northwest Territories în două părţi a fost pentru prima dată introdusă ca proiect
de lege de Camera Comunelor Canadiană în 1965. Locuitorii Northwest Territories au
votat (sub forma unui plebiscit ) favorabil în 1982. Graniţele celor două noi teritorii au fost
determinate ca urmare a unui nou plebiscit în 1992. Acordul final a fost ratificat de către
Parlamentul Canadian în iunie 1993 fiind cunoscut ca Actul Inuit şi Nunavut din iunie
1993. Nunavutul a fost primul teritoriu care a intrat în federaţia canadiană de după
Newfoundland din 1949. Toţi cetăţenii Nunavut sunt supuşi Constituţiei Canadei şi Cartei
Drepturilor şi Libertăţilor. Cea mai mare pondere a noului teritoriu, adică 85%, este
reprezentată de Inuiţi fapt ce le conferă cea mai mare putere politică. Capitala Nunavut
este Iqaluit şi reprezintă comunitatea cea mai mare. Traducerea numelui capitalei Iqaluit
înseamnă “acolo unde sunt peştii”.

67
Lectură pentru bărbaţii îndârjiţi:

Puterea femeilor în cultura nativilor americani


(adaptare după “Shadowcatchers- A Journey in Search of the
Native American Healers)

Casele întotdeauna aparţin femeii, aşa cum pământul este mama noastră, casa
este precum mama iar mama este întotdeauna femeie. De acolo vine viaţa. Mama ne dă
viaţă iar astfel casa este tot acolo unde este şi viaţa. Bărbaţilor nu le aparţine casa, ea
este a femeilor. Vă spun clar: o femeie poate să-l dea pe bărbat afară cu un picior un
fund. Întotdeauna cu permisiunea femeilor, putem noi, bărbaţii să avem o casă. Eşti un
musafir, nu te pot primi în casă.
Noi respectăm femeia. Pentru că femeia are grijă de casă, avem şi noi un loc
unde să stăm. Noi facem treaba noastră iar ea are grijă de a ei. Era un plan, iar el
funcţionează foarte bine atunci când este urmat. Astfel a fost chiar de la începuturi.
Să te trezeşti dat afară din casă şi să vezi cât de greu poate fi. Poate unei
alte femei să i se facă milă de tine şi să te primească în casa ei. Dar ajungem la
plan din nou. Este destul de uşor de văzut. Poţi vedea chiar mai bine dacă aşa
ceva ţi se întâmplă ţie. O dată este suficient. Nu-ţi vei dori să se repete prea des.
Face ca lucrurile să fie dure pentru tine. Vorba merge repede. Te poate înconjura
cu repeziciune.Ai putea să-ţi construieşti o casă a ta dar pentru asta trebuie să ai
unde. Femeilor le aparţine şi pământul. Trebuie să ai permisiunea lor pentru a
construi. Vi-am spus: Complicaţii!
Copiii aparţin femeilor, dacă se poate spune că aceştia ar putea aparţine cuiva.
Cu adevărat ei sunt doar ai Creatorului. Dar totul vine prin femeie. Aşa că femeia este
foarte importantă. Poartă-te frumos cu femeile. Dar ştiţi ce mai ştiu? Că din când în
când ele mai au nevoie şi de noi. Pentru hrană, construitul caselor şi dacă doresc să
aibă copii. Totul merge bine de cele mai multe ori.

68
8.3. Ceremonii, credinţe
8.3.1. Căutarea unei viziuni

Viziunile, atât cele avute în timpul somnului dar şi cele pe care indienii le au în
stare de semitrezire au avut mereu un rol extrem de important în viaţa indienilor din
America de Nord. Viziunile au o conotaţie individuală dar şi una colectivă. Prin
intermediul lor nativii americani cred că pot intra în contact cu lumea spiritelor şi pot avea
putere şi pot găsi leacuri pentru boli. Căutarea viziunii are loc întotdeauna în preajma
unui eveniment important din viaţa individului cum ar fi trecerea de la adolescenţă la
maturitate sau pregătirea pentru război. Pentru obţinerea viziunilor oamenii trebuiau să
se pregătească în mod special, pregătiri care pentru noi, europenii par de nesuportat şi
adesea pentru atei, hilare. Acestea constau în îngurgitarea unor plante cunoscute ca fiind
halucinogene, saună, vopsirea corpului în dungi cu argilă albă, izolarea în locuri
neumblate, postul îndelungat (făra hrană şi fără apă). Dacă starea de transă nu era
indusă prin aceste mijloace destul de dure, se trecea la automutilare mergând până la
tăierea unui deget.
Viziunea venea de obicei sub forma unui animal dar putea să apară şi ca o plantă,
ca un loc anume,sau ca imagine a unui strămoş, sau a unor fenomene naturale cum ar fi
furtuna. Persoana care avea viziunea era ajutată apoi de un şaman să o interpreteze.
Spiritul călăuzitor al individului era acela pe care îl văzuse în viziunea lui. Apoi acesta îşi
pregătea o legătură cu anumite obiecte sacre legate de obicei de viziunea pe care o
avusese.

8.3.2. Dansul Soarelui


Căutarea unei viziuni era obişnuită în ceremoniile indienilor din câmpiile nord
americane (Waldman, 1999). Ceremonialul cel mai cunoscut era Dansul Soarelui.
Numele acestei ceremonii a fost dat de indienii Sioux. Alte triburi au numit-o Noua Casă
a Vieţii (la triburile Cheyenne) iar alţii, Dansul Misterios (triburile Ponca). Unele triburi
aveau practici diferite în timpul acestei ceremonii dar pentru toate, scopul era acela de a
intra în contact cu lumea spiritelor, de a regenera natura inclusiv Soarele, cerul, de a
păstra bizonii în număr suficient de mare asigurând astfel prosperitatea viitoare, de a

69
avea victorii în lupte, de a face căsniciile fericite, de a rezolva vechi dispute şi a vindeca
pe cei bolnavi. Se poate observa astfel grija pentru lucrurile simple din viaţă, departe de
ambiţiile cotidiene ale omului modern, care ar viza mai mult carierismul sau averea
personală. Însăşi participarea colectivă la un astfel de ritual denotă puternica legătură
dintre individ ca entitate şi trib ca grup cu elementele naturii, cu lucrurile fireşti şi simple
ale vieţii care de fapt pot aduce fericirea, un anumit tip de bunăstare, suficientă şi nu
excesivă, înlăturând astfel un anume tip de energie negativă care apare în societăţile
“civilizate”.
Diferitele triburi desfăşurau Dansul Soarelui în timpul verii atunci când se adunau
pentru vânatul bizonilor, în timpul lunii pline, în ultima parte a verii când murele erau
coapte. Îşi aşezau lăncile în formă de cerc. Bărbăţii şi femeile din diferite triburi se
adunau şi vorbeau, îşi făceau curte, se desfăşurau curse de cai, liderii fumau pipa păcii şi
restabileau unităţi ale triburilor. Ceremonia dura 12 zile.
Erau numeroase şi complexe ritualurile Dansului Soarelui cu semnificaţii dintre
cele mai diverse. Acestea constau în bătutul tobelor, cântat şi dansat. Indienii ridicau un
copac considerat sacru în mijlocul unei colibe sacre făcute din crengi şi pari de lemn. În
vârful pomului amplasau o figurină confecţionată din piele crudă de animal. Spre sfârşitul
perioadei Dansului Soarelui avea loc un ceremonial anume care era considerat cel mai
important dintre toate. Astfel unii bărbaţi aveau ace mari implantate în piept şi legate cu
sfoară de trunchiul sacru. Aceştia dansau în jurul trunchiului sacru mergând cu spatele
până ce acele le sfârtecau carnea. Tot acest ritual se desfăşura pe fundalul tobelor şi al
fluieratului în oase de vultur. In tot acest timp, alţi bărbaţi târau prin tabără cranii de
bizon, legate de trupurile lor prin acelaşi sistem al acelor mari înfipte în carne şi trase cu
sfori până când carnea le era sfâşiată. Prin sacrificiul personal se dorea bunăstarea
individuală dar şi binele întregului trib.

8.4. Alte triburi de indieni din Canada

Atunci când s-a făcut contacul cu europenii aborigenii nord americani erau aşezaţi
în diferite areale geografice, adaptaţi la mediul în care trăiau prin controlul asupra
tehnicilor de vânătoare şi pescuit, prin îmbrăcăminte şi construcţia de locuinţe. Aceste
areale în care aborigenii au dobândit cunoştiinţele şi tehnicile de adaptare la mediu se
numesc “regiuni culturale” (Bone, 2000). Indienii nord americani au format astfel şapte

70
regiuni culturale: Eastern Woodlands (Ţinutul Împădurit estic), Eastern Subarctic (estul
subarctic), Western Subarctic (westul subarctic), Arctică, Regiunea Câmpiilor, Regiunea
Podişurilor, Coasta Nord-Westică. (Fig…….). Aşa cum am văzut inuiţii ocupau regiunea
culturală arctică. În cadrul regiunii estice subarctice triburile Cree erau principalii locuitori,
care au dezvoltat o tehnică a pantofilor de zăpadă care să le uşureze vânătoarea elanilor
în zăpadă adâncă. Triburile Athapaska şi câteva triburi Dene care ocupau regiunea
subarctică vânau animale mari. Indienii coastei nord-vestice formaţi din triburile Haida şi
Nootka trăiau pe baza culturilor oferite de Oceanul Pacific. În interiorul sudic al Columbiei
Britanice, Indienii de Podiş care erau formaţi din triburile Carrier, Lillooet, Okangan şi
Shuswap locuiau în văile Cordilierei formând regiunea culturală a podişurilor. Indienii de
câmpie formaţi din triburile Assiniboine, Blackfoot, Sarcee şi Cree de Câmpie erau
vânători de bizoni. În sudul statului Ontario şi în Quebec locuiau triburile Iroquis şi Huron
care erau agricultori şi vânători. În Maritime trăiau triburile Malecite şi Micmac care erau
de asemenea vânători şi pescari.
Una dintre problemele pe care le pune Canada contemporană este aceea a liniei
de demarcaţie dintre aborigeni şi neaborigeni, o problemă de natură etnică. Aceasta a
început din 1867 o dată cu “British North America Act” care a lăsat triburile de indieni în
grija guvernului de la Ottawa, grijă care mai târziu a fost extinsă şi asupra inuiţilor şi
metişilor. Ottawa reprezenta astfel centrul pe când indienii, periferia societăţii canadiene.
Ideea iniţială a fost aceea de asimilare a populaţiei aborigene de către nou formata
societate canadiană. Aceast fapt s-a dovedit contrar, indienii fiind marginalizaţi.
Drepturile aborigenilor au fost recunoscute de către Ottawa doar începînd cu 1970. Actul
Constituţional al Canadei din 1982 consideră Indienii, Metişii şi Inuiţii ca fiind aborigeni şi
urmaşii locuitorilor originali ai Canadei, cei care au locuit acolo înaintea venirii
europenilor în secolul al XV lea. Aborigenii au fost împărţiţi în mai multe categorii:
“status” (sau înregistraţi), “non-status” şi “indieni treaty” (Bone, 2000). Indienii “status”
sau cei înregistraţi au dreptul de a fi înregistraţi în actele oficiale ca “indieni” şi au drepturi
recunoscute de guvernul federal care se materializează sub forma excluderii de la plata
taxelor pe venitul obţinut în rezervaţiile unde locuiesc. În urma recensamântului din 1991
un procentaj de 70% dintre persoanele care s-au declarat indieni au fost “indieni status”.
Astăzi în Canada sunt cca. 600 000. Indienii “non status” prezintă origini indiene dar nu
sunt înregistraţi ca atare şi ca urmare nu au drepturi în conformitate cu Actul Indian din
iunie 1985. Indienii “treaty” reprezintă cca. 55% dintre indienii status reprezentînd acei

