Sunteți pe pagina 1din 427

BIBLIOTECA »A5TRA«, SIBIU, No. 19.

GEO RGE POP


DE BÂSEŞT1
60 DE ANI DIN LUPTELE NAŢIONALE
ALE ROMÂNILOR TRANSILVĂNENI

CU 54 ILU STR A ŢII ÎN TEXT

DE

IOAN GEORGESCU

Ö R A í) É A
EDITURA ASOCIAŢIEI CULTURALE „ASTR“
1935
1. 8. 1835, f 23. 2. 1919.
GEORGE PO P de BĂSEŞTI
60 DE ANI DIN LUPTELE NAŢIONALE
ALE ROMÂNILOR TRANSILVĂNENI
GEORGE POP
D E BÂSEŞTI

6.0 DE ANI DIN LU PTELE NAŢIONALE


ALE ROMÂNILOR TRANSILVĂNENI

IOAN GEORGESCU

ORADEA
EDITURA ASOCIAŢIEI CULTURALE „ASTRA“
1935
„ . . . Cel dlnfâiu dintre bărbaţif
Neamului şi ai Bisericii noastre", care
„având pătrunderea de a cunoaşte
greutatea situaţiei, are şi putinţa şi
voinţa de a sări în ajutor*.
MITROPOLITUL VASILE SUCHT
către Gheorghe Pop de Băseşti la 16.
9. 1918.
„ . . . A cest mare Român . . . oa ră­
mâne deopururea, prin actul epoca!
ce-a prezidai, un simbol al desăoâr-
şirii Unităţii neamului, iar prin îndru­
mările lui un aprig susţinător al ne­
voii solidarităţii naţionale cât mai
strânse, fără de care nu se poate che-
zăşui propăşirea viitoare a Statului
şi a poporului român“.
VINTILĂ I. BRĂTIANU, cuvântare
rostită la inaugurarea monumentului
funerar dela Băseşti, jud. Sălaj, la 23
4. (6. 5 ) 1923.
»Numele Domniei Sale (George
Pop de Băseşti) va rămâne un nume
Ilustru în cartea naţiunii române
N. DENSUŞIANU în srisoarea sa
Bucureşti, 22. 11.1894 către Francisc
Hossu Longin.
FAMILIA PO P de BĂSEŞTI

„Morfit suni singurii conducători


indiscutabili ai celor vii. Noi ducem
în spate povara greşelilor lor, şi ne
bucurăm de răsplata virtuţilor lor“.
(Gustave Le Bon).

Câteva aspecte
ale regiunii

E o mare greşală să se vorbească de Românii din părţile


de miază-noapte ale Ardealului ca de nişte înstrăinaţi, iar de ţi­
nutul lor ca de o Siberie. Cine grăeşfe aşa, nu cunoaşte nici pă­
mântul acesta, nici pe locuitorii iui.
Mai rar munte cu povârnişuri atât de măreţe ca Gutinul.
Serpentinele lui ? Tot atâtea guri de raiu. Codrul, Meseşul şi
Muntele de Aramă (Rezul) îi Jin isonul. Defileul Someşului, dintre
Ţicău şi Benesat, se poate lua la întrecere cu oricare alt defileu.
Iar oamenii? Unde au păstrat amintiri mai multe şi mai fru­
moase decât aici ? Nu e aici Moigradul cu ruinele Parolissum-ului
străbunilor noştri Romani? Şi oare nu se va pomeni totdeauna
cu slavă la Români, Guruslăul, pentru biruinţa lui Mihai Viteazul
asupra lui Moise Săcuiul la 3. 8. 1601?
Dar este comună mai de seamă în părţile Sălajului, care să
nu fi dat neamului şi bisericii unul sau mai muhi fruntaşi ? Nu
e din Sărăuad, de lângă Tăşnad, Grigorie Maior, unul din cei mai
populari vlădici, imortalizat în cântece şi în proverbe ? Nu ne-a
dat Vicea, de lângă Uileacul-Silvaniei, pe Ignatie Darabant, ne­
muritorul episcop din Oradea, sufletul mişcării nationale din 1791,
cu »Supplex libellus Valachorum« ? N’a venit din Mălădia învă­
ţatul loan P. Alexi, autorul unei gramatici româneşti în latineşte,
mult apreciată în străinătate; mare luptător national; întâiul epi­
scop şi organizator al eparhiei de Gherla ? Nu din Bocşa, de lângă
Zalău, arhanghelul cu sabia cuvântului dela 1848, Simion Bărmihu?
Şi se vor putea uita vreodată numele comunelor: Bădăcin, lea­

11
gănul familiei Maniu; Căuaş, al familiei Filep; Hotoan al familiei
Nichita; Pria, al familiei Marincaş; Hododul Wesselényi-lor de
altă dată şi al dorobanţilor din zilele noastre; Zalnocul cu un
trecut din cele mai îndepărtate; Supurul familiei Cosma; Şimleul
Barbuloviceştilor, Coroienilor, Şuluţeştilor, Mărcuşeştilor, etc. ?
Intre nobilele comune sălăjene, însă, cea mai veche este
Băseştii. Documentele din veacul al XV-lea (1424) o numesc
Elyefalva şi Bazzaîalwa; mai târziu (1569), Illyeîalva.

Din trecutul
familiei.
Nobilii de aici erau oameni harnici, cu dare de mână. Ştefan,
fiul lui Dumitru Pop, cumpără dela contele Tököli Imre moşiile
din Băseşti şi Oarţa de ]os. La 31. 10. 1678, principele Ar­
dealului Mihail Apafi încuviinţează înregistrarea, deci legitimi­
tatea proprietăţii. Această diplomă o reproducem în facsimil şi în
traducere românească, cuprinzând ea la mijloc şi un text unguresc,
mai puţin accesibil cetitorilor.*

* Noi, Mihail Apafi, din mila lui Dumnezeu, voevodul Ardealului, stă­
pânul părţilor Ţării Ungureşti, corniţele Secuilor ş. a., însemnăm pentru
pomenire, aducând prin acestea la cunoştinţa tuturor cărora se cuvine: Că
din partea nobilului Ştefan Popa de Băseşti ni s ’au adus şi înfăţişat, în
persoană, niştă scrisori ale contelui Emeric Theökeölyi de Készmárk, făcute
şi date vădit în două hârtii, înzestrate şi întărite cu pecetea lui obişnuită
în ceară roşie spaniolă, pentru danii şi scutinţe, în temeiul cărora trei pro­
prietăţi : una în Oarţa de ţos, alta în comuna Băseşti şi în judeţul Solnocul
de Mijloc, cu hotărniciile destul de amănunţit arătate în scrisorile stăpâ­
nirii sau de scutinţe, amintindu-se acolo că numitului Ştefan Popa, moşte­
nitorilor şi urmaşilor lui, parte bărbătească sau femeească, li se da şi dă­
ruia pentru totdeauna [proprietăţile] cu toată folosinţa şi cele ce se ţin de
ea, după cum se vede din scrisoarea ce urmează: Rugându-se cu smerenie
de noi, să încuviinţăm, să întărim şi să primim, prin această scrisoare a
noastră, toate şi una câte una celejcuprinse în vechile scrisori, prin aceasta
lăsăm să se treacă şi să se înscrie, dându-ne, de asemenea binevoitorul
nostru consimţimânt. Urmează cuprinsul acelor scrisori în acest chip: [un­
gureşte] Eu, contele Emeric Theökeölyi, ispravnicul prin drept de moşte­
nire al judeţului Árva, mărturisesc prin această scrisoare a mea şi dau de
ştire tuturor cărora se cuvine, mai cu seamă îngrijitorilor moşiei mele din
Cehul Silvaniei, atât celor de acum, cât şi celor din viitor, că Ştefan Pop,
fiul lui Dimitrie Pop, locuitor în Băseşti, a venit înaintea mea şi mi-a spus
că, precum a aflat, în timpul trecutelor răsboaie, i s ’au pierdut scrisorile
de scutinţe, dobândite dela bunicul meu, slăvitul întru fericire Samoilă, şi
m’a rugat, nu numai să ţin şi să fac să fie ţinuţi de dregătorii mei în scu-

12
Paul Wesselényi cumpără dela Gheorghe Pop din Oarţa de
Jos doi boi cu 60 de florini. In 1705, judeţul Solnocul de mijloc,
cum se numia atunci Sălajul de astăzi, a conscris pentru cava­
lerie pe mai mulţi membri ai familiei Pop: pe Ilie, pe Teodor, pe
Andrei, pe Ştefan şi pe Simion.
Epocalul act al unirii religioase cu Biserica Romei din 5.
9. 1700 este semnat, între alţi protopopi, şi de Simion din
Băseşti. Acesta reprezenta 40 de preoţi. Era protopopiatul cel
mai mare din aceste părţi. Protopopul Andrei din Şimleu nu avea
decât 24 de preoţi, iar Simion din Sărăuad abia 10. Numitul pro­
topop, Simion din Băseşti, e de faţă şi la 1. 4. 1722, când
contele Gyulai István donează preotului român din Băseşti un
teren, pentru a-şi clădi o casă. Tot el primeşte zălog dela vechilul
aceluiaşi conte o moşie iobăgească, de bună seamă pentru vreun
împrumut de bani.
Reprezentanţi ai familiei Pop mai găsim, în mare număr, la
recrutările din 1741, 1805, ş. a.
Ni s’au păstrat şi diferite acte judecătoreşti în legătură cu
anumite procese purtate de reprezentanţii familiei Pop. Din cele
multe, amintim actul dela judecătoria fostului judeţ al Solnocului
de mijloc No. 162 din 1765. In temeiul acestui act, Pop Lupul din
Băşeşti pâreşte pe Ladislau sau Vasile Pop tot de acolo, fiindcă
tinja lui de mai înainte, ci să o înnoesc şi să o întăresc pentru folosul lor
şi pe viitor; aflu din arătările oamenilor cinstiţi că scutinţa dăruită lui
Dirnitrie Pop din fiu în f i u. . . al lui Grigorie Brende la Petru Pitaş în
Băseşti. . . [latineşte] adevărată, fără cusur şi fără bănuială, trecută şi în-
crisă în această scrisoare a noastră cu oarecare prescurtare cu privire la
toate cele cuprinse într’însele, încheieri, articole şi puncte, fiindcă acestea
sunt şi s’au dat potrivit legii, le încuviinţăm, le întărim şi le primim cu
toate cele aflătoare în acele scrisori de danie sau de scutinţă, ne-am dat
consimţimântul şi ne dăm, de asemenea, cu bunăvoinţă, învoiala ca, aceluiaşi
Ştefan Popa, în deplinătatea dărniciei noastre, tot şi întreg dreptul nostru
crăesc, dacă cumva ar fi înscris asupra amintitelor proprietăţi din Băseşti
şi Oarţa de Jos sau din orice pricini, căi, chipuri şi socoteli le-ar privi,
precum le-am dăruit şi le-am dat cu milostivire, le dăm, le dăruim şi le
cinstim pentru totdeauna să le aibă şi să le stăpânească, fără să i se poată
lua, decât numai pentru datorie, el, moştenitorii şi urmaşii lui de parte
bărbătească şi femeească, cu toată folosinţa şi cele ce se ţin de ele,
de orice pământ, arător, ogoare, lucrate şi nelucrate, livezi, păşuni,
câmpuri, fânaţe, păduri, codri, munţi, văi, vii, coaste de vii, ape, râuri,
heleştee, pescuit, mori pe ape şi peste tot cu întregimea drepturilor
şi folosinţelor celor ce se ţin de acestea, de drept şi din vechime, sau trebue
să se ţină între semnele şi hotarele ce sunt din vechime, ori cu ce nume
s ’ar numi. Pentru ,veşnica pomenire şi întărire a acestui lucru cu bună-

13
i-a ocupat cu puterea moşia. După maimulte înfăţişări, la 13.
6. 1766 se decide să iasă la faţa locului judecătorii Gheorghe
Szabadszállási, Mihail Rácz şi Andrei Bihari, pentru a-1 repune
pe cel dintâiu în toate drepturile sale.
Din această nobilă familie Pop este protopopul Grigorie Pop
de Băseşti. Despre el cetim următoarea însemnare pe marginea
unui Strajnic, aflător în biserica parohială din această comună:
»Sfinţii Troiţă dela Blaj cinstituoau Protupop Grigorie dela Băsăşti
cu al său chelsigu. Anii 1768 Iulie 1«. Fiul acestuia Petru cel
Bătrân, însurat cu Susana Rajiu, a fost primpretore, casier, pe
urmă chiar vice-comite, adică prefect stabil al judeţului. Un alt
membru al familiei, Mihai, încă e judecător şi casier.
Amintim toate acestea pentru a înţelege înclinaţiile admini-
strative ale representanţilor acestei familii. Nicăiri, mai mult ca la
ei, nu găsim atâtea dovezi de ceea ce s,e chiamă o bună îndrumare
gospodărească şi moştenirea ei din tată în fiu. La 21. 11. 1787,
Simion Pop de Băseşti şi Vâsile Pop, tot de acolo, semnează un
act relativ Ia eliberarea robului Petru Marian din Agrij, atunci
în temniţa din Zalău. Pentru eliberarea acestuia, răspund şase
chizeşi (doi din Agrij şi patru din Băseşti).
Ca şi familia Raţiu şi alte familii nobile româneşti, familia
Pop de Băseşti a fost nevoită sărşi probeze titlurile de nobleţă
voinjä am socotit că trebue să dăm şi să lăsăm această scrisoare a noastră,
înzestrată cu adevărata noastră pecete, atârnând de ea, numitului Ştefan
Popa şi tuturor celor ai săi, parte bărbătească şi femeească. Dată în ce­
tatea noastră Bălgrad [Alba-Iulia], ziua a 31-a a lunei Octomvrie, anul
Domnului 1678. Şi era iscălită la dreapta de (ss) Mihail Apafi, la stânga de (ss)
cancelarul Volfgangus Bethlen şi puţin mai în jos de (ss) secretarul Francisc
Lugasi. Şi era întărită cu adevărata pecete de judecător a înălţatului domn
şi stăpân, atârnând prin fire de mătase de felurite culori, într’o cutie de
lemn, făcută vădit pentru pergament. Iar înştiinfarea scrisă în marginea de
jos a scrisorii sună a şa : Scrisoarea de nobili, de proprietari, de danie sau
de scutinjă a Prealuminatului Domn, din mila lui Dumnezeu Stăpân al Ardea­
lului, domn al părţilor Ţării Ungureşti. Domnul nostru cel prea milostiv.
Fruntaşului şi cinstitului Ştefan Pop şi, prin el, lui Simion şi Petru Pop,
moştenitorilor şi urmaşilor lor, bărbaji şi femei, cu milostivire dată, înfă­
ţişată, vestită şi rostită lămurit, fără de împotrivirea cuiva în adunarea ge­
nerală a domnilor, a magnaţilor [boerilor] şl a nobililor. La 10 Decemvrie
1678 în orăşelul Cehul-Silvaniei prin mine, Ştefan Kădos, notarul jurat al
scaunului judecătoresc al judeţului Solnocul de Mijloc.
Condica nobililor No. 23.
Dat Familiei Pop de Băseşti.
[După originalul latino-maghiar, aci alăturat].

14
în procesul pornit împotriva ei la 12. 12. 1800, când era ame
ninţată să-şi piardă aceste titluri şi să fie supusă la toate birurile,,
dăjdiile şi angaralele, ca şi »iobagii« de rând, precum şi la plata
cheltuelilor procesului pierdut. Făcând dovezile cerute, ea a rămas
mai departe în vechile ei drepturi.
Chiar tatăl eroului nostru, Petru Pop de Băseşti cel Tânăr,-
născut la 1814 şi mort la 1869, încă a fost om cu calităţi deo­
sebite. Ni s’a păstrat, dela el, conceptul unei scrisori către vlădica
dela Blaj, loan Lemeni. In această scrisoare, roagă pe chiriarh
să intervie, cu toată autoritatea sa ierarhică, pentru ca fratele
său mai mare, Mihai, sau să se cunune cu nevasta lui Emeric
Pop, sau să se despartă cu totul de e a ; dar necununaţi să nu
mai trăiască, deoarece risipesc tot avutul strămoşesc şi aduc ru­
şine şi ocară familiei.
Ni s’a mai păstrat dela acest Petru Pop şi un paşaport, li­
berat de pretorele Kaizler Sándor în Băseşti la 15. 3. 1849.
E bine să reţinem datele aflătoare în acest act. Călătorul este
atunci de 35 de a n i; de religie greco-catolic, adică Român unit;
de profesiune, plugar; de statură, înalt; are faţă rotundă, ochi
negri, nas potrivit, mustaţă şi păr castaniu, barbă nu poartă; ştie
româneşte, ungureşte şi nemţeşte; este împuternicit să călăto­
rească timp de două luni, cu căruţa sau călare, pentru afaceri;
autorităţile sunt invitate să-1 lase în pace.
Soţia lui este Susana Pop de Turţ, judeţul Satu-Mare, o
femee nobilă, econoamă, prevăzătoare, — calităţi ce are să le
transmită şi iubitului ei fiu, Gheorghe, pentru pomenirea căruia
scriem această carte.
Din 7. 1. 1849 ni se păstrează o scrisoare ungurească a
lui Grigorie Pop, protopop în Băseşti, unchiul fruntaşului come­
morat în aceste pagini, prin care vesteşte pe pretorele amintit
că, deşi a primit cu întârziere ordinul comitetului de apărare na­
ţională, totuşi l a împlinit în cel mai scurt timp.
Lăsăm să urmeze arborele genealogic al familiei Pop
de Băseşti, compus după datele păstrate de familie. Cel publicat
de Dr. Petri Mór în Monografia judeţului Sălaj [SzilágYvármegye
monographiája] III, 234—36, cu originea poloneză a acestei familii,
nu e exact.

15
Grigorie Pop şi sofia sa ioana Mic
ífcvx. fin t < ^ lU^C-
o+ix <V^, ßcwcvtf* ctnmiicucILctuAvcJ
LÁ. ccu^LcJ ^vu vcvji/ &

141CsYLC*'

({fa tc U ifu o J L c J , /c u ftjU l* ’ ^


V tA & c*- ‘J Íl/j í CLU<^cc*' VvVtjiX c í 1/1*3 CO+U cu . v iu ÍA<
a viJu J fru A Á t+ S *\CC* JcJíL O X lc/ LUA.O'U*'

^ Cd3zS Ui. fâf/rf'1"*'-’ fUvtO, <A é&Hii


i cU*c*i ViiiMiXa^iíu^/^ ***■ <Ju?cx^ —-------
■ “ • i/y * w 3 j-^ c U U % A j jc U i/ft fu ju n y i* * - c/tc& x *v
v* * * f < JytU íjico vU 4 * vL ' tsU ic /c ttív - ^ m « i« n .-« i
P f~ (u tA tid L íu * /, tA £ a h c v U ciAí Í+ l/ -

d r/K -t u d tta
'S
CLAA M,W
C
I I
I+U aa , ^ , c K c c t^ - C* cn*-' vurjjb i* * * * -

J ' i c y ^ w*^’ 'fl ^ V -V ^ t^tV ui c i^ U iS

—- cl^JLV^CLţV-C*-J ci Ctüc Q/Ó*ti.c—— ---


iruJ--------- £vet^C y>r»&-l<ACCU.li-y^p CUaX----- -----
^ (^_------------- «£) ţ*£isJi*y*y g c c ^ - J vCC/
c£ a*S> i A -lfiV k < n w ^ V C iH 'lM '* tA X A C tuJ. C o d X o U i& L tlv^ &U41A-4-

ou*^ c u * \c u J ft* C J \* ti£ c ic c h M y e * ( ^ * li* \t,U '< « A J c j/^ "

b * s tl* J - U v x x j ------------- u a sxo JU L L ^/ t i W C M Í,

\~ f c c u t y ^ / U u c U J , / i l d J ,X A c .

tvi^níi.' ■■—1 - flZjii^Lufr , i/viAtA^f, ^nAA


j^ X c t* \ o ^L * e n c u d a^v^? i*ciA~t. j ^ * * * * ^ ß^C riA A sC /) jfâ c C A A * * * ú /

C L i Ar i AA- j Q^ d c u * ^ c Í L ,b * - ^ f M A o £ u A c !l\ A . d g

------- ß * + % 4 ,h icd ^U ce ^ X r* A C iA ,iA A U lc l 1 * 4 * d c l i U lW i- ^ l

V I tA A s iO , Os YL X4AA, — /lA & A £ A A A A A -'’ V + s I s U jv t,lű U C A ,i* S £ p s in r * * S A A C U A ^ t,

liv/ vo-c&dxAsto----■
--- ■ ~ A ac£ tc-JcCLc*Á* cJLiaaa-' cLc^ * x<~
tA 0*4- C U * U ^ţv-tr fţ.tO t* * * * * t* * ^ ) < X ^Jicii^itA C yeA A c ic d ^ U ^ 4^ /

A id J I ca J W 'k f * ^ / ly t tJ ^ /> X^i. CZsLAsÚjjtlHÁ/ iA C Ív c ^

----------------- " - ~ C * v -tc C id U ^ ^ * tA jto fi,

y 4 /t ís UcaJA^C k s S ű jf/íi* / t c A - 't - t i - / ^ t«. ía Cl- c v S i d edc»

tA A^C tSt------- - ------ *-0 / c í t n t íVt*frWvi,C*f X'£ l ^ v^ Í ^ Ú ha / , c*

V 4^ cI cu * u a J y c C y u c iiv L L .J ţ U
n (1
VUsUa a t <J U C V tirtK .& d i'C -U .Y l^ ty t ! > ir^id cL ^jL C h >—“

— cd'v-o JWU"' ^ Í kaaaa^-. d c ^ i/ ■VU~tAU*’,<


V tO A r iA , fa /ic V U a ^ ÍT l, kXAC X CX<-UXUA. -------------

0 & *a* ^
Vc4r**t~t vu^ nut^ /U c £ r &~~ 4<i*
ţ.*. /&*-<• tAíL-^té^, cj £Q____________ y*/u*A iLj^uJtj^
'ftXt.^ isisui^itxJd' i^rp. h-o/c clc^vuUy! cLa-Xivi^ía-J ti f<rw>
c A u u ^ jy Q i ---------------u *u a <ö ^ * / > » d R u d e c -
t v:
JL------CjjűHmit H~il„
Ó * tX e in * r ^ iw t< > - í i y u i i C ü c J t A ^ .^ p -d -n w - £ * v M c n tir

&&*'*+* ÍAZC^ c\ Qkxtxny C4l^CVlCLi.t d^QClfi KPy^ A Aiu^J^cíS


O tA A 'l-t* * ' L i ^ ú c tlA ^ C u ^ ^ tfU ^ ^ iá ) «'

/iyU * Ó lja it.ti* í ^ u . u ; l£vu*cu~'*% c&^*.£.\o


- ^ t t* l * ( * K 't ^ ífl v~~ *Vir*<cví- v y sv U J Ca TslM-c v »

J ix J lX ^ C C tr l’-Ct. V wciriw c / l i c h / * ]/M C * llP tC \A * ~ C iy lir C ttl^

t t * ^ 4- J Ü u X i i l K - c jlI V - O lO W S I* V V L i* ^ l-e * -, t ^ '^ 2 ; P * * 1 "

J f f l K l l U V t iH l^ £ « W íu X £ t.C .0 -* H r ts-CStO < .0 s * tn t,.

d U -n ~ m \t* p c x ic T t f . t L -U ltc ú u . /íiy « . ^t»-.

ii-ir'r QA/t/n&.£r*tft ^^nXinpu ct/t*/, C^JynCt i,


W íM-i aXi^/ CpPitm ^
^£ vx nj-tS ^/voxr*- /^LwcyuJ ^•c^''^v~o*v^Jí:’ ^V1"
rk^ ivt v
r »* 1 (f£w~
V~ .O ~Mr ^A’r - 'v/ t*ru» ^*-r i < ac\sc*cd-
" »»»— *>" T *> w ' X A .tr&
T **
IV ns^>'*~ - t^- *V SO
dLevyxcn*t-i-jPni**- éjx&p -»-; a.í-'JCt.riA.-tvAjtf ícyz>
Olc. ryc* é u in -Q C Ű ^ o ia Í , tx tfu v c C lv e .J X ín - '^

W p xvirX ^iiej J tX it// er ţ-'ff’^ t't'ie rrC c* lip it* / cCeii i t h l r r coXX&i**~/

P ^ fP '.t.L c ~ m , j H c t P c a . ^ , eJ c /a .* * y m S tr e c ^ X r ţ r e o X ^

P T ° U</U\ ( f ^ ’ lO ir i^ P tc u s M S ' U- (fa tv e J C P Q t«


nu*** i ifrltíj hiJ ua"- i ^.c. Q *&£***"'•
O i O ÎeciiM n Q c c e ir tP x tJ --------- / ^ T ^ o jn riib r C $ \îr

JLPwiJ ^hri-ericm

^ /l^ V T L u liu /yyL ^ n ■


M <Ţ<M*uli<SL : ^ M je Sjpi tv*
Din copilăria şi tinerefele
lui G, Pop de Băseşti.

„ Tinerelele se leagă în oleaţă aşa


de mult cu bătrânelele, precum oisul
sprinţar leagă ziua de ieri cu cea de
asiäzi“■ (Goethe).

Tânărul George Pop de Băseşti, vede lumina zilei la 1. 8.


1835, din părinţii amintiţi mai înainte. El începe studiile în comuna
natală. In această comună, găsim şcoală din timpuri vechi. Se vor­
beşte chiar de o şcoală de pregătire pentru cariera preoţească,
adică de un început de seminar.
Clasele secundare, le urmează la Baia Mare şi la Orade.
Anume, primele şase clase în Baia Mare, iar clasa a şaptea şi a
opta de liceu, precum şi studiile de drept la Academia, acum,
din nenorocire, desfiinţată din Orade.
Stăruim puţin asupra acestor studii, fiindcă ele sunt, pentru
orişicine, de foarte mare însemnătate. Durând opt ani, egalând
aproape, prin această durată, pe celelalte două grade de învăţă­
mânt, primar şi superior, la un loc, făcându-se în timpul puber­
tăţii, adică a perioadei de supremă plasticitate a spiritului, stu­
diile secundare merită totdeauna toată atenţiunea noastră.

La Baia Mare.
Din datele ce d-1 Gheorghe Hetcou, distinsul director al
liceului Gheorghe Şincai din Baia Mare, mai găseşte astăzi în
arhiva şcolii, aflăm că, în anii 1846—1852, G. Pop de Băseşti
face spor bun, uneori chiar foarte bun, la toate materiile obi­
şnuite în liceu. In clasa a cincia (1850—51), el n’are nici o ab­
senţă pe întreg anul şcolar. Directorul şcolii, în acest timp, e
Reck Abel, iar diriginţi: Lörintz Elek, Máyer Mihály şi Faragó
Kayetan.

21
Dintre colegii români ai tânărului G. Pop de Băseşti, notăm
pe următorii: Bota Dănilă, Breban Petru, Dragoş Gheorghe, Dă-
răbant loan, Finta Francisc, Kerticza (Cârtiţa) Eusebiu, Kiş Teo­
dor, Kosmuţa loan, Maior Gheorghe, Mociran Ştefan, Nabroczky
loan, Onise Jacob, Oros Constantin, Serghici Nicolae. Aceştia sunt
colegi în cl. I. In clasa a Il-a, la aceştia, se adaogă loan Iile;
în cl, IV, OaneaPavel şi Roman Teodor; iar în cl. V, Pop Iacob.

In Orade.

Clasa a şaptea o face în anul şcolar 1852 - 3 la liceul chezaro-


crăesc al călugărilor premontrei din Orade. In semestrul I, e
notat cu »insuficient« la rubrica sârguinţă şi »mediocru« la studii;
în semestrul II, însă, situaţia se îndreptează: e »suficient« Ia
sârguinţă şi cu »acces la nota lăudabil şi distins« pentru majo­
ritatea materiilor de învăţământ. De reţinut din acest certificat
şcolar, că elevul învaţă şi elemente de limbă franceză, şi, fi­
reşte, de română.
Aproape aceleaşi note le obţine şi în clasa a opta din anul
şcolar următor 1853—4 a aceluiaşi liceu. Se păstrează la dosar şi
certificatul său-de absolvirea liceului, cu semnătura directorului4
şi a profesorilor Iui de atunci. Director este Godefridus Ladislaus
Krausz, profesor renumit de istorie universală, mai pe urmă in-
spector-şef al acestei regiuni şcolare. Diriginte e Dr. Rudolphus
Kádas, profesor de propedeutică estetică, de limba şi literatura
elină şi maghiară. Laurentius Szigethy e profesorul de limba şi
literatura latină. Victor Kaczvinszky cel de matematici. Dionisie
Păşcuţiu, de limba română.
Aceşti profesori călugări sunt foarte distinşi. Scutiţi de griji
şi nevoi familiare şi materiale, ei se pot închina exclusiv înaltei
lor chemări spirituale. Şi se închină.
Directorul Krausz publică mai multe studii de interes peda­
gogic, c a : »Studiul istoriei în liceele noastre« ; »Noua programă
analitică ş liceului compârată cu cea veche«; »Păreri pedago­
gice« etc.
Dirigintele Kádas traduce din celebrul istoric italian Cesare
Cantü, e colaborator la Enciclopedia Maghiară, redactor Ia re­
vista »Religio«, publică unele date relativ la prepozitura călugări­
lor premontrei din Orade ş. a.
Victor Kaczvinszky are, între altele, o meditaţie asupra ele­
mentelor matematicii.

22
La „Societatea
de lectură“.
Nu e necunoscut nici profesorul său de. limba română, Dio-
nisie Păşcuţiu. El urmează lui Alexandru Roman, însărcinat cu
cursul de limbă şi literatură română dela universitatea din Buda­
pesta, la conducerea Societăţii de lectură a tinerimii şcolare din
Orade. Pe timpul conducerii sale, tipăresc membrii acestei so­
cietăţi almanahul »Diorile (zorile) Bihorului«, în 1854.
E adevărat că valoarea literară şi artistică a acestor lucrări
de elevi e nulă. Nu se poate tăgădui, însă, valoarea lor pedago­
gică şi naţională. Ele scot pe elevi din animalitate şi le dau preo­
cupări mai înalte.
Ni s’a păstrat, din timpul acestor îndeletniciri literare dela
numita Societate de lectură, o scrisoare autografă, nedatată şi
fără de adresă, a tânărului G. Pop de Băseşti. Ea e destinată,
probabil, canonicului-»abate«, Nicolae Borbola, fost. profesor de
drept natural şi public la Academia Juridică din Orade. Scopul
ei este solicitarea unui ajutor material, necesar pentru tipărirea
almanahului. In el e vorba să se dea »în culegere opurile ver-
suinţiale [poetice] ale autorilor noştri mai renumiţi«. Această frază
arată almanahul tipărit în Iulie 1854: »Versuinţii Romani«. Nu
uită să amintească pilda Ungurilor. Limba şi literatura lor, în
1830 era »haos«. Prin munca şi jertfa oamenilor de bine, însă,
ei ajung la o stare înfloritoare. Avem ce învăţa şi dela ei.
La sfârşit, întreabă: »Şi numai noi, fiii Romei, să fim cei din
urmă ?« şi răspunde: »Nici decât«.
Chiar scrisorile familiare, ce ni se păstrează din acest timp,
sunt străbătute de un suflu de idealism. Scriind din Orade în
Maiu 1854, el nu uită să dea de ştire şi părinţilor săi că Alexandru
Dobra e numit episcop al nou înfiinţatei eparhii a Lugojului, iar
la ei, în eparhia Gherlei, e numit în aceeaşi calitate, cano­
nicul Ioan Alexi. Rudenia lor, canonicul losif Pop Sălăjanul,
deocamdată se alege numai cu crucea de aur a ordinului Franz
losef; nu obţine episcopatul, observă el. Va fi, însă, urmaşul lui
V. Erdeli-Ardeleanul, în scaunul episcopesc din Orade. — E inte­
resantă această scrisoare şi din alt punct de vedere. In ea vor­
beşte despre viitoarea sa carieră. Mai are abia trei luni de în­
văţătură şi trebue să-şi aleagă o carieră. Un pas greşit în ase­
menea împrejurări, zice el, te poate arunca în prăpastie, ca şi o
alunecare de pe vârful unei stânci. I-ar plăcea să studieze dreptul.
Dar, dacă termini, cine ştie unde te numesc »între străini«, unde

23
te leagă de slujbă, de dimineaţa până seara. Ar putea să fie şi
preot. Simte, însă, în sine mai mari puteri decât să se îngroape,
ca paroh, undeva, într’un sat.
Mult va contribui la îndrumarea sa idealistă şi faptul că
el are colegi de clasă atât de distinşi ca tânărul poet Dimitrie
Sfura, mort atât de curând; Carol Grama, stihuitor de ocazie şi
el; Samuil Pelle; L. Caba ş. a. La 26. 7. 1854, el trece cu
succes şi examenul de bacalaureat din acest oraş.

Sludii mai
înalte.
In anul şcolar 1854 —5, îl găsim între studenţii Academiei de
Drept din Orade. Se simte şi el atras spre ştiinţa aceasta,

G. Pop de Băseşti în uniformă de ostaş austro-ungar (1859).

pentru cultivarea căreia între Români Avram iancu vrea să în­


fiinţeze o Academie, testându-şi în acest scop toată averea sa;
ştiinţă pe care Simion Bărnuţiu, el însuşi profesor de această
materie, o proslăveşte cu astfel de cuvinte: »Dreptul! Minunat
şi mare nume, cela ce eşti menit a fi unul şi acelaşi la toate
popoarele! Tu pe cel ostenit de munca nedreaptă îl odihneşti;
conştiinţele cele căzute şi de timpuri barbare umilite le ridici;

24
âperi pe cel mai slab, ţii în respect şi înfrunţi pe cel semeţ;
mai luminos eşti tu decât soarele, şi mai sfânt decât tăria cerului;
unde nu străluceşte lumina ta, acolo domneşte întunerecul veşnic,
sălbătăcia, jalea şi nefericirea; prin tine înfloresc bisericile şi se
veştejesc cu tine dimpreună; pentru tine e desfătare şi dulceaţă
a trăi, cinste şi mărire a pătimi şi a muri!«
împrejurările timpului sbuciumat de atunci, însă, nu-1 îngă-
due să facă prea multă ştiinţă pură. La 21. 4. 1859, armata
austriacă sub comanda supremă a generalului maghiar Gyulay Fe-
rencz trece frontiera, năvălind în regatul Sardiniei, stăpânit de re­
gele Vittorio Emanuele 11. Trupele aliate italo-franceze, însă, opresc
imediat avântul răsboinic al Austro-Ungarilor, şi sunt silite să se
retragă. Italo-Francezii intră victorioşi în Milano. Austriecii cred
că pot repara dezastrul, mobilizând o armată cu mult mai mare
sub comanda supremă a însuşi împăratului Franz Iosef. După
cum găsesc într’un răspuns la un chestionar biografic, tânărul
G. Pop de Băseşti e mobilizat şi el şi dus până la Venezzia. Za­
darnic. La Solferino, Austriecii sunt din nou înfrânţi. împăratul
Franz Josef are o întrevedere cu împăratul Napoleon III al Franţei
la Villafranca. Această întrevedere e urmată de armistiţiu, iar la
10. 11. a aceluiaşi an (1859) de pacea dela Zürich, în temeiul că­
reia Austria cedează Sardiniei Lombardia, iar regatul Sardiniei dă,
în schimb, Franţei Nizza şi Savoia.
Odată intrat în rândurile armatei, el e nevoit să-şi facă sta­
giul deplin. La 10. 4. 1860, el, atunci plutonier al companiei 13 a
regimentului Carol Ferdinand din Cluj, primeşte o scrisoare re­
comandată dela Seini, judeţul Satu Mare, cu o obligaţie în valoare
de 120 de floreni.
Aceşti ani de răsboiu şi de militărie nu sunt pierduţi. Slu­
jind pe împărat din datorie, el învaţă să slujească alte cauze din
dragoste şi din devotament.

25
începuturile viefii publice. — Din
vieaţa casnică a lui G. Pop de Băseşti.

„Nimeni nu întreabă de casa fru­


mosului, ci de casa orednlculuim.
(Proverb românesc).

In éra
constituţională.
Liberându-se din armată, G. Pop de Băseşti cunoaşte la 20.
10. 1860, diploma împărătească ce inaugurează éra constituţio­
nală. Nu e o eră de libertate aceasta, dar, comparată cu cea
precedentă a despotismului absolutist (1850—1860), care, în loc
de egală îndreptăţire, adusese egală aservire, ea e mai suporta­
bilă. Epoca anterioară se numeşte a lui Alexandru Bach, după
numele preşedintelui de consiliu al miniştrilor Austriei de atunci.
Căzând el, un »ura!« puternic izbucni din toate piepturile. Parcă
popoarele asuprite vedeau înaintea lor un nou răsărit de soare.
Aşa caracterizează noua stare de lucruri Dr. Aurel Mureşianu,
în studiul său »Solidaritatea«, publicat în »Gazeta Transilvaniei«
din Braşov, în anii 1880—81.
Guvernul Bach e urmat întâiu de al lui Rechberg-Golu-
chowsky (1859) de scurtă durată, mai apoi de acela al lui Rainer-
Schmerling, care cârmueşte timp mai îndelungat. Personalitatea
cea mai de seamă a acestui guvern nu e preşedintele, arhiducele
Rainer, ci cavalerul Anton von Schmerling. Acesta nu se grăbeşte.
Deviza lui este: »Noi putem aştepta« (Wir können warten). Acest
guvern voeşte o Austrie Mare, centralizată. De aceea întregeşte
senatul imperial central cu reprezentanţii tuturor provinciilor din
împărăţie. In acest senat, sunt şi trei Români: Andrei Mocioni
pentru Banat, episcopul ortodox Andrei Şaguna pentru Ardeal şi

26
Nicolae Petrino pentru Bucovina. Cel dintâiu dintre aceştia trei
îndrăsneşte să spună în acel senat: »A sosit timpul să se decidă
ce e al meu şi al tău, în privinţa naţională«.
Dela „dieta“ Transilvaniei.
Guvernul îngăduie, însă, şi mici parlamente provinciale. Aşa
se îngădue unul şi pentru Transilvania, care funcţionează în
1863—64. Acest parlament provincial, faţă de care Ungurii

Simion Bărnuţiu (* 2. 8. 1808, f 28. 5. 1864).


arată rezistenţă pasivă, refuzând să participe la lucrările lui,
votează două legi importante, pentru noi: 1. recunoaşte pe Ro­
mâni ca naţiune politică, şi 2. inarticulează limba română în le­
gile ţării, alături de germană şi ungară. Raportorii acestor legi
sunt canonicul dela Blaj, Timoteiu Cipariu şi deputatul sas Franz
von Trauschenfels. Cea dintâi este sancţionată de împărat la
26. 10. 1863 în Schönbrunn; a doua, ceva mai târziu.

27
Viata politică românească din acest timp e, însă, slab or­
ganizată. Comitetul permanent înfiinţat de adunarea naţională
dela 3/15. 5. 1848 pe câmpia libertăţii dela Blaj funcţionează,
numai puţin timp, sub vice-preşedinţia lui S. Bărnuţiu. Ocupaţia
ungurească a lui Bem îl risipeşte, confiscându-i şi arhiva. Condu­
cătorii neamului sunt, din nou, cei doi chiriarhi: mitropolitul Ale­
xandru Şuluţiu şi episcopul Andrei Şaguna. Oricâte calităţi aveau
aceştia, ei, însă, sunt improprii pentru o conducere politică. Intâiu,
pentrucă ei sunt doi, iar conducerea şi mai ales izbânda cere
neapărat să fie numai unul. Al doilea, fiindcă guvernul le cere
să facă pe poliţaii, nu pe conducătorii credincioşilor lor. Dar
chiar când cei doi ierarhi îşi fac datoria, ei reprezintă nu­
mai două flancuri ale şirului de bătae, precum aşa de bine zice
Dr. A. Mureşianu în studiul său »Solidaritatea«. Centrul lipseşte.
Partidul Naţional Român nu se prezintă pe câmpul de luptă. Cu
aceste lipsuri de organizaţie, la cari se mai adaogă timiditatea
şi servilismul, triste moşteniri ale epocei absolutiste, nu e mirare
că Românii sunt înfrânţi.
Şaguna e convins cel dintâi că trebue să între în »dieta«,
adică în adunarea provincială a deputaţilor din Cluj, la 1865. El
capitulează, citând cuvintele clasice: »Pot să plâng, dar nu să
ajut« (Fiere possum, séd iuvare non). Mitropolitul unit Şuluţiu,
răpit de curentul de opoziţie naţională, se gândeşte, un moment,
la convocarea unui mare congres naţional. Din cauza amintită,
nu mai e cu putinţă. E şi prea târziu. Ce jalnică e situaţia celor
doi mitropoliţi români şi a puţinilor (27 cu totul, dintre cari nu­
mai 12 erau aleşi) deputaţi români! Glasurile lor sunt acoperite
de urletele majorităţii maghiare: »Unire sau moarte!« Şi să nu
se spună că cei 27 de deputaţi români intră, în adunarea
dela Cluj, numai pentru a protesta. Aşa protestă şi paserea, scrie
Dr. A. Mureşianu în amintitul său studiu, dând din aripi şi voind
să scape din colivia, în care a intrat de bună voie. Frumoasă
şi adevărată imagine! — Relativ la atitudinea Românilor şi a
Saşilor din acest timp observă scriitorul austriac Walter Rogge:
»Pentru apărarea lor, Românii şi Saşii nu aveau deschisă decât
o singură cale: a nu intra în dieta dela Cluj, precum Maghiarii
nu intraseră în cea dela Sibiu . . . Pentru aceasta, însă, poporu­
lui îi lipsia bărbăţia şi unirea, iar conducătorilor virtutea de a se
sacrifica«. Aspre, dar memorabile cuvinte! Să nu uităm, însă, că
Ungurii aveau atunci un concurs întreg de împrejurări favora­
bile. Din cele multe, amintim una de mare însemnătate: spriji­

28
nul Prusiei. încă din 1862, Otto von Bismarck declară contelui
Scherr-Thoss : ». .. Dacă vom învinge noi, se va libera şi Ungaria«.

In vieaţa
judeţului.
In aceste împrejurări, tânărul G. Pop de Băseşti ia parte
la lucrările judeţului său. El e ales, întâiu, prim-pretor; pe urmă
judecător la scaunul orîanal, apoi la cel judeţan sau »comita-
tens«, cum se zice atunci.
La 24. 1. 1867, pe când este primpretor, el primeşte dela
studentul în drept, Andrei Cosma, avizul dela Buda-Pesta că
suma ce i-a transmis de 114 florini a fost predată destinaţiei, ca
abonamente la ziare, reviste, cărţi. Calendarul economic cerut e
epuizat. In schimb, se va putea desfăta, în lungile seri de iarnă,
de »Trompeta Carpaţilor« ş. a. Mai departe se plânge că Sigis­
mund Pop, directorul »Concordiei«, refuză să publice o notă bio­
grafică, scrisă de el, asupra regretatului Stanciu, protopop în
Năpradea.
Mai cunosc, din acest timp, şi c adresă redactată în ro­
mâneşte a Revizoratului şcolar al judeţelor Crasna şi Solnocul
de mijloc Nr. 625, din 6. 11. 1872, prin care G. Pop de Băseşti,
în calitate de consilier şcolar, e rugat să convoace, să prezideze
şi să conducă actul alegerii de învăţător în Bârsăul de sus, po­
trivit unei instrucţii date în legătură cu articolul de lege XXXVIII
din 1868. Această instrucţie e tipărită la Gaman în »Zelahu«
(Zalău), la 1870.

Din vieaţa
familiară.
Dându-şi bine seamă că, fără de căsătorie, n’ai casă ade­
vărată, în 1860, el se căsătoreşte cu Maria Loşonţi, o femee ca-
ritativă şi credincioasă.
Această căsătorie e binecuvântată de Dumnezeu cu două
fiice: Maria (Carolina) şi Elena (Gheorghina).
Cea dintâi moare la vârsta de un an. E înduioşătoare în­
semnarea făcută de întristatul ei părinte, cu prilejul morţii:
»Moartă în 16. 1. 1862 Ia l i 1/* ore şi înmormântată la 18. 1., şi
cu ea şi fericirea m ea!« Dar şi mai târziu, îndureraţii părinţi o
pomenesc, totdeauna, cu ochii înlăcrămaţi, pe neuitata lor Linucă.
A doua fiică, venerabila doamnă Elena Hossu Longin, este

29
şi astăzi în vieaţă. Ea e întemeietoarea Reuniunii femeilor ro­
mâne din Sălaj, a celei din Hunedoara cu reşedinţa în Deva,
creatoarea atelierului de ţesături şi cusături româneşti din Oră-
ştie, preşedinta Uniunii femeilor creştine, scriitoare şi conferen-
ţieră strălucită ş. a., o fericită sinteză a calităţilor cu care sunt
înzestraţi nobilii ei părinţi.
Ştiind din proprie experienţă, ce educaţie aleasă se dobân­
deşte în institutele călugăreşti, G. Pop de Băseşti nu uită să
trimită, în toamna anului 1873, odată cu sorioara sa, Elena, or­
fană, rămasă în grija lui, şi pe fiică-sa cu acelaşi nume, la mă-

Maria Loşonţi, soţia lui G. Pop. de Băseşti ( f 11. 6. 1895).

năstirea Sfânta Maria a călugăriţelor engleze din Buda-Pesta. El


le aşează în acest institut monastic, fiindcă în acest timp, pre­
cum arătăm la locul său, ca parlamentar, el are prilej să le vadă
şi să le supravegheze, de aproape. Conducătoarea institutului,
Ioana Schreiber, e o femee excepţională. Poliglotă, ea vorbeşte
foarte bine şase limbi (ungureşte, nemţeşte, franţuzeşte, engle­
zeşte, italieneşte şi latineşte); familiarizată cu toate obiectele de
învăţământ, ea le predă pe rând câţiva ani, în cursul superior al
învăţământului secundar; de o energie şi putere de muncă ui­
mitoare, ea e în stare să conducă o ţară, nu un institut de 400
de eleve. Distincţia acestei conducătoare se vede din statul ma-

30
jor de profesoare-călugăriţe ce-şi creiază sau ştie să-şi ataşeze
din corpul didactic al capitalei ungare. Intre aceste profesoare,
pe lângă surorile Musard (Franţuzoaice!) şi Galbori (aceasta de
origine română), notăm pe baronesa Duart, profesoară de limba
şi literatura franceză ! Şi ce colaboratoare iscusită găseşte, pentru
întreţinerea şi alimentarea cultului acestei limbi în numita conducă­
toare ! Ea nu cruţă nici o jertfă, când este vorba de educaţia fetelor
încredinţate conducerii sale. Cu ajutorul artiştilor dela Teatrul
Naţional şi Opera de acolo, ea montează, cu un fast ca cel dela
Saint-Cyr-ul doamnei de Maintenon, Athalia lui Racine. Cine a

Elena, sora cea mai mică a lui G. Pop de Dăseşti ( f 1. 1. 1875).

asistat vreodată la o asemenea reprezentaţie, nu poate să uite


nici când măreţele accente ale corului:
Tout l’unioers est plein de sa magnificence.
Qu’on l’adore ce Dieu, qu’on l’inooque â ja m a is,
Son empire a des temps précédé la naissance.
Chantons, publions ses bienfaits!
La acest institut, vine să facă lecţii fizicianul ledlik, una
din somităţile universităţii din Buda-Pesta de atunci. Din când
în când se abat pe acolo şi artişti celebri ca Franz Liszt, Ade-
lina Patti, Sofia Menter. Şi fiindcă o educaţie bună trebue să
prevină pe copii şi asupra răului şi grotescului din vieaţă, înţe-

31
leapfa conducătoare nu se sfieşte să cheme la institut, pentru do­
cumentarea elevelor, o trupă de Laplandezi, care uimeşte Buda-Pesta
cu corturile, câinii, săniile şi felul lor de vieaţă. Au costume
primitive din piei de animale, se hrănesc cu carne şi sânge de
cerb, cântă monoton, se mişcă greoi. Când vreuna din eleve,
mai târziu, nu execută destul de frumos vreo mişcare, este nu­
mai decât apostrofată cu cuvintele rămase proverbiale: »Vous
dansez comme une laplandaise «!
Dar, mai presus de aceste îndemânări şi cunoştinţe, rămâne
zestrea sufletească de credinţă, de avânt, de devotament nesfâr­
şit ce are să primească tânăra Elena, fiica lui G. Pop de Bă-
seşti. Ea nu poate să uite nici când bunele îndrumări ce primeşte
în acest timp dela atâtea profesoare iscusite, ori, în atâtea serii
de cuvântări şi conferinţe, dela celebrul predicator Iezuit, Wenin-
ger. Când cuvântează acesta, nici o biserică şi nici o sală nu este
destul de încăpătoare, pentru mulţimea ascultătorilor. Şi, din fe­
ricire, şovinismul naţional unguresc nu încolţise pe vremea aceea.
Tânăra Elena poate să primească, fără nici o observaţie din par­
tea cuiva »Familia« lui Iosif Vulcan şi alte publicaţii româneşti.
Când primeşte acolo vestea biruinţei româneşti dela Plevna, ea
nu ştie ce să facă de bucurie. In marea ei emoţie, se duce în
capela institutului, aprinde o lumânare înaintea icoanei Maicei
Domnului, apoi, căzând în genunchi, rosteşte o rugăciune, ca Ea,
Prea Sfânta, să nu-şi uite nici în viitor de România, grădina ei
cea aleasă/
Insistăm puţin asupra educaţiei aşa de îngrijite ce G. Pop
de Băseşti dă fiicei şi surorii sale (aceasta moartă şi ea încă
de tânără în numitul institut!), fiindcă puţini Români îşi fac
datoria de părinte, ca el. Nemuritorul George Bariţiu scrie din
Sibiu la 5. 12. 1878 fericitului ei tată, că socoteşte pe fiica sa
»întocmai cu fiicele mele», zice e l; »de aceea îi trimit unicul
exemplar de fotografie pe care-1 mai aveam dela 1864«. La ace­
sta mai adaogă câteva portrete istorice româneşti, descoperite de
Al. Odobescu. Mai departe întreabă, dacă le convine să treacă
numele »domnişoarei Elena Pop dela Băseşti« pe lista celor 12—
15 Românce din Ardeal care urmează să fie decorate cu crucea,
întemeiată de Doamna Elisabeta a României, în timpul răsboiu-
lui neatârnării, pentru merite femeeşti? — Iar Nicolae Densu-
şianu, renumitul autor al lucrării istorice »Revoluţia lui Horia«,
o caracterizează înaintea farmacistului A. Henţiescu din Bucu­
reşti cu următoarele cuvinte: »0 femee superioară multor

32
foarte multor bărbaţi pe care îi avem noi, atât aici cât şi dincolo«.
Cu asemenea femei superioare, cum sunt fiica şi nevasta
lui G. Pop de Băseşti, (aceasta moare, de supărare în 1895, în
timpul robiei sale în temniţa dela V ai!), el poate să-şi transforme
locuinţa din această comună a Sălajului într’un Tusculanum şi
să găzduească la sine, în ziua de Sân-George, cu prilejul onoma-

Timoteiu Cipariu (* 21. 2. 1804, f 3. 9. 1887)

sticei sale, dar şi la alte praznice naţionale, aproape un neam


întreg, adevărate parlamente româneşti. Fruntaşi din mari depăr­
tări : Maramureş, Sibiu, Orade, Bucureşti ş. a. îşi dau întâlnirea
în casa lui proverbial de ospitalieră. E interesant, bunăoară, cum
descrie Iosif Vulcan în »Familia« din 5/18. 8. 1901, primirea
organizată, Societăţii teatrale române, de G. Pop, nu numai la
Băseşti, ci în tot Sălajul.

3 33
In parlamentul maghiar

„Sunt multe ficţiuni şi m istificată;


dar abia există ore una care să se
compare cu suveranitatea poporului
şi cu democraţia întemeiată pe uotul
universal. Când aud ideologii juridice
de acestea şi mă uit la orator, văd
tntr’tnsul broasca ce se umflă. Ochii
cu privirea aspră (bulbucaţii ochi de
broască I), expresia fetii plină de or-
goliu, vorbe late şi umflate . . . ”
(PROHÁSZKA OTTOKÁR, Ö ssze­
gyűjtött munkái, XXIV, 55).

După dualismul
austro-ungar.
Stăpâni pe situaţie, Ungurii încep prin viclenii şi teroare
prigonirile, împotriva neamurilor nemaghiare.
Cei dintâi, pe cari caută să-i lovească, sunt Românii. In
adunarea deputaţilor, din Cluj, la 1865, ei storc voturile, pentru
unirea Transilvaniei cu Ungaria, sub grava ameninţare: »Unire
sau moarte!« îi favorizează şi împrejurările. După răsboiul din
Lombardia (1859), Austria pierde şi pe cel din Boemia, la König-
grätz, astăzi Hradec Kralove, faţă de Prusieci (1866). Ei ştiu ex­
ploata, aceste nenorociri ale asupritorilor lor, în beneficiul pro­
priu. Atmosfera le e tot mai prielnică.
Sub pretext că vor face numai încoronarea regelui Unga­
riei acum întregită cu Transilvania, ei convoacă adunarea tuturor
deputaţilor la Buda-Pesta, în 1867. La 8. 6. acelaşi an, are loc
încoronarea lui Franz Iosef, ca rege »apostolic« al Ungariei, cu
un fast în adevăr uimitor. Odată momiţi în parlamentul maghiar,
deputaţii Românilor Transilvăneni privesc neputincioşi la abroga­
rea legilor votate în »dieta« provincială dela Sibiu, în 1863—64,
precum şi la aducerea prin surpriză a nouei constituţii, dualiste
a monarhiei Habsburgice: cu supremaţia nemţească în Austria

34
şi cu cea maghiară în Ungaria şi Transilvania. Când se ridică
deputatul Ilie Măcelaru să protesteze româneşte împotriva modu­
lui »unilateral«, prin care li se răpesc drepturile naţionale, îi
răspunde ministrul de justiţie Horváth Balthazăr, acuzând pe Ro­
mâni de atentat împotriva »integrităţii Statului«. Aceste acuzaţii
revin mereu, până la desfiinţarea monarhiei.
Pentru a întocmi toate după gândul lor, Ungurii trimit în
Ardeal, în calitate de comisar regal, pe contele Emanoil Péchy.
Acest, comisar nu ştie nici un cuvânt româneşte. Totuşi crede că
se achită strălucit de îndatorirea sa şi e bine informat. Inapoindu-se
la Buda-Pesta, pentru serbarea încoronării, el raportează : » ...N u ­
mai o persoană stă în calea politicei guvernului şi aceasta este
mitropolitul Alexandru Şterca Şuluţiu«. Puţin după aceea, împlinin-
du-se 20 de ani dela adunarea naţională de pe Câmpia Libertăţii,
Românii din Blaj publică în Gazeta Transilvaniei din 27. 5. 1868
o proclamaţie numită »Pronunciament«. Iată punctele acestei pro­
clamaţii : »Ne pronunţăm: 1° pentru autonomia Transilvaniei;
2° pentru reactivarea articolelor de lege aduse de dieta din Sibiu
în 1863—64 ; 3° pentru redeschiderea dietei Transilvaniei. Dieta din
Pesta n’o putem considera de îndreptăţită a aduce legi valide
pentru Transilvania, nici pe Transilvănenii, cari vor fi şezând în
acea dietă, de reprezentanţi legali ai ţării noastre«. Redactorul
de atunci al »Gazetei«, Iacob Mureşianu e mustrat pentru publi­
carea »Pronunciamentúlui«, iar prepozitul Vasile Raţiu, canonicii
E. Vlassa şi Gr. Mihali, precum şi profesorii din Blaj, Ion Micu
Moldovanu, G. Pop şi A. Micu sunt învinuiţi de tribunalul din
Târgu-Mureşului ca »turburători ai păcii publice«. In urma nume­
roaselor cereri înaintate de Români, monarhul sistează procesul
la 16. 12. 1868.
In urma acestor întâmplări, tot mai mult se înstăpâneşte
între Românii Ardeleni curentul de rezistenţă pasivă faţă de par­
lamentul din Buda-Pesta. Cel dintâiu care, deşi ales deputat de
Haţeg, refuză să intre în acest parlament este Dr. Ioan Raţiu,
avocatul dela Turda. La începutul anului următor (7. 3. 1869),
Ilie Măcelaru convoacă o conferenţă naţională la Miercuria. Par­
ticipă 400 de reprezentanţi. Dintre aceştia numai 4 sunt pentru
»activitate«, restul (396) sunt pentru »pasivitate« parlamentară.
In afară de Dr. I. Raţiu, »pasivitatea« mai are atâţia reprezen­
tanţi de seamă. G. Bariţiu spune că e umilitor să săruţi mâna,
care te loveşte. I. M. Moldovanu satirizează »activitatea« parla­
mentară cu proverbul: »Coarne lungi, lapte puţin«. Iar Dr. A.
3* 35
Mureşianu, în ciclul de articole »Solidaritatea«, că această activi­
tate e sinonimă cu părăsirea dreptului nostru naţional.
Neajunsul cel mare e, însă, că Românii nu sunt solidari. Pe
când cei din Transilvania proclamă la Miercurea şi apoi la Alba
Iulia, Cluj, Sibiu ş. a. pasivitatea, cei din Banat, Crişana şi Ma­
ramureş, continuă activitatea parlamentară. Sălăjenii, deşi pro­
testează întâiu împotriva anexării lor la Ungaria, totuşi sunt
siliţi să meargă cu aceştia. Protestul şi-l întemeiază pe hotărîrea
dela Vinţul de jos din 1693; pe articolele de lege 5 şi 6 din 1790;
pe art. 21 din 1836 şi chiar pe unele părţi ale art. 6 din 1848.
Când Sălăjenii lipsesc din adunarea deputaţilor Transilvaniei în
1841, ei sunt declaraţi »călcători de jurământ şi trădători de pa­
trie«. Dar zadarnic e acest temeinic protest redactat de însuşi
G. Pop de Bâseşti, precum zadarnice sunt şi altele. Ungurii nu
ţin seama de nimic.
La 11. 6. 1866, peste 70 de alegători se adună în Urminiş
şi, în frunte cu Ioan Vaşvari din această comună, cu Laurenţiu
Caba din Giurtelec7“Mihai Musta din Gârdani, Joan Şimon din
BârşăuTde jos, loan Bran din Asuajul de jos, DahTîTVuIfiir din
Bârsăul de sus ş. a. 'protestează, înaintea prefectului Hadadi
báró Wesselényi Ferencz, împotriva suspendării primpretorilor
Alexandru şi George Pop, precum şi a juratului JVijhai Pop.
Ungurii nu se sinchisesc nici de protestul acesta, precum îi lasă
reci şi întâmpinarea ce o fac, tot atunci, pentru zădărnicirea ale­
gerii de deputat a advocatului Alexandru Buda.

