Kinantropometrie

=curs 1=

Kinantropometrie

Antropologie generală – este o știintă caracterizată prin complexitatea fenomenelor

pe care le abordează.

Școala americană consideră antropologia generală o cercetare comparativă și

multidimensională a umanității.

Antropologia generală - știintă inter, pluri și crosdisciplinară care se ocupă cu studiul

omului sub toate aspectele: origine, evoluție și variații biologice, în strânsă corelație cu
condițiile naturale și social-culturale.

Inter, pluri și crosdisciplinare rezultă din faptul că practic toate activitatea umană și
toate aspectele care pot influența omul intră în sfera de preocupări a antropologiei, care își
poate schimba radical punctele de vedere, de bază.

Antropologia vizează toate domeniile a căror problematică are tangenţă de dimensiunile

tuturor oamenilor din toate categoriile ceea ce îi conferă un caracter holistic.

Relațiile antropologiei cu disciplinele cunoașterii:

*discipline exacte (chimie, matematică, fizică, astronomie)

*discipline tehnice (mecanică, electronică, electrotehnică, automatică)

*discipline biologice

*discipline umaniste

*discipline geologice

*discipline de graniță (bioștiințe, ecologie, științe economice, filosofie).

Ramurile antropologiei generale

Fondatorul antropologiei moderne este Francis Boas, american de origine germană,

care a ingluențat dezvoltarea științifică a antropologiei, baza științelor antropologice
americane bazându-se pe opera lui.
 El a spus ca antropologia are 4 ramuri principale:

-antropologia fizică, care prezintă următoarele subramuri:

o Primatologie
o Paleontologie umană
o Antropologie legală
o Genetica populațiilor

-antropologia culturală

o Antropologia medicală
o Etnografia
o Antropologia urbană
o Antropologia dezvoltării (auxologia)

-antropologia arheologică

o Arheologia clasică
o Arheologia industrială
o Arheologia protecționistă

-antropologia lingvistică

o Lingvistica istorică
o Lingvistica descriptivă
o Sociolingvistica

-antropologia aplicată.

În România cel ce a pus bazele antropologiei a fost Francisc Rainer. Există un institut
național de cercetări antropologice, în București.

Antropologia generală cuprinde 4 ramuri:

-antropologia istorică

-antropologia biologică (fizică)

-antropologia social-culturală

-antropologia aplicată.

Antropologia istorică sau paleoantrologie

Studiază geneza omului, structura, evoluția, obiceiurile și cultura popoarelor vechi.

Antropologia biologică sau fizică

Studiază corpul uman, respectiv constituția fizică, tipologiile umane, modificările adaptative,
aspectele fiziologice și biochimice, precum și evoluția acestorea.

Antropologia socială și culturală

Studiază populațiile umane din punct de vedere social, psihologic, filosofic, lingvistic, religios,
etnografic, etc.

La aceste ramurile principale există peste 20 de subramuri: antroplogia auxologică,

medicală, genetică, paleoantropologie, istorică, cosmică, psihică, artelor teatrale, economică,
etc.

Antropologia biologică

Principalele ramuri sunt:

-antropologie medicală - știința care se ocupă cu studiul factorilor biologici și culturali în

relație cu stările de sănătate, boală, vindecare și studiază toți factorii ce interesează starea
de sănătate , dimensiunea socială a bolii, studiază relația dintre terapeut și pacient și
instituția care oferă ajutorul.

-antropologie fiziologică – reprezintă studiul funcțiilor, parametrii biochimici și capacitatea de

adaptare la mediul de viață, pe diverse populații.

-antropologie genetică – studiază omul din perspectiva codului genetic, evidențiind

asemănările și diferențele dintre individ și populație. Se poate vorbi de modificări genetice
ale microorganismelor.

-antropologie demografică – studiază dinamica populației umane din punct de vedere al

mărimii, structurii și distribuției, precum și modul în care se modifică în timp prin: natalitate,
mortalitate, căsătorie, migrație sau îmbătrânire.

-antropologie auxologică – se ocupă cu studiul creșterii și dezvoltării umane din momentul

concepției produsului uman și până la maturitate, proces caracteristic primei perioade a
ontogenezei umane.

-antropologie ecologică – reprezintă studiul relațiilor dinamice dintre ființele umane și factorii
mediului înconjurător, adaptarea omului la mediu, dar și modificările realizate de om asupra
mediului.

-antropologie etologică – studiază comportamentul uman, comportament care e determinat

mai degrabă genetic decât psihic sau cultural (47 XXY – predispozant pentru comportament
criminal).

Kinantropologia este o subramură a antropologiei aplicate, care rezolvă concret

probleme determinate în special de antropologia medicală, fiziologică și de cea auxologică
(creștere și dezvoltare).

Biometria
 Reprezintă totalitatea metodelor de măsurare și condensare (interpretare) statistică a
mărimilor anatomice ale unor organisme sau segmente corporale. Pe baza acestor
măsurători se apreciază dezvoltarea, normalitatea și abaterile de la standard.

Antropometria

Reprezintă biometria aplicată la om, constând în efectuarea de măsurători fizice și

funcționale ale organismului uman, stabilirea exactă și interpretarea dimensiunilor și indicilor
specifici, în funcție de sex, vârstă și rasă.

Biometria aplicată la om s-a extins și asupra detreminării unor tipologii umane prin
evaluarea unor parametrii biosomatici și comportamentali, iar sfera ei de preocupări rămâne
deschisă. S-au stabilit valorile normale standard pe vârstă și pe sex, numai că se impune
reevaluarea acestora, în condițiile proceselor de accelerare a proceselor de creștere (secular
trend).

În cadrul biometriei se diferențiază 2 concepte:

-somatometrie – se ocupă de studiul măsurătorilor dimensiunilor corpului uman în ansamblu

și pe segmente. Se realizează apoi relații între mărimile obținute, pe baza cărora se
realizează anumiți indici, în scopul evaluării nivelului de creștere și dezvoltării fizice și a
statusului/nivelului nutrițional al individului.

Somatometria se efectuează când corpul este în stare statică sau dinamică. Evaluarea
dinamică se numește kinantropometrie.

-fiziometrie – evaluează funcția aparatelor și sistemelor organismelor (amplitudine articulară,

forță musculară, etc.).

Aplicațiile kinantropometriei

a) Criminalistică – a fost utilizată pentru prima oară pentru identificarea criminalilor și

recidiviștilor pe baza caracteristicilor fizice: dimensiuni și lungimilor unor segmente,
amprenta digitală, harta irisului; dar și fizice comportamentale: mers, voce,
semnatură, etc.

Aceste caracteristici sunt greu sau imposibil de falsificat.

b) Industrie – pentru ca Francis Galton a fost explorator și antropolog britanic (vărul lui
Darwin) a utilizat statistica în studiul măsurătorii corporale, în vederea stabilirii unor
standarde. Măsurătorile au fost utilizate ulterior în atelierele de confecții. Măsurătorile
sunt importante pentru creatorii de produse (mobilier, încălțăminte, automobile, spații
și clădiri).
c) Medicină

Medicina clinică asigură:

-evaluarea statusului nutrițional

-monitorizarea creșterii și dezvoltării fizice

-diagnosticul clinic în afecțiunile aparatelor și sistemelor organismului

-planificarea tratamentului și monitorizarea evoluției sub tratament

-profilaxia obezității

-reducerea riscului de apariție a unor boli grave (cardiopatie ischemică, ateroscleroză, AVC,
diabet zaharat, HTA, etc.)

Medicina imagistică:

-asigurată prin: RMN, radiografii, etc.

-prin măsurători în dinamică se apreciază:

- dimensiunile organelor interne (ecografie)

- dimensiunile diverselor zone anatomice, prin secțiuni (tomografie, tomografie
computerizată)
- previziunea creșterii în înălțime prin măsurători realizate la nivelul pumnului copilului
(tomografie computerizată, RMN)
- dimensiunile unor imagini patologice prin ecografie, tomografie computerizată, RMN

Medicină astronautică:

-pe baza proporțiilor corpului se stabilește potențialul fizic, energetic și dinamic util în
stabilirea nivelului de sănătate și al performanței fizice necesare astronauților.

Chirurgia plastică și reparatorie.

Ortopedie și traumatologie:

-se apreciază gradul reparării anatomice

-nivelul de reconstrucție a formelor

-nivelul restantului funcțional.

d) Psihologie.

Fiziognomie reprezintă știinta de a recunoaște caracterul individului prin înfățișarea lui

exterioară.

Se corelează aspectele de fiziognomie cu psihologia, datele sunt prelucrate statistic și

rezultă programe pe computer prin care se pot recunoaște sau confirma aptitudinile
individuale în cadrul unei testări psihologice amănunțite.

e) În sport
-aprecierea vârstei fiziologice în raport cu gradul dezvoltării fizice
 -selecția și orientarea copiilor spre sporturile sau probele pentru care posedă
aptitudini
-monitorizarea dezvoltării fizice sub influența practicării sistematice a exercițiilor fizice
-aprecierea nivelului performanței fizice și a stării de sănătate
-depistarea deficiențelor fizice și instituirea terapiei adecvate
-în organizarea spațiilor de antrenament, concurs, ergonomicia locului de muncă
-confecționarea echipamentelor sportive
-construirea aparatelor
-dezvoltarea tehnologiilor utilizate în antrenamente și în concurs (electrometrie -
electrozi).

f) Biomecanică

Kinantropometria recurge la măsurători speciale, la tehnologii moderne.