71
indieni status care fac parte sau pot dovedi că strămoşii lor au făcut parte dintr-un trib
care a semnat un tratat. Aceştia au dreptul de a locui într-o rezervaţie şi de a participa la
afacerile tribului. Metişii sunt aceia care au atât descendenţă europeană cât şi una
aborigenă.
8.5. Alte triburi de indieni de pe teritoiul SUA
Între nativii americani există diferenţe culturale şi lingvistice uneori foarte
importante. Economia pe care o practică a fost adaptată la condiţiile pe care le oferă
mediul. Dacă inuiţii di nord trăiau pe baza vânatului şi a pescuitului, indienii din est
combinau vânătoarea cu agricultura primitivă producând porumb şi o varietate de
dovleac. În sud-vest în jurul anului 1500 exista deja o cultură urbană remarcabilă
aparţinând indienilor pueblo în timp ce în multe alte părţi indienii trăiau în corturi fiind
păstori şi culegători, categorie în care se pot încadra indienii din Marele Bazin din Utah.
Presiunile pe care le exercitau războaiele, foamea sau bolile determinau
strămutarea triburilor care părăseau astfel terenurile de vânătoare sau de pescuit şi
uneori adoptau o altă formă de economie.
Cea mai mare schimbare în poziţionarea triburilor de indieni a fost determinată
însă de utilizarea calului.
Marile Câmpii americane au reprezentat arealul preferat de habitat al multor triburi
deoarece aici se aflau multe turme de bizoni cu milioane de exemplare. O dată cu
introducerea cailor de către coloniştii spanioli în jurul anului 1600 indienii din câmpiile
americane şi-au putut îmbunătăţi mijloacele de vânătoare devenind noua clasă
îmbogăţită a secolului al XVII lea. Acest fapt a atras aici mai multe triburi cum sunt
Blackfoot, Sioux şi Cheyenne care au venit din est, Comanchii care au venit de la poalele
Munţilor Stâncoşi iar dinspre sud-est au venit triburi care au abandonat agricultura pentru
un nou mod de viaţă la câmpie.
Migraţia spre vest a valurilor de colonişti i-a forţat pe indieni să-şi părăsească
terenurile de vânătoare şi să se retragă spre vest în teritorii din ce în ce mai restrânse.
Coloniştii doreau şi aceste teritorii ale indienilor oricât de restrânse ar fi fost astfel încât s-
a ajuns la formarea rezervaţiilor care au fost amplasate în zonele cele mai improprii
locuirii în special în cele aride unde vânătorii nomazi erau încurajaţi să devină fermieri,
ocupaţie pe care în mod tradiţional aceştia nu o practicau deaorece cultura pământului
era o îndeletnicire tipic feminină, femeia fiind singura căreia îi este permis să atingă
pământul. În felul acesta s-a putu cucerii o bună parte a teritoriului nord american.

72
Astăzi în SUA sunt peste 21 milioane de hectare care sunt rezervaţii de indieni în
care se permite şi se încurajează cultura şi modul de viaţă indian. Există o serie de
probleme pe care le implică vieţuirea în astfel de rezervaţii şi acestea sunt legate în
special de păstrarea identităţii de trib sau de abandonare a acesteia în favoarea adoptării
culturii anglo-americane, sau, altfel spus, de a rămâne exponate de muzeu şi de interes
turistic sau de a-şi găsi adăpost în altă parte. Pe teritoriile acestor rezervaţii însă au fost
descoperite importante resurse minerale cum sunt petrolul, uraniul sau cărbunii a căror
exploatare poate aduce venituri impresionante (Patterson, 1994).
O altă problemă este legată de tratatele pe care indienii le-au făcut cu coloniştii asupra
proprietăţii pământurilor şi care de obicei au fost în avantajul coloniştilor. Astăzi există
“Comisia pentru cererile indienilor” care se ocupă de compensaţiile pe care indienii le pot
primi pentru teritoriile pierdute. Au fost intentate multe procese şi cereri de retrocedare a
terenurilor care se întind din Alaska până în Statul Maine.

73
9. Descoperirea Canadei de către primii europeni şi impactul geografic al
călătoriilor acestora

9.1.Călătoriile Vikingilor

Călătoriile Vikingilor spre Canada au avut loc în secolele X-XI şi au fost facilitate de
ocuparea vremelnică de către aceştia a Groenlandei (anul 874) şi Islandei (986). Primul
contact cu interiorul continentului Nord American l-a avut cu totul întâmplător scandinavul
Bjarni Herjolfsson când corabia lui aflată în drum dinspre Islanda spre Groenlanda a
fost luată de către un curent oceanic şi purtată până pe coasta Peninsulei Labrador.
Priveliştea de aici i s-a părut neospitalieră şi a decis să nu acosteze. O remarcă a
acestuia însă a suscitat interesul coloniştilor din Groenlanda, insulă lipsită de resurse
forestiere şi anume că ţinutul nou descoperit de el avea păduri multe de unde şi
denumirea de Green Land (pământul verde).
În jurul anului 1001 Leif Erikson, fiul colonizatorului Groenlandei-Erik cel Roşu, a
decis să investigheze noul teritoriu şi a pornit într-o expediţie devenind astfel, împreună
cu echipajul său primul european care va fi pus piciorul pe pământ american. În funcţie
de opririle sale şi de peisajul întâlnit, Erikson va stabili primele denumiri pentru câteva
porţiuni descoperite: “Helluland” sau “ţinutul pietrelor plate” situat probabil in SE Insulei
Baffin sau N Peninsulei Labrador; “Markland” sau “tinutul împădurit” probabil în centrul
sau sudul Peninsulei Labrador; “Vinland” care putea însemna “ţinutul viţei de vie”, “ţinut
bogat”, “ţinut cu iarbă” (Riendeau, 2000, pag. 17) pe care istoricii şi geografii l-au
determinat ca fiind teritoriul cuprins între sudul Peninsulei Labrador până în Florida.
După acest prim contact al lui Leif Erikson, mai mulţi Vikingi au încercat să
colonizeze America. Următorul, a fost fratele lui Leif, Thorvald Erikson care a întreprins
o expediţie în Vinland în anul 1004, dar în urma ciocnirilor cu un grup de Nativi Americani
pe care de altfel i-au şi omorât, Erikson moare răpus de o săgeată de “sălbatic” sau
“skraelings” după cum îi numeau pe indieni.
Cea mai ambiţioasă dintre încercările de colonizare i-a aparţinut islandezului
Thorfinn Karlsefni care ajunge în America în anul 1011 cu un grup de 160 colonişti care
în doar 2 ani sunt trimişi acasă datorită conflictelor care izbucnesc între aceştia şi nativii
americani.

74
Ultima incercare de colonizare o are sora vitregă a lui Erikson, Freydis Erikson dar
în urma ciocnirilor sângeroase cu indienii aceştia se retrag şi de această dată în
Groenlanda. Contactele vikingilor cu America continuă până la mijlocul secolului al XIV-
lea când se retrag şi abandonează aşezările din Groenlanda. Doar în anul 1960 au fost
găsite primele evidenţe arheologice ale contactului vikingilor cu America, la L’Anse aux
Meadows în extremitatea nordică a Peninsulei Newfoundland. Cert este deci faptul că
vikingii au vizitat America cu cel puţin cinci secole înaintea europenilor.

9.2. Europenii

Interesul europenilor pentru Indii era legat de prezenţa pietrelor preţioase, mătăsii,
textilelor de bună calitate dar şi a mirodeniilor de acolo cu care dădeau gust hranei dar o
şi conservau în lipsa altor modalităţi de conservare (refrigerarea de exmplu) care lipseau
pe vremea aceea. După expediţiile pe uscat ale secolului al XIII-lea cum a fost aceea a
lui Marco Polo şi a altor europeni, ocuparea de către Islam a principalelor rute terestre
spre Indii a dus la căutarea căilor marine spre Asia de Est, acesta fiind un deziderat
important al puterilor în plină ascensiune ale Europei de Vest a secolului al-XV-lea.
Portugalia prin Bartolomeo Diaz în 1488 iar apoi prin Vasco da Gamma peste
10 ani, a fost prima care a reuşit să ocolească Africa pe la sud pentru a ajunge în Indii.
Spania a continuat şirul circumnavigaţiilor prin aportul italianului pe care l-a
sprijinit, Cristofor Columb care pornind de la teoria pământului ca sferă susţinea că
navigînd spre vest poate ajunge în Indii. Ajungând în America, crede că de fapt a ajuns
în Indii şi-i denumeşte în acest context pe nativii americani “indieni”. Ceea ce explorează
Columb din teritoriu nord american sunt de fapt Insulele Caraibe, America Centrală şi
America de Sud. Rivalitatea Spania - Portugalia care se creează şi cu această ocazie se
manifestă şi prin dorinţa celor două de a catoliciza locuitorii Americii.
În anul 1497, Giovani Caboto (care prin anglicizare devine John Cabot) pleacă
din vestul Angliei şi ajunge undeva de-a lungul coastei Labradorului, Newfoundlandului
sau Insulei Capului Breton. Pentru că navigase sub pavilion englez acesta cere pamântul
pentru Anglia şi arbordează atât steagul englez cât şi pe cel al Veneţiei. Şi acesta, ca de
altfel toţi predecesorii lui, crede că a ajuns în China. Lui îi aparţin însă două descoperiri
de mare importanţă: bancurile pline de peşti (cod) din jurul insulei Newfoundland şi Golful

75
Sfântul Laurenţiu care Cabot credea că este drumul către China3. Aceste descoperiri au
determinat căutările ulterioare ale navigatorilor europeni atât pentru găsirea unui drum
vestic spre China cât şi pentru exploatarea bancurilor de peşte care erau atât de
productive încât pescuitul se făcea cu coşurile atârnate de frânghii direct de pe vapor.
Datorită acestor descoperiri, regele Angliei l-a răsplătit pe Cabot, plătind o altă expediţie
în 1498 în care acesta a şi murit.
Abstinenţa la carne pe care o prevedea biserica catolică cca. 150 de zile pe an a
făcut ca interesul Franţei, Spaniei, Portugaliei, bascilor şi al englezilor pentru bancurile
de cod din Newfoundland să crească. Anual se adunau în apele Insulei Newfoundland şi
ale Insulei Capului Breton cca. 10000 de pescari care foloseau diferite metode de
conservare a peştelui pe care apoi îl transportau în Europa. În funcţie de metoda folosită,
prin sărare puternică pe vas sau prin uscare pe mal s-au creat primele aşezări
semipermanente de la încercările de colonizare de 5 secole înainte ale vikingilor. Acum
au început şi primele schimburi făcute între nativii americani şi europeni, primii aducând
blănuri iar ultimii metale şi textile.
Interesul portughez pentru un drum vestic spre Indii a continuat şi în secolul al
XVI-lea când Gaspar Côrte – Real a explorat coasta nord atlantică între Groenlanda şi
Insula Newfoundland. Acesta determină bogăţia forestieră a zonei precum şi resursele
umane respectv nativii americani pe care considera că îi putea folosi ca sclavi. La un al
doilea voiaj în 1501, Gaspar Corte Real moare în luptele pe care le are cu nativii
americani. O colonie portugheză este stabilită de către Joăo Alvarez Fegundes în 1520,
colonie care stabileşte prima aşezare portugheză la nord de Florida numită Capo Bretăo
care are însă o viaţă scurtă.
Când Vasco Nùnez de Balboa a traversat canalul Panama în 1513 s-a stabilit că
între Atlantic şi Pacific există o suprafaţă de uscat, realitate confirmată şi de călătoriile lui
Magelan (1519-1522) care stabilesc o cale marină pe la sudul Americii de Sud spre Asia
de sud-est. Regele Francisc I al Franţei plăteşte o expediţie a italianului Giovanni da
Verrazzano spre America de Nord, care explorează în 1524 coasta atlantică a
continentului între Florida şi Newfoundland în căutarea unei legături spre Pacific.
Verrazzano devine defapt cel care încununează existenţa unui nou continent între Pacific
şi Atlantic, America de Nord.