In parlamentul
maghiar.
La 22. 6. 1872, G. Pop de Băseşti e ales, cu nespus de
mare însufleţire, deputat în circumscripţia electorală Cehul-Silva-
niei. Mandatul de deputat i-1 verifică la 7. 7. aceiaşi an faimosul
conte Apponyi Albert, ministrul de culte şi instrucţiune de mai
târziu, atunci notar de vârstă al Adunării deputaţilor. Are să fie
reales încă de două ori, în 1875 şi în 1878. Mai mult, nu. Vom.
vedea, de ce. — In şedinţa din 17. 2. 1873 a numitei adunări,
el combate proiectul ministrului de comunicaţii de a favoriza căile
ferate, în dauna şoselelor. El arată foarte plastic, cum se înneacă
bieţii oameni din Sălaj, Cluj şi Satu-Mare în noroiu. Sunt ano­
timpuri, când nimeni nu pleacă singur la drum. Are nevoie de
cinci-şase tovarăşi. Abia cu caii dela mai multe căruţe, ei pot
scăpa de împotmoliri. Vrând să caracterizeze protecţionismul şovin

36
al Statului Ungar, el îl aseamănă cu mama vitregă care, în loc
să împartă pâinea în mod egal între copii, o dă toată copilului ei. —
In şedinţa din 12. 7. 1874, el aminteşte Ungurilor îndatorirea de
a face şi pentru Transilvania o lege electorală cel puţin tot atât
de largă şi de liberală cum e cea din Ungaria. Ei s’au angajat
solemn în acest sens, cu ocazia ratificării unirii celor două ţări.
Constată, însă, că Tisza Kálmán, deputat de Dobriţin, vrea să
introducă restricţii tot mai mari pentru Ardeal. Dându-şi seamă
de aceste restricţii şi de alte greşeli grave, scrie Kossuth La­

ti. Pop de Băseşti, deputat in Camera Maghiară

jos, atunci exilat în Collegno (Baracone), 17. 3. 1875, către Her­


mán Otto din Doroszló, că politica de târgueli mărunte e fatală
pentru Ungaria. Prin această politică, problema maghiară dispare
din conştiinţa Europei. Ungurii sunt priviţi drept complicii politicei
austriace. Deák Ferencz a compromis trecutul; Tisza Kálmán,
viitorul, — zice Kossuth.
La 9. 12. 1875, G. Pop de Băseşti intervine în discuţia din­
tre deputatul G. Remete şi Partenie Cosma. Discuţia s’a ivit din
pricina că Remete l-a poftit pe Cosma să iasă din ţară, dacă
nu-i plac stările de aici. Să plecăm din ţară ? întreabă G. Pop

37
de Băseşti. Dar cum şi-ar mai acoperi Statul bugetul său tot mai
deficitar? N’am duce noi, Românii, cu noi, cele din urmă capre?
Dar noi nu plecăm. Nu suntem un popor nomad. JMoi stăruim pe
aceste plaiuri mai bine de 2000 de ani. Toate durerile şi toate
nădejdile ne leagă de pământul, pe care trăim. Ce dovedesc miile
de diplome nobiliare ale familiilor româneşti ? Oare nu faptul că
reprezentanţii lor şi-au făcut strălucit datoria de a apăra ţara în
vreme de primejdie ? — Tot aşa pune la punct pe deputatul P.
Szontagh, care compara Ungaria cu Franţa. Noi şi Franţa ? face
el cu mirare. Dar unde e la noi industria, comerţul, creditul fran­
cez ? Unde admirabilul lor spirit de iniţiativă, de activitate, de
disciplină? Pentru documentare, el citează date statistice îngro­
zitoare. înainte cu zece ani, numărul recruţilor era de 30.000.
Acum ? Abia 8.000. Cauza ? Subalimentarea populaţiei. înainte ?
Erau câte patru vite de jug la toată casa. Acum ? Nici p atru '
gazde n’au patru vite. lată progresul material! Poate, e mai bun
cel spiritual ? întreabă oratorul. Deşi art. de lege 38 şi 44 din
1868 prevăd şcoli de Stat cu limba de predare a regiunii, unde
se înfiinţează şcoala, totuşi şcolile normale din Deva, Sighet,
Arad şi Zalău, ţinuturi curat româneşti, au limba de predare ma­
ghiară. Chiar dacă anumite cursuri se făceau în româneşte, acum
e ordin straşnic să nu se mai facă. Liceul din Braşov avea o
mică subvenţie de 4.000 floreni pe an dela guvernele absolutiste
de pe vremuri. Actualul guvern taie această subvenţie, precum
înlătură sistematic pe Români din slujbele de Stat. Când vorbeşte
oratorul, tabloul statistic e următorul: La Justiţie, din 20 membri
ai Curţii de Casaţie abia 1 e Român; din 148 ai Curţilor de Apel,
numai 7. La Interne, în departamentul central nici un funcţionar
Român. Deputaţi abia 3—4. Prefecţi şi subprefecţi, nici unul. E
curată minune, dacă găseşti şi vre un funcţionar inferior. Dacă
ministrul de Finanţe se laudă cu un spor de încasări de şase
milioane, el ar dori să ştie exact: câţi bani s’au incasat în mod
normal şi câţi prin execuţie ? încheind, constată că cei zece ani
de vieaţă constituţională maghiară, pentru Români, înseamnă un
enorm regres, chiar în asemănare cu éra aşa numită »absolu-
tistă«. — Discursul face pretutindeni o profundă impresie, în ca­
meră şi afară. Tinerimea academică română din Orade îl feli­
cită şi-l »adoară«, fiindcă acest discurs »este efluxul [rezultanta]
opiniunii întregei naţiuni«.

38
împotriva legii
şcolare din 1879.
Cea mai însemnată cuvântare parlamentară, un adevărat
rechizitoriu al politicei de maghiarizare, e cea rostită în şedinţa
Adunării Deputaţilor din 2. 5. 1879. încă înainte de aceea el are
un puternic conflict cu Partidul Independenţei Maghiare, al cărui
vicepreşedinte era, tocmai din această pricină. Pentru a dobândi
mai multă libertate, el demisionează din partid. La ura de rasă,
se adaogă şi fanatismul sectar al foştilor tovarăşi împotriva lui.
Cu toată atmosfera încărcată, însă, el izbuteşte să pronunţe un
discurs, care nu poate fi uitat. începe prin a arăta, că guvernul
se grăbeşte, cu proiectul, pentru introducerea limbii maghiare, în
şcolile primare confesionale. Crede, poate, că-1 va face să treacă
pe neobservate, fără discuţii, fără proteste. Se înşală. Deputatul
— Slovac renegat — Ivanka verificş observaţia colegului său
Hofgraef că cetăţenii nemaghiari sunt siliţi să călătorească mai
multe mile, pentru a găsi pe cineva care.ştie ungureşte şi e în
stare să-i lămurească asupra unui act (citaţie, sentinţă etc.) pri­
mit dela autorităţi. In loc să tragă de aici încheierea, firească,
renegatul spune : Toată lumea trebue să înveţe ungureşte ! Adică,
cei mulţi de dragul celor puţini; publicul de dragul funcţionari­
lo r; satul pentru văcar. — Atmosfera, ce se creiază Ne-Maghia­
rilor, e din ce în ce mai înnăbuşifoare. Luând mai dăunăzi cu­
vântul, deputatul Zai, vorbi cu atâta înverşunare împotriva lor,
încât însuşi preşedintele Adunării se văzu nevoit să-l avertizeze
să-şi păstreze cumpătul, pentru a nu tulbura pacea şi armonia
cetăţenească, dobândită în cei 10—12 ani de vieaţă constituţio­
nală. Fiind vorba de vieaţă constituţională, G. Pop de Băseşti nu
uită să înfăţişeze, în adevărata lor lumină, binefacerile acestei
vieţi; legea electorală din Transilvania, unde, dacă cei l 1/s mi­
lioane de Români ies din pasivitate şi intră în activitate parla­
mentară, abia pot alege 4—5 deputaţi; »virilismul« în consiliile
judeţene, un sistem artificial de reprezentare, care face ca judeţe
cu majorităţi româneşti covârşitoare de 9/10, abia pot trimite 1I10
de reprezentanţi; legea de naţionalităţi — Iucus a non Iucendo
— ia cu două mâini ceea ce nu dă cu nici u n a ; înlăturarea Ro­
mânilor din funcţiile de S tat; fiscalitatea exagerată (tot la trei
comune un »executor«) ş. a. Acum vine cu acest proiect, care
tinde la răpirea limbilor ne-maghiare. Majoritarii, în frunte cu
primul ministru Tisza Kálmán, spun că scopul acestui proiect de
lege e cât se poate de pacific, de a înlesni înţelegerea între po­

39
pulaţiile eteroglote ale ţării. Ei bine, aceste populaţii n’au nevoie
de înlesnirile guvernului. Ele se înţeleg şi astăzi, precum s’au
înţeles şi în trecut, fără de ajutorul legii. (Aplauze la deputaţii
români, saşi şi sârbi).
E o mare rătăcire să se pună în vedere cetăţenilor Ne-
Maghiari, că, dacă învaţă ungureşte, intră în slujbe de Stat. Sta­
tul n’are slujbe destule nici pentru Ungurii lui; dar pentru
Ne-Maghiari? Să spună preşedintele de consiliu care conduce
două ministere, câţi funcţionari români are în amândouă?
(Voci din incinta Adunării: Unul singur!) Fiind vădită tendenţa
de maghiarizare, G. Pop de Băseşti declară: Dacă e păcat să
atentezi la oieaţa unui om, cu cât mai mare păcat e să atentezi
— ca în cazul legii de fa ţă — la uieaţa unui neam, ba chiar a
mai multor neamuri,. a tuturor naţiilor ne-maghiare din ţările
coroanei S. Ş t e f a n ! (Parcă cetind aceste cuvinte, auzi, glasul
autorizat al reprezentantului evangheliei creştine, Papa Benedict
KV, care, în plin răsboiu mondial, proclamă: » . . . Naţiunile'nu
mor. Asuprite şi umilite, ele poartă cu indignare jugul ce li se
impune, pregătind reacţia şi transmiţând, din neam în neam,
o tristă moştenire de răzbunare şi de ură«). Preşedintele consi­
liului ungar, răspunzând deputatului sârb Mihail Polit spune că,
în Serbia, Românii sunt mai asupriţi decât în Ungaria. Dacă el
n’ar spune aceasta, pentru a-şi scuza propria mârşăvie, i-ar fi re­
cunoscător. Aşa ? Nu, se simte obligat la nimic. In adevăr, dintre
toate naţiile Orientului apropiat, Românii au soarta cea mai tristă.
Peste zece milioane de oameni trăesc sub şapte stăpâniri. Poate
că-şi merită soartea, ca pedeapsă, pentru păcatele lor. Dar ei rabdă
cu resemnare şi cu nădejde în viitor. Ei nu renunţă la limbă şi
la legăturile sufleteşti cu fraţii din Apus. Neclătită lf-e credinţa
că . ceasul mântuirii se apropie. Atunci nici Ungurii nu vor mai
fi asupritorii, ci aliaţii Românilor. — Deputatul Madarász József
caută să justifice acest proiect de lege cu introducerea limbii
române în cele 200 de şcoli ale supuşilor austro-ungari din Ro­
mânia. De unde scoate d. deputat această cifră ? Nu e cumva
şi ea ca datele statistice ale celor ce, în timpul răsboiului Cri-
meei, voiau să ocupe Principatele Române, sub pretext că acolo
locuesc două milioane de cetăţeni austro-ungari? Dorinţa depu­
tatului Molnár Aladár de a se înţelege Ungurii cu Românii ora­
torul o ia cu plăcere la cunoştinţă. Fiind Ungurii stăpâni, ei
trebue să găsească mijloacele necesare pentru înţelegere. Iar în­
ţelegere, fără dreptate, nu se poate. Până atunci, senatul şi po

40
porul român ţin minte binefacerile şi nedreptăţile. Pe Unguri,
fiindcă nu dau semne de căinţă, nu-i iartă ; prietenie şi alianţă vor
avea, când vor fi vrednici. [Aceste cuvinte le citează în latineşte !]
Proiectul de lege în discuţie e cea mai cumplită năpastă ce poate
veni asupra ţării. Ciuma, foametea, seceta, grindina, chiar un
răsboiu pierdut, toate se pot îndura şi îndrepta cu timpul. Cucute
véninoasö a zavistiei şi a neînţelegerilor sămănată de această
lege, la însăşi temelia ţării, va duce la nimicirea ei. In conti­
nuare, G. Pop de Băseşti arată »piciorul de cal al lui Mephisto«,
citind din expunerea de motive ce însoţeşte noul proiect de lege,
ce măsuri înţelege guvernul să ia pentru traducerea în faptă a
acestui proiect: răsplătirea sârguinţei pentru învăţarea şi preda­
rea limbii maghiare; cursuri suplimentare de ungureşte pentru
perfecţionarea învăţătorilor, organizate în timpul vacanţelor; îm­
bunătăţirea stării materiale a reprezentanţilor învăţământului ş. a.
Pentru a evidenţia şi mai mult aceste tendenţe, el citează în­
demnurile figurilor reprezentative ale Maghiarismului. Revoluţio­
narul Kossuth Lajos scria în ziarul său Pesti Hírlap: »Să grăbim
să maghiarizăm pe Croaţi, pe Români şi pe Saşi, căci altfel vom
pieri«. Cel mai mare Ungur, contele Széchenyi István, răspun­
zând revoluţionarului Kossuth, e de acord cu el, în ce priveşte
scopul; diferă, însă, ca tactică. El zice: »Să nu-i forţăm cu foc
şi cu fier, ci să-i primim în cadrele constituţiei noastre (să le
dăm drepturi cetăţeneşti), ca să ne primească şi ei pe noi, adică
limba noastră«. In sfârşit, baronul Wesselényi Miklós din Tran­
silvania, în lucrarea sa «Prejudecăţi« (Balitéletek), tipărită la 1830,
îi întrece şi pe Kossuth, cerând: »Să se dea drepturi numai ace­
lor Români, cari se vor face Unguri«. Ce a urmat după astfel
de îndemnuri, se ştie. Vijelia dela 1848—49, de revenirea căreia
să ne ferească Dumnezeu. (Deputatul Madarász Iózsef: Nu ne
temem! — G. Pop de Băseşti: D-ta nu te mai temi, căci eşti
bătrân. Ţara se poate teme!) Admirabilă şi inapelabilă ripostă!
Avertizează pe Unguri că vremile se pot schimba. Orice s’ar în­
tâmpla, însă, Românii nu-şi vor lăsa legea şi limba. însuşi Oc-
tavianus Bonfinius, istoricul de curte al regelui Matiaş Corvinul,
scrie despre noi : »Coloniile şi legiunile romane au fost cotropite
de barbari. Vedem că ei vorbesc limba romană şi, ca să n'o
piardă, se împotrivesc cu atâta îndârjire, încât se pare că ei luptă
nu atât pentru păstrarea vieţii, cât mai vârtos pentru limbă«. în­
cheie: »Nu după 4, dar nici după 1000 de ani şi nici în vecii
vecilor, noi şi naţiunea noastră nu vom putea îi obligaţi prin lege

41
la ceea ce e o primejdie pentru moralitatea şi religia noastră, iar
pentru naţie ar îi ruină şi pieire«. Nu primeşte proiectul, ci-!
respinge cu indignare.
Ecouri şi consecinţe.
Urmărind cu băgare de seamă această cuvântare de o cla­
sică frumuseţe, rostită cu toată înflăcărarea celor *44 de ani câţi
are atunci, nu se poate să nu constatăm o identificare desă­
vârşită între orator şi neamul său. Ca şi Coşbuc — alt mare
George — el poate să zică ceea ce acesta avea să spună în
»Poetul« :
Iar tu-mi eşti în suflet, şi’ri suflet ţi-s eu,
Şi secolii'nchid’ ori deschidă cum vreu
Eterna ursitelor carte,
Din suflet eu fi-ţi-voiu, tu neamule-al meu,
De-apururi nerupta ta parte I
Da! Apărări bărbăteşti ca cea reprodusă mai sus din şe­
dinţa dela 2. 5. 1879 a Adunării deputaţilor maghiari vor face
deapururea »neruptă parte« din cele mai strălucite tradiţii naţio­
nale de oricând şi de oriunde. Ea a şi avut efecte extraordinare.
122 de fruntaşi Români din Sălaj, în frunte cu vicarul Alimpie
Barbolovici; protopopul loan Vicaş; Ioan Maniu, judecător la tri­
bunalul din Şimieul Silvaniei; avocaţii Ioan Nichita şi Şandru G.
Dragomir etc. îl felicită la 16. 6. 1879 pentru această cuvântare.
Ei spun, între altele, că Sălajul românesc ar trebui să aibă patru
deputaţi români. N’are decât unul. Acesta, însă, e model, »ca să
vază fiecare Român, cum trebue să se lupte, cu curaj, bărbăţie,
desinteresare şi abnegaţiune de sine, pentru drepturile reţinute
(răpite) ale naţiunii sale«. Anania Trombiţaş din Cluj la 5. 5.
1879 scrie că n’au pierit toţi Fabiii într’o singură zi. E fericit că-1
poate număra, cu fală, între luptătorii cei mai dârji ai prezentului.
Tot atunci îl felicită Bariţiu, Bologa, Hania, Hodoşiu, Puşcariu,
Popga, Petri, Măcelariu, Bechnitz, Cristea şi alţii din Sibiu, apoi
Simionaş şi Longin din Deva. Dela Bozoviciul Banatului încă îi
vine o felicitare şi adeziune dela oarecare Kéczán (?). Felici-
tându-1 şi deosebit, avocatul I. Nechita îşi arată mulţumirea că
poate ceti cuvântarea lui G. Pop de Băseşti şi a tovarăşilor săi
de luptă parlamentară în suplementele ziarelor »Observatoriul«
dela Sibiu şi »Gazeta Transilvaniei« dela Braşov.
Omagiul cel mai mişcător aveau să i-1 prezinte, însă, vrăj­
maşii lui. Reprezentanţi din toate partidele maghiare îi declară: »O
prăpastie e între noi. Totuşi trebue să recunoaştem, că ai apărat

42
cauza neamului tău cu atâta curaj şi energie, încât noi, vrăjmaşii
tăi de acum şi de totdeauna, ne închinăm în fata ta şi te încre­
dinţăm de înalta noastră consideraţie«. Iar preşedintele consiliului
de miniştri, Tisza Kálmán, faimosul »sdrobitor de naţionalităţi«,
îl întâmpină cu cuvintele : »Straşnic om eşti, Daco-Român fanatic !
Intre noi e depărtare ca între cer şi pământ. Nu ne vom înţelege
niciodată. Cu toate acestea, cinstesc convingerea cu care ai apărat
atât de bărbăteşte cauza neamului tău. Vezi, această atitudine
bărbătească impune respect şi duşmanilor. De astfel de oameni
bravi şi hotărîţi am avea şi noi nevoie. Vino tu la noi şi-ţi ga­
rantez că nu există demnitate în Ungaria pe care să n’o poţi
dobândi«. La această ispitire a lui Tisza, Pop de Băseşti răspunde:
»De mi-aţi da toată Ungaria, şi tot n’aş trăda cauza cea dreaptă
a sărmanului şi nenorocitului meu popor, care, afară de Dumne­
zeu, de tovarăşii mei şi de mine, n’are alţi apărători împotriva
tendenţelor voastre de cotropire«. După acest răspuns, Tisza Kál­
mán observă: »N’am aşteptat alt răspuns 1«, apoi se despart
pentru totdeauna. Atunci se dă lozinca: »G. Pop de Băseşti, cu
nici un chip, nu poate să mai intre în parlamentul unguresc!« Şi'
Ungurii — vom vedea în curând — urmează orbeşte lozinca dată.
Tot cu atâta energie şi pătrundere, critică el dualismul
austro-ungar, adică art< delege XII din 1867, în şedinţa Adunării
deputaţilor din 25. 11. 1879. Prin această lege, zice el, în locul
unirii a trei naţiuni, avem unirea numai a două împotriva unei
mulţimi de naţii, mai vechi şi mai numeroase decât cele două pri­
vilegiate. Guvernele ungureşti înţeleg să aplice legea aceasta,
ca şi cea de naţionalităţi art. XXX din 1868, săvârşind o mulţime
de abuzuri, unul mai revoltător decât altul. Guvernul liberal al
lui Tisza Kálmán e cât se poate de odios. In circumscripţiile
electorale maghiare, sunt aleşi numai reprezentanţi ai opoziţiei.,
însuşi şeful guvernului e nevoit să primească mandat de deputat,
dintr’o circumscripţie electorală românească. Aşa dar, tot n’a pu­
tut să sdrobească cu desăvârşire naţionalităţile, dacă acestea nu
numai continuă să existe, dar îi mai dau şi mandat de deputat.
Acest discurs e nevoit să-l rostească tot G. Pop de Băseşti,
fiindcă Vincenţiu Babeş, din cauză de boală şi din alte cauze, re­
fuză să ia cuvântul. Babeş, din aceleaşi pricini, refuzase, ceva
mai înainte, să vină la Bocşa şi să rostească o cuvântare oca­
zională, la inaugurarea monumentului funerar al lui Simion Băr-
nuţiu, monument ridicat din iniţiativa inimosului luptător dela
Băseşti şi cu conlucrarea lui Ioan Maniu.

43,
Alte manifestaţii
ale deputaţilor români.
In afară de aceste discursuri, G. Pop de Băseşti şi colegii săi
deputaţi români mai desvoaltă şi altă activitate. Astfel ei iau ini­
ţiativa unui nou proiect de constituţie. Acest proiect se păstrează,
în formă de manuscript, între hârtiile rămase dela el în cores­
pondenţa depusă la Biblioteca Universităţii din Cluj. Proiectul e
redactat în ungureşte şi are 27 §§-i, dintre cari 7 §§ i sunt dispo­
ziţii generale, iar restul de 20 §§-i sunt dispoziţii speciale. în acest
proiect, se prevede reprezentarea naţională distinctă, în frunte
cu câte un comisar regal, pentru fiecare neam din ţările coroa­
nei S. Ştefan: Unguri, Români, Slovaci, Sârbi, Ruteni şi Ger­
mani. Tot 20.000 de suflete aleg un deputat. Aceste neamuri au
colori naţionale proprii, iar în ministerele centrale din Buda-Pesta
câte o secţie deosebită, pentru fiecare naţie. Câtă orbie şi încă-
păţinare din partea Ungurilor să o refuze. Mai târziu, în 1918,
după răsboiul mondial pierdut, ei trimit pe Jászi Oszkár să facă
aceste propuneri şi altele mai largi, din partea lor, — dar cine
mai stă de vorbă cu ei ?
O altă iniţiativă e cea din toamna anului 1878 de a pre­
zenta deputaţii români o adresă specială, eventual chiar un ma­
nifest adresat Europei întregi (iată o origine mai îndepărtată a
»Memorandului«!), cu prilejul discuţiei mesajului regal. La şedinţa
convocată de G. Pop de Băseşti, pe ziua de 1. 10. 1878, la Buda­
pesta, participă, pe lângă convocator, A. Pop, Alex. Roman, Petru
Mihályi, B. Jurca, G. Şerb, iar generalul Traian Doda, V. Babeş
şi Partenie Cosma îşi scuză absenţa. Nu se poate hotărî nimic
din cauza marilor deosebiri de vederi, ivite între cei întruniţi. In
scrisoarea ce-i ^adresase cu acest prilej, gen. Doda, după ce arată
zădărnicirea tuturor iniţiativelor âale în cauza naţională, e de pă­
rere că »barem o gazetă bună ne-ar trebui. . . ca să scoatem po­
porul din letargie«. Petru Mihályi, deşi deputat guvernamental
totuşi combate şi el introducerea limbii maghiare în şcolile pri­
mare confesionale, dar nu-şi însuşeşte nici una din propunerile
colegilor naţionalişti. La fel, B. Jurca, Maramureşan şi el.
Intre Partenie Cosma
ş i contele Bethlen.
E interesantă, din acest timp, discuţia lui Partenie Cosma
cu contele Bethlen Andrei (?), pe culoarele parlamentului din
Buda-Pesta. Cosma o redă în originalul unguresc, aşa cum ea

44
s’a desfăşurat, în scrisoarea sa către G. Pop de Băseşli, datată
din Sibiu la 11. 4. 1881. Reproducem această parte, pentru in­
teresul ei documentar :
»Joi la 12 ore m’am dus la dietă, după chitanţă.
Pe coridor era Bethlen. L-am salutat şi m’am dus mai de­
parte în cancelarie. A venit şi el după mine. Ne am scos ambii
chitanţele. El a ieşit mai ’nainte şi m’a aşteptat pe coridor.
Ieşind apoi şi eu, m’a oprit şi s’a desvoltat între noi urmă­
torul dialog.

Partenie Cosma, deputat în Parlamentul Maghiar, dir. al „Albinei“, Sibiu etc.

B. N’a venit George [Pop de Băseşti] ?


C. Nu, pentrucă, precum a scris, e bolnav. Ştiu, însă, după
informaţiile primite dela Dull [deputat maghiar din Sălaj], că are
de gând să vină.
B. Aş vrea să vorbesc ceva cuminte cu tine.
C. îţi stau la dispoziţie, dar vorba cuminte să nu rămână
numai vorbă.
B. Asta aş putea-o cere eu. De altfel eu nu pot să admit
niciodată punctul vostru de plecare, fiindcă eu nu mă învoesc,
odată cu capul, să se schimbe legea electorală din Transilvania
după modelul celei din Ungaria, — ceea ce de altfel nici nu e

45
cu putinţă, pentrucă în Ungaria cheia este sfertul de sesiune, iar
în Transilvania, nefiind urbariul, nu există sesiuni.
C. Asta nu e o piedică, fiindcă însăşi legea electorală din
Ungaria prevede asemenea cazuri. Unde nu s’a introdus urbariul,
se ia drept normă judeţul vecin.
B. Cum? Cele 6 - 8 jugăre din »Partium«? Asta n’o pot
admite nici când.
C. Dacă nu vă convin măsurile din »Partium«, acolo sunt
judeţele Bihor sau A rad; şi acestea sunt vecine; poftim şi ale­
geţi. Şi, dacă vă îngroziţi de norma ce o oferă proprietatea de
pământ, ei bine, fie atunci normă darea ce se plăteşte la Stat,
dar să fie egalitate. Să se socotească darea directă, după un sfert
de sesiune, în judeţele vecine, şi aceasta să fie cheia şi pentru
Transilvania, ţinând neapărat socoteală şi de faptul că, în această
provincie, dările în general sunt cu 20—2l°/0 mai scăzute.
B. Nu, nu, aceasta nu e cu putinţă.
C. Dacă nici asta nu e cu putinţă, atunci, în adevăr, nu
ştiu ce mai poate fi cu putinţă, fiindcă Transilvănenii, după ce
i-aţi anexat, nu pot cere mai puţin, decât să fie reprezentaţi în
parlament, în temeiul aceleiaşi legi. Ar trebui numai decât înlătu­
rat acel deputat român din Transilvania care, intrând în parla­
ment, n’ar cere mai întâiu modificarea legii electorale.
B. De ce vă legaţi cu îndârjire de aceasta ? Alegătorii ma­
ghiari privilegiaţi mor pe încetul, censul se unifică şi atunci do­
bândiţi majoritatea.
C. S’au luat măsuri prin delimitarea circumscripţiilor elec­
torale, prin sporirea deputaţilor dela oraşe, ca Românii, şi în
acest caz, să fie paralizaţi. De altfel, până când o să moară toţi
alegătorii maghiari privilegiaţi, găsiţi voi alte expediente. Cine
are în mână şi pâinea şi cuţitul, taie din ea, cât îi place.
B. Ei, amice, aceasta aşa a fost, de când e lumea, şi acum
a trecut vremea de a da cu pâine în cel ce ne loveşte cu piatră.
C. Nu de asta e vorba, — dar s’a dus şi vremea ca Ro­
mânul, ca un câine, să lingă mâna care-1 loveşte.
Cu acestea ajunsesem în colţul casei Degenfeld şi, ţinând
el înainte, iar eu către casierie, eu »Servus !« ; e l : »Ei, te duci ?
Nu veniţi la club, de seară ?« E u : »Nu! Nu sunt membrul clu­
bului«. El: »Eu locuesc aici, în casa aceasta. Dacă mai ai timp,
vino să mai stăm de vorbă!« E u : »După asifel de declaraţii, nu
cred că mai are rost nici un fel de convorbire. De altfel, eu lo­
cuesc la »Vadászkürt« [hotel].

46
Cu astea, apoi, ne am despărţit. Eu am mai stat acolo până
Sâmbătă seara, fără ca să mă întâlnesc cu vr’unul dintre mata­
dori. Ce e drept, nici nu i-am cercat, căci în astfel de chestiuni
nu este permis să ne umilim, iar unde ar fi vorba de umilit,
acolo n’aş fi eu.
Peste tot, eu mi-am câştigat impresia că Bethlen nu ne cu­
noaşte, nici pe mine, nici pe tine. Cugetă că suntem Români
ardeleni, pe cari îi pot ei capacita cu mijloace pipăibile, personale...
Ştiu şi aceea şi încă din fonte [izvor] sigur că, la început,
au avut mare frică de 12. 5., însă de când cetesc în foi numele
■delegaţilor aleşi prin cercurile transilvane şi din rapoartele ce
ajung la comitetul central, înţeleg că majoritatea stă din pasi-
vişti, —ţ au început a mai răsufla în speranţa că pasivitatea
iarăşi se va proclama, apoi foaie vor fi, precum au mai fost,
căci, Doamne, bine le-a mai fo ş ti“ [Cuvintele subliniate sunt
scrise în ungureşte].
Ţinem să reproducem acest lung fragment de scrisoare,
fiindcă el aruncă o vie lumină asupra stărilor din acest timp,
când un singur neam privilegiat huzureşte, răsfăţându-se în ago­
niseala a cinci neamuri oropsite. Acest document caracteristic ne
face să înţelegem, de ce Ungurii cer, cu atâta stăruinţă şi astăzi,
revizuirea tratatelor.
Constat că, în tot timpul activităţii sale parlamentare de
nouă (9) ani, G. Pop de Băseşti nu face intervenţii pentru par­
ticulari. El nu are o clientelă electorală de satisfăcut. Lupta lui
şi a tovarăşilor săi de atunci e o luptă de principii, o încercare
de desrobire morală şi naţională, nu una de căpătuială, de aser­
vire. — O singură dată intervine în favoarea bisericii române or­
todoxe din Braşov, care are proces cu Grecii de acolo. Graţie
acestei intervenţii, Românii au câştig de cauză. In numele comuni­
tăţii întregi, preşedintele Bartoiomei Baiulescu şi secretarul Dr.
Ion Lapedatu, exprimă, din Braşov la 28. 4. 1873 »profunda lor
mulţumită«. In sfârşit, se întâmplă odată ca Românii să nu mai
poată fi înşelaţi de Greci!

47
Din timpul „pasivităţii“ parlamentare.

, Căci în timpuri, când avem să


luptăm pentru existenţa noastră naţio­
nală, chestiunea solidarităţii naţionale
stă mai presus de orice chestiune con­
troversată, şi disciplina de partid, pe
care se bazează şi partidul nostru, ca
oricare altul, stă mai presus cjecât con­
vicţiunile individuale“.
(ALEXANDRU MOCSONYI în Scri­
soarea din Birchiş la 26. 8. 1891 către
Comitetul Central al Partidului Na­
ţional).

Măsuri pentru
alegerile din 1881.
In Iunie 1881, Românii Transilvăneni se găsesc în faţa unor
nouă alegeri pentru parlamentul maghiar.
Cu Nr. 5 din 17. 6. 1881, comitetul electoral permanent din
Sibiu, al cărui secretar e A. Trombiţaş, înştiinţează pe G. Pop
de Băseşti, că i se încredinţează lui iniţiativa cu privire la ale-
gerile parlamentare din judeţele: Sălaj, Satu Mare şi Maramureş.
Pentru judeţele Timiş, Severin şi Torontal, iniţiativa revine lui
V. Babeş, iar cea pentru Bihor şi Arad Iui P. Cosma. Misiunea
lor e: 1° să concentreze şi să angajeze pe alegătorii români, ca,
în circumscripţiile româneşti, să se aleagă deputaţi cu program
naţional român; 2° să numească, în înţelegere cu alegătorii noştri
de acolo, câte un candidat potrivit şi să-l ajute să izbutească;
3° în sfârşit, să raporteze despre cele întâmplate comitetului elec­
toral permanent.
Potrivit acestei însărcinări, G. Pop de Băseşti comunică,
prietenilor s ă i: Andrei Medan, Nicolae Nilvan şi Dr. Iosif Pop, ca
pe ziua de 27. 6., când şi el va fi de faţă în circumscripţia elec­
torală a Lăpuşului, jud. Someş, să convoace la conferenţă gene­
rală pe toţi alegătorii români.

48
O înştiinţare de acest fel trimite G. Pop de Băseşti şi avo­
caţilor Ioan Pop şi Alexandru Ferenţiu din Satu Mare să con-
voce pe ziua de 28. 6. acelaşi an pe alegătorii români din păr­
ţile Caraşeului şi ale Medieşului Aurit.
Prevăzând cele ce au să urmeze, el adresează încă în Ianuarie
1881 tuturor fruntaşilor din Sălaj o scrisoare foarte mişcătoare.
Neamul nostru zace în neştiinţă şi sărăcie, zice el. Nu-şi dă copiii
la şcoală. Nu înţelege rostul învăţăturii de carte şi al meşteşuguri­
lor. Deşi e cel mai vechiu locuitor al ţării, e totuşi cel mai sărac
între neamurile conlocuitoare. E şi certăreţ şi pismătăreţ. Ii place
să se judece, să pârască. Urmarea ? îmbogăţirea străinilor şi să­
răcirea lui. Rară comuna, unde să nu fie certuri, neînţelegeri,
uri păgubitoare între cărturari şi popor, între conducători şi turmă.
»Unii preoţi uită«, spune G. Pop de Băseşti în această scrisoare,
»pilda Mântuitorului, care şi-a dat sângele său pentru turma sa,
iar unii poporeni zisa Sfintei Scripturi: Cel ce slujeşte altarului,
dela altar trebue să trăească«. Pentru a pune capăt acestor stări
nenorocite, el roagă pe toţi cei nemulţumiţi cu aceste stări să le
arate sau lui sau părintelui vicar episcopesc din Şimleul Silva-
niei. De străini să se ferească. Mai ales când vin cu rachiu şi
cu tutun. In faţă, mai cu seamă înainte de alegeri, ne ling, iar
în dos ne frig. Aceşti străini nu se sfiesc să trâmbiţe în lume,
că ajung, într’o circumscripţie electorală, două-trei buţi de rachiu
ca Românii, în locul celui mai bun, mai cinstit, mai de omenie
om al lor, să aleagă pe orice venetic. Aceste stări de lucruri şi
păcate trebue să înceteze. Fruntaşii, ca ciobanii, să stea treji pe
lângă stână, să nu intre lupii în turmă, ci, la semnul dat, să-i
gonească din cuprinsul moşiei. încheie: »Să ne iubim unii pe
alţii ca creştini, să ne ajutăm ca fraţi şi, mai ales, să ţinem la­
olaltă ca Români şi atunci nici porţile iadului nu ne vor birui!«
Deşi îşi dă bine seama că, cine mişcă, tot mai pişcă; cine
şade, coada-i cade — şi în politică, G. Pop de Băseşti îşi pune
din nou candidatura în circumscripţia Cehul Silvaniei, pe care
o ilustrase nouă ani şi mai bine. Zadarnic. Ungurii concentrează
foarte mulţi jandarmi — 120 din cinci judeţe vecine — şi alte
batalioane armate. Urna nu mai e mijlocul de manifestare li­
beră a voinţei alegătorilor, ci un sângeros câmp de bătaie, cu
morţi şi cu răniţi grav. Tisza Kálmán se ţine de cuvânt. El îşi
ia în serios atributul de »sdrobitor de naţionalităţi«.
Ce se întâmplă la Cehul Silvaniei, se întâmplă şi în alte
părţi. Ungurii jubilează. Românii jelesc. — E caracteristică, sub
4 49
acest raport, darea de seamă, publicată de un »Nepolitician«, în
ziarul maghiar »Opoziţia« [Ellenzék], din Cluj, (9. 7. 1881). Ale­
gerea din urmă dela Cehul Silvaniei, cetim în acest ziar, e o
dublă lovitură pentru G. Pop de Băseşti. Pe ziua alegerii sale de
deputat, fixase acesta şi cununia fiicei sale Elena. Coresponden­

D-na Elena, fiica şi Francisc Hossu Longin (* 2. 10. 1847, f 12. 2. 1935),
ginerele lui G. Pop de Băseşti.

tul maghiar nu-i ştie numele — o botează Fiorica — şi spune


că, de nenumărate ori, ea a fost regina splendidelor baluri ro­
mâneşti. Ce mult ar fi dorit el să prindă mărgăritarele care, în
ziua fatală, se rostogoliau din frumoşii ei ochi negri. Dar pămân­
tul le înghiţia cu lăcomie. Dacă corespondentul pare că compăfi-

50
aneşte pe fiică, nu cruţă de loc pe părinte. El e un »voevod«,
adică un satrap. Şi-a rotunjit moşia, la o mie de jugăre cadas­
trale, din moşioarele nenorociţilor ţărani. [Vom vedea, Ia locul
său, lipsa de temeiu a acestor calomnii]. De aceea, ei nu-1 iu­
besc. Ei au votat toţi pe duşmanul lui G. Pop de Băseşti, anume
pe Móni Gyula, avocat din Cehul Silvaniei. Iar domnişoarei »FIo-
-rica« îi urează fericire, dacă, pe lângă mire, ea îşi va iubi şi
patria maghiară.
Ca de obiceiu, după dezastre şi înfrângeri, încep reproşu­
rile şi recriminările. Răspunzând unui prieten din Gherla, care a
fost cauza căderii? G. Pop scrie, din Băseşti Ia 11. 7. 1881,
scurt şi sentenţios: »Popi mari şi popi mici«. Din 36 de preoţi
români, câţi erau în circumscripţia Cehul Silvaniei, abia 3 înfruntă
urgia electorală a Ungurilor. Restul stă acasă. Iar poporul ? E
încă foarte slab. Ca un copil, care începe să umble, el trebue
mereu sprijinit; altfel cade la tot pasul. Cuvinte grele scrie despre
mitropolitul ortodox al Sibiului, Miron Romanul, care »a mers cu
tataia sa corteşie [propagandă electorală] până a pofti registrele
celor puţini fii credincioşi ai naţiunii, pentru a putea, la ocaziune,
a-i [împiedica dela vot]«. Despre aceste măsuri ale mitropolitului
Miron Romanul, scrie şi Visarion Roman, întemeietorul şi primul
director executiv al »Albinei« din Sibiu la 2. 7. 1881: »Ca un
fulger din senin au căzut acele [circulare] pe capul bietei noa­
stre naţiuni«.
Înaintea conferenţei
naţionale din 1881.
In asemenea împrejurări, prinde tot mai mult teren ideea
»pasivităţii parlamentare«.
încă la 9 şi 10. 8. 1880, după adunarea generală a Astrei
dela Turda, Ia stăruinţa lui G. Pop de Băseşti, în ospitalierele
case ale lui Ioan Raţiu, avocat şi director al despărţământului
local al numitei asociaţii, are Ioc o intimă consfătuire politică,
pentru restabilirea solidarităţii naţionale. Din 1848—49, dispăruse
această solidaritate, deşi nevoia ei neapărată se simte de atâtea
ori. In anii 1880—81, o discută chiar sub titlul »Solidaritatea«, Dr.
Aurel Mureşianu, directorul proprietar al »Gazetei Transilvaniei«,
într’un imposant ciclu de 36 de articole. La numita conferenţă
dela Turda, iau parte următorii fruntaşi: G. Bariţiu, Iacob Bo-
loga, P. Cosma, I. Raţiu, V. Roman şi iniţiatorul G. Pop de Bă-


Ceva mai târziu, în ziiele de 17, 18 şi 19. 10. 1880 se în­
truneşte la Sibiu o conferenţă privată, convocată de G. Bariţiu şi
P. Cosma. Sunt prezenţi dintre cei chemaţi la această conferenţă r
Vincenţiu Babeş dela Buda-Pesta, Paul Rotariu din Timişoara,
Coriolan Brediceanu din Lugoj, Petru Mihályi din Sighetul Mara­
mureşului, Andrei Medanu din Şomcuta Mare, Alex. Filip din
Abrud, Iuliu Coroianu din Cluj Dănilă Lica din Bistriţa, Patriciu
Barbu din Reghinul Săsesc, Dr. Aurel Mureşianu din Braşov,
Ioan Roman din Făgăraş, Iosif Vulcan din Orade, George Se-
cula din Deva, Găvrilă Man din Dej, E. B. Stănescu din Arad,

Iosif Vulcan, preşedintele „Societăţii pentru Fond de teatru Român“,


redactorul revistei „Familia“ (* 19. 3. 1841, f 9. 9. 1907).

canonicul loan Antonelli din Blaj, apoi: N. Popea, G. Bariţiu, L


Macelariu, N. Cristea. V. Roman şi P. Cosma din Sibiu. Neche­
maţi asistă: B. Pop Harsianu din Sibiu şi, a doua zi, Samoilă
Pop din Orăştie. Se alege preşedinte »ad hoc« N. Popea, iar no­
tari : Dr. A. Mureşianu şi P. Cosma.
G. Bariţiu face o temeinică expunere a situaţiei politice de
atunci, care serveşte ca temeiu de discuţie pentru toate şedin­
ţele ţinute în cele trei zile. Se recunoaşte cu unanimitate: nece­
sitatea, utilitatea şi posibilitatea unei acţiuni comune politice-na-

52
tionale pe baza solidarităţii, faţă cu alegerile pentru parlamentul
Ungariei. Se alege un comitet de 7 pentru a lua măsurile ne­
cesare. Scopul: dobândirea situaţiei politice cuvenite unui neam
autohton de peste 2V* miloane de suflete, printr’o legislaţie potri­
vită. Acest comitet întocmeşte un program de acţiune politică nu
numai pentru Românii din Transilvania, ci şi pentru cei din Ba­
nat, Crişana şi Maramureş. Noul program are să fie sancţionat
într’o conferenţă naţională comună a tuturor acestor Români. Co­
mitetul restrâns de şapte este compus din următorii membri: V.
Babeş, G. Bariţiu, Partenie Cosma, N. Popea, George Pop de
Băseşti, Ioan Raţiu şi Vis. Roman. Fiind consfătuirea confiden­
ţială, hotărîrile rămân secrete. Acest comitet, cu excepţia lui G.
Pop de Băseşti şi a lui I. Raţiu, absenţi din cauza distanţei mari
la care se află, se întruneşte din nou la Sibiu în ziua de 23. 10.
1880, când se constitue, în mod provizoriu, sub preşedinţia lui N.
Popea, având ca secretar pe P. Cosma. Ceva mai înainte [2. 7.
1878], acesta din urmă era adversarul »pasivităţii« proclamate
de Transilvăneni. »In cât priveşte chestiunea politică«, zice el la
data amintită într’o scrisoare către G. Pop de Băseşti, »eu, frate,
nu mă pot împăca cu pasivitatea începută şi deschisă de Arde­
leni. Aceea numai atunci este bună, dacă duce la scop; din
contra, este sinucidere; iar cumcă, în împrejurările noastre, nu
duce la scop dovedesc 10 ani trecuţi şi petrecuţi în inerţie, care
a produs corupţiunea poporului, şi imposibilitatea de a-1 mai con­
duce conducătorii săi naturali. Cehii dispun de cercurile [circum­
scripţiile] lor aşa, încât acelea sunt reprezentate în parlament şi
totuşi nu pot arăta nici un rezultat, dar apoi noi, cari nu suntem
în stare a o pune la cale nici măcar într’un cerc electoral, ce
vom putea produce ? Bucuria contrarilor, că nu va avea lumea
ocasiune să auză nici măcar o voce, un suspin al popoarelor ne-
nedreptăţite — din parlamentul Ungariei«. — Cei doi ani din urmă,
însă, aşa se vede, îl fac şi pe el să-şi schimbe părerile, deşi tot
ce spune aici e purul adevăr.

Conferenţă naţională
•din 1881.
Terminând comitetul provizoriu lucrările, pe ziua de 12. 5.
1881, orele 10, toţi reprezentanţii alegătorilor români sunt con­
vocaţi la Sibiu. Cu totul se prezintă 153, anume: 103 din Tran­
silvania propriu zisă şi 50 din Banat şi Crişana. Bariţiu, autorul
unui temeinc memoriu istoric, publicat din însărcinarea acestei

53
conîerenţe în trei limbi (româneşte, ungureşte şi nemţeşte), stă-
rueşte foarte mult să afle, ce sorţi de izbândă au Românii îiv
circumscripţiile lor electorale. Cu mare greutate, el află că, im
împrejurările politice de atunci, din 40 de circumscripţii, ei au-
majorităţi considerabile abia în 16. Aceste fapte netăgăduite, apor
marile nedreptăţi şi abuzuri săvârşite de Unguri cu prilejul dife­
ritelor alegeri, expuse cu dibăcie de raportorul V. Babeş, fac să
se admită, aproape cu unanimitate, principiul »pasivităţii« parla­
mentare. Am reprodus în cartea, ce am închinat în 1928 pome­
nirii lui Ioan Raţiu, o parte din argumentele lui V. Babeş. Aicr
întregim cele reproduse acolo cu altele. »Trebue să arătăm dom­
nilor noştri [Ungurilor] şi lumii civilizate« — zice Babeş — »că
noi, Românii, oricât de apăsaţi, de striviţi, avem şi păstrăm în-
pieptul nostru, cel mai viu simţ de demnitate naţională, de care-
nu ne vom desbrăca nici odată cu capul!«
In continuare, după mai multe argumente impresionante, Ba­
beş crede că poate invoca, în favoarea tezei sale, şi unele ana­
logii. »S’a zis« — afirmă el — »că nimeni în lume nu luptăm
pentru drepturi politice, cu pasivitate. Afirmaţiunea nu este exactă.
Cehii din Boemia, prin luptă pasivă de 18 ani, şi-au ocupat po-
ziţiunea ce le compete în Austria. Chiar Domnii Maghiari, faţă
de constituţiunea şi dieta Transilvaniei dela 1863—64, au luptat
cu pasivitatea, fără care pasivitate la 1866 şi 1867 abia puteau-
să nimicească autonomia Transilvaniei şi să realizeze fuziunea!«
— Nu-şi dă seama raportorul, precum nu-şi dau seama nici cei
153 de reprezentanţi ai alegătorilor că, dacă doi fac acelaşi lucru,
nu e acelaşi lucru. Fiecare îl face în felul său. Pentru unii poate
să iasă bine rezistenţa pasivă faţă de alegerile parlamentare, cum
e în cazul citat al Cehilor şi al Ungurilor. Pentru noi, Românii,
popor atât de înapoiat, lipsit de învăţătură şi mai ales de disci­
plină, această rezistenţă dă greş. Ea vine după 14 ani de expe­
rimentări nenorocite. Unii sunt »activişti«, ceilalţi »pasivişti« —
care cum îi taie capul. »Solidaritatea« este proslăvită în minu­
nate articole de gazetă, — ori în consfătuiri intime, dar de atâtea
ori e călcată în picioare. Aşa fiind, nu e mirare, că Ungurii, cu-
noscându-ne slăbiciunile, sunt tot mai îndrăsneţi, aplică o lovitură
după cealaltă şi ajung să dea ordin pentru încetarea oricărei
activităţi a Partidului Naţional Român.
Singurii reprezentanţi ai ideii de activitate parlamentară în
această conferenţă naţională din 1881 sunt avocaţii Ioan Len-
gheru şi Ludovic Ciato. In cele din urmă, ei renunţă ia opiniile

54
proprii şi astfel, cu unanimitate, se votează noul program politic,
comun tuturor Românilor din ţările coroanei S. Ştefan, constă-
tător din 9 puncte.
Iată cele nouă puncte ale programului politic unitar, stabilit
în conferenţa naţională din Sibiu în 12—14. 5. 1881:
1. Autonomia Transilvaniei.
2. Introducerea, prin lege, a limbii române în administraţia
şi justiţia ţinuturilor locuite de Români.
3. Numirea de funcţionari români sau cunoscători ai limbii
şi obiceiurilor poporului român.
4. Revizuirea legii despre egala îndreptăţire a naţionalită­
ţilor în favoarea acestora; leala şi reala executare a tuturor
legilor.
5. Autonomie pentru bisericile româneşti şi pentru şcolile
acestor biserici. Ajutor proporţional dela Stat pe seama şcolilor
şi aşezămintelor culturale româneşti.
6. Lege electorală, întemeiată pe votul universal.
7. Luptă împotriva tendenţelor de maghiarizare, cauze de
dezagregare a Statului.
8. Colaborare frăţească cu toţi cei ce năzuesc la înaintarea
şi bunăstarea poporului în general.
9. Asupra chestiunii dualismului, nefiind actuală, se va rosti
la timpul său.
Faţă de acest program limpede, demn, bărbătesc, zadarnic
încearcă mitropolitul ortodox al Sibiului, Miron Romanul, să creeze
»partida constituţională română«, având un program moderat, de­
putaţi aleşi în parlamentul maghiar în baza acestui program şi
alcătuind un »club special român». Chiar dacă se aleg câţiva de­
putaţi guvernamentali români c a : Iosif Gali, Ioan Ciocan, Con­
stantin Burdea, ş. a. ei nu formează nicicând »club special român«,
nici n’au program deosebit. Programul lor e căpătueala, mici ha­
târuri, contraservicii ş. a., aciuându-se cu totul pe lângă diferitele
partide de guvernământ maghiare.
Mitropolitul Miron Romanul în circularul Nr. 1921 Preş. din
11. 6. 1881 înfierează programul Partidului Naţional Român ca
»negaţiunea stării actuale de drept«. Ţine, apoi, să aducă la cu­
noştinţa tuturor că »nici mijlocit, nici nemijlocit n’am luat parte
şi că nu consimt cu rezultatele acelei conferenţe«. El foloseşte
acest prilej pentru a aminti clerului şi poporului său că suprema
virtute cetăţenească e ste : »credinţa neînfrântă către monarh,
patrie şi constituţie, respect, supunere şi ascultare faţă de legile

55
sancţionate«. Cu alte cuvinte cezaro-latria, divinizarea puterii Sta­
tului ca pe timpul împăraţilor păgâni ai Romei, cari toii erau zei­
ficaţi, primind şi titlul de »divus«.
După cea dela 1848, de pe câmpia libertăţii dela Blaj, aceasta
din 1881 este cea mai de seamă formulare programatică a aspi­
raţiilor noastre nationale. Ea e valabilă, cu toate schimbările de
tactică ce intervin în cursul timpului, până la înfăptuirea unităţii
politice româneşti, în istorica adunare dela 1. 12. 1918 la Albalulia.
Tot atunci se alege următorul »Comitet electoral, central,
permanent«: V. Babeş, G. Barihu, P. Cosma, Diamandi Manole,
N. Popea, G. Pop de Băseşti, Dr. I. Rahu, V. Roman, G. Secula,
Mircea B. Stănescu şi Anania Trombijaş.

„Memorialul“
din 1882.
Conferenta naţională din 1881 hotăreşte, între altele, tipări­
rea unui memoriu, relativ la situaţia politică a Românilor Tran­
silvăneni, în româneşte şi în principalele limbi ale patriei: ungu­
reşte şi nemţeşte. Cu redactarea acestui memoriu e însărcinat
V. Babeş, raportorul principal al conferenjei. După mai multe
luni de amânări şi tărăgăniri, pe la sfârşitul anului 1881, el tri­
mite comitetului central un aviz foarte »surprinzător«, precum scrie
Partenie Cosma (Sibiu 27. 12. 1881) lui G. Pop de Băseşti. El e,
anume, de părerea ca proiectatul memoriu al conferentei natio­
nale să corecteze greşala, făcută de înaintaşi, prin proclamarea
originei pur latine a Românilor. Cu această teorie, zice Babeş,
noi am ajuns fier de bătut, între ciocan şi nicovală. Considerându-ne
curat latini, mânăm apa pe moara Ungurilor şi a Nemţilor, ne
expunem prigonirii Slavilor şi dispreţului sau cel puţin ignorării
popoarelor romanice. El poate dovedi, cu istoria în mână, că pe
cât suntem de latini, pe atât suntem şi slaoi [subliniat de P.
Cosma]. E, deci, greşit şi nediplomatic să ne înfăţişăm cum nu
Suntem. Ne înstrăinăm de Ruşi. Deci, pentru a cuceri bunăvoinţa
Ruşilor şi a speria pe Unguri, noi să părăsim teoriile greşite aie
latiniştilor, să ne deciarăm Sîavo-latini şi, pe această temelie, să
lucrăm mai departe. Resumând noua teorie a lui Babeş, P. Cosma
exclamă: »Poftim politică românească!«
La bizara propunere a lui Babeş, comitetul răspunde: Re­
gretăm că D sa, în loc de a prezenta memoriul pe bazele arătate
de conferenta naţională, deşi la şedinţa din Septemvrie se anga­
jase din nou că-1 face în cel mai scurt timp, vine acum cu idei,

56
care răstoarnă toate temeliile reînvierii naţionalităţii noastre. E
invitat, deci, pentru cea din urmă dată, să redacteze şi înainteze
cel mult până la 1. 2. 1882, comitetului central, memoriul cerut
iar până la 6. 1. să răspundă categoric, dacă vrea să-şi împli­
nească angajamentul luat sau nu ? Tăcerea sau un răspuns ne­
categoric se consideră ca renunţare la mandatul luat în faţa con-
ferenţei şi la angajamentul primit din partea comitetului central.
Dacă, până la data fixată, nu dă răspunsul cuvenit, comitetul în-

George Bariţiu (* 12/24. 5. 1812, f 2. 5. 1893)

•sărcinează pe G. Bariţiu să facă el memoriul, în termin de cel


mult o lună de zile. Şi, fiindcă, în acest timp, Bariţiu nu mai
poate lucra la altceva, comitetul plăteşte pe colaboratorii ziarului
său »Observatoriulu«, şi pune în vedere o »remuneraţie« şi pentru
bătrânul autor. Vom vedea îndată această remuneraţie naţională!
Abia redactează Bariţiu memoriul şi încep dificultăţile. Ba-
Ibeş se angajează că face unele adăogiri, cu privire la Banat. Nir

57
le face. Pentru traducerea memoriului în ungureşte, recomandă
pe protosinghelul Iosif Goldiş, mai târziu episcop ortodox al Ara­
dului, cunoscut colaborator al ziarelor maghiare. După câteva
săptămâni de aşteptare, traducătorul recomandat înapoiază ma­
nuscriptul netradus, sub cuvânt că e prea înalt pentru înţelege­
rea lui. In sfârşit, se găseşte un traducător neromân care, fi­
reşte, pentru bani, îl traduce bucuros; mai ales că nu trebue să
semneze.
Văzându-se acum comitetul în stăpânirea celor trei texte
ale memoriului, decide ca ele să fie puse în circulaţie simultan.
Această hotărîre, însă, nu se respectă. Mai întâiu se tipăreşte şt
se răspândeşte textul român. Fiind chemat în 10. 9. 1882 la şe­
dinţele Fundaţiei Şuluţiu din Blaj, Bariţiu duce cu sine şi distri-
bue, fără încuviinţarea comitetului, un număr de exemplare, adu­
când de acolo 112 îl., pentru acoperirea cheltuelilor de tipar. De
acolo pleacă la Braşov, unde face acelaşi lucru. »Gazeta Tran­
silvaniei«, însă, »îl leagă de limba clopotului celui mare«, dând
sfară în ţară cu noul memoriu. Tot »Gazeta« anunţă că memo­
riul e de vânzare Ia librăria Ciurcu din localitate. Din textul ro­
mânesc îşi fac, numai decât, note şi extrase ziarele ungureşti şt
cele nemţeşti, ocupându-se de memoriul conferenţei şi luând ati­
tudine împotriva lui, înainte de a-1 cunoaşte în forma lui auten­
tică. Această procedură, protivnică hotărîrii anterioare, pricinueşte
multe tulburări.