-putem aprecia goniometria internă a aparatului locomotor care ne oferă date în legătură cu:
alcătuirea articulației, axele de mișcare, pârghii, lungimea mușchilor, elasticitatea lor.

-repartizarea geometrică a masei corporale sau segmentare (determinarea centrului principal

de greutate și al centrelor secundare)

-parametrii mișcării, reprezentați de distanță, viteză, accelerație.

Partea de biomecanică ce se ocupă cu studiul măsurătorilor în mișcare este cinematica.

g) Arheologie

Pe baza analizei materialelor biologice de origine umană (vase, păr, fosile) se determină
stadiul de dezvoltare biologică al oamenilor care au trăit, locuit într-un anumit teritoriu într-o
anumită perioadă.

Măsurătorile antropometrice

-fizice (somatometrice)

-funcționale sau fiziologice.

Somatometria se realizează pe baza unor repere anatomice care sunt strict cutanate
sau sunt proiecții pe piele ale unor elemente scheletale.

=curs 2=

Auxologia și antropometria la vârsta evolutivă

 Din momentul concepției, de la fecundare până la maturitate, se produce un grup
complex și rapid de modificări morfofuncționale și psihointelectuale, cunoscute sub
denumirea de creștere și dezvoltare.

Știința ce se ocupă cu studiul creșterii, dezvoltării fizice și mentale a individului se

numește auxologie. Creșterea și dezvoltarea reprezintă prima perioadă a antologiei umane.

Ontogeneza constă în dezvoltarea individuală a organismului de la concepție, naștere

și până la moarte.

Ontogeneza repetă pe scurt filogeneza, care este un proces de diferențiere a unui

grup de organisme în cadrul evoluției lumii vii.

Perioadele ontogenezei

a) Perioada de creștere și dezvoltare (0-22 ani)

b) Perioada adultă (de maturitate și reproducere 22-60 ani)
c) Perioada de involuție (de senescență, peste 60 de ani).

Aceste perioade sunt subdivizate la rândul lor, iar granițele dintre ele sunt greu de
determinat.

Potențialul biologic înregistrează:

-o pantă accentuată – 0-22 ani

-un platou – 22-25 ani

-apoi începe să scadă lent, dar continuu (pantă descendentă).

a) În perioada de creștere și dezvoltare se înregistrează o alternanță între creșterea

accentuată și lentă.

-0-3 ani – creștere accentuată

-4-10 ani – creștere lentă

-11-16 ani – creștere accentuată

-17-22 ani – creștere lentă.

b) În perioada adultă, parametrii morfologici și funcționali înregistrează următoarele

modificări:

-se mențin în platou la un nivel optim – 22-25 ani

-începe panta descendentă, lină – până la 35-40 ani

-panta descendentă continuă, pentru ca la 50 de ani potențialul biologic să fie cu 30% mai
mic în comparație cu vârsta optimă (20-22 ani)
-perioada cuprinsă între 45-59 ani (51-60 ani) este considerată de tranziție și se mai numește
presenescență.

c) Senescența este divizată în:

-perioada omului vârstnic, între 60-75 ani (la 70 de ani potențialul biologic reprezintă 50% din
cel al vârstei optime)

-perioadele omului bătrân, între 75-89 ani

-perioada de longevitate, peste 90 de ani.

Uneori involuția apare timpuriu, iar starea biologică se numește senilitate.

Creștere și dezvoltarea

Creșterea. Definiție.

Creșterea reprezintă proceul de acumulari cantitative prin care organismul își mărește
greutatea, volumul și dimensiunile. Se apreciază printr-o serie de măsurători:

-lungime a segmentelor

-înălțime

-greutate

-perimetre și diametre, pentru care se folosesc următoarele calificative: înalt/scund,

ușor/greu, mare/mic, etc.

Creșterea normală este dependentă de:

-mărirea de volum a celulelor (hipertrofie)

-multiplicarea celulelor (hiperplazie)

-numărul celulelor care mor prin moarte programată.

Hiperplazia celulară și moartea celulelor sunt programate genetic, încât să limiteze

atât mărirea fiecărui organ, cât și mărirea întregului corp.

Dezvoltarea. Definiție.

Dezvoltarea este un proces calitativ de diferențiere celulară, care se exrimă prin

modificări funcționale și optimizări calitative ce marchează perfecționarea și adaptarea
aparatelor și sistemelor din organism, evoluția complexă și integrarea lor coordonată într-un
întreg.
Aprecierea se face cu multă dificultate.

Creșterea și dezvoltarea sunt rezultatele unui proces genetic, nutrițional, socio-

economic și cultural.

Subperioadele creșterii și dezvoltării

Această periodizare este cronologică și este bazată pe anumite particularități pe care

le parcurge ființa umană.

1. Perioada embrio-fetală – de la concepție până la naștere

2. Prima copilărie – 0-3 ani, când este completă dentiția de lapte. Se împarte în:

a.nou-născut – primele 30 de zile

b.sugar – 30 zile-1 an

c.perioada de copil mic – 1-3 ani.

3. Perioada de preșcolar – între 3-6 ani, se încheie odată cu apariția primilor dinți
permanenți
4. Perioada de școlar – între 6-16 ani și care în funcție de apariția pubertății se împarte
la rândul ei în:

a.perioada prepubertară (antepubertară) sau de școlar mic, între 6-11 ani; se caracterizează
printr-un salt al înălțimii

b.perioada pubertară sau scolarul mijlociu; această perioadă apare pubertatea, iar vârsta de
instalare a pubertății diferă pe sexe: apare la 11 ani la fete (9-14 ani) și la 13 ani la băieți
(între 11-16 ani).

Se consideră că pubertatea începe la orice vârstă între 11 și 16 ani, media fiind de 13

ani.

În ultimii 50 de ani, în țările dezvoltate, copii ajung la pubertate la o vârstă din ce în ce

mai mică.

c.perioada postpubertară (școlar mare) este imprecis delimitată și durează de la pubertatea

propiu-zisă până la închiderea cartilajelor de creștere, care concide cu apariția celui de-al
treilea molar.

Se caracterizează prin desavârșirea maturației sexuale și prin maturizare neuro-

psihică. Unii cred că e cuprinsă între 14-18 ani.

Legile creșterii și dezvoltării

1. Legea alternanței

Se referă la faptul că procesele de creștere și dezvoltare nu se desfășoară

concomitent, cu aceași rată de proces, ci alternativ. Astfel, în perioadele de creștere
(mai ales în înălțime și greutate) dezvoltarea organelor este mai lentă.

Această lege este evidentă chiar și în cazul procesului de creștere. Înălțimea

și greutatea nu cresc concomitent. Perioadele de creștere fiziologică în greutate sunt
cunoscute în literatura de specialitate sub denumirea de perioade rotunde sau de
împlinire, care alternează cu perioadele de „întindere” (creștere în înălțime).

Prima perioadă de creștere în greutate este între 1-4 ani. Urmează între 5-7
ani perioada de creștere în înălțime. Între 8-10 ani perioada de creștere în greutate.
Între 11-15 ani creștere în înălțime. Între 15-20 ani creștere în greutate. Între 18-22
ani creștere în înalțime (atipică).

Legea alternanței acționează și în cadrul creșterii în înălțime, care alternează

cu creșterea în grosime (grosimea corpului): osul lung se alungește și se îngroașă
alternativ. Pauzele dintre creșterea în lungime sunt utilizate pentru creșterea în
grosime. La nivelul membrelor, creșterea alternează la nivel segmentar. Astfel,
creșterea în lungime a humerusului alternează cu creșterea în lungime a antebrațului.
Când un segment crește în lungime, celălalt crește în lungime.

Cea mai importantă alternanță se produce la pubertate, între creșterea în

lungime a membrelor inferioare și creșterea în înălțime a bustului.

2. Legea proporțiilor

Ritmul alternativ de creștere specific fiecărui segment sau organ atrage modificări ale
proporțiilor dintre diferitele părți ale organismului. În perioada intrauterină ritmul de
creștere este inegal și anume:

-la 2 luni el reprezintă 50% din lungimea corpului, apoi scade treptat, iar la naștere el
reprezintă 23% din talie.

-după naștere membrele cresc mai mult ca trunchiul, iar membrele inferioare cresc
mai mult decât membrele superioare.

Ritmul de creștere este mai accentuat în perioada 0-3 ani și mai lent la 5-7 ani.
În primii 3 ani talia crește cu 44 cm indiferent de sex iar între 5-7 ani talia crește la
fete cu 13 cm iar la băieți cu 8 cm. Creierul atinge la 2 ani 80% din greutatea capului
iar la 5 ani 90-95%.

Segment Naștere 6 ani 14 ani 20 ani

Cap 23% 16.5% 13,5% 10,5%
Trunchi 33% 30,5%
Membre 50,5%
inferioare
3. Legea creșterii inegale și asimetrice a țesuturilor și organelor

Fiecare organ sau țesut are ritmul său de creștere. SN crește foarte mult în perioada
prenatală, iar de la naștere la maturitate crește de 4 ori. În primul an de viață ochiul și
urechea internă ajung la dimensiuni și proporții apropiate de cele definitive.

Curiozități:

-de la naștere la maturitate:

*ficatul crește de 9 ori

*splina crește de 3 ori

*plămânul crește de 17 ori

*inima crește de 20 de ori

*rinichii cresc de 14 ori

*intestinul crește de 30 ori.

