Bob era un purice mic mic mititel.

Călărea mereu singur pe orice

animal îi ieșea în cale, fie el câine ori pisică. Ori altceva. Devenise
un călăreț foarte bun, poate cel mai bun din întreaga zonă. Nu
cădea de pe niciun animal oricât de tare s-ar fi scărpinat ori scuturat
el. Ba, mai mult, era în stare chiar să facă și unele cascadorii. Bob
era era însă cam egosit.
– Ia-mă și pe mine cu tine!, se rugau de el alți purici.
– Nu, astăzi voi călări singur, răspundea sec Bob, mă grăbesc. Poate
data viitoare!
Dar n-o făcea nici „data viitoare” Curios, nu?! Se știe că puricii
călătoresc împreună mai mereu. Dar nu și Bob, o nu! El prefera să
sară singur pe animale și să se cuibărească în blănița lor până la
următoarea destinație. Din această cauză Bob nu prea avea prieteni.
Dar nici nu îi prea păsa. Știa că era numit „Călărețul singuratic” dar
nu îl deranja deloc, ba dimpotrivă. Cu ceva vreme în urmărise într-o
sufragerie, la un televizor, de pe blana unei pisici, un film vechi și
tare interesant. Era despre un călăreț erou căruia chiar așa i se
spunea în film, „Călărețul singuratic”. Bărbatul purta o mască
neagră la ochi și avea un cal căruia îi zicea „Diiiii Silver!!!” de câte
ori pleca singur într-o nouă aventură. Și el, Bob, savura plimbările pe
care le făcea de unul singur. Astfel nu trebuia să împartă cu nimeni
căldura blăniței și, în plus, nu era deranjat de vorbăria vreunui
purice guraliv.
Dar, culmea, într-o zi Bob căzu de pe o pisică roșcovană în timp ce
încerca să facă o cascadorie tare complicate. În cădere se lovi destul
de tare la un picioruș. Se ridică cu greu și încercă să sară înapoi pe
pisică dar nu reuși. Pisică se îndepărtă tacticoasă iar Bob rămase pe
jos, rănit. Începu să-și maseze piciorușul dar îl durea foarte tare.
Văzu atunci un alt purice care trecea pe lângă el pe un cățeluș și îl
strigă:
– Ajutor! Sunt rănit, amice, ajută-mă să mă ridic!
– Tu ești Bob, nu-i așa? îi răspunse puricele recunoscându-l. Îmi pare
rău, mă grăbesc, poate data viitoare!, și se îndepărtă legănat de
pașii câinelui.
După puțin timp un alt purice trecu pe lângă el. Disperat, Bob îi ceru
și lui ajutorul. Dar și acesta îl refuză:
– Tu ești Bob, călărețul singuratic. Te-am rugat de mute ori să mă iei
cu tine în călătoriile tale și nu ai avut niciodată timp. Ei, acum nici eu
nu am timp să te ajut! Poate data viitoare!
Mulți alți purici au trecut pe lângă Bob până când seara s-a lăsat dar
nici unul nu a vrut să îl ajute. Se întunecase de-a binelea și Bob
stătea tot întins pe jos, ținându-se de piciorușul rănit și văitându-se:
-Vai, ce mă doare! Vaaaaai, ce mă fac?!
Un fluture de noapte se opri atunci lângă el:
– Te pot ajuta, micuțule?, întrebă fluturele. Cine ești, ce ai pățit?
– Sunt Bob, mi se spune și „Călrețul singuratic”. M-am rănit la un
picior și niciun purice coleg nu vrea să mă ajute să mă ridic. Stau
aici de la prânz iar piciorul mă doare tot mai tare. Mi s-a și umflat un
pic. Mă poți ajuta să mă ridic, fluture bun?, îl imploră Bob.
– Sigur!, spuse fluturele fără nici cea mai mica ezitare. Urcă-te pe
aripa mea dreaptă!
Își întinse spre Bob aripioara iar puricele reuși cu chiu cu vai să urce
pe ea, târându-și după el piciorușul rănit. Apoi fluturele și-a luat
zborul și s-a oprit cu Bob tocmai în fața spitalului de insecte, care
era într-o imensă ciupercă galben-maro, cu pălărie. Bob a fost
preluat îndată de doctorul Rădașcă. Buna insectă încornorată l-a
consultat, i-a pipăit piciorușul rănit, l-a uns cu o alifie special și l-a
bandajat cu grijă. Apoi l-a așezat într-un pat moale făcut din iarbă și
i-a spus să se odihnească bine până a doua zi.
