Andrei desena minunat.

Îi plăcea tare mult să contureze lumea așa

cum o vedea el, apoi să o coloreze cu galben roșu, roz, verde sau
mov. Nu folosea niciodată maro, bej sau negru. I se părea că
desenele lui sunt mai frumoase așa.
Desena și colora încă de când învățase să țină creionul în mână. Își
lipise desenele și picturile pe toți pereții camerei lui, care era astfel
inundată de culori frumoase. Acolo se simțea el cel mai bine.
Între timp Andrei a crescut și a mers la grădiniță. A fost foarte fericit
când a văzut că educatoarea îi încuraja pe copii să deseneze. Se
simțea bine că putea să facă ceea ce îi plăcea cel mai mult.
În prima zi, educatoarea le-a spus copiilor :
-Copii, să desenam acum un copac!
Andrei a desenat copacul și apoi l-a colorat. Trunchiul cu mov iar
frunzele cu roz.
Educatoarea l-a corectat imediat.
-Andrei, copacul are trunchiul maro, iar frunzele verzi!
A doua zi, ea le-a cerut copiilor să deseneze cerul. Andrei l-a facut
galben, iar ea l-a corectat, spunându-I că cerul este albastru. Toata
lumea știa asta! Iar când Andrei a făcut un cal verde, educatoarea a
zâmbit și a întrebat cu voce tare cine a mai văzut vreodată un cal
verde. Toți copiii au râs.
Așa că încet încet, Andrei a început să deseneze cu maro, bej sau
negru, așa cum I se cerea. Dar era tot mai trist, chiar dacă nimeni
nu mai râdea de desenele lui iar educatoarea îl felicita mereu.
Doar acasă mai era fericit în timp ce desena pentru că își putea
colora desenele cu ce culori dorea. La grădiniță făcea doar cum îi
spunea educatoarea.
Într-o zi însă, i-a căzut din caietul de grădiniță un desen pe care îl
făcuse acasă. Îl uitase acolo din greșeală. Mara, colega lui de bancă,
s-a aplecat și l-a ridicat. Înainte să i-l dea s-a uitat la el lung și apoi i-
a șoptit:
-E minunat! E cel mai frumos desen pe care l-am văzut vreodată!
Era un desen cu un camp plin cu flori mov pe care doi iepurași verzi
alergau spre un copac galben. Cerul era, bineînțeles, roz.
În primul moment Andrei s-a rușinat că uitase în caietul de grădiniță
desenul făcut acasă. Știa că nu are voie. L-a luat și l-a ascuns
repede. Dar apoi, în drum spre casă, și-a amintit zâmbetul Marei și
că îi spusese că îi place mult desenul făcut de el. O întrebare i-a
încolțit în minte… „Dacă și celorlalți copii le-ar plăcea mai mult să
deseneze așa cum vor?! Dacă, de fapt, singura care vrea ca frunzele
să fie verzi și cerul albastru e educatoarea?! Poate cel mai bine e să
faci așa cum simți, nu cum îți spune altcineva… Andrei a adormit
greu în acea seară pentru că s-a tot gândit la aceste întrebări.
A doua zi a hotărât să afle adevărul. A luat din nou desenul cu el și
s-a așezat lângă un alt coleg, Tibi. A scăpat caietul pe jos, ca din
greșeală iar când desenul a ieșit din caiet l-a rugat pe Tibi să i-l
ridice. Tibi i l-a ridicat și i-a spus:
-Îmi place mult desenul tau. Acasa și eu îmi imaginez uneori că cerul
ori animalele au alte culori.
În zilele care au urmat Andrei a repetat șmecheria și cu alți colegi.
Se tot făcea că-i cade caietul iar colegii îi vedeau desenul și-l
lăudau. Și-a dat seama că tuturor le-a plăcut, nu a râs nimeni de el,
nici unul nu i-a atras atenția că a folosit alte culori.
Și a înțeles că educatoarea nu poate să vadă lumea așa cum o văd
ei, copiii.
Asta i-a dat curaj. A doua zi, când educatoarea le-a cerut să
deseneze o vacă, el a colorat petele cu roz. Educatoarea i-a atras
repede atenția că nu există vacă ce are pete roz. Și i-a spus să le
facă maro sau negre.
Andrei i-a spus că și-ar dori să le lase așa iar când educatoarea le-a
cerut părerea celorlalți copii, era sigur că îi vor da lui dreptate. Dar
copiii nu au spus nimic iar Andrei a fost nevoit să refacă petele
văcuței cu maro.
Băiețelul știa acum că toți colegii gândeau la fel ca el dar nu își
dădea seama de ce nu o și spun cu voce tare, de ce nu l-au apărat.
Din acea zi, Andrei a încercat mereu să-și facă educatoarea să se
răzgîndească, să îi explice că, cel puțin în desene, lumea poate fi
mai frumoasă dacă o faci în culorile care îți plac. Degeaba,
educatoarea nu putea fi convinsă. Insista în continuare ca Andrei să
facă trunchiurile copacilor cu maro, cerul albastru și soarele galben.
Aproape renunțase când, într-o zi, s-a întâmplat ceva.
În timpul unei pauze, Andrei se juca cu o masinuță care a intrat sub
un raft plin cu jucării. Băiețelul s-a pus în genunchi și a băgat mâna
sub raft, dar nu ajungea până la mașină. Și-a dat seama că o poate
scoate de acolo doar dacă ridică raftul. Era însă mult prea greu
pentru un singur copil. Atunci doi colegi i-au venit în ajutor. Dar
raftul tot nu se mișca. Toți ceilalți copii din grupă au venit să îi ajute
și împreună au ridicat raftul iar Andrei a putut să își scoată
mașinuța.
Acela a fost momentul în care a înțeles ce trebuie să facă. Și-a
adunat toți colegii și le-s spus planul secret. Toți au fost de acord cu
el și a doua zi au făcut așa cum s-au înțeles.
Atunci când educatoarea le-a cerut să deseneze o fermă cu animale,
fiecare copil a colorat animalele cum a dorit. Planșele de desen s-au
umplut cu porci roz, văcuțe albastre, cai mov și iepuri galbeni. Erau
tare încântați de ce le-a ieșit și râdeau fericiți pentru că făcuseră
ceea ce și-au dorit.
Văzând că se simt atât de bine, educatoarea i-a lăsat să deseneze
cum vor. Și atunci dar și în zilele următoare iar pereții clasei s-au
umplut cu desene viu colorate. Educatoarele din celelalte clase i-au
urmat exemplul și, la rândul lor, le-au dat voie copiilor să deseneze
și să coloreze cum vor.
Uite așa, grădinița lui Andrei a devenit în scurt cea mai colorată
părticică de lume. O lume minunată, așa cum o văd copiii fericiți.
Și liberi.