Creierul are propia lui curbă de creștere și dezvoltare, crește rapid în primii 2
ani de viață, când atinge aproape dimensiunile adultului, dar nu și maturitatea. La
naștere majoritatea neuronilor sunt prezenți, dar funcționarea lor este ineficientă,
deoarece conexiunile dintre ei nu au fost încă stabilizate. În timpul primului an de
viață are loc o creștere ușoară a numărului de neuroni din cortexul cerebral, însoțită
de creșterea rapidă a dimensiunilor și a conexiunilor dintre ei. Mielinizarea are ca
efect creșterea eficienței celulelor nervoase. Mielinizarea determină gradul de
maturizare a diferitelor arii corticale.

Înainte de naștere, se mielinizează cortexul vizual, auditiv și somatic.

După naștere începe mielinizarea cortexului frontal, care durează 4-5 și chiar
10 ani. După 12 ani, substanța cenușie se reduce și crește în volum substanța albă,
care reprezintă indicatorul mielinizării.

Țesutul limfatic atinge vârful în perioada prepubertară (6-11 ani), după care
diminuează progresiv.

4. Legea maturației pubertarea

Conform acestei legi, pubertatea determină creșterea diferențiată pe sexe.

Fetele au o dezvoltare mai rapidă în prima fază a pubertății, iar băieții în a 2-a.
Pubertatea marchează maturizarea sexuală.
 5. Legea antagonismului morfologic și ponderal

Evidențiază faptul că în perioada de creștere diferențierea este redusă și invers.

6. Legea dependenței dezvoltării de maturizarea SNC

Demonstrează că lipsa practicii poate duce la întârzierea dezvoltării.

7. Legea direcției cranio-caudale a dezvoltării

Schimbările apar inițial în regiunea cefalică și progresează în sens caudal spre

torace. În cazul membrelor, sensul dezvoltării este proximo-distal, adică de la
rădăcina membrelor.

Factorii care influențează creșterea și dezvoltarea

Creșterea și dezvoltarea sunt fenomene multifactoriale, influențate de factorii

genetici, de condițiile de mediu geografic, de contexul socio-economic și cultural.

Factorii sunt sistematizați în 2 categorii:

-factori endogeni:

*factorii genetici – creșterea și dezvoltarea sunt determinate genetic, iar factorii care intervin
ulterior nu pot decât să le devieze. Deci, 90% din variațiile naturale ale taliei (înălțimii) sunt
consecința factorilor genetici.

Cercetătorii britanici au descoperit o genă de creștere care se numește HGMA 2, în 2

versiuni: versiunea mare și versiunea mică. Orice individ posedă una din versiuni.

Cumulul variantelor mari sau al unei variante mari și a uneia mici ale genei ajută la
creșterea taliei, cel puțin cu 1 cm peste dimensiunile purtătorului, partenerului cu înălțime
maximă. Efectul acestei gene asupra creșterii se poate observa după vârsta de 7 ani.
Influența factorilor genetici se observă la diferența de rasă, sex. Se estimează că
aproximativ 25% populația europeană de rasă albă posedă 2 versiuni mari ale acestei gene,
în timp ce 25 au versiuni mici.

Rolul precis al acestei gene este necunoscut, dar cercetătorii cred că ar putea
influența înălțimea printr-o accelerare a diviziunilor celulare. Ipoteza pare a fi valoroasă
deoarece persoanele înalte sunt mai expuse bolilor neoplazice (știind că aceste neoplasme
sunt consecința unor dereglări ale diviziunilor celulare), dar și osteoporoză (au risc crescut).
 S-a constatat că există o corelație între talia mică și riscul crescut de contactare a
unor boli cardiace.

*factorii hormonali

În prima parte a copilăriei creșterea este influențată predominant de hipofiză și timus.

Timusul involuează treptat, reducându-și activitatea concomitent cu creșterea

secreției de hormoni tiroidieni.

La pubertate, acțiunea glandelor sexuale și suprarenale domină tabloul

endocrinologic.

Hormonul somatotrop (STH) – cel mai important hormon care intervine în creștere
stimulează proliferarea celulelor cartilajului de creștere, stimulând creșterea în lungime a
oaselor, stimulează și dezvoltarea musculară și viscerală. Se pare că inițial creșterea se
realizează sub acțiune genetică, intervenția STH-ului fiind tardivă, respectiv după 3-4 ani de
la naștere. Alți autori consideră că STH-ul intervine de la vârsta de 1 an sau chiar mai
devreme.

Hormonii tiroidieni au următoarele efecte:

-cresc viteza de dezvoltare staturală

-stimulează maturația osoasă

-intervine în dezvoltarea creierului, mai ales mentală și psiho-afectivă

-acționează asupra creșterii dinților.

Hormonii suprarenalieni – secretați de glandele suprarenale; sunt reprezentați de:

glucocorticoizi, mineralocorticoizi.

Glucocorticoizii androgeni (cortizolul) încetinesc creșterea staturală.

Hormonii sexuali reprezentați de androgeni și estrogeni.

Androgenii secretați la ambele sexe de corticosuprarenale, iar la bărbați și testicule.

Androgenii determină maturarea osoasă a cartilajelor de creștere, dezvoltă masele
musculare, pilozitate, timbrul vocii.

Estrogenii favorizează în etapa pubertară creșterea rapidă a oaselor în lungime, efect

urmat de osificarea cartilajelor de creștere. Acest efect determină încetarea creșterii staturale
mai devreme la fete decât la băieți. Deficientul de hormoni estrogeni în perioada de creștere
și dezvoltarea se însoțește de o exagerare a dezvoltării staturii.

*factorii patologici

Care afectează creșterea, dezvoltarea organică și psihică se sistematizează în:

*factori care acționează asupra gravidei

tulburări de nutriție

intoxicații cronice (alcoolism, tabagism)

infecții acute sau cronice (TBC, sifilis)

*factori care acționează asupra copilului

boli endocrine (hipo, hiperfuncția glandei), diabet zaharat, rahitism

boli genetice (trisomii)

boli cronice – hipodezvoltare

malnutriția.

=curs 3=

*factorii exogeni

Sunt reprezentați de:

-factorul alimentar – influența acestuia asupra creșterii și dezvoltării se manifestă încă din
viața intrauterină. Subnutriția mamei duce la nașterea unor copii cu greutate mică într-un
procent de 45%. În 10% din cazuri este afectată și lungimea corporală, situație în care
literatura de apreciază ca fiind „small for date” (mici pentru date).

După naștere, rația alimentară trebuie să furnizeze calorii necesare atât refacerii
pierderii (prin funcție și uzură) cât și creșterii. Ca urmare, relația alimentară trebuie să fie
echilibrată, alimentația să cuprindă în anumite proporții proteine, grăsimi, săruri minerale și
vitamine.

Proteinele trebuie să reprezinte 12-15% din valoarea energetică a aportului, iar 50%
trebuie sa fie de origine animală. Sunt proteine care favorizează creșterea: cazeina și
lactalbulmina (se găsesc în lapte); și proteine care inhibă creșterea: gliadina (conținută de
grâu).

Acizii grași esențiali (linoleic și arahidonic) favorizează dezvoltarea normală.

Sărurile minerale – au rol plastic, formează scheletul. Lipsa de potasiu stopează

creșterea.

Vitaminele acționează ca biocatalizatori. Carențele de vitaminele A, B1, B2 și D produc

tulburări ale creșterii.

Dacă aportul alimentar este scăzut, consecințele sunt diferite, în funcție de durata
administrării/ingestiei unei alimentații carențate:
-malnutriție/subnutriție de scurtă durată – se manifestă printr-un deficit de greutate în raport
cu vârsta copilului.

-malnutriție cronică – manifestată printr-un deficit al taliei, comparativ cu vârsta.

Consecințele malnutriției pe termen scurt sunt:

-întârzierea creșterii fizice

-diminuarea diametrelor fibrelor musculare

-risc crescut de contractare a unor boli infecțioase

-modificări comportamentale

-rată crescută a mortalității.

Consecințele malnutriției pe termen lung:

-scăderea ratei de creștere fizică

-întârzieri ale creșterii cerebrale

-retard intelectual.

Dacă aportul alimentar este crescut, organismul acumulează excedentul sub formă
de țesut adipos.

Se pare că în primele luni de viață, prin regimul alimentar, se hotărăște numărul

celulelor adipoase și crește riscul de instalare a obezității pe parcursul vieții

Subnutriția sau excesele alimentare, plus aportul de substanțe embotice (pesticide,

coloranți, aditivi, etc.) sunt considerate ca forme de stress nutrițional.

-mediul geografic – intervine asupra creșterii și dezvoltării mai ales în primii 5 ani de viață,
prin condițiile de microclimat: aer, soare,presiune atmosferică, umiditate, etc.

Altitudinea de peste 1500 m sau climatul excesiv de cald au consecințe asupra taliei,
care scade datorită hipoxiei cronice.

Zona temperată este considerată ideală creșterii.

Variațiile în funcție de anotimp sunt (în zona noastră):

-primăvara se constată accelerarea ritmului de creștere în înălțime

-toamna și iarna se constată accelerarea ritmului de creștere în greutate.

Lumina influențează pozitiv creșterea.

În Europa, se distinge o succesiune descrescândă, pe zone, în direcția N-centru-S a

valorilor medii ale greutății și înălțimii. Gruparea corespunde latitudinii și este expresia
influenței condițiilor de mediu care au adus la formarea așa-numitului tip antropometric
regional. Astfel popoarele nordice au cele mai mari medii ale înălțimii și greutății. Valorile
scad spre sud, iar în centrul Europei se înregistreazăă valori medii.