Așezat în pătuțul lui, Bob a urmărit întreaga seară ce se întâmplă în
spitalul-ciupercă al doctorului Rădașcă. Au ajuns acolo insecte
destule cu tot felul de probleme. Fiecare pacient era adus cu greu
de rude sau prieteni pentru că nu era nimeni în întreaga zonă care
să ajute bolnavii ori răniții să ajungă la spital. Doctorul îi primea pe
toți și, cu toate că era doar unul singur la atâția pacienți, încerca să
îl consulte și să îi trateze cât mai bine pe fiecare în parte. Părea tare
obosită buna rădașcă dar avea mereu un zâmbet blajin pe buze.
Urmărindu-l cum își face treaba, Bob a adormit.
A doua zi dimineață s-a trezit perfect refăcut. Piciorul nu îl mai durea
deloc așa că a mulțumit doctorului Rădașcă și a sărit de pe ciuperca
spital. A avut noroc pentru că imediat a trecut prin apropiere cu
motan vagabond gri-tigrat iar purecele călăreț i-a sărit sprinten în
blăniță. Ohoooo, ce poftă avea să călărească! A călărit toată ziua,
nici măcar nu l-a înteresat pe unde s-a plimbat pisoiul. Spre seară
nori negri au început să se adune pe cer și vântul a început să bată
cu mare putere. Prudent, motanul s-a adăpostit în podul unei case
vechi. Imediat s-a dezlănțuit o furtună grozavă. Fulgere luminoase
tăiau cerul de sus până jos, vântul smucea cu putere copacii,
scândurile și țiglele bătrânei case trosneau iar tunete asurzitoare
acoperau răpăitul puternic al miliardelor de stropi grei de ploaie ce
cădeau cu putere pe acoperiș. Dar lui Bob nu avea de ce să îi fie
teamă. Îi era tare bine în blana deasă și caldă a motanului. A
ascultat furtuna liniștit până când tunetele au amuțit, fulgerele s-au
stins, vântul a tăcut iar picăturile de ploaie au fost tot mai rare. Și
apoi s-au oprit. S-a lăsat liniștea de după furtună.
Însă doar o vreme.
Nu a trecut multă vreme și lui Bob i s-a părut că aude ceva. De fapt
mai multe ceva-uri. Păreau strigăte. Strigăte de ajutor. Și păreau a
veni de peste tot din jurul casei.
– Ce să fie oare? Cine strigă după ajutor? De ce strigă?, se întreba
puricele. Dar, se gândi el, de ce m-ar interesa pe mine ce probleme
au alții? Sunt bine mersi aici în blana pisoiului, mi-e excellent, și,
foarte important, sunt sigur. Nu mă bate nimeni la cap. Apropo, e
cam târziu, s-a făcut timpul să trag un pui de somn.
A închis ochii dar imediat și-a amintit cum în urmă cu doar o zi
stătea singur și rănit. Avea nevoie de ajutor dar nimeni nu voia să îl
ajute. Apoi și-a amintit de inimosul future de noapte care l-a luat pe
aripa lui și l-a dus la spital. Și de bunul doctor Rădașcă ce ajuta pe
toată lumea.
– Nici nu vreau să mă gândesc câtă treabă va avea în această
seară!, se gândi Bob. Vai de capul lui, e singur în tot spitalul ăla
ciupercă.
Singur. Dar nu singur ca el. Ci singur cu toți răniții care vor avea
nevoie de ajutor. Iar el, Bob, era singur în blana unei mâțe fricoase
și nu făcea niciun bine nimănui. Ba, mai mult, parcă nici el nu se mai
simțea prea bine când știa că afară sunt atâtea gaze ce strigă după
ajutor. Așa cum striga el ieri. Dacă fluturele nu era bun și nu se
oprea era tot acolo, pe jos, cu piciorul rănit.
Bob dechise ochii larg. Nu mai voia să călărească singur. Era rândul
lui să ajute. Călărețul singuratic trebuia să ajute insectele! Să le
ducă la spital iar acolo să fie asistentul doctorului Rădașcă! Da, asta
era menirea lui, de asta învățase să călărească atât de bine, pentru
acest moment care îi va schimba viața! Entuziasmat de gândul
frumos, s-a prins bine de un fir din blana pisici gri și a strigat:
– Diiiiiii Silver!