Frământări în sânul
comitetului.
Sub cuvânt că nu se observă disciplina cuvenită şi nici
membrii nu respectă hotărîrile luate, Partenie Cosma la 16. 10.
1882 renunţă la mandatul conferenţei naţionale şi declară că mai
mult el nu participă la nici o lucrare a comitetului. Jignit pentru,
felul cum acest membru îşi motivează plecarea din comitet, Ba-
riţiu se retrage şi el, adânc mâhnit de cele întâmplate. După
Bariţiu pleacă şi N. Popea, preşedintele de atunci al comi­
tetului, sub pretext că momoriul nu s’a făcut, cum a voit el.
Astfel nu mai rămân, dintre membrii sibieni ai comitetului, decât
A. Trombiţaş şi Visarion Roman. Ei doi convoacă şedinţa ple- -
nară a comitetului pe 19. 11. In scrisoarea ce acesta din urmă
adresează lui G. Pop de Băseşti, cu 7 zile înainte, spune cu drept
cuvânt: »Comitetul mai are mult de lucru şi, dacă nu se va în­
tregi şi organiza, vom fi de râsul inamicilor noştri«. Roagă pe

58
prietenul său dela Băseşti să facă lui P. Cosma şi G. Bariţiu
câte o scrisoare, căutând să i înduplece să revină în comitet.
»De Popea nu mi-ar păsa să nu mai intre« — observă el — »căck
dela el se trag toate relele acestea«.
Frământări se ivesc şi mai înainte. »Luminătorul« din Ti­
mişoara Nr. 80—81 din 1882, de sub conducerea lui P. Rotariu, in­
spirat probabil de V. Babeş, aduce un pamflet împotriva memo­
riului, protestând contra publicării şi traducerii lui. »Să fie oare
Român acel ce scrie aşa, într’o cauză vitală românească ?« în­
treabă Ioan Raţiu (Turda 26. 4. 1882) pe G. Pop de Băseşti.
Se mai ivesc şi alte bănueli. încă V. Roman scrie la data,
amintită (12. 11. 1822) că »Mitopolitul [Miron Romanul] a oprii
tipografiei arhidiecezane de a mai vinde memorandul« ... — I. Raţiu.
aduce şi mai multe preciziuni. »Domnia Ta bine ştii« — scrie el
către G. Pop de Băseşti — »că după conferenţa noastră a apărui,
circulara mitropolitului din Sibiu, şi după circulară, au sosit la adresa
mitropolitului după unii 10, după alţii 20 de mii de fl. Şi domnul
Babeş, care este tot înfr’una oaspele mitropolitului, s’a angajat
a nu mai face nimic, din contră a paraliza toate acţiunile, astăzi
a învenina opiniunea publică şi a se sili, ca memoriul nostru să
nu aibă efectul dorit, nici chiar la Români«. Raţiu e de părerea
că buba trebue spartă, să nu se întindă cangrena pe întreg cor­
pul naţiunii. — De aceeaşi părere e şi G. Pop de Băseşti. Scriind
lui P. Cosma la 2. 11. 1882, el întreabă: »Unde au fost cei ce
vreau să lumineze în Luminatoriul, când îi căutam cu lampa lui
Diogene ?« Comitetul naţional nu poate să tacă. El trebue să
înfiereze critica veninoasă a celor răutăcioşi, să-şi însuşească din
nou memoriul, restabilindu-i »valoarea şi autoritatea« şi dând cu­
venita satisfacţie venerabilului său autor. Chiar P. Cosma e de
aceeaşi părere, în ce. priveşte critica »Luminătorului« [7. 11. 1882].
Singur Bariţiu nu cere nici o satisfacţie. Scriind lui G. Pop
de Băseşti [Sibiu 6. 11. 1882], el spune că, în timpul din urmă,
lucrurile au luat cu totul altă faţă. Comitetul şi îndeosebi el pri­
meşte satisfacţia de unde ar fi aşteptat-o mai puţin, dela presa
maghiară. Ea se alarmează înainte de a primi textul unguresc.
El a cetit până acum 11 critici şi recenzii maghiare şi 2 nem­
ţeşti. Înjurăturile şi vaietele ce a pricinuit memoriul lor, sunt
dovadă că, chiar dacă ei n’au lovit cu măciuca, au nimerit cu
lanceta multe bube foarte dureroase; de aceea ţipă aşa de tare.
Mai cu seamă îi doare apelul adresat opiniei publice a Europei
luminate. Au dreptate cei din Cluj să strige: »Iacă vedeţi că
există o chestiune românească, în care noi, Maghiarii, n’am voit
să credem!« Aşa n’au vorbit ei cu Românii, de când s’au făcut
»domni dualişti«! — După ce constată şi el opreliştea mitropo­
litului Miron Romanul de a se pune în vânzare memoriul comi­
tetului naţional la librăria arhidiecezană, îşi justifică procedura de
a distribui textul românesc al memoriului, înaintea celui maghiar
şi german, prin lunga lui experienţă cărturărească. El a văzut
multe cărţi româneşti, confiscate de procurorii unguri, nu după
trei zile (terminul legal), ci după trei-patru luni dela apariţie. No­
roc că, de data aceasta, procurorul nu e vigilent şi el are putinţa
de a răspândi lucrarea în toate părţile ţării. — Chiar dacă me­
moriul nu e confiscat, Bariţiu e spionat pas de pas. La 16. 11.
1882, el scrie din Sibiu aceluiaşi prieten [G. Pop de Băseşti] că,
dela un timp încoace, nu mai e sigur de nici o corespondenţă. Nu i
e teamă că s’ar compromite prin cuprinsul scrisorilor ce adresează
sau primeşte, ci îi e năcaz că se fură scrisorile dela poştă şi
astfel îşi pierde timpul deageaba cu facerea şi aşteptarea lor.
Tot atunci aminteşte de datoria naţională de a sprijini excelenta
»Romaenische Revue« a lui Corneliu Diaconovici, apoi că, din 1884,
stăpânirea ungurească urmăreşte pe acei membri ai comitetului
naţional cari sunt, în acelaşi timp, şi membri în comitetul central
al Astrei. Se vede că-i caută nod în papură, s’o desfiinţeze ca şi
pe »Matica« Slovacilor.

Conferenţa naţională
din 1884.
Fiind perioadele legislative ale Ungariei de trei ani, la aceste
termene se întrunesc, în conferenţe naţionale, la Sibiu, repre­
zentanţii alegătorilor români. Deşi n’au însemnătate deosebită
aceste mici parlamente naţionale, totuşi e bine să le trecem în
revistă. In afară de faptul că ele ţin mereu la suprafaţă chestia
naţională şi dau, din vreme în vreme, reprezentanţilor români din
diferite puncte ale ţării, prilej să se vadă, să se cunoască, să
pună la cale anumite treburi de interes comun, conferenţele na­
ţionale izbutesc, uneori, să înfăptuească lucruri de seamă.
Conferenţa din 1884 se ocupă de o chestiune importantă:
presa cotidiană. In fruntea mişcării, pentru întemeierea unui co­
tidian românesc, e comerciantul dela Braşov, Diamandi Manole.
Acesta, în numele tovarăşilor săi, invită pe Dr. Aurel Mureşianu,
directorul proprietar al »Gazetei Transilvaniei«, să ia conducerea
noului ziar »Tribuna« dela Sibiu, cu condiţia de a desfiinţa vechea
Gazetă dela Braşov. Mureşianu, fireşte, nu poate să primească
această condiţie, »Gazeta Transilvaniei« are o tradiţie de aproape
o jumătate de veac, şi această tradiţie era şi este şi ea o mare
forţă a vieţii noastre naţionale. Deosebit de aceasta, Gazeta
dându-şi seama de nevoile tot mai multe şi mai mari ale vieţii
noastre publice, dela începutul anului 1884, apare zilnic. Pe cât
de mare e bucuria lumii româneşti pentru apariţia cotidiană a Ga­
zetei, pe atât de învierşunată e ura Ungurilor împotriva ei. Primul
număr al Gazetei zilnice e ars în public de tinerimea universitară
maghiară din Cluj. Reprezentanţii »cavalereştei« naţiuni maghiare
doresc să reintroducă rugul şi terorile inchiziţiei, la sfârşitul vea­
cului al XlX-lea. La această provocare ungurească, studenţimea
română, originară din Transilvania, dela universitatea din Bucu­
reşti, constituită într’un comitet de acţiune al »lredentei Române«,
lansează câteva apeluri către toată suflarea românească, în deosebi
către cea din Ardeal, cu scopul de a începe, un ceas mai cu­
rând, opera de desrobire naţională. Asemenea apeluri tipărite cu
litere roşii, ajung până la Buda-Pesta şi pun pe gânduri pe re­
prezentanţii Statului unitar naţional maghiar. Aceştia, în frunte
cu Tisza Kálmán, cer, prin ministrul de externe al Austro-Un­
gariei, contele Kálnoky Gusztáv, pedepsirea îndrăsneţilor tineri.
Din nefericire, tânărul Stat Românesc, atunci, după întrevederea
dela Gastein (1883) dintre loan C. Brătianu şi principele Otto von
Bismarck, cancelarul Germaniei, cedează acestei presiuni externe
şi expulzează din ţară pe inimoşii tineri ardeleni: George Secă-
şianu, preşedintele acelui comitet, fost elev al Blajului; G. Ocă-
şianu, originar din Banat, un adevărat adept al lui Aurel Mureşianu ;
Al. Ciurcu, de fel din Braşov etc. Această măsură pripită umple
de indignare toate sufletele nobile. împotriva ei protestează nu
numai presa română din Ardeal, mai cu seamă »Gazeta Tran-
şilvaniei«, ci şi cea din ţară. Aşa e »Romanulu« de sub condu­
cerea lui C. A. Rosetti«, »Naţiunea« lui D. Brătianu ş. a. La
4. 12. 1885, şeful guvernului român de atunci, loan C. Brătianu,
de altfel atât de bine meritat pentru cauza naţională, ţine să ju­
stifice aceste măsuri pripite, declarând: »Am zis totdeauna Ro­
mânilor de peste Carpaţi, să nu voiţi D- Voastră să daţi direcţiunea
politicei noastre. Noi, cari ne cunoaştem ţara, cari din generaţii
în generaţii am luptat, ca să aducem această ţară unde este, să
ne lăsaţi în pace, să ne regulăm noi politica noastră, căci noi nu
venim să vă dăm lecţiune D-Voastră, nu ne amestecăm în lup­
tele ce le aveţi în contra Ungurilor şi Saşilor, şi numai atunci

61
aţi avea dreptate să vă amestecaţi în afacerile noastre, dacă
ne-am amesteca şi noi în luptele D-Voastră«.
Aceste declaraţii oficiale nu mulţumesc pe nimeni. George
Mârzescu, fost ministru, ia apărarea tinerilor ardeleni dela tri­
buna Adunării Deputaţilor. Tot de acolo, ridică un strălucit cu­
vânt de apărare, la 11.2. 1885, nemuritorul istoric şi om de Stat,
Mihail Kogălniceanu, zicând între altele: »Radu Negru şi Bogdan
de peste Carpaţi, din Făgăraş şi din Maramureş, au descălecat în

Mihail Kogălniceanu (* 1817, f 1891)

această parte şi au fondat vechile noastre domnii. In fiecare se­


col, gloate mari de Români, ca roiurile de albine au venit de
peste munţi, de au împoporat adesea câmpiile noastre, pustiite
de oardele păgâne. Oameni de biserică, oameni de sabie, oameni
de carte au venit să întărească Statele române dela Dunăre. A
fost, de secole, o mişcare continuă de Români, între ambele coaste
ale Carpaţilor. — Nici odată această comunicaţiune n’a fost în-

62
îreruptă. Ideea română pururia a însufleţit pe acei ce veniau la
noi şi pe acei ce mergeau la ei. Dacă această idee s’ar califica
de iredentism sau de DacoRomânism, iredenţi au fost Radu
Negru şi Bogdan Dragoş, iredenţi au fost toţi acei mari bărbaţi
de sabie şi de carte, pe cari pe fiecare pagină a istoriei noastre
îi întâlnim veniţi de peste Carpaţi. Osemintele lui Lazar, în loc
de a-i ridica statuie, să le aruncăm în aer, căci mare iredent,
mare Daco-Român a fost Lazar. Dar Fabian, dar Laurian bătrâ­
nul, dar Maiorescu-tatăl, Bojinca, Papiu, şi alţi atâţia dascăli, toţi
aceştia cari au trăit în mijlocul nostru, apărând şi desvoltând na­
ţionalitatea română, apărând Românismul, iredenţi şi Daco-Români
au fost . . .« Singuri Ungurii sunt mulţumiţi de declaraţiile pri­
mului ministru român, care, aşa se vede, anume le face pen­
tru dânşii.
Prin aceasta, începe să se creeze o deosibire între oficiali­
tatea românească şi între naţie. Cea dintâi merge cu Tripla Ali­
anţă, adică cu Germania, Austro-Ungaria şi Italia. Cea de a doua
îşi vede de interesele ei"; simpatizează făţiş, la toate ocaziile, cu
Franţa şi Anglia. Această deosebire o observă foarte bine ma­
rele bărbat de Stat englez, William Gladstone (t 1898), averti­
zând pe Unguri asupra ei, într’un interview acordat ziarului
clerical maghiar »Constituţia«! (Alkotmány) din Puda-Pesta. »Con­
tractul pe care, Austro-Ungaria l-a încheiat la Bucureşti cu Carol
1, regele României« — spune el — «are numai un caracter ofi­
cial, iar poporul, la timpul său, nu-1 va ratifica«. (Gaz. Trans. Nr.
212 din 1896). — Amintim aceste lucruri, fiindcă aceste deose­
biri fatale, dintre guverne şi neam, se constată şi mai târziu sub
ministerele D. A. Stürza, P. Carp ş. a. şi fiindcă luptătorii ro­
mâni din Transilvania întâmpină enorme greutăţi din pricina lor.

Alte conferenţe
naţionale.
Conferenţa naţională din 1887 constată că, dela 1881 şi
1884, situaţia generală nu s’a schimbat. Din potrivă, tendenţele
de năpăstuire şi prigonire naţională sunt tot mai numeroase. Iar
ca mijloc de apărare, preconizează rezistenţa pasivă cu scop de
a conserva ce se mai poate conserva, neatins de pornirile de-
structive ale vrăjmaşilor.
Fiind ales, în acest timp, deputat al Caransebeşului, gene­
ralul Traian Doda refuză să participe la lucrările parlamentului
maghiar. El adresează preşedintelui Adunării deputaţilor din Bu-

63
da-Pesta o scrisoare, în care, între altele, spune: »Puterea pu­
blică a Statului aplică formele constituţionale într’un fel, în care
drepturile şi garanţiile constituţionale sunt folosite, ca tot atâtea
mijloace măestrite de apăsare contra tendenţelor îndreptăţite ale
poporului român. . . Metoda introdusă de guvern la alegerile par­
lamentare a ajuns în timpul din urmă la punctul de culminare.
Ne aflăm astăzi în faţa faptului politiceşte important, că al doilea
popor mai important al Ungariei, aproape trei milioane de suflete,
la cele din urmă alegeri, n’a putut să se afirme, decât numai
într’un singur cerc electoral. ín astfel; de împrejurări, nici nu
poate să fie vorba de o serioasă luptă legală şi constituţională,
îndreptată spre realizarea legitimelor aspiraţiuni naţionale, ba
chiar şi o defensivă faţă cu politica agresivă a Statului a devenit
imposibilitate«...
Pe cât de mare însufleţire trezeşte gestul şi scrisoarea
aceasta a generalului Doda în mijlocul Românilor, pe atât de ne­
stăpânită e mânia Ungurilor. Pentru această scrisoare, ei îi in­
tentează proces de presă şi-l condamnă la doi ani închisoare şi
1.000 de floreni amendă. înainte de a şi începe pedeapsa, bravul
géneral e graţiat de împărat.
In afară de constatările şi preconizările de mai sus, confe-
renţa naţională din 1887 aduce în discuţie chestiunea unui me­
moriu care trebue să cuprindă plângerile poporului român împo­
triva stării de lucruri nesuferite ce s’a creat prin dualismul
austro-ungar şi care urmează să fie prezentat împăratului, la
Viena, de către o delegaţie ce se va alege în acest scop. — Che­
stiunea memoriului e adusă în discuţie şi la o întrunire a frun­
taşilor români, cu prilejul serbărilor Astrei din toamna aceluiaşi
an, la Sibiu. Cu această ocazie, Dr. Aurel Mureşianu, directorul-pro-
prietar al »Gazetei Transilvaniei« dela Braşov, şi avocatul luliu
Coroianu din Cluj primesc mandat de a pregăti acest memoriu.
Ideea memoriului e, însă, mai veche. Am văzut că şi depu­
taţii români din parlamentul maghiar, în frunte cu G. Pop de
Băseşti, se gândesc, în toamna anului 1878, să prezinte o adresă
specială, eventual chiar un manifest către Europa, cu prilejul
discuţiei mesajului regal.
La 2. 12. 1870, Al. Roman scrie din Vácz sau, cum zice el
glumeţ, »dintre Turcii creştinaţi; — din sânta monastire dela
[Snago]-Vaţ«, lui G. Pop de Băseşti între altele, că acţiunea
lor dela »Federaţiunea« e rău secundată. Ardelenii dorm. Speră,
însă, să se pornească în curând o mare mişcare între Românii

64
din Austro- Ungaria. Ardelenii trebue să pună, la ordinea zilei,
chestia autonomiei Transilvaniei, iar cei din Banat, Crişana şi
Maramureş să »inunde« parlamentul cu petiţii şi reclamaţii, iar
pe împărat cu »delegaţii«. Lucrarea a început. Dumineca viitoare
are loc la Văcz, o consfătuire comună a deputaţilor români şi
sârbi asupra modului de procedură, apoi continuă: »Memorandul
asupra întregei noastre cauze este gata. Se va tipări acuşi în
mai multe limbi. Se va da camerei. Se va da împăratului. Larmă
şi scandal trebue să facem, De nu vom mişca, apoi nu merităm
altă soarte mai bună. Ne tot fălim cu 3 milioane de Români!
Cu atâţia conducători m ari! Toţi mari, care de care mai mare
în fruntea neactivităţii, a trândăviei. Vera imago corporis inertis
(adevărat chip de trup neînsufleţit) sunt şi conducătorii. Ruşine
este asta şi trebue spălată; de unde nu, apoi să nu mai pome­
nim de trei milioane, nici de marii [subliniat şi în original] con­
ducători«.
în ianuarie 1885, Dr. Aurel Mureşianu reia ideea, într’o se­
rie de articole din Gazeta, sub titlul »Românii, tronul şi opiniu-
nea publică«. Arătând necesitatea acestui memoriu, el încheie
semnificativ: »Să pregătim marea petiţiune la coroană«. Cei în­
sărcinaţi cu pregătirea acestui memoriu îşi fac datoria. In deosebi
textul compus de A. Mureşianu e de b intransigenţă şi demni­
tate naţională uimitoare. Păcat că nu s’a păstrat.
In conîerenţa naţională din 1890, se decide amânarea pre­
zentării memoriului până la »timp oportun«. Toată discuţia dintre
fruntaşii români Transilvăneni e anume cu privire la acest »timp
oportun«. Dar despre aceasta, în cele următoare.

5 65
In procesul „Memorandului“.

.....Trebuia ca regimul ori să se


desuinouăfească, ori să-şi răzbune.
Desuinouăţirea nu era eu putinţă. A
ales calea răzbunării“.
(Declaraţia lui l. RAŢIU, in pro­
cesul , Memorandului“ la 23. 5. 1894),

Schimbare
de conducere.
înainte de a înfăţişa purtarea lui G. Pop de Băseşti în pro­
cesul »Memorandului«, e bine să ne dăm seama de schimbarea
ce se produce la conducerea Partidului Naţional Român. Această
schimbare e abia atinsă în cartea publicată despre I. Raţiu. Fiind ea
provocată mai cu seamă de G. Pop de Băseşti, este firesc să o
istorisim aici. Deşi V. Babeş e cunoscut comitetului central al
Partidului ca nestatornic şi puţin serios, totuşi acesta ţine să-l
aibă în mijlocul său, ca să arate şi prin alcătuirea sa că, după
1881, el nu e organul de conducere numai al Transilvănenilor,
ci şi al Bănăţenilor. Din 1887, însă, V. Babeş şi Alexandru Mo-
csonyi părăsesc comitetul. La rugămintea comitetului, "cel dintâiu
revine. Al doilea, nu. Acesta refuză, chiar când se prezintă, în
persoană, întreg comitetul central, la palatul lui din Buda-Pesta,
ca să-l aducă în triumf. Revenind Babeş în comitet, el e ales pre­
şedinte. Alegere puţin norocoasă. Pe lângă o mulţime de conflicte
şi intrigi, el ridică împotriva sa şi a comitetului pe care-1 prezi­
dează aproape toată presa şi opinia publică românească. După
cum recunoaşte şi el într’o scrisoare (Sibiu 16/28. 7. 1891) către
G. Pop de Băseşti, ziarele care-1 atacă fără cruţare su n t: »Ro­
mânul«, »Gazeta Nouă«, »Liberté« şi »Timpul« din Bucureşti,
apoi »Tribuna« din Sibiu. Vrăjmaşă îi este şi »fracţiunea«: E.
Brote, V. Lucaciu şi Iuliu Coroianu din comitet. Pe aceştia el îi

66
socoteşte drept unelte ale »Junimiştilor«, nevrednici de un mandat
public. Fără niciun temeiu apoi, el crede că are dreptul, ca pre­
şedinte, să elimine, cu dela sine putere, pe membrii comitetului,»
cari îi fac opoziţie. Prin această măsură nechibzuită, precum şi
prin o mulţime de declaraţii, asupra cărora trebue să revină mereu
şi să le »explice«, el îşi creiază o situaţie imposibilă. El ajunge, la
un moment dat, cum îi scrie G. Pop (Băseşti, 10 11. 1891), »că
lumea românească nu mai are încredere« nici în el, nici în co­
mitetul prezidat de el. Trebue să se retragă. Pentru a-i înlesni
această retragere, G. Pop de Băseşti şi majoritatea membrilor la
31. 8. îi înnoesc încrederea, dar, îndată după aceea, explică sem­
nificaţia votului lor, cerând ca »acei membri, cari n’au chemarea
de a lucra împreună. . . să-şi cedeze locul altora, cari vor avea
frumoasa misiune de a servi cauza naţională în pace, linişte şi
înţelegere cu colegii lor«. Babeş e şi cam pesimist. N’are încre­
dere în puterea de luptă a tovarăşilor săi. »Ti-aduci Tu aminte« —
scrie el (Sibiu 12. 7. 1891) lui G. Pop de Băseşti — »cum zi­
ceam eu Ţie şi fratelui Raţiu că, printre voi, nu se găsesc 20 de
oameni cu consideraţiuni şi devotament«. E, apoi, răsvrătit îm­
potriva opiniei publice din Vechiul Regat, »care« — scrie el
(Ocna Sibiului, 10. 7. 1891) către acelaşi — »poate factore foarte
valoros, dar nu [subliniat şi în original] al nostru«, al cărei vot
»incompetent« caută »să ne impună a lor voinţă, eventual să ne
distrugă«. Tot atunci (12. 7. 1891) scrie el enormitatea că opinia
publică din Ţara Veche dovedeşte interes pentru chestiunea Ro­
mânilor Transilvăneni numai pe urma interesului arătat de Franţa
şi Germania.
Evident că un asemenea preşedinte nu mai poate să con­
ducă. In locul lui, precum spune G. Pop (Băseşti 10. 11. 1891),
trebue să vină un om cu fire împăciuitoare, un temperament calm
şi mai presus de toate cu desăvâşire independent, stăpân pe
ideile şi convingerile sale. Este I. Raţiu, precum ştim. Acesta dema­
scă atât în şedinţele comitetului cât şi în scrisoarea sa din Turda
<15. 11. 1891) primejdia politicei »înalte« a lui Babeş, inspirată
de Al. Mocsonyi. Aceasta e politica îngenuncherii, nu a mântuirii ;
a capului plecat, nu a frunţii ridicate. Chiar dacă această politică
nu decretează robia noastră veşnică, o admite până la bunul plac
al domnilor (usque ad beneplacitum dominorum). »Şi astăzi uni­
cul nostru magnat [mare boier]« — zice în continuare I. Raţiu —
»vine să ne dee învăţături, ca să ne ferim prin acţiunile noastre
de a supăra pe acei tirani, mari şi mici, şi să răbdăm cu capul
5* 67
plecat, până se vor milostivi tiranii noştri să ne ridice din sclă-
v ie! Departe am ajuns!! »Aşa se face că, numărând pe mem­
brii comitetului central, Iuliu Coroianu (Cluj, 17. 11. 1891) scrie
lui G. Pop de Băseşti că 15 inşi sunt contra preşedintelui;
deci majoritatea covârşitoare. In asemenea împrejurări »chestiu­
nea [preşedinţiei]... o desleagă« — precum spune însuşi V.
Babeş în ultima scrisoare adresată lui G. Pop de Băseşti (Buda­
pesta, 2/14. 1. 1892) — »evenimentele istorice prin proces natu­
ral şi onorabil«. Totuşi el e supărat pe »amicul« său. Ii declară:
»Dator nu-ţi voiu rămânea« şi apoi: »Bunul Dumnezeu numai de
aceea m’a mai lăsat în vieaţă ca să fiu în stare de a-ti plăti
datoria, să nu rămână a Ţi-o plăti el pe ceealaltă lume«. G. Pop
de Băseşti nu e omul să se înspăimânte de asemenea ameninţări.
La „timp oportun“
sau „fără amânare“ ?
Timp »oportun«, în concepţia Iui Alexandru Mocsonyi, pen­
tru prezentarea memoriului, e momentul, când naţiunea are
»garanţiile cerute pentru succes«. Fără aceste garanţii, prezen­
tarea lui e o dovadă de minorat politic, pe care anumite cercuri
dela Buda Pesta şi Viena nu vor întârzia s’o exploateze în folosul
lor, dar în paguba noastră. Pentru a-şi susţine ideile, Alexandru
Mocsonyi vine în persoană la conferenta naţională din 20 şi 21.
1. 1892. In comisia de 40 membri, propunerea acestuia este
primită din partea tuturor fără discuţie. Vasile Lucaciu, membru în
această comisie, îi aduce cuvenitele elogii. Eugen Brote, alt
membru al comisiei, laudă şi el frumoasa propunere a lui Mo­
csonyi, dar cere o mică schimbare. In locul cuvintelor »la timpul
oportun«, să se zică »fără amânare«. In urma acestei intervenţii,
se ivesc discuţii lungi şi animate. Punându-se la vot chestiunea:
19 inşi votează pentru Mocsonyi, 18 pentru Brote. Pe cel dintâiu
nu-1 mulţumeşte majoritatea de un vot şi cere votare nouă.
Intrând în comisie şi alti membri prezenţi ai conferenjei, cu 78
de voturi contra 56 se primeşte propunerea lui Brote. In şedinţa
plenară a conferentei, nu mai sunt discuţii. Se primeşte cu una­
nimitate propunerea comisiei în sensul ideilor lui Brote, dar nu
ca lucrare a lui Mocsonyi, deşi în fond era a lui, ci ca una cu
totul independentă.
Majoritatea e de părerea lui I. Rahu, exprimată în această
conferentă: »Nu noi purtăm vina, că opiniunea publică euro­
peană a ajuns să recunoască, că putred este ceva în Statul

68
nostru«. De părerea lui Mocsonyi este şi Bariţiu care, de altfel,
din 1888 se retrage din luptele politice. Infr’un interview din 1892,
el spune că acest an e cel mai puţin indicat pentru o demon­
straţie politică, deoarece Ungurii şi suveranul lor tocmai vor să
serbeze a 25-a aniversare a încoronării de rege al Ungariei. Deci,

3 .3
cc S i

2o <
-

3 CU
•— «Ol
„ (f)
O
Q V) C/>
*uC o£
. u
•Si „
z 5
3
-3 s .1
3 ' I5
ra .3
u
— ra
* ta « 3
3 a, .53 a)
1 3
K^
3
D -n 5Q
> •-
__ 'ro
3
CC
O •= o

s .«
co D
— u>
s£ «îs Ow)
>cc
CC< CQ
o b o;
’c/5 Q "Ö
c .. cu
o ÎS O
^O « Ou
J3
-• § d

politiceşte vorbind, nu se poate alege un moment mai puţin po­


trivit. Privind evenimentele în perspectiva timpului, acum ne dăm
seama că »memorandul«, cu tot eşecul lui, cu toate capitulările
ruşinoase ale unor reprezentanţi ai lui, cu toată dispariţia de pe

69
leren a unui E. Brote; Ioan Slavici, cunoscutul scriitor, fost
întâiu director al »Tribunei« din Sibiu; Septimiu Albini, redactor
la acelaşi ziar, secretar al comitetului; Gheorghe Bogdan Duică,
de asemenea redactor la numitul ziar; îoan Rusu Şirianu, având
aceleaşi atribuţii ş. a., — totuşi rămâne, după mişcarea dela
1848—49, cea mai de seamă dovadă de vitalitate a neamului
nostru din Ardeal, care l-a înălţat, prin jertfele şi suferinţele ce
îndură, nu numai în ochii săi, ci şi înaintea străinătăţii.
Am arătat în cartea despre Dr. I. Raţiu nu numai cu­
prinsul memoriului, întitulat după moda latinistă, a timpului »me­
morand«, ci şi amănuntele prezentării lui la Viena, consecinţele
imediate (vandalismul dela Turda şi de aiurea, apoi procesul în­
suşi cu osândirile şi ispăşirile ce a prilejit) şi cele mai depărtate
(legăturile sufleteşti foarte însemnate cu Slovacii, Croaţii şi Sârbii
— un fel de preambul al Micei înţelegeri, înfăptuite de aceste
popoare cu noi, abia după răsboiul mondial, precum şi puterni­
cele. ecouri de simpatie pentru cauza noastră la marile naţiuni
europene : Italieni, Francezi, Englezi. Nu repetăm cele spuse acolo.
Le întregim, cu informaţiile privitoare la G. Pop de Băseşti..
Pentru alte informaţii, se poate consulta importanta publicaţie a
d-lui I. P. P., Procesul Memorandului Românilor din Transilvania.
Acte şi date, Voi. 1. Editura Buletinului Justiţiei. Cluj 1933. Un
volum de 532 de pagini.
G. Pop de Băseşti
înaintea justiţiei maghiare.
Intre cei 25 de membri ai comitetului central a! Partidului
Naţional Român, urmăriţi pentru »tipărirea şi răspândirea« me­
moriului prezentat împăratului la Viena, al doilea este G. Pop de
Băseşti. El e vicepreşedintele comitetului. In vederea instruirii
celebrului proces al »memorandului«, el e chemat, întâiu, la ju­
decătoria de ocol din Cehul Silvaniei, Ia 29. 5. 1893, să răspundă
la un chestionar de şapte puncte, trimis din partea tribunalului
din Cluj, unde avea să se judece, în anul următor (1894), între­
gul comitet. Printr’o cerere în limba maghiară, înaintată prealabil
numitei judecătorii, el stârneşte să fie întrebat şi ascultat în
limba română. E audiat prin mijlocirea interpretului Ioan Magyari,
ajutor de director la cărţile funduare din localitate.
Iată acum chestionarul şi răspunsul celui învinuit! Din
aceste răspunsuri, se poate cunoaşte şi mai bine caracterul săit
rezolut, bărbătesc.

70
1. Este adevărat, că D-Ta ai fost membru al comitetului
executiv al Partidului Naţional Român, Ia editarea imprimatului cu
titlul Memorandul Românilor?
— Am fost şi sunt membrul aceluia.
2. Ai luat parte la adunarea, care a hotărît tipărirea şi ră­
spândirea broşurii intitulată Memorandul şi multiplicată prin presă ?
— D a ! Am luat parte. Ca explicaţie la acest punct, cer să
se fixeze, că Românii din Ungaria, în conferenţele partidului ţi­
nute mai de multe ori în Sibiu, începând dela 1881, prin repre­
zentanţii lor, câte 2 membri delegaţi din circumscripţiile electorale
locuite de Români au hotărît repetat, că vor aduce în publicitate
prin presă plângerile naţiei, comunicându-le, prin înaintare oma­
gială, şi Maiestăţii Sale, cum şi guvernului, corpurilor legiuitoare,
celorlalţi locuitori ai ţării şi străinătăţii. Aceste încredinţări,
aceste hotărîri le-a îndeplinit comitetul executiv al P. N. R. cu
ocazia din chestiune.
3. Ai aderat şi D-Ta la hotărîrile indicate la punct. 2 ?
— Da!
4. în ce formă ai participat Ia executarea hotărîrii ?
— Executarea propriu zisă a hotărîrii a fost încredinţată
comitetului executiv al P. N. R. Executarea hotărîrii am influenţat-o
şi eu, întrucât şi eu însumi am fost membru al delegaţiei trimisă
la M. Sa şi, ca atare am umblat la Viena; mai departe, trimi-
ţându-mi-se prin poştă hotărîrea adunării, şi anume un număr anu­
mit de exemplare ale imprimatului numit Memorandul, le-am primit,
le-am dat loc în casa mea; din ele, însă n’am expediat nimănui,
— dacă, însă, la casa mea, — care, precum se ştie, este vizitată
de multă lume, — s’a prezentat cineva, i-am adus la cunoştinţă,
că am exemplare din Memorand, şi, dacă cineva mi-a cerut din
el, i-am predat cu plăcere. — Declar că sunt primul vicepreşe­
dinte al comitetului executiv al P. N. R., şi că textul Memeran-
dului — din cauză că preşedintele [Dr. Ioah Raţiu] era bolnao
a fost stabilit sub preşedinţia mea, neintrând însă în atribuţiile
mele să dau îndrumări directe pentru executarea hotărîrilor aduse,
astfel nici n’am dat asemenea ordine biroului sau altora.
5. Ai tratat cu întreprinderea tipografică sau cu personalul
aparţinător acesteia, pentru executarea tipăririi.
— Nu!
6. Ce activitate ai avut în privinţa răspândirii ?
— La asta nu pot răspunde altceva, decât ce am spus Ia
întrebarea 4.

71
Cei 300 de Români Transilvăneni, delegaţi cu „Memorandul“ la Viena (1892).
7. Mai doreşti să faci încă vreo declaraţie sau observaţie?
— După cetire şi bine pricepere a celor scrise la proces
verbal, le confirm cu observaţia, că nu am dorit să fac demon­
straţie prin folosirea limbii mele naţionale şi, în urma culturii şi
a etăţii mele [57 de ani], nici n’aş putea uza de asemenea de­
monstraţii. — Cer hotărît mai departe, să se fixeze la proces
verbal că, conform legii, acest proces verbal de interogator ar
trebui să fie redactat în limba română şi, fiindcă nu este aşa,
de aci ar urma să refuz semnarea lui. După ce, însă, cunosc
şi limba maghiară şi ştiu că cele cuprinse aici corespund deplin
spuselor mele şi, fiind că mă port cu respect faţă de instanţă,
sunt gata să confirm prin semnătura mea cuprinsul acelora şi
declar, că nu am altceva de spus. (ss) George Pop de Băseşti.
La 26. 6. 1893 i se mai ia un interogator suplimentar, cu
privire la procesul verbal al şedinţei comitetului care a decis
prezentarea Memorandului. Declară că el n’a semnat nici un pro­
ces verbal, deşi trebue să existe unul.
Păcat că, din volumul I. de acte şi date, cu privire la acest
proces, lipsesc notele stenografice. In lipsa lor, suntem nevoiţi a
ne informa din ziarele timpului. Din acestea aflăm că, în procesul
»Memorandului« dela Cluj, G. Pop de Băseşti e ascultat în ziua
a cincia. El declară că îşi însuşeşte declaraţiile lui Raţiu şi aie
lui Coroianu, primind, în parte, răspunderea pentru »Memorand«.
Invoacă, în favoarea sa, prescripţia. Legea zice că, pentru Ardeal,
un delict se prescrie, în timp de un an, dela săvârşirea lui. Pentru
Ungaria, termenul e şi mai scu rt: 6 luni. Şi într’un caz şi în
celălalt, prescripţia e valabilă. La această întâmpinare a lui, Curtea
de Casaţie maghiară [A magyar királyi Huria] prin actul Nr.
1889 B—1894 răspunde că nu se poate admite. In temeiul §-ului
108 din Codul Penal, după publicare, s’a intentat procesul, care
a rămas în curs, tot timpul.
Juraţii şi judecătorul Issekutz îl întreabă, cu ai cui bani s’a
tipărit »Memorandul« ? G. Pop de Băseşti răspunde: cu ai Par­
tidului. Alte amănunte refuză să comunice. Intr’o scrisoare a sa
din Băseşti, 20. 2. 1892, către I. Raţiu spune că trebue grăbită
înaintarea »Memorandului», în frunte cu o delegaţie de cel puţin
500 de inşi. Pentru tipărirea lor trebue să se aducă parale [nervus
rerum gerendarum] din oraşul bucuriei [Bucureşti]. Mai scrie că el e
convins că şi bunul episcop român unit dela Orade, Mihail Pavel,
încă dă trei mii de floreni pentru imprimarea şi traducerea acestei
lucrări. Bine înţeles, să se păstreze cea mai desăvârşită discreţie.

74
Alte amănunte
din procesul „Memorandului“.
E bine să mai fixăm câteva amănunte caracteristice. Raportub
secret al tribunalului din Cluj către Curtea de casaţie din Buda-
Pesta cuprinde câteva informaţii preţioase. Acest raport e din
25. 5. 1894 şi însoţeşte recursurile în casaţie ale condamnaţilor.
»In ziua premergătoare desbaterii, precum şi în ziua începerii
ei« — cetim în acest raport — »o populaţie adunată din diferi­
tele regiuni ale ţării în oraşul Clujului, putându-se evalua ca
număr la aproximativ 3.000 persoane [ziarele contimporane dau
cifra de 20.000], o populaţie compusă aproape exclusiv din
Români, chiar în orele mai de dimineaţă în ziua desbaterii,
împărţindu-se în grupuri mai mici şi mai mari, circulau agitate,
începând dela localul tribunalului regesc situat în piaţa prin­
cipală, a oraşului, până la clădirea Redutei [astăzi »Cercul mi­
litar«], situată de aici.la o distanţă aproape de 500 de paşi,
ce a servit ca local al desbaterilor — şi de aici mai departe
spre vest la o depărtare invizibilă [deci, e falş că au fost
numai 3.000 de persoane!] — ceea ce părea a arăta că, pre­
cum s’a svonit înainte de desbatere, poporul adunat voia să
facă o demonstraţie în favoarea acuzaţilor«. — In continuare,
raportul secret constată că mulţimea se adună în jurul osândiţi-
lor »cu vuet nemărginit« şi-i însoţeşte cu strigăte de »Să trăea-
s c â !« Aceste manifestaţii au avut »influenţă deprimantă« asupra
curţii cu juraţi. Era temere de »dizordine cu caracter grav, even­
tual şi de bătăi«. Raportul verifică şi el obiecţiile continue ale
învinuiţilor şi ale apărătorilor lor împotriva interpretului. Pentru
restabilirea ordinei, preşedintele tribunalului cere 2 compănii de
husari [cavalerie] şi 1.600 de ostaşi din infanterie. Rezultatul?
»Scăderea agitaţiei«. — In privinţa limbii de desbatere, tribuna­
lul unguresc suferă o adevărată înfrângere. »Instanţa«, — cetim
mai departe în raportul secret — »văzând că iritaţiunea a atins
un grad mai urcat, din partea sa încă a aderat la măsura pre­
şedintelui, ca apărătorii acuzaţilor, neavând calificaţia de avocat,
întocmai ca şi acuzaţii, să poată întrebuinţa, în cursul desbaterii,
propria lor limbă maternă.
Prin sentinţa Nr. 2761—1894 sb, tribunalul osândeşte pe
I. Raţiu la doi ani temniţă de S ta t; pe G. Pop de Băseşti la un
(t) an; pe Vasile Lucaciu la 5 ani, fiindcă el mai fusese osândit,
făcând puţin mai înainte 13 luni în o asemenea temniţă şi fiind
el tot timpul foarte dârz şi încăpăţînat (daczosés makacs) şicon-

75-
Apărătorii în procesul „Memorandului“ :

76
Dr. Şt. C. P op, Dr. V. B ran isce, D r. G. Ilea, M atei M. Dula, Io sit C rişan, Dr. Al. H o ssu L ongin, Şt. F ain o r, Fr. H ossu to n g in , I. M. Roşu.
Dr. A ugustin B unea, D r. A urel M ureşianu, Dr. M. Ş tefanovici, Dr. A urel Isacu , C or. B rediceanu,*D r. A. F râncu, P. Trufa.
Dr. Silviu M oldovan, Dr. Emil G avrila, D r. Şt. Petrovici.
siderat ca autor intelectual şi moral al »Memorandului«; D.
Comşa, ca unul care umblă cu scuze falşe, la 3 a n i; Dr. D. P.
Barcianu la 2 ani şi 6 luni; N. Cristea la 8 luni; Iuliu Coroianu
la 2 ani şi 8 luni; Dr. Teodor Mihali la 2 ani şi 6 luni; Aurel
Suciu la 1 an şi 6 luni; Mihai Veliciu la 2 an i; Rubim Patiţia
la 2 ani şi 6 luni; Gherasim Domide la 2 ani şi 6 luni; Dionisie
Roman la 8 luni şi Patriciu Barbu la 2 luni.
Sentinţa e semnată de Baronul Szentkereszty Zsigmond, ca
preşedinte, şi Dr. Balás Elemér, ca notar al tribunalului de presă.
In 33 de puncte, Curtea de casaţie din Buda-Pesta, la 13.
7. 1894, sub Nr. 6416 B. — 1894, şi cu semnăturile lui Ober-
schall Adolf şi Dr. Székely Ferencz, răspunde la recursurile osân-
diţilor. Fără să mai institue o anchetă, întemeindu-se pe notele
stenografice şi pe raportul secret, amintit mai sus, această curte
aproabă tot ce s’a făcut din partea tribunalului. De pildă, intro­
ducerea de »indivizi înarmaţi« (fegyveres egyén) în incinta tri­
bunalului [punctul 9]; tăgădueşte că vreunul din osândiţi ar fi fost
insultat ori huiduit pe străzile Clujului, fiindcă aşa raportează po­
liţia ungurească din acest oraş [punctul 23]; interpretul e fără
greşeli (punctele 20 şi în parte, 24), deşi nici unul nu are că­
dere să se rostească în această privinţă. In contradicţie flagrantă
cu legile în fiinţă, Curtea de Casaţie decretează că limba tribu­
nalului din Cluj e, pentru oricare cetăţean, cea maghiară. încu­
viinţează, mai departe, amenzile de câte o sută de floreni, apli­
cate de tribunal apărătorilor Amos Frâncu şi Coriolan Brediceanu.
Pe G. Pop de Băseşti îl pedepsesc numai cu un an închi­
soare de Stat. Tribunalul îi găseşte următoarele circumstanţe ate­
nuante : vieaţă nepedepsită şi atitudine modestă cu pocăinţă, ară­
tate la desbaterea din urmă. Auzind această motivare, el se ri­
dică să protesteze. Preşedintele îi refuză cuvântul. Găsim urme,
despre acest protest bărbătesc al său, chiar în ziarele maghiare
de atunci; astfel e în »Budapesti Hírlap«, apoi în corespondenţa
contemporană.
Pedeapsa în bani.
Deosebit de aceste pedepse individuale, cei osândiţi în pro­
cesul »Memorandului« au să suporte cu toţii laolaltă (»in solidum«),
o amendă de 3011 fl. 93 cruceri. Din această amendă, 2140 îl.
reprezintă cheltueli ocasionate de inserarea sentinţei în diferite
ziare maghiare. Aceste cheltueli variază dela 25 la 600 fl. »Ellenzék«,
»Kolozsvár«, »Erdélyi Híradó«, »Pester Lloyd« şi »Pesti Napló«

77
•cer câte 150 îl. fiecare; »Nemzet« 165 fi.: »Pesti Hírlap« şi
»Magyar Hírlap« câte 300 fl.; iar »Budapesti Hirlap«, organul
imperialismului maghiar, 600 fl. — Osândit» protestează şi îm­
potriva acestei sentinţe nedrepte. Tariful de publicitate, în deosebi,
e foarte exagerat. In loc să-l fi potrivit condiţiilor de publicitate
specială ale fiecărui ziar, tribunalul îi lasă pradă lăcomiei unor
speculanţi neruşinaţi. Găsesc exagerată şi plata stenografului de
30 fl. Nu ei l-au ângajat. Nici nu le-a făcut servicii. Asemenea
chiria şi iluminaţia aşa de costisitoare a »Redutei« nu-i poate
privi pe ei. De ce a fost nevoie de spectacole ? De ce n’au uzat
de sălile proprii ale tribunalului ? Şi pentru ce să plătească ei pe
interpret? §§ ii 7, 8 şi 9 ai articolului de lege XLIV din 1868 nu
prevăd oare limpede, că cetăţenii au să fie judecaţi în limba lor ?
Şi ce nevoie a mai fost de jandarmerie, de miliţie, de instalaţie,
de telefoane ? In rezumat, ei cer anularea sentinţei tribunalului
din Cluj Nr. 2587/presid. din 1896 şi comunicarea acestei anu­
lări autorităţilor financiare în drept.
Fireşte, nu se ţine seamă nici de acest protest.

Din urmările
procesului.
Răsfoind acum, după 40 de ani şi mai bine, dosarul acestui
proces istoric, nu ne putem ascunde un simţimânt de mirare în
faţa atâtor violenţe şi nedreptăţi. Cine caută satisfacţie prin
răzbunare, îşi goleşte sufletul de orice demnitate, arătându-şi
urîciunea. Această • impresie o au nu numai contimporanii ro­
mâni, ci şi străinii. »Gazeta Transilvaniei« aduce mereu arti­
cole ca »Abnormităţile procesului Memorandului« de Dr. Aurel
Mureşianu ş. a. (Nr. 98 din 1894). Nu e vorba de a apăra aici
câteva persoane, scrie cu temeiu marele ziarist, ci de a salva
cauza Partidului Naţional Român, cauza limbii şi a naţionalităţii
noastre. Iar în alt Nr. dela 4/16. 5. 1894 al aceleiaşi Gazete
se constată că »în lipsa totală a substratului de drept al urmă­
ririi, justiţia maghiară, la porunca guvernului, face încercări
desperate de a ieşi din impas, înlocuind legalitatea cu violenţa şi
dreptatea cu liberul arbitraj al judecătorilor«. — Acest proces
scoate din rezerva cuvenită sihastrilor ştiinţei până şi pe mem­
brii Academiei Române. După rostirea sentinţei, acest înalt aşe­
zământ cultural adresează un frumos şi documentat apel către
toate instituţiile culturale mai de seamă, luând apărarea fraţilor
năpăstuiţi. Ecourile sunt multe şi mişcătoare din toate părţile. Am

78
stăruit altă dată asupra lor în capitolul »Chestiunea Românilor
Ardeleni, înaintea opiniei publice europene« din volumul închinat
lui I. Raţiu p. 137—148. Aici reamintim numai avertismentul pe
care Georges Clemenceau îl dă Ungurilor în celebrul său articol
»Luptă de rase“ din »La Justice« 12. 5. 1894 »Independenţa na­
ţionalităţii maghiare« — zice omul care are să prezideze pacea
înfăptuită după războiul mondial — »va fi mai bine garantată
prin pacea libertăţii la rasele vecine, decât prin opresiune vio­
lentă cu consecinţa sa inevitabilă: răsboiul, totdeauna riscat.«
— Nu sunt străini de adevăr nici câţiva Maghiari cu mai multă
judecată. Astfel ziarul din Buda-Pesta »Patria noastră« [Hazánk]

Dr. Victor Mihályi de Apşa (* 19. 5. 1841, f 21. 1. 1918),


mitropolit român unit de Alba Iulia şi Făgăraş, cu reşedinţa în Blaj.

din 13. 5. 1894 recunoaşte: »Oricât de greu ne cade, dar suntem


constrânşi a constata, potrivit adevărului, că la Cluj, în decursul
de până acum al procesului [»Memorandului«], justiţia maghiară
a suferit un hotărît dezastru, faţă cu isteţimea politică şi juridică
a acuzaţilor şi apărătorilor de naţionalitate română«. Ce e mai
m ult: chiar un judecător maghiar din acest celebru proces face
următoarea notă marginală pe actul publicat de I. P. P. la Nr.
115 (p. 236): »Ura neputincioasă a puterii contra dreptăţii«. Acesta
e procesul »memorandului«. De ar rămânea această preţioasă
învăţătură pentru detentorii de totdeauna ai puterii!

79
Obsesia tulburărilor, a revoluţiei e atât de mare, încât ve­
nind la Cluj, în acest an (1894), după întemniţarea conducătorilor
români, împăratuî-rege, Franz Iosei, întreabă semnificativ pe mi­
tropolitul Românilor uniţi dela Blaj, Dr. Victor Mihályi: »Acuma
e linişte« ? [Ist jetzt Ruhe ?].
Momente mai
senine.
Acum, câteva momente mai senine.
Tabloul de mai sus ar fi şi necomplet şi prea sombru, dacă
n’am proiecta asupra lui câteva raze de lumină. Acestea le pri
lejesc femeile, Nu în zadar se spune că ceea ce e geniul în
artă, sunt ele în vieaţă. Deviza lor, în acest limp, e : Totul pentru
naţiune! Ca adevărate vestale, ele nu lasă să aţipească focul
sacru al naţionalismului, nicicând şi nicăiri. Dovadă strălucită şi
evantaliul doamnei Elena Hossu Longin, fiica eroului nostru dela
Băseşti, care a solicitat şi obţinut următoarele rânduri caracte­
ristice, pe care le păstrează şi astăzi cu atâta pietate:
1. Emilia Dr. I. R aţiu: »Decât să fiţi călcaţi mereu, De
oameni fără Dumnezeu, Muriţi mai bine în răsboi, Să nu mai fie
neam de voi!« Cluj, 25. 5. 1894.
2. George Moroianu: »Pour vaincre Ies ennemis de notre
nationalité, il nous faut de l’audace, encore de Taudace et toujours
de l’audace«. Cluj, 17. 5. 1894.
3. Alexandru Vaida Voevod : »Norii ’ncep a se aduna, trecem
din éra frazelor în éra faptelor«.
4. Dr. Victor Colceriu: »Memorand 1894, luna Maiu, sunt
zile memorabile, — de mândrie şi glorie naţională pentru noi,
Românii, ■- de ruşine, însă, pentru urmaşii lui Atila«.
5. Dr. V. Branisce: ». . . o luptă e vieaţa şi noi caută
să trăim«.
6. Dr. Silviu Moldovan: »Salutare frumoaselor noastre
doamne, care ne-au încurajat în luptă contra inamicilor«. Cluj,
7—12. 5. 1894.
7. Dr. Ilie Gavrila: Amintire dela Memorand [sârbeşte]
7. 5. 1894.
8. Dr. Amos Frâncu: »Conventul de teroare a înarmat pe
Charlotte Corday«.
9. Dr. Vasile Lucaciu: »Dreptul e al nostru, puterea e a
voastră«, zice paşa şi muri disperat. Dreptul a învins.
10. Dr. Vasile H ossu: »Din prigonire va răsări libertatea
poporului românesc«. Cluj, 13. 5. 1894.

80
11. Dr. Aurel Isac: »Lupta pentru limbă şi naţionalitate
îndreptăţesc şi la fapte, care altcum numai tribunalul istoriei
le-ar putea confirma şi justifica«.
12. O. Tilea: »Nodul vederilor politice ale bărbaţilor îl
desleagă mai corect femeile române«.
Nu ne trece prin gând să discutăm aceste sentinţe. Dar
nu ne putem opri de a constata exaltarea de spirit, din care ele
ţâşnesc.
Ilie din Urseni îşi încheie articolele despre »Eliberarea lui
Lucaciu« din Tribuna 6/18. 2. 1894, cu aceste versuri caracte­
ristice : »Decât Românimea şi al ei cuvânt, Numai sus în ceruri
Tatăl e mai sfânt. Tot ce-avem pe lume, mai măreţ mai rar, Sus
pe-al ei altar!«
Poeţi, cari până atunci au umplut lumea cu balade, idile,
versuri de amor şi alte nimicuri frumoase, încep a se cutremura
şi ei de durerile obştei. George Coşbuc ne dă »In oppressores«,
»Moartea lui Gelu« ş. a. Alexandru Vlahuţă încă scrie »Eroilor
martiri« şi »Liga domnişoarelor române«. Iată această din urmă
poezie:

LIGA DOMNIŞOARELOR ROM ÂNE


de ALEXANDRU VLAHUŢĂ

In munţi, în codri ’ntunecaţi, Dar iată dinspre Răsărit,


Unde, robit de-atâta vreme, Ca ’n basme se iveşte-o zină,
Un uriaş, în lanţuri geme, Ş i ochii ei aduc lumină
Au mers şi preoţi şi soldaţi, Eroului batjocorit.
Şi nimeni n a putut răsbafe, Păşeşte sveltă, zimbitoare,
Să-i duc’ o rază de dreptate ! Ş i ’n loc de armă poarf o f loare.
Pe-acolo drumurile-s pline E l printre gene dese, grele,
De cruci, de ruguri, de morminte, Ca ’n somn privirile-şi străcoară:
Tot codru-i plin de jertfe sfinte — Ce cauţi, gingaşă fecioară,
Şi ’n freamătu-i auzi suspine. In preajma suferinţei mele ?

Ea, surizindu-i galeş, blând,


întinde mâna-i delicată,
Atinge lanţul. . . şi deodată
S ’aud verigile căzând,
Şi robul se ridică domn.
El pare un leu trezit din somn.
— Mântuitoareo, cine eşti?
— Sunt fiica ta . . . Tu ai strigat
Şi glasul tău a răsunat
In plaiurile româneştii

6 81
In temniţa din Vácz.