-factorii socio-economici – se bazează pe nivelul de dezvoltare economică al unei țări, iar în

țările în curs de dezvoltare și pe domiciliu (mediu rural sau urban).

Produsul intern brut (PIB) stă la baza nivelului de trai. Copii unici și cei proveniți din
medii sociale bune, sunt mai bine dezvoltați decât cei din medii defavorizate.

-factorii culturali – sunt reprezentați de:

-tipul de bucătărie

-orarul meselor

-comportamentul alimentar (fie restricții alimentare autoimpuse – de sportivi sau de

persoane care doresc să fie la modă, fie comportamente constând în bulimie sau anorexie)

-modul de viață: activ sau sedentar

-numărul orelor de odihnă.

-factorii afectivi-educativi – climatul cald, calm, optimistul din familie, stimulează creșterea și
dezvoltarea. Lipsa acestor condiții întârzie dezvoltarea, așa cum se întâmplă în cazul copiilor
instituționalizați.

Fenomenul de accelerare seculară a creșterii

Aceste schimbări seculare corespund unei creșteri a taliei și greutății medii a

populației și unei scăderi a vârstei la care este atinsă maturitatea.

Astfel în urmă cu 100 de ani, creșterea se încheia la vârsta de 20-25 de ani. Acum se
încheie la 15-20 ani (17-22 ani).

Menarha apare la 15 ani. Acum apare la 13 ani (11 ani).

Fenomenul nu este pe deplin explicat. Se pare că accelerarea este urmată

consecutiv schimbărilor în alimentație și a obiceiurilor alimentare în relație cu
industrializarea:

-în perioada preindustrială oamenii se hrăneau cu produse naturale, numai că aportul

alimentar era limitat și cunoștea fluctuații în funcție de sezon.

-în perioada industrializării, aprovizionarea cu produse naturale a fost mai bună și constantă
și în același timp a crescut consumul de carne.

Industrializarea nu s-a produs simultan în toate țările de aceea nici schimbările

secular-trend nu au apărut simultan.
 Primele țări în care apare acest secular-trend, curent: Anglia, Belgia, țările
scandinave, Franța, Spania.

S-a evidențiat influența creșterii consumului de proteine asupra creșterii. Astfel, în

Japonia a scăzut consumul de orez și a crescut consumul de carne, ca urmare a crescut
spectaculos talia copiilor japonezi. Există un paralelism între factorii nutriționali și schimbările
seculare, dar și între PIB și accelerarea creșterii.

Interpretarea secular-trend are în vedere și factorul genetic, dar și procentul de 20% și

acesta este influențat de factorii de mediu.

Problema este că populațiile se schimbă continuu prin fenomenul de migrație, iar

interpretările măsurătorilor se fec în raport cu măsurătorile părinților autohtoni..

Bagajul nostru genetic s-a modificat destul de puțin de-a lungul existenței noastre.
Măsurătorile făcute pe scheletele umane au evidențiat că înălțimea medie a bărbaților din
Epoca de Piatră era de aproximativ 179 cm, valoare care a fost atinsă în secolul trecut. Nu
există o explicație certă, dar se pare că populația Europei era în număr foarte mic, iar
resursele de hrană erau importante. În acest moment se pare că fenomenul de accelerare
creșterea stagnează. Cauza nu a fost elicidată. Este de măsură economică sau ne apropiem
de limita superioară a creșterii.

Talia – tehnici de măsurare, evoluție ontogenetică, variații fiziologice și patologice

Tehnici de măsurare

Talia reprezintă distanța dintre punctele antropometrice vertex și planul plantelor

(bazis).

Până la vârsta de 2 ani se folosește pentru talie termenul de lungime, deoarece

măsurarea corectă se fae în decubit, cu ajutorul pediometrului.

După vârsta de 2 ani se folosesc termenii: înălțime, statură sau talie. Măsurarea se
realizează din poziția verticală, poziția stând, cu ajutorul taliometrului. Subiectul în poziția
stând trebuie să atingă cu călcâiele, fesele, regiunea spatelui și cu opistocraniu. Capul
trebuie menținut cu bărbia în piept, privirea orizontală astfel încât linia imaginară care unește
marginea superioară a conductului auditiv extern (tragion) cu marginea inferioară a orbitei
(linia Frankfurt) trebuie să fie perpendiculară pe verticala taliometrului. Cursorul taliometrului
se oprește la nivelul vertexului, se citește valoarea.
 Taliometrul reprezintă variații fiziologice tranzitorii diurne, datorită plasticității
discurilor intervertebrale, discuri care reprezintă 24% din lungimea coloanei vertebrale (se
aplatizează).

Evoluția ontogenetică a taliei

La 6 săptămâni lungimea embrionului uman este de 0,5 cm. În perioada intrauterină

se obține aproximativ 30% din talia finală. La naștere talia medie ajunge la 50 cm (între 47-
55 cm – variații). Talia este expresia creșterii scheletului.

- În luna 1 nou-născutul crește cu 4 cm

- În lunile 2-3 - crește cu câte 3 cm
- În luna a 4-a crește cu 2 cm
- În lunile 5-12 crește cu câte 1 cm.

Între 1-2 ani creșterea medie a taliei este de 1 cm pe lună (circa 10-12 cm în total).

Procesul de creștere realizează în perioada 0-18 luni 15% din talia finală.

În al 3-lea an de viață talia înregistrează un spor total de 6-9 cm. La 4 ani, talia se
dublează.

După vârsta de 4 ani începe să scadă viteza de creștere (5-7 cm/an), atinge un vârf între
5-7 ani, apoi scade lent.

Puseul pubertar de creștere depinde de vârsta debutului pubertății. Dacă pubertatea

debutează mai devreme, câstigul statural este mai mare. La vârsta adultă, talia nu va fi
semnificativ modificată, valoarea ei fiind proporțională cu talia copilului în momentul puseului
pubertar.

La fete creșterea staturală se accelerează odată cu instalarea pubertății (minim 11 ani).

Creșterea în toată perioda pubertății este de 26 cm. Talia finală a fetelor este de 160 cm.
(limitele fiind 148-171 cm).

La băieți, creșterea staturală se accelerează mai târziu față de primele semne ale
pubertății (în jur de 12,5 ani). Ritmul de creștere se accelerează de la 5 la 10 cm pe an,
creșterea totală fiind de circa 25 cm. Talia finală medie este de 173 (având ca limite 165-185
cm).

Copii cu părinți înalți cresc cel mai mult în perioda pubertară, în jurul vârstei de 14-15 ani
la fete și 16-17 ani la băieți, rata de creștere scade semnificativ și se oprește odată cu
maturizarea osoasă.

La vârsta adultă statura se menține în platou, iar după 45 de ani începe să regreseze.

În perioada de senescență se constată scăderea taliei datorită:

-involuției discurilor intervertebrale

-accentuării curburilor fiziologice în plan sagital.

 Înălțimea corpului reprezintă suma dimensiunilor longitudinale ale următoarelor
următoarelor segmente: cap, gât torace, membre inferioare.

Creșterea acestor segmente prezintă variații individuale. De aceea, doi indivizi cu

aceași înălțime pot avea proporții diferite între aceste segmente.

Se consideră că statura caracterizează cel mai bine dezvoltarea individului. De

aceea, este mărimea față de care se pot raporta toate celălalte mărimi antropometrice.

INMS (Institutul Național de Medicină Sportivă) prezintă pentru populația adultă din
România următoarele valori medii ale staturii pe sexe, pe baza cărora se face selecția
sportivilor:

Statura Băieți Fete

Înaltă Peste 180 cm Peste 170 cm
Medie Peste 170 cm Peste 160 cm
Mică Sub 160 cm Sub 150 cm
Un retard/întârziere de peste 3 ani a vârstei osoase impune un control endocrinologic,
deoarece este posibil să ne aflăm în fața unei boli endocrine (hiposecreție de STH sau
hiposecreție a glandei tiroidiene.).

O talie mică în copilărie poate persista și la adulți. Talia mică are următoare cauze:

-genetică

-constituțională

-boli cronice.

Formule de calcul, indici și nomograme/hărți de creștere a înălțimii

După toate acestea se calculează înălțimea ideală.

Formule:

- Formula după 2 ani (2-12 ani)

Talia=77+6xV (v=vârsta)

Indicii:

- Indicele statural (IS) – reprezintă raportul dintre talia reală/talia corespunzătoare

vârstei.

Pe baza acestui indice se calculează gradul de malnutriție. Sunt 3 grade de malnutriție:

-când IS este între 0,95-0,90 – malnutriție gradul 1

-IS curpins între 0,89-0,85 – malnutriție gradul 2

-IS sub 0,85 – malnutriție de gradul 3.

Indicele statural este indicatorul malnutriției cronice, deci reflectă starea de nutriție pe
termen lung.

Nomograme sau hărți de creștere

Monitorizarea creșterii se realizează prin compararea unor parametrii reprezentați de: talie,
greutate, perimetru cranian, cu standardul de referință oferit de nomograme/hărți de
creștere.

Aceste nomograme sunr diferite pe vârstă și pe sex.

Două nomograme pe vârstă:

-0-36 luni

-2-20 ani.

Prognozarea taliei definitive

Se realizează prin mai multe metode.

Metoda genetică este mai puțin precisă, dar ușor de utilizat (cea mai utilizată).