Pisica nimic. Dormea. Bob a încercat din nou. A tras de firul de păr și
a strigat mai tare.
– Diiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii Silveeeeeeeer!
Pisica tot nimic, nu mișca, ba chiar sforăia ușor.
– Fir-ai tu de mâță leneșă și somnoroasă!, spuse Bob deranjat că din
cauza somnului pisicii nu poate sari mai repede în ajutor. Stai că-ți
vin eu de hac! Și o pișcă zdravăn. Pisica sări ca arsă și trase un
mieunat disperat.
– Miaaaaaaaaaau!
– Aha, nechezi ca un armăsar nărăvaș. Păi atunci Diiiiiii Silveeeeer
ma strigă Bob o dată și, prin mici înțepături și trageri de firul de păr,
conduse motanul gri afară din podul vechi.
 
Trase cu urechea de unde veneau cele mai apropiate strigăte de
ajutor. Se auzeau de sub o creangă ruptă de vânt. Mai pișcă o data
cu măiestrie motanul care din două salturi ajunse acolo. De sub
creangă se vedea aripa unei libelule.
– Libelulă, sunt aici, lângă tine! Sunt Bob, călărețul singuratic,
încearcă să ieși de sub creangă și urcă pe motan. Te duc la spital!
Libelula ieși cu greu de sub creangă și urcă pe blana pisicii. Când să
o ia spre spitalul-ciupercă, puricele auzi:
– Booooob, ajută-ne și pe noi!
Strigau două viespi care-l văzuseră ajutând libelula. Vântul le
doborâse fagurele și se loviseră în cădere la antenuțețe de pe cap.
Bob le-a urcat și pe ele pe pisică dar n-a apucat să plece din loc
pentru că l-a strigat o păienjeniță. O creangă ruptă îi distrusese
pânza și îi sucise 3 picioare. Și uite așa, rând pe rând Bob a mai
cules un cărăbuș căruia îi era greață de frică, un greier care fugise
de ploaie cu chitara în spate și se lovise rău fix de ea, o buburuză
disperată că îi dispăruseră punctele negre și un fluturaș tare frumos
colorat caruia ploaia îi udase atât de tare aripile încât nu le mai
putea mișca. Motanul era încărcat ca un brad de Crăciun de la
atâtea insecte rănite sau bolnave însă Bob l-a călărit cu pricepere
până la spitalul-cipercă al doctorului Rădașcă. Acolo i-a ajutat pe toți
să ajungă îi cabinet iar apoi a învățat de la bunul doctor cum să
curețe o rană, să o bandajeze, să ia febra cu un termometru ori
tensiunea cu un stetoscop. După câteva ore de muncă toată lumea
era în afara oricărui pericol. În mijlocul unui salon uriaș, aflat pe
pălăria ciupercii, Bob nu mai putea de oboseală. Era înconjurat de
paturile în care se aflau toate insectele pe care le ajutase. Niciodată
nu avusese atât de multă lume în jurul lui. Dar toți îl priveau de
această data cu multă prietenie și recunoștință. Iar Bob se simțea
fantastic. Ca un erou. Ca eroul din filmul vechi pe care îl văzuse în
casa oamenilor.
Doctorul Rădașcă a început să îl aplaude și toți pacienții din paturi s-
au luat după el. Mă rog, cei care nu aveau mânuțele în ghips. Iar
greierul, care se știe că e compozitorul și autorul pădurii, a strigat
din patul lui, printe ropotele de aplauze:
– Bob cel curajos e Călărețul Prietenos!
De atunci Bob nu a mai fost niciodată singur. A devenit un fel de
Salvare a Pădurii și, cu ajutorul vreunei pisici ori a unui câine, îi
transporta la spitalul-ciupercă pe toți ce ce aveau nevoie de ajutor.
Mai călărea și singur însă foarte rar și doar ca să își amintească ce
bine e să ai prieteni și să îi ajuți pe alții.
Din acea zi, Bob, calaretul singuratic, nu a mai refuzat pe nimeni
care dorea s ail insoteasca in calatoriilelui. A impartit blanitele
commode ale cainilor si pisicilor cu alti pureci  , chiar daca era
nevoit sa asculte trancanelile lor interminabile.
Nu dupa mult timp, numele lui a fost schimbat din “bob, calaretul
singuratic” in “Bob, calaretul prietenos”