„O, de ne-ar urma vreo 100 de inşi


tn temniţele Maghiarilor, de unde are
să iasă libertatea, ca şi lumina din
întuneric . . .*
(AL. ROMÂN, Dintre Turcii creşti-
nafi; — din sânta mănăstire [SnagoJ-
Vaf la 2. 12. 1870, scrisoare către
G. Pop de Băseşti).

In temeiul sentinţei Nr. 6002 —1894/bf. a Tribunalului din


Cluj primprocurorul acestui tribunal, cu ordinul Nr. 3304—1894/fii,
cere imediata ei executare: deţinere, escortare jandarmărească
de acasă şi până la temniţa din Vácz, iar acolo arest de un an.
Locotenentul din jandarmărie, Polyánszky Dénes, staţionând în
Caşovia (Kosice), însoţit de şase jandarmi, la 26. 7. 1894, orele
211/2, lăsând cinci jandarmi la uşi, însoţit de un sergent, intră în
sofragerie, unde G. Pop de Băseşti răsfoeşte ziarele şi întocmeşte
poşta pentru a doua zi. Cerând obişnuitele scuze, îi arată ordinul
pe care trebue să-l execute. I se mai dă un scurt răgaz de nici
12 ore, până dimineaţa la orele 10. Atunci e ridicat şi dus la
Baia Mare. De aici, odată cu prietenul şi tovarăşul său de lupte,
Vasile Lucaciu, .parohul din Şişeşti, e transportat prin Dej la
procuratura din Cluj. Aici li se despart drumurile. Ioan Raţiu,
V. Lucaciu şi I. Coroianu sunt trimişi să-şi ispăşească păcatul
dragostei de neam Ia Seghedin, iar G. Pop de Băseşti, şi ceilalţi
condamnaţi în procesul »Memorandului«, la Vácz.

Starea celor
întemniţaţi.
In temniţa din Vácz, regimul e mai aspru decât la Seghe­
din. încăperile mai mici, mai întunecoase. Aer mai puţin. Lumină
aproape de loc. Această temniţă e făcută dintr’o veche mănăstire.
Amănunte, în scrisoarea deschisă a lui G. Pop de Băseşti către

82
Pázmándy Dénes, mai în jós. — Unde mai pui restricţiile din ce
în ce mai simţite ale libertăţii ? La început, li se mai da voie să
primească vizite. In curând, însă, »ţăranii şi junii« sunt opriţi.
Pe urmă, sunt opriţi şi alţii. In deosebi e înăsprit regimul din
temniţă al lui G. Pop de Băseşti. Prin ordinul Nr. 15.045 din 8.
4. 1895 el e oprit chiar de a mai coresponda cu cei din afară.
El n’are voie să adreseze decât cel mult o scrisoare pe săptă­
mână către membrii familiei sale. Intr’o scrisoare din acest timp
{31. 8. 1894), adresată doamnei Emilia Dr. Raţiu, atunci la Seghe-
din şi ea, G. Pop de Băseşti spune că, de ieri, e acolo şi Dr.
Teodor Mihali dela Dej, împreună cu nevastă-sa, Viorica. Nu pot
fi văzuţi decât mai târziu. Atât sunt de capricioşi cei dela putere.
Ziarele maghiare contribuie esenţial Ia înăspirea regimului întem­
niţaţilor. In deosebi cele locale. De câte ori aceştia sunt vizitaţi
de prieteni ori de admiratori din ţară şi străinătate, aceste ziare
tună şi fulgeră împotriva libertinajului acestor »pensionari« ai
Statului Maghiar. Ele cer pur şi simplu linşarea lor. Astfel ziarul
din Vácz (Váczi Hírlap) din 5. 8. 1894 ameninţă, precum urmează:
»Scriitorii murdari dela Tribuna şi Dreptatea să-şi însemne, însă,
că cei 30.000 de oameni, în cercul cărora »Váczi Hírlap« îşi îm­
prăştie ideile şi sentimentele sale, ca un singur om se vor ridica
şi, făcând mâna pumn, vor lovi năpraznic în creerul împuţit [sic[
al acestor nebuni mizerabili cari, ameţiţi de febra Daco-Româ­
nismului, speră să-şi înfigă cuţitul ucigaş în trupul Statului Ma­
ghiar ...« Cu toate acestea, condamnaţii nu se plâng.
Intr’o scrisoare din 20. 8. 1894 către aceiaşi Doamnă, Emilia
Raţiu, el mai scrie: »Eu şi consoţii 11« — zice el — »încă sun­
tem sănătoşi. In adevăr, mare dar dela Atotputernicul. Fiind sănă­
toşi, vom putea suporta greaua şi nemeritata pedeapsă. — Aici,
oamenii noştri toţi se poartă cu resignaţie. Nimeni nu se plânge.
Sunt convinşi că, din temniţa noastră, se va naşte libertatea nea­
mului nostru. Vedem cu toţii că aşa o să fie. — Pe mine, ce-i
drept, mă apucă [melancolia] câte odată, dar de loc îmi vine
mentorele Domide [Gherasim, paroh român unit în Rodna veche]
sau Veliciu [Mihail, avocat în Chişinău-Criş] şi mă aduc la rezon.
— Dar mă gândesc de multe ori, cu câtă abnegaţie am servit
o vieaţă întreagă patria şi naţiunea mea şi acum, la bătrâneţe,
mi se răsplăteşte cu temniţă. Şi asta mă mâhneşte momentan.
Insă, consultând istoria universală a tuturor neamurilor, aflu că,
de când e lumea lume şi de când se scrie istorie, tot aşa a fost.
Lucruri mari pretind jertfe mari. Asta, apoi, mă împacă cu situa­
6*
83
ţia, mă oţeleşte şi mă întăreşte în credinţa, că noi a trebuit să
aducem jertfa asta pe altarul naţiunii, — şi dacă e aşa, răbdăm
şi îndurăm bucuros«.
Pe lângă grijile propriei gospodării, pe care, în absenţa lui,
câtva timp i-o conduce nevasta, iar, după moartea ei, fiică-sa,
Elena, ajutată de Andrei Cosma, precum se va arăta la locul său,
multă bătaie de cap îi pricinueşte soartea tovarăşilor săi de suie-
rinţe. Pentru sine nu cere nimic. El poate să dea. Cere, însă,
pentru alţii. Intr’o scrisoare din 24. 9. 1894 către aceeaşi doamnă
Raţiu, el cere ca ajutoarele de bani destinate întemniţaţilor să
nu se mai trimită pe adresa lui, ci pe două sau trei adrese,
pentru a nu da nimic de bănuit. Propune, deci, ca aceste aju­
toare să se expedieze pe numele profesorului Dr, Daniil P. Bar-
cianu şi al avocatului Dr. T. Mihali. In deosebi, să nu fie uitat
acesta din urmă. El a plătit, din al său, 200 fl. dobândă la banca
»Albina«, iar doamnei Paulina Lucaciu i-â anticipat 100 fl. Are,
apoi, şi el greutăţile lui. E aici cu familie cu tot. — Tot aşa cere
să-l aibă în vedere pe avocatul, Rubin Patiţia, întemniţat şi el la
Văcz. El are un fiu student în drept, la Buda-Pesta, şi o fiică la
şcoala Astrei din Sibiu. Ar avea nevoie de 150 de fl.
Decât aceste mici nevoi personale, cu mult mai mult îl fră­
mântă marile chestiuni publice. In aceeaşi scrisoare (24. 9. 1894)
către doamna Raţiu, el felicită astfel pe vrednicul preşedinte al
Partidului Naţional Român: »Mai vârtos ne bucurăm de sănăta­
tea şi ţinuta deamnă, eroică a iubitului nostru preşedinte. Se ade­
vereşte la dânsul zicătoarea străbunilor noştri: Dacă s ’ar pră­
buşi pământul, ruinele nu l-ar înspăimânta (Et sifractus illaba-
tur orbis, impavidum ferient ruinae). Preamărit şi lăudat să fie
Cel de sus, căci nouă mai vârtos sănătate ne ţrebue, ca să pu­
tem îndura cele de îndurat şi aşa să fim în stare a hrăni, cu
suferinţele noastre, molohul nesăţios — duşmanul crud şi mile­
nar, şi toate acestea cu virtute adevărat romană, adică fără tân­
guire, — căci Dumnezeu va pune un capăt şi acestora (Dabit
Deus his quoque îinem)« . . . Intr’o scrisoare nedatată, însă evi­
dent tot din timpul întemniţării, şi tot către doamna Raţiu, el
îşi permite să recomande preşedintelui mai multă discreţie, în.
deosebi faţă de Dr. Corneliu Diaconovich, secretarul de mai târ­
ziu al Astrei, precum şi faţă de Dr. Branisce. Graţie acestor indi­
screţii, ajung în publicitate prin »Gazeta Transilvaniei« dela Bra­
şov, precum şi prin »Dreptatea« dela Timişoara o mulţime de
secrete. Iar din aceste ziare româneşti, ele trec, apoi, şi în cele

84
streine ca . »Magyar Hirlap«, ameninţând să compromită cauza
naţională. N’ar dori să se repete cazul din timpul preşedinţiei lui
V. Babeş, când preşedintele nu era solidar cu tovarăşii săi din
comitet.
Citind acest avertisment frăţesc, ne vin în minte cuvintele
atât de adevărate ale lui Bariţiu către Aurel Mureşianu (27. 5.
1888) despre slăbiciunea ce o are neamul nostru pentru denun­
ţători. La acea dată, anume, aceşti denunţători premejduiau exi­
stenţa băncii »Albina». — »Eu aflasem« — scrie Bariţiu între
altele — »de mult despre ceea ce zise un ministru-preşedinte în
prezenţa câtorva deputaţi că, adică, la nici un popor nu se află
atâţia denunţători scârboşi ca la poporul românesc. Vai, ce stig­
matizare de infamie, dela care lipseşte numai fierul înfocat apăsat
pe frunte. Nu se află denunţători şi la alte popoare ? Ba se află,
cu acea singură distincţiune că, de exemplu, Italienii, Grecii,
Maghiarii, Sârbii, Turcii, chiar şi Muscalii şi Francezii, dacă-i
descopere îi junghie . . . De s’ar fi întâmplat aiurea aceea ce văzu­
răm în Martie cu ochii noştri la Bucureşti, nici un spion n’ar fi
rămas în vieaţă. Românii sunt, însă, foarte indulgenţi, umani şi
generoşi, chiar şi cu spionii cei mai mincinoşi, infami şi spurcaţi.
Aşa era şi loan Brătianu cu spionii cei mai neruşinaţi din apro­
pierea sa imediată; îi ştia, le cunoştea toate mişeliile, şi totuşi tăcea,
până când era pe aci să-l piardă. Iară mitropolitul gr. ort. din
Sibiu a trecut orice măsură cu indulgenţa sa, ca să sufere pe
Iuda cu anii întregi să mănânce din acelaşi blid cu dânsul«...

Intre G. Pop de Băseşti


şi Dr. Ioan Maniu.
Dar grija şi atenţia lui G. Pop de Băseşti nu se reduce la
cea dovedită pentru venerabilul preşedinte al Partidului Naţional
Român. El se gândeşte la fraţii săi de pretutindeni. In deosebi
la cei din Sălaj. La 6. 1. 1895, el adresează lui Ioan Maniu (tatăl
domnului Iuliu Maniu), atunci avocat în Şimleul Silvaniei, o scri­
soare lungă şi foarte interesantă, pe care îl roagă să n’o publice
în ziare, ci s’o comunice confidenţial prietenilor săi din numitul
judeţ. întemniţatul se adresează »credinciosului« său amic, care,
de câte ori a fost chemat la împlinirea vreunei datorii naţionale,
niciodată n’a căutat »scuză«, ci întotdeauna a stat »neclintit de
35 de ani«, la datoria sa de Român, E mândru de trecutul şi de
tovarăşii săi de luptă. Dacă ar fi în poziţia de a reîncepe acti­
vitatea sa de aproape patru decenii, n’ar proceda altfel decât a

85
procedat. Arată cât de dezorganizaţi erau Românii Sălăjeni — şt
în general toţi Transilvănenii — în 1861, la restituirea vieţii consti­
tuţionale. Alegătorii noştri erau duşi la urne de sbirii administraţiei
ungureşti, cum se duc turmele la păşune. Singura excepţie fe­
ricită în acel timp o făcea judeţul Arad, foarte bine organizat din
punct de vedere românesc, de vrednicul luptător, Gheorghe Popa.

Dr. Ioan Maniu, avocat, Şimleul-Silvaniei.

Reculegându-se Românii Sălăjeni, s’au organizat şi, în ale­


gerile din 1869, au ales, după secole de restrişte, pe cel dintâiu
deputat, Ioan Cucu. Decedând acesta, e ales autorul scrisorii, care
are cinstea să reprezinte Sălajul, în corpurile legiuitoare ale Un­
gariei, până în 1881, când Tisza Kálmán, »sdrobitorul de naţiona­
lităţi«, sdrobeşte şi această fortăreaţă a Românismului, circum­
scripţia electorală din Cehul Silvaniei. — înfrânţi pe tărâmul po­

86
litic, Românii se organizează pe tărâmul social şi cultural, izbu­
tind să înfăptuească, în adevăr, câteva lucruri de seamă. Aşa
sunt: Monumentui de granit la mormântul lm S. Bărnuţiu în Bocşa;
înfiinţarea primei reuniuni a învăţătorilor români, din iniţiativa lui
Andreiu Cosma şLa lui Gavriil Ţrifu, fost profesor la şcoala nor­
mală din Zalău; organizarea model a despărţământului Şimleu al
Astrei, sub conducera vicarului episcopesc, Alimpie Barbolovici,
citat ca exemplu pentru toată ţara; câte 15—2 0 de premii, în fie­
care an, pentru cei mai harnici învăţători români din judeţ; ale­
gere de notari români, în comunele româneşti; reprezentarea
demnă a elementului românesc, în consiliul judeţan; crearea Sil-
vaniei«, această citadelă a vieţii financiare şi economice româ­
neşti, cu puternice iradiaţii nu numai în judeţ, ci în tot Nordul
Ardealului; înfiinţarea Reuniunii Femeilor Române; dar, mai
presus de toate, bunul obiceiu de a se sfătui şi de a fi solidari
în toate.
Autorul se făleşte că e părintele solidarităţii româneşti. Sim­
ţind lovitura mortală ce o pregăteşte Tisza Kálmán vieţii politice
româneşti, în consfătuirea ce a avut loc la Turda, în 1880, după
adunarea generală a Astrei, el propune şi cei de faţă (Bariţiu,
Bologa, Cosma, Raţiu, Roman) primesc cu entuziasm : intrarea
în pasivitate parlamentară a tuturor Românilor, nu numai a celor
Ardeleni (aceştia erau din 1869, dela conferenţa din Miercuria),
ci şi a celor »Ungureni«. Propunerea se înfăptueşte în confe­
renţa naţională din 1881, la Sibiu, unde se stabileşte un singur
program politic pentru toţi Românii.
In continuare, G. Pop de Băseşti arată, că încă de atunci
a fost vorba de redactarea unui »memorand« politic. Cu redacta­
rea acestui »memorand« e însărcinat V. Babeş. Din diferite cauze,
acesta tot amână redactarea lui. In cele din urmă, Bariţiu, scrie
el un foarte bun memoriu istoric al luptelor noastre naţionale.
Se cere, însă, şi un memoriu politic actual, care să cuprindă du­
rerile şi aspiraţiile noastre de astăzi. — Această lucrare e încre­
dinţată avocatului Iuliu Coroianu, fiul fostului vicar din Şimleu,
mai târziu canonic în Gherla, Demetriu Coroianu. La prezentarea
acestui »Memorand« în Viena, participă 48 de Români Sălăjeni.
Autorul e adânc mâhnit că acest zel naţional, în timpul din urmă,
e pe punctul de a scădea. La conferenţa alegătorilor români, con­
vocată la Sibiu în 28. 11. 1894, Sălajul, reprezentat totdeauna
demn şi impunător prin câte 12 delegaţi, n’are decât 2. Unde o
să ajungem, dacă mergem tot aşa ?

87
încheie: Nu e voie să ne scuzăm cu ocupaţiile noastre pro­
fesionale (preotul cu îndatoririle patrafirului; avocatul cu proce­
sele ; doctorul cu spitalul; plugarul cu gospodăria ş. a. m. d.);
interesul comun, binele de obşte trebue să primeze. Roagă pe
bunul său amic să ia, sub iscălitură, dela fiecare fruntaş Sălăjan,
dovada că i s’au comunicat cele cuprinse în această scrisoare-
manifest.
De aşa vremi şi de aşa suflete se învredniciră marii noştri
înaintaşi !*)

Către episcopul Sabo,


către Pázmándy şi Szikszai.
O scrisoare însemnată a lui G. Pop de Băseşti din temniţa
dela Văcz (8. 3. 1895) e şi cea către episcopul român unit din
Gherla, loan Sabo. Deşi colegi de clasă, ei nu sunt prieteni. Nici
acum nu i-aY scrie, dacă n’ar fi silit. Devenind vacantă parohia
Băiţa, jud. Sălaj, ca mare proprietar şi unul din principalii dona-

*) Legăturile lui G. Pop de Băseşti cu loan Maniu sunt mai vechi.


Ele datează din 5. 2. 1861, când cel dintâiu, atunci tânăr slujbaş, invită pe
cel din urmă, atunci student în drept, să intre şi el într’o slujbă publică a
judeţului său de baştină, Solnocul de Mijloc. Tot atunci chiamă G. Pop de
Băseşti şi pe alţi tineri, în asemenea funcţii, anume pe loan Pop şi pe
Iosif P ap; acesta din urmă, de fel din Cig, atunci concipist la Locotenenţa
[stăpânirea] regalT cfin BudăT MulŢumirtd pentru aceasta atenţie, cu atât
nîăî preţioasă, cu cât ea vine dela un „bărbat, căruia îi zace la inimă binele
amatei [iubitei] soastre naţiuni“, loan Maniu arată că nu e din jud. Solno­
cul de Mijloc, ci din Crasna. E învoit să-l candideze fie la un post de
pretor, fie la cel de notar judeţan. Preferă pe cel de pretor, bunăoară la
Cehul Silvaniei, pentru a putea fi neîncetat în legătură cu poporul. II cu­
prinde jalea, când se gândeşte, ce puţini Români cu carte sunt pretutindeni.
Din jud. Crasna, el e singurul. „Doamne, săraci suntem!“ exclamă el „Şi,
mai ales, noi, Ardelenii, stăm cu mult mai rău, în privinţa asta, decât
Ungurenii !* Judeţul Arad e în frunte. Totuşi în acest judeţ, din 40 de slujbaşi,
abia 7 sunt Români. Din aceşti 7, numai 2 scriu şi vorbesc bine româneşte.
Acum e în pragul examenului de doctorat. Trebue să-l treacă. Neisprăvit,
nu vine, chiar dacă l-ar numi prefect [„comite suprem“] dintr’odată. Aşa
ambiţie nobilă şi râvnă de învăţătură are tânărul loan Maniu. E le un mare
patriot român. Din cauza sentimentelor sale româneşti, el are multe de su­
ferit. Deşi e singurul doctor în drept între magistraţii judeţului său, el nu e
avansat niciodată. Deşi funcţionar de Stat şi obligat să voteze, el nu-şidă
nimănui votul, după conferenţa naţională din 1881, când se decretează
„pasivitatea“ parlamentară. Când oficialitatea maghiară îi face reproşuri
pentru această atitudine, el răspunde: „Eu primesc leafă din impozitele
plătite de Români“.

88
tori ai acestei parohii, el are datoria să se intereseze de aproape
de numirea noului paroh. Cei de până atunci nu erau vrednici
de numele de părinte. Ca unul care a făcut o fondaţie de 10.000
fl. pe seama acestei parohii şi are de gând să o mai ajute şi în
viitor, el îşi ia voie să atragă binevoitoarea luare aminte a epi­
scopului asupra tinerilor preoţij_Emil Bran, Ion Costin şi Anton
Báliban, toţi trei »bărbaţi hotărîţi, înţelepţi şi harnici«.Oricare
^O T ^Iceştia e binevenit. (Episcopul numeşte pe păr. Emil Bran,
fost preot în Biuşa, pe urmă în Dragomireştii Maramureşului,
apoi vicar la Şimleul Silvaniei, iar acum prim paroh al catedralei
şi canonic onorar în Orade). Dă şi câteva referinţe personale.
Afară de câteva supărări reumatice — zestrea temniţelor, —
slavă Domnului, e sănătos. Apoi adaogă: »Suferim robia grea cu
resignaţie creştinească şi românească, convinşi fiind despre ino­
cenţa noastră şi că ne-am făcut datorinţa faţă d e .. . mult asu­
prita, sărmana noastră naţiune. — De altcum suntem mângâiaţi
şi mândri de dragostea nelimitată de care suntem împărtăşiţi de
către toţi fraţii noşti din tot cuprinsul pământului românesc
[latineşte: ex toto orbe romano]«.
Remarcabilă e şi scrisoare deschisă ce adresează din tem­
niţă, deputatului maghiar, Pázmándy Dénes.
Acesta vine, de mai multe ori, Ia întemniţaţii români din
Seghedin, făcându-le propuneri să capituleze. Neizbutind cu pro­
punerile şi promisiunile, el ameninţă. Zadarnic. Conducătorii sunt
incoruptibili. Adresându-i această scrisoare în ajunul liberării sale
din puşcărie, G. Pop de Băseşti îl măguleşte, la început, că el
pare că-şi dă seama de însemnătatea problemei româneşti; de
aceea i-a căutat de atâtea ori pe fruntaşii noştri. Nu cunoaşte,
însă, adevărata stare de lucruri (species facti). Pentru a-i înlesni
această cunoaştere, îi trimite această scrisoare. Oamenii noştri
politici atât cei din Transilvania (I. Raţiu, V. Lucaciu, Al. Mo-
csonyi, V. Babeş ş. a.) cât şi cei din România liberă (V. A.
Urechia, D. A. Sturza, A. Lahovari ş. a.), sunt unanimi în a re­
cunoaşte că Românii şi Maghiarii sunt două neamuri avizate unul
la altul. Ele sunt două insule în oceanul de popoare germane şi
slave ce le împresoară. La fel văd lucrurile şi politicianii maghiari:
contele Széchenyi István, baronul Eötvös József, Nyáry Pál, Mo-
csáry Lajos ş. a. Totuşi, în loc să se înţeleagă şi să se ajute,
aceste două neamuri se uresc şi se prigonesc. Pe vremuri, no­
bilimea românească e asimilată cu totul de cea maghiară. 90 la
sută din nobilimea maghiară din Ardeal e de obârşie românească.

89
Prin 1830 începe curentul de maghiarizare. Acesta — nu cama­
rila din Viena — duce la răsboiul civil din 1848 —49 cu dezastrul
militar, pentru Unguri, dela Siria. Epoca absolutistă ce urmează
aduce umilirea Românilor, ca şi a Ungurilor, şi pricinueşte nebunia
eroului nostru naţional, Avram lancu. Cele întâmplate de atunci
încoace se cunosc. Fără de altă vină decât acea că e Român, el
şi alţi 13 tovarăşi sunt osândiţi la 28 de ani de temniţă şi la o
amendă de 3238 îloreni, apoi la inserarea sentinţei în 13 ziare.
In loc să i se fi arătat omeneşte, locul şi timpul, unde şi când
are să-şi înceapă osânda, el şi tovarăşii sunt ridicaţi, cu jandar­
mii, noaptea, din mijlocul familiilor lor, ca nişte hoţi şi tâlhari.

Temniţa din Seghedin [Ungaria].

Şi totuşi Pázmándy vorbeşte de stările paradisiace din temniţele


Ungariei. Temniţa din Seghedin e clădită într’o regiune mlăşti­
noasă. Atmosfera ei miasmatică îmbolnăveşte şi pe cei mai să­
nătoşi. Chiar Pázmándy găseşte bolnav pe Lucaciu cel renumit
pentru firea lui oţelită. Alţi martiri naţionali (Ioan Macavei şi Ni-
colae Roman) ceva mai înainte sucombă, puţin după liberarea lor
din Seghedin.
La Vácz, o chilie abia e de 3X2 metri patraţi. Aceste chilii
n’au aer, nici lumină suficientă. Ele se aerisesc şi se luminează
dintr’un coridor comun, printr’un perete de sticlă, făcut nu pen­
tru nevoile igienice ale clienţilor, ci pentru control poliţienesc.
Ele mai sunt, apoi, scobite în pământ, încât în pereţii lor se

90
scurg murdăriile grajdurilor şi clozetelor vecine. Sunt mai mult
peştere de troglodiţi, decât locuinţe omeneşti. Şi, cu toate acestea,
Horváth Gyula în »Ziarul Maghiar« (Magyar Hírlap) regretă că
astăzi nu mai e pedeapsa tragerii în ţapâ. Ca om care umblă şi
la conîerenţe interparlamentare, el îşi poate da seamă că nimeni
nu-şi poate îndestula singur toate trebuinţele (nemo sibi satis). E
timpul să vadă şi Ungurii că nu pot creşte, până la cer, nici co­
pacii maghiarizării. Nici pe timpul Huniadeştilor (Iancu şi Matiaş)
nu s’au maghiarizat toţi Românii. Numai o parte din nobilime.
Astăzi, chiar dacă toţi fruntaşii ar stărui ca poporul să se des-
naţionalizeze, lucrul nu mai e cu putinţă. Trăim în secolul liber­
tăţilor. Ar fi bine să se desmeticească Ungurii, deoarece i-au nă­
pădit neofiţii de origine semită. Azi-mâine nu mai cunoşti pe ade­
văraţii KáVolyi, Széchenyi, Banffy, Wesselényi de cei fabricaţi
peste noapte, pentru 50 de cruceri. In felul acesta, Ungurii merg
spre un nou dezastru, ca cel dela Şiria sau cel dela Mohács, după
care însă nu mai e înviere.
Profetice cuvinte, rostite cu o rară prevedere şi în acord
cu vederile spiritelor celor mai clar văzătoare ale Maghiarilor,
precum arătăm la locul său.
In legătură cu stările din Vácz, amintim că »Tribuna«, [Sibiu,
13/25. 1. 1895] în foiletonul »Crăciunul în temniţă«, arată cât de ne­
umani sunt Ungurii. Nici Dumineca, nici în sărbători oricât de mari
nu îngăduie robilor să-şi facă datoriile creştineşti de a asculta s. li­
turghie. O zi, ca şi alta, fără deosebire. Venind nişte soţii şi mame,
cu copilaşii de mână, să facă Crăciunul împreună cu părintele
lor la Vai, au fost isgonite de acolo ca protopărinţii din paradis.
Cu deosebirea, însă, că cei dintâi erau vinovaţi, cei din urmă nevi­
novaţi. In deosebi neuitată e vizita D-nei Elena Hossu Longin la
tatăl ei, George. De bunătăţile aduse de ea se înfruptă toţi cei
JO întemniţaţi. Toţi regretă că a rămas puţin.
La 4. 10. 1894, el adresează din Vácz o scrisoare şi pre­
şedintelui consiliului judeţan al Sălajului, Szikszai Lajos, cumătrui
său. îi scrie cu încredere deosebită. Şi cumătrui său a fost, pe
vremuri, martir naţional, târît, de stăpânirea austriacă, în temni­
ţele din Teresienstadt, Kufstein, şi Olomuc (Olmiitz). Va înţelege,
deci, mai uşor pe cei condamnaţi să-şi spele păcatul strămoşesc
de Români: unii pe malul blondei Tisa [la Seghedin], iar alţii pe
ale Dunării albastre [la Vácz]. Faptele şi mijloacele tiranilor sunt
pretutindeni şi totdeauna aceleaşi, fie ei terorişti francezi, abso-
lutişti austriaci sau domni »constituţionali« maghiari. Temniţa lor

91
e o veche mănăstire desfiinţată de împăratul »filozof«, Iosif II.
El nu s’a gândit nicicând, la mănăstire, în vieaţa lui. Dar, iată,
că, din mila stăpânirii, se încredinţează zilnic că, la vârsta lui
de 60 de ani, ar putea fi călugăr. Răspunde învinuirii aduse »in­
stigatorilor« români de presa maghiară că se duc cu plângerile
în străinătate şi nu le înaintează celor în drept de acasă. — Ei bine,
întâmpină el, nu însărcinarăm noi pe Dr. Ioan Raţiu şi pe Iuliu
Coroianu să trateze pacea româno-maghiară cu Hieronymi Károly,
ministrul de Interne ? Şi rezultatul ? N ul! Şi nu V’am făcut pro­
puneri asemănătoare şi e u : Ţie şi prefectului de Sălaj, baron
Wesselényi Miklós ? In loc de înţelegere şi uşurare, spre eterna
ruşine a stăpânirii maghiare, aflăm ameninţări şi înteţirea pri­
gonirilor. Dar cererile nenumărate ale episcopului Inochentie Micu
Klein cui au fost adresate ? Dar »Supplßx libellus Valachorum« ?
Dar »Memorandul« însuşi ? D a! Românii sunt intransigenţi şi nu
se pot târgui când e vorba de vieaţa lor, fie religioasă, fie naţio­
nală, fie culturală şi politică. Când sunt ameninţate acestea, iobaguŢ
român ştie să se apere nu numai cu jalba, dar şi cu arma în
mână. Ii mulţumeşte pentru informaţiile date tribunalului din Cluj
în procesul »Memorandului«. Nu admite, însă, pedeapsă mai mică
pentru sine decât pentru alţi conducători, simţindu-se el tot atât
de vinovat ca şi aceştia. Ii cere dreptate pentru notarul român,
Ioan Boitor, şicanat de Unguri, libertate la alegerea de notar din
Băseşti şi zor pentru clădirea drumurilor judeţene.

Dela vicarul episcopesc


Alimpic Barbolovici şi
dela Românii Sălâjeni.
Dar G. Pop de Băseşti nu numai adresează, ci şi primeşte
în temniţa din Văcz numeroase scrisori de admiraţie, de adeziune,
de încurajare. Astfel de scrisori primeşte dela membrii familiei
sale, dela Andrei Cosma, »mintea Sălajului«, pe care încă-1 soco­
teşte între aceşti membri şi, mai ales, dela părintele Alimpie Bar­
bolovici, vicarul episcopesc român unit din Şimleul Silvaniei. Dela
acesta se păstrează o colecţie întreagă de scrisori din cele mai
duioase şi mai impresionante. însoţit de fiul său, Simion, astăzi
preot în Bocşa, vicarul Barbolovici vine la Băseşti în 27.7. 1894
să-şi mai vadă odată prietenul, înainte de a fi în temniţă.
Prea târziu. Prietenul nu mai este. Găseşte numai casa în jale
şi suspin, iar mândreţea de moşie, fără cap, fără stăpân. Din
această pricină, e nemângăiat. »Frate!« — scrie el din Şimleu

92
(5. 8. 1894) — »un gol, o lacună simţesc în inima mea, pentrucă
te iubesc şi stimez; legătura inimei noastre nu-i ţesută din cru­
dele tinereţe, ci numai de 20 de ani, în vârsta faptelor şi luptelor
bărbăteşti. Eu am ştiut şi ştiu preţui în tine caracterul cel puritan
şi onest fără excepţiune, iubirea ta către naţiune fără pereche.
Fac şi alţii, unii la aparenţă, fapte mari, dar în dosul faptelor stă
interesul banului sau al egoismului, care întunecă splendoarea
faptelor mari, — până când vieaţa ta a fost şi este o carte de­
schisă: faptele tale curate de egoism ca aurul; tu nu ţi-ai trăit
ţie, ci binelui comun; tu ai sacrificat timp, avere, sănătate,

Alimpie Barbolovici, vicarul episcopesc din Şimleul Silvaniei


(* în Chilioara, 6. 8. 1834, f în Bocşa, 11. 12. 1914).

ba chiar şi vieaţă pe altarul Bisericii şi al Naţiunei tale. Tu ţi-ai


sculptat numele şi memoria, în mod nepieritor, în multe inimi sufe­
rinde, dar l-ai gravat mai cu seamă în inima mamei Naţiuni
Române«... Această conştiinţă să-i fie mângâiere în întunerecul
şi urgia temniţei. Apoi continuă: »Dar te asigurăm, că lacrimile,
suspinele, rugăciunile noastre, a tuturor cari te iubim, te vor sus­
ţine întreg, sănătos, şi iarăşi te vom vedea şi bucuria noastră
nimenea n’o va lua dela noi«. Atât e de însufleţit venerabilul vicar

93
pentru cauza cea mare a neamului, pentru care prietenul său
pătimeşte, încât, în cele din urmă, îi scrie: »Frate! pe Dumne­
zeul meu, zic! dacă s’ar primi, pe trei luni voios mă duc în tem­
niţă, înlocui tău!« II jeleşte nu numai el, personal, şi familia lui,
ci toată obştea românească. Când învăţătorii merituoşi vin să
ceară premii, ca în trecut, el le spune: »Premiile sunt în temniţă«.
Mulţumindu-i pentru mângâierea deosebită ce-i aduce prin
această scrisoare, G. Pop de Băseşti vesteşte pe vicarul Barbo-
lovici că, pe lângă toate greutăţile ce întâmpină, menţine, şi în
timpul robiei, toate premiile câte le da, altă dată, învăţătorilor
harnici. — Cu acest prilej, vicarul îi adresează (7. 9. 1894), o
altă scrisoare, tot atât de bine inspirată. »Ne identificăm soartea
cu a voastră« — scrie el, între altele — »şi ochii sufetului nostru
sunt aţintiţi, neîntrerupt, spre Golgota Românismului [Văcz şi Seghe-
din], unde atârnă sacrificiul inimilor voastre: aţi purtat crucea
martiriului pentru sfânta cauză a răscumpărării neamului nostru,
grea cruce, dar n’aţi îmbrâncit sub greutatea ei, deşi ea e în­
cărcată de lacrimile, suspinele şi durerile a trei milioane de inimi
rănite«. Mai departe spune, că e mare deosebire între cruce şi
cruce. »Şi crucile martiriului vostru« — continuă el — »sunt tot
atâtea faruri luminătoare la orizontul Românismului şi aprind
scânteia iubirii de neam şi în cătunul cel mai scund al ţăranului;
vor înfrumseţa paginile istoriei naţiunii române, în care vor stră­
luci numele voastre ca modele de imitat pentru strănepoţii divului
Traian, precum luminează cărările creştinismului numele şi exem­
plul celor 12 apostoli. Mângăiaţi-vă, dară, că răsplata voastră va
fi şi este recunoştinţa tuturor Românilor de astăzi şi a celor cari
vor urma, până când va trăi numele de Român« . . . Acest preot
inspirat prevede ora când, »în locul Românului gârbovit sub greu­
tatea nedreptăţilor« va fi putea fi îmbrăţişat şi sărutat pe frunte
»atletul român, ieşit din lupte întinerit şi învingător«.
Cuvintele de mai sus ale vicarului episcopesc, nu sunt de
loc exagerate. Dovadă e şi comunicarea făcută de Andreiu Cosma
din Şimleu [15. 8. 1894] relativ la adunarea Astrei dela Şomcuta
Mare. După ce-i raportează, ce entuziasm şi mulţumire generală
a stârnit vestea că G. Pop de Băseşti şi din temniţă, acordă
învăţătorilor harnici, premiile cuvenite, el descrie sala cu scena,
în care are loc adunarea amintită. Pretutindeni, covoare şi ţesă­
turi româneşti. Pe scenă, în două colţuri, pe câte o măsuţă, între
două lumânări aprinse, sunt aşezate icoanele delegaţilor la Viena
şi a conferenţei naţionale din 1892. Pretutindeni, tricolorul încad-

94
rat în negru. Semn că naţia jeleşte. Şi o linişte, o evlavie, o
concentrare sufletească de adevărată biserică !
La 1. 1. 1895, în numele Românilor Sălăjeni, Alimpie şi Maria
Barbolovici, Andreiu şi Maria Cosma, Dr. Ioan şi Clara Maniu cu
fiii lo r: Casiu, Sabina, Cornelia şi Iuliu; Ioan P. şi Maria Lazar,
Dr. Coriolan şi Aurelia Pop şi Alexă Varna, după ce-1 laudă pe
G. Pop de Băseşti, atunci în temniţa din Văcz, că luptă pentru
religie, limbă şi naţionalitate, spun: »Naţiunile civilizate, unele
ţinuturi şi oraşe sunt mândre şi se luptă pe întrecute pentru
prerogativa de a îi dat naştere din sînul lor cutărui erou, scriitor,
savant sau poet sublim. Nu mai puţin sunt cuprinşi de mândrie
spirituală Românii Sălăjeni, pentrucă Te pot numi pe Tine, Ilustre
Bărbat, de al lor. Sau sunt în Sălaj inimi româneşti cari să nu
palpiteze şi buze care să nu se îndulcească, dacă răsună, de pe
ele, scumpul nume al lui G. Pop de Băseşti ? Al nostru eşti, pen­
trucă eşti şi vei fi conducătorul nostru intrepid, unit cu noi în
cugete, simţiri şi fapte«. Mai departe adaogă : ».. . A avut neamul
românesc şi în trecut martiri. Dar, deodată, atâţia ca şi acuma,
nici când. Ce s’a zis despre martirii creştinismului că sângele
martirilor e sămânţa creştinilor [sanguis martyrum semen chri-
stianorum], se poale zice şi despre martirii Românismului. Văzând,
cu ochii scăldaţi în lacrimi, teihniţele Ungariei pline de martirii
şi apostolii Românismului, ni se înfăţişează, din începutul creşti­
nismului, éra catacombelor, când creştinii ascundeau în locuri
suterane lumina credinţei, crucea mântuirii, şi, de acolo, înălţau
sacrificiu către tronul ceresc. In catacomba Românismului, Te afli
îngropat şi Tu, scump apostol al Românismului din Sălaj, dim­
preună cu soţii tăi martiri, şi acolo înălţaţi voi, de pe altarele
inimilor voastre, sacrificiul iubirii către dulcea noastră mamă na­
ţiune şi în sufletele voastre arde lumina credinţei şi a speranţei
într’un viitor mai senin al neamului românesc. S’au deschis cata­
combele. Sacrificiul creştinismului s’a înălţat la altare. Lumina
credinţei s’a împreunat cu a soarelui. Crucea mântuirii s’a ridicat
pe biserici. Aşa se vor deschide şi zăvoarele temniţelor şi voi,
apostoli ai Românismului, veţi răspândi iarăşi lumină, credinţă şi
speranţă sub orizontul strălucitor al neamului românesc; va
triumfa lumina asupra întunerecului şi adevărul asupra min­
ciunii«. In pragul noului an, ei îi urează să vadă, cu ochii lui
»adesea scăldaţi în lacrimi«, »triumful sfintei cauze române«.
Din temniţă, abia poate veni la 11. 6. 1895, la înmormân­
tarea soţiei sale, Maria Loşonţi. Cu atât i se prelungeşte, însă,

95
robia, la Vácz. Când, în sfârşit, iese de acolo, direcţia închisorii
de Stat îi liberează certificatul Nr. 2913—1895 în ziua de 5. 8.,
că G. Pop de Băseşti şi-a făcut pedeapsa aplicată prin sentinţa
tribunalului Cluj Nr. 2761 din 25. 5. 1894. Tot de acolo mai
sunt nişte chitanţe Nr. 4 din 5. 1. 1895 despre 23 fl. 25 cruceri,
taxă de întreţinere [155 de zile â 15 cr.] şi Nr. 37 din 2. 7. 1896,
despre suma de 21 fl. 60 cr.
După liberare.
Liberându-se, în sfârşit, şi el, cel dintâiu lucru ce face e
să prezideze congresul naţionalităţilor nemaghiare la Buda-Pesta.
Făcând aceasta, el arată că desrobirea din jugul austro-ungar nu
se poate întâmpla decât prin silinţele comune ale tuturor. Nu
stăruim aici asupra amănuntelor, fiindcă ele se găsesc în cartea
închinată lui Raţiu.
E mai nemerit, poate, să arătăm câteva din numeroasele
semne de simpatie şi dragoste, de care este împărtăşit. Intâiu,
presa românească ia cu mare bucurie act de liberarea vicepre­
şedintelui Partidului Naţional, unul din cei maţi entuziaşti spriji­
nitori ai ei.
»Gazeta Transilvaniei« (25. 7. sau 6. 8. 1895) publică la
»Ştirile zilei« că G. Pop de Băseşti, vicepreşedintele comitetului
întemniţat, împlinindu-şi anul de osândă, iese din închisoarea de
Stat. In acest timp, el nu e lăsat acasă, decât pe zece zile, la
înmormântarea soţiei sale. Şi aceste zile trebue să le facă, însă,
ulterior, ca să se împlinească »dreptatea«. Se bucură de osânda
purtată cu bărbăţie. Osânditul se întoarce sănătos în mijlocul fa­
miliei şi al connaţionalilor, cari îl întâmpină, de acum, cu mai mare
dragoste şi alipire. — Tot atunci femeile române din Braşov îi
scriu, între altele: »Salutăm cu bucurie ziua liberării D-Voastre
din grea temniţă. Vă felicităm că aţi putut suporta cu bărbăţie
şi demnitate această grea osândă, şi Vă dorim să Vă ţină Dum­
nezeu încă mulţi ani, pentru binele şi prosperarea neamului nostru
prigonit«.
La fel îl salută »Tribuna« din Sibiu (tot atunci), urându-i
sănătate şi izbândă, iar »Foaia Poporului« (Sibiu 30. 7. sau 11.
8.1895) încă salută, cu drag, pe bătrânul cu suflet tânăr şi atât
de inimos pentru cauza cea mare a neamului. Auzind verdictul
condamnator al tribunalului din Cluj, el »a ţipat de mânie . . .
zicând că prea mică pedeapsă i-au croit, în asemănare cu a so­
ţilor săi şi cu mărimea cauzei«.

96
Preoţii îoan N. Moldovan şi Vasile Balan, învăţătorul R.
Bortoş şi circi ţărani fruntaşi din Ineu-Arad (30. 7.1895) îl salută
»redat libertăţii«, apoi continuă: »Din suferinţele D-Voastră, fru­
moase flori crescut-au în inimile noastre şi a întregei naţii. Răs­
plată dela induratul Dumnezeu . . . să ajungeţi a gusta din dul­
cile roade, pentru a căror câştigare v’aţi jertfit«.
Se grăbesc, însă, şi alţi particulari să-l felicite. Astfel Dio-
nisie Vaida din Olpret, tatăl d-lui Dr. Alexandru Vaida Voevod,
împreună cu alţi zece fruntaşi români din Dej, îl încredinţează
că »a suferit pentru o cauză dreaptă«. — Elena Creangă din Târr
lungeni—Braşov îi urează: »Să-ţi fie tot pasul cu flori coronat.
Şi, după moarte, iubit şi-adorat«. ,
De atunci e cântecul popular:

La grădină ’n Seghedin,
Plâng florile de iasmin,
De răsună uliţa
Şi tremură temniţa.
Dela Seghedin la Vaf, '
Numai lacrimi dela fraţi,
Numai lacrimi, jale, dor,
Pe feţele tuturor.

7 97
Din epoca frământărilor nationale:
desfiinţarea Partidului şi altele.

„Astăzi, când orizontul nostru s ’a


întunecat aşa de înspăimântător, ziua
de 3115. 5. 1848 ne opare într’o lu­
mină sfântă, pe care trebue să o luăm
cu atât mai uârtos de călăuză a pa­
şilor noştri, cu cât ea este lumina
aprinsă de neamul nostru în cele mai
critice timpuri“.
(Apelul comitetului central al Par­
tidului Naţional Român, pentru come­
morarea zilei de 3/15. 5. 1898).

Azilele de copii.
In timpul cât membrii comitetului central al Partidului Na­
ţional Român sunt nevoiţi să ispăşească, în temniţele din Văcz
şi Seghedin, păcatul dragostei de neam, precum şi după aceea,
timp de 7—8 ani, încă se întâmplă o mulţime de evenimente, pe
care e bine să le trecem în revistă, oricât de sumar. Unele da­
tează chiar ceva mai înainte.
La 19. 1. 1891, corpurile legiuitoare ale Ungariei încep să
discute legea despre azilele de copii. Având, ca şi alte legiuiri
şcolare ungureşti, pronunţate tendenţe de maghiarizare, ea stâr­
neşte un viu resentiment în toate părţile. Se ţin întruniri cetă­
ţeneşti de protestare. Una, memorabilă, o ţin alegătorii din cir­
cumscripţia electorală, Cehul Silvaniei, la Băseşti, în 2/14. 1. 1891,
sub preşedinţia lui G. Pop. Ea se ridică împotriva acestui pro­
iect de lege »păgubitor şi primejdios din punct de vedere moral
şi pedagogic, . . . sanitar şi economic«, fiind un nou mijloc de ma­
ghiarizare. Se redactează memorii, Se înaintează adrese. Dându-şi
seama de primejdia ce ameninţa, prin această lege, însuşi san­
ctuarul familiei româneşti, tinerimea universitară din Bucureşti ia
iniţiativa Ligii pentru unitatea culturală a tuturor Românilor. Atât
sub preşedinţia lui Grigorie Brătianu, cât şi, mai ales, sub aceea

98
a marelui patriot şi Neo-latin, Vasile Alexandrescu-Urechia, Liga
aduce servicii nepreţuite cauzei naţionale atât în ţară, cât şi în
străinătate. Toată propaganda, câtă se face la Paris, la Londra,
la Roma, la Bruxelles şi aiurea, se organizează de membrii ei.
In corpurile legiuitoare ale Ungariei, nefiind deputaţi români, nu
pot să protesteze decât mitropolii», Dr. Ioan Vancea dela Blaj şi
şi Miron Romanul dela Sibiu, apoi episcopii, Dr. Victor Mihályi dela
Lugoj, şi Ioan Meţianu dela Arad. Toţi înfăţişează noua lege ungară
ca antipedagogică, antihigienică, jignitoare pentru neamurile ne­
maghiare şi chiar pentru drepturile fireşti şi imprescriptibile ale
familiei. In deosebi trebue remarcat discursul episcopului Mihályi
dela Lugoj, care demască falşul liberalism unguresc. De o parte
afirmă, anume, că părinţii nu sunt obligaţi să-şi dea copiii în vârstă
de 3—6 ani la azil, dar, de altă parte, § 4 al legii în chestiune
prevede ştraşnice amenzi pentru cei recalcitranţi. împotriva ace­
stei legi nefaste protestează şi un deputat maghiar, Mocsáry Lajos,
adevărat corb alb între politicianii maghiari. »Eu nu pot să ţin
de corectă procedură, politica aceasta« — zice el — »şi de aceea
nu primesc proiectul de lege în discuţie«. . .
Acest deputat e descendentul unei vechi şi nobile familii
ungureşti; membru al partidului »constituţional«, de sub condu­
cerea lui Deák Ferencz, unul din principalii autori ai dualismului
austro-ungar; ginerele baronului Eötvös József, fost ministru de
culte şi instrucţiune publică. Câtva timp, el e preşedintele parti­
dului »independist« sau Kossuthist maghiar. In 1886, însă, fiindcă
nu mai urlă cu lupii, e scos dela preşedinţie, pe urmă chiar din
vieaţa publică maghiară. întrebând, ceva mai târziu, Dr. Aurel
Mureşianu, într’un articol din »Gazeta Transilvaniei«, de ce tace
Mocsáry, acesta îi răspunde într’o scrisoare din Băile Praid
[7. 7. 1905] — prin mijlocirea lui G. Pop de Băseşti — »Cauza
tăcerii mele de acuma e foarte simplă. Nici editorii de cărţi, nici
redactorii de ziare nu vor să-mi publice ceea ce scriu despre
chestia naţionalităţilor«. Până unde ajunge terorismul şovinismului
unguresc!
Replica.
La sfârşitul lui Iulie 1892, curând după înaintarea »Memo­
randului« la Viena, apare altă lucrare sensaţională: Replica.
Aceasta au făcut-o studenţii români dela universităţile austro-ungare
ca un răspuns temeinic la memoriul cu care studenţimea maghiară
vrea să combată memoriul studenţimii române dela universitatea din
7* 99
Bucureşti. Iată capitolele acestei lucrări la care Ungurii n’au ştiut
să răspundă, decât pedepsind pe autorul principal, Aurel C. Popo-
viei: 1. Esenţa chestiunii române. 2. Către junimea academică
maghiară. 3. Din etnografia Transilvaniei şi Ungariei. 4. Fuziunea
Transilvaniei cu Ungaria în contra voinţei majorităţii locuitorilor
Transilvaniei. 5. Lege electorală excepţională pentru Românii din
Transilvania. 6. Legea de naţionalităţi o parodie. 7. Instrucţia
publică în serviciul maghiarizării. 8. Subminarea autonomiei noastre
bisericeşti. 9. îndreptăţirea Românilor în administraţie. 10. Justiţia.
11. Tăgăduirea dreptului de asociere. 12. Prigonirea publiciştilor
români. 13. Sălbătăciile jandarmeriei maghiare faţă cu poporul
românesc. 14. Sechestrarea averilor Românilor grăniţeri din ţinu­
tul Năsăudului. 15. Societatea maghiară. 16. Asuprirea celorlalte
naţiuni nemaghiare. 17. Daco-România independentă. 18. încheiere.
— La 30. 8. 1893 se judecă procesul Replicei. Studenţimea
română din Viena, Graz, Buda-Pesta şi Cluj declară că ea a
compus această lucrare şi, deci, ea primeşte rigorile legii. Dar
procurorul maghiar, Ieszenszky Sándor, decorat de guvernul
Români«, refuză această declaraţie, sub cuvânt, că chestiunea
nu e: cine au fost autorii, ci cine este sufletul şi răspânditorul
ei ? După o scurtă deliberare, A. C. Popovici e osândit la patru
ani închisoare de Stat, 500 fl. amendă şi alţi 500 fi. cheltuelt
de judecată. Acesta e lăsat liber, pentru o cauţie de 5000 fl. Pe
lângă el, mai e condamnat şi Nicolae Roman, fost contabil al
Institutului Tipografic din Sibiu, la un an închisoare de Stat şi
300 fl. amendă. Este urmărit şi Eugen Brote, proprietarul insíi-.
lutului, însă el atunci frece, prin vama cucului, în Ţara fraţilor
liberi şi nu mai poate fi pedepsit.
E însemnată şi conferenţa naţională, din 1893, la Sibiu.
Convocată întâiu, contramandată apoi, iarăşi încuviinţată în con­
diţii foarte anevoioase din partea unor autorităţi de Stat şi comu­
nale, pornite pe şicane, conferenţa se întruneşte la 23. 7. —
O deschide preşedintele Dr. I. Raţiu. După o reprivire asupra miş­
cărilor naţionale, începând dela 1848, el face o dare de seamă
asupra celor întâmplate în legătură cu înaintarea »Memorandu­
lui«. Preşedintele nu citează, dar toată lumea e atunci sub impre­
sia vandalismelor dela Turda, Şimleul Silvaniei, Orade, Arad ş. a.
El constată numai: »Ceea ce Maghiarii adoră şi preamăresc la
fiii lor, ca cele mai mari virtuţi cetăţeneşti; iubirea de limbă şl
iubirea de neam, la noi, la Nemaghiari, aceste virtuţi, cari cul­
minează în năzuinţa Ia o vieaţă şi desvolfare naţională, sunt

100
considerate de crime şi ameninţate cu cele mai aspre pedepse«.
Se mângâie, însă, că din întunerecul temniţelor răsare lumina
libertăţii. Dovadă Kufstein, Olmiitz şi alte localităţi de pomină
în istoria Ungariei. Spiritul naţional, încheie el, e atât de desvol-
tat, încât nu e putere lumească în stare să-l înnăbuşească. Fiind
secretarul general V. Lucaciu atunci în puşcăria din Satu Mare,
raportul e prezentat de D. Comşa. Cele atinse abia în treacăt în
cuvântarea de deschidere a preşedintelui, aici se arată cu deamă-
nuntul. Patenta absolutismului austriac din 1852 împotriva presei
€ menţinută de stăpânirea ungurească în Ardeal, anume pentru a
izbi în Români. Ia notă de ecourile de simpatie, trezite de plân­
gerile Românilor în presa europeană. Ziare ca »Times«, »Standard«,.
»LTndépendance Beige«, »]ournal des Debats«, »La Republique
Frangaise«, »Allgemeine Zeitung« ş. a. se ocupă în coloane întregi
•de chestia românească din Ardeal. Iar fraţii liberi protestează
în adunări frecuentate de câte 30.000 de cetăţeni, ca la Bucu­
reşti, împotriva atrocităţilor maghiare. Conferenţa declară de al
său »Memorandul« înaintat împăratului şi exprimă dorinţa, între
altele, de a conlucra cu popoarele nemaghiare din Statul Ungar,
în deosebi cu Slovacii şi Sârbii. Această conferenţă e învrednicită
de prezenţa unui însemnat număr de fruntaşi din Ţara Veche,
precum şi a trei reprezentanţi slovaci.