Pentru băieți: talia tatălui+talia mamei+13/2

Pentru fete: talia tatălui+talia mamei – 13/2

=curs 4=

Greutatea corporală – tehnică de măsurare, evoluție ontogenetică, variații fiziologice

și patologice

Formule de calcul. Indici.Nomograme

 Greutatea corporală reprezintă o măsurătoare antropometrică utilă în aprecierea
dezvoltării fizice și a stării de nutriție.

Tehnică de măsurare

- Condiții: măsurarea se execută dimineața, înainte de masă, subiectul fiind complet

dezbrăcat. Măsurarea se face cu ajutorul cântarului.

Pentru copii de la 0-1 an se utilizează cântare speciale cu coșuleț sau cântare

ergonomice cu coșuleț.

Pentru copii cu vârsta peste 1 an se utilizează cântare cu tijă sau cântare electronice
moderne.

- Monitorizare. Cântărirea se va efectua zilnic la nou-născut, bisăptămânal sau

săptămânal la sugarul mic, lunar la sugarul mare și trimestrial sau semestrial la
copilul peste 1 an.
- Evoluția ontogenetică a greutății. La naștere greutatea medie este de 3000-3500 g,
cu variații între 2500-4500 g.

S-a constatat că fetele au o greutate mai mică în comparație cu băieții. În funcție de

greutate se apreciază că nou-născuții pot fi:

-subponderali

-supraponderali, când greutatea e mai mare de 4500g, cu greutate mai mică la naștere,
greutate e mai mică de 2500g.

După naștere, în primele 4-5 zile, se produce o scădere fiziologică în greutate, de

circa 200-300g, pierdere recuperată în următoarele 4-5 zile.

În lunile 1-4 – crește cu câte 750g/lună (6 kg)

În lunile 5-8 – crește cu câte 500g/lună (2 kg)

În lunile 9-12 – cu câte 250g/lună (1 kg). În total 9 kg la 1 an (maxim 12 kg).

Între 1-2 ani – creșterea greutății este de 250g/lună

După vârsta de 2 ani creșterea greutății este de 2-2,5 kg/an, până la pubertate.

Greutatea se dublează la 5 luni, se triplează la 1 an și crește de 5 ori la 36 de luni.

Cercetărie antropologice evidențiază că greutatea la naștere variază de la o populație

la alta, în funcție de zona geografică. Astfel în Europa de N, nou-născuții au cele mai mari
valori medii ale greutății (3500g.). În perioada prepubertară, greutatea fetelor o depășește pe
cea a băieților și se produce prima încrucișare a curbelor ponderale. La 14-15 ani fenomenul
se inversează. Greutatea băieților o depășește pe cea a fetelor, de aici rezultând a 2-a
încrucișare a curbelor ponderale.

La băieți vârful creșterii ponderale coincide cu vârful creșterii staturale (în jurul vârstei
de 14 ani).

În perioada pubertară la băieți achiziția medie este de 9 kg/an (limite 6-13 kg/an),
ajungându-se la sfârșitul perioadei pubertare la o greutate medie de circa 65 kg.

La fete rata câștigului ponderal din perioada pubertară este în medie de 8 kg. (limitele
fiind de 6-11 kg.), rezultând o greutate finală de 52 kg.

La vârsta adultă greutatea corporală tinde să se plaseze în jurul unei valori stabile.
Odată cu înaintarea în vârstă greutatea tinde să crească, iar în perioada de senectute scade
un timp, după care se stabilizează.

Formule de calcul:

1. Formula lui Finkelstein:

 pentru sugarul de 0-6luni – G(gr)=G la naştere + 700xV;
 pentru sugarul mare de 6-12luni – G(gr)=Gn+700xV;

2. Formula lui Hermann:

- la copilul peste 2 ani – G(kg)=2xV+9;

3. Formula lui Broca – greutatea se raportează la înălţime;

- pentru băieţi – T(cm)-100;
- pentru fete – T-105;
* formula lui Broca modificată pe baza căreia greutatea se raportează la anumite
intervale ale taliei:

- G=T(cm)-100 pentru subiecţii cu înălţimea de 165cm;

- G=T-105 pentru subiecţii cu înălţimea de 166-175cm;

- G=T-110 pentru subecţii cu înălţimea de peste 175cm;

4. Formula lui Lorenz:

* (T-100) – [(T-150) : 2)];

5. Formula pe baza vîrstei:

(T-100) + (V/10x0,9)
 Indici.

Sub vîrsta de 2 ani se calculează:

a) Indicele ponderal (IP) – reprezintă raportul dintre greutatea actuală şi cea ideală exprimate
în grame.

Greutatea ideală pentru vîrstă este egală cu greutatea la naştere+cîştigul mediu lunar
pînă la vîrsta respectivă;

Interpretare:

IP=0,89-0,76 – malnutriţie de gradul I (deficitul ponderal este între 0-25%);

IP=0,75-0,61 – malnutriţie de gradul II (între 25-40%);

IP<0,60 – malnutriţie de gradul III (peste 40% deficit ponderal);

Indicele ponderal are o valoare orientativă pentru că nu corelează greutatea cu

lungimea copilului.

b) Indicele nutriţional (IN) – reprezintă raportul dintre greutatea actuală şi greutatea ideală
(exprimate în grame) corespunzător creşterii copilului în lungime.

Interpretare:

IN=0,89-0,81 – malnutriţie gradul I;

IN=0,80-0,71 – malnutriţie gradul II;

IN<0,70 – malnutriţie gradul III.

Peste vârsta de 2 ani se calculează BMI (Body Mass Index), în traducere se

calculează indicele de masă corporală (IMC) sau indicele Quellet. Acesta reprezintă raportul
dintre greutatea actuală și pătratul taliei.

IMC=G/T2.

Interpretarea valorilor IMC, conform Institutului Național al SUA.

VALOARE INTERPRETARE
Sub 16 Insuficiență ponderală severă
16-17 Insuficiență ponderală gravă
17-18,5 Insuficiență ponderală moderată
18,5-25 Normal
25-30 Exces ponderal moderat
30-35 Obezitate grad 1
35-40 Obezitate grad 2
Peste 40 Obezitate morbidă
Subiecții cu IMC crescut în copilărie crește riscul de contactare a unor boli grave în
perioada adultă: HTA, ischemii, diabet. Subiecții cu un indice peste 25 crește rata mortalității,
iar dacă depășește 30 crește riscul cu 50%.

Determinarea greutății ne dă posibilitatea încadrării subiectului în stări de normalitate

sau în abateri (exces sau insuficiente).

Pe baza acestor măsurători nu obținem informații privind cantitatea de țesut adipos.

Nomograma sau hărțile de creștere. Sunt 2 tipuri:

-0-36 luni

-2-20 ani.

Harta este diferențiată pe sexe. Un copil ce înregistrează un spor normal de greutate

grupează valorile determinate la cântăriri succesive între 2 curbe ale hărților, realizând un
culoar sau canal propiu de creștere. Sunt mai utile decât indicii antropometrici deoarece
permit raportarea creșterii la media valorilor grupelor de vârstă în cazul în care nu se
cunoaște lungimea la naștere.

Greutatea corporală reprezintă o sumă a diferenței structurale care compun

organismul fără a face o diferențiere între ele.

Structurile sunt:

-masa grasă/masa non-grasă.

Este posibil ca o persoană cu o greutate mai mare decât este considerată normală să
nu aibe o masă grasă excesivă.

Evaluarea fidelă a greutății corpului este posibilă pe baza evaluării compoziției

corporale.

Compoziția corporală

Masa grasă.

-inactivă metabolic și cu acțiune foarte redusă.

-masa non-grasă – masa slabă sau activă metabolic.

Masa grasă

-compusă din grăsimi de depozit acumulate în șesut subcutanat și în jurul organelor interne
-grăsimi esențiale – măduva oaselor, SNC, ficat, splină, rinichi

-raportul dintre acestea nu este identic la fiecare om

-același individ prezintă variații de-a lungul vieții.

Masa non-grasă

-compusă din mușchi, organe interne, ligamente, tendoane, dinți, oase

-include și ea un procent de țesut adipos

-cea mai importantă componentă a masei non-grase este componenta musculară (masa
musculară, masa activă sau body mass).

țesutul adipos prezent variază semnificativ în funcție de sex, vârstă, tip de activitate.

În timpul creșterii se produc modificări în cantitatea de țesut adipos, cât și în

conținutul acestuia.

Au fost stabilite standarde orientative privind procentul optim de grăsime, necesar

pentru menținerea stării de sănătate. Procentul minim necesar este de 5% pentru bărbați și
12% la femei.

Valorile optime medii:

-12-18 (16-25%) bărbați

-16-25 (18-30%) femei.

În timpul adolescenței diferența de distribuție a țesutului adipos pe sexe sunt mai

evidente, și anume:

-băieții acumulează mai mult țesut adipos la nivelul abdomenului decât la nivelul membrelor,
acestp distribuție fiind centripetă sau androidă.

-fetele au o anumită distribuție a țesutului adipos la nivelul coapselor și feselor.

Procentul de țesut adipos variază și în funcție de activitatea fizică depusă de individ,

în cazul indivizilor procentele sunt mai mici, limitate de variație fiind mai mari și dependente
de sportul practicat.

Compoziția corporală influențează capacitatea de performanță și anume țesutul

adipos crește capacitatea aerobă maximă, iar masa musculară activă este în relație de
proporție directă cu forța, cu capacitatea de performanță.

S-a demonstrat că scăderea procentului de țesut adipos sub 8% la bărbați și sub

14% la femei reduce capacitatea de performanță.