3
Nu trebuie să uităm că estuarul Sfântul Laurenţiu la vărsarea în Oceanul Atlantic datorită lăţimii de 150 km devine
un adevărat braţ de mare

76
Un alt navigator, Jaques Cartier caută în 1534 să gasească de data aceasta o
cale continentală spre Asia începând Voyages au Canada. Acesta este primul care
numeşte teritoriul Quebecului de astăzi Canada, după denumirea nativ americană
“kanata” cu sensul de aşezare, pune nume golfului Sfântul Laurenţiu după sfântul cu
acelaşi nume a cărui zi se sărbatorea atunci. El este acela care determină vastitatea
teritoriului nord american dorind să navigheze pe Fluviul Sfântu Laurenţiu.
Sub pavilion englez între anii 1577-1581, Martin Frobisher în căutarea unei rute
marine spre Asia descoperă Strâmtoarea Hudson, stabileşte o colonie de mineri de cca.
100 persoane şi încarcă peste 1200 tone de minereu din Insula Baffin pe care le duce în
Anglia crezând că a descoperit aur şi care era de fapt “aurul prostului” adică minereu de
fier.
Davis, un alt navigator britanic descoperă în 1587 Strâmtoarea Davis, care i-a
purtat numele, fiind cel care ajunge cel mai departe în nordul continentului american.
Henry Hudson descoperă Golful Hudson şi Golful James în 1610, crezînd că a descoprit
o rută marină spre Asia. Datorită condiţiilor climatice deosebit de aspre şi a pierderii în
expediţiile nordice a numeroase vieţi omeneşti, căutarea drumului pe calea apei spre
Asia este amânată pentru încă două secole.

9.3.Unele aspecte importante ale prezenţei Imperiul francez în America de Nord


1608-1760

Franţa devine primul imperiu colonial care îşi arată interesul în descoperirea
bogăţiilor Americii de Nord şi care prin comercianţii de blănuri şi misionari catolici ajunge
de la Florida în sud, la Golful Hudson în nord şi poalele Munţilor Stâncoşi în vest. Un
animal tradiţional al Canadei, castorul, a fost acela care datorită blănii sale preţioase a
dus la explorarea interiorului canadian în contextul în care căciulile de castor erau la
mare modă în Europa iar blana castorului canadian era de o calitate superioară celui
francez. Francezii au întemeiat aşezări stabile de-a lungul fluviului Sfântul Laurenţiu unde
au intrat în contact cu populaţia nativilor americani prin comercianţii de blănuri. Astfel s-a
zămislit Noua Franţă.
O primă colonie franceză de negustori de blănuri a fost stbilită lângă Port Royal,
pe coasta de vest a Noii Scoţii care a fost denumită Acadia. În 1608 Champlain şi Gravé
sub auspiciile companiei comerciale de blănuri „Monts” intreprinde o expediţiei în

77
amonte pe Fluviul Sf. Laurenţiu într-o regiune pe care francezii o numeau Canada iar
Champlain stabileşte o nouă colonie “acolo unde râul se îngustează” (în traducere din
algonquianul kebec) (Riendeau, 2000, pag. 32) pe care o şi denumeşte Quebec. Această
poziţie se dovedeşte excelentă din punct de vedere strategic dar acest lucru nu este
suficient pentru menţinerea unei colonii. Vremea neprielnică era o piedică importantă în
popularea nordului american. Şi pe lângă acestea toate, exista şi concurenţa europeană
care ocupa poziţiile cheie de pătrundere în continent: olandezii la sud de New York (pe
râurile Hudson şi Mohawk) şi francezii pe Râurile Sf. Laurenţiu şi Ottawa.
Un impact deosebit în popularea Canadei l-au avut misiunile catolice care au adus
mai multe mii de colonişti. Richelieu formează „Compania Celor O Sută de Asociaţi” care
mai era cunoscută sub denumirea de „Compania Noii Franţe” prin care Franţa îşi
propunea să populeze prin misionarism şi agricultură valea Sfântului Laurenţiu aducând
în Noua franţă 4000 de colonişti. Iezuiţii fac o propagandă deosebită populării Noii Franţe
între 1632-1673. Aceştia întemeiază o universitate pentru educarea coloniştilor dar şi a
nativilor americani la Quebec în anul 1635, cu un an înaintea întemeierii Universităţii
Harvard în Massachusetts. Tot datorită lor se întemeiază în 1642 o aşeazare amplasată
strategic la confluenţa dintre râurile Ottawa şi Sf. Laurenţiu, numită Ville Marie, care se
va dezvolta în următoarele două decade în oraşul Montreal.
Un pericol în calea coloniştilor l-au constituit triburile Iroqui care locuiau nord-estul
american şi aceasta în special după 1664 când englezii au capturat colonia olandeză de
la Noul Amsterdam şi au renumit-o New York. Astfel, intrarea pe gurile râului Hudson era
controlată de către adversarul cel mai de temut al Franţei şi al nativilor americani:
englezii. Avantpostul francez pe continentul Nord American, Acadia, va fi distrus întâi
datorită luptelor pentru monopol între două familii de comercianţi de blănuri francezi şi
mai apoi prin ocuparea acesteia de către englezi. După jumătate de secol când Acadia a
trecut dintr-o proprietate în alta, colonia franceză de pe valea Sfântului Laurenţiu fiind în
permanent pericol, situaţia Franţei pe continentul american putea fi salvată doar prin
intervenţia statului francez.
Această intervenţie s-a materializat în timpul domniei lui Ludovic al XIV-lea care
împreună cu prim ministrul Colbert contribuie la bunăstarea financiară şi dezvoltarea
economică a naţiunii şi a coloniilor sale. Colbert propune un plan de dezvoltare bazat pe
principiul menţinerii unei balanţe economice favorabile prin valoarea exportului care să
depăşească pe cea a importului, prin coloniile care puteau oferi materii prime şi puteau

78
deveni în acelaşi timp piaţă de desfacere pentru produsele finite. Împrumutînd modelul
englez de comerţ cu coloniile din Indiile de Vest, Colbert propune ceva asemănător:
bunuri manufacturiere puteau fi trimise cu vaporul din Franţa pentru consum în Noua
Franţă de unde cu acelaşi vas putea pleca un transport de mazăre, fasole şi peşte pentru
a servii sclavii din Indiile de Vest unde vaporul putea fi încărcat cu rom, melasă şi zahăr
pentru a fi trimis în Franţa.
Pentru a asigura stabilitatea coloniei, Colbert dorea ca Noua Franţă să devină un
loc sigur, şi o colonie compactă concentrată pe Valea Sfântului Laurenţiu. Trebuia în
acest sens o formă de guvernare bine def
inită care a fost stabilită în 1663 prin care regele era autoritatea absolută. O dată ce
acest control fusese stabilit, Colbert trebuia să ia măsuri împotriva atacurilor triburilor
Iroqui şi acestea au fost făcute în sensul populării cu noi colonişti, fapt care s-a şi
întâmplat prin amplasarea a 400 de soldaţi pe calea principală de invazie a triburilor
între fluviul Sfântul Laurenţiu şi Lacul Champlain, de-a lungul Râului Richelieu.

9.4.Interesele britanice în America de Nord

Până spre sfârşitul secolului al XVIII-lea interesele britanicilor erau concentrate


asupra celor treisprezece colonii prezente de-a lungul coastei atlantice. Imperiului
Britanic îi fuseseră anexate: teritoriul companiei „Hudson Bay”, pescăriile din
Newfoundland, Acadia colonia franceză recent capturată, Nova Scotia, baza navală de la
Halifax. Aceste teritorii aveau o impotanţă redusă pentru coroana britanică în comparaţie
cu coloniile consacrate din America, populaţia acestor teritorii reprezentînd 1/3 din
populaţia Angliei (Riendeau, 2000).
In timpul secolelor al XVII lea şi al XVIII lea Anglia nu dorea să stabilească un
guvern organizat în Newfoundland deoarece insula avea doar o importanţă piscicolă şi
navală. Acestă situaţie a durat cca. un secol. În acest timp supremaţia britanică pe
continentul american a fost susţinută de Hudson Bay Company care deţinea controlul
asupra tuturor cursurilor de apă care se varsă în golf constituind astfel un domeniu întins
numit Teritoriul lui Rupert ale căror limite erau necunoscute atunci dar care astăzi includ
o bună parte din preeriile vestice şi regiunile subarctice nordice. Compania era interesată
doar în menţinerea monopolului în comerţul cu blănuri rivalizând cu companiile Hudson