Ordinul pentru desfiinţarea


P. N. R. — Proteste.
După întemniţare, ministrul de Interne al Ungariei, Hiero-
nymi Károly, publică în Monitorul Oficial (Hivatalos Közlöny) 6.
1. 1895 ordinul prin care desfiinţează Partidul Naţional Român.
Fiind acest ordin pricina multor prigoniri următoare, îl reprodu­
cem, ca un document din cele mai caracteristice ale timpului.
Iată-1: »Prin ordinul cu numărul 321 din 1894, luna Iunie 16«,
— zice ministrul Hieronymi — »am sistat activitatea aşa numi­
tului Partid Naţional Român. Prin ordinul numărul 1488, datat din
7. 12. 1894, am calificat în virtutea paragrafului 1 din art. de
lege XL dela 1879 ca infracţiune transgresiunea împotriva acestei
opriri. Prin urmare, orişicine participă la întrunirile ori la convo­
carea întrunirilor, cari răspund direcţiunii numitului Partid, va fi
pedepsit, în înţelesul §-lui 16 din art. de lege XL dela 1879 şi în
temeiul acestui ordin, cu închisoare până la 15 zile şi cu amendă
până la 100 fl. Publicând acest ordin al meu, în înţelesul §-lui
3 din art. de lege XL dela 1879, adaog totodată, că, privitor la

101
intrarea în vigoare a aceluia, e normativ paragraful acum citat
al légii«. Budapesta, 6. 1. 1895, (ss) Hieronymi.
Pe când era numai deputat, apoi preşedinte al- Curţii de
compturi, Hieronymi spunea: »Deşi ar fi de dorit, ca partide, care
voesc desfiinţarea Statului, să nu existe în ţară, totuşi, dacă există
vreunul şi e aşa de puternic, încât poate să aleagă deputaţi,
atunci mai bine e să stăm în faţă cu reprezentanţii oficiali ai
Partidului, decât să-I oprim să-şi arate vederile celor în drept« . . .
Aceştia sunt stăpânitorii maghiari. Una spun şi alta fac.
Fireşte, comitetul de direcţie al Partidului nu ţine socoteală
de acest ordin. Abia ieşiţi din temniţele dela Seghedin şi Văcz,
I. Raţiu. G. Pop de Băseşti, I. Coroianu, T. Mihali, R. Patiţia, G.
Domide şi P. Barbu publică un manifest către Români, ca ace­
ştia să nu creadă că, dacă upii dintre întemniţaţi au fost gra­
ţiaţi de împăratul dela Viena, ei îşi schimbă convingerile politice
şi nu mai luptă, ca în trecut. Ei fac o nouă mărturisire de cre­
dinţă românească şi declară că nu li-e teamă de prigoniri, de
suferinţe, nici în viitor. »Dulci au fost aceste suferinţe« — spun
cei amintiţi în manifestul lor — »ca împlinite în conştiinţa sim­
ţului de datorinţă şi înălţătoare au fost, fiindcă pentru aspiraţiu-
nile naţionale ale poporului nostru le-am îndurat«. Iar pentru viitor:
»împinşi fiind, ca şi până aci, de puterea Statului spre apărarea
celor mai preţioase tezaure naţionale« — zic ei — »în deplină
convingere, că, aceea ce facem, cere dela noi datorinţa noastră
de Români, o cer interesele naţionale, o cer interesele patriei;;
le vom apăra din toate puterile noastre«.
Pentru acest manifest, publicat în Februarie 1896, semna­
tarii sunt daţi în judecată şi pedepsiţi toţi, cu închisoare de 8—ÎS
zile şi cu amendă până la 100 fl. Motivul? Autorii se prezintă
ca conducătorii »unui partid politic, care nu există«. Lui G. Pop
de Băseşti i se aplică pedeapsa cea mai mare. La 9. 3. 1896, el
protestează din nou împotriva ordinului lui Hieronymi. Vieaţa con­
stituţională a Statelor moderne, zice el, se întemeiază pe alterna­
rea, la cârma lor, a diferitelor partide. Această vieaţă nu suprimă,
ci presupune existenţa şi vieaţa partidelor. Dacă le-ar suprima,
Statele ar fi caricaturi: republici cu principi în cap (Die Repu­
blik mit dem Grossherzog an der Spitze). Reprezentaţia naţională,
în parlamentele moderne, trebue să fie deplină, universală şi
fidelă. Nu e deplină, nici universală, dacă se elimină dela repre­
zentaţia parlamentară un element etnic, ori care ar fi e l; cu atât
mai puţin fidelă, ea trebuind să dea glas dorinţelor şi durerilor

102
tuturora. De ce nu se suprimă şj celelalte partide din Ungaria:
cel »independist«, cel »constituţional«, cel »liberal«, cel »popular«,
cel »săsesc« ? întreabă el. Toate aceste partide au nu numai
comitete centrale de direcţie, ci şi organizaţii pe toată ţara. Chiar
Partidul Naţional Român, desfiinţat prin ordinul lui Hieronymi,
funcţionează dela 1869, până acum, fără întrerupere. Ultimii pre­
şedinţi su n t: N. Popea, P. Cosma, G. Bariţiu, V. Babeş şi Dr.
1. Raţiu. Chiar după publicarea acestui ordin, Partidul rămâne în
fiinţă şi acţionează. La 28. 11. 1894 se întruneşte în conferenţă,
iar în 10. 8. 1895 el organizează şi participă la congresul naţio­
nalităţilor nemaghiare din Buda-Pesta. Toate acestea, cu încuviin­
ţarea celor în drept. însuşi preşedintele consiliului de miniştri,
baronul Bánffy Dezső şi ministrul de justiţie, Erdélyi Sándor,
primind în audienţă, după graţierea întemniţaţilor din Seghedin
şi Vácz, pe reprezentanţii lo r: Dr. V. Lucaciu şi Iuliu Coroianu,
şi transmiţând împăratului mulţumirile acestora, ce fac decât să
recunoască existenţa şi acţiunea Partidului ? — Deosebit de aceste
dovezi de ordin general, inculpatul G. Pop de Băseşti aduce şi
o dovadă personală. Venind ministrul-preşedinte la Zalău,
prefectul, baron Wesselényi Miklós, îi transmite salutări din
partea celui dintâi şi încredinţarea (orală), că e gata să-l pri­
mească, oricând şi oriunde, pe el, cel mai cu cădere între Români
(mint leginkább illetékest), şi să i facă propuneri pentru pace şi
bună înţelegere între Români şi Unguri. El, însă, refuză această
invitaţie orală şi aşteaptă una oficială, în scris. Ceea ce nu
se întâmplă. Totuşi ei nu sunt impresionaţi de aceste mici
insuccese, ci continuă lupta pentru desrobire, chiar în interesul
patriei comune. Acestea are să le comunice un om, care, de 35
de ani, stă în slujba binelui de obşte şi se simte chiemat să lucreze
pentru înfăptuirea unei înţelegeri, între aceste două neamuri.
Fireşte, şi acest protest al său e rău privit de puternicii
zilei de atunci. Szikszay Lajos, consilier regal, preşedintele con­
siliului administrativ judeţan, om cu înrâurire foarte mare, deşi
cumătru cu G. Pop de Băeşti, pe a cărui fică — doamna Elena
Hossu Longin — el a ţinut-o la botez, totuşi nu numai că încu­
viinţează pedeapsa dată de întâia instanţă, ci o înăspreşte cu
alte zece zile de închisoare, în caz de neplată, pentru îndărăt­
nicie. Vorba ceea: — Cine ţi-a scos ochiul? — Frate-mio! [Cu
mătrul meu]. — De aceea ţi l-a scos aşa de ră u !
Din acest timp mai găsim un protest contra ucazului
Ministerului de Interne al Ungariei de a se ţine conferenţă naţio­

103
nală convocată la Sibiu pe 3/15. 5. 1896. Intâiu aminteşte de
procesul Memorandului care a făcut impresie oribilă, nu numai la
cetăţenii cu simţ de dreptate din Ţară, ci şi în străinătate. Prin
acel ucaz, după desfiinţarea prealabilă a Partidului de către Hie-
ronymi Károly, se încearcă un atentat contra existenţii naţiona­
lităţii noastre. Ungaria e criticată pe bună dreptate. Şi totul în
acest Stat e falsificat, de sus până jos : Constituţionalismul maghiar
e o glumă; liberalismul, o ironie; sistemul reprezentativ, o
minciună.
Parlamentul reprezintă voinţa guvernului, iar nu a corpu­
lui electoral; el reprezintă numai poporul maghiar, iar nu toate
popoarele alcătuitoare ale Ungariei; el reprezintă violenţa, corup-
ţiunea şi brutalitatea în alegeri, iar nu voinţa liber exprimată a
cetăţenilor; 11 din 16 milioane de locuitori ai Ungariei sunt lipsite
de reprezentanţii lor fireşti în acest simulacru de reprezentaţie
naţională.
Administraţia, justiţia, — totul se transformă în mânile gu­
vernului în arme de presiune şi de desnaţionalizare.
Legile nu se aplică decât atunci, când sunt îndreptate în
contra cetăţenilor nemaghiari; volnicia şi bunul plac tronează
peste tot şi ţin loc de legi.
De sus şi până jos, şi în toate direcţiunile, anomalie, arbi-
trariu, corupţiune, forţă brutală, — iată tabloul vieţii publice în
statul Ungariei.
Şi nu suntem noi singuri cari constatăm acest trist adevăr:
îl constată Sârbii, îl constată Slovacii, îl constată Croaţii, îl con­
stată Germanii, îl constată chiar Maghiarii cari nu s'au înhămat
la carul guvernului; îl constată tot omul onest şi nepreocupat«.
Dacă toţi cetăţenii suferă, Românii suferă mai mult. Ne­
dreptele legi religioase pe ei îi jignesc şi din punct de vedere
naţional. Legea electorală e mai nedreaptă în Transilvania decât
în Ungaria. Cea de presă la fe l; se iau măsuri arbitrare cu pri­
vire la sediul şi constituirea juriilor. Cea de proprietate, tot aşa.
Dreptul de întrunire nu e garantat de nicio lege; e lăsat la che­
remul administraţiei. Apoi maghiarizarea în şcoli, azile, societăţi.
Se remarcă înstrăinarea simpatiei ţărilor vecine, prin politica
neroadă a guvernului; dar şi a altor ţări şi popoare.
încheie: »Denunţăm opiniei publice europene, sub protecţia
căreia punem cauza mult încercatului nostru popor, regimul la
care suntem supuşi la sfârşitul acestui secol de lumină şi de ci­
vilizaţie, într’o ţară care se pretinde liberală şi constituţională.

104
Protestăm în contra prigonirilor sistematice, la cari sunt
expuşi toţi Românii, cari manifestează pe faţă Românismul.
Protestăm în contra numeroaselor procese, intentate pe pre­
texte de nimica. •
Protestăm în contra regimului de politie şi de jandarmerie,
la care este expus poporul nostru.
Protestăm contra persecuţiunilor ce se fac presei şi mai
ales ziaristicei române.
Protestăm în contra persecuţiunilor, la cari sunt expuşi frun­
taşii conducători ai partidului nostru.
Protestăm în contra ordinelor volnice ministeriale, prin cari
se declară de disolvat partidul nostru naţional.
Protestăm în contra oprirei conferenţei din Mai 1896.
Protestăm în contra oprirei conferenţei electorale convocate
în Octomvrie al aceluiaşi an.
Protestăm în contra încălcării dreptului nostru electoral şi
a libertăţilor publice.
Protestăm, însă, sus şi tare, cu cea mai mare indignare în
centra ignorării existenţii noastre naţionale, în contra nerecunoa-
şterii naţionalităţii noastre, în contra tendenţei criminale de a ne
şterge din şirul naţiunilor cari compun această patrie poliglotă şi
polinaţională.
Protestăm în contra nerespectării legii despre egala îndrep­
tăţire a naţionalităţilor şi mai ales în contra abuzului de putere
şi de lege, de a întoarce tocmai această lege, care s a creat anume
spre asigurarea desvoltării noastre individuale, împotriva însăşi a
vieţii noastre naţionale.
Protestăm în contra tendenţelor de maghiarizare şi supri­
mare, în contra întregului sistem de forţă şi brutalitate, practicat
de guvernul acestei ţări, şi îndreptat în contra existenţii noastre.
Suntem Români, voim să rămânem Români întotdeauna«.

Împotriva serbărilor
milenare ale Maghiarilor.
Alt protest demn, la care participă G. Pop de Băseşti, fiind
membru, preşedinte chiar al comitetului executiv al congresului
naţionalităţilor, este cel împotriva serbărilor milenare. Am stăruit
mai mult asupra acestui protest şi asupra vechilor noastre legă­
turi cu Sârbii şi Slovacii în cartea despre Raţiu. Aici amintim,
doar, în treacăt, că acele serbări ale Ungurilor au fost o »însce­
nare«, cum bine arată acest protest, făcută cu scopul de a abate

105
atenţia lumii dela marile nemulţumiri ale popoarelor de sub coroana
S. Ştefan şi a trâmbiţa »progresul şi fericirea urrpaşilor« săi, cari
îi neagă principiul fundamental de guvernământ, în temeiul căruia
stăpânirea cu o singură limbă e slabă şi uşor poate cădea (Regnum
unius linguae fragile et labile est).
Decât acest protest, G. Pop de Băseşti cu mult mai impor­
tant găseşte, pentru luptele noastre viitoare, să ne organizăm bine.

G. Pop de Băseşti, în epoca marilor frământări naţionale.

Şi fiindcă stăpânirea nu admite conferenţele naţionale convocate


de Raţiu pe 15. 5. şi pe 15. 10. 1896, la Sibiu, anume în acest
scop, el caută să organizeze cât mai bine pe Sălăjeni. Intr’o
consfătuire ce are cu ei, în acest timp, el declară : Trăim în
împrejurări foarte grave. E primejduită existenţa noastră, ca neam
şi ca biserică. [Aluzie Ia legile antibisericeşti ale guvernelor

106
maghiare]. Duşmanii noştri politici, proptiţi de puterea Statului
austro-ungar, ne atacă, dela restituirea aşa numitei constituţii
maghiare zilnic şi cu premeditaţie. Pentru realizarea scopului
sinistru, toate căile, toate mijloacele le sunt bine venite. — Asta
fiind trista situaţie, dela sine se iveşte întrebarea: oare noi,
fruntaşii poporului român, cari avem chemarea şi datoria de a
primi şi conduce sfânta luptă de apărare pentru existenţă; oare
noi ne împlinim datoriile? La întrebarea asta eu, pe care m’aţi
onorat cu preşedinţia clubului central al comitatului [judeţului]
Sălaj, cu mare mâhnire sunt nevoit a răspunde: n u ! Nu ne împli­
nim datoriile, nici a suta parte. In adunarea comitatensă [jude­
ţeană] din urmă, când trebuia să se facă protest contra Mile­
niului, deşi erau 80 de membri Români, n’au venit decât 12,
Programul naţional din 1881 impune activitate în comitate, totuşi
Românii stau cu mâinile în sân. Uită că Dumnezeu te ajută, dacă
te ajuţi şi tu însuţi. Se cere: a) organizarea cluburilor cercuale
şi raport despre această organizare; b) pe 24 crt. [Aprilie ?] e
convocată adunarea generală a consiliului judeţan Sălaj, având
să voteze, între altele, cheltueli pentru Mileniu, — împotriva
cărora trebue protestat; c) în judeţul Sălaj sunt 2/3 părţi Români.
Chiar dacă ar fi numai 1IS, potrivit prevederilor legii, ei pot cere
procese verbale în limba română. Urmarea ar fi numirea câtorva
funcţionari români, în slujbe, la judeţ. Dar Românii nu vin. Nu cer.
Dacă cer, nu cer cu energia cuvenită. Apoi nu ştiu să tacă. Ungurii
află, din bună vreme, toate tainele noastre şi se pregătesc de
apărare. Românii uită că mâţa cu clopoţei nu prinde şoareci.
Până atunci să se întrunească preşedinţii şi vicepreşedinţii clu­
burilor cercuale, la Şimleu, sub preşedinţia păr. vicar, A. Barbo-
lovici şi director A. Cosma şi să stabilească măsurile impuse de
împrejurări. In ziua de 23. 4. se vor întâlni cu toţii la Zalău.
Membrii acestor »cluburi cercuale« su n t: A. Barbolovici şi
A. Cosma din Şimleul Silvaniei; Florian Cocian din Ceh; Gavril
Cherebeţ din Someş-Odorhei; D. Crişan din Tăşnad; Dr. Ion
Nichita din Zalău şi Teofil Dragomir din Jibou.
Prilej de a înălţa minţile şi inimile Românilor e şi a 50-a
aniversare a istoricei adunări naţionale de pe Câmpia Libertăţii
dela Blaj, în ziua de 3/15. 5. 1898. Alături de Raţiu, Coroianu,
Dionisie Vaida, T. Mihali, R. Patiţia şi Dr. D. Ciuta, el semnează
un inimos apel către Români să se strângă cu toţii acolo şi să
prăznuească, după cuviinţă, acest eveniment. »Astăzi«, — zic ei
— »când orizontul nostru s’a întunecat aşa de înspăimântător.

107
ziua de 3/15. 5. 1848 ne apare într’o lumină sfântă, pe care
trebue să o luăm cu atât mai vârtos de călăuză a paşilor noştri,
cu cât ea este lumina aprinsă de neamul nostru în cele mai
critice timpuri. La razele ei, s’a arătat lumii că suntem, că voim
să fim şi că vrednici suntem să fim. La razele acestei lumini,
vedem pilde măreţe de abnegaţiune pentru neam, de eroism pentru
dreptate, de martiriu pentru naţionalitate şi libertate. La lumina
acestei zile, vedem cel mai strălucit exemplu de unire între fraţi
şi de legătură tare între popor, dela opincă până la vlădică, pen­
tru apărarea celor mai scumpe comori ale existenţei noastre
naţionale«. — Oricât de călduros stăruiau ei, însă, pentru înnoi­
rea bărbăţiei şi hotărîrii de a lupta pentru aceleaşi sfinte drep­
turi, guvernul terorismului maghiar nu dă voie să se cememo-
reze această zi istorică. Pentru a împiedeca orice manifestaţie
românească, acest guvern concentrează, la Blaj, trei compănii
de soldaţi şi 60 de jandarmi. Pe deasupra, el mai amendează
această comună mică cu 1.000—2.000 floreni-aur, »arunc comu­
nal pentru miliţie«, pre cum scrie redactorul de atunci al zia­
rului »Unirea« din acest centru, canonicul, Vasile Hossu, mai
târziu episcop de Lugoj, apoi de Gherla.

Simptome
îngrijorătoare.
In acest timp, însă, se ivesc şi câteva simptome îngrijoră­
toare. Astfel e convocarea »adunării poporale« a alegătorilor ro­
mâni, la Sibiu, în 28. 11. 1894. Nu mai e vorba de conferenţa
naţională, acest parlament al nostru, din trecut, ci de o adunare
oarecare. Cu drept cuvânt, se ridică Al. Mocsonyi împotriva acestei
degradări a tradiţionalei conferenţe naţionale, la rangul unei sim­
ple adunări electorale, în care cei prezenţi decid numai în numele
lor, nu şi în numele celor ce i-au delegat. In fruntea acestei ac­
ţiuni, sunt mai mulţi inşi: Mihai Popovici, protopop ortodox din
Orşova; I. Russu Şirianu, Dr. Gavril Tripon, Nie. Diamandi ş. a .;
dar mai cu seamă călugărul nefast dela Arad — »canalia de
popă« cum avea să-l înfiereze cineva mai târziu — Vasile Mangra.
Om de o ambiţie nemăsurată, bolnăvicioasă, el declară că »a in­
trat în rândurile rărite ale bătrânilor, în virtutea dreptului firesc
de succesiune, ca luptător mai tânăr pe terenul vieţii publice«.
Tinereţe, nu-i vorbă, aduce el, dar alte calităţi: cinste, omenie,
dezinteresare, fără de cari nu se poate închipui vieaţă publică,
— nu. De aceea Dr. A. Mureşianu numeşte această acţiune

108
»lucrare de soboli«, iar Ion Paul, fost profesor universitar la
Cluj, îl înfierează pe Mangra cu ferminul de »levent«, pe care să
nu-1 crezi, până când nu-1 vezi pe laiţă, cu mâinile pe piept*
Abia atunci să-i spui: Dumnezeu să-l ierte, că de treabă Român
a fost! Purtarea lui e atât de echivocă, încât, cu prilejul congre­
sului naţionalităţilor, scriitorul maghiar, Iancsó Benedek, îi spune
în »Gazeta din Pesta« [Pesti Hírlap]: »Mangra, Mangra, nu e
locul tău între aceia [naţionalişti]; vino la noi!« Cum i-a cobit,
se ştie. Şi vom mai avea prilej să vedem. — Raportorul »adunării
poporale« dela Sibiu, I. Russu Şirianu, elogiază pe eroii naţionali
întemniţaţi şi pledează pentru continuarea legăturilor atât de folo­
sitoare cu Slovacii, cu Sârbii şi, mai ales, cu fraţii latini din apus,
cu ajutorul cărora ne vom desrobi. — Dar se va zice: Nii e bine
că s’au spus şi atâtea lucruri cuminţi în această adunare ? Ce
strică acestea ? — Strică, fiindcă le lipseşte temelia morală a
a continuităţii de drept. Convocatorii acestei adunări recunosc,
implicit, legalitatea ordinului ilegal al lui Hieronymi. Din această
pricină, multă vreme nu se mai poate convoca nici o conferenţă
naţională şi e paralizată orice activitate a Partidului Naţional
Român.
Simptom foarte îngrijorător e, apoi, criza internă a Parti­
dului, complicată cu cea redacţională dela »Tribuna«. In car­
tea despre I. Raţiu am arătat, cum s’a născut şi desvoltat
această criză. întregim acum ştirile de acolo cu altele nouă.
Făcând uz de împuternicirea primită în Buda-Pesta [21. 9. 18951
dela colegii săi de suferinţe din temniţele dela Seghedin şi Văcz,
I. Raţiu reglementează pe redactorii, cari au abuzat de absenţa
stăpânilor de acasă, publicând mai multe articole pentru învrăj­
birea Românilor. T. L. Albini, fost proprietar şi administrator
nominal al Institutului Tipografic — această proprietate a Parti­
dului — e concediat din slujbă, dându-i-se salarul pe trei luni
înainte. Redactorul I. Russu Şirianu primeşte avertisment dela
preşedinte, în faţa unei comisii, dar e lăsat mai departe în slujba
de redactor, după ce declară în scris: »Regret cele întâmplate
între mine şi d. preşedinte, Dr. I. Raţiu« — scrie el — »şi mă
oblig a asculta pe viitor de comitet şi de preşedinte«. Gheorghe
Bogdan Duică, cel mai vinovat dintre redactori, cu toată inter­
venţia binevoitoare a Păr. asesor consistorial, Nicolae Cristea, e
destituit din postul de redactor, dându-i-se salarul înainte numai
pe două luni. Care era vina acestui redactor ? Comitetul de di­
recţie al Partidului hotărîse, foarte înţelepţeşte, să nu se amestece

10£
în discuţiile dintre partidele politice ale Vechiului Regat. Acestea
se perândează la cârma Statului. Iar ei, reprezentanţii unui neam
asuprit, au nevoie de bunăvoinţa şi sprijinul tuturor. Profitând de
absenţa preşedintelui şi a comitetului întemniţat, acest redactor,
împotriva hotărîrilor cunoscute, reproduce discursul »dela Orfeu«
al lui D. A. Sturza, inserează o corespondenţă din Bucureşti ce
constituia un amestec vădit în discuţiile politice dintre conservatori
şi liberali şi publică şi articolul »Întrebări modeste« [4. 11. 1894]
cu privire Ia destinaţia banilor ridicaţi de câţiva Români din
Transilvania, dela autorităţile din Ţară. Chemat la raport, redac­
torul refuză să se prezinte. El îşi asociază şi pe T. L. Albini cu
î. R. Şirianu, apoi adresează preşedintelui Í. Raţiu o scrisoare
în care spune: »Domnule Prezident! asupra celor făcute nu se
mai poate reveni, decât dacă noi, trei, am pleca de aici. Dar se
poate discuta viitorul«. Bine observă preşedintele I. Raţiu în
»însemnările zilnice făcute în temniţa Seghedinului« : »Va să
zică, noi am aruncat piatra în fântână, vedeţi voi cum veţi
scoate-o!« In cealaltă parte a scrisorii, Q. Bogdan Duică îndrăz­
neşte să spună că I. Raţiu numai aşa va putea conduce Partidul
pe viitor, dacă ascultă de ei. »Ce marinimoşi!« exclamă preşe-
dintele-martir. Deşi frământat de o mulţime de alte probleme, el
totuşi notează această reflexie justă şi astăzi şi oricând: »Şcoala,
care propagă calomnii, suspiciuni şi neîncredere între fraţi şi se
foloseşte de ele pentru interese private, este cel mai mare duş­
man al unui popor; ea cuprinde în sine viermele ce roade la
fericirea şi prosperarea lui«.
Pentru măsurile de primenire şi îndreptare luate, preşedin­
tele Raţiu e viu felicitat de toată obştea românească. Intre cei
dintâi, cari îl felicită, e G. Pop de Băseşti. El scrie: »Anarhia
trebue stârpită«. încă în temniţa din Văcz, el are prilej să cu­
noască şi câteva părţi umbroase ale celor dela Sibiu. De aceea,
la 27. 2. 1895, el scrie doamnei Emilia R aţiu: ». . . Cu cei din
Sibiu nu-i mod de trăit«. Şi în continuare: »îmi închipuesc, cât
a trebuit să rabde prea bunul nostru Onu [Ion Raţiu] dela oamenii
ăştia . . .«
Mai grav e, însă, faptul că, Ia răsvrătiţii Slavici — Brote
— Albini — Duică — Mangra, se alătură, pentru un timp, în­
suşi secretarul general al Partidului, V. Lucaciu. După atacurile
veninoase dela »Tribuna« şi »Revista Orăştiei«, acesta scrie din
Şişeşti (12. 4. 1897) lui G. Pop de Băseşti, că »această criză va
costa vieaţă de om«. Din fericire, nu s’a ajuns atât de departe.

110
Un juriu de onoare, prezidat de Dionisie Vaida, aplanează neîn­
ţelegerile şi restatorniceşte pacea, între secretarul general şi pre­
şedinte, amândoi atât de bine meritaţi pentru cauza naţională.
Două soiuri de oameni sunt de compătimit: Cei ce se ruşinează
de sărăcia lor şi cei ce nu ştiu să se împace. Cei amintiţi mai
înainte, din fericire, nu erau soiuri de acestea.
La 7. 12. 1902, vajnicul luptător I. Raţiu e aşezat, pentru
odihna de veci, în umbra bisericii române unite din Sibiu, de în­
suşi mitropolitul Victor Mihályi, înconjurat de un ales sobor de
preoţi. Discursul funebru îl rosteşte academicianul Augustin Bu-
nea, canonic în Blaj, această gură de aur a Ardealului oprimat
de altă dată, arătând cum se identifică vieaţa celui dispărut cu
50 de ani, din luptele noastre naţionale. Momentul cel mai înăl­
ţător în această ceremonie de jale este făgăduinţa solemnă ce G.
Pop de Băseşti face, la mormântul înaintaşului său, de a nu lăsa
steagul din mână, până la izbânda finală.
Şi, precum vom vedea, el se ţine de cuvânt.

111
Dela rezistenta pasivă Ia activitatea
parlamentară.

mCa să mai câştigăm drepturi, tre-


bue s ă ne folosim şi să ne ştim fo ­
losi de cele pe cari le aoemu.
OCOMITETUL ELECTORAL EXE­
CUTIV din Şedinfa dela Sibiu [ li. l y
1905} către alegătorii români).

Oricât de şoviniste, intolerante, exclusiviste, guvernele un­


gureşti îşi dau seama, după intrarea în »pasivitate« parlamentară
a tuturor Românilor şi mai ales după procesul »Memorandului«,
cu ecouri atât de sinistre pentru ele în străinătate, că nu e bine
să izbească mereu de păreţi neamurile nemaghiare. Problema de
guvernământ e să înlesneşti libertatea, compatibilă cu ordinea de
Stat, nu numai pentru fiecare individ, ci şi pentru fiecare clasă
socială şi, fireşte, cu atât. mai mult pentru fiecare neam.
De acea guvernul Széli Kálmán (1899—1903) începe o vie
propagandă printre aceste neamuri, în deosebi printre Români,
pentru părăsirea »pasivităţii«. In acest scop, se fac mai multe
declaraţii şi făgădueli echivoce, cu privire la egala îndreptăţire
a tuturor cetăţenilor de »orice limbă« şi de »orice naţionalitate«.
Un ziar unguresc de frunte aduce chiar svonul unei înţelegeri,
ce ar fi intervenit între guvern şi fruntaşii români, în cap cu
mitropolitul ortodox al Sibiului, loan Meţianu, pentru asigurarea
la viitoarele alegeri parlamentare a unui număr de patruzeci de
mandate. Aceste svonuri sunt desminţite de »Telegraful Român«,
organul oficios al mitropolitului. Presa maghiară ţine mereu
la suprafaţă chestiunea intrării Românilor în activitatea parla­
mentară.
»0 mare problemă« — scrie ziarul maghiar »Concordia«
(Egyetértés) — »apasă asupra Românilor ardeleni: Dacă ar aban­
dona pasivitatea fără garantarea intereselor naţionale române,

112
ce ar face, când le-ar fi ameninţată individualitatea naţională?
Această procedură e în contrazicere cu hotărîrile conferenţei naţio­
nale. Totuşi, fn momentul decisiv, se vor afla de aceia, cari vor
ignora acele hotărîri şi vor întră în parlament«.
Cu toată propaganda aceasta »activistă« a guvernului şi a pre­
sei maghiare, ideea rezistenţei pasive faţă de parlamentul maghiar
e încă puternică la Români. Nu numai conferenţele naţionale,
adică manifestaţiile oarecum oficiale ale Partidului Naţional Român,
ci şi alte manifestaţii urmează această linie de conduită. Intr’un
apel electoral, lansat din Cluj, în 1901, de către fruntaşii noştri,
între cari şi tinerii de atunci Aurel Vlad, Aurel Lazar, luliu Ma-
niu, Dr. Alexandru Vaida Voevod ş. a. cetim, între altele: »Cu
deosebire ultimele alegeri din 1896 au dat dovezile cele mai ecla­
tante, cât de mult parlamentarismul din Ungaria merge spre
decadenţă ; au arătat, că toată scenăria parlamentară este o orna-
mentică mincinoasă, în care se manifestă nu voinţa majorităţii
popoarelor, cari compun Statul, ci efectul banului, alcoolului ori
al baionetei; au arătat mai ales că, în Ungaria, nu sunt rodul
unei cumpăniri liniştite a cetăţenilor liberi sau al luptelor de idei,
ci efluxul [rezultanta] unei situaţiuni de silnicie şi forţă brutală,
în aşa grad, încât înşişi politicianii maghiari s’au văzut siliţi să
declare parlamentul de o păpuşerie, în care figurile automate
sunt mişcate de mici interese egoiste, la comanda detentorilor pu­
terii de S ta t. . «.
Pe încetul, însă, ideea activităţii parlamentare prinde, din
ce în ce, mai mult teren. Ea nu trebue privită ca un triumf al
politicei ungureşti asupra celei româneşti, ci ca o reacţie firească
împotriva unei stări de lucruri, ce nu mai putea dăinui. In timpul
»pasivităţii« parlamentare se fac, ce e drept, multe lucruri de
seamă pe teren cultural şi economic, dar în privinţa politică stăm
pe loc. Suntem »pasivi«, din nenorocire, nu numai faţă de par­
lamentul din Buda-Pesta, ci şi faţă de atâtea din consiliile jude­
ţene [»congregaţiile comitatense«] de pe vremuri. Aceste organi­
zaţii autonome sunt foarte importante. Au statute şi budget pro­
priu. Ele aleg pe funcţionarii administrativi: supraveghează şi
controlează toate afacerile comunale. O parte din membri sunt
»virilişti« [cei ce plătesc dare mai multă]; cealaltă parte, aleşi.
Alegerile se fac pe o perioadă de zece ani. Prezintă, deci, mai
multă stabilitate şi continuitate decât lucrările Parlamentului ales
tot la trei ani. Totuşi, făcând abstracţie de 2—3 excepţii onora­
bile [Blăjenii la Aiud, Francisc Hossu Longin la Deva, G. Pop
8 113
de Băseşti la Zalău], aproape pretutindeni indolenţă, nepăsare,
scepticism.
Pe timpul alegerilor se tace o întreagă operă de corupţie.
Bani [dela 2 până la 10 îl. de vot], mâncare, băutură, amenin­
ţări, fel de fel de şicane [ţăranii să-şi dărîme şurile şi acaretu­
rile gospodăreşti, fiindcă n’ar fi bine clădite, şi să le ridice în o
parte mai potrivită a curţii], — totul e pus în mişcare, la ase­
menea prilejuri. Cine nu merge de bună voie să voteze, e dus
cu forţa, între baionete. Agenţii de demoralizare, pe lângă candi­
daţii de deputat, sunt, mai cu seamă, organele administrative:
prim-pretorii şi notarii. Cu prilejul alegerilor din Ianuarie 1892, can­
didatul Neményi Ambrus corupe, prin oamenii săi [notarul Bu-
zăsi fost Weitzner], 80 de alegători români din părţile Bârsăului
de sus, precum raportează preotul, Ioan Vaşvari, din această co­
mună [2. 2. 1892], lui G. Pop de,Băseşti.
In asemenea condiţii, evident, se demoralizează poporul.
Vieaţa e o vastă arenă de luptă. Nimic nu se dobândeşte fără
ea. Trebue începută, deci, lupta şi împotriva corupţiei electorale.
Cu toate sacrificiile, chiar cu al sănătăţii şi uneori cu al vieţii,
trebue obişnuiţi oamenii noştri să-şi aleagă reprezentanţii lor şi
să-i trimită în parlamentul maghiar, pentru a trâmbiţa, şi dela
tribuna acelui parlament, durerile şi aspiraţiile noastre naţionale.
Programul congresului naţionalităţilor nemaghiare [Români, Sârbi,
Slovaci] din 10. 8. 1895 prevede, în punctul 6: »Naţionalităţile
trebue să fie reprezentate, în parlament, prin deputaţi aleşi de
ele«. Cât timp, însă, trăeşte Raţiu, acest vajnic reprezentant al
»pasivităţii«, o schimbare de tactică politică nu este cu putinţă.
Luând conducerea, după moartea lui [1902], G. Pop de Băseşti,
odată cu acesta, intră în comitetul de direcţie al Partidului o
mulţime de tineri, reprezentanţi ai acţiunii parlamentare.
Antecedenţe.
Iată, cum se petrec lucrurile!
Un grup de tineri — mai ales dintre cei cu studiile făcute
la Unguri — văzând, ce activitate politică desvoaltă foştii lor co­
legi maghiari, se gândesc că, poate, n’ar fi rău să încerce şi ei
ceva la fel, pentru neamul nostru. Ei ridică »steagul activităţii
naţionale«. Organul acestei mişcări e foaia săptămânală »Liber­
tatea« dela Orăştie, de sub conducerea părintelui Ioan Moţa. Ei
sunt pentru »înlăturarea formelor uzate« şi a »doctrinelor înve­
chite ale naţionalismului din éra veche« ; deci împotriva »pasivi-

114
lăţii« şi pentru »activitatea« parlamentară. Iniţiatorul acestei miş­
cări e tânărul avocat şi director de bancă din Orăştie, Dr. Aurel
Vlad, nepotul de fiică al lui G. Bariţiu. Acesta încă din 1892, dela
conferenţa convocată în iunie din acel an la Braşov, vrea să con­
vingă pe fruntaşii neamului să schimbe tactica politică. Fireşte,
atunci încă nu poate fi vorba de aşa ceva.
în cele din urmă, tinerii se decid să lase »pe bătrâni în
voia Domnului«, şi ei să plece, la drum, singuri. La ei, se alătură
şi fruntaşul avocat, mare proprietar în Vinerea-Hunedoara, Dr.
Ioan Mihu. Intr’o serie de articole, publicate în »Libertatea«, el
cere eliminarea punctului 1 şi 9 din programul politic, stabilit de
conferenţa naţională dela Sibiu în 1881, adică cel privitor la au-

Ioan Micu Moldovanu,


prelat papal, prepozit al capitlului din Blaj, fost preşedinte al Astrei,
membru al Academiei Române [* 13. 6. 1833, f 20. 9. 1915].
/^
tonomia Transilvaniei şi la dualismul austro-ungar. In aceste mo­
mente, intervine Alexandru Mocsonyi cu un interesant apel, pu­
blicat de toate ziarele româneşti. »Adversarilor noştri« — scrie
Mocsonyi — »nu le-am putea face astăzi un serviciu mai bun,
decât dacă am abandona punctul de vedere principiar al rezisten­
ţei pasive«. Ca toţi »pasiviştii« noştri de puternice convingeri, el
socoteşte activitatea parlamentară ca o »capitulaţie« a noastră
înaintea duşmanului.
Rău ales i se pare momentul intrării în activitatea parlamen­
tară şi iscusitului diplomat, Vasile Hossu, episcopul român unit al
Lugojului. Aşa scrie acesta la 17. 1. 1905, lui Ion Micu Moldo­
vanu, prepozit capitular, în Blaj, membru al Academiei Române.
8* 115
De bună seamă, aşa ar fi fost, dacă tinerii ar fi fost lăsaţi de
capul lor, s’o ia rasna, abandonând când un punct, când altul,
din programul naţional dela 1881. Dar aici e meritul bătrânilor
din Partidul Naţional Român, şi în deosebi al noului său preşe­
dinte, G. Pop de Băseşti, că ştiu să fie destul de elastici; să
păstreze toate revendicaţiile politice ale vechiului program, dar
să primească noua tactică de luptă, activitatea parlamentară.
Lucrul e cu atât mai uşor, cu cât în comitetul de direcţie,
alături de preşedinte, membrii cei mai activi sunt reprezentanţii
tineretului: luliu Maniu; Dr. Alexandru Vaida Voevod, Aurel VI ad
şi Dr. Nicolae Comşa. Ei — cei dintâi trei — alcătuesc comisia
însărcinată cu^compunerea unui statut de reorganizare. In acest
statut, ei cer »garantarea instituţională a recunoaşterii naţiunii
române, ca unitate etnică politică«.
Dobândind titlul de doctor în drept, la universitatea din
Buda-Pesta, d. Iuliu Maniu, preşedintele Uniunii studenţilor români,
sârbi şi slovaci, această precursoare embrionară a înţelegerii de
astăzi dintre aceste trei State, la banchetul oferit de colegii săi,
rosteşte un discurs, arătând pentruce trebue să se treacă dela
pasivitate la activitate parlamentară.
Sunt interesante amănuntele povestite de d. AI. Vaida Voe-
vod, în legătură cu acest proiect de reorganizare. Din cei 15*
membri, câţi mai rămaseră în comitetul de direcţie al Partidului
se prezintă la Sibiu abia opt:G . Pop de Băseşti, Vasile Lucaciu,
D. Ciuta, Vaier Branisce, Dr. N. Comşa, A. Vlad, Şt. C. Pop şi
Al. Vaida Voevod. După o serie de indicaţii statistice, raportorul
încheie: »Dacă, prin urmare, vom dispune, în fiecare judeţ de un
bărbat devotat cauzei naţionale, care, apucându-se de lucru cu
râvnă şi devotament. . .« Atunci D. Ciuta îl întrerupe: »Nu vei
găsi!« Branisce şedea în faţa lui. îşi fuma cu linişte stoică ţiga­
reta, privindu-I cu un zâmbet de compătimire. Imperturbabil, rapor­
torul reia ideea: »Totul depinde de faptul, dacă vom găsi sau nu
25 de bărbaţi, cari să se angajeze. . .« Ciuta intervine din nou :
»Nu găseşti!« Branisce schimbă zâmbetul de compătimire, în zâm­
bet sarcastic. Dr. Al. Vaida Voevod observă atunci: »Ar fi să
pierdem orice nădejde de viitorul naţiei, dacă nu am găsi acest
număr modest de bărbaţi gata de jertfă. . .« Ciuta repetă exaspe­
rantul refren: »Nu-i găseşti!« Enervat de această contrazicere
continuă, raportorul se adresează preşedintelui Pop de Băseşti
cu cuvintele: »Bade George« — zice el — »dupăce în trei rân­
duri Ciuta m’a întrerupt, stăruind că totul e zădarnic, că nu vont

116
găsi 25 de bărbaţi, cari să se apuce de muncă, iar Branisce, cu
cel mai elocuent zâmbet, a confirmat aceeaşi convingere şi nimeni
nu a contrazis, nici chiar D-Ta, solidarizându-vă astfel cu toţii cu
părerea lor, că nu este nimic de făcut, renunţ la cuvânt; vă mul­
ţumesc pentru mandatul cu care m’aţi onorat şi declar că, împre­
ună cu prietenii mei, vom acţiona pe viitor în cadrele partidului,
dar neoficial, conform judecăţii noastre« Preşedintele stărue să
continue. Raportorul refuză.
Tocmai atunci se întâmplă să moară fostul deputat al cir­
cumscripţiei electorale Dobra-Hunedoara, Lázár Árpád. Vlad, cetind
această ştire, invită pe raportor să candideze la mandatul de
deputat vacant, dela Dobra. Acesta răspunde că lui i se cuvine
această onoare, fiindcă el e, dela 1892, iniţiatorul activităţii par­
lamentare. Zis şi făcut. Aducând această hotărîre la cunoştinţa
preşedintelui, el spune că oficial, în calitate de preşedinte, trebue
să respecte hotărîrea conferenţei naţionale cu privire la menţi­
nerea rezistenţei pasive, — personal, însă, n’are nimic împotrivă,
dar nu prea crede că vor izbuti. Atunci Vlad şi Vaida îşi oferă
demisia din comitet, din motiv de incompatibilitate. »Staţi numai
la locul vostru!« îi previne preşedintele. »Dacă voi patru aţi ieşi
din comitet, cu cine aş mai lucra ?» — »Dar incompatibilitatea ?« —
»Vom găsi o formulă şi pentru aplanarea incompatibilităţii!» încheie
preşedintele Pop de Băseşti discuţia. Aşa s’a ajuns la candidatura
celui dintâiu deputat român, în noua eră de activitate politică, în
preajma răsboiului mondial.
Fiind alegători puţini pe vremea aceea — cam câţi sunt
acum la o alegere de senator pentru consiliile comunale — lupta
nu e prea grea. Candidatul A. Vlad are nu numai sprijinul foii
săptămânale »Libertatea« dela Orăştie, ci şi al ziarului »Tribuna
Poporului« dela Arad, care de mult preconizează activitatea parla­
mentară. De aceeaşi părere e şi »Telegraful Român«. Preoţimea
■ortodoxă din regiunea Dobra ajută mult triumful acestei idei. —
încurajată de acest prim succes, deşi deputatul Vlad nu candi­
dase cu întregul program naţional dela 1881, făcând şi el aceleaşi
restricţii cu privire la punctele 1 şi 9 din program, ca şi Dr. I.
Mihu, lumea românească începe să se încălzească, tot mai mult,
pentru noua tactică politică. însuşi Al. Mocsonyi, care găsia aşa
de rău ales momentul intrării în activitate parlamentară, e nevoit
să recunoască ceva mai târziu (1. 1. 1906) într’o scrisoare către
vechiul său prieten, Dr. Aurel Mureşianu, directorul-proprietar al
»Gazetei Transilvaniei« dela Braşov: »Precum bine ştii, nici eu

117
nu aştept vreun rezultat dela aşa numita politică activistă; cu­
rentul acesta, însă, astăzi nu mai poate f i oprit şi, deci, eu zic
— întrebuinţând expresiunea lui Bismarck — să-I lăsăm să-şi
Iacă cursul (auslauîen lassen). . .«

Conferenţa naţională
din 1905.
In această atmosferă, saturată de ideea de activitate, con­
voacă şi prezidează G. Pop de Băseşti, conferenţa naţională din
28. 12. 1904 stil vechiu, sau 11.1.1905, la Sibiu care, prin noua
tactică politică ce adoptă, semnalează o mare cotitură istorică,,
în desvoltarea politicei româneşti. După căteva cuvinte de cucer­
nică pomenire pentru fostul preşedinte, Dr. I. Raţiu, noul preşe­
dinte atrage luarea aminte asupra »momentului« istoric. Lăsând
la o parte toate supărările, uitând toate deosebirile ce-i pot separa,
toţi sunt datori să reînchege rândurile de luptă pentru drepturile
fireşti şi constituţionale« şi cu puteri unite, în frăţească bună
înţelegere, să organizeze acţiunea pentru revendicarea drepturilor
naţionale. In continuare, preşedintele spune că între membrii Par­
tidului Naţional Român »n’au fost divergenţe principiale«. Dacă
au fost frământări, ele au izvorît din focul sacru al zelului de
a servi, mai cu succes, cauza naţională. Şi acesta-i adevărul. Pe
violenţe de limbaj, obişnuite în polemicile politice, mai ales în
presă, nu trebue să punem temeiu. Conferenţa naţională, supre­
mul aeropag al destinelor neamului, e chemată să-şi spună cu­
vântul asupra mijloacelor ce i se par mai potrivite pentru atin­
gerea scopului. Accentuează apoi el, părintele ei, solidaritatea,
cetatea noastră nebiruită.
In sfârşit, după cuvântarea de deschidere, se constitue bi
roul conferenţei. Preşedinte e ales, »cu toate glasurile«, G. Pop
de Băseşti. Vicepreşedinţi: Dr. T. Mihali şi Vasile Damian.
Secretarul general, Dr. Vasile Lucaciu, parohul român unit
al Şişeştilor, prezintă un raport din care reţinem: Dacă axioma
lui Descartes: Cuget, aşa dar exist, e o dovadă neîndoioasă de
existenţa individuală, apoi conştiinţa noastră naţională e cea mai
luminoasă probă despre distincta noastră existenţă etnică. Aceasta
cu atât mai vârtos, cu cât nu de mult [în procesul »Memorandu­
lui«] s’a proclamat înaintea justiţiei maghiare şi a întregii opinii
publice mondiale: »Existenţa unei naţiuni nu se discută, ea se
afirmă«. In ce priveşte programul dela 1881, el zice: »Noi nu
găsim a fi momentul oportun a intra în chestia modificării pro­

118
gramului naţional. Curat şi nepătat l-am primit din mâinile înain­
taşilor noştri şi, apelând la marele principiu de solidaritate a
partidului, curat şi nepătat îl lăsăm urmaşilor noştri pentru zile
mai senine, când cu bunăvoinţă comună şi cu neturburată linişte
sufletească se vor putea aranja diferenţele dintre noi şi antago-
niştii noştri politici«.
Pentru examinarea raportului şi înaintarea propunerilor
cuvenite se alege o comisie de 40 de membri.
In numele acestei comisii, Dr. I. Suciu propune: »Alcătuiri
de program, chestiuni de drept public mi discutăm acum, deoarece
conferenţa este admisă numai pentru afaceri electorale. Până
atunci, stăm pe temeiul vechiului program«. Mai departe cere:
»Toţi Românii să ia parte la alegeri şi să lupte pretutindeni
pentru izbânda candidaţilor naţionalişti români«.
Punându-se la vot chestiunea, dacă e bine să rămânem în
»pasivitate« parlamentară, ca până acum, sau să intrăm în acti­
vitate, 79 de voturi sunt contra şi numai 12 pentru.
Preşedintele mulţumeşte membrilor pentru osteneala, dem­
nitatea şi dragostea de neam ce au arătat şi închide conferenţa.
înainte de despărţire, păr. Nicolae Ivan, atunci asesor consisto­
rial în Sibiu, acum episcop ortodox român în Cluj, mulţumeşte
preşedintelui, care, deşi bătrân, nu pregetă să lucreze ca un băr­
bat în -floarea vârstei, şi, prin stăruinţa şi cuminţenia lui, a dat
prilejul fericit să se poate zice că, în această zi, s’a săvârşit un
act istoric.
Ştiu că nu toţi au fost şi sunt de acord cu privire la va­
loarea şi însemnătatea acestei conferenţe. Am văzut mai înainte
declaraţiile lui Alexandru Mocsonyi şi scrisorile Iui către Dr.
Aurel Mureşianu. Acesta, în deosebi, poartă o viguroasă campa­
nie împotriva spargerii solidarităţii naţionale şi adoptării nouei
tactici politice a activităţii parlamentare, pe care o socoteşte
dezastruoasă. De aceea, cu o solicitudine în adevăr patriotică, el
semnalează în »Gazeta Transilvaniei«, toate greşelile şi neajun­
surile acestei tactici. Fireşte, că aceste critici nu rămân fără de
răspuns. Din cele multe, amintim, în treacăt, »Gazeta disiden­
ţilor«, articol retipărit de Dr. AI. Vaida Voevod, din »Poporul
Român«, dela Buda-Pesta, 1905. Aceste lupte politice pătrund
până în sânul familiilor. Astfel, ca să rămânem la preşedintele
G. Pop de Băseşti, ginerele său, Francisc Hossu Longin, avocat,
publicist şi memorialist de seamă, nu împărtăşeşte de loc vederile
politice ale socrului său şi nu înţelege să facă politică, alături de

119
el, Tot aşa fiică-sa, doamna Elena Hossu Longin. Aceasta, făcând
uz de împuternicirea ce Teodor Mihali, întâiul vicepreşedinte al
acestei conferenţe naţionale i-a dat de a-i face observaţii, îi scrie
din Deva [31. 12. 1904] o scrisoare foarte impresionantă, din
care reţinem câteva rânduri, ca tot atâtea documente psihologice
ale vremii. »Credeam« — zice distinsa scriitoare — »că voi,
vechi stegari, o să faceţi steagului, sub care aţi luptat şi suferit,
cu demnitate bărbătească, cinstea de a-1 pune în arsenal cu cere­
monia cuvenită, dându-i ultimele salve de onoare! — Când colo...
nici de o înmormântare cinstită nu învredniciţi bietul program
dela 1881, ci pur şi simplu treceţi la ordinea zilei, ca asupra
unei chimere jignitoare. — Vezi, vezi, Toderaş! unde ajunge omul,
dacă o singură dată nu respectă formele. Şi merita bietul pro­
gram dela 1881 şi steagul său, bătut de furtuni, ca un veteran
luptător, să se releveze în panegiric îndreptăţirea ce a avut acel
steag, a cărui existenţă chiar evenimentele extraordinare de
acuma vin să.o justifice mai mult, ca oricând! — N’am preten­
ţia ca aceste reîlexiuni ale mele să fie puse în cumpănă. Ţi le
comunic, pur şi simplu, ca să-mi uşurez sufletul înduioşat, vă­
zând cinismul celor ce, din programul şi steagul unor avânturi
ideale, consfinţite cu atâtea lacrimi şi suferinţe, vor să facă
material de afumat şunce«. — Nu făgăduim că tinerii »activişti«,
în impulsivitatea lor firească, vor fi întrebuinţat, în discuţiile
lor orale, expresiuni tari ca cea amintită de distinsa noastră
autoare, la sfârşitul scrisorii citate. Să nu uităm, însă, că vieaţa,
când înlocueşte formele vechi cu cele noue, e de atâtea ori
brutală. Trebue să crepe grăuntele vechiu, ca să încolţească
sămănătura cea nouă. Până ce nu sparge găoacea, puiul nu poate
ieşi la vieaţă. Şi, de atâtea ori, mama trebue să sângereze ori
chiar să moară, ca să trăească nouele odrasle. Vorbind de taina
vieţii, chivernisită în sfânta căsătorie, însuşi dumnezeescul Ră­
scumpărător, Isus zice: »De aceea, va lăsa omul pe tatăl său şi
pe muma sa şi se va lipi de femeea sa, şi vor fi amândoi un
trup; astfel că nu mai sunt doi, ci un trup« (Marcu X, 7—8).
N’aş fi stăruit asupra acestor lucruri, dacă fruntaşii noştri arde­
leni n’ar îi şi astăzi divizaţi — teoretic, fireşte, fiindcă practic
nu mai e chip — pe această temă.

120
Din această conferenţă se trimite următorul
APEL
către alegătorii români.
„Resimţind puterea dorinţei D-Voastre de a vă fi înşivă făuritorii
sortii, în înţelesul legilor şi al constituţiei tării, alegându-vă înşivă bărbaţii,
cari să dea glas voinjei D-Voastre în parlamentul tării; resimţind că pu­
terea aceasta a dorinţei este isvorîtă din însăşi puterea de viată a D-Voastră,
a poporului românesc, conferenta electorală a delegaţilor români, tinută la
10. l. 1905 în Sibiu, a dat ascultare dorului D-voastră şi a decretat, ca ale­
gătorii români să ia parte activă la alegerile dietale ce se vor ţinea în tara
întreagă, începând din 26. 1. a. c. Cunoaşteţi D-V. cauzele că înainte vreme
alt sfat vi s’a dat din partea conferenjelor electorale române, cu privire la
alegerile dietale, sfatul abţinerii dela acele alegeri; ştiti D-V. bine cum­
păni şi prigonirile începute contra noastră şi măsura puterii noastre din
trecut. Dar vremea trece şi fata lumii se schimbă şi, dacă slabi am fost,
ne-am întărit; dacă neîncrezători am fost, conştiinţa puterii ne-a redat în­
crederea ; dacă împrăştiaţi am fost, dorul binelui obştesc al neamului iarăşi
ne-a adunat.
Greutăţile noi trebue să ni le uşurăm, durerile noi trebue să ni le
lecuim, şi a noastră e datorinia să ne scăpăm de necazuri!
Legile tării ne dau putinţa să ne alegem deputaţi dietali după dorul
inimei noastre şi tot legile tării dau dreptul acestor deputaţi să dea glas
în casa Jării: durerilor, dorinţelor şi plângerii noastre.
Bateţi, şi vi se va deschide 1
Ca să mai câştigăm drepturi, trebue să ne ştim folosi de cele pe cari
le avem.
Cum va fi purtarea D-VoaStră la alegeri, aşa Vă vor fi deputaţii; şi
cum vor fi deputaţii, aşa se vor făuri legile şi aşa Vă va fi uşurarea.
Acum, când soartea neamului este depusă în mâinile D-V., dati-Vă
bine seama ca, având putinţa, să ave{i şi puterea, ca soartea neamului s ’o
îndreptaţi spre bine 1
Puterea e în mâinile D-V., nădejdea e în inimile tuturor, .împlinirea
e la Dumnezeu 1
In conştiinţa puterii, şi în puterea nădejdii, sfatul ce noi Vi-1 dăm e
următorul:
1. Constituiji-Vä, neamânat, pentru fiecare cerc electoral, în comitete
electorale executive.
2. Dati-Vă votul singur aceluia, despre care sunteji încredinţaţi, că
Vă înţelege păsurile şi vrea şi poăte să Vă lecuească relele, şi cine te-a
înţelege mai bine, ca fratele tău, şi cine ti-a vrea mai mult binele, ca sânge
din sângele tău ? !
3. Bine cumpănind trebuinţele neamului în general, ţinem de lipsă ca
deocamdată, pentru următoarele cercuri să vă recomandăm drept candidaţi
astfel de bărbaţi, al căror trecut şi prezent e garanjie pentru binele poporului.
Candidaţii partidului naţional român.
Vinţul de Jos ................................. Dr. Iuliu Maniu
Ighiu .................. .......................... Dr. Alexandru Vaida-Voevod
Boroşineu (Ineu—Arad) .................. Dr. Ioan Suciu

121
Chişinău-Criş Ioan Russu Şirianu
Şiria .......... Dr. Ştefan Cicio Pop
Pecica ........... Dr. Gheorghe Popa
Făgăraş .......... Dr. Ioan Şenchea
Arpaşul de J0 3 Dr. Octavian Vasu
Dobra ... Dr. Aurel Vlad
Baia de Criş Vasile Damian
Hajeg ... Dr. Gavriil Suciu
Deva Dr. Aurel Vlad
Orăştie ... Dr. Ioan Mihu, eventual Dr. V. Bontescu
Şasea Montană Dr. Aurel Vlad
Făget .......... Coriolan Brediceanu
Rittberg.......... Ioan Pepa
Trăscău .......... Dr. Vasile Fodor
Cristian—Sibiu Dr. Nicolae Comşa
Ocna Sibiului Dr. Aurel Cosma
Ileanda Mare Dr. Teodor Mihali
Iclodul Mare... Dr. Ioan Cherecheş
Târgul Lăpuşului (Someş) Dr. Vasile Lucaciu
Medieşul aurit (Satu Mare) Dr. Andreiu Doboşi
Cehul Silvaniei .................. ... George Pop de Băseşti
4. Celelalte cercuri le lăsăm la buna D>V. chibzuială, candidând, bine
înţeles, astfel de bărbaţi, despre a căror capacitate ş t bună credtnfă sun­
teţi convinşi, aducând aceasta neamânat la cunoştinţa comitetului perma­
nent electoral.
5. Pentru toate afacerile electorale, aveţi să Vă adresaţi comitetului
electoral executiv cu adresa: Dr. Aurel Vlad, Orăştie.
6. In cercuri, unde sunteţi în minoritate, dar naţionalităţile conlo­
cuitoare cer să sprijinim candidat neromân, Vă recomandăm să Vă daţi
voturile D-Voastre pentru candidatul najionalist, pe care, în înţelegere cu
D-V., Vă vor propune fruntaşii cercurilor respective.
7. Vă rugăm ca şi in cercurile unde sunteţi în minoritate, pentru cin­
stea steagului, puneJi-Vă candidat naţionalist şi afirmati-Vă dorinţa.
Şi acum, cu Dumnezeu, la luptă sfântă, unde binele tării şi al nea­
mului ne chiamă.
Din şedinţa comitetului electoral executiv, tinută în Sibiu, la 11. l.
st. n, 1905.
Apelul e semnat întâiu de G. Pop de Băseşti, apoi de Vasile
Lucaciu, de Dr. Al. Vaida Voevod, Teodor Mihali, Ioan Suciu,
Dr. Nicolae Comşa, Aurel Lazar, Aurel Vlad, Aurel Cosma, Izidor
Pop, Victor Bontescu, Ioan Şenchea, Victor Onişor, Nicolae Ivan,
Şt. C. Pop şi Virgil Tomici.