Necesar de țesut adipos pe sporturi:

Sport Necesar de țesut adipos (%) Constituție/Greutate
Culturism Mic Atletică
Canoe Mic Atletică
Rugby Crescut Supraponderală
Aruncătorii din atletism Crescut Supraponderală
Sărituri din atletism Minim Subponderală
Alergări fond/semifond Minim Subponderală

Gimnastică Minim Subponderală

O greutate corporală poate fi normală dar țesutul adipos poate fi în exces, redus sau
repartizat în limite normale.

Fiecare sport și fiecare sportiv trebuie să se încadreze în anumite standarde.

Exemple:

-unui halterofil care depășește limitele categoriei pentru un concurs i-se impune un regim de
scădere în greutate.

Dacă procentul de țesut adipos este scăzut, scăderea în greutate se va face asupra
masei musculare și asupra performanței.

Metode antropometrice de determinare a compoziției corporale

a) Metode directe

-reprezentate de studii anatomice și chimice realizate numai pe cadavre și utilizate numai pe

cadavre.

b) Metode indirecte

-hidrodensitometria (cântărirea sub apă) – dotare specială și foarte laborioasă.

-metoda DEXA (dual energy X-ray) – diferențiază greutatea corporală în componența ei:
masă grasă/masă non-grasă pe baza diferențelor de atenuare a razelor X generate de două
doze. Durata: 10-20 minute.

Avantaje:

-exactă

-fiabilă

-poate aprecia nu numai masa grasă/non-grasă dar și compoziția masei grase, compoziția
masei minerale.

Dezavantaje:

-echipament scump
-personal ultra-specializat.

Metoda 1 și 2 sunt considerate standarde de aur în determinarea compoziției

corporale.

- Analizator de compoziție corporală – determină în mod instantaneu greutatea,

procentul de țesut adipos, masa musculară, masa de grăsimi esențiale și a apei
reținute.
- Metoda caliperului – se apreciază țesutul adipos pe baza măsurării a 3,5, 7 plici
cutanate. Indiferent de numărul plicilor măsurate acestea sunt înalt corelate (0,95)
încât se poate utiliza orice combinație de sumă, pierderile de precizie fiind minime.

În mod curent se măsoară 5 plici.

Suparafața corporală este calculată prin raportul statură/greutate și se citește

nomograma Dubois/Raymond.

Calipermetria permite evaluarea:

-directă a masei de țesut adipos

-indirect a masei musculare.

Avantaje:

-rapidă, ieftină, precisă, neinvazivă.

Utilizare:

-studii ample

-modificarea masei adipoase în antrenamente și diete.

La nesportivi plica măsoară:

-12 mm la bărbat

-20 mm la femei. 2 mm de țesut adipos reprezintă 1 kg.

La sportivi:

-culturiști – 2 mm (oricare ar fi plica)

-gimnaști – 4-5 mm (oricare ar fi plica)

-procedeul aruncări – 15-20 mm (oricare ar fi plica).

În caz de obezitate importantă:

-formula de calcul:

TA= greutatea corpului x țesutul adipos în %.

Masa activă=greutatea corpului-țesutul adipos.

- Metode imagistice

-analiza impedanței bio-electrice – măsoară rezistența electrică pe care o opune țesutul

corpului când sunt străbătute de un curent electric foarte slab.

Avantaje:

-simplă, rapidă, durată de câteva secunde, neinvazivă

Dezavantaje:

-cantitatea de țesut adipos este calculat indirect prin intermediul cantității de apă din
organism. Ca urmare anumite situații pot denatura rezultatele.

Aplicații:

-monitorizarea antrenamentului la sportivi

-aprecierea efectelor unei diete.

- Ultrasonografie – utilizează ultrasunetele pentru evoluția monitorizarea masei grase

și non-grase cu înaltă precizie prin sistemul de reflexie.
- Metoda de explorare redio-izotopică – se bazează pe determinarea radiațiilor emise
de o substanță radioactivă introdusă în organism, substanță ce prezintă o afinitate
deosebită pentru un anumit organ sau țesut.

Avantaje:

-metodă simplă

Dezavantaje:

-preț ridicat

-sensibilitate redusă.
 =curs 5=

Tipurile constituționale

Tipul constituțional este definită ca rezultantă a înteracțiunii dintre genotip și fenotip.

Genotip reprezintă totalitatea genelor organice unui individ, care constituie

patrimoniul său ereditar și conferă particularitățile ereditare care se transmit de la părinți la
descendenți.

Genotipul este dat de cariotip.

Cariotipul uman este format din 46 de cromozomi: 44 autozomi (somatici) și 2

gonozomi (cromozomi sexuali – XX pentru femei și XY pentru bărbați).

Fenotipul reprezintă totalitatea caracteristicilor morfologice, funcționale, biochimice și

comportamentale rezultate din interacțiunea genotipului cu mediul. Fenotipul e modificat
continuu de efectele mediului.

Tipul constituțional reprezintă rezultanta caracterelor morfo-funcționale și neuro-

psihice ale unui individ, caracteristici determinate genetic sau dobândite în urma interacțiunii
unor factori de mediu naturali sau sociali.

La sportivi se adaugă și efectele antrenamentelor sistematice.

Clasificări ale tipologiei constituționale

A fost studiate încă din Antichitate.

 Hipocrate – (460-377 î.Ch.) a descris 4 caracteristici diferite. Este considerat primul
morfofuncționalist semnificativ, observă diferențele între oameni datorită predominanței
uneia sau alteia din umori.

-sangvinici – la care domină sângele, sunt viguroși, optimiști, dar nervoși

-melancolici – domină bila neagră, sunt tăcuți, înclnați spre gânduri negre

-colerici – domină bila galbenă, permanent vioi

-flegmatici – predomină flegma, sunt nepăsători, lenți.

A mai sistematizat tipul constituțional fizic. A construit încă un tip, tipul picnic,
predispus la apoplexie.

Au existat școli antropologice care s-au îndreptat spre anumite laturi:

-morfologică

-genetică

-antropometrică

-biochimică

-comportamentală.

Prima clasificare științifică a fost realizată de Sigaud în 1905, pornind că organismul

depinde de 4 sisteme fundamentale:

-sistemul cerebro-spinal – tip cerebral – față în formă de trapez, bazin mic, nu are tendință
de depunere a țesutului adipos.

-sistemul bronho-pulmonar – tip respirator – toracele în formă de trapez cu baza mare în sus,
tendința de depunere a țesutului adipos. Are predispoziție pentru a dobândi boli respiratorii.

-sistemul gastro-intestinal – tip digestiv – bine dezvoltat, mâncăcios, bazin lat, predispoziție
pentru afecțiunile digestive.

-sistem musculo-articular – tip muscular – bine proporționat, articulații fine.

Aceste tipuri constituționale nu sunt definite, ele se pot schimba:

Perioadă Tip constituțional

Nou-născut Digestiv
Copilărie Respirator
Adolescenți Muscular
Senescență Digestiv
Mac Anlife descrie 4 tipuri constituționale.

-muscular

-cerebral
-digestiv

-respirator.

A realizat indicații a exercițiilor fizice în funcție de tipuri constituționale:

-muscular – exerciții pentru mobilitate și suplețe, exerciții pentru dezvoltarea vitezei și

îndemânării

-cerebral – exerciții pentru respirație și pentru dezvoltarea forței, rezistenței, vitezei

-digestiv – exerciții pentru dezvoltarea musculaturii tuturor segmentelor corporale

-respirator – exerciții pentru dezvoltarea musculaturii abdominale și a spatelui.

Cea mai cunoscută clasificare este cea a lui Kretschmer, Erns - 1922

-atletic – dezvoltare fizică armonioasă proporțională, mușchi bine dezvoltați, membre

superioare și inferioare puternice, psihic echilibrat

-picnic – cu o statură mică sau mijlocie, cap rotund, torace bombat, membre superioare și
inferioare scurte , au tendința de acumulare a țesutului adipos, vioi, veseli, optimiști, înclinați
spre compromisuri sau concesii, superficiali în relații sociale.

-tipul astenic – dezvoltarea predomină pe lungime, țesutul adipos și muscular slab dezvoltat,
înclinați spre interiorizare, sensibili, simț acut al onoarei.

W. Sheldon prezintă tipologia constituțională pornind de la embriogeneză.

Caracteristicile corespondente foițelor embrionale se numesc variabile:

a.variabila ectomorfă

b.variabilă mezomorfă

c.variabilă endomorfă.

Tipuri de fizionomie (L. Codman). Sunt 2 tipuri de fizionomie.

-tip dilatat

-tip contractat.

Codman completează tipologia lui Sigaud acordând importanță etajelor feței:

-etaj superior (fruntea) – exprimă poziția gândirii și a vieții spirituale

-etaj mediu (nasul și pomeții) – exprimă nivelul afectivității, al vieții emoționale și sociale

-etaj inferior (bărbia și buzele) – exprimă nivelul instituțional și al posibilității materiale.

N. Pende stabilește o piramidă biopatologică la baza căreia stă patrimoniul ereditar,

iar din cele patru fețe se raportează la:
-morfologie

-fiziologie

-caracter

-inteligență.

Vârful piramidei este biotipul.

În clasificarea lui Pende accentuează asupra rolului glandei endocrine:

-tip longilin

*stenic

*astenic

-tip brevelin

*stenic

*astenic.

Pende a realizat o clasificare a morfologiei feminine completat de Vague.

-tip prepubertar – corpul este de adolescentă, sâni mici, gracil, comportament tineresc.