79
Bay şi cea de pe Sfântu Laurenţiu. Astfel, comercianţii companiei Hudson Bay beneficiau
de ruta marină directă, mai scurtă spre Londra şi de accesul mai facil la bunurile
comerciale englezeşti pe care le preferau nativii americani. Este perioada în care se
descoperă încă o bună parte a Americii de către Henry Kelsey care a fost primul
european care a ajuns în preeriile vestice în anii 1690-1691 iar Anthony Henday a ajuns
la poalele Munţilor Stâncoşi în 1754. Teritoriul Rupert a rămas neexplorat şi neocupat
pînă la sosirea comercianţilor de blănuri aparţinînd Companiei Sfântul Laurenţiu în 1770.
Pentru a atrage mai mulţi colonişti dinspre Noua Anglie, Marea Britanie a garantat
constituirea unui consiliu ales în 1758 în Noua Scoţie care a reprezentat primul guvern
reprezentativ englez în Canada. Prima constituţie canadiană va fi reprezentată de
Quebec Act din 1774 care rezolvă problema conducerii acestei provincii în lunga dispută
dintre minoritatea engleză şi majoritatea franceză abandonând efortul de implementare a
instituţiilor reprezentative.
Un prilej cu care a fost definitivată şi afirmată prezenţa engleză în Canada l-a
constituit Revoluţia Americană care s-a încheiat în 1783 şi în urma căreia Anglia pierdea
cele 13 colonii care reprezentaseră baza vechiului sistem comercial. Cu o poziţie încă
puternică în America de Nord (Golful Hudson şi împrejurimile şi o parte importantă a
Quebecului şi Noua Scoţie) englezii cea mai mare parte loialişti, refugiaţi din teritoriile de
acum stăpânite de americani pun bazele celor două provincii canadiene: Ontario şi New
Brunswick. Loialiştii au fost în jur de 100 000 de persoane şi au plecat în special din
Noua Anglie, New York şi New Jersey. Locaţia cea mai convenabilă a reprezentat-o
Noua Scoţie unde au poposit între 30 000-40 000 de refugiaţi loialişti. O clauză
importantă a Proclamaţiei Britanice din 1779 a fost aceea că Anglia oferea libertatea
sclavilor care îşi puteau părăsi stăpânii şi veneau pentru a sprijini coroana britanică.
Astfel 3000 de loialişti negrii au venit în Noua Scoţie dar din care jumătate au plecat în
Sierra Leone, dezamăgiţi de condiţiile oferite de aşezările de aici.
O nouă constituţie elaborată drept „Constitutional Act of 1791” a captat, la o
distanţă de treizeci de ani faţă de Quebec Act, adevărata realitate canadiană, aceea unui
stat cu două comunităţi etnice, două limbi, două culturi, şi două seturi de instituţii sub un
sistem parlamentar britanic de guvernare. Cu această ocazie britanicii au ştiut că au pus
bazele unui al doilea Imperiu Britanic în America de Nord parţial prin consolidarea
loialităţii populaţiei protestante engleze şi prin încurajarea unei viitoare emigraţii spre
Statele Unite. Una dintre marile realizări canadiene a fost abolirea sclaviei care s-a făcut

80
din două motive principale: importanţa sclavilor pentru cultura grâului era mult mai
redusă decât în cultura bumbacului iar iernile lungi şi neproductive de aici făceau ca
întreţinerea lor să fie prea costisitoare. Aceasta s-a făcut treptat începând cu Actul din
1797 care prevedea eliberarea copiilor în vârstă de 25 de ani născuţi din părinţi sclavi şi
interzicea alte importuri de sclavi în Upper Canada.
Marile migraţii transatlantice au început după 1812 cînd s-a terminat războiul în
America de Nord şi când în Europa erau în toi războaiele napoleoneene. Între 1790-
1860 au migrat spre America de Nord un număr de aproximativ 1 milion de colonişti şi
aceasta din cauza condiţiilor de trai tot mai dificile din Marea Britanie. Pe de altă parte
rezervele de pământ erau limitate iar migraţia s-a făcut şi spre oraşele Marii Britanii şi
ale Irlandei cu toate fenomenele asociate (şomaj, suprapopulaţie, foamete). Actul
constituţional cel mai important din istoria Canadei a fost The British North America
Act din 1867 care prevedea că dominionul Canadei era format din patru provincii şi
anume: Ontario, Quebec, New Brunswick şi Noua Scoţie. Ţara nou formată funcţiona
după modelul de guvernare britanic, monarhic astfel existând trei instituţii
fundamentale: guvernatorul general reprezentat de monarh (cel britanic), senatul şi
camera comunelor. Patrierea Constituţiei Canadei în 1982 a eliminat ultimele vestigii
ale dependenţei politice a Canadei de Regatul Unit. Astăzi Canada recunoaşte încă
monarhul britanic ca simbol al conducerii.
Graniţele interne ale Canadei au variat de-a lungul timpului. Astfel au fost create
noi provincii (Alberta şi Saskatchewan) şi au fost mărite cele existente anterior (Manitoba,
Ontario, Quebec). Aceste schimbări au avut loc prin luarea de teritoriu din Northwest
Territories. In anul 1870 Manitoba forma un dreptunghi mic care cuprindea un teritoriu
puţin mai extins decât Colonia Red River. Graniţele acestui teritoriu s-au extins repetat în
1881, 1884 dar au atins limitele actuale doar în 1912. Pînă atunci Manitoba s-a extins
până la Labrador- Hudson Bay la 60˚ N.
Quebec a primit Northern Territories, s-a extins spre nord pînă la Eastmain River şi spre
est pînă la Labrador. Canada credea că provincia Quebec se întindea pînă la fîşia
îngustă de-a lungul coastei Labradorului în timp ce Newfoundlandul spunea că deţine
toate teritoriile aferente Oceanului Atlantic. Aceasta s-a materializat într-o dispută care a
ajuns în 1927 la Londra. Aici s-a stabilit ca graniţa dintre Quebec şi Labrador să o
reprezinte cumpăna de ape a râurilor care se varsă în Oceanul Atlantic. Această limită nu
a fost niciodată recunoscută de către guvernul de la Quebec (nici astăzi) iar afacerile pe

81
care le-a încheiat cu Newfoundlandul au fost făcute ca şi când Labradorul ar fi parte a
Quebecului (Bone, 2000). Un exemplu în acest sens este afacerea încheiată de Hydro-
Quebec prin care s-au făcut aranjamente ca energia electrică produsă în Labrador şi în
cele două provincii să fie vândută Quebecului iar apoi transmisă prin Quebec pieţei din
Noua Anglie.
În anii care au urmat Confederaţiei, Ontario a dobândit două suprafeţe mari: în
vest a primit în anul 1899 un teritoriu amplasat lîngă Lake of the Woods care aparţinuse
provinciei Manitoba, împingînd astfel graniţa de vest până acolo; în est teritoriul a fost
împins până la Râul Albany şi James Bay. În anul 1912 a dobândit o suprafaţă
importantă care făcea parte din teritoriile nordice ce se întind până la Golful Hudson. In
1905 Canada şi-a format alte două provincii noi: Alberta şi Saskatchewan. Ultima
ajustare teritorială a avut loc în 1999 când a fost dobândit teritoriul locuit de inuţi denumit
Nunavut.
În Tabelul …….se poate urmări rezumatul evenimentelor care au dus la
alcătuirea Canadei în forma în care se află astăzi.

Tabelul Formarea teritoriului Canadei


Data Evenimentul
1867 Ontario, Quebec, New Brunswick şi Nova Scotia se unesc pentru a forma
Dominionul Canadei
1870 Canada preia teritoriile Companiei Hudson Bay. Colonia Red River intră în
confederaţie sub denumirea de Manitoba
1871 Columbia Britanică se uneşte cu Canada
1873 Insula Prince Edward devine a şaptea provincie a Canadei
1880 Marea Britanie pretinde Arhipeleagul Arctic Canadian
1905 Alberta şi Saskatchewan sunt desprinse din Northwest Territories pentru a
deveni provincii
1949 Newfoundlandul şi Labradorul se unesc cu Canada pentru a forma a
zecea provincie
(după Bone, 2000)

82
Dintre problemele pe care le ridică Canada contemporană pot fi menţionate
cele dintre aborigeni şi populaţia majoritără precum şi cele dintre populaţia francofonă
şi cea anglofonă. Acestea sunt cunoscute în literatura de specialitate ca “linii de falie”
(Bone, 2000). Se vorbeşte despre linia de falie aborigeni-nonaborigeni şi linia de falie
centralişti/decentralişti
Linia de falie între aborigeni/nonaborigeni reprezintă ruptura ideologică între
cele două grupuri: Primele Naţiuni şi coloniştii. În virtutea drepturilor pe care le-au
avut înaintea venirii coloniştilor, drepturi care se materializau în special în felul în care
ştiau să utilizeze terenurile în vedera procurării hranei, dar şi din punctul de vedere al
valorii culturale şi spirituale pe care o are pământul pentru ei, guvernele canadiene au
considerat că dreptul fundamental al acestora este acela de a avea terenuri, de a se
autoguverna şi de a se autodetermina. În virtutea acestor drepturi diferitelor triburi de
indieni le-au fostatribuite suprafeţe importante numite rezervaţii (reserves) care
reprezintă proprietatea lor colectivă şi sunt în beneficiul tribului. Tratate au fost
încheiate între colonişti şi indieni ori de câte ori a fost nevoie. Astfel, s-au încheiat
tratate atunci cînd indienii au fost folosiţi în luptele comune dintre englezi şi francezi,
atunci când coloniştii au pornit să cucerească vestul astfel reuşind să evite războaiele
cu indienii în Canada (ceea ce nu au reuşit însă să facă vecinii lor din sud). De-a
lungul acestui proces au apărut conflicte între cele două gupuri majoritare semnatare
ale tratatelor. Indienii credeau că aceste tratate erau înţelegeri între ei şi puterile
suverane de a stăpâni pământurile şi resursele. Puterile suverane în schimb le
vedeau ca modalităţi de a îngrădi şi elimina drepturile indienilor. Astfel s-au acutizat
relaţiile dintre cele două grupuri.
Linia de falie centralişti/decentralişti pune probleme grave unităţii Statului
Canadian. Forţele centrifuge care acţionează la nivelul ţării sunt:
ƒ regiunile diferite ale Canadei şi distanţele mari care le despart făcând comerţul
între ele mai dificil (cauze de natură geografică)
ƒ teritorii care concurează din puct de vedere economic (interes pur regional)
ƒ competiţie politică între Ottawa şi provinciile Canadei (forţe care derivă din
diviziunea puterilor politice din Constituţia Canadei)
ƒ atragerea Canadei în sfera de influenţă economică a S.U.A. (forţe economice
continentale)

83
10. Oraşele Angloamericii

Oraşele Anglo-Americi au luat naştere atunci când au apărut trei necesităţi


principale: apărare, religie şi necesitatea de a transporta bunurile schimbând un mijloc
de transport cu altul. În Lumea Nouă oraşele au luat naştere în jurul unui “praesidio”
adică în jurul unei baze militare, în jurul unei “mission” sau a unui punct de întâlnire
religioasă şi a unui “pueblo” sau de loc de schimb al bunurilor-echivalentul târgurilor
europene. Pentru că cea mai mare parte a oraşelor americane au reprezentat o
creaţie europeană, cele mai multe au fost amplasate pe litoralul atlantic. Au apărut
oraşe care au combinat două modalităţi majore de transport cum sunt cele marine cu
cele continentale. Astfel au luat naştere oraşele New York, Montreal, New Orleans,
Alte oraşe s-au format pe fluviile interioare în Canada în care competiţia pentru teren
agricol, cu o structură de tip seniorial francez în formă de benzi paralele cu ieşire la
Fluviul Sfântu Laurenţiu a determinat crearea unui număr important de aşezări
urbane. Importante sunt şi oraşele formate pe fluviile interioare cum sunt: Pittsburgh,
Cincinatti, St. Louis. De asemenea importante în evoluţia lor funcţională sunt oraşele
industriale care s-au dezvoltat iniţial în jurul surselor de energie sau oraşele cu funcţii
administrative dintre care cel mai important este Washingtonul care a fost proiectat
pentru a fi capitală federală şi al cărui arhitect a fost Charles L’Enfant. El a conceput
structural acest oraş astfel încât prin mijloace vizuale să pună în evidenţă edificiile
semnificative ale capitalei (Casa Albă, Capitoliul) dar în acelaşi timp a folosit şi o
structură radiară proiectând artere de circulaţie circulare tipice Europei.
Din punctul de vedere al ierarhiei urbane, al locurilor centrale, oraşele au evoluat în
funcţie de poziţia pe care o ocupă în cadrul regiunii şi imporatanţa pe care o au în
cadrul hinterlandului în funcţie de comerţ, activităţi bancare, juridice, medicale sau
administrative. O clasificare a oraşelor americane a fost făcută de către Maurice
Yates (Yates, 1980 citat de Patterson, 1994).