Câteva observaţii.
De sigur că se pot face multe observaţii, în legătură cu ape­
lul acesta, şi, mai ales, cu lista candidaţilor de deputaţi. Din cele
multe, relevăm una, în adevăr de căpetenie. In conferenţele na­

122
ţionale precedente, mai ales Ia 1881, se preconiza rezistenţa pasivă
faţă de lucrările parlamentului maghiar, fiindcă Românii, deşi ar
trebui să aibă cel puţin 75 de mandate de deputaţi, în tot atâtea
circumscripţii electorale, ei au majorităţi considerabile abia în 16
circumscripţii. Acum, conferenţa naţională spune, în apelul către
alegătorii români, că »legile ţării ne dau putinţa să ne alegem
deputaţi dietali după dorul inimei noastre«. Vom vedea îndată,
cum se pot alege deputaţii, »după dorul inimii«. Ce puţină silinţă
îşi dau tinerii redactori ai acestui apel să lege firul năzuinţelor
lor de acela al înaintaşilor!
Pentru convocarea şi conducerea conferenţei, primarul din
Sibiu, Simonis, cu sentinţa Nr. 580 din 1905 îl osândeşte pe G.
Pop de Băseşti, ca şi pe V. Lucaciu, la amendă de 140 coroane
în beneficiul fondului săracilor din acest oraş, contravenind ordi­
nului ministrului de Interne, Hieronymi Károly, Nr. 1488 din 7. 12.
1894, prin care se interzice, cu desăvârşire, orice activitate a Par­
tidului Naţional Român.
Cu tot terorismul şi corupţia guvernului maghiar, izbutesc
să se aleagă opt din din cei 24 de candidaţi de deputaţi. Aceştia
se aliază cu colegii lor sârbi şi slovaci, şi se organizează într’ur»
club al deputaţilor naţionalişti, sub preşedinţia lui T. Mihali, având,
ca limbă oficială a acestui club, limba maghiară. E sigur că, sub
raportul intrasigenţei, deputaţii români din éra aceasta rămân
mult înapoia colegilor lor de mai înainte cari, ca Ilie Măcelaru»
voiau să cuvânteze româneşte în parlamentul din Buda-Pesta,
sau şi dacă vorbeau ungureşte, aveau multă demnitate ca G. Pop
de Băseşti, Al. Roman ş. a. In loc de a revendica drepturi pe
seama naţiunii române, ei să mulţumesc să ceară egală îndreptă­
ţire, pentru toţi cetăţenii Ungariei, fără deosebire de naţionalitate,
cum făcură cei dintâi deputaţi într’un proiect de răspuns Ia me­
sajul regal. Constatând această schimbare de mentalitate, care putea
să fie fatală, contele Apponyi Albert se grăbeşte, în şedinţa Adu­
nării deputaţilor din 9. 5. 1905, să felicite pe »concetăţenii de
limbă nemaghiară«, cari încep »să se împrietenească cu princi­
piile fundamentale neschimbate ale politicei maghiare, ale drep­
tului public maghiar şi ale istoriei maghiare«. Noroc că mai târ­
ziu pătrund şi alte elemente, mai puţin oportuniste, ca luliu Maniu
şi Al. Vaida Voevod cari izbutesc, din nou, să ridice chestiunea
naţională, la înălţimea cuvenită. Izbindu-se pas de pas de şovi­
nismul detentorilor puterii de atunci, uneori se simt descurajaţi
şi ei. »Dacă D-Voastră« — spune Dr. Oaida în şedinţa Adu­

123
nării deputaţilor dela 26. 11. 1906 — »veţi continua a împiedeca
cu sila pe poporul nostru să-şi aleagă deputaţii care-i convin,
atunci iarăşi ne vom face pasivişti, cum am mai fost. Vom fi
scutiţi atunci cel puţin de observaţiile răutăcioase, cu care ne
întâmpinaţi aci. Pasivitatea nu va să zică trândăvie. Se poate
lucra şi în pasivitatate, şi, de multe ori, mai cu folos decât prin
hărţueli parlamentare, cari nu dau nici un rezultat«.
Fireşte, acestea le spunea, ca să impresioneze pe duşmani.
In realitate, nici oratorul, nici altcineva nu se gândia, în mod
serios, să schimbe din nou tactica politică. Toţi îşi dau seama,
ce armă puternică de luptă naţională e tribuna parlamentară. Un
discurs, bine pregătit şi susţinut acolo, are alt răsunet decât cea
mai genială soluţie a problemelor la un consiliu judeţan, la o
şedinţă a Solidarităţii băncilor româneşti, grupate în jurul »Albi­
nei« sau decât cine ştie ce disertaţie erudită, în cadrele »Astrei«.
De un asemenea discurs ia — precum a şi luat — notă lumea
întreagă.
De aceea, mai prevăzător, vorbind de numărul tot mai redus
de deputaţi români în parlamentul maghiar la 1910, d. luliu
Maniu observă cu toată dreptatea: »Nu, partidul nostru n’a fost
înfrânt, dar ideea parlamentarismului a fost pălmuită brutal, făcând
să dispară şi ultima urmă a speranţei, că sub domnia feudalis­
mului parlamentar unguresc mai poate fi vorba de civilizaţie, de
dreptate şi de respectul legii. . . De înfrângerea Partidului Na­
ţional n’ar fi putut fi vorba nici în cazul, că n'ar îi izbutit să se
aleagă nici un deputat naţional. Căci partidul nu-1 constitue depu­
taţii, ci întreg corpul naţiunii noastre, cu toate tradiţiile şi aspi­
raţiile ei, iar deputaţii sunt numai expresia întâmplătoare a orga­
nismului acestuia, viu şi puternic«. [Gaz. Trans. Nr. 12 din 1910].
Dar să fim drepţi. Şicanaţi, hârşiţi, traşi mereu la răspun­
dere, eliminaţi sistematic dela lucrările cele mai de seamă ale
parlamentului maghiar, deputaţii români izbutesc nu odată să se
impună atenţiei tuturor şi să le stoarcă, uneori, chiar admiraţia.
Astfel, în 1906, scrie unul din cei mai talentaţi autori satirici ai
Ungariei următoarele versuri caracteristice :
Cât de mare şi de bogată e naţia maghiară !
Dar cum a putut să-şi culeagă deputaţii din fundul coşului ?
Valahii, Slovacii, Sârbii, oricât de mititele şi slăbuţe naţii sunt,
Iată au ales pe sprânceană, lamura lo r !
Şi, astfel, s ’a întâmplat ruşinea,
Că 25 de Valahi, Slovaci şi Sârbi
îşi bat joc dispreţuitor, în Camera'maghiară,
De Maghiarii de 25" de ori mai mulţi!
Autentic.
124
Alegerea dela Cehul Silvaniei (1905).
„Eu nu acuz pe nimeni fără lemeiu.
Nu răstălm ăcească nimeni protestul
meu. Atâta vreme, cât mat am o pi­
cătură de sânge, îmi ooiu ridica gla­
sul împotriva nedreptăţii. Dacă izbu­
tesc să dem asc p e Violatorul ordinel
de drept, sunt fericit. Slujesc cauza
publică atunci, când nu îngăduesc s ă
se întroneze nedreptatea
(G, PO P DE BĂSEŞTI în apelul
înaintat împotriva hotârîrii No. 27/1905
a comisiei centrale a judeţului Sălaj
cu privire la alegerea de deputat din
16. 2).

Potrivit hotărîrii conferenţei naţionale din Sibiu (11. 1. 1905).


în circumscripţia electorală dela Cehul Silvaniei avea să candi­
deze însuşi preşedintele Partidului, G. Pop de Băseşti. Din cei
24 de candidaţi, izbutesc la alegerile din 24. 1.—4.2. 1905 numai
următorii: Dr. Teodor Mihali (Ileanda Mare); Dr. Aurel Vlad
(Orăştie); Vasile Damian (Baia de Criş); Dr. Ştefan C. Pop (Şiria);
Dr. Ioan Suciu (Boroşinău); Dr. A. Novac (Şasea); Dr. Nicolae
Comşa (Sibiu) ; Ioan Russu Şirianu (ChişinăuCriş).

Alegeri mai vechi.


Pretutindeni au fost abuzuri şi corupţiuni. Nicăiri, însă, ca
la Cehul Silvaniei. E bine să Ie cunoaştem, ca să vedem după,
ce suspină revizioniştii maghiari de astăzi.
- înainte de a vorbi de alegerea din 1905, amintim că şi alte
alegeri, în această circumscripţie, sunt de pomină. In 1881, sunt
concentraţi 120 de jandarmi şi batalioane întregi de ostaşi pentru
împiedicarea Românilor dela urnă. Tot atunci se fac şi alte greşeli.
După înfrângere, Românii se plâng.şi ameninţă, cu răsbunare, la
viitoarele alegeri. Bine observă Partenie Cosma într’o scrisoare
din Sibiu (29. 7. 1881) către G. Pop de Băseşti, că »nu acuma,
să se plângă ei, pentru batjocura, ce au pus-o pe ei mâna de

125>
Maghiari şi să se laude cu răsbunarea ce o vor avea peste trei
ani, ci la timpul său să ti lucrat şi să nu fi dormit«. El, autorul
scrisorii, a căzut la Beiuş, fată de un candidat al guvernului. Pe
<3. Pop de Băseşti l-a trântit un candidat din opoziţie [stânga
extremă]. Trist! El socotia pe prietenul său atât de puternic în
circumscripţia sa electorală, încât »nici Dumnezeu« nu-1 va »putea
trânti«. Acum stau amândoi acasă şi-şi văd de treburi. Personal,
e mai bine aşa. Mai ales pentru el, fiindcă circumscripţia Beiuş
îi era »foarte peste mână«. Regretabil e că nu mai e nimeni să
ridice glasul, pentru Români, la tribuna parlamentului, căci »Doda
nu ponderează« [nu contează]. Nu e cine să facă, cel puţin o
interpelaţie, pentru chestiunile ce ne privesc. Merg prost şi lucră­
rile comitetului electoral central. Pe Popea nu-1 pot face să con­
voace şedinţe, iar Babeş tot amână redactarea »Memorandului«.
In 1884, alte abuzuri şi greşeli. Preşedintele biroului elec­
toral din Cehul Silvaniei, Ujváry Benedek, trimite 20 de bătăuşi
cu arme, ciomege, furci şi rude de fier, să împiedece pe Români
a intra în oraş, să votezé. Faptul îl recunoaşte însuşi protejatul
preşedintelui, Neményi Ambrus, în ziarul »Concordia« [Egyetértés]
Nr. 177 din 1884. Pe acest protejat al său, preşedintele Ujváry
îl adăposteşte în casa sa, timp de patru săptămâni, şi se laudă
înainte, că, orice ar face Partidul Naţional Român al lui G. Pop
-de Băseşti, nu va putea birui. Altă mârşăvie a acestui preşedinte
a că, pentru a exclude pe G. Pop de Băseşti dela candidare,
pune la cale o infamie. Corupe cu câte 10 fl. pe Bernáth Lajos
din Băseşti şi pe Goldberger Móricz din Cehul Silvaniei, cari nu
au drept de alegere, să voteze cu G. Pop de Băseşti, pentru a
putea anula însăşi candidarea acestuia. ^Protestele şi procesele nu
ajung nimica.
Alegerea cea nouă e fixată pe ziua de 16. 2. 1905, fiindcă
înainte de aceea (26. 1.) candidatul român, G. Pop de Băseşti, şi
cel liberal maghiar, baronul Bornemisza Elemér, ajunseră în ba­
lotaj. Pe bună dreptate, în această circumscripţie, nici nu putea
îi vorba de alegere, ci numai de aclamaţie. Din 3.350 de alegă­
tori, 2.600 sunt Români, — toţi pentru preşedintele lor. Dar ce
se întâmplă ? Cu 3—4 zile înainte de această nouă alegere, prim-
pretorul din localitate, Újhelyi Sándor, de sigur îndemnat de cei
de sus, declară că orice ar face candidatul Român, G. Pop de
Băseşti, chiar dacă l-ar coborî pe Dumnezeu pe pământ, el nici
atunci nu va fi ales. Şi, ajutat de bătăuşi, de jandarmi şi de ar­
mată, el se ţine de cuvânt.

126
Cea din 1905.
Iată, cum se petrec lucrurile!
In dimineaja zilei amintite (16. 2. 1905), pe Ia orele 7, vine
un grup de 600—700 alegători Români, de pe valea Someşului,
spre Ceh. Vin liniştiţi, în nădejdea biruinţei. La intrarea în acest
orăşel, îi întâmpină un cordon de soldaţi din Regimentul Nr. 82
(secuesc) dela Bistriţa. Grupul trece liniştit înainte. Regimentul
rămâne, mai departe, pe câmp. In orăşel, nici un sgomot, nici o
mişcare. Obloanele şi uşile caselor zăvorîte. O linişte ce dă fiori.
Liniştea ce premerge furtuna.
Ajungând în piaţă, situaţia se schimbă. Un cordon de jan­
darmi aţine calea de-a latul. La spatele cordonului, o sută de mă­
celari din Ceh, jibou şi Zalău, înarmaţi cu pari şi ciomege. In
faţă, primpretorul Újhelyi. El dă porunca: »Staţi!« Ai noştri se
opresc. — »Voiu cerceta pe fiecare, să văd dacă nu are arme
asupra lui«. Şi oamenii trec prin mâinile jandarmilor, cari Ie con­
fiscă pipele şi sticlele de rachiu, sfărmându-le, sub cuvânt, că
sunt arme.
In dos, bătăuşii sporesc mereu. — »Domnule prim-pretor!«
— zice un alegător Român — »noi cu pipele nu ne putem bate.
Dezarmează, însă, D-Ta pe cei din spate, cari toţi sunt cu pari
şi cu ciomege!« — Atâta au aşteptat bătăuşii. Sub pretext că-i
ocărăsc şi insultă, răcnind: »Pe ei 1« (Rajta!), încep atacul. Nu
se uită unde dau. Lovesc orbeşte: în cap, în coaste, în picioare.
Ca la un semn magic, se deschid porţile şi ferestrele, până atunci
zăvorîte, şi, de acolo, sboară buturugi de lemn, bolovani, pietre,
în capetele Românilor. Sergenţii de stradă se amestecă şi ei,
tăind cu săbiile tot pe alegătorii noştri dezarmaţi. Şi, ca mârşăvia
să fie şi mai mare, jandarmii, în loc să apere pe cei nevinovaţi,
dau şi ei năvală cu baionetele şi cu patul puştilor asupra lor.
Când unul dintre cei năpăstuiţi protestează în faţa lui Újhelyi, el
râde mulţumit.
Atacaţi din toate părţile şi, neavând cu ce se apăra, Ro­
mânii se retrag, în ploaia de pietre şi sburături, urmăriţi de bă­
tăuşi şi de sergenţii de stradă. De odată apar trei sănii. Pornesc
vijelios pe urma »Valahilor«. Sunt încărcate cu bătăuşi înarmaţi
şi cu jandarmi. In una se găseşte şi prim-pretorul Újhelyi. Pe
cine-1 ajunge din urmă, îl spintecă cu sabia, cu baioneta, cu ce
apucă. In faţa lui Vasile E. Moldovan, redactorul »Libertăţii« din
Orăştie, sparg cu baioneta obrazul unui moşneag, pe al doilea îl

127
străpung în piept, pe al treilea în frunte, la al patrulea îi spin^
tecă nasul, şi aşa mai departe. In curând, zăpada se înroşeşte
de sânge nevinovat. Văzând primejdia, Eomânii se răsfiră în lar­
gul câmpiei, acoperite de zăpadă. Armata râde şi ea de înfrânge­
rea şi risipirea »turmei valahe«. Un pâlc de 200 de alegători Ro­
mâni e smuls din grup şi închis în grajdurile Ungurilor. — »Măi I
să votaţi cu Bornemisza; de nu, văomorîm!« ameninţă jandarmii
şi bătăuşii pe nenorociţii Români.'
După această ispravă, bătăuşii revin în oraş şi aşteaptă
acum celălalt grup de alegători Români, în număr ca de 2.000,
cari sosesc dinspre Codru, în frunte cu G. Pop de Băseşti. De
astă dată, face pe viteazul unul din acei cetăţeni, de mai multe
ţări, [Rosenblum Izsák], care are paşaport pentru America. De
ce să nu lovească în cap, pentru un bacşiş bun, chiar pe candi­
datul Român ? Şi aşa, el nu poate fi urmărit şi pedepsit. Până
ce va fi pârît, până când i se va da curs plângerii, el e de mult
peste graniţă. încurajat de aceste împrejurări, cetăţeanul cu pa­
şaport pentru America se apropie, pe furiş, de sania lui G. Pop
de Băseşti care înaintează domol, la pas, şi cu o rudă de fier îl
trăsneşte în cap. Noroc că are căciulă şi că a doua lovitură o
prinde Dr. Teodor Mihali care şade în sanie, lângă el, altfel îi
sdrobia ţeasta pe loc.
Plin de sânge, cu rana deschisă, însoţit de acelaşi tovarăş,
el intră în sala de votare şi cere preşedintelui comisiei de ale­
gere, baronul Diószeghy Zsigmond, apărare personală şi loc,
unde să-şi lege rănile. Acesta se face de către pădure, certân-
du-1, cum îndrăsneşte să se prezinte, în faţa lui, în starea aceea ?
Un bătăuş îl urmăreşte şi acolo, izbindu-1 cu pumnul în piept,
chiar în faţa preşedintelui. Acesta închide uşa, să nu vadă, cum
îl bat pe candidatul Românilor. Văzând atâta sălbăticie, căpitanul
de jandarmi, un Slovac, intervine, luând în apărare pe cel lăsat
pradă bătăuşilor. II duce la casa unui prieten, unde-şi leagă
rănile. Zadarnice sunt toate protestele şi reclamaţiile. Consemnul,
vechiul consemn al Iui Tisza Kálmán e : Românii trebue sdrobiţi 1
Totuşi prim-pretorul Újhelyi, regizorul general al acestei
tragedii, pe la amiazăzi, telefonează prefecturei din Zalău: »Ale­
gerea decurge în ordine. Pe contracandidat l-a lovit un cal şi i-a
spart capul«. Gazetele maghiare din Buda-Pesta aduc, la rândul
lor, ştirea: »La alegătorii Români, s’au aflat arme şi sticle cu
vitriol. Au fost confiscate. Din acest motiv, contracandidatul G. Pop,
s’a retras«. Voilâ justement comme on écrit l’histoire magyaré F

128
Beat de biruinţă, Újhelyi strigă în gura m are: »Ne vorn îngriji,
să nu poată câinele bătrân [G. Pop de Băseşti] să ne atace man­
datul«. Şi vom vedea, cum se îngrijeşte şi de aceasta. — Tro­
feele acestei biruinţe sunt: 1 mort, ţăranul fruntaş, Iacob Botlş
J ^ W p 7 â le a i3 c is şi' •înmormântat la Nadiş*), şi 30 de răniţi.
într’un raport, redactat de secretarul general al Partidului,
V. Lucaciu, dar semnat de G. Pop de Băseşti (17. 5. 1905), se
mai constată: »Dintre cei bătuţi şi grav răniţi, a mai murit Dimi-
trie Pop, preot în Motiş, şi un alegător din Noţâg, al cărui nume
încă nu s'a aflat«. — In acest raport, mai cetim că fruntaşii Săla­
jului Andre iu.Cosma,_ directorul băncii »Silvania«; Dr. George
Pop, avocaiTVisne^FopTprotopop, Dr. Ghiurco; Dr. Mihai Pop;
Laurenţiu Caba; Emeric Pop; Anton Bălibanu şi Petru Pop —
au fost la înălţimea chemării şi datoneTnâîîonale. Trei fruntaşi
(Andrei Centea, Titu Trif şi Traian Nemeş), însă, şi-au uitat de
această datorie.
După această alegere (17. 2. 1905), G. Pop de Băseşti lan­
sează un apel către alegătorii săi, expunând cele întâmplate.
»Cel dintâiu, căruia i s’a spart capul cu un par« — zice el —
»sunt eu, om în vârstă de 70 de ani şi care de 50 de ari trăesc,
slujind judeţul nostru, interesele neamului şi patria comună. Ne­
mernicii n’au avut respect nici măcar de pletele mele albe«. Amin-
'T ^ îe 'ip d fp e 'a lţi, pésfe 30 de inşi, »roşiţi de sânge«, ajunşi »în
gura morţii«. Le mulţumeşte pentru curajul şi bărbăţia dovedită
şi-i încredinţează: »Fiţi pe pace« — încheie el — »căcinoi, con­
ducătorii Voştri, nu vom cunoaşte odihnă, nici astâmpăr, până ce
nu vom duce sfânta noastră cauză Ia biruinţă. — Dumnezeu să
ne ajute!«

Indignarea
opiniei publice.
Aceste abuzuri, şi, în deosebi, maltratarea lui G. Pop de
Băseşti, trezesc, pretutindeni, ecouri de legitimă indignare. Frun­
*) Despărţământul Băseşti al Astrei, ţinând adunarea generală în
această comună, sub conducerea părintelui protopop, Alexandru Achim, după
sfânta liturghie vine, la 22. 8. 1922, în procesiune, la mormântul eroului
national, Iacob Botiş. Cu acest prilej, doamna Elena Hossu Longin, fiica
neuitatului candidat, pentru care acest erou a căzut, îi împodobeşte mor­
mântul şi-i proslăveşte amintirea, fiindcă sângele lui nevinovat n’a roşit,
glia strămoşească, în deşert. „Oricât de modest şi umil“, zice distinsa cu­
vântătoare, „acest mormânt ascunde, în sânul său, un suflet mare“. El e
„din plămădeala majelui Horia şi Crişan“.

9 129
taşii români, din Şimleul Silvaniei [19. 2. 1905], în cap cu vicarul
A. Barbolovici, spun, între altele, în adresa lor de adeziune:
»Lovitura parului barbar de pe măreaţa-Vă frunte o va şterge
sărutul recunoştinţei şi al admiraţiei acestui batjocorit popor,
pentru binele căruia D-Voastră, Ilustre Domnule, V’aţi jertfit
averea, iar acum Vi s’a poftit chiar sângele nevinovat! — Svâr-
colirea scârboasă şi de compătimit a duşmanului înseamnă răsă­
ritul zorilor învingerii cauzei sfinte şi drepte a poporului împilat
de secole«. — Tot atunci, clerul român din Sălaj regretă că
»Mentorul trimis de Providenţă« a devenit »martirul naţiunii ro­
mâne«, iar ziua de 16. 2. 1905 »va rămânea gravată prin picuri
de sânge«. Acest cler îi trimite »balsamul vindecător al condo-
leanţelor frăţeşti«, »bandajul încălzit de focul dragostei pentru
legarea rănilor«, »iar din suspinele noastre, împreunate cu ale
tale, împletim o cunună nevestejită şi o dedicăm tâmplelor brăz­
date de furtunile seculare ale mamei naţiuni române«. Cum se
simíé, în aceste adrese, gândul înalt şi inima caldă de prieten a
vicarului Barbolovici!
Românii din părţile Eriului [Tăşnad, 14. 3. 1905] îi scriu :
»Deşi rămas-aţi rănit pe câmpul de luptă, Vă asigurăm că fiecare
picur de sânge, vărsat pentru drepturile noastre, a stors, pe de o
parte, mii şi mii de lacrimi de bucurie, văzând cum mâna Tatălui
Ceresc n’a lăsat să Vi se curme vieaţa scumpă, — iar, pe de
altă parte, sângele vărsat va fi totdeauna un memento, un impuls
puternic, pentru noi, în lupta titanică ce avem să o purtăm pen­
tru existenţa noastră naţională, din care luptă cu puteri îndoite
voim a ne lua şi noi parte cinstită«.
Amos Răutu, din garda imperială din Viena [14. 3, 1905]:
»Faţă de acest spirit eroic ar fi o vătămare să Vă condolez, din
contra Vă felicit. Martirii se înmulţesc. Cehul va fi răsbunat«.
Alexă Pocol dela Lozna Mare, din Valea Borcutului [25. 2.
1905], e adânc mâhnit, »că au îndrăsnit să ridice parul asupra
capului, pe care îl avem noi mai scump, şi pe care Providenţa
Divină îl ţine, între noi, ca să ne încurajeze«.
Ioan P. Lazar, directorul »Gazetei de Duminecă« din Şim­
leul Silvaniei [19. 2. 1905], aminteşte proverbul: »Românul ţine
minte«, iar Dr. Cassiu Maniu, avocat, prizonier de 11 luni în
temniţa din Vácz [18. 2. 1905] : »Canalia nu are nici Dumnezeu,
nici umanitate«.
Familia Cosma din Sibiu : »Cu cea mai profundă indignare
înfierăm brutalitatea canaliei din Ceh. Rugăm pe Dumnezeu să-ţi

130
ajute a demasca pe iniţiatori şi a te răsbuna, contra lor, la forul
competent«.
Mai creştinească e telegrama avocatului Dimitrie Ciuta de
fel din Bistriţa, atunci, însă, din motive de sănătate la Buda-Pesta
122. 2. 1905]: »Ruşinea secolului şi a politicei ungureşti. Me­
mento poporului român! Document clasic viitorului şi istoriei!
Şi dovadă de calmul conducătorilor noştri, cari n’au răspuns cu
dinte pentru dinte«.
Sava Şomănescu, preşedintele Ligei Culturale, Bucureşti:
»Ne asociem, cu indignare, la protestările D-Tale contra sălbaticei
agresiuni, a cărei victimă aţi fost. Primiţi simpatiile şi admira-
ţiunea noastră«.
Dr. Mihail Polit, avocat, fost deputat în parlamentul ungar,
li scrie nemţeşte din Novi Sad [Neoplanta] [23. 2. 1905] că,
inspirat de »Tribuna« din Arad, a publicat un articol în ziarul
său »Branik«, înfierând barbariile ne mai pomenite, săvârşite la
alegerea dela Cehul Silvaniei.
N’avea dreptate poetul [G. Falke-St. O Iosif] să se roage:
Flămând mâ lasă, Doamne, şi mă ceartă,
Din când în când, cu ooia Ta cea dreaptă!
Duşmani trimite-mi dintre cari nu ia rtă :
Puterile în luptă se deşteaptă,
Dă-mi pas uşor, la joc, şi încă una :
Avânt în zări de aur minţii mele,
Ş i să-mi anini cununa,
Cununa ’ntreagă cât mai sus în stele.

Pregătirea protestelor.
In deosebi .Andrem Cosma e, în acest timp, la locul său. El
face un plan întreg pentru continuarea luptei, pierdută momen­
tan. Nu înzădar e numit el »mintea Sălajului«. La 24. 2. 1905,
el scrie din Şimleul Silvaniei că trebue culese toate datele pri­
vitoare la abuzurile electorale. In părţile de sub Codru, să le
culeagă fiii lui Alex. Pop şi avocatul stagiar din biroul lui Flo­
rian Codan; iar pe valea Someşului, Mica şi Ghiurco. a) Să se
noteze cu numele toţi cei bătuţi, în ziua alegerii sau mai înainte,
de bătăuşii baronului Bornemisza, de jandarmi sau de reprezen­
tanţii altor autorităţi, numindu-se" făptuitorii şl martorii, b) Cei
bătuţi să ceară »visum repert« (certificat medical): cei de sub
Codru dela doctorul Boitor; cei de pe Someş, dela Borbeli. c)
Numele celor jăîuiţi, cu ocazia »dezarmării«, de sticle de rachiu
9 *
131
(multe sparte de jandarmi, chiar în capul lor) şi de pipe, căci
aceste îapte, chiar dacă s’au făcut din ordinul pretorului, rămân
punisabile, conform codului penal, d) Numele celor deţinuţi înainte
sau în ziua alegerii, sub diverse pretexte, de către jandarmi, din
ordinul pretorului, e) Numele celor duşi cu forţa de jandarmi în
tabăra duşmană să voteze cu (îi; asemenea cei plătiţi sau duşi cu
excorta la urnă. f) Să fie, la îndemână, 100-200 de împuterniciri
avocaţiale, pentru a putea porni acţiunea judiciară, împotriva alegerii.
Dr. Ioan Suciu dela Arad pare că ar fi omul potrivit, pentru con­
ducerea acestei lupte judiciare. De încheiere, mai observă că, dacă
cineva dintre cei bătuţi nici după opt zile nu s’a tămăduit, să se
ducă din nou la doctor şi să ia alt certificat. Aceasta face dovadă
că leziunea a fost gravă şi, deci, fapta cu atât mai vrednică de
pedeapsă.
La 23. 2. 1905, G. Pop, avocat din Zalău, trimite procesul
verbal al alegerii din 16 aceeaşi lună. Se vede, din acest proces
verbal, că au fost admise la urnă şi voturile celor morţi, apoi
că mulţi din alegătorii Români au fost aduşi cu sila să voteze
cu Bornemisza. Acest avocat trimite date şi cu privire la aşa
numita pază jandarmărească. Apoi notează că e mare teamă să
nu izbucnească »ceva tulburare în popor«. Conştiinţă, conştiinţă!
instinct divin, nemuritor şi ceresc glas! Cum atragi tu luarea aminte,
că nerespectarea ordinei morale se răsbună la indivizi, ca şi la
neamuri!
Având toate datele la îndemână, G. Pop de Băseşti înain­
tează mai multe proteste împotriva diferitelor abuzuri.
Proteste.
' lată câteva părţi caracteristice din aceste proteste!
Aflând despre atacurile ce plănuesc Ungurii, G. Pop de
Băseşti scrie [3. 2. 1905], înainte de alegeri, ajutorului de pretor
din Cehul Silvaniei, Nagy Vilmos, că, cine vrea să făurească vii­
torul, trebue să cunoască trecutul. De aceea, evocă două momente
din trecutul apropiat. In 1865, patimile politice erau tot atât de
răscolite, ca şi acum. Cu o mică deosebire: Nu existau mijloacele
de corupţie de astăzi cu fonduri, la dispoziţia candidaţilor, pentru
cumpărare de voturi; exista numai entuziasm patriotic, poate că
fanatic, şovinist, intolerant, dar dezinteresat. Ce s’a întâmplat
atunci? Alegători Români erau 5.000; Unguri numai 500. Ce să
facă aceştia ca, totuşi, să răsbească omul lor ? Se înarmează. In
ziua alegerii, vin 70 de călăreţi cu săbii şi pistoale, apoi 100 de

132
bătăuşi şi aţin calea Românilor. Rănesc vreo 60 dintre ei şi fu­
găresc pe mai mulţi. Autorul scrisorii şi Alexandru Pop, amândoi
pretori atunci, strâng pe răniţi şi-i dau în seama doctorilor, Lö-
rinczi şi Fischer. Ungurii sunt veseli că pot să-şi aleagă candi­
datul prin aclamaţie. Intre timp, se reculeg şi cei 5.000 de ale­
gători Români. Se alege o delegaţie de 50 de inşi, dintre ei, care
vine la cei doi pretori să întrebe ce să facă? Să vină la vot,
înarmaţi şi ei, ca şi Ungurii, şi să-şi răsbune pentru batjocura su­
ferită, ori Ii se dă altă satisfaţie? Un cuvânt l-ar fi costat pe
autorul scrisorii şi Cehul era scrum şi cenuşă, iar Ungurii toţi
măcelăriţi. El, însă, i-a potolit, spunându-le să fie liniştiţi, căci li
se va face dreptate. Şi, în adevăr, li s’a făcut. Sângeroasa ale­
gere din 1865 s’a anulat, iar cei vinovaţi pedepsiţi-
Atacul s’a repetat şi în 1883, când alegătorii autorului au
fost opriţi de a intra la urnă, unde iarăşi e ales, cu provocări şi
ameninţări, contracandidatul maghiar. — Acum din nou se dă lo­
zinca: Românii trebue bătuţi! Românii trebue căsăpiţi! E, în in­
teresul ţării, această crimă? El atrage, din bună vreme, luarea
aminte, asupra celor ce se svonesc şi se pregătesc, ca să nu poată
fi făcut răspunzător. Ca să aibă totdeauna dovadă la mână, îşi pă­
strează copia acestei scrisori. In »post-scriptum«ul ei, amin­
teşte că Mihai Pop i-a comunicat că cineva vrea să-l omoare,
dar adresatul [Nagy Vilmos] a oprit crima. Când cel interesat a
întrebat pe ajutorul de pretor, cine-1 ameninţă cu moartea, acesta
i-a răspuns: »Patriotismul mă opreşte să-ţi spun«. G. Pop de Băseşti
îl întreabă, la rândul său: »Aşa înţelegi D-Ta patriotismul?«
Comisiei centrale a judeţului Sălaj în Zalău, prin avocatul
Dr. Gh. Pop din acest oraş, îi trimite un protest demn şi energic,
împotriva hotărîrii Nr. 27 din 1905, cu rugămintea de a-1 înainta
celor în drept şi a pedepsi pe preşedintele biroului electoral, ba­
ronul Dioszeghy Zsigmond, pentru gravele abuzuri, de care e
vinovat. Comisia nu trebuia să-i refuze nici întâiul protest împo­
triva declaraţiei stării de balotaj, fiindcă abuzurile electorale au
fost din cele mai grosolane. EI a fost bătut, iar alegătorii lui
isgoniţi din Cehul Silvaniei. In locul lui, altcineva reprezintă acum
această circumscripţie electorală. Hotărîrea din chestie respinge
protestul său, sub cuvânt că nu precizează numele persoanelor,
pe care vrea să le acuze. E, însă, de notorietate publică, ce s’a
întâmplat, la 16. 2. 1905, în Cehul Silvaniei. Cu bun temeiu, a
putut crede autorul protestului, că onorabila comisie va ordona
din oficiu anchetă, pentru a stabili răspunderile. Preşedintele con­

133
siliului judeţan, omul în a cărui mâini se concentrează toată ad­
ministraţia judeţului, de bună seamă, a avut cunoştinţă de abuzu­
rile întâmplate şi le-a transmis şi comisiei centrale. »Eu nu acuz
pe nimeni fără temeiu«, zice G. Pop de Băseşti mai departe. »Nu
răstălmăcească nimeni protestul meu. Atâta vreme, cât mai am
o picătură de sânge, îmi voiu ridica glasul împotriva nedreptăţii.
Dacă izbutesc să demasc pe violatorul ordinei de drept, sunt fe­
ricit. Slujesc cauza publică atunci, când nu îngăduesc să se în­
troneze nedreptatea«. — Drepturile şi datoriile preşedintelui ale­
gerilor de deputaţi sunt precizate în § 154 din articolul de lege
XV, anul 1899. Aceste prevederi n’au fost respectate, la alegerea
din 16. 2. 1905, în Cehul Silvaniei. De aceea formulează urmă­
toarele plângeri împotriva baronului Dioszeghy Zsigmond, preşe­
dintele biroului electoral din acest o ra ş : Cu toate că autorul
acestei plângeri încă în ziua de 13 sau 14. 2. rugase pe numitul
preşedinte să trimită armată, pentru apărarea alegătorilor săi şi
a sa, la distanţă de un kilometru dela casa din urmă, din această
localitate, totuşi cererea nu i s’a împlinit. Bătăuşi năimiţi i-au
izgonit alegătorii din Cehul Silvaniei, iar pe el l-au lăsat aproape
mort. — Acest lucru îl mai ceruse şi prefectului, Kaizler György,
din Zalăul, de atunci. Acesta, la 6. 2. 1905 îl asigură, că va avea
asistenţa militară dorită. — Prin oamenii săi de încredere, G.
Pop de Băseşti mai cere, preşedintelui biroului electoral, să înde­
părteze, din Cehul Silvaniei, pe bătăuşi. El îăgădueşte, dar nu se
ţine de cuvânt. Oamenii lui de încredere îi arată, că bătăuşii ţin
drugii de fier şi ciomegele, grămadă, în prăvălia îabricei de oţet
»Stern«. Totuşi, el nu ţine seamă de arătarea lor. In schimb, în­
chide curtea şi casa avocatului Român, Florian Cocian, sub cu­
vânt, că acolo e centru de circulaţie primejdioasă şi acolo ar fr
depozitate şrapnele japoneze. Acolo ţine arestaţi, tot timpul ale­
gerii, patru avocaţi, oameni ai săi de încredere. Alegătorii lui, în
acest timp, n’au decât aer şi cer senin, din văzduh, apoi lovituri
de săbii, ghionturi, ciomege, insulte, de pé pământ. — Se mat
plânge împotriva preşedintelui Dioszeghy, fiindcă, cerându-i aju­
torul de drept, după rănirea lui, acesta s’a năpustit din biroul
presidenţial asupra lui, ameninţându-1 cu închisoare. Mai departe,
fiindcă, în timpul alegerii, a fost parţial. In vreme ce partizan
nilor baronului Bornemisza le da, fără restricţie, oricâte bilete de
liberă circulaţie, nici unui preot, om de nădejde al Iui, n a voit
să i dea asemenea bilet, pentrucă, pretindea el, că legea nu pre­
vede că preotul poate să aibă drept electoral. »Aceasta a fost o>

134
apucătură din partea domnului preşedinte« — continuă protestul
G. Pop de Băseşti — »pentrucă legea electorală nu prevede aşa
ceva, iar pentru mine preoţii erau indicaţi ca martori ai identităţii
şi conducători fireşti ai alegătorilor mei; eu n’am avut nici pre­
şedinte, nici pretori, nici jandarmi, cari să-mi apere vieaţa«. Nici
din punct de vedere formal, protestul Iui nu poăte fi nesocotit.
In chestiuni de administraţie publică, nu eşti nevoit să ai asistenţă
de advocat. Cere judecată dreaptă pentru dreapta lui plângere.
Pentru dovedirea afirmaţiilor sale, ia de martori p e : Dr. Vasile
Ghiurco, Dr. Alexandru Pop, Dr. Mihai Pop şi Florian Cocian,
toţi locuitori în Cehul Silvaniei.
In plângerea adresată preşedintelui consiliului judeţan, îm­
potriva prim-pretorului, Újhelyi Sándor, el dă şi mai multe preci-
ziuni, asupra abuzurilor electorale. Numitul prim-pretor a chemat
la sine pe toţi primarii şi secretarii comunali, dându-le instruc­
ţiuni secrete. între patru ochi, cum să cumpere voturi pentru
baronul Bornemisza. Acest lucru îl dovedesc: Mihai Pop, primar
în Tămăşeşti; Alexă Deac, notar cercual în Bicaş şi Ion Lenghel,
paroh român unit în Oarţa de Sus. El a condus în persoană pe
partizanii baronului. Dintre alegătorii Iui, prim-pretorul Újhelyi
a arestat pe Ion Crăciun şi tovarăşii acestuia din Bârsăul de
Sus, pe Mihai Pop şi tovarăşii din Asuajul de Jos, pe Atanasie
Micaş, Ion Bancoş şi tovarăşii lor din Urmeniş, pe Simion Andreica
şi tovarăşii din Ariniş. Pe aceştia i-a ridicat cu forţa armată şi
i-a ţinut închişi în grajdurile baronului Bornemisza, de unde nu
i-a liberat, decât după alegere. Tot el, cu picherul Madarasi Pál,
cu copistul Brinduşan Traian, ajutaţi de 80 de jandarmi, au ţinut
plasa întreagă în stare de asediu. Numiţii au umblat în Bicaz,
Corni şi Babţa, din casă în casă, să cumpere voturi. Martori
su n t: Ion Lenghel din Oarţa de Sus, Văsălică Suciu din Şom-
falău, Gavrilă Mitre din Bicaz, Andrei Cosma din Şimleul Silva­
niei, Gheorghe Vaşvari, Simion Crişan, Mihai Rusu, Toader
Crăciun, Gavrilă Micaş, Mifru Varna, Ştefan Oşan dîn Bârsăul de
Sus, Dumitru Cionca, Lica Bran, Costan Rogojan, Loghin Cionca
din Bârsăul de Jos, Ion Someşan, Ion Mateşan din Sălsig, Alexă
Mateşan din Tohat [Dulfeni] şi Gheorghe Lobonţ din Gârdani.
In dimineaţa zilei de 16. 2., Újhelyi înfiinţa de faţă a pre­
torului din Jibou, Bedő Béla, a ajutorului de pretor, Nagy Vilmos
şi a perceptorului, Nagy János, din Cehul Silvaniei, cu mult înainte,
a arătat locul, unde vor fi atăcaţi alegătorii lui G. Pop de Băseşti,
spunând că e locul cel mai bun, fiindcă cei loviţi în cap uşor pot

135
îi trântiţi de pe pod în râu. Martori: doamna Grosz György, Grosz
Pepi, Sonnenburg Albert şi Balázs János din Cehul Silvaniei. Că
agresiunea a fost hotărîtă de mai înainte, se vede şi din faptul
că Traian Brinduşan a spus, din bună vreme, lui Mihai losiî, Deac
Iuon al lui Toader din Bicaz că, cine nu votează cu Bornemisza,
să rămâie acasă; altfel îi rămân copiii orfani. însuşi Újhelyi a
dat semnalul de atac, agitând o basma şi strigând: »Pe ei, băeţi!«
Martori: Domnul şi doamna Sipos Mihály, Sonnenburg Albert,
doamna Székely István, Kis János, doamna Hentes János cea
bătrână, Székely Ferencz, Székely István, Székely Sándor, doamna
Grosz György, Grosz Pepi, doamnele Balázs Sándor şi Zsiga
Sándor din Cehul Silvaniei. Pentru faptul că Újhelyi a călcat cu
sania pe mai mulţi alegători Someşeni, iar pe Iosif Silaghi, Pavel
Jurca şi Maxim Bochi din Năpradea i a dus cu puterea în tabăra
lui Bornemisza, mărturisesc aceşti trei cetăţeni, apoi Vasile Mica
din Someş—Odorheiu, Teofil Varna din Inău, Grigorie Cristian din
Năpradea, doamna Fekete Lajos, Sipos Ferencz, Gergely András,
Szigeti Juli şi Gönczi János din Cehul Silvaniei.
Acestea erau dovezile pe care, grav rănit, cum era, putea
să le aducă celor ce le cereau, dar nu ţineau seamă de ele. Curat
vorba ceea: Turcul te bate, Turcul te judecă. Numai cât Turcii
noştri erau Ungurii.
Meşteri în tărăgăieli, Ungurii au tot anchetat cazul, până
când a căzut guvernul şi s’a dizolvat parlamentul, închizând do­
sarul acesta, pentru a deschide altele.
Cele întâmplate în 1905 au să se repete, în alte cadre,
fireşte, şi în 1905.

136
Alte frământări.

Când am văzut toate acestea,


fără uoie mi-a oenit întrebarea : Pen­
tru ce are lipsă fneooie] acest bărbat
a sta toată uieafa în lupte, atât de
grele ? Ce lipsă a avut să stea în
temniţă 7 Pentru ce a trebuit să-şi ex­
pună oieaţa, în alegerile dela Cehul
Siloaniei ? Pentru ce şi-a expus să­
nătatea în totul iernii, venind dela un
capăt al ţării la altul, pentru a can­
dida la Oraoiţa 7 A cest bărbat n'are
lipsă de toate acestea. Ar putea duce
o viea/ă tihnită, fără griji, fără sbu-
ciumări, prea slăvit, nu huiduit şi
duşmănit, până la moarte, de stăpâ-
nitorii acestei ţări“,
(CALENDARUL POPORULUI RO­
MÂN, Buda-Pesta, a. VIU [1910] p.
87—90).
//
Aradul,
centru politic.
După intrarea în activitate, încă se întâmplă câteva eveni­
mente însemnate, pe care e bine să le cunoaştem, fiindcă au
legătură de aproape cu G. Pop de Băseşti,
In zilele de 19 şi 20. 1. 1908, clubul parlamentar şi comi­
tetul Partidului Naţional Român ţin şedinţe plenare la Buda-Pesta
în hotelul »Cornul Vânătorilor« (Jägerhorn). In ziua dintâi prezi­
dează fruntaşul bănăţean, Coriolan Brediceanu, tatăl domnilor mi­
niştri, Caius şi Tiberiu; acesta din urmă folclorist şi compozitor
muzical, de mare merit. Se face şi se primeşte propunerea de a
se organiza Partidul ca secţie românească a clubului, adică a
Partidului parlamentar al naţionalităţilor, în temeiul unor Statute şi
Regulamente comune acestui club. E discuţie numai cu privire la
taxele membrilor externi. N. Oncu cere să fie cel puţin o coroană.
Din aceste taxe, jumătate se trimite centrului. Taxele membrilor
interni sunt în întregime ale centrului.

137
în ziua următoare prezidează G. Pop de Băseşti. îuliu Maniu
propune să fie aleşi vicepreşedinţi: Teodor Mihali, N. Oncu şi
Cor. Brediceanu: secretar general, Dr. Vasile Lucaciu; secretar
de club, Dr. Al. Vaida Voevod; secretar pentru organizaţie, Dr.
loan Suciu; cassier, V. Goldiş; controlor, Dr. Ştefan Ciceo Pop.
Centru de acţiune să fie Aradul, de acolo fiind cei mai mulţi membri.
Noul comitet primeşte autorizaţia să înceapă numai decât orga­
nizaţia. In cazuri neprevăzute, să ceară încuviinţarea Partidului,
în cazuri urgente, să facă după cea mai bună chibzuială a sa,
cerând aprobarea ulterioară a Partidului. Se aleg următorii băr­
baţi de încredere: M. Veliciu, pentru judeţul Arad; loan Pop,
pentru Bihor ; C. Brediceanu, pentru Severin; Nestor Oprean, pen­
tru Torontal; Iustin Pop, pentru Hunedoara ; Liviu Leményi, pentru
Sibiu; Îuliu Maniu, pentru Alba; Gavril Tripon, pentru Bistriţa-
Năsăud; Romul Boilă, pentru Târnava Mică; Ştefan Morar, pentru
Cluj; Ariton Popa, pentru Murăş-Turda; I. Chindriş, pentru Mara­
mureş; Dion. Roman, pentru Târnava Mare; V. Lucaciu, pentru
Satu M are; G. Pop de Băseşti, pentru Sălaj; Valeriu Moldovan,
pentru Turda Arieş; Nie. Vecerdea, pentru Braşov; Emanoil
Ungureanu, pentru Timiş; Mih. Mărcuş, pentru Bichiş. Pentru
judeţele Făgăraş, Cianad, se caută ulterior oameni de încredere.
Tot îuliu Maniu face, din încredinţarea clubului, darea de
seamă despre luptele parlamentare ale deputaţilor naţionalişti.
Se încuviinţează atât acţiunea parlamentară a acestor deputaţi,
cât şi darea de seamă. Se mai cere sprijinul deputaţilor: 1. la
organizarea circumscripţiilor electorale; 2, Ia răspândirea presei
naţionale; 3, la menţinerea contactului viu cu cei de acasă; 4,
la adunările de protestare contra reformei legii electorale, pro­
iectată de contele Andrăssy fiul; 5, la viitorul congres al naţi­
onalităţilor nemaghiare.
Comitetul central al Partidului mai ţine o şedinţă la Buda-
Pesta, sub preşedinţia lui G. Pop de Băseşti, în ziua de 25. 9.
1908. Atunci se hotăreşte ca Partidul Naţional Român, pentru
dobândirea votului universal, direct, secret, fără nici o restricţie,
pe comune, să se alieze cu oricare alt partid politic, păstrându-şir
în toate celelalte puncte, neştirbit programul său naţional.
Trufaşul conte Andrăssy, ministru de Interne în cabinetul
coaliţiei maghiare, prezidat de Wekerle Sándor, un Şvab renegat,
îndrăsneşte să spună că »geniul maghiar de fapt însemnează li­
bertatea« şi să dea lecţii, vorbind de sus, tuturor popoarelor ne­
maghiare, în deosebi Românilor şi Sârbilor. »Aduceţi-vă aminte« —

138
zice el — »că un om de Stat maghiar, tatăl meu, a fost care,
întâia dată, a intervenit, la cabinetele europene, pentru indepen­
denţa Serbiei şi a României. Chiar şi ideea regatului el a înfă­
ţişat-o, prima dată, în cercurile cabinetelor europene. Cuvântul lui
a apărat România şi Serbia la congresul dela Berlin.. . . Oricine
ştie că regatul român şi regatul sârbesc au nevoie de prietenia
noastră«. Avea dreptate marea revistă, dela Paris, »Le Courrier
Európáén« [10. 12. 1906], să califice acest discurs ca o instigaţie
împotriva Nemaghiarilor şi să constate că, de acum, se ştie cu
precizie, de unde vine ura şi vrajba.
împotriva proiectatei reforme electorale, ca şi ceva mai
înainte [1907] împotriva legii şcolare a contelui Apponyi Albert,
se organizează o serie întreagă de meetinguri de protestare. In
cel dela Braşov, din Octomvrie 1908, deputatul, Dr. Al. Vaida
Voevod, arată rezultatele activităţii parlamentare. »Conduşi de
convingerea că ni se va face dreptate« — zice el — »am intrat
în activitate. Mult s’a spus, despre politica noastră activistă. Mulţi
au aprobat-o, mulţi au dezaprobat-o. Este, fără îndoială, greu a
satisface dorinţele şi cerinţele tuturora. Dacă nu putem arăta un
succes mai mare, cel puţin putem spune că, prin politica acti­
vistă, am electrizat masele largi ale poporului, noi deputaţii am
căpătat poftă de muncă, iar Maghiarii s’au convins că nu mai
vrem să fim robi, că mergem cu fruntea înălţată şi că suntem
conştienţi de drepturile noastre«. Despre guvernul coaliţiei spune
că n’are viitor. Acest guvern şade pe un scaun cu trei picioare.
Un picior e minciuna. Al doilea, corupţia. Al treilea, calomnia.
Cine stă pe un astfel de scaun, trebue să cadă.

Moartea fruntaşului,
Coriolan Brediceanu.
La începutul anului următor [1909], moare fruntaşul bănă­
ţean, Coriolan Brediceanu. înmormântarea lui, dela Lugoj [9. 2.
1909], e o splendidă manifestaţie naţională. La această înmor­
mântare ia parte nu numai întreg Lugojul, fără deosebire de
neam şi lege, în frunte cu bunul episcop, Vasile Hossu, ci şi lamura
întregului Banat românesc. In numele preşedintelui, Q. Pop de
Băseşti, fiica acestuia, doamna Elena Hossu Longin, însoţită de
bărbatul ei, Francisc, depune, pe sicriu, o superbă coroană. Colegii
lui, deputaţii naţionalişti români sunt aproape toţi de faţă. Ei îl
scot, din casă, pe umeri, şi-l duc până înaintea bisericii. Cântările
funebre le execută, cu o artă neîntrecută, celebrul cor al com­

139
pozitorului, Ioan Vidu. Miile de ţărani, cu lumânări aprinse în
mână, stau, bine orânduiţi, de o parte şi de alta a convoiului
funebru. Din pricina mulţimii, prohodul trebue să se facă, în piaţa
din faţa bisericii. II face un sobor de preoţi, în frunte cu arhi­
mandritul, Filaret Musta şi protosincelul, Dr. Iosif Traian Bădescu
din Caransebeş. Episcopul, Ignatie I. Papp, din Aradul vecin, nu
ia parte la această tristă ceremonie. Cuvântarea funebră o rosteşte
secretarul general al Partidului, preotul-deputat Dr. V. Lucaciu.
Cei cari l-au auzit cuvântând, de multe ori, spun că, poate, tribu­
nul poporului nicicând n’a vorbit cu atâta pătrundere, ca aici.
Se mai rostesc şi alte cuvântări, dar nici una, de dinamica ora­
torică a acestuia.
Cu prilejul acestor funeralii, se discută, la masa episcopu­
lui, Vasile Hossu, chestiunea urmaşului său, la mandatul de de­
putat, din circumscripţia electorală, dela Oraviţa. In loc să caute
un candidat român cu mare popularitate în partea locului, adică
un Bănăţan, deputaţii cred că e mai uşor să candideze pe însuşi
preşedintele Partidului, G. Pop de Băseşti, al cărui nume singur
aminteşte un întreg trecut de lupte glorioase. Nu se gândesc,
însă, ce demoralizare pricinuesc, expunând unei căderi sigure pe
însuşi purtătorul steagului naţional.
Nu aşa procedează guvernul maghiar. Acest guvern susţine,
cu toate mijloacele, un candidat din partea locului, pe Dr. Iosif
Siegescu, de fel din Secaş-Caraş, atunci profesor Ia un liceu
de Stat din Buda-Pesta. Un deputat, consilier al curţii regale,
conduce alegerea, mobilizând administraţie, jandarmerie, etc. pen­
tru izbânda deputatului guvernamental. Nici un străin nu poate
intra în vreo comună. Primăria n’are altă treabă, decât să şica­
neze pe aceşti străini. Mai ales, dacă ei sunt Români. Oamenii
lui Siegescu, însă, pot să umble liberi. In Cârnecea, nişte oameni
beţi împiedecă pe G. Pop de Băseşti să-şi rostească discursul.
Pretorul, primarul, jandarmii, de faţă la această scenă, n’au nimic
de zis, împotriva acestei violări a conştiinţei cetăţeneşti. In Jitiu-
Caraş, secretarul comunal, Petruţia, ia de piept pe deputatul Dr.
Ştefan Petrovici, aducând un grav prejudiţiu imunităţii cuvenite
unui ales al poporului. In Reşiţa, nu se încuviinţează adunarea
Românilor, deşi e anunţată din vreme. Măscărici beţi, mascaţi în
piei de dobitoace, întâmpină pe G. Pop de Băseşti, spre ruşinea
veacului al XX-lea. In Oraviţa, primpretorul pedepseşte aşa din
senin, fără nici o vină, pe toţi alegătorii candidatului român,
luându-le licenţele industriale sau comerciale, dobândite cu ani

140
înainte. In Ticvaniul Mare, şase alegători români sunt bătuţi
cumplit. In deosebi, e umplut de sânge alegătorul, Alexă Beloane.
Cea mai mare teroare o desfăşoară revizorul şcolar din Lugoj,
Berecz, care ameninţă, cu destituire, pe toţi învăţătorii cari vo­
tează cu G. Pop de Băseşti.
Deşi adresează o interpelaţie cu acest conţinut către trei
miniştri (de Interne, de Finanţe şi de Instrucţiune publică), totuşi
deputatul român, Şt. Ciceo Pop, nu obţine nici un răspuns serios
' şi mai ales nici o sancţiune, numai promisiuni vagi că se vor
ancheta cazurile semnalate.
Ca după toate înfrângerile, se ivesc, apoi, din nou, şi de
data aceasta, frământările lăuntrice. Foaia »Ţara noastră« din Sibiu,
de sub conducerea poetului, Octavian Goga, atunci secretar literar
al Astrei, găseşte vinovaţi pe uniţi, pentru acest dezastru elec­
toral. Ca şi cum ar putea fi făcută răspunzătoare minoritatea de
faptele majorităţii; cel mic, pentru cel m are; cel slab, pentru cel
tare. Somată să precizeze şi dovedească acuzaţiile, »Ţara noastră«
tace. E mai. comod aşa. »Calomniaţi, calomniaţi, rămâne totdeauna
ceva«, — începe să-şi facă apariţia şi în presa română din Ardeal.
Zadarnic i se arată acestei foi că, dintre 420 de voturi unite, câte
erau atunci în circumscripţia Oraviţa, 300, adică 71°/0, sunt pentru
G. Pop de Băseşti, pe când dintre cele 1.600 de voturi ortodoxe,
abia 600, adică 37°/0. Şi totuşi vinovaţi sunt uniţii. Se uită şi
faptul că cel mai înflăcărat propagandist electoral al Partidului
Naţional Român e preotul unit din Ticvaniul Mic, iar învăţătorul
unit din această comună, singurul învăţător din tot Banatul, care
înfruntă urgia revizorului, Berecz, şi votează cu candidatul român.
Cel chemat să-şi spună cuvântul, în această privinţă, nu e cine
ştie ce reporter ranchiunos, dosit într’un anonimat de gazetă, ci
însuşi candidatul în cauză.- Vorbind cu Dimitrie Birăuţiu, G. Pop
de Băseşti îi face această dare de seam ă: »Căderea dela Oraviţa,
fiule« — zice acesta — »a fost dureroasă pentru partid, dar să
ştii că poporul e bun, e deştept; numai unii conducători sunt
slabi. Cu toate că am căzut, trebue să-ţi mărturiseac că, pentru
toată munca mea, din vieaţă, am aflat răsplată şi recunoştinţă în
frumoasele şi însufleţitoarele primiri ce mi le-a făcut ţărănimea
şi cari îmi vor rămânea în veci neuitate«. Şi apoi îi istoriseşte
cu ochii plini de lacrimi despre primirea măreaţă făcută de Tic-
vănenţi şi Broştenenţi, de cuvântarea cu care-1 întâmpină un
ţăran din Ticvaniul Mare, apoi de întoarcerea pe calea cea bună
a învăţătorului unit din Ticvaniul Mic, pe care-1 strânge în braţe

141
şi-l sărută pe frunte, când, pocăit, vine să-i ceară iertare, ca fiul
rătăcit din Evanghelie.