-tipul matern – cu bazin larg, șolduri late, sâni bine dezvoltați, tendință de depunere a
țesutului adipos, preocupări tipic feminine, psihologie maternă.

-tipul viriloid – coexistă caracteristicilor feminine cu cele masculine, formele mai puțin
rotunde, osatură mai pronunțată, caracter hotărât.

-tipul android – diametre bitrohanterian mai mic decât biacromial, musculatură dezvoltată,
adipozitate raportată mai mult pe abdomen, pilozitate excesivă, organe genitale și sânii nu
sunt modificate, comportament voluntar și dominator.

Autor Tip constituțional

Sigaud Digestiv Muscular Cerebral Respirator
Kretscher Atletic Picnic Astenic
Sheldon Endomorf Mesomorf Endomorf
Pende Longilin Brevelin
Pende/Vague Prepubertar Matern Viriloid Android
C.I. Parhon a subliniat pentru prima dată legătura dintre sistemul endocrin și tipul
constituțional pe diverse planuri:

-somatic

-funcțional

-psihic.

Tipologia endocrină:
-tip hiperhipofizar

-tip hipohipofizar

-tip hipertiroidian

-tip hipotiroidian

-tip hipergonadic (hipergenitalism), hiperorhie și hiperovarie

-hipogonadic (hipogenitalism), hipoorhie și hipoovarie

-tip hipercorticosuprarenalism

-tip hipocorticosuprarenalism.

Tipul constituțional și sportul

Biotipul sportiv se stabilește pe baza parametrilor:

-sanogenetici – vizează existența unei stări de sănătate perfectă. Se vor exclude exclude din
starea prezentă sau din antecedente afecțiunile care contraindică efortul fizic.

-genetici – vizează determinarea sexului (este obligatoriu deoarece s-au descoperit sportive
cu sex genetic masculin fără alte semne de transexualitate.)

-morfologici – stabilește un anumit biotip morfologic pe baza căruia se face selecția în

dinamică. Selecția inițială este ceva mai lejeră. Selecția secundară și terțiară sunt mai
severe. În selecția secundară sau adevărata selecție, se va lua ca reper așa numitul
micromodel biologic al performerului în sportul sau proba respectivă.

Tip efort Tip constituțional

Forță Android, muscular
Rezistență Mediu, subponderal
Viteză explozivă Longilin, cu membre inferioare lungi
Jocuri sportive Atletic

-funcționali – indică ecoul procesului de antrenament asupra tuturor aparatelor și sistemelor

organismului. Determinări cantitative și calitative pe baza unor indici.

-neuro-psihici – vizează particularitățile indivizilor și corespund acestora cu cerințele sportului

sau probei aplicate.

-biologici – aspectele biochimice ale energeticii organismului, reprezintă un element esențial

pentru selecție și antrenament.
 Se pot realiza prognoze privind evoluția parametrilor evaluați la selecția secundară,
iar la selecția terțială (de performanță) să se constate că după antrenamente specifice s-au
realizat sau nu tipul constituțional specific, ideal.

=curs 6=

Evaluare mobilității articulare

Evaluarea mobilității articulare (bilanț articular) constă în aprecierea gradului de

mobilitate al articulațiilor corpului.

Membrele se măsoaraă analitic, unghiul de mișcare se măsoară realizate între cele 2

segmente osoase ce compun o articulație.

Coloana vertebrală

Evaluare se realizează pe regiuni vertebrale și se pretează mai puțin exprimărilor

cifrice ale unghiurilor de mișcare.

Tipuri de articulație

După numărul axelor de mișcare și suprafele articulare:

-uniaxiale – cu o singură axă de mișcare

-biaxiale – cu 2 axe de mișcare

-triaxiale – permint mișcări în toate planurile spațiului și includ articulații sferoidale numite și
enartroze.

Evaluarea amplitudinii articulare permite:

-cuantificarea limitărilor și deviațiilor articulare

-observarea fenomenelor dureroase și a senszațiilor resimțite de subiect la finalul mișcării

-asociată cu alte bilanțuri permite instituirea unui tratament adecvat ale cărui efecte vor fi
apreciate prin evaluări repetate.

Posibilitățile de apreciere a unghiurilor articulare:

-goniometrie

-înclinometrie

-măsurători centrimetrice

-aparatură video

-imagistică medicală (radiografie)

-temodensimetrie

-analiza mișcării.

Terapeutul trebuie să aleagă dintre acestea atât în funcție de starea clinică a

subiectului cât și de starea mijloacelor materiale.

Goniometria

Face parte din kinesiometrie; evaluarea potențialului motor al individului.

Caracteristici:

1.fiabilă

2.reproductibilă

3.repere anatomice ușor de identificat.

Apreciază:

-mobilitatea activă

-potențialul articular pasiv.

Instrumentul de măsurare:

-goniometru

Sunt de diferite modele și măsuri, adaptate segmentelor de studiat.

Recent s-au construit goniometre pentru măsurarea unghiului bazinului sau a

mobilității articulare în cazul modificării axelor articulare (genu valgum/varum).
 Goniometrele clasice se compun din:

-un raportor

-2 brațe: unul fix, mobil.

Brațele se întâlnesc într-un punct fix – axul goniometrului.

Goniometria trebuie precedată de:

-poziția de referință (0 anatomică sau poziții preferențiale)

- planul în care se execută mișcarea ce urmează a fi evaluată.

Goniometria impune respectare următoarelor condiții:

-poziția subiectului trebuie să fie comodă și relaxantă; subiectul dezbrăcat la nivelul

segmentului de examinat

-poziția kt-ului: va fi de asemenea comodă și relaxantă pentru o maximă tehnicitate.

-raportorul se plasează în planul mișcării

-axul goniometrului se poziționează în axul biomecanic al mișcării, mai precis pe proiecția lui
cutanată, definită cu precizie clinică relativă, respectiv prin repere vizibile sau palpabile.

-brațele se plasează paralel cu axele longitudinale ale segmentelor care formează unghiul
articular ce urmează a fi măsurat astfel:

*brațul fix pe segmetul fix

*brațul mobil pe segmentul mobil care execută mișcarea.

-nu se va presa pe segmente ci va fi aplicat ușor pentru a nu limita mișcarea.

-testările se vor realiza prin mobilizări pasive sau active.

Valorile obținute în urma măsurătorilor se vor exprima în grade de la 0 la 180.

Înregistrările în sisteme de tabele, grupând valorile mișcărilor opuse pe același ax
(flexie/extensie, abducție/adducție, rotație internă/externă) alături de valorile standard.

Interpretarea (membre) se face în comparație cu:

-unghiurile aceleiași mișcări efectuată cu segmentul opus

-valorile standard ale amplitudinii articulare

Eroare:

-circa 50 mai mult decât câștigul pe ședință.

Înclinometria
 Constă în măsuarea unghiului articular în raport cu linia de gravitație. Se face cu
înclinometru:

-o tijă verticală

-un cadran cu afișaj digital cu o scală de 3600 care indică unghiurile poziției relative a
înclinometrului în raport cu linia de gravitație.

Măsurare se realizează prin poziționarea înclinometrului în punctul 0, pacientul în

poziție standard.

Pacientul execută mișcarea a cărei amplitudine se citește pe cadran.

Înclinometria și goniometria evaluează:

-mobilitatea tuturor articulațiilor corpului: membre și mișcările complexe ale coloanei

vertebrale

-valorile amplitudinii articulare la finele cursei de mișcare.

Avantajele înclinometriei:

-mai rapidă

-mai simplă

-nu necesită aliniamente particulare.

Aspecte moderne:

-electrogoniometre

-electroînclinometre. Ambele sunt prevăzute cu potențiometre care măsoară variațiile

tensiunii musculare în raport cu unghiurile articulare.

Măsurătorile centimetrice

Care constau din măsurarea distanței proiecției pe sol al unui anumit segment osos.
Se măsoară în centimetri și corespund unor unghiuri articulare conform unor tabele de
conversie.

Modificări ale amplitudinii articulare:

-limitare – deficitul, cu caracter reversibil al mobilității articulare, este consecința organizării

fibroase a țesuturilor intra și extraarticulare.

Limitare = redoare și apare în caz de:

-durere (spontană sau provocată prin palpare)

-contractură musculară
-apropierea unor mase musculare voluminoase

-edeme

-hidraartroză

-tensiuni sau aderențe capsuloligamentare

-retracții aponevrotice

-corpi străini intraarticulari.

Amplitudinea scade odată cu înaintarea în vârstă. Analiza pe sexe a valorilor

evidențiază valori mai mari la femei.

În cazul articulațiilor dureroase în repaus sau la mobilizări măsurătorile sunt dificil de

realizat. Metoda se numește algometrie.

J. Bones și P. Van Roz (1996) descriu 6 stări de durere asociate durerii:

-durere la repaus, înainte de mobilizare

-durere provocată de inițierea mobilizării active

-durere provocată pe parcursul mobilizării active

-durerea dispare odată cu încetarea mobilizării active.

-durere provocată de mobilizare pasivă

-durerea se menține după încetarea acestei mobilizări.

Limitările amplitudinii articulare se produce în unul sau ambele sensuri de mișcare ale
planului respectiv:

-sagital (flexie extensie)

-frontal (adducție abducție)

-transversal (rotație).

O contractură musculară va limita amplitudinea articulară într-un sens de mișcare.

Exemplu: o redoare în flexie va împiedica atingerea extensiei maxime, evidențiind un deficit
de extensie.

O artropatie reumatismală va limita amplitudinea articulară în ambele sensuri de

mișcare (flexie-extensie).