84
Ordinele 4 şi 5 ordinul 3 ordinul 2 ordinul 1
Spokane Seattle San Francisco
Sacramento
Oakland
Fresno Portland
Salt Lake City San Diego
Bakersfield
Los Angeles
Phoenix
Tucson Denver
Albuquerque Minneapolis S.P.

Wichita Kansas City


Omaha Chicago

N
Des Moines
Peoria St. Louis
Indianapolis
Madison Milwaukee
Detroit

E
El Paso
Austin Dallas
San Antonio Fort Worth
Oklahoma City
Tulsa
Shreveport
Houston

W
Memphis New Orleans
Mobile
Birmingham
Nashville
Knoxville
Chatanooga Atlanta
Charlotte
Columbia
Charleston
Jacksonville
Orlando Tampa
Miami

Y
Rochester
Syracuse
Utica
Albany
New Haven
Trenton
Richmond

O
Norfolk
Dayton
Columbus Cincinnati
Louisville
Buffalo
Akron

R
Canton Cleveland
Youngstown
Charleston Pittsburg
Baltimore
Portland
Providence

K
Boston
Hartford
Springfield
Washington
Scranton W.B. Philadelphia
Allentown
Harrisburg
Wilmington

Calgary Vancouver Toronto


Edmonton

Winnipeg
London
Hamilton
Ottawa
Quebec City Montreal

85
Fiecare dintre oraşele de ordinul 2 reprezintă adevărate metropole regionale
şi domină, o reţea întreagă de locuri centrale. Hinterlandurile acestor metropole sunt
imense. De exemplu Chicago are o sferă de influenţă care se întinde între Denver şi
Indianapolis pe o distanţă de 1760 km. În special pe litoralul atlantic dar şi în estul
Marilor Lacuri s-au format adevărate regiuni urbane şi ele sunt în număr de nouă la
nivelul Anglo-Americii fiecare avînd caracteristica sa spaţială (Patterson, 1994).
Oraşele americane au apărut în diferite contexte etnice în funcţie de populaţia
predominantă şi de interesul pentru oraşe pe care aceasta îl avea. Astfel englezii,
francezii şi spaniolii au fost principalele grupuri de colonişti care au fondat oraşele
americane. Dintre aceştia interese mai mari pentru aşezările de tip urban le aveau
englezii şi mai puţin francezii care în dorinţa lor de exploatare a blănurilor de castor au
întemeiat întotdeauna forturi şi aşezări mai puţin impunătoare în proximitatea rutelor
de transport naval. Urmărind evoluţia proporţiei populaţiei urbane pe regiuni se poate
observa faptul că se detaşează regiunile Pacific, Middle Atlantic, New England şi
Mountain.
Atât în Canada cât şi în SUA statisticile demografice urbane acoperă întreaga
arie construită în jurul unui oraş central iar uneori include şi părţi din alte ţinuturi care
sunt practic lipsite de construcţii. Se creează astfel aşa numita Census Metropolitan
Area (zona de statistică metropolitană ) sau CMA. S-au stabilit astfel 25 de CMA-uri
care cuprind 60% din populaţia Canadei. In ordinea populaţiei acestea sunt: Toronto
CMA cu 3,7 mil. locuitori, Montreal cu 3,0 mil., Vancouver 1,5 mil., Ottawa, Edmonton,
Calgary.
Situaţia din SUA este mai complexă. Aici se întâlnesc trei categorii distincte:
MSA, PMSA, CMSA. Prima categorie se numeşte Metropolitan Statistical Area (zona
de statistică metropolitană) şi cuprinde un oraş de cel puţin 50 000 locuitori şi unul
sau două ţinuturi suburbane. MSA Atlanta, Georgia, de exemplu, avea în 1990 o
populaţie de 2,83 mil. locuitori cu toate că populaţia oraşului Atlanta era de 450 000
locuitori. Următoarele unităţi statistice sunt PMSA adică Primary Metropolitan
Statistical Areas (zona de statistică metropolitană pimară) şi Consolidated
Metropolitan Statistical Areas (zona de statistică metropolitană consolidată). Astfel în
SUA există 71 de PMSA –uri şi 20 de CMSA-uri.
De exemplu pentru cele mai mari oraşe se poate urmări următoarea statistică
(Tabel ……):

86
Tabel
Populaţia celor mai mari oraşe şi uităţi statistice din SUA
Unităţi statistice New York Los Angeles Chicago
City 7 323 000 3 485 000 2 784 000
PMSA 8 547 000 8 863 000 6 070 000
CMSA 18 087 000 14 532 000 8 066 000

Pentru geografi este importantă studierea evoluţiei acestor areale. Astfel, se


poate observa că atât în SUA cât şi în Canada MSA sau CMSA –urile care prezintă
creşterea cea mai importantă sunt în sud şi în vest. Pentru Canada creşteri
importante au înregistrat Calgary şi Edmonton depăşind chiar creşterea pe care a
avut-o Vancouver care era principala destinaţie a emigranţilor de pe coasta pacifică.
Creşteri importante au înregistrat Toronto, dar şi Montreal (care manifestă astăzi o
rată de creştere mult mai redusă dată fiind competiţia cu Toronto).
În SUA creşteri importante au înregistrat SMA-urile din statele Florida, Texas,
California. Oricum această creştere este evidentă cel mai mult în suburbii acestea
fiind din ce în ce mai populate. Scăderi importante au înregistrat oraşele St. Louis,
Detroit, Buffalo, Cleveland care au pierdut în medie un locuitor din trei. Această
scădere dramatică are două dezavantaje majore: creşterea taxelor locale care să
acopere necesităţile bugetului local şi pe de altă parte fonduri mai scăzute de la
bugetul federal care se repartizează în oraşe în funcţie de numărul de locuitori.
Revoluţia Industrială în Statele Unite a avut loc cu aproape un secol mai târziu
decât în Europa când a fost difuzată peste Oceanul Atlantic, în anii 1870, dar a avut
un impact mult mai rapid şi mai puternic. Acest fapt a fost favorizat şi de sosirea a 25
de milioane de emigranţi europeni care şi-au căutat de lucru în majoritatea centrelor
industriale americane în special în perioada 1870-1914. Impactul industrializării
urbane s-a făcut simţit la două niveluri: macroregionale şi microregionale creându-se
astfel reţele noi de oraşe legate de relaţii de producţie şi schimb. La scară
microregională s-a definitivat forma oraşelor, formă care poate fi identificată şi astăzi
în cele mai multe centre.

87
9.1.Structura urbană
Structura internă a metropolelor americane este generată de aceleaşi forţe
care au format sistemul urban naţional. Oraşele americane sunt producători
economici, centre primare de obţinere a profitului, puternic descentralizate în
comparaţie cu oraşele europene care sunt adesea industriale, centre ale puterii
politice şi militare, cu un sistem de transport urban bine individualizat, cu densităţi
mari de populaţie, costuri mari ale energiei, cu control al statului asupra chiriilor,
spaţiilor şi preţurilor. Oraşele americane prezintă transport public urban adesea limitat
la metrouri, tramvaie sau autobuse, au un sistem foarte bine dezvoltat de autostrăzi,
costuri relativ reduse ale energiei şi ale preţurilor terenurilor. Baza transportului urban
rămâne în schimb transportul cu automobilul privat, cel care a dus după Cel de-al
Doilea Război Mondial la descentralizarea oraşelor. Aceste oraşe rămân în special
centre ale profitului şi mari producători economici.
În evoluţia structurii oraşelor americane se cunosc mai multe etape:
ƒ etapa transportului cu căruţe trase de cai (înainte de 1888) care genera
compactizare oraşlui şi aprecierea distanţelor între diferitele obiective la cca. 30 de
minute de mers pe jos
ƒ etapa tramvaiului electric (1888-1920) când apar primele suburbii şi se
conturează cartierele centrale de afaceri (foto ) în forma pe care o întâlnim şi
astăzi
ƒ etapa de introducere a automobilului cu funcţie recreativă (1920-1945) când are
loc extinderea suburbanizării şi a accesibilităţii prin autostrăzi şi şosele, atingerea
vârfului economic al oraşului central, împărţirea cartierelor şi segregarea în funcţie
de etnie şi rasă
ƒ etapa de după 1945 până în prezent când are loc dezvoltarea acelor expressways
(şosele care înconjoară oraşele fluidizând traficul), extinderea dezvoltării
metropolitane spre exterior, limitele distanţă-timp au fost împinse la 30 de mile (45
de kilometrii) şi o creştere semnificativă a segregării suburbiilor.

88
Foto Minneapolis. Cartierul central de afaceri (Voiculescu, 1999)

Se delimitează, de asemenea, şi o perioadă postindustrialăcând are loc o


creştere a interacţiunilor internaţionale, când are loc informarea şi managementul
legate de cercetare şi dezvoltare, o creştere a facilităţilor de recreaţie şi de producere
a articolelor de lux, o creştere a costurilor energiei electrice şi o presiune tot mai mare
asupra resurselor naturale dar se manifestă în acelaşi timp o scădere a cheltuielilor
militare (Girhard, 2002).

89
11. Regiunile mentale ale Angloamericii

12. Activitatea economică

Spaţiul geografic nord american reprezintă un exemplu favorabil de economie


bine răspândită teritorial care se împarte în cinci sectoare: primar, secundar, terţiar,
cuaternar şi cuinar.
Din cadrul sectorului primar face parte populaţia ocupată în industria extractivă
şi agricultură.
Sectorul secundar cuprinde populaţia din industrie.
Sectorul terţiar cuprinde populaţia etapei post industriale care cuprinde
transportul, comunicaţiile şi serviciile utilitare. Acestea s-au născut în special atunci
când industria era dominantă şi distribuţia geografică a reţelor de transport era
paralelă cu distribuţia spaţială a sectoarelor primare şi secundare.Industriile moderne
necesită sisteme de transport bine dezvoltate iar fiecare zonă industrializată
(începând de la nivelul cartierului şi terminând cu parcurile industriale) are nevoie de
sisteme de transport bine dezvoltate şi trebuie să fie servită de astfel de reţele.
Serviciile cuaternare sunt indispensabile producătorilor şi constau din acele
activităţi legate de comerţ, servicii bancare, vânzări en-gros, asigurări, reclame,
servicii imobiliare, servicii juridice şi vânzări cu amănuntul.
Serviciile quinare sunt destinate diferiţilor consumatori şi se referă la educaţie,
administraţie, recreaţie, turism, sănătate/medicină. Societatea postindustrială este
organizată în jurul cunoştiinţelor computerizate şi a informaţiei incluzând cercetare,
publicaţii, consultanţă şi prognozare. Industriile de tip quinar depind de forţa de muncă
inteligentă, creativă, imaginativă care adesea se găseşte în vechile centre industriale.
Adesea această se află şi în jurul marilor centre universitare şi a centrelor de
cercetare.
Activitatea economică a Angloamericii este generată de importante resurse. Dintre
acestea vom prezenta în cele ce urmează următoarele:

90
12.1. Resursele Angloamericii
Arealele cu importante resurse ale Americii de Nord sunt:
1. Scutul Canadian bogat în minereuri de fier, aur, nichel şi cupru
2. Appalchia cu importante resuse de minereuri de fier şi cărbune
3. Lanţurile montane vestice care au resurse importante de cărbune, cupru, plumb,
zinc, molibden, uraniu, argint şi aur
Resursele strategice cele mai importante sunt cărbunii, petrolul şi gazul natural (Fig ):
12.1.1. Cărbunele
Regiunea cea mai reprezentativă este Appalachia care se întinde din
Pennsylvania până în sudul Statului Alabama. La început exploatarea cărbunlor a
început în nordul Appalachiei iar astăzi se exploatează resursele din estul Statului
Kentucky până în Virginia de Vest. Mai departe în sud exploatarea s-a dezvoltat în
jurul oraşului Birmingham din Alabama unde alături de cărbuni se află şi depozite de
minereu de fier. Cea de-a doua zonă producătoare de cărbuni a Americii se află în
centrul ţării în Statul Illinois şi Indiana. Producţia din vestul ţării este mult sub valoarea
celei obţinute în cele două zone mari amintite.