Conferenţele naţionale
din 1909 şi 1910.
Memorabilă e şi şedinţa comitetului Partidului Naţional Ro­
mân din 1909. In această şedinţă, preşedintele, G. Pop de Dăseşti,
arată că idealurile mari formează sufletul mişcărilor naţionale.
Nu sunt nici constituţiile, nici flotele, nici armatele care dau coe­
ziune naţiilor şi menţin mărimea lor. Adevărata lor forţă e idealul
naţional. Puter^ invizibilă, creatoare de lucruri vizibile, el con­
duce sufletele. Un neam înaintează secole pentru a înfăptui un
ideal, şi recade în barbarie, când îl pierde. Idealul nostru naţi­
onal trebue să fie umanitarismul, civilizaţia, libertatea, indepen­
denţa. Expresia idealurilor politice şi a tendenţelor către scopurile
înalte este programul naţional. Mijlocul de înfăptuire, solidaritatea,
disciplina. Nu găseşte cuvinte să accentueze în deajuns aceste
lucruri. »Nici o luptă naţională, nici un succes politic« — zice
G. Pop de Băseşti — »nu s'a obţinut fără de solidaritate şi disci­
plină«. De aceea face un călduros apel la dragostea de neam a
tuturor fruntaşilor să lase insinuările şi certurile odioase şi să
cultive solidaritatea şi disciplina.
însemnată, ca amploare şi putere de manifestaţie, e confe-
renţa naţională ţinută, la 5. 4. 1910, în Sibiu. La această confe-
renţă, iau parte şi 5—6.000 de ţărani. »Urania«, vasta sală de
întruniri publice din acest oraş, se dovedeşte prea mică, pentru
marea mulţime de oameni. Preşedinte e tot G. Pop de Băseşti,
iar vicepreşedinţi: T. Mihali şi N. Ivan. Notari sau secretari: Dr.
Lucian Borcia şi Dr. Vaier Branisce. Pentru a arăta cuceririle ideii
de activitate parlamentară, e bine să semnalăm faptul că, în
această conferenţă, Dr. Gavriil Tripon, adversar al ei în confe-
renţa naţională din 1905, acum aduce »tributul său de recuno­
ştinţă şi admiraţie«, deputaţilor naţionalişti cari au reprezentat, cu
demnitate, în parlamentul maghiar, neamul românesc. Recunoaşte,
apoi, ce bună şcoală politică a făcut acest neam, în timp relativ
scurt.
Momentul culminant al acestei conferenţe e cuvântarea lui
Iuliu Maniu. Un corespondent de ziar o compară cu cea dela 2/14.
5, 1848, când S. Bărnuţiu rosti celebrul său discurs, »Românii şi
Ungurii«. Maniu arată că noi dorim libertate şi, anume, libertate na­
ţională care să ne îngădue desvoltarea limbii şi a fiinţei noastre

142
etnice întregi. Apoi ceteşte proiectul de hotărîre al comisiei de
40, proiect pe care conferenţa naţională şi-l însuşeşte cu acla­
maţii şi ovaţii, ce abia mai încetează. Conferenţa se încheie cu
»Deşteaptă-te, Române«. Răspunzând adânc mişcat la expresiu-
nile de simpatie ce i se aduc, preşedintele G. Pop de Băseşti
declară: »Dacă astăzi aş mai putea începe odată vieaţa, tot aşa
aş face, cum am făcut până acum!« Chibzuit om, care, într’o
vieaţă de 75 de ani, n’are nimic de regretat, nimic de îndreptat!
Acest bătrân, cu suflet tânăr, e atât de fascinat de ideea de acti­
vitate parlamentară, încât, deşi guvernul Khuen Hédervary, apoi
Lukács László şi, în sfârşit, Tisza István, reduc numărul manda­
telor de deputaţi români la opt, totuşi, potrivit cotei dela 1848 ca
30.000 de cetăţeni să aleagă un deputat, urmează — după păre­
rea lui — că cele trei milioane şi mai bine de cetăţeni Români
trebue să aibă peste o sută de deputaţi naţionalişti. Pentru a ne
da şi mai bine seama de nedreptatea sistemului politic de atunci,
trebue să ne gândim că, în vreme ce atâtea milioane de Români
abia pot scoate opt deputaţi de ai lor, infima minoritate săsească
— abia 200 000 — are 13 deputaţi, aleşi pe lista guvernului.
Acest contrast izbitor nu împiedeca, însă, ziarul săsesc din
Sibiu, »Siebenbürgisch-Deutsches Tageblatt«, să constate că, ori
cum, »conferenţa Românilor constitue o schimbare spre mai
bine«. Prea multe speranţe — adaogă numai decât acest ziar —
nu trebue să ne facem. Nu credem că se va produce o modifi­
care în concepţia şi aspiraţiile Maghiarilor, în ce priveşte egemo-
nia lor în ţară. Tolerarea conferenţei Românilor, precum şi
sistarea proceselor politice, creiază un prejudiciu moral, care va
obliga guvernul să urmeze aceeaşi politică şi după perioada
electorală. Rezultatul de până acum e că politica naţionalităţilor
în Ungaria, zi cu zi, se emancipează tot mai mult de metoda
reglementării poliţieneşti, de abuzurile administraţiei şi de violen­
ţele justiţiei.
Cât temeiu are acest prognostic al ziarului săsesc, se va
vedea din cele ce urmează.

143
In preajma şi în timpul războiului mondial

„Fiul meu, Ştefan, e foarte cuminte.


Păcat, că e stăngaciu de amândouă
mâinile. Începe bine. Sfârşeşte rău“.
(TISZA KÁLMÁN, despre fiul său).

După războiul
balcanic.
Guvernele ungureşti, în preajma războiului mondial, au parte
de multe zile amare. Din 1911, începe răfuiala. Italia se înstă­
pâneşte asupra Tripolitaniei, pe care Turcia o uzurpa de multă
vreme. In anul următor [1912], izbucneşte războiul balcanic.
Acesta are două faze. In cea dintâi, micile puteri : Montenegro
Serbia, Bulgaria şi Grecia bat pe marele bolnav : Turcia şi, puţin
lipseşte, să nu treacă linia, Ceatalgea, şi şă intre biruitori, în
Constantinopol. In faza a doua, neînţelegânduse biruitorii balca­
nici între sine, România, până atunci neutră, intervine în războiu.
Intrarea ei e fulgerătoare. In câteva zile, trupele ei înconjoară
Sofia şi trufaşul rege bulgar, Ferdinand de Coburg, telegrafiază
regelui român, Carol I, că primeşte pacea, în orice condiţii. Această
pace se încheie la Bucureşti, în vara anului 1913, sub preşedin­
ţia Iui Titu Maiorescu, primul ministru de atunci al Ţării Româ­
neşti. Aici se fixează frontierele valabile şi astăzi ale statelor
balcanice. Conferenţa de pace dela Paris, în 1918, nu face decât
să încuviinţeze această pace şi s’o întregească, cu moştenirea cu­
venită, din împărăţia austro-ungară. Din timpul lui Mircea cel
Mare şi Mihai Viteazul, neamul românesc nu mai avuse zile de
mărire ca acestea. Se vădeşte, în faţa lumii întregi, marea însem­
nătate politică şi militară a acestui neam. El se pregăteşte, tot
mai mult, pentru înfăptuirea integrală a aspiraţiilor sale naţio­
nale. Ostaşii săi intră, în Bulgaria, strigând: »Jos Austro-Ungaria!«
In asemenea împrejurări, vorba poetului, ce inimi n’ar grăi,
ce guri ar mai sta mute ? Vorbind de acestea »zile mari«, d.

144
Iuliu Maniu scrie, în ziarul »Românul« din Arad (6/19. 8. 1913),
între altele, şi acestea: »0 legitimă mândrie« — zice d-sa —
»cuprinde sufletele noastre, văzând cum fraţii noştri liberi, în
acest mod; torc înşişi firul vremilor istorice, desrobitoare de nea­
muri«. Trecând, apoi, la stările nenorocite de acasă, d-sa continuă :
»Priveliştea înălţătoare pe care ne-o dă întreaga înfăţişare a Re­
gatului Român face, însă, să simţim, şi mai mult, credinţa, că nu
suntem născuţi numai peutru robie şi nu putem fi mulţumiţi cu
soartea să rămânem, pentru vecie, instrumente oarbe, pentru o
ţară maşteră, în mâinile unui neam împilator«. In urmare, spune
că a trecut un veac, de când .ideea de libertate a trecut botezul
de sânge, dar noi gemem şi acum sub o cumplită sclăvie sufle­
tească. Patru ţări se încăpăţinează şi pun piedeci artificiale trium­
fului acestei idei. Ele sunt: Prusia faţă de Polonezi; Rusia faţă
de Români şi Polonezi; Turcia şi Ungaria faţă de toate popoa­
rele de neam străin. Aceste qpresiuni continue provoacă nu numai
neliniştea şi protestele cetăţenilor oprimaţi, ci şi judecata con-
damnatoare a întregei lumi civilizate. îndelungata robie are ur­
mări fireşti. Ea e pricina că cei robiţi sunt aşa de simţitori la
adierea oricărui curent de libertate. De aceea încheie: Neamul
românesc trebue să pună totul în mişcare, pentru liberarea sa
din seculara sclăvie ungurească. »Azi este mai tare decât'7 ori­
când pătruns poporul românesc de ideea înălţătoare a libertăţii
nationale« — scrie d-sa — »şi azi mai mult ca oricând trebue
să reclame, concentrându-şi toate forţele, întregimea drepturilor
ce-i revin în baza trecutului său istoric şi în cea a vredniciei
sale proprii«. Cu alte cuvinte, se cere lichidarea »anacronismului«
austro-ungar şi înfăptuirea independenţei naţionale. Stăruim asupra
acestui articol de ziar, fiindcă semnatarul lui, ca membru în co­
mitetul de direcţie al Partidului, prezidat de G. Pop de Băseşti,
are mare rol în desvoltarea evenimentelor ulterioare.
Aceste împrejurări produc însemnate schimbări şt în politica
externă. România dela 1883, satelitul puterilor centrale, acum
iese cu totul din orbita acestor puteri. Cel dintâiu care o constată
este Ottokar Czernin, ambasadorul Austro-Ungariei dela Bucu­
reşti. Intr’un interview, acordat ziarului »Seara« [Az Est] dela
Buda-Pesta, el e nevoit să vorbească despre »încordarea« din ce
în ce mai mare, »a relaţiilor dintre Austro-Ungaria şi România«
şi să afle pricina în situaţia insuportabilă a Românilor din Ungaria.
Acelaşi lucru îl spune aceluiaşi ziar (Ianuarie 1914), Nicolae Fili-
pescu, fost ministru de războiu al României. »Când vom fi con-
10 145
daţrţnaţi« — zice Filipescu îninterviewul său — »să ..auzim, ace­
leaşi plângeri [ale Ropânil^or di^ÂuşirorUngaria], pari ne .păteîind
la suflet, şi când, într’o viitoare complicaţie, nu y.om pulpa conta
la un sprijin mai eficace, decât până acum, din paripa Austro-
Ungariei, atunci te pot asigura — şi aceasta, estep ărereag en e-
jrală la noi — că nu va exista guvern rqmânesc. care să urmeze
politica, urmată până acum de toate guvernele, faţa de.Austro-
Ungaria«.; Poate-se o declaraţie mai limpede, mai demnă, mai
bărbătească? Şi oare nu trimite, în acest timp, împăratul Wilhelm
II al Germaniei contelui Tisza István, preşedintele consiliului de
miniştri al Ungariei, ştafetă după ştafetă, cu îndemnul de a se
împăca cu Românii: »Herr, gedenke der Románén ?« Cine şă mai
creadă, deci, că iniţiativa împăcării porneşte dela Unguri ? Doar
«Telegraful Român« Nr, 97 din 1913, organul mitropoliei ortodoxe din
Sibiu dacă mai încearcă, într’un articol, întitulat »Contele Tisza şi
Românii«, să arate că această iniţiativă nu se datoreşte unei
presiuni »dela loc mai înalt«, ci exclusiv numitului conte, care
»cam de douăzeci de ani se ocupă în mod permanent, cu toată
seriozităţii, de chestia română din Ungaria. ..« Această alune­
care stârneşte, însă, protestul, puternic al ziarului »Românul»,
oficiosul Partidului Naţional Român din Ardeal, precum şi al cle­
ricilor ortodocşi mai de seamă (Nr. 209, 225, 228, 231, 245, din
1913), în acelaşi ziar.
Fiind vorba de încercări de împăcare între Români şi Un­
guri, amintim că ele sunt destul de număroase. Astfel e cunoscută
silinţa zadarnică a nemuritorului Nicolae Bălcescu de a îndupleca
pe Kossuth Lajos, în 1849, să recunoască drepturile naţionale ale
Românilor Transilvăneni. In cartea închinată lui Ioan Raţiu, vor­
bim despre adresa confidenţială a lui Lonyay Menyhért (1872)
către mitropoliţii, Ioan Vancea şi Andreiu Şaguna. In deceniul din
urmă al veacului trecut, precum îmi comunică Sfinţia Sa, Părintele
prepozit al capitlului din Lugoj, Ioan Boroş, cercetător istoric de
mare merit, avem interesante tratative între Alexandru Mocsonyi
şi faimosul conte, Apponyi Albert. Acesta recunoaşte numai »ca­
racterul etnic românesc individual«, nu însă cel colectiv al na­
ţiunii române, ca fiinţă morală de drept public. In deosebi pro­
iectele de confederaţie dunăreană, în acest timp, amintesc, în multe
privinţe, năzuinţele de a întregi Mica înţelegere, de astăzi, cu7un
bloc balcanic, cu înrâuriri puternice, până departe în Răsărit. La
sfârşitul deceniului următor, i se cere un memoriu, în aceeaşi
cauză, fruntaşului Român, Dr. Ioan Mihu, avocat, mare proprietar,

146
preşedinte al Societăţii pentru fond de teatru român. Toate aceste
încercări se zădărnicesc, din pricina egoismului unguresc.

Contele Tisza István şi


tratativele cu Românii.
Cu aceasta ajungem la omul fatal al Austro-Ungariei, con­
tele Tisza István care, alături de »Kaiser«-ul Germaniei,- are rő­
tül principal în pregătirea şi desfăşurarea evenimentelor marelui
Tăzboiu. Chiar dacă el personal nu înăspreşte, conflictul cu Serbia,
-spunând ca trébue menţinut »status quo«, având monarhia şi
atunci prea mulţi Slavi, totuşi, oamenii săi (contele Berchtold ş.
a.) fac totul pentru a zădărnici pacea. In cele din urmă, însuşi
Tisza admite războiul, ca o »ultima ratio« şi, departe de a demi­
siona dintr’un guvern care nu-i urmează politica sa enternă,
primeşte cii bucurie manifestaţiile publicului maghiăr pentru de­
claraţia de râzboiu, având şi el, odată în vieaţă, popularitate. El
respinge toate cererile de dreptate ale Românilor din Transilva­
nia şi face aproape cu nepulinţă orice alianţă cu România. »Tisza
îmi povestia odată« — scrie Czernin — »că cineva îi spusese că
cea mai mare greşală a sa este de a se fi născut Maghiar. Gă­
sesc minunată această caracterizare. Ca om şi ca bărbat era
eminent. Păcatul unguresc, moştenit, al felului său de gândire,
însă, toate prejudecăţile şi greşelile gândirii sale maghiarocentrice
îl nimiciau«. Această caracterizare, alături de cea atribuită tată­
lui său şi amintită în fruntea acestui capitol, ne arată lămurit,
pe mâinile cui ajunge soartea unei împărăţii de 50 de milioane
de oameni. Căci el are o înrâurire nefastă asupra întregei împă­
răţii austro-ungare. Cum e privit acest om de connaţionalii săi,
se vede limpede din faptul că, fiind ales preşedintele Adunării
deputaţilor prin voturile partidului său, numit »al muncii«, întreaga
opoziţie părăseşte şedinţa acestei adunări, cu ostentaţie. Iar în
altă şedinţă, se trage cu arma asupra lui, din rândurile aceleiaşi
opoziţii. Aşa de calm, de obiectiv, de imparţial conduce el de-
sbaterile parlamentare. Asemenea scene de violenţă sunt rare şi
acum, după marele războiu, dar înainte de acesta!
Atât prin trecutul lui şi al familiei sale, cât şi mai ales
prin temperamentul său de reacţionar, nimeni nu e mai puţin
indicat decât el să înceapă tratative cu Românii. Sub presiunile
externe, amintite mai înainte, el totuşi le începe. Să vedem, cum
expune el însuşi rostul acestor tratative în şedinţa Adunării de­
putaţilor maghiari [20. 2. 1914]. Intâiu, constată că acum poate
io * 147
vorbi rieîmpiedecat despre éle, fiindcă s’au încheiat. Punctul săi®
de vedere asupra chestiunii româneşti e acela al »oricărui Ma­
ghiar«. Dar acest punct de vedere nu se potriveşte cu cel româ­
nesc. De aici »antagonismul şi neîncrederea« între aceste două-
neamuri. Punctul său de vedere l-a mai expus şi cu prilejul în­
scăunării episcopului ortodox al Aradului, losif Goldiş, fost depu­
tat liberal maghiar în circumscripţia Ceica [1899]. »Şi acuma îmi:
amintesc foarte bine« — zice contele Tisza — »de acel preot
român [Vasile Mangra], cu barba neagră ca corbul şi cu faja
înflăcărată, vestit instigator naţionalist, din fata căruia am cetit
atunci efectul pe care l-a produs- cuvântarea mea asupra lui, iar
astăzi, cu părul alb şi barba căruntă, dar cu sufletul tânăr şi
plin de putere, dânsul aduce servicii, în rândurile noastre, cauzei
înţelegerii şi armoniei dintre Maghiari şi Români«. Antagonismul
şi neîncrederea între aceste două popoare e, de sigur, o piedecă
şi o cauză de slăbiciune, e moment de scădere din punct de ve­
dere al politicei nationale maghiare care, după convingerea ora­
torului, înnăbuşă absolut de prisos şi cu o putere fatală desvol-
tarea Românismului din patrie. Tratativele le-a început »în par­
ticular«, ca preşedinte al Adunării deputaţilor, cu ştirea şi încu­
viinţarea primului ministru, Lukács László, dar nu din încredin­
ţarea lui, în Martie sau Aprilie 1913. In Octomvrie acelaşi an r
le continuă, iar în Decemvrie şi Ianuarie din acest an [1914L
se întâlneşte »de repetate ori« cu cei trei mandatari [Valeriu
Branisce, Iuliu Maniu şi Teodor Mihali] ai Partidului de sub preşe­
dinţia lui G. Pop de Băseşti. Constată altruismul şi dezin­
teresarea absolută a acestor fruntaşi români. »Sunt dator ade­
vărului« — zice contele Tisza »să accentuez că, din partea
bărbaţilor conducători ai Partidului National Român, niciodată
n’a fost adusă în discuţie chestia aspiraţiilor sau a dorinţelor
personale«. Oratorul se deosebeşte de ahi oameni de Stat
maghiari, fiindcă el recunoaşte existenta şi îndreptăţirea numi­
tului Partid, ca a oricărui alt partid politic sau confesional. Tac­
tica contrară o înfierează cu cuvintele »o anumită politică re­
gească ungară de strut«, care, făgăduind problema naţionalităţilor,
îşi închipue că a desfiintat-o. Spune că a fost nevoit să respingă
cererea fruntaşilor români de a li se da garanţii legale şi con­
stituţionale cu privire la drepturile lor. Aceste garanţii ar duce la
sfărâmarea unităjii politice a Ungariei, admiţând anumite teritorii
cu limbă de administraţie românească, iar altele cu limbă de ad­
ministraţie slovăcească sau sârbească. De asemenea, refuză asi­

148
gurarea unui număr de circumscripţii electorale cu majorităţi ro­
mâneşti, sub cuvânt că Românii sunt mai înapoiaţi, sub raport
cultural. Tot ce admite contele Tisza e, ca funcţionarii administra­
tivi să înveţe pe lângă limba maghiară si limba majorităţii popu­
laţiei pe care o administrează. La judecătorii, petiţiile trebue fă­
cute şi înregistrate în limba ungară. Interogările martorilor se pot
face şi în româneşte. Mare lucru! Ca şi cum, prin forţa împre­
jurărilor, n’ar fi trebuit să procedeze totdeauna aşa, cu sau fără
încuviinţarea celor de sus ! Mai admite contele — foarte generos —

Cei zece cari au condus tratative cu contele Tisza :


Dr. Teodor Mihali, G. Pop de Băseşti, Dr. V. Lucaciu,
Dr. V. Branisce, Dr. Iuliu Maniu, Dr. Al. Vaida Voevod, V. Goldiş, O. Goga,
Dr. Şt. C. Pop, [Dr. Aurel Vlad lipseşte].

ca oamenii simpli, fără multă învăţătură, din popor, să poată îna­


inta primei instanţe [autorităţii comunale] acte în limba maternă,
dacă această limbă e vorbită în localitate. Omul cult, însă nu.
El, neapărat, trebue să ştie ungureşte. — Nu renunţă nîci la co­
lonizări. Proprietatea ungurească trebue să rămână, totdeauna în
mâinile Ungurilor. — In privinţa învăţământului, face câteva con­
cesii neînsemnate. Astfel, de teama pangermanismului, el acordă
oarecare »respect pentru limba maternă«. Nu admite, însă, între­
girea cursului gimnaziului dela Brad—Hunedoara cu cel liceal

149
decât, dác| atestă din urmă se va laice, In întregime, în ungureşte^
ca ta Beiuş. Aici, sub nici un cuvânt, nu poate încuviinţa isgonîfea'
âîn lícéii a iimbéi meghiare, această limbă fiind urmaşa şi moşte­
nitoarea limbii latine, prevăzută de Samoil Vulcan, ctitorul liceului
din Beiuş, ca limbă de predare în acest liceu. In general, nici el,
nici colegul său dela culte şi instrucţiune publică, Iankovich Béla,
nu e bucuros să se sporească institutele secundare cu limbă de
predare nemaghiară. — Despre averile grăniţăreşti spune că ele
n’au caracter naţional sau confesional, ci teritorial. Admite instrucţia
religioasă în limba română şi condamnă intoleranţa şovinismului
maghiar. Aminteşte cazul unui instigator naţionalist,Cosma (?).
Acesta, toate studiile le face la Unguri. Totuşi se alege cel mai
dârz luptător împotriva lor, fiindcă totdeauna a fost tratat
ca un »căţeluş puturos valah«. — Privitor la autonomia biseri­
cească a Românilor ortodocşi, el o numeşte »fără pereche în
întreaga lume«. Ortodocşii din România şi Serbia n’au, nici pe
departe, autonomia celor din Ungaria. Cât pentru uniţi, autonomia
lor se va reglementa, odată cu a catolicilor. Statul Ungar, în pre­
zent, nu urmăreşte întemeierea unei episcopii ortodoxe maghiare.
Pentru viitor nu-şi leagă mâinile. Vrea să revizuiască hotarele
nouei episcopii greco-catolice maghiare de Hajdu-Dorogh. La hota­
rele de răsărit ale acestei episcopii, din greşală, s’au anexat 10 —
12.000 de Români, nu 40.000, cum pretind unii. Cere, în schimb,
alte contre orăşeneşti maghiarizate, tot atât de populate. »Anv
impresia, onorată Cameră — se poate că mă înşel — dar impresia
mea este« — zice de încheiere contele Tisza — »că, dacă noi
am fi declarat numai dé jumătate că vom executa legile existente,
cred că, în chipul acesta, am fi înlesnit foarte mult posibilitatea
unei înţelegeri«. Reprezentant autentic al rasei sale, însă, el nu în­
ţelege să respecte cuvântul dat, să se ţină de angajament, să exe­
cute o lege. Vede bine primejdia ce poate să urmeze din această
nenorocită stare de lucruri. Se mângâie, însă, spunând că, pentm
Unguri, împăcarea cu Românii e numai lucru »însemnat«; pentru
aceştia, însă, e »interes vital«.
Cât de greşită e această socoteală a contelui, se vede din
comunicatul publicat de comitetul de direcţie al Partidului Naţio­
nal Român, prezidat de G. Pop de Băseşti, la sfârşitul lui Februarie
1913. »Cu târgueli nu vom putea ajunge departe« — cetim în acest
comunicat. — »Ele vor subordona totdeauna unitatea superioară a
intereselor noastre şi vor duce, la ridicol, ţinta înaltă a programului
nostru politic«. Din această pricină, preşedintele e, personal, îm­

150
potriva acestor tratative. EI ştie, de mai înainte, că ele sé vor
sfârşi »absolut fără de nici un rezultat«. De aceea nu line de
loc să fie el între cei trei, cari tratează cu Tisza. Lasă pe alţii
să facă aceát lucru. Un refuz categoric şi absolut de a intra în
tratative cu guvernul e greu de închipuit. Sunt totdeauna destui
oportunişti, cari caută să afle un »modus vivendi«, oricare ar fi
el. Aceste negocieri arată încă odată însemnătatea chestiei naţio­
nalităţilor din regatul ungar, în particular a celei româneşti. Bi­
lanţul lor e activ, pentru Români, şi pasiv, pentru Unguri. Bine
observă contele Károlyi Gyula că »tratativele Românilor cu Tisza
au adus mari prejudiţii ideii de Stat Maghiar şi cauzei maghiare,
pentrucă, prin ele, s’a sporit conştiinţa naţională a Românilor şi
atracţia lor spre România«.
De ce sunt Românii Transilvăneni atât de intransigenţi şi
cer »întregimea drepturilor« naţionale ? Ei îşi dau seama că atât
conştiinff naţională a Slavilor de Sud, cât şi, mai ales, conştiinţa
mult mai înălţată a fraţilor noştri, Italieni, va izgoni monarhia
austro-ungară dela Marea Adriatică şi atunci această monarhie
caută plămâni de respiraţie, în altă parte, la gurile Dunării şi la
Marea Neagră. Ei văd bine că lupta între monarhia Habsburgilor,
reprezentată prin Maghiari, şi între Români se dă pentru gurile
Dunării şi că lupta aceasta nu se dă la înseşi gurile acestui
fluviu, ci în Ardeal.- Acel neam, care va stăpâni ‘Ardealul, va
stăpâni şi gurile Dunării, şi va avea situaţie dominantă şi deter­
minantă, în tot răsăritul Europei. »Astfel, domnilor« — lămureşte
aceste lucruri d. luliu Maniu, cu prilejul validării mandatului din
Soroca al lui Constantin Stere — »noi vedeam, noi simţiam că
lupta care se dă, în Transilvania, între elementul maghiar şi po­
porul român este numai un mic epizod în lupta mare care era
să se dea între monarhia Habsburgică şi între întreaga naţiune
română. — In acest sens, onorată Cameră, noi, simţind adânci­
mea acestui lucru, ştiam că lupta nu o dăm numai pentru noi,
pentru Românii din Ardeal; lupta nu o dăm numai pentru existenţa
noastră naţională a Românilor de acolo, ci dăm luptă, pe vieaţă
şi pe moarte, pentru întregul neam românesc. — Şi această idee
ne dădea puteri, ne dădea forţe sufleteşti înzecite, în străduinţa
care ne purta. — In această concepţiune, onorată Cameră, am
fost noi întotdeauna de părerea că, între poporul român şi între
poporul maghiar, nu poate să existe transacţiune: ori noi, ori ei.
Pentrucă era vorba de existenţa întregului neam românesc, pe
care trebuia să-l apărăm, faţă de imperialismul Habsburgic. Eram

151
cu toţii încălziţi de această luptă mare, cu succes definitiv, numai
uniţi, toţi Românii într’un singur Stat, putem să o dăm. Pentru
aceasta am fost totdeauna în contra politicei mici de târgueli,
care era bună numai pentru a adormi conştiinţele. Aceasta era
gândirea noastră politică,: acesta era idealul nostru«.

»Concesii“ maghiare.
Rolul împăratului Wilhelm II.
In asemenea împrejurări, pe ciné să mai impresioneze scri­
soarea contelui Tisza, trimisă mitropolitului ortodox al Sibiului,
Ioan Meţianu, la începutul războiului mondial (22. 9. 1914)? Nu
simţia oricine că învoirea tricolorului românesc, alături de cel
unguresc, e începutul marilor schimbări, sociale şi politice, vii­
toare ? Şi ce anunţau reforma legii şcolare, a celei electorale,
dreptul limbii româneşti la autorităţile de Stat, puse în vedere
mitropolitului Meţianu, de acelaşi conte ? Dar telegrama apocrifă,
cetită în cazarma din Alba lulia, tot alunei, că regele României,
Carol I, ar fi mobilizat armata împotriva Rusiei, ce urmăria ? Şi
cine nu-şi da seama de gravul impas al contelui Tisza care, du-
păce înfierase pe d. Dr. Alex. Vaida Voevod, ca trădător de ţară,
vine să-şi ceară scuze, într’o scrisoare deschisă ce-i adresează ?
Chiar dacă, la început, mai este oarecare nedumerire, cine nu se
desmeticeşte mai târziu?
In 1915, Puterile Centrale au o situţie grea. Italia le pără­
seşte şi trece de partea Antantei. Turcia, aliata lor, nu poate fi
aprovizionată, cu muniţii, prin legături de cale ferată directă.
Această legătură trebue să se facă sau prin Serbia, sau prin Ro­
mânia. înfrângerea Serbiei, se ştie, are să coste foarte mult. De
aceea se caută prietenia României. Aceasta se lasă greu. Ea
vine mereu cu chestia Românilor Transilvăneni. Atunci împăratul
Wilhelm II însărcinează pe Erzberger, să stea de vorbă cu aceşti
Români. In palatul prinţului, Lichtenstein, din Viena, o delegaţie
compusă din Aurel C. Popovici, Vasile Goldiş şi Iuliu Maniu, arată
că Românii din Austro-Ungaria n’au drepturi naţionale şi că, deci,
e firesc ca Românii să nu-şi înfrăţească armele cu cei ce vor
să omoare pe fiii ei. — »Românii din Austro-Ungaria vor avea
drepturile pe care le cer!« declară reprezentantul Iui Wilhelm II.
— »Nu cred!« răspunde Iuliu Maniu. — »Dar, dacă totuşi se
vor da« — continuă Erzberger — »consimţiţi D-Voastră să sem­
naţi o scrisoare către Românii din Regat, prin care să Ie cereţi
să lupte alături de Puterile Centrale ?« — »Nu!« întâmpină iarăşi

152
luliu Maniu. »Noi, Românii din Ardeal« — continuă acesta —
»suntem ca într’o pivniţă. Nu ştim ce se petrece . . . Noi n’avem
alt mijloc de informaţie, decât comunicatele oficiale ale Statelor
majore, âustro-ungar şi german — comunicate care nu spun
întotdeauna adevărul. . România, însă, are diplomaţi, în toată
lumea, şi ataşaţi militari, pe toate fronturile. Este ca unul care
stă în vârful turnului, de unde vede tot. Se poate informa precis,
asupra situaţiei. Poate, deci, lua o hotărîre, în deplină cunoştinţă
de cauză. Şi încă ceva: Noi, Românii, suntem ca o familie, fără
lată. Suntem patru fraţi şi România ne este frate mai mare. Nu
poate, domnule Erzberger, fratele mai mic să dea sfaturi fratelui
mai mare«. — Pentru curajul cu care respinge şi aceste propu­
neri, luliu Maniu e pedepsit numai decât. Deşi avea dreptul să
-fie scutit de armată, ca avocat al mitropoliei româneşti unite din
Blaj, totuşi această' mitropolie primeşte avizul să se îngrijească
de alt avocat, Maniu având să plece pe front. înainte de a pleca
în războiu, d-sa declară d-lui Voicu Niţescu, atunci avocat în
Braşov, mai târziu ministru al Ardealului, apoi al Agriculturii şi
Domeniilor: »Dacă cumva s’ar întâmpla ca eu« — zice d-sa —
»în drumurile mele să fiu arestat de Unguri, dacă D-ta vei scăpa
din acest războiu, te rog să spui lâ toată lumea că, nici sub
spânzurătoare, n’am putut cere ca România să meargă alături
de Austro-Ungariâ«.
In general, trebue remarcată conduita demnă a Românilor
Transilvăneni, în tot timpul războiului. Intre cele zece neamuri
câte se aflau în monarhia austro-ungară, ei singuri nu dau nici
o declaraţie oficială de »fidelitate«. Cuvântarea lui Ştefan Cicio Pop
rostită în Adunarea deputaţilor maghiari, după întrarea României
în acţiune, e exclusiv a Iui şi nu oglindeşte vederile Partidului.
Tot aşa sunt şi cele câteva iscălituri stoarse de guvernul lui Tisza
membrilor celor două consistoare româneşti dela Blaj şi dela
Sibiu, internate la Orade. — Un mare merit revine, în această
privinţă, preşedintelui Partidului, G. Pop de Băseşti.

Declaraţia dela
18. 10. 1918.
Ei însărcinează pe T. Mihali să convoace şi prezideze la
Orade, în casa lui Aurel Lazar, şedinţa comitetului de direcţie al
Partidului, pentru fixarea atitudinii impuse de sfârşitul apropiat
al războiului. Iată această hotărîre istorică, pe care d. Dr. Al.

153
Vaida Voevod are s’o cetească şi s’o susţină în cea din urmă
şedinţă a vechiului »parlament« maghiar!
„Comitetul executiv al Partidului National Român din Ungaria şi Tran»
silvania a limit şedinţă, în ziua de 12 Octomvrie 1918, la Orade, sub pre­
şedinţia deputatului, Dr, Teodor Mihali. După discutarea temeinică a situa­
ţiei politice interne şi externe şi după multă chibzuire, a căzut de acord,
în unanimitate, asupra următoarei declaraţii [Să auzim !]: Comitetul exe­
cutiv al Partidului National Român din Ungaria şi Transilvania, în faja si­
tuaţiei create prin războiul mondial, în calitatea sa de reprezentant al or­
ganizaţiei naţiunii române, constată că rezultatele războiului confirmă în­
dreptăţirea postulatelor seculare ale naţiunii române, în privinţa deplinei
sale libertăţi nationale. In temeiul dreptului firesc, ca fiecare naţiune să
poată dispune ea însăşi asupra sortii sale, drept recunoscut acum şi dia
partea guvernului Ungariei prin oferta de pace a monarhiei, naţiunea ro­
mână din Ungaria şi Transilvania doreşte să-şi afirme acest drept şi, în
consecinţă, îşi revendică, şi din partea sa, dreptul ca, în deplină libertate şi
liberă de orice înrâurire străină, ea însăşi să-şi poată determina viitoarea
formă de Stat, precum şi relaţia de coordonare în mijlocul naţiunilor li­
bere. [Mişcare şi sgomot în dreapta şi stânga extremă]. Organizaţia naţio­
nală a neamului românesc din Ungaria şi Transilvania nu recunoaşte acestui
parlament şi acestui guvern îndreptăţirea să se prezinte ca reprezentanţii
ei şi nu recunoaşte nici unui factor străin dreptul ca, la congresul de pace,
să reprezinte interesele naţiunii române din Ungaria şi Transilvania [mişcare],
pentrucă apărarea intereselor sale nu o poate încredinţa decât factorilor
desenaţi de propria sa adunare naţională. [Mare sgomot şi proteste pe
toate băncile].
Preşedintele : Nu voesc să polemizez cu d. deputat din acest loc.
Nu pot admite, însă, ca un membru al camerei ungare să facă declaraţii
ce izbesc constituţia de drept în vigoare. [Aprobări în dreapta şi în stânga].
Alexandru Vaida Voevod: Afară de adunarea naţională ori de orga­
nele, cari vor fi delegate din partea ei, în prezent de comitetul executiv
al Partidului Naţional Român, nu este îndreptăţit nimeni să negocieze şi
să hotărască în chestii ce privesc situaţia politică a acestei naţiuni şi toate
hotărîrile şi acordurile ce se vor înfăptui, fără de aprobarea acestor factori,
le declarăm prin aceasta de nule şi pentru naţiunea română de neavenite,
[Mare gălăgie. Strigăte: Ne mai pomenit].
Preşedintele: Linişte, domnilor deputaţi! încă odată îi fac ,atent pe
d. deputat să binevoiască a avea în vedere constituţia de drept în vigoare.
Alexandru Vaida Voevod : După suferinje şi lupte de veacuri [Sgomot
şi strigăte : Mai tare 1], naţiunea română din monarhia austro-ungară aşteaptă
şi pretinde afirmarea drepturilor sale, inalienabile şi imprescriptibile, la o
vieaţă naţională integrală“.
Susţinând, apoi, cu argumente proprii această declaraţie, d.
Al. Vaida Voevod arată că politica contelui Tisza a făcut cauzei
naţionale române, cele mai excelente servicii. Această politică
exclude orice putinţă de înţelegere. Ea sfa, pe aceleaşi temelii
şubrede de şovinism intolerant, ca şi aceea a înaintaşilor s ă i: con-
*
154
tele Apponyi, baronul Bánffy şi tatăl său, Tisza Kálmán. Chiar
cuvântarea lui de ieri asupra chestiei »naţionalităţilor« face mai
mult pentru înaintarea acestei chestii, decât pot să iacă repre­
zentanţii ei cei mai iscusiţi,prin strădanii de decenii. (Voci: Are
toată dreptatea. Tisza e vinovatul). Această chestie e problemă
internaţională şi soluţionarea ei cinstită angajează viitorul ome­
nirii. »Fifi încredinţaţi« — încheie d-sa — »că, prin graiul meu^
nu se manifestă individualitatea mea slabă, trecătoare, ci prin
mine a grăit întregul neam românesc şi, în aceste momente isto­
rice, toii Românii sunt uniti în aceleaşi sentimente şi inimile lór
suut încălzite de aceleaşi speranţe şi aspiraţii, pe care am avut
onoarea să le exprim». (Ferdinand Iuriga, deputat slovac [în
româneşte]: Să trăiască!).
Curând după acest discurs care a făcut ocolul pământului,
contele Tisza cade (31. 10. 1918), prăbuşit de gloanţele propriilor
săi conaţionali. Moare ce-i rău. Se naşte ce-i bine: libertatea
naţională a atâtor neamuri asuprite.

155
Revoluţia din 1918.

„Revolufiile nu se fac, ci se nasc.“

Revoluţia
la Băseşti.
După schimbările aduse de sfârşitul războiului sus, la con­
ducerea ţării, e bine să urmărim aceste schimbări şi jos, în lumea
satelor. Şi, dacă nu putem urmări revoluţia şi trecerea dela stă­
pânirea ungurească la cea românească, în tot cuprinsul Transil­
vaniei, să observăm, cel puţin, cele ce se întâmplă la Băseşti şi
în ţinutul lor, patria mai restrânsă a Badii George.
întâia veste despre prăbuşirea frontului Puterilor Centrale o
află, la Băseşti, neuitatul paroh-protopop al acestei comune, Ale­
xandru Achim, o figură vrednică să fie trecută în galeria preoţilor-
ostaşi: Popa S. Balint, Vlăduţ, N. Fodor ş. a., despre cari, coman­
danţi unguri, ca baronul Kemény, spusese, în luptele din 1848—
1849: »Dracul să se mai bată cu popii!« — înalt, puternic, bine
legat, cu o musculatură de oţel, cu faţa şi privirea senină, con­
ştient de enormele puteri ce are, părintele, Al. Achim, pare un
zeu al războiului. Cunoscându-1 bine, G. Pop de Băseşti, cât în
glumă, cât în serios, spune, despre el, ofiţerilor români cari îl
cercetau: »Domnilor, Vă recomand pe preotul meu, care şi-a
greşit cariera: s’a născut militar şi s’a făcut popă!« Fără să
se poată spune că n’a avut chemare preoţească, părintele Achim
rămâne, în amintirea localnicilor, mai cu seamă ca un om de
arme. Cele ce urmează sunt dovadă grăitoare despre aceasta.
Auzind secretarul comunei Băseşti, Ternăk, dela pretorul
din Cehul Silvaniei, Újhelyi, pe la sfârşitul lunei Octomvrie 1918,
că, în Buda-Pesta, a izbucnit revoluţia, cât ce pleacă pretorul,
exclamă în faţa părintelui Achim: »Jivio Sârbski! ]ivio Hârvatsca!«
De bucurie, ies, împreună, la plimbare. Ajungând până la copacii
de pe moşia Iui Mihail Pop, el se opreşte şi zice: »Părinte, la

156
umbra acestor arbori mari, se vor odihni ostaşii români şi-şi vor
priponi caii!« Intrebându-1 părintele, de ce e atât de schimbat [se­
cretarul făcuse, până atunci, pe Maghraronul!], el răspunde : »Eu
sunt Sârb, nevasta mea e Croată. Suntem veseli că va îi o Serbie
Mare. Sfinţia ta ne eşti drag, fiindcă îţi iubeşti neamul cu căldură.
Revoluţiile sunt ca focul. Trimit scântei şi aprind, unde nu
bănueşti. La Băseşti, se iveşte scânteia revoluţiei la 5. 11. 1918.
Părintele Achim e la înmormântarea verişoarei sale în Oarţa de
]os, când aude că soldaţii veniţi de pe fronturi şi unii poporent

Alexandru Achim (* 1881, •{• 1935),


paroh-protopop al Băseştilor, preşedintele desp. local al Astrei.

jefuesc prăvăliile Evreilor, iar turmele de oi şi de vite ale lui


G. Pop de Băseşti vor să le împartă între ei. In ziua următoare
(6. 11. 1918), gospodarii cinstiţi din Băseşti se înarmează şi pleacă
pe la casele jefuitorilor, scoţând vitele înstrăinate, pe nedrept, din
grajdurile lor şi trimiţându-le celui în drept, proprietarului.
La 7 Noemvrie 1918, G. Pop de Băseşti chiamă la sine pe
toţi consătenii săi, în frunte cu parohul-protopop. Atunci se con-
stitue cel dintâiu Consiliu Naţional. Aşa ştie să transforme iscu-

157
•sinţa încercată a vechiului preşedinte al Partidului o revoluţie
-socială şi militară, care uşor putea, deveni un blestem şi o urgie,
într’o revoluţie naţională, cu un scop m ăreţ: construirea unui nou
Stat, România îfitregită.
. La 8 Noemvrie, părintele Achim, luând o scrisoare deja pre­
şedintele Partidului, împreună cu opt fruntaşi din comună, pleacă
la Cluj,ä după arme şi muniţii. Aci, Consiliul National Român esub
preşedinţia tribunului, Dr. Amos Frâncu, apărătorul preşedintelui
Partidului National, Dr. I. Radu, în procesul »Memorandului«.
Cartierul general al Românilor e la banca »Economul«, unde tri­
bunul e director. Cetind scrisoarea lui Pop de Băseşti, tribunul
Frâncu, rezolut şi mărinimos, întreabă pe aducătorul e i: »Nepoate,
garantezi că armele, pe care eu le dau pentru venerabilul nostru
preşedinte, nu se vor întoarce împotriva iui ?« — »Garantez»!
răspunde numai decât preotul. — »Văd că eşti însufleţit«! —
•observă Frâncu. — »Eşti, însă, prea tânăr, ca să fii şi precaut.
Sunt vremuri aşa de tulburi. Pentru nimic în Iţime, n’aş voi să
i se întâmple vreo neplăcere iubitului nostru preşedinte. Măvoiu
îngriji, deci, ca, odată cu Sfinţia Ta, să plece un ofijer român,
care să organizeze garda din Băseşti şi, pentru siguranţă, să
stea acolo câteva zile.
Zis şi făcut. In ziua de 12 Noemvrie, părintele Achim cu cei
opt Băseşteni, pleacă din Cluj către casă, cu un camion plin de
arme şi muniţii, sub conducerea lui Dionisie Roman, atunci căpi­
tan de cavalerie, acum avocat în Mediaş. Ei sosesc la Băseşti,
abia în ziua următoare (13. 11.), din cauză că, în. câteva comune
de pe Valea Almaşului, această echipă e nevoită să dezarmeze
pe răzvrătiţii, cari jefuiau pe proprietari, şi să restabilească liniştea.
După sosire, Rărintele Achim. distribue cţSrdiştilor armele, le
ia jurământul, organizează paza comunei. Poşta, telefonul, casa
lui G. Pop de Băseşti, străzile principale sunt străjuite de gar­
dişti, ziua şi noaptea. Dealungul liniei de demarcaţie, circulă pa­
trule, în toată regula. Această linie începe la Seini, atinge Culmea
Codrului, Hododul ş. a. Ea trece pe lângă Băseşti, la depărtare
de un kilometru. Mulţumită acestor măsuri de siguranţă, bolşevicii
nu pot să între şi să facă vre o stricăciune în această comună.

Organizarea de consilii
şi gărzi naţionale.
Pilda dela Băseşti o urmează şi alte comune din apropiere.
După îndemnul lui G. Pop de Băseşti, Dr. T. Mihali şi al altor

158
fruntaşi, se cönstitue consilii nationale románé in următoarele
comune:
Tohat (Dulfeni) -CU 65 meţnbri
Sălişte—Sălaj . . » 32 »
Salsig . » 12 »
Odeşti . » 14 »
Nadiş • » 12 »
Mineu . . . » 15 »
Noţâg . » 24 »
Arghihat (Ariniş) . . » 51 »
Biuşa . » 18 »
Benesat . . » 17 »
Horoat . » 7 »
Motiş . », 13 »
Băiţa » » 16 »
Tămăşeşti . » 13 »
Bulgari . . » 22 »
Sălăţig . . . » 17 »
Asuagiul de Sus . . » 30 »
Ulmeni (Şilimeghi) . . » 14 »
Bârsăul de Jos . >> 20 »
Uleacu . » 21 »
Mânău . » 12 »
Ţicău . » 17 »
(Jlciug . » 9 »
Corund . » 21 »
Ciuta . . . . » 14 »
De asemenea se constitue şi gărzi naţionale în următoarele
comune:
1. Băseşti, 76 gardişti, între cari 1 preot militar în rezervă,
Păr. AL A chim ; 1 plutonier; 1 sergent; 2 caporali.
2. Giurtelecul Hododului, 46 gardişti cu 1 sergent, 3 caporali.
3. Oarţa de Jos, 28 gardişti cu 1 sublocotenent, 1 sergent,
2 caporali şi 1 soldat cu termin redus;
4. Urmeniş, 18 gardişti, cu. 1 sergent, 2 caporali;
5. Bulgari, 22 gardişti cu 1 stegar, 1 caporal, 1 fruntaş, 1
sapeur;
6. Biuşa, 20 gardişti cu 1 caporal şi 3 fruntaşi;
7. Gârdani, 64 gardişti cu 1 caporal;
8. Sălăţig, 19 gardişti cu 1 elev în Şcoala de ofiţeri, 1 ca­
poral, 2 fruntaşi;

159
9. Sălsig, 70 gardişti cu 3 sergenţi majori, 1 sergent, t
caporal;
10. Asuagiul de Jos, 84 gardişti cu 1 sergent, 3 caporalii
11. Tohat (Dulfeni), 22 gardişti cu 1 comandant;
12. Bârsăul de Jos, 39 gardişti cu 1 sublocotenent, 1 ser­
gent major, 1 sergent;
13. Bârsăul de Sus, 36 gardişti cu 1 sublocotenent, 1 ser­
gent, 4 caporali;
14. Babţa, 28 gardişti cu 1stegar;
15. Ulciug, 22 gardişti cu3 caporali;
16. Horoat, 20 gardişti cu 1 sergent, 2 fruntaşi;
17. Asuagiul de Sus, 58 gardişti, între cari 1 caporal cu
termin redus, 3 caporali, 2 fruntaşi;
18. Corni, 25 gardişti cu 1 plutonier, 1 caporal, 2 fruntaşi;
19. Bicaz, 22 gardişti cu 1 sublocotenent, 2 cu termin redus;
20. Băiţa, 17 gardişti cu 1caporal, 1fruntaş;
21. Ţicău, 10 gardişti cu 1plutonier, 1 caporal;
22. Mânău, 28 gardişti cu 4 caporali, 1 fruntaşi;
23. Motiş, 28 gardişti cu 1sergent, 1 caporal, 1fruntaş;
24. Mineu, 15 gardişti cu 1sublocot., 1 elev dinŞcoala de
ofiţeri, 1 sergent, 1 caporal, 1 fruntaş;
25. Noţâg, 40 de gardişti cu 1 caporal, 2 fruntaşi;
26. Benesat, 17 gardişti cu 1 căpitan;
27. Corni, 25 gardişti cu 1 plutonier, 1 caporal, 2 fruntaşi;
28. Ariniş, 35 gardişti cu 2 caporali, 1 cu termin redus.
In comuna Mânău se înrolează la garda naţională şi 15 vo­
luntari.
Comandantul suprem al tuturor gărzilor acestora e Mihail
Pop, avocat în Cehul Silvaniei.
Vai, însă, de nenorocitele comune româneşti, rămase din­
colo de această linie de demarcaţie. In Oarţa de Jos, Băiţa,.
Asuagiul de Jos, Asuagiul de Sus, Bârsăul de Jos, Bârsăul de Sus,
nu rămâne casă nejefuită de bolşevici. In deosebi răpesc mieii,
scroafele, purceii, slăninile, hainele, bucatele, tot ce găsesc la
casa omului. Cine se împotriveşte, e ucis ori aprins.
In Odeşti, ei jefuesc, înainte de toate, casa părintească a
locotenentului Alexandru Kis, acum avocat în C|uj, precum şi pe
a preotului, Vasile Gavriş. Intrând, fără veste, în sat, puţin lip­
seşte să nu pună mâna pe venerabilul părinte. »Instigatorii«,
înainte de toate preoţii şi ceilalţi intelectuali, sunt luaţi la ochi şi
răpuşi de gardiştii roşii ai lui Kun Béla. Noroc că bătrânul preot

160
Gavriş îi simte, la 30—40 de paşi, şi poate să scape de ei, sărind
prin o fereastră, din dosul casei, şi ţinând o fugă nebună, până
în pădurea din apropiere. Din această fugă îngrozitoare, el se
alege cu o boală de inimă care, mai pe urmă, îl duce în mormânt.

G. Pop de BSseşti
şi Consiliul Dirigent.
Aceste şi alte multe mârşăvii şi fărădelegi îl fac pe G. Pop
de Băseşti să ceară Consiliului Dirigent, de sub preşedinţia d-lui
luliu Maniu, curmarea lor numai decât, precum şi aprovizionarea
populaţiei cu petrol, bumbac şi alte mărfuri, pe care nu le mai
văzuse de ani de zile. D. Iuliu Maniu răspunde din Sibiu [2. 2.
1919] următoarele : »Constatând primirea scrisorii D-Voastre« —
scrie d-sa — »grăbesc a Vă mulţumi pentru părinţeştile sfaturi,
atât de necesare, ce mi-aţi împărtăşit. Vă rog, să fiţi siguri că
mă voiu năzui, întru toate, a le urma. E greu de tot a lucra azi,
lipsindu-ne, în mare măsură, bărbaţii, cari ar fi aplicaţi şi po-
trioifi să primească funcţii, pentru conducerea trebilor publice.
Greutăţile începutului sunt enorm de mari, dar ne va ajuta Dum­
nezeu. — De prefect în Sălaj, va fi numit, conform dorinţei
D-Voastre, Dr. George Pop din Zalău. Om vrednic, cu autoritate,
harnic, întru toate potrivit pentru funcţia aceasta însemnată şi
de mare răspundere. Consiliul [Dirigent] a fost unanim de această
părere. Deleu e în resortul de Interne, la centru. — Petrol va
merge, cât se poate de curând. Bumbac, după ce vor sosi va­
poarele din America. — In Bănat, Sârbii au început să fie înlo­
cuiţi cu Francezi. In părţile D-Voastre [Sălaj, Satu Mare], asemenea
vor înainta, în curând,, trupele române. Sunt în mişcare spre
Orade. — Lucrurile nu merg cu iuţeala dorită. Sunt multe
necazurile drepţilor şi prea mare ticăloşia păcătoşilor«.
Reproducem această scrisoase, ca un document clasic,
despre enormele greutăţi, întâmpinate de organizatorii stăpânirii
româneşti, după veacuri dela dispariţia ei, în Transilvania.

Venirea
Armatei Române.
In asemenea condiţii, se aşteaptă venirea Armatei Române.
Intr’o zi, părintele Al. Achim primeşte înştiinţare scrisă dela un
ofiţer român ca, pe căi lăturalnice, neobservat de nimeni, să vină
noaptea, până Ia Benesat, de unde, a doua zi, împreună cu tru­
n 161
pele române, garda naţională dela Băseşti să ocupe Cehul Sil-
vartiei. La orele 2, vrednicul preot, cu garda lui, e la locul indi­
cat. La orele 6, el înaintează, cu garda lui, spre Ceh, în linie de
bătaie. In vârful dealului, lângă castelul baronului Bornemisza,
ei sunt întâmpinaţi de Mihail Pop, avocat român şi de Nikolaevits
László, primpretorul de atunci al plăşii. Aceştia, în numele co
munei şi al plăşii, vestesc că Ungurii înarmaţi au fugit din Cehul
Silvaniei; trupele române pot, deci, să intre libere. Intrând în
oraş, aceste trupe iau în stăpânire primăria, poşta şi şcoala,
azi de arte şi meserii. Aşează posturi de pază şi patrule, prin
oraş. Pentru mai mare siguranţă, ele strâng toate armele şi mu­
niţiile militare şi civile, aflate la particulari.
In ziua de 15. 4. 1919, un călăreţ aduce părintelui Achim
din Băseşti o scrisoare, în plic sigilat. Desface plicul şi citeşte:
»In noaptea aceasta, Armata Română înaintează pe întreg frontul.
Domnia Ta, părinte, vei conduce garda din Băseşti, pe culmea
dealului Bobota, din hotarul Oarţei de Sus. Vei opri orice atac
duşman şi vei rupe legătura bolşevicilor până în vârful Codrului,
ca să nu poată merge în ajutorul bolşevicilor din Bicaz«.
Părintele Achim şi garda lui se pregătesc, numai decât, de
luptă şi, la orele 2, sunt pe poziţiile indicate. Atacul îl începe
Armata Română aţâţ la Hodod, cât şi la Măgura, în hotarul co­
munei Oarţa de Sus. E o luptă crâncenă ce durează până la
orele 12, când bolşevicii se retrag, în fugă nebună, spre Supurul
de Jos. Aici, ieşindu-le în spate, cavaleria română face sume­
denie de prizonieri.
In luptele dela Hodod, cad doi ofiţeri: sublocotenenţii Hâr-
şan şi Crişu, un plutonier, un sergent şi 13 ostaşi. — In comuna
Corni, cade un sergent; în comuna Bârsăul de Jos un ostaş. Toţi
din Armata Română.
Când această Armată înaintează biruitoare, până la Tisa,
gardiştii, dându-şi seamă că misiunea lor a încetat, prezintă, au­
torităţilor române, armele purtate, cu atâta vrednicie.
Nu numai ofiţerii, ci şi trupele câte au trecut prin partea
locului sunt, pe rând, găzduite, întâiu de G. Pop de Băseşti, pe
urmă de nobila sa fiică, doamna Elena Hossu Longin.
Dintre ofiţerii români, cari s’au bucurat de ospitalitatea
acestei fruntaşe familii, regretatul părinte Achim, după ale cărui
memorii dăm aceste ştiri, aminteşte pe Colonelul Racoviţa, maio­
rul Rozin, căpitanul Strat, locotenentul Popescu, sublocotenenţii
Morar, Micuţar, Brădeţeanu ş. a.

162
La îndemnul şi stăruinţa fruntaşilor români desrobiţi, pentru
pomenirea eroilor căzuţi Ia Hodod şi în apropiere, în număr to­
tal de 18 înşi, se ridică, din contribuţiile tuturor, un falnic mo­
nument, faţă în faţă cu culmea, pe care erau aşezate tunurile
bolşevicilor. Sfinţirea monumentului o săvârşeşte părintele canonic,
Dr. Gheorghe Bob, dela Baia Mare, în mijlocul unei imense mul­
ţimi de credincioşi, la Ispasul, adică la ziua eroilor, anului 1931.
Oe atunci, an de an, se organizează pelerinaje, se fac slujbe,
parastase, se rostesc cuvântări, se recită poezii, se întocmesc
serbări neuitate. Acest punct ar fi un minunat Ioc de mănăstire,
pentru pomenire.

u* 163
Adunarea dela Alba Iulia
( 1. 12 . 1918 ).
Acte şi documente.

mAcum slobozeşte, pe robul tăur


Stăpâne, in pace, căci văzură ochit
mei mântuirea Ta, care ai gătit-o îna­
intea fetei tuturor noroadelor..."
(G. POP de BĂSEŞT1, după cu­
vintele dreptului Simeon).