-exces – excesul de mobilitate articulară se înregistrează în cazul de laxitate articulară și

hipotonie musculară.

-pierdere – pierderea totală ireversibilă a oricărei mișcări la nivelul unei articulații de numește
anchiloză. Nu corespunde realizării anatomice decât în fuziune osoasă.
 Ideal ar fi ca mișcările să se execute în amplitudinea lor maximă în activitatea
cotidiană. Definirea unor noțiuni ca:

-poziție de funcțiune (utilitate)

-sector util

-coeficitent global de mobilitate.

- Poziție de funcțiune – prezintă poziția de maximă utilitate a articulației care asigură

individului independență funcțională. De aceea imobilizările articulare se realizează
în poziția de funcțiune care trebuie păstrată mai ales când durata imobilizări este
prelungită și există riscul înstalării anchilozelor secundare.

Dacă pierderea era de 15-200 la șfârșitul cursei de mișcare nu are importanță foarte mare,
pierderile cu aceleași grade de-o parte și alta a poziției de funcțiune pot transforma individul
într-un dizabilitat motor cu imposibilitatea de autoîngrijire, autoservire sau deplasare. Valoare
totală a acestor amplitudini (30-400) care încadrează poziția de funcțiune = sector util de
mobilitate.

- Coeficient global de mobilitate – stabilit de Ch. Roche, este utilizat în mod curent în
evaluare amplitudinii articulare. Calcularea lui:

1.descompunerea fiecărei mișcări posibile în mai multe sectoare

2.efectuare produsului între primul sector de mobilitate și coeficientul standard pentru acest
sector

3.efectuarea diferenței între valoare maximă și minimă a sectorului următor de mobilitate

4.calcularea produsului dintre valoarea obținută și coeficientul standard pentru acest sector
de mobilitate

5.repetarea operațiunilor pentru următoarele sectoare de mobilitate atunci când mișcare este
descompusă în 3 sau 4 sectoare.

6.calculare sumelor tuturor produselor tuturor sectoarelor de mobilitate pentru mișcarea

respectivă, sumă care reprezintă coeficientul funcțional elementar.

7.calcularea sumei tuturor coeficienților funcționali elementari, suma care reprezintă

coeficientul global de mobilitate și care are pentru o articulație normală valoare de 100%.

Indicații

-estimarea efectelor terapiei medicale sau chirurgicale aplicate

-estimare durerii
-estimare capacității funcționale în scopul realizării mersului sau a altor gesturi cotidiene sau
sportive.

=curs 7=

Evaluarea forței musculare

Forța musculară reprezintă capacitatea mușchilor de a intra activ în tensiune.

Forța musculară maximă este cu 30-80% mai mare la bărbați decât la femei și
descrește odată cu înaintarea în vârstă. Apare după 20-30 ani și este de 5-8%pe decadă.

Scăderea este consecința modificărilor în compoziția mușchilor, modificări în tipurile

de efort fizic și scăderea hormonilor corticoizi la femei, mai ales după menopauză.

Tipuri de contracție

În general lungimea unui mușchi în stare de activitate este determinat de forțele

interne (forța mușchilor) și de forțele externe (rezistența) a acțiunii indirecte sau direcția
asupra lor.

Interacțiunea dintre forțele interne și externe produc răspunsuri diferite ce se

manifestă prin 3 tipuri de contracții:

a. Concetrice – în care forțele interne înving rezistența externă, ca urmare lungimea

mușchilor se scurtează.
 b. Izometrice – forțele interne sunt egale cu cele externe, lungimea mușchilor rămâne
constantă, se produce o microdeplasare, fiind neglijabilă.
c. Excentrice – forțele externe sunt mai mari decât forța internă, mușchii se alungește.

Evaluarea forței musculare

Forța musculară maximă depinde de tipul testului utilizat.

Factorii ce influențează testele de evaluare a forței sunt:

-stabilitatea și poziționarea corpului – dacă stabilitatea este inadecvată ne putem întâlni cu

următoarele situații:

1.forța reală a mușchilor evaluați poate fi subestimată

2.forța să fie subestimată

3.variația de viteză a mișcării

4.variații în funcție de forța de gravitație

5.depinde de zgomotul ambiental

6.starea psihofizică a subiectului, etc.

Evaluarea se realizează prin metode subiective, clasice și prin metode moderne.

Metoda clasică – testarea musculară manuală = bilanț articular=

-metodă subiectivă, depinde de experiența kinetoterapeutului

-deși contestată rămâne cea mai simplă, nu este greu de făcut.

În funcție de mărimea maselor musculare este de 2 feluri:

-globală – explorează grupe musculare

-analitică – când se testează activitatea unui mușchi sau unui grup limitat când
individualizarea nu poate fi făcută.

Tehnica a fost revoluționată de Ch. Roche, cel ce a revoluționat tehnica bilanțului

articular.

Alți 2 autori care au stabilit o tehnică de bilanț articular ce folosește gravitația ca

factor facilitator pe o scară cu 6 trepte, de la 0 la 5.

1.forța 0 – mușchiul nu realizează nici o contracție evidentă.

2.forța 1 (schițată) – se sesizează contracția mușchilor prin palpare lui sau a tendonului. Se
poate aprecia decât mușchii superficiali.

3.forța 2 (mediocră) – mușchiul este capabil să realizeze în amplitudine completă cu

eliminarea gravitației; segmentul se susține de căte kinetoterapeut.

4.forța 3 (acceptabilă) – mușchiul este capabil să realizeze o mișcare în amplitudine

completă împotriva gravitației.

5.forța 4 (bună) – mușchiul este capabil să realizeze o mișcare completă împotriva unei
rezistențe medii

6.forța 5 (normală) – mușchiul este capabil să realizeze o mișcare în amplitudine completă

împotriva unei rezistențe cu valori maxime.

Acestora s-au adăugat semne de „+” sau „-” pentru cuantificarea mai fidelă a forței.
Exemplu: forță 2+ este mai mare decât 2 dar mai mică decât forță 3-.

În mod curent aprecierea forței cu valoare 0, 1 și 2 se realizează din poziție fără

gravitație (FG) iar pentru forța 3, 4 și 5 din poziție antigravitațională (AG).

Se consideră că forța F2 reprezintă 25% din forța normală, F3=50%, F4=75% și

F5=100%.

Testarea forței dinamice se realizează prin determinarea capacității de a ridica

greutăți libere sau cuplate în diverse mecanisme.

Reprezintă o testare a forței izometrice numai când ridicările sunt pe strict pe

verticală.

Se utilizează teste dinamice de efort maximal.

-se încarcă segmentul de testat cu o greutate sau sistemul de greutăți încât segmentul să
poată executa mișcare fără substituirea grupelor musculare, fără accelerare sau decelerare
ritmului de ridicare 1 singură dată sau de 10 ori consecutiv.

-în cazul mușchilor cu forță cuprinsă între 3 și 5 rezistența mzximă poate fi modificată liber și
se notează RM

-în cazul mușchilor cu forța F2 rezistența minimă poate fi mobilizată asistat și notată cu rm.
Testarea va fi contratimp, când greutățile aplicate:

*de 10 ori în 10 secunde fără repaus (10RM pentru F3-F5 sau 10rm pentru F2)

*1 repetare (1RM sau 1rm).

Un test bine administrat presupune determinarea numărului maxim de repetări

efectuate cu respectarea condițiilor amintite.

Testările se efectuează în mod separat, iar valoarea greutății va crește progresiv pe

măsura recuperării deficitului de forță.
 Alte posibilități de testare:

-aparate de ridicare a greutății cu cablu sau lanț

-dinamometre computerizate ce programează modificări ale valorilor rezistenței sau ale

vitezei sau ambele

-dinamometre pasive izokinetic.

Testarea forței izometrice

Dinamonetria este o metodă obiectivă prin care se evaluează forța musculară statică.
Unitatea de măsură este kgf.

Dinamometria ne oferă date despre câștigul funcțional și despre capacitatea de

concentrare corticală dar și despre motivația subiectului, vom obține în mod direct informația.

Când se constată scăderi ale forței musculare valorile maxime evaluate se referă la
valorile maxime momentane.

Testarea trebuie realizată cu supraveghere atentă a unghiului articular deoarece forța

variază în funcție de mărimea acestuia, respectiv de lungimea mușchiului. (în zona lungă-
medie-scurtă).

Câștigurile de forță se apreciază prin determinări repetate la intervale de timp

convenabile pentru că forța dezvoltată repede prin contracții izometrice.

Importanța este că determinările succesive să se realizeze în aceași condiții de unghi

articular. Valorile obținute sunt interpretate prin reportare la:

-valorile standard

-valorile înregistrate la segmentul opus.

Metode de evaluare a tonusului muscular

Tonusul muscular reprezintă stare de tensiune permanentă caracterizată printr-o

contracție puternică cu consum de O2 redus.

Stare musculară de bază – tonus de repaus

Stare musculară în contracție – tonus de efort.

Tonusul se apreciază prin miotonometrie (relaxare, contracție), metodă obiectivă de

evaluare a tonusului.
 Cu cât diferența inregistrată sunt mai mari cu atât capacitatea de lucru, de efort, este
mai mare.

Creșterea valorilor de repaus se constată în:

-stări de oboseală (acută sau cronică)

-stări de contractură musculară

-stări de spasticitate.

Valorificare

-metodă de control și îndrumare în activitatea de dirijare a antrenametului la sportivi

-metodă de refacere a rezervelor energetice de la un antrenament la altul.