91
Fig. America de Nord-harta economiei (după Goode’s World Atlas, 1995)

92
Dacă în anii 1960 Appalachia producea peste 80% din cărbunii obţinuţi în SUA,
astăzi aici se mai extrag doar 50%. Datorită evenimentelor mondiale din anii 1973
când preţul petrolului a crescut dramatic, naţiunile nord americane au fost obligate să
reevalueze preţul resurselor locale. Astfel, piaţa de desfacere a cărbunilor americani
apreciaţi la nivel mondial a crescut, stimulând astfel producţia naţională iar exportul a
devenit o afacere profitabilă. Până la sfârşitul anului 2000 producţia a depăşit 1000
milioane tone valoarea exporturilor fiind de 100 şi 200 milioane tone. În Canada
producţia a fost în 1969 de 9,7 milioane tone iar în 1989 a ajuns la 73 milioane. În
afară de 10 milioane tone de lignit obţinute în Saskatchewan, cea mai mare parte a
producţiei este obţinută din Columbia Britanică şi din Alberta. Aceasta nu înseamnă
că producţia Appalachiei a scăzut, ci dimpotrivă, a apărut un declin al numărului de
mine iar balanţa s-a modificat dinspre vest înspre est. Exista, cu toate acestea, o
diferenţă între producţia estică şi vestică: cea mai mare parte a cărbunelui obţinut în
vest se foloseşte în afara pieţei locale pe când în est (Applachia) există o piaţă locală
foarte bine dezvoltată în Pennsylvania şi Ohio. Există de asemenea o piaţă
intermediară în întregul nord-est industrial incluzând şi Canada estică. Există de
asemenea o amplă posibilitate de transport a cărbunelui prin calea ferată. Acesta
este transportat înspre est spre Virginia şi Hampton Roads pentru export sau spre
nord la Toledo, Sandusky, Conneaut şi Ashtabula pentru transportul pe Marile Lacuri.
Cărbunii sunt de diferite calităţi: rezervele din vest sunt mai sărace în sulfuri iar
cele din Appalachii sunt bogate în conţinutul de carbon.

12.1.2. Minereurile de fier


Sunt de bună calitate pe teritoriul Statelor Unite ale Americii. Exploatarea lor
nordică, la nivelul Marilor Lacuri a fost posibilă prin deschiderea canalului Soo în 1855
ajungând la o dezvoltare maximă ca urmare a deschiderii explaotării din Mesabi Range
în anii 1890. Transformarea majoră în tipul de exploatare a minereului de fier este
aceea că, la fel ca în cazul cărbunilor aceasta se face la zi. Dezvoltarea oraşelor
porturi de la ţărmul Lacului Superior este legată de procesul de aglomerare a minerului
mai slab calitativ care este îmbarcat apoi în şlepuri şi transportat la uzinele beneficiare.
În SUA sunt areale cu producţie mai mică de minereu de fier în Munţii Adirondack,
Pennsylvania, Wyoming, Utah, California. În Canada, acesta se exploatează pe

93
ţărmurile nordice ale Lacului Superior, în nordestul Statului Quebec şi în zonele
adiacente ale Peninsulei Labrador. De asemenea aici s-au făcu importuri de minereuri
din Venezuela şi Brasilia.

12.1.3. Industria oţelului


A fost amplasată la început în jurul oraşului Pittsburgh de unde s-a extins pe
valea Râului Ohio în alte oraşe cum sunt Wheeling şi Youngstown. Apoi datorită
minereurior care veneau dinspre Lacul Superior şi Michiganul de nord industria s-a
extins de-a lungul acestei rute a minereurilor spre Cleveland, Buffalo, Detroit şi
Chicago iar apoi în Canada spre Hamilton (cu uzinele Stelco şi Dolfasco) şi Sault
Saint Marie – acolo unde cărbunele Appalachian putea întâlni minereul de pe Lacul
Superior într-un punct de transbordare.
SUA importa 13,4% din oţelul consumat pe piaţa internă în anul 1970, 20,5%
în 1983 şi 26,4% în 1984. Principalii furnizori sunt Japonia şi E.E.C.
12.1.4. Petrolul şi gazul natural
Fac din SUA leaderul consumului mondial. În secolul trecut SUA era în topul
producţiei de petrol dar astăzi produce doar 15% pe plan mondial şi importă 30%
pentru nevoile pieţei interne.
Primul monopol asupra producţiei de petrol din SUA în anul 1882, l-a deţinut
compania Standard Oil Trust aparţinând lui J.D.Rockefeller. Primele exploatări au
avut loc în Pennsylvania care curând au fost eclipsate de cele din California care au
fost deschise în 1890 urmate apoi de câmpurile petroliere din sud-vest deschise în
1901. Atât de intensive au fost exploatate noile zăcăminte încât s-a obţinut o
supraproduţie iar datorită legii mineritului, care prevedea proprietatea asupra
zăcămîntului în cazul proprietăţii terenului, sondele s-au înmulţit la distanţe foarte mici
unele de altele (câţiva zeci de metri) astfel încât s-a pierdut presiunea de sondă care
face posibilă extracţia naturală a petrolului fără a introduce presiune suplimentară în
zăcământ (Patterson, 1994). În cazul extracţiei petrolului din America datorită acestei
aglomeraţii de sonde costul de extracţie este mult mai mare decât în Orientul Mijlociu.
Statele cu cea mai mare producţie astăzi sunt: Texas, Alaska, Louisiana, California,
Oklahoma, Wyoming. Astăzi cea mai mare parte a producţiei de petrol americană
(85%) este îndreptată spre fabricarea cherosenului pentru automobile şi avioane.

94
Gazul natural a început să fie folosit drept combustibil doar începând cu anii 1940,
până atunci acesta fiind fie ars, fie lăsat să se scurgă în atmosferă.
În Canada după descoperirea de la Petrolia evoluţia a fost foarte lentă. În
1936 ţara producea 1,5 milioane barili. După descoperirea de la Leduc din apropierea
oraşului Edmonton, Alberta în 1947 producţia a crescut. Această descoperire a fost
urmată de altele din vest, dar Alberta a rămas liderul în producţia de petrol.
În 1973 ţările OPEC-ului au decis să crească preţul petrolului. Din această
cauză era necesară o strategie de utillizare în anii care au urmat. Atât SUA cât şi
Canada au adoptat o strategie de creştere a producţiei interioare pentru a nu mai fi
dependente de importul din ţările arabe. Astfel în SUA au fost puse în exploatare
rezervele de petrol din Colorado iar în Canada cele din nisipurile din Athabaska în
nordul statului Alberta. În Canada guvernul federal împreună cu companiile petroliere
au creat rafinării în zona Fort Mc Murray iar în SUA au fost create aşezări întregi cu
funcţii de prelucrare şi extracţie a petrolului în vestul statului Colorado. Apoi preţul
petrolului a început să scadă iar anii 1980 au adus un surplus de petrol astfel încât
ţările Angloamericii puteau cumpăra cât petrol doreau încetinind astfel producţia din
Alberta şi Colorado. În scopuri strategice producţia din cele două provincii putea fi
folosită din nou pentru a împiedica importurile masive. Acesta fost Proiectul
Independence (Patterson, 1994).
12.2. Energia electrică şi energia nucleară
Râurile Angloamericii reprezintă o sursă importantă de energie. În SUA
hidrocentralele produc 10% din producţia de energie electrică, în Canada aceasta se
ridică la 68% iar pentru Quebec aceasta este de 97%. Mari resurse de hidroenergie
în SUA se află în lanţul montan vestic şi pe coasta pacifică. În Canada resurse
importante se află în jumătatea sudică a Scutului Canadian şi în munţii Columbiei
Britanice. Dezvolatarea zonei industriale din regiunea Sfântul Laurenţiu a fost
favorizată şi de prezenţa energiei electrice ieftine. Pentru producătorii mai nordici se
pune problema izolării acelor surse de energie şi în acelaşi timp problema
transportului prin reţeaua de înaltă tensiune care trebuie să se întindă pe prea mulţi
kilometrii. Proiectele canadiene majore sunt La Grande 2 şi 3 care pun problema
găsirii unei pieţe pentru vânzarea energiei electrice. În afară de necesitatea
consumului propriu, Hydro-Quebec exportă 15-20% din producţia de energie electrică
atât către celelalte provincii canadiene cât şi spre SUA.

95
În SUA toate râurile au fost valorificate dar cel mai spectaculos din acest
punct de vedere rămâne Tennessee. Din potenţialul rămas neutilizat care este de cca.
100 milioane kilowaţi, jumătate se află în regiunile montane şi pacifice cu 1/6 în Statul
Washington unde se află deja sistemul Râului Columbia pe care se găseşte
hidrocentrala Grand Coulee şi Bonneville. Cele trei regiuni în care energia electrică a
jucat un rol important în dezvoltarea industrială sunt nord-vestul pacific, valea Râului
Tennessee şi Canada estică.
Energia nucleară a început să fie produsă începând cu anul 1967 dar dezvoltarea
acesteia a fost relativ înceată. În Canada 13% din producţia de energie electrică este
obţinută prin centralele nucleare în timp ce în SUA aceasta se ridică la 19%.

12.3. Distribuţia industriei


În America este astăzi mai uşor să identifici regiunile care nu au industrie decât
pe cele care sunt industrializate deoarece politicile naţionale ale SUA şi Canadei au
fost de a dispersa industria dinspre oraşele mari spre centre urbane mai mici şi dinspre
oraş spre sat.Încercareacea mai simplă de clasificare a industriei se poate face ţinând
cont de regiunile industriale: vechi, de vârstă medie şi recente (Patterson, 1994).
1. Regiunile industriale vechi sunt amplasate în cadrul a ceea ce a fost denumită Centura
Industrială (Manufacturing Belt)4 şi constituie o serie de subdiviziuni ale acesteia.
a) Regiunea sudică a Noii Anglii care este cea mai veche regiune industrială de pe
continent având specializări tradiţionale în industria textilă, industria pielăriei care
au fost înlocuite astăzi cu bunuri metalice de toate tipurile şi de către industria
electronică.
b) Regiunea middle Atlantic include oraşele New York, Philadelphia, Baltimore şi
oraşele situate între acestea şi la vestul lor. Aceasta a fost zona de predilecţie a
imigrării de până în anii 1960 şi de aici s-a făcut cea mai mare parte a operaţiilor de
import-export ale SUA din cauza celor mai variate tipuri de industrie ce se află aici
începând cu industria grea şi terminând cu industria uşoară.
c) Regiunea cărboniferă şi a minereurilor de fier din Pennsylvania şi estul Statului
Ohio care reprezintă centrul industriei grele a Statelor Unite ale Americii. Centrul
istoric al acesteia a fost oraşul Pittsburgh dar regiunea se întinde astăzi la nord
de Lacul Erie şi include oraşele de pe malurile lacurilor cum sunt Buffalo,
4
Centura Industrială (Manufacturing Belt) se întindea din Noua Anglie până la vest de Chicago şi de la mijlocul Văii
Sfântul Laurenţiu spre sud până la Baltimore

96
Cleveland sau oraşe de pe valea Râului Ohio şi cele de valea Râului Kanawha
din vestul Statului Virginia.
d) Regiunea Montreal şi valea Sfântul Laurenţu, regiunea originară a industriei
canadiene.
e) Regiunea Chicago-Lacul Michigan a debutat prin impactul pe care l-a avut
industria oţelului existentă în oraşul Chicago, care din anul 1906 a fost dublată
de apariţia oţelăriilor din oraşul Gary – oraş care a devenit centrul cel mai mare
din lume de producere a oţelului. Industria s-a dezvoltat pe mai mulţi kilometrii
pe malul Lacului Michigan astfle încât Chicago şi Gary au devenit nucleele
extremităţii vestice a Centurii Industriale. De aici s-a extins spre sudul Statului
Michigan prin industria constructoare de autovehicole, spre Toronto şi sudul
Statului canadian Ontario iar de acolo până la hidrocentralele situate pe afluenţii
Fluviul Sfântu Laurenţiu.
2. Regiunile industriale de vârstă medie aparţin perioadei de dinaintea anului 1945 chiar
dacă au apărut mai târziu decât regiunile industriale vechi. Până atunci industria s-a
extins spre oraşele interiorului vestic - Winnipeg, Minneapolis-Saint Paul, St. Louis,
Kansas City şi au apărut pe coasta de vest unde conservarea frunctelor şi exploatarea
pădurilor au fost înlocuite în timpul Celui de-al doilea Război Mondial de industria
constructoare de avioane şi vapoare. În Piemontul Appalachian pentru prima oară în
1920 industria textilă a depăşit industria textilă din Noua Anglie. Pe ţărmul Golfului
Mexic, câmpurile petrolifere au atras industriile tipice legate de exploatarea petrolului
dar în afara acestora, cea mai mare parte a sudului a rămas neindustrializat la fel ca şi
câmpiile vestice şi cordilierle vestice.
3. Răspândirea recentă a industriei.
Unele dintre cele mai recente amplasamente industriale este reprezentată de către
dispersia uzinelor industriale din regiunile deja industrializate. Exemple în acest sens
sunt vestul interior al SUA şi sud-vestul Statului Ontario. Alte regiuni sunt integral noi
în plin proces de industrializare. Aici pot fi amintite Sudul extrem situat departe de
dezvoltările timpurii ale zonei Piemontului Appalachian şi Văii Râului Tennesse,
Preeriile Albertei şi statele sud-vestice cum sunt Arizona şi Utah. Aici au apărut noi
centre industriale cum sunt: Houston, Dallas-Fort Worth, Calgary. În 1950, regiunea
care alcătuia Centura Industrială conţinea 72% din locurile de muncă existente în
SUA. Până în 1987 această proporţie a scăzut la 52%.

97
12.4. Agricultura
Este o parte importantă a geografiei umane americane datorită ponderii
importante pe care o are în economia Canadei şi a Statelor Unite ale Americii. Câmpuri
largi de grâne domină peisajul câmpiilor americane iar cirezi întregi de vite sunt susţinute
de păşuni bogate. În SUA 57% din teritoriu este utilizat din punct de vedere agricol dar
producţia cerealieră este obţinută doar de pe 15% din suprafaţa agricolă. În Canada este
cultivat 7% din teritoriu dar producţia cerealieră se obţine de pe 3% din suprafaţa
cultivată. Cu toate acestea de pe 7% din terenurile agricole ale Canadei se obţinea cea
mai mare parte a produselor pe care această ţară le exporta până când produsele
industriale au întrecut exportul agricol lăsând în urmă valoarea exportului de produse
agricole care a ajuns la 10%.
Una din trăsăturile generale ale agriculturii Americii de Nord este reprezentată de
prezenţa centurilor (“belts”). Pot fi menţionate astfel Centura de Grâu, Centura de
Bumbac, Centura de Porumb (vezi Fig. ). Acest model agricol a fost creat de faptul că
fiecare agricultor a urmat acelaşi tip de practici agricole şi a cultivat aceleaşi produse.
Motivaţia a fost aceea de a economisi valoarea transportului spre pieţele interne şi
externe, facându-se chiar un calcul în acest sens care arată faptul că pentru fiecare 2$
câştigaţi din agricultură 1$ este cheltuit pentru transport. Aceste centuri nu sunt regiuni
permanente unele dintre ele dispărând. Acestea au reprezentat o etapă în dezvoltarea
unui model care a evoluat în ultimii 300 de ani şi care s-a schimbat în mod semnificativ
după Cel de-al Doilea Război Mondial. Cauzele care au dus la această schimbare a
modului de organizare a terenului agricol sunt de trei feluri: istorice, de mediu şi
economice.
Din cadrul cauzelor istorice pot fi amintite cele legate de prezenţa coloniştilor, care
au locuit întâi în partea litorală atlantică şi au început cultivarea terenurilor de acolo. Pe
măsură ce fiecare familie a început cultivarea proprietăţii cu un anumit tip cerealier,
suprafeţe întinse au împrumutat cultura aceluiaşi tip de cererale începând să se
specializeze în acelaşi tip de producţie agricolă. Acea nouă situaţie a dus la formarea
unor forme intensive de cultură care erau practicate în jurul celei mai apropiate aşezări.
Cea de-a doua modificare istorică a dus la cucerirea vestului sau a fost urmarea cuceririi
vestului. Terenuri mai fertile şi mai uşor de cultivat au fost descoperite în interiorul
Americii. Acestea au fost colonizate iar apoi cultivate şi unite printr-un râu, canal sau cale

98
ferată cu coasta altlantică. Astfel costul mare al producţiei agricole de pe coasta atlantică
nu putea să concureze cu condiţiile excelente de practicare a agriculturii din interiorul
continentului. Efectele acestor două procese au fost marcate cel mai bine. Din punct de
vedere geografic efectul a fost acela că punctele de producţie s-au mutat înspre vest.
Producţia de grâu de exemplu a migrat într-o direcţie vestică pe măsură ce căile de
transport care făceau legătura cu Oceanul Atlantic au permis-o. De exemplu, înanite de
1825 cea mai mare parte a producţiei nord americane de grâu se făcea pe Coasta
Atlantică între statele Vermont în nord şi Virginia în sud. O dată cu deschiderea canaului
Erie în 1825 care unea Râul Hudson cu estul Marilor Lacuri a apărut revoluţia în costurile
de transport şi o dată cu acesta producţia de grâu s-a mutat din New England spre estul
Lacului Erie din vestul Statului New York. In perioada 1830-1840 producţia de grâu s-a
extins în continuare spre vest în Statul Ohio şi sud-vestul Statului Ontario.
Următoarea etapă în transformarea producţiei de grâu şi a extensiunii pe care
aceasta a avut-o pe continentul nord- american a fost legată de deschiderea căii ferate
care lega diferite areale din spaţiul Marilor Lacuri. Acesta s-a petrecut în anii 1850 legând
New York şi Ohio în 1852, în 1860-1870 procesul a continuat centrele de producţie
înaintând din nou spre vest de-a lungul Statelor Wisconsin şi Iowa. În acelaşi fel producţia
de grâu a migrat spre sud ocupând şi spaţiul Statelor Mariland, Virginia până la
Tennessee şi Kentucky şi de acolo peste Statul Mississippi în Kansas şi nordul Statului
Texas. Din punct de vedere economic această schimbare a determinat competiţia dintre
pieţele vechi, tradiţionale şi cele noi.
De asemenea datorită extensiei căii ferate spre vest a avut loc o dezvoltare tehnică
care a facilitat dezvoltarea tehnică a agriculturii aducând prin aceasta un avantaj
suplimetar agriculturii vestului. În fiecare centru nou creat climatul favorabil şi condiţiile de
sol favorabile aduceau avantaje suplimetare condiţiilor de cultivare a grâului pentru
vânzare astfel încât acestea compensau distanţele mari care trebuiau stăbătute până la
pieţele estului. O importanţă majoră în dezvoltarea agriculturii Angloamericii a avut-o
agricultura practicată în Valea Centrală a Californiei. De aici agricultura s-e extins pe
coasta de vest până în Statul Washington. Specializarea agriculturii din acestă parte era
legată de cultura porumbului, a soiei, de creşterea porumbului şi a vitelor, de producţia
fructelor şi a legumelor. Urmarea competiţiei conferită de piaţa centrală si de piaţa vestului
a dus la necesitatea diversificării şi reorientării producţiei pe piaţa estică. Acest tip de
agricultură trebuia să îndeplinească două condiţii: producţie intensivă şi concentrată în

99
apropierea pieţei astfel încât avantajul pe care îl aducea calitatea solului - era unul de
primă importanţă. Piaţa aceasta nord-estică fiind acoprită de fermieri cu o descendenţă
europeană şi care au venit în Lumea Nouă a avut impactul European în ceeea ce priveşte
tipul de grâu utlizat şi tipul de practici agricole tipic europene. În sud-est însă, regiune care
se întinde începând cu sudul Golfului Cheseapeak, grânele europene se puteau adapta
cu greu la climatul cald şi umed. Acestea puteau acoperi necesarul pieţei locale dar nu
puteau concura la scară naţională sau pe piaţa exportului. Astfel se încearcă noi tipuri de
producţii. Un produs al culturii nativ americanilor era tutunul care a fost adoptat ca tip de
cultură pentru a face fată compatiţiei. Prezenta o mare productivitate în arealul Golfului
Chesapeak şi în acelaşi timp era acceptat pe pieţele europene. Tutunul însă necesita un
mare voulm de muncă. De aceea a început competiţia între fermele mari producătoare de
tutun şi cele cu suprafeţe mai mici. Din acestă cauză, a fermelor mari care necesitau un
mare volum de muncă, dimensiunile sclavagismului capătă proporţii nemaiîntâlnite până
atunci. Negrii aduşi din Africa erau îmbarcaţi în vapoare şi “livraţi” direct în aceste ferme.
Cu munca de tip sclavagist, s-au introdus diferite culturi în America de Nord în special în
partea ei sud-estică. Astfel sistemul plantaţiilor va domina economia şi societatea sud-
estului american. Cu sclavi s-a cultivat tunul din Virgina şi Maryland, orezul din Carolina
de Nord şi Sud, trestia de zahăr din Delta Fluviului Mississippi iar după 1800 se cultivă cu
precădere bumbacul. Acestea erau produse care nu puteau fi cultivate pe pieţele
europene dar pe care acestea le căutau cu mult interes. Pe coasta pacifică coloniştii s-au
găsit în faţa unei situaţii destul de specifice. Aceasta era dată de dificultatea transportului
şi a rutelor de transport care să unească vestul continentului cu pieţele europene sau cu
pieţele din estul Statelor Unite. Cea mai bună cale de transport era pe apă şi aceasta
înconjura Capul Horn sau în cel mai buna caz traversa Canalul Panama. Din această
cauză a rezultat izolarea agriculturii vestice. Acest fapt a dus la saturarea pieţei locale fapt
care a necesitat o schimbare spre tipul de specializare regională. Coasta de Vest şi-a
dezvoltat propria centură de creştere a grâului în vestul Statului Washington, propria
centură de creştere a animalelor iar în zoana joasă Willamete-Puget Sound şi în California
centrală-propria centură de bumbac. Doar centura de porumb a Midwestului nu are un
corespondent în partea de vest, în rest orice tip de cultură s-ar fi practicat în America pe
coasta de est sau în zona centrală avea un corespondent pe coasta pacifică. Mai mult
decât atât, în ciuda creşterii fenomenale a populaţiei de aici, volumul produselor agricole
a crescut atât de mult încât a depăşit necesarul pieţei locale. În al doilea rând, coasta

100
pacifică a dezvoltat o serie de produse locale speciale care servesc piaţa naţională. Există
o combinaţie acestor două elemente care fac ca piaţa vestică să fie dependentă în mod
periculos de piaţa externă şi de asemenea de mijloacele de transport spre piaţa externă.
Aici se face resimţită din nou izolarea pe care o dă spaţiul montan limitrof estic. Să luăm
în considerare doar câteva exemple. Portocalele Californiei trebuie să parcurgă o distanţă
de 2250 km de la Los Angeles spre interiorul continentuli iar merele cultivate în
Washington au aceeaşi soartă. Pentru multe dintre produsele vestului canalul Panama
oferă cea mai bună cale de transport pe piaţa americană în comparaţie chiar cu şoselele
şi căile ferate transcontinetale.
Între timp a apărut concurenţa liniei de diviziune între vest şi est adică a regiunii
numite “Interiorul Agricol”. Între liniile Ohio şi Mississippi şi Scutul Canadian se află una
dintre cele mai mari şi mai favorabile areale de practicare a agriculturii din America de
Nord. Aici se întâlnesc toate avantajele pe care le au fermierii din est şi din vest iar o parte
dintre problemele acestora sunt eludate în acest spaţiu. Fermierii din est au avantajele
proximităţii vieţii urbane pe de o parte dar nu au câmpuri întinse pentru cultură. Cei din
vest au spaţiu şi fertilitate a solului din belşug dar au problema transportului produselor
spre pieţele îndepărtate şi se află sub impactul variaţiunilor climei. Midwestul are atât
câmpii fertile situate pe drift galciar cât şi pieţe excelente de desfacere în cadrul Centurii
Industriale. Mai dispune şi de o reţea de căi de comunicaţii care este unică în lume.
Cea mai mare expansiune a vreunui teritoriu al SUA cu o combinaţie ideală de
teren, sol, climă pentru agricultură o reprezintă regiunea care a devenit emblematică
pentru agricultura americană şi anume “Centura Porumbului”. Aici se cultivă pe lângă
porumb, soia şi grâu dar se şi practică creşterea animalelor. Se cresc atât bovine cât şi
porcine. Vestul şi sudul acestei regiuni care creează aşa numitul echilibru agricol prezintă
o situaţie mai puţin favorabilă pentru producători. În vest, de-a lungul marilor câmpii
americane acest declin poate fi explicat prin cereşterea distanţei faţă de pieţele de
desfacere şi prin existenţa hazardelor climatice. Dintre acestea putem aminti: seceta,
praful sau lăcustele. Spre sud, după Fluviul Ohio nu se află nici pieţele urbane şi nici
soluri fertile. Mai mult decât atât, invazia culturii bumbacului a făcut ca zona de practicare
a culturii cerealiere a Midwestului să fie mult redusă.
Există anumiţi factori de mediu care determină existenţa acestor centuri
agricloe. Se poate afirma că acolo unde limitele regiunilor agricole au o direcţie vest-
estică tipul de cultură din acel areal este determinat de temperatură. Acolo unde

101
orientarea acestora este nord-sudică prezenţa culturilor este determinată de cantitatea de
precipitaţii. Limita nordică a culturii bumbacului este determinată de scăderea duratei
sezonului fără gheaţă. Limita nordică a centurii de porumb este determinată de cantitatea
de căldură primită în timpul verii necesară pentru a coace porumbul iar graniţa între
această centură şi cea a culturii grâului de iarnă din sud-vest depinde de vânturile
secetoase ale verii care ajută la coacerea porumbului. Limta nordică a centurii grâului de
primăvară reprezintă produsul solurilor sărace dar şi a distanţei faţă de pieţele de
desfacere şi în acelaşi timp şi a perioadei reduse de strălucire a soarelui din timpul verii
combinate cu îngheţ.
Prezenţa graniţelor longitudinale, de-a lungul izohietelor, poate fi urmărită cel mai
bine în cadrul Marilor Câmpii. În acest sens se poate observa faptul că, cultura
bumbacului din nordul, sudul şi centrul Interiorului agricol cedează locul de-a lungul
izohietei de 500-625 mm culturii grâului care la rândul său va fi înlocuită de-a lungul
izohietei de 300-325 mm prin activitatea de creştere a animalelor.
Regiunile uscate ale vestului necesită măsuri de irigaţii. Irigaţia într-o formă
incipientă a fost practicată de către indienii sud- vestului prin deversarea apelor râurilor pe
anumite terenuri. Coloniştii spanioli au adus cu ei din zona Mediteranei europene acelaşi
sistem de irigaţie. Astăzi datorită proiectelor efectuate pe scară largă, în SUA sunt irigate
între 18-20 milioane de hectare.
În Canada principalele regiuni în care se practică agricultura sunt Provincia Ontario
şi Canada Vestică. În Ontario deşi suprafaţa agricolă este relativ redusă şi este amplasată
în sud-vestul provinciei reprezentând aliniamentul cel mai sudic al acesteia, se practică o
agricultură intensivă care asigură nesesarul de cereale, fructe şi potenţial de creştere al
animalelor de lapte pentru piaţa locală. Produsele care se cultivă aici sunt: porumb, ovăz,
şi grâu de iarnă alături de tutun şi cereale. Porumbul şi cerealele reprezintă cel mai adesea
hrană pentru creştera porcilor, a vacilor de lapte şi de carne. La vest de Toronto sunt trei
zone agricole puternic specializate (Bone, 2000): zona de creştere a legumelor Essex-
Kent, Centura de creştere a tutunului de la Norfolk şi centura de creştere a fructelor din
zona Niagara.
În Canada Vestică culturile agricole se practică în limita a trei centuri care
corespund pentru trei zone paralele de vegetaţie naturală. Acestea sunt: Centura feritlă
(The Fertile Belt) alcătuită din vegetaţie de tip parkland şi vegetaţie ierboasă cu firul lung;

102
Centura Uscată alcătuită din ierburi scurte; “Limita agricolă” care marchează limita sudică
a pădurii boreale şi ţinutul Râului Peace.
Populaţia ocupată în agricultura SUA este de 1,9% iar în agricultura Canadei era în
1991 de 6%.

Bibliografie

.
Bone R., M. (2000) The Regional Geography of Canada, Oxford University Press
Bridges E., M. (1990) World Geomorphology, Cambridge University Press
Cocean P. (1991), America, Universitatea Babes-Bolyai Cluj Napoca, Facultatea de
Biologie, Geografie şi Geologie, Cluj – Napoca
Cocean P. (2002), Geografie regională, Presa universitară clujeană, Cluj Napoca
Espenshade E., B., Hudson J., C., Morrison J., L. (1990) Goode’s World Atlas, 19th
Edition, Rand McNally
Fisher J., S. (1992) Geography and Development A World Regional Approach, Macmillan
Publishing Company, Toronto; Maxwell Macmillan Canada, Toronto; Maxwell
Macmillan International
Garreau J., (1981), The Nine Nations of North America, Houghton Mifflin, Boston
Girhard S. (2002), San Antonio College. online course GEOG 1301 World Geography
Graf W., L. (1992) The Grand Canyon Geographical Suite, Geographical Snapshots of
North America, edited by Janelle D., G., The Guilford Press
Grove N. (1992) Vulcanoes Crucibles of Creation, National Geographic, vol.182, No.6,
National Geographic Society, Washington D.C.
Incze A., (1969), America de Nord, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
Jackson R., H., Hudman L., E. (1982) World Regional Geography Issues for Today, John
Willey & Sons
Lantis D., W, Steiner R., Karinen A., E. (1989) California: the Pacific Connection,
Creekside Press, Chico
Leţea I., Popovici I., Rădulescu I., Rusenescu C. (1977) Geografia Americii de Nord şi
Centrale, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti
Lew A., A. (2002), GEOGRAPHY USA: A Virtual Textbook, online la:
http://www.for.nau.edu/%7Ealew/ustxtwlc.html
Mackenzie http://www.encyclopedia.com/tracker_reg.asp?target=Mackenzie

103
Patterson J., H. (1994) North America A Geography of the United States and Canada,
Oxford University Press
Pech P, Regnauld H. (1996) Géographie physique, Presses Universitaires de France,
Paris
Posea G., Barbu N., Ciulache S., Posea A., Nicolae I., Ştefănescu I., Vespremeanu E.,
Giurescu M. (1986) Geografia de la A la Z Dicţionar de termeni geografici,
Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică
Renwick H.,W. (2002) "Mississippi (river), " Microsoft® Encarta® Online Encyclopedia
2002 http://encarta.msn.com © 1997-2002 Microsoft Corporation. All
Rights Reserved. © 1993-2002 Microsoft Corporation

Riendeau R. (2000), A Brief History of Canada, Fitzhenry & Whiteside (310 pagini)
Saint Lawrence http://www.encyclopedia.com/tracker_reg.asp?target=Saint%20Lawrence
Shelton M., L. (1992) Hydroclimate and Water Quality of Lake Tahoe, Geographical
Snapshots of North America, edited by Janelle D., G., The Guilford Press
Summerfield M., A. (1994) Global Geomorphology An Introduction to the Study of
Landforms, Longman Scientific & Technical
Tarbuck E., J., Lutgens F., K. (1993) The Earth An Introduction to Physical Geology,
fourth edition, Macmillan Publishing Company, New York; Maxwell Macmillan
Canada, Toronto; Maxwell Macmillan International
Waldman C. (1999), Encyclopedia of Native American Tribes, Revised edition,
Checkmark Books, New York
Wall S. (1995), Shadowcatchers A journey in Search of the Teachings of Native American
Healers, Harper Perennial

104