ANTECEDENŢE.
Pe urma biruinţelor tot mai însemnate ale Marilor Aliaţi din vara
anului 1918 pe frontul din Nordul Franjei, biruinţe care se reflectau cu
putere elementară asupra situaţiei interne din monarhia austro-ungară, te-
rorismul exercitat de autorităţile austriace şi ungare, asupra popoarelor
subjugate din această monarhie,începe să obosească.
în măsura slăbirii trufiei austro-maghiare, se ridică iresistibil cu-
rajul popoarelor stăpânite, îndreptat spre scuturarea jugului milenar.
Cedând impulsului general, ce se manifestă în sânul neamului româ­
nesc din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, Comitetul executiv al
Partidului National Român, întrunit în ziua de 12. 10. 1918 în Orade, ia
măsuri, pentru emanciparea definitivă a neamului românesc din aceste pro­
vincii, stabilind textul declarajiunii, ce are să fie cetită de unul dintre de­
putaţii najionali în parlamentul din Buda-Pesta.
Această declaraţie, prin care poporul românesc din aceste ţinuturi
dă de ştire tuturor, că înjelege să se folosească de dreptul de autodetermi­
nare, e cetită în ziua de 18. 10. 1918 de deputatul Dr. Alexandru Vaida-
Voevod în parlamentul ungar, — precum arătăm la locul său.
Tot în şedinţa sa, tinută la Orade în 12. 10. 1918, Comitetul execu­
tiv al Partidului National Român alege, din sânul său, o comisie de 6, care
are însărcinarea să stea în permanentă, şi să urmărească cu atenţiune
desfăşorarea evenimentelor şi îndată ce s’ar ivi necesitatea da se lua
vre-o decizie, să ia dispoziţii pentru convocarea plenului Comitetului exe­
cutiv al partidului.
Schimbările mari, ce zilnic se înregistrează în situaţia internă a
Ungariei dela 18, 10. 1918 încoace, aduc cu sine, că cei şase aleşi ai Co-

164
xnitetului National se întovărăşesc, la un moment dat, cu alţi 6 reprezen­
tanţi ai social-democratilor români din Buda-Pesta sub numirea de „Mare
Sfat Naţional Român“ şi acest organ nou funcţionează, ca atare, vreme
de câteva zile.
Mutându-se, însă, după scurt timp la Arad, acest „Mare Sfat“, ceilalţi
membri ai Comitetului executiv reclamă dreptul lor şi astfel „Marele Sfat“
recunoaşte, că el constă, de drept, din cei 36 membri ai Comitetului şi
din 6 social-democrati români.
în aceasta compozijie a sa, decide acest „Mare. Sfat“, la 5/18. 11.
1918, convocarea Maréi Adunări Nationale, la Alba-lulia, pentru ziua de 1.
12. 1918.
în deosebire de celelalte capitole ale lucrării de fată, aici nu facem
nici o expunere personală. Publicăm numai actele şi documentele acestui
istoric eveniment. O culegere de acte şi de documente este şi mai mult şi
mai puţin, decât o expunere personală. E mai mult, fiindcă în ea oricine
găseşte tot ce se poate găsi relativ la evenimentul din chestiune. Şi e mai
pujin, ca orientare şi perspectivă. Suntem încredinţaţi că încă nu e mo­
mentul pentru expuneri „definitive“.

PROCES-VERBAL
al Maréi Adunări Naţionale a Poporului Român din Transilvania,
Banat şi Părţile Ungurene, ţinută Duminecă, 1. 12. 1918, la Alba
Iuliă, în sala cercului militar din cetate.
Delegaţii, convocaţi prin manifestul din 7/20. 11. 1918 al
Marelui Sfat Naţional Român din Arad, după ce iau parte la sluj­
bele dumnezeeşti, împreunate cu chemarea Duhului Sfânt, în cele
două biserici româneşti ale oraşului, se întrunesc, în număr com­
plet, în sala destinată pentru adunare.
La ora 10 şi jumătate, convocatorul Dr. Ş te fa n C. P o p , ca
preşedinte al Marelui Sfat Naţional Român din Arad, ia cuvântul.
D-sa rosteşte următorul discurs:
„Onorată Adunare Naţională!
Marele Sfat Naţional, în şedinţa sa din 2/15. 11., a hotărlt
convocarea maréi Adunări Naţionale a naţiune! române din Un­
garia şi Transilvania. De loc mai potrivit am aflat Alba-lulia,
această Meccă a Neamului Românesc.
In anul 1914, s’a început războiul năpraznic şi nu era minte
omenească care şi-ar îi putut închipui mărimea, ce avea să şi-o
ia acest război.
Noi am văzut-o: Românii noştri, cum au plecat dela vatra
lor părintească. Noi am văzut-o, că ni s’au dus tânărul şi bă­
trânul, şi, apoi, dacă a mai rămas cineva şi a mai avut o păreche
de boi, ori o păreche de cai, a fost luat să fie trimis la hotarele

165
Galicei, ori în Polonia rusească, să facă serviciu cu vitele sale»
şi cine n’a avut nici boi, nici cai, în sfârşit şi acela a trebuit să
plece, să se ducă. (Voci: Aşa*i!) Acasă au mai rămas mamele
pline de jale şi de lacrimi, şi noi nu ştiam ce se întâmplă în
jurul nostru. Auziam numai dela vecinii noştri despre Volhinia,
Polonia şi altele.
Soldaţii şi oamenii noştri ne întrebau :
»Ce-i, Domnilor ? Drept e, că România ţine cu noi, şi că ni
se vor împlini toate dorinţele? Drept e, ce ne spun ofiţerii?«
S’a început războiul cu minciuni (Aşa-ii), s’a continuat cu
cele mai sfruntate minciuni şi înşelăciuni (Aşa-i!).
Când ziceam noi în Casa ţării şi aci acasă când le-am strigat:
»Staţi, nu fiţi atât de nemiloşi, vedeţi cum curge sângele miilor
de jertfe ale neamului nostru« ; — ni s’a răspuns: »Ce vă făliţi, că
nu voi, ci armata maghiară a secerat gloriile cele mari! «
Cedăm, ziceau ei, că ţăranul vostru este de omenie şi luptă
cinstit, însă voi, popilor, voi inteligenţă, voi învăţătorilor, voi
sunteţi trădătorii, voi aţi trimis în Ţara Românească pe Lucaciu
şi pe Goga, voi aţi subminat temelia poporului. Cu toate că numai
atunci s’a început războiul, totuşi mai ales în părţile Banatului,
au fost închişi, au fost târîţi şi internaţi sute şi sute de intelec­
tuali români (întreruperi în adunare: Trăiască Bănăţenii! Tră­
iască internaţii!).
Aceasta, fraţilor, a fost numai începutul vremurilor cari au
urmat. Când a venit cea mai frumoasă şi cea mai fericită zi a
mamei noastre, România (furtuni de strigăte: Trăiască România»
aplauze repeţite, Trăiască, prelung şi repeţit, s’auzim!) Când unit
înţelepţi fraţi ai noştri n’au putut suferi durerile fraţilor din Tran­
silvania, Ungaria şi Banat (Trăiască!), ei au trecut munţii să ne
salveze, să ne scoată din robie (Trăiască!). Cu acest termen, se
începe Golgota Neamului Românesc. (Aşa-i!). Să nu credeţi însă»
fraţilor, că nu suntem conştii să dăm partea leului scumpei noa­
stre Românii, pentrucă jertfele, pe care le-a adus România, sunt
atât de mari în proporţie cu jertfele, care le-am adus noi, încât
cu pietate şi cu smerenie trebue să ne închinăm acelor factori»
cari au venit în ajutorul nostru.
Ce s’a întâmplat aici acasă, fraţilor, toţi o ştiţi: voi preoţi,
dascăli cari aţi fost purtaţi printre suliţi. Este Golgota neamului
românesc, este Clujul blătămat, unde mii şi mii de suflete (o voce
în adunare: Cinci m ii!) au suferit suferinţe de martir. Dar nici
voi, Mărginenilor, cărora vi s’a răpit averea, n’aţi fost mai prejos»

166
Nu s’au mulţumit numai cu vieaţa noastră. Cheltuélile cele mari
ale unui războiu nebun, au voit să le acopere din avutul nostru.
Nici voi, mamelor şi văduvelor, cari şiroaie de lacrimi ati
vărsat după fiii şi bărbaţii voştri, n’aţi fost cruţate. O ştie un
neam întreag.
Acum se întoarce roata aşa, că noi am avut cea mai grea
soarte. Voi sânteţi liberatorii, mândria sufletului nostru, dar noi
în urma unui blestem, care te sileşte să-ţi omori fratele, noi am
avut trista şi jalnica soarte de robi.
Care nu şi-a ridicat arma în contra fraţilor noştri, a fost
strivit cu gloanţe de mitraliere şi puşcă. (întreruperi: Şi acum
puşcă în noi). Nu cred, că în istoria popoarelor se mai găseşte
un caz asemenea.
Sărman neam românesc, la Sud cu fraţii tăi din Timoc, la
Răsărit cu fraţii tăi din România, la Nord-răsărit cu fraţii din
Basarabia! Poate că istoria veacurilor viitoare o să ne descrie
gemetele durerilor, ce azi nu încap în mintea omenească.
Aceşti fraţi au trebuit să stea faţă în faţă contra fraţilor,
să se ucidă unul pe altul.
Cine pe faţa pământului, ce sociolog, ce economist naţional,
ce filosof, ce bărbat de stat, care om cuminte mai poate pretinde
dela acest neam să mai sufere încă odată repetarea acestei su­
ferinţe? '
Fraţilor! Chiar frumoasa Românie, care a sărit într’ajutorul
nostru, prin forţa cea mai barbară şi mai neumană a fost provi­
zoriu învinsă; chiar mica Românie a trebuit să Sufere deasemenea
cu popoarele cele mari, să aducă jertfe poate înzecite decât acele
puteri. Insă nici România, nici noi n’avem să deplângem hotă-
rîrea ei de a fi intrat în războiu, căci hotărîrea aceasta ne-a for­
mat titlul de drept la adunarea şi hotărîrea noastră de azi.
Momente senine apărură pentru Neamul Românesc atunci,
când se amestecară în război Statele Unite Nord Americane (trăiască
Statele-Unite, trăiască Wilson) şi face legi pentru popoarele lumii.
Din glasul Iui am auzit, prima dată, o veste îmbucurătoare
pentru noi. Cuvintele cele mai sublime şi mai înălţătoare, care
Ie-a rostit acest bărbat sunt următoarele: »Voim libera dispu­
nere a popoarelor asupra sorţii lor, însă înainte de toate voim
ca aceasta liberă dispunere să nu fie o frază, pentrucă cine o
aplică ca frază, asupra capului aceluia se vor sfărâma toate con­
secinţele 1«
Cuvinte de aur a spus Wilson: »Eu văd, că rătăcirea acestui

167
războiu îşi găseşte începutul în asuprirea popoarelor mici, neor­
ganizate, cari n’au fost în poziţie niciodată să-şi spună cuvântul
că la care stat voiesc să aparţină, cari n’au avut niciodată pu­
terea liberă şi independentă, Ia întocmirea lor în state«. Vedeţi:
Cui sunt adresate aceste cuvinte ? Oare nu şi poporului românesc ?
Fraţilor! Nu mai suntem acel popor, care a stat aici în
robie şi a fost împestriţat artificial cu asupritori, cari ne-au luat

Woodrow Wilson, preşedintele Statelor Unite (* 1856, f 1924).

fiecare comună din stăpânirea noastră. Nouă ne-a fost imposibil


ca, în casa ţării, să primim cel puţin un minimum de drepturi, căci
când am cutezat să cerem ni s’a strigat: ştreangul vouă!
Curioşi erau fraţii noştri de azi şi duşmanii de ieri!
De câte ori se raporta despre o învingere mare pentru cen-
tralişti, se aduna gloata din Buda-Pesta şi făureau la legi tot mai
umilitoare contra Românilor şi de câte ori le mergea treaba rău,
mai scriau şi câte o carte la mitropoliţii noştri. (Râsete).

163
Fraţilor! Bunul Dumnezeu, care toate le întocmeşte cu în­
ţelepciunea lui, a voit să se întoarcă roata.
Nici nu se putea altcum într’o monarhie, unde 809/0 se
rugau lui Dumnezeu aşa: Bate-i Doamne pe stăpânii noştri! Nici
nu se putea altcum, pentrucă ar fi fost o imposibilitate, ar fi fost
contrar cu civilizaţiunea, contrar desvoltării omeneşti: să învingă
crima şi mişelia asupra virtuţilor. Din vara anului acestuia, răsu­
flăm mai liberi. Prima răsuflare ne-au adus-o faptele minunate
ale armatelor Antantei. Glorioasa naţiune franceză (aclamaţiuni
repeţite), împreună cu nobila Anglie (aclamaţiuni nesfârşite), cu
sora dulce a noastră, cu Italia (trăiască, urale) şi mai ales întărite
de puterile tinere ale Statelor-Unite americane (uragan de aplauze,
trăiască), au dus steagul dreptăţii la învingere. Văzusem noi, cari
vedem mai bine şi auzisem noi, cari avem auz mai bun, că se
cutremură ţările centraliştilor.
Din rezerva, din neliniştea vrăjmaşilor noştri înţelegeam,
că se pregătesc vremuri epocale, vremuri mari. N’a trebuit mult
ca deodată, ca prin minune, să se surpe acest ticălos târg de
minciuni numit: alianţă a puterilor centrale (strigăte : Jos cu e i!)
Acest putregai întemeiat pe minciună, pe tirănie şi pe cele mai
josnice interese personale a trebuit să se prăbuşească cu regii şi
împăraţii lor cu tot.
Fraţilor! Comitetul Partidului Naţional Român la timpul po­
trivit, în parlament şi-a spus cuvântul său (voci: trăiască Vaidal);
prin rostul D-lui deputat Dr. Alexandru Vaida-Voevod, a adus la
cunoştinţa lumii întregi şi mai ales la cea a vecinilor noştri, că
noi, în dreptul firesc al popoarelor de a-şi determina singuri
soartea, pentru totdeauna, ne desfacem de naţiunea Ungurilor,
(voci: Aşa-i, aşa trebue!) Am declarat, că mu mai cunoaştem
parlamentul maghiar şi guvernul maghiar în cauzele noastre, că
voim singuri, neinfluenţaţi de nimeni, a putea să ne hotărîm şi
noi vom statori condiţiile şi raporturile cum să ne aşezăm între
statele libere, ca stat liber şi coordonat. Acest început, domnilor,
a fost, în 18 Octomvrie st. n. După aceasta, evenimentele au ur­
mat, cu iuţeală sguduitoare. Tot ce dóriam şi aşteptam noi e ra :
Doamne, Doamne, dă să vină un glas lămurit şi pentru neamul
nostru. Prea mult ne-am înşelat, până acum. Nu credeam, nu ve­
deam situaţia curată.
Atunci, fraţilor apare scrisoarea aceea, care cred, că V’a
făcut să tremuraţi de bucurie. Am plâns ca copiii şi am întins
jocul de bucurie. Solia lui Wilson (voci: trăiască Wilson! trăiască

169
Lansing!), în care se spune, că marele prezident cunoaşte jert­
fele cele mari, care le-a adus pentru civilizajiune şi pentru ome­
nire mica Românie, îi recunoaşte revendicările şi, înainte de toate,
îi recunoaşte dreptul la o unitate naţională (Trăiască România-
Mare! Aplause, aclamaţiuni lungi, trăiască unitatea naţională!)
Ce a urmat, fraţilor, este o desvoltare logică a împrejură­
rilor. Noi, cari am fost puşi de lumea noastră în fruntea aface­
rilor nationale, am aflat momentul psihologic de sosit pentru a
anunţa duşmanilor noştri de secole, cumcă noi primim imperiul
peste toate ţinuturile, locuite de Românii din Transilvania, Unga­
ria şi Banat (trăiască!). Credem, că ce am făcut, bine am făcut
(voci: Trăiască! »Nu se putea mai bine«). Duşmanii noştri, însă,
nu au voit să ne recunoască acest drept. Şi când auziră, că Va­
lahii aceştia oropsiţi, că iobagii aceştia nu se însufleţesc pentru
treburile lor, ne-au ridicat acuza că înşelăm poporul (strigăte de
protestare! Nu-i adevărat, minciunii), că noi nu suntem dispuşi
să primim bunătăţile cele mari, cari ni-le oferă ei (voci: Nu le
primim 1) Fraţilor 1 între acestea noi neînfricoşaţi, cu fruntea ri­
dicată, am mers cu un pas mai departe şi am publicat manifestul
marelui sfat national român (voci: Trăiască!)
Permiteîi-mi, fraţilor, să citesc ceva din acest manifest, să
vă cetesc voinţa noastră [citeşte]: »Neamul Românesc din Unga­
ria şi Transilvania nu admite mistificare, asupra condiţiilor pro­
puse. Protestează împotriva revendicărilor Maghiarilor asupra
teritorului românesc, care, dela descălcarea împăratului Traian, a
fost muncit de braţele noastre şi a fost scăldat cu sângele nostru,
şi sub nici o condihune nu mai suferim o legătură de stat cu
naţiunea maghiară, ci neamul nostru este hotărît a-şi înfiinţa sta­
tul său liber şi în (voci, nedumeriri, »ce-i asta ?«) citeşte . . .
sprijinul lumii civilizate declară sărbătoreşte că vom peri mai
bine cu tot», decât să stăm mai departe cu Maghiarii.
Fraţilor, poate prea lung vă vorbesc, însă în convingerea
mea cred, că am făcut bine, că V’am schiţat aceasta.
Cu acestea, comitetul national şi-a împlinit datorinta fată de
naţiunea sa (Aplause, să trăiască!)
A spune mai mult, voi reprezentanţii poporului sunteji che­
maţi ! (Voci: Trăiască România-Mare, aclamaţiuni unanime, Trăiască
România-Mare, voci puternice: Fără condijiuni, strigăte: Să
auzim, sgomot: fără condiiiuni, s’auzim!). După toate acestea, ti"
nând cont de mandatul primit dela D-Voastră, noi am venit îna­
intea D-Voastră şi declarăm cu hotărîre sfântă, că poporul român

170
este matur, îşi cunoaşte chemarea sublimă în lumea civilizată
(Trăiască, aplauze), vrem unirea tuturor Românilor.
Propunerile le va face comitetul provizor. Cu sfială vă salut
pe voi, reprezentanţi ai poporului român, salut cu dragoste pe
reprezentanţii României cari nu vreau să facă aici politică
(Trăiască, aplauze) şi cari nu vreau să le spun numele; pe repre­
zentanţii Basarabiei: vicepreşedintele Sfatului Ţării: Pantilimon
Halipa şi delegatul Cazacliu ; pe reprezentantul Bucovinei: prof.
Alecu Procopovici. Salut corpul voluntarilor din Transilvania şi
Ungaria, cu sediul în Iaşi: Dr. Victor Deleu, Vasile Osvadă, Torna
Vasin ca, Eugen Goga şi Bihorean.
Eu mi-am împlinit misiunea. Dumnezeu să ne dea înţelep­
ciunea, ca să aducem hotărîri bune!
Numesc de notari ad hoc pe D nii Dr. Laurenţiu Oanea şi
Dr. Sever Miclea, iar de raportor al Comisiunii de vérificare pe
Dr. Ioan Suciu. Dau cuvântul d-lui raportor«.
Dr. I. Suciu: Domnilor Delegaţi! Comitetul naţional centrai
din Arad a decis la 15 1, tr. convocarea adunării naţionale de
astăzi a poporului român din Transilvania, Ungaria şi Banat,
pentru ca să decidă asupra sorţii sale. Credenţionale au intrat
nu numai din cele 24 comitate, ci au mai intrat dintr’unul, deci
total din 25 judeţe. Au intrat credenţionale aproape din toate cer­
curile electorale, adecă din 130 de circumscripţii electorale, din
cari s’au prezentat peste 689 de delegaţi. Afară de aceştia, multe
cercuri au trimis şi supleanţi. S’au prezentat Prea Sfiinţiile Lor
Domnii Episcopi [Aclamaţiuni, Trăiască!], au sosit exmişii Con-
sistoriilor şi Capitlelor. Apoi delegaţii societăţilor culturale româ­
neşti, ca Asociaţiunea transilvană pentru literatura şi cultura po­
porului român [Astra], cea pentru fondul de teatru şi peste o
sută de asociaţiuni. S’au prezentat dela fiecare şcoală medie şi
dela institutele teologice şi pedagogice, delegaţi speciali. Au sosit
delegaţii reuniunilor învăţătoreşti, ai reuniunilor de meseriaşi,
delegaţii partidului sócial-democrat român, cei ai gărzilor na­
ţionale şi au venit şi aceia, cari reprezintă viitorul naţiunii noa­
stre : tinerimea universitară română. Aici sunt credenţionalele,
aici e lista delegaţilor, dacă doriţi să cetim lista delegaţilor
[întreruperi]. Nu-i de lipsă! Le vedem! Le vedem! Să nu se ci­
tească !
Raportez numai scurt, că s’au prezentat delegaţi şi din co­
mitatele : Trei-Scaune, Ciuc şi din Cenad, Bichiş şi chiar din
Ugocia, la adunarea naţională de astăzi, la încoronarea visului

171
tuturor Românilor. S’au prezentat, învingând şi trecând pesté
piedeci mari, şi fraţii din Torontal.
Comisia verificatoare a aflat toate actele,în ordine. Vă rog ^
să luaţi la cunoştinţă.
Nu pot trece cu-vederea, ca să nu amintesc, că au sosit
mii de adrese de aderenţă cu sute de mii de semnături, şi că
toate acestea arătând, cum că fiecare ştie, ce avem să decidem.
Despre aceasta se va face dare de seamă publică, dar cred că
astăzi să nu le cetim aici.
Sunt 1228 de delegaţi, (Voci pe galerie: Dar Reuniunile
femeilor ?)
Dr. Suciu: Cer scuze, dacă am întrelăsat să amintesc că şi
Reuniunile femeeşti sunt reprezentate prin delegatele lor. Fe-
meea română a fost doar totdeauna însufleţită pentru idealul
naţional, (trăiască femeile române!)
Aflu astfel că adunarea naţională este capace a aduce ho-
tărîri decizive, prin urmare avem să trecem la constituire.
Domnilor! Comisiunea Vă face următoare propunere:
Binevoiţi a alege de preşedinţi pe Domnii: George Pop
de Băseşti (Trăiască Badea George, trăiască prelung şi repe­
tat) şi pe Prea Sfinţiţii Episcopi loan I. Pap şi Dr. Demetriu
Radu (aclamaţiuni), de vicepreşedinţi pe Domnii Dr. Teodor
Mihali, Dr. Ştefan Cicio-Pop şi loan Flueraş, de notari pe dom­
nii Dr. Alexandru Fodor, medic în Bălgrad, Dr. Sever Miclea,
Dr. Caius Brediceanu, Dr. Victor Deleu, Dr. Silviu Dragomir,
losif Ciser, Dr. Ionel Pop şi Dr. George Crişan. (Adunarea i-a
aclamat prelung, primind propunerea unanim).

George Pop de Băseşti:


„Prea iubifii m ei! Onorată adunare a tuturor Românilor
din Transilvania, Ungaria şi Banat l
Naţiunea română la toate evenimentele mari istorice, în
trecut şi astfel şi astăzi, s ’a adunat pentru a decide asupra
sorţii sale.
In 1848, marele an al sguduirilor şi prefacerilor sociale
şi al scuturării lanţurilor purtate de veacuri, neamul nostru s ’a
adunat pe Câmpul libertăţii de lângă Blaj, ea să-şi frângă eă-
tuiile iobăgiei.
Acolo, printr’o supraomenească încordare, acest neam a
frânt cătuşile cari îl ţineau legat de glia oligarhilor străini.

112
Smuls din robia trupească a iobăgiei, poporul românesc
din Ardeal şi Ungaria a fost silit să continue a trăi într’o nouă
iobăgie, cu mult mai dureroasă şi mai umilitoare: iobăgia su­
fletească.
Duşmanii seculari, cari ne-au ţinut veacuri dearândul în
lanţuri fizice, ne-au ţinut, până ieri, înlănţuiţi sufleteşte, înnăbu-
şind cu brutalitate toate manifestările sufletului românesc dornic
de libertate şi cultură naţională.
Lanţurile acestei robii suntem chemaţi, fraţilor, să le sdrobim
astăzi, în această mare adunare naţională, a tuturor Românilor

George Pop de Băseşti, după o fotografie din toamna a. 1918.

din Ungaria şi Transilvania, aici, pe pământul stropit cu sân­


gele martirilor, Horia şi Cloşca.
Vrem să sdrobim lanţurile robiei noastre sufleteşti, prin
realizarea marelui vis al lui Mihai Viteazul: unirea tuturor celor
de o limbă şi de o lege, într’un singur şi nedespărţit Stat
Românesc.
Lăsaţi-Vă pătrunşi, fraţilor, de fiorii sfinţi ai acestui stră­
lucit praznic naţional şi în cea mai deplină şi frăţească' ar­
monie să clădim temeliile fericirii noastre naţionale viitoare.
Dumnezeu să binecuvinteze sfatul nostru şi lucrările noastre !

173
Salutăndu-oă cu toată căldura inimei mele, declar adu­
narea nafionalű a tuturor Românilor din Ungaria şi Transilvania
deschisă.“ (Aplause, aclamafiuni),
Dr. Silviu Dragomir: Onorată Adunare Naţională! Din par­
tea Comitetului executiv al partidului naţional central a intrat o
adresă. Vă rog să-mi daţi voie să o citesc. (Citeşte). Comitetul
executiv al Partidului National Român din Transilvania. Ungaria
ţ i Banat, sosind éra de liberă dispunere, îşi depune mandatul
Dat în 3o Noemvrie. (ss) George Pop de Băseşti. (Aclamatiuni
furtunoase). Propune ca adunarea naţională să ia cunoştinţă de
■depunerea mandatului comitetul naţional. Se primeşte.
Preşedintele dă cuvântul d-lui Vasiie Goldiş, care rosteşte
următoarea cuvântare:
»MĂRITA ADUNARE NAŢIONALĂ!
Zămislit din necesitatea imperiului roman de a-şi aşeza o
■sentinelă puternică în Carpaţii sudostici şi coborîşurile lor împotriva
seminţiilor barbare, dela miază-noapte şi răsărit, cari ameninţau
cultura umană creiată prin geniul latin, Neamul Românesc dela
început şi până astăzi a îndurat soarta aspră, rezervată orică­
rei sentinele credincioase: loviturile duşmane, în statornică
radare.
Bogată şi fericită la început, Dacia romană în curând se
face trecătoare nesfârşitelor seminţii, care orbite de strălucirea de
departe a Romei de aur, se gonesc, întrecându-se spre fermecă­
toarele oraşe ale împărăţiei. Lovită de putreziciunea oricărui
neam, care se opreşte cu cerbicie la un anumit fuştel pe scara
■civilizatiunii, şi năpădită în aceasta slăbiciune a furnicarului no­
roadelor barbare, Roma sucombă.
Creangă tăiată din puternica tulpină, colonii Iui Traian îşi
adâncesc rădăcinile prin stânci şi văi şi roditoarele ogoare ale
prejmuitoarelor câmpii. Lipsiţi de scutul împărăţiei şi lăsaţi în
<jrija propriilor puteri, aceşti orfani romanici acopăr trunchiul
vechiu tracic şi infiltraţi de o pătură oarecare a blânzilor şi vi­
sătorilor Slavi, ei se făcură un singur neam, o singură limbă, o
singură fire : Neamul Românesc.
Răsare o minune, fără păreche, în istoria lumii. Lung şir de
veacuri călcată în picioare de orde barbare, Naţiunea Română îşi
pieráé unitatea de stat, se sfărâmă prin văi sub dominatiuni
răsleţe şi una de altă neatârnătoare ; pierde încopciarea cu fluviul
larg şi luminos al istoriei mondiale, ca apa de ploaie în nisip

174
parcă dispare dela suprafaţa conştiinţei umane. Dar când, după
optsprezece veacuri, sufletul românesc se trezeşte din somnul de
moarte şi reînvie ca un soare luminos, conştiinţa de neam, ho­
tarele etnice ale acestui popor, cu preciziune aproape milimetrică,
sunt tot. acelea, cari sunt desemnate pe harta istorică drept ho­
tare ale Daciei lui Traian. Şi Basarabeanul, care-şi adapă calul
în valurile întunecate ale Nistrului se înţelege desăvârşit la graiu
cu Crişanul din apropierea blondelor ape ale Tisei. Sentinela ro­
mână a rămas credincioasă chemării sale de a păzi geniul lati­
nităţii şi neîncetatelor lovituri duşmane, ea a opus virtutea-i
legendară: statornica-i răbdare.
După lungi veacuri de ascunziş, aşezându-se viscolii cotro­
pitori, Naţiunea Română reapare la lumina istoriei în chipul duor
ţărişoare, răzimate de Carpaţi şi cu feţele spre Dunăre şi Nistru,
dar trunchiul de rădăcină, în munţii smulşi odinioară dela eroicii
Daci, rămâne bătut de soartea rea şi înlănţuit de un popor nă-
praznic la fire şi pornit spre dominaţiunea fără cruţare. Fusese
cuib dé vârtejuri locul, unde ne aşezase Traian şi svârcolirile
spre fericire ale neamului nostru s’au lovit veacuri de-a rândul
de nesaţul hrăpitorilor duşmani, cari ne înconjurau de pretutindeni.
Micile ţărişoare, cari se întemeiaseră prin vitejii coborîtori
din Maramurăş şi Făgăraş, se loviră înainte de toate de cel mai
crâncen duşman al oricărei comuniuni omeneşti: zavistia şi ura
dintre fraţi.
Nefericirea lor fu mărită prin inamicii din afară: Unguri,
Leşi şi Tătari. Se ridică, în urmă, semiluna şi acum Românii sunt
sortiţi să-şi apere, cu sângele lor, nu numai trupul şi avutul, ci
sufletul şi credinţa.
Scut s’au făcut ei culturei plăpânde, ce începuse a încolţi
pe temeiurile învăţăturilor lui Christos şi prin jertfele lor fără
seamăn întru apărarea progresului civilizaţiunei umane faţă de
concepţia inferioară a mohamedanismului, propagat principial cu
mijloacele barbariei, Românii şi-au făurit titlu neperitor şi în­
dreptăţire la recunoştinţa întregei omenimi. Nimic nu dovedeşte
mai mult tăria credinţei creştineşti a sufletului acestui popor, de­
cât faptul, că, în numele luptei creştinătăţii împotriva păgânilor,
mai întâiu după răsleţirea neamului prin soartea fatală, s’a putut
face, pentru o clipă, unirea lui în cetatea aceasta, prin braţul pu­
ternic al geniului scânteietor al Viteazului Mihai.
Dar această unire o clipă dispăru ca fulgerarea unei scântei
electrice şi trupul neamului nostru se frânse iar în bucăţi. Fraţii

175
noştri de pe coborîsurile răsăritene ale Carpaţilor şi din şesurile
hotărnicite prin Dunărea de jos şi apele Nistrului îndurară suve­
ranitatea turcească, sufereau prădăciunea Leşilor şi Tătarilor, în-
grăşară cu sângele lor lifta blăstămată din Fanar. Ţara Cernău­
ţilor şi mormântul lui Ştefan cel Mare îl răpi hoţeşte pajura
spurcată a Habsburgilor perfizi, dulcile câmpii ale Basarabiei le
fură muscalul tiran. Noi, cei ce rămăsesem la vatra stăbună m
Ardeal, Banat şi Ţara Ungurească, am fost dripiţi de cea mai
crâncenă soarte ce o poate avea un neam de oameni în lume.
Am fost lănţuiţi într'o robie trupească, economică şi sufletească,
cum nu se mai pomeneşte în istoria întreagă a omenimii. încer­
carea desperată în 1784, de a scutura jugul, n’a avut rezultat şi
sfârşitul din acest oraş al ţăranului Horia aşteaptă încă geniul
literar, care să întruchipeze una dintre cele mai înfiorătoare tra­
gedii ale istoriei. Adevăr a grăit S. Bărnuţiu, în epocalul său dis­
curs rostit în catedrala Blajului, în ziua cea mare din 1848, zi­
când : »Dacă nu-şi poate închipui cineva greutăţile, ce le sufereau
Iudeii dela Faraoni, să se uite Ia Faraonii din Ardeal«.
Veacuri dearândul Poporul Românesc, adevăratul şi legiti­
mul proprietar al pământului ce fusese odată Dacia-Romană, a
fost socotit străin şi sclav pe pământul său strămoşesc.
Iar când după şuferinţi de secole din depărtatul Apus, dela
-dulcea soră latină, care păşeşte în fruntea ginţilor spre lumina
desăvârşirii, a sosit şi în munţii noştri duhul libertăţii, egalităţii
şi frăţietăţii, când credeam să înviem la libertate prin întocmirile
creiate de lumea nouă, vechii noştri oprimatori s’au înfrăţit cu
împăratul, pentru care noi vărsasem sângele nostru cu credinţă
şi aceste două puteri ne-au robit din nou. Umbra îndurerată a
regelui munţilor, a scumpului Iancu, rămâne pentru vecie clasica
dovadă a legendarei ingratitudini habsburgice. împotriva voinţei
noastre au unit Ardealul nostru cu Ţara Ungurească şi printr’un
constituţionalism falş şi mincinos ne-aü luat libertatea culturei,
ne-au desfiinţat politiceşte, bisericile noastre le-au aservit ten-
denţei lor de opresiune şi ne-au făcut imposibil progresul econo­
mic, prin care am fi putut să ne apărăm împotriva năvălirii oar­
delor străine, pe pământul părinţilor noştri.
Intr’aceasta priviam cu iubire duioasă la fraţii noştri dela
Răsărit, cari începuseră a se reculege din urgiile vremilor bar­
bare. Resimţiră obârşia comună şi, la razele luminii primite dela
Apus, conştiinţa naţională săvârşi, la 1859, unirea Principatelor
Române, sub bunul şi luminatul Cuza-Vodă, iar sângele vărsat

176
din nou cu atâta vitejie împotriva păgânilor la 1877 scutură ş;
cele de pe urmă zale ale lanţului, care lega România de Constan-
tinopol şi, la 10 Maiu 1881, Carol I-ul aşează, pe capul său co­
roana de rege al României libere şi independente.
Noi, însă, ne făceam datoria de cetăţeni ai Ungariei şi su­
puşi ai dinastiei de Habsburg—Lotharingia. Am crezut că înde­
lunga noastră răbdare şi credinţa noastră pentru patrie şi tron
în cele din urmă, totuşi, va muia inimile celor puternici şi ni se
va oferi, chiar în interesul monarhiei, putinţa unei vieţi naţionale
şi condiţiunile progresului cultural şi economic. Aşteptările noa­
stre au fost zădarnice. Oprimarea se înteţeşte. Oprimatorii măr­
turisesc acum pe faţă, că scopul lor este un stat naţional
maghiar şi că, prin urmare, noi naţionaliceşte trebue să ne
desfiinţăm. A pornit opera de extirpare şi războiul mondial, care
acum s’a sfârşit, în gândul opresorilor noştri a avut chemarea
să încoroneze opul. Sute de mii de Români şi-au vărsat şi acum
sângele lor pentru »patrie şi tron«, iară patria şi tronul au tâ-
rît în urgia internării pe părinţii şi fraţii acestor luptători;
patria şi tronul au decretat moartea şcoalei româneşti, au trimis
sbirii lor în adunările noastre bisericeşti, au pregătit proiectele
pentru nimicirea noastră politică, au început ruinarea noastră
economică, au aruncat în temniţi zeci de mii de Români, ne-au
sugrumat libertatea presei şi a cuvântului, »patria şi tronul«
s’au conjurat împotriva noastră şi ne pregăteau mormântul.
Dar zădarnică este lupta omenească împotriva adevărului
şi a dreptăţii. Legea tainică a firii cu necesitate de fier îndrumă
întâmplările omeneşti pe cărarea civilizaţiunii ce duce spre de­
săvârşire ; omenimea instinctiv urmează acestei legi. Ea a ajuns
la recunoaşterea necesităţii de a sintetiza libertatea individuală şi
libertatea naţională într’o unire superioară a societăţii omeneşti.
Sinteza aceasta e condiţionată, însă, de desăvârşirea celor două
libertăţi: individuală şi naţională. Dacă, însă, aproape în toate sta­
tele civilizate, libertatea individuală este desăvârşită ori pe calea
desăvârşirii, în unele dintre aceste state libertatea naţională este
încătuşată. Războiul mondial s’a făcut pentru descătuşarea acestei
libertăţi. Naţiunile trebue să fie libere, ca astfel, între egale
drepturi şi condiţiunj, să poată încheia acea mare unire a po­
poarelor, care va fi chemată să reprezinte o concepţiune supe­
rioară pe scara civilizaţiunii şi să sporească astfel fericirea
omenească pe pământ. Toate capetele luminate ale Apusului au
mărturisit crezul lo r: războiul acesta este războiul pentru libera­
12 177
rea naţiunilor, nu de dragul acestor naţiuni, ci pentru interesul
lumii, pentru interesul omenimii, care numai în chipul acesta e
capabilă ă păşi un pas înainte, pe calea fericirii sale. Ideile
acestea le-a copt istoria, şi apostolul, care le vesteşte, este Wil­
son. [Trăiască Wilson, ovaţii entuziaste, şi îndelung repetate].
Pentru învingerea acestor idei, au intrat în luptă puterile
aliate ale Apusului. Românii de pretutindenea s’au aliat acestor
puteri, noi cu sufletul, fraţii liberi cu armele. Românii şi-au făcut,
şi de data asta, datoria lor, de sentinelă a civilizaţiei împotriva
brutalităţii.
Naţiunile trebuesc liberate. Intre aceste naţiuni se află şi
naţiunea română din Ungaria, Banat şi Transilvania. Dreptul na-
ţiunei române de a fi liberată, îl recunoaşte lumea întreagă, îl
recunosc acum şi duşmanii noştri de veacuri. Dar, odată scăpată
din robie, ea — aleargă în braţele dulcei sale mame. Nimic mai
firesc în lumea aceasta. Libertatea acestei naţiuni înseamnă: —
unirea ei cu Ţara Românească. Bucăţirea poporului românesc n’a
fost urmarea vreunei »legi economice«, în care terminologie se
ascunde minciuna. Dimpotrivă teritoriul dintre Nistru, Tisa şi
Dunăre constitue cea mai ideală unitate economică, aproape
autarhie. Bucăţirea trupului românesc a fost act de barbarie.
Distrusă barbaria — unirea tuturor Românilor într’un singur Stat
este cea mai firească pretensiune a civilizaţiei. (Strigăte entu­
ziaste: Aşa-i!). Teritoriile locuite de Români dela descălcarea
lui Traian şi până astăzi au fost teritorii româneşti. Nu există
putere de a suci logica până acolo, ca invadările elementelor
străine, dirigiate pe aceste teritorii în chip artificial şi prin abuzul
de putere al statului cu scopul desfiinţării noastre naţionale, să
poată clătina dreptul nostru de proprietate asupra acestor teri­
torii (aşa-i!). Aşa ceva ar fi sancţionarea crimei şi ar constitui
o pălmuire a civiliza'ţiunii, care, principial, nu admite substituirea
dreptului prin brutalitate. După drept şi dreptate, Românii din
Ungaria şi Transilvania dimpreună cu toate teritoriile locuite de
dânşii, trebue să fie uniţi cu Regatul Român. (îndelungate stri­
găte de aclamaţii).
După cum, însă, cea dintâi reunire de o clipă a elementului
românesc Ia marginile de Răsărit ale lumii civilizate s’a făcut prin
sabia lui Mihai, în numele unui principiu superior, tot aşa aceasta
nouă unire, care de data asta va fi integrală şi pentru eternitate,
se face prin strălucita învingere a armelor purtate pentru civili-
zaţiune, în numele unei concepţii de vieaţă superioară, care are

178
să transforme lumea ce se prăbuşeşte! Este principiul libertăţii
adevărate a tuturor neamurilor şi cel al egalităţii condiţiunilor de
vieaţă pentru fiecare individ ăl oricărei naţiuni şi este principiul
întovărăşirii tuturor naţiunilor libere într’o alianţă internaţională,
spre a împiedeca nedreptatea şi a scuti pe cei mari şi mici*
deopotrivă.
Unirea tuturor Românilor într’un singur Stat numai atunci
va fi datornică şi garantată prin istoria de mai departe a lumii,
dacă va răspunde tuturor îndatoririlor impuse prin noua concep­
ţie a civilizaţiunii, dacă ea ne va inspira datoria să nu pedepsim
progenitura pentru păcatele părinţilor şi, ca urmare, va trebui
să asigure tuturor neamurilor şi tuturor indivizilor conlocuitori pe
pământul românesc aceleaşi drepturi şi aceleaşi datorinţe. Civili-
zaţiunea care ne-a eliberat pretinde dela noi respectul pentru
dânsa şi ne obligă să prăbuşim în noul nostru stat orice privile­
giu şi să statorim ca fundament al acestui stat: munca şi
răsplata ei integrală. -
înaintaşii noştri pe Câmpul Libertăţii în 1848 au hotărît
aşa: »Naţiunea Română depune jurământ de credinţă cătră îm­
păratul, cătră patrie şi cătră naţiunea română«. împăratul ne-a
înşelat [aşa-i], patria ne-a ferecat şi ne-am trezit că numai cre­
dinţa în noi înşine, în Neamul nostru Românesc ne poate mântui
Să jurăm credinţă de aci înainte numai Naţiunei Române, dar tot
atunci să jurăm credinţă tare civilizaţiunii umane. Câtă vreme
vom păstra aceste credinţe, neamul nostru va trăi, se va întări
şi fericiţi vor fi urmaşii noştri până la sfârşitul veacurilor«.
Preşedintele dă apoi cuvântul D-lui Iuliu M aniu care pro­
nunţă următorul discurs:
»Dacă privim îndărăt, la suferinţele îndurate de Neamul Ro­
mânesc ; dacă ne amintim de sângele vărsat: nu ştim cum să
mulţumim lui Dumnezeu, că ne este dat, nouă, celor din gene­
raţia de acum, să trăim aceste timpuri de înălţare. In aceste mo­
mente solemne, ne vom purta vrednic de timpurile pe care le
trăim. Vrednicia naţională se judecă după înţelepciunea, cumin­
ţenia şi înălţarea sufletească, cu care se aduc hotărîri chemate
să croiască soarta noastră.
Noi ne simţim ca orbul care de zecî de ani n’a văzut lu­
mina zilei, când, prjntr’o binefacere dumnezeească, i se deschid
ochii şi vede lumina sfântă a soarelui. Noi suntem aci ochii
poporului, cari văd azi lumina libertăţii neamurilor. înainte de a
lua hotărîri, trebue să ne închinăm înaintea acelora, cari au ajutat
12* 179
ca lumina aceasta să străbată norii. Aceştia sunt vitejii din glo­
rioasa armată română. (Strigăte viforoase: Să trăiască!) conduşi
de marele lor căpitan: Regele Ferdinand. (Toată adunarea se
scoală în picioare şi strigă: Trăiască Regele Ferdinand! Tră­
iască Regina Maria!) Nu pot vorbi mai departe, până ce nu las
să ne închinăm capetele noastre înaintea celor morii şi apoi
înaintea celor vii, cari au luptat pentru înfăptuirea idealului uni­
tăţii Românilor.
Istoria ne-a învăţat, că nu trebue să aşteptăm nimic dela împă­
raţii străini şi dela fiii altor neamuri, ci dela propriile noastre puteri.
Adevărul ce ne călăuzeşte acum e, că singura forţă, care ne poate
ţinea în viitor, e aceea provenită din unirea tuturor Românilor.
Ce aş putea adauge încă, ca să întărim convingerea în noi,
că unirea tuturor Românilor este o necesitate de vieată a Ro­
mânilor de pretutindeni ? Această unire noi avem dreptul s’o pre­
tindem pe baza fiinţei noastre unitare nationale. Suntem foţi de
aceeaşi tradiţie şi cu aceleaşi aspiratiuni. Ce ar mai putea să îm­
piedece ca aceasta unire ce există în noi, în sufletele noastre,
să se înfăptuiască în realitate; ca această naţiune română să fie
un trup şi suflet?
Toată lumea a recunoscut acum, că fiecare popor trebue să
să se constitue într’un singur stat, că numai aşa poate contribui
la înaintarea civilizaţiei mondiale, conform însuşirilor sale proprii.
In deosebi, noi Românii din Ardeal şi Ungaria suntem în drept
să cerem unirea, fiindcă aci, la noi, e leagănul Românismului.
Numai o’ crudă barbarie poate împiedeca ca însăşi vatra, leagă­
nul, să fie despărţit, să rămână separat, atunci când toate cele­
lalte se unesc, Şi Ardealul trebue să fie o parte întregitoare din
corpul naţiunii române. In afară de dorinţa noastră obştească de
a ne apropia de sânul mamei noastre, toate argumentele ştiin­
ţifice şi Sociologice întăresc justiţia revendicării noastre, — ele
au înfăptuit România Mare. (Aplauze vii). Aclamările D-voastre cu
care aţi întâmpinat proiectul de rezoluţie, ce vi s’a cetit înainte,
arată dorinţa noastră vie, care e şi dorinţa lumei culte, care stă
alăturea de noi.
Nimic dar nu poate sta în cale să înfăptuim această dorinţă.
Trebue să cerem încorporarea, fără întârziere şi pe veci, într’un
singur Stat al iuturor Românilor. (Aplauze).
Când voim să înfăptuim acest ideal al nostru, nu dăm numai
de prieteni, — ci şi de o tabără întreagă de oameni, cari voiesc să
împiedece cu toate mijloacele unirea. Pentru înlăturarea ori-

180
-cărei îndoieli a străinilor asupra a ce voim să facem prin unirea
noastră naţională, — marele sfat Naţional Român declară, că nu
voieşte un imperiu de asuprire. Nu voim ca din asupriţi să deve­
nim asupritori. Voim să asigurăm libertatea pentru toţi şi desvol-
tarea pentru toate popoarele conlocuitoare: Marele nostru Sfat
Naţional ţine să accentueze, că urmează vechiul nostru proverb:
Ce ţie nu-ţi place, altuia nu face. Noi voim, pe acest pământ al
României Mari, să întronăm libertatea naţională pentru toţi. Voim
ca fiecare naţiune să se poată cultiva în limba ei, să se roage
Jui Dumnezeu în credinţa ei şi să ceară dreptate în limba ei.
Noi, cari am vărsat lacrimi, văzând limba noastră scoasă
din şcoli, biserici, justiţie, nu o vom lua altora. Nu vom lua pu­
tinţa vieţii dela alţii. Nu voim să trăim din sudoarea altora, pen-
4rucă noi putem trăi din vrednicia şi puterea noastră, prin munca
noastră. (Aplauze entuziaste). Numai printr’un regim democratic
putem întări Ţara noastră Românească, mai ales când trebue să
ţinem seamă de cerinţele vieţii moderne de stat, numai având un
regim de drepturi şi libertăţi înlăuntrul ţării, vom avea tărie să
validităm cauza noastră în afară. Deplina libertate a tuturor stra­
turilor sociale, e o garanţie pentru binele ţării. De aceea marele
sfat naţional român a pus în proiectul lui de rezoluţie acel punct
care vorbeşte de înfăptuirea regimului democratic.
Noi suntem un popor de ţărani. Tot ce vedem înaintea
noastră, în haine negre şi cu frunţi luminate, a ieşit din popor.
Nici unul nu poate zice că obârşia lui nu este dela plugul român,
dela pământul românesc, de unde îşi scoate credinţa lui în viitor.
De aceea marele sfat naţional cere o reformă agrară radicală ca
să se împartă pământ ţăranilor, ca această clasă ţărănească, iz­
vorul nesecat al forţelor, să fie puternică.
Un neajuns în structura naţiunii noastre este că industria
şi comerţul nu ne sunt desvoltate.
Trebue să căutăm, să avem nu numai o independenţă na­
ţională, ci şi o independenţă economică, să avem toate din pute­
rile şi munca noastră. Să dăm, dar, toate libertăţile acelei clase,
care va contribui la desvoltarea industriei şi comerţului nostru.
Suferinţele îndurate de clasa meseriaşilor şi muncitorilor în apus,
luptele ce le-au adus, — ne pun în poziţie să ştim ce măsuri
trebuesc luate de cu vreme, pentru înaintarea acestei clase de
meseriaşi şi muncitori. Trebue să profităm de experienţele altora.
Trebue să ne silim ca structura socială a Neamului Românesc
să corespundă cerinţelor moderne.

181
Trebue să ţinem, apoi, seamă de greutăţile unei tranziţii la
unire. De aceea marele sfat naţional a hotărît ca până la întru­
nirea Constituantei, să se dea ţinuturilor noastre o autonomie
provizorie, ca această tranziţie să se facă fără greutăţi. Căci nu
în 2—3 zile se poate face o perfectă unitate în organizaţia ad­
ministrativă şi judiciară.
Naţiunea noastră nu poate lăsa, apoj, din vedere întocmirea
generală viitoare a omenirii. Trebue să ne spunem dar cuvântul
şi în această chestiune, cerând ca în legăturile mari internaţio­
nale să nu domnească rigiditatea unei suveranităţi, ci să se
aplice frăţietatea universală, iar printr’un juriu internaţional să
se împiedece în viitor conflictele cu arme.
Salutăm pe Bucovineni, fraţii cari au suferit acelaşi jug şi
s’au unit acum cu România.
Cu noi, Românii, au suferit jugul neamuri întregi: Cehii,
Slovacii, Polonii etc.
Trebue să constatăm că lupta lor fără preget pentru inde-
dendenţa şi desrobirea lor naţională a fost o pildă luminoasă
pentru noi. (Strigăte însufleţite: Trăiască Cehii!). Experienţele
lor, faptele lor eroice au fost pentru noi momente de înălţare şi
întărire, ca să mergem şi noi pe acea cărare, ca să ne înfăp­
tuim şi noi idealul naţional, ca să mergem şi noi pe acea cale,
pentru realizarea visului nostru.
Trebue, dar, să ne aducem aminte de ei şi să le trimitem
un dulce salut, dorindu-le întreaga fericire. (Aplauze îndelung
repetate).
Avem să mai mulţumim armatelor glorioase ale Antantei şi
diplomaţilor ei.
E o datorie a noastră să salutăm această alianţă a naţiu­
nilor Antantei. (Adamări entuziaste).
Vă rugăm să primiţi unanim proiectul nostru de rezolu-
ţiuni. Acest proiect arată cărarea pe care mergând înainte, ne
vom putea atinge idealul şi să punem temelia unei Românii Mari
şi unite, care în veci are să fie, ca în ea să se înfăptuiască
spiritul desăvârşitei democraţii şi dreptatea socială«.
Urmează la tribună social-democratul, Io sif Jum anca, care
rosteşte următoarea cuvântare:
»PREACINSTITĂ ADUNARE NAŢIONALĂ!
In anul 1914, când isbucnise crâncenul râzboiu european,
când întreagă lumea şi mai cu seamă Franţa tremura de groază,

182
că cultura franceză, libertatea franceză şi republica franceză au
să fie dripite de militarismul german, atunci întreagă naţiunea
franceză, social-democraţii şi toate partidele într’o singură unitate
s’au ridicat şi au ţinut piept puvoiului, ce venea dela hotare.
Astăzi e vorbă de libertatea, de posibilitatea desvoltării în
viitor a culturii româneşti şi astăzi venim şi noi aici, adevăraţii
reprezentanţi ai muncitorimei române (trăiască! aplauze) din Un­
garia, Transilvania şi Banat, venim să ne declarăm în faţa prea­
cinstitei adunări, să declarăm în faţa internaţionalei socialiste,
că vrem unirea tuturor Românilor (trăiască! aplauze prelungite).
O vrem şi suntem gata a lupta, cu toate mijloacele, pentru
înfăptuirea şi pentru apărarea ei.
Noi suntem proletari, noi ducem o luptă de clasă.
In lupta aceasta, suntem solidari cu toţi fraţii de pretutin-
denea, cu toţii suntem pentru transformarea socială, ca fiecare
om să fie om liber şi stăpân pe sine însuşi. (Voci: Bravo!)
Dar solidaritatea aceasta nu o înţelegem în aşa fel, ca şi
mai departe să fim numai sateliţii unui singur partid, şi nu voim
să fim şi pe mai departe o clasă fără importanţă, o clasă, care
n’are la dispoziţie mijloacele necesare pentru afirmare şi desvoltare.
De aceea, când aderăm la unirea tuturor Românilor, voim
totodată şi posibilitatea de desvoltare a muncitorimei române,
voim să deschidem braţele largi, pentru ca în această Ţară Ro­
mânească Nouă să se desvoalte şi să progreseze un popor mun­
citor, tot aşa, cum au progresat popoarele muncitoare din Apus.
Social-democraţia nu-i identică cu lipsa simţului naţional
(voci: Trăiască!). Noi nu zicem, că Ubi bene, ibi patria, dimpo­
trivă zicem, că: unde ţi-e patria, acolo trebue să-ţi cauţi de ea!
De aceea noi nu ne temem, că nu vom avea putere să ne cău­
tăm drepturile la o vieaţă liberă. (Aprobări).
Când facem declaraţia aceasta, că aderăm la unire, o facem
nu numai pentrucă în .instinctul nostru, în internul nostru, în
inima noastră există simţul acesta, ci o facem şi cu mintea clară,
prin convingerea aceea fermă, că prin postulatele luate în rezo-.
luţia, ce s’a prezentat preacinstitei adunări, sunt luate toate acele
garanţii, care sunt suficiente pentru democratizarea României.
Noi am trăit într’una cu tovarăşii noştri unguri. Şi mai m ult:
ei ne-au dat mână de ajutor, de ne-am organizat; ba ce şi e mai
m ult: ei au căutat să ne sprijinească, ca şi noi să ne putem va-
lidita în Internaţională.
Dar astăzi a sosit momentul, când declarăm, că suntem so­

183
lidari cu ei ca clasă, nu le suntem duşmani, dar vrem să fim o
floare singură în buchetul Internaţionalei. (Aşa-i, aplauze).
In Ardeal, în Ţara Ungurească şi în Banat, e adevărat că
nu sunt numai muncitori români, ci e fapt că proletariatul din
aceste ţinuturi este în majoritate de altă naţionalitate, dar pentru
noi socialiştii români, aceasta nu poate fi un motiv, ca să nu
aderăm la unire, pentrucă noi, muncitorii români, simţim una cu
întreg Neamul Românesc«. (Trăiască).
Ne mai cerând nimeni să ia cuvânt la obiectul dela ordinea
zilei, preşedintele G. Pop de Băseşti încheie discuţia şi pune
întrebarea, că adunarea naţională doreşte oare ca rezoluţiunea
propusă de Vasile Goldiş să fie supusă votării punct de punct, ori
voieşte să fie această rezoluţiune supusă în bloc aprecierii adu­
nării (voci unanime: Cerem să fie întregimea ei supusă aprecierii).
Preşedintele G. Pop de Băseştt se ridică din scaunul pre-
zidial şi pune întrebarea: Primeşte onorata adunare rezoluţiunea
propusă de Goldiş în întregimea ei?
Adunarea aprobă unanim: Primim. Trăiască Regele nostru
Ferdinand I., Trăiască Regina Maria, Trăiască dinastia română!
Vrem o singură Românie a tuturor Românilor!
După minute, în timpul cărora însufleţirea tuturor se mani­
festă în aclamări frenetice, preşedintele G. Pop de Băseşti enunţă
c ă : Adunare naţională a Poporului Român din Transilvania, Banat
şi Părţile Ungurene a primit rezoluţiunea prezentată de Vasile
Goldiş în întregimea ei şi astfel Unirea acestor provincii româ­
neşti cu ţara-mumă şi cu celelalte provincii surori alipite ei
este pentru toate veacurile pecetluită.
Adunarea izbucneşte, pe urma acestei enunciaţii prezidiale,
din nou în ovaţiuni la adresa părechei regale româneşti.
Preşedintele acordă apoi cuvântul d-lui A lex an d ru V aida-
V oevod, care arată că până la înfăptuirea tehnică a Unirii, care,
chiar potrivit rezoluţiunii primite, numai după Constituanta Româ-
niei-Mari se poate înfăptui, aceste provincii au nevoie de un organ
propriu al lor, în stare să conducă, sub controlul unei reprezentaţii
a poporului, chestiunile administrative şi judiciare. Propune ca ma­
rele Sfat Naţional prevăzut prin punctul IX al rezoluţiei primite
să constea din 250 membri, dintre cari 200 să aleagă această
mare adunare imediat, iar restul până la 250 să fie întregit prin
cooptare de către însuşi acel Mare Sfat. Acestui sfat îi vor apar­
ţine şi membrii episcopatului.
Preşedintele, dupăce a pus întrebarea, că primeşte adunarea

184
această propunere ori nu, pe urma aclamărilor unanime a dele­
gaţilor din adunare, enunţă primirea în întregime a propunerii
dlui Al, Vaida-Voevod.
In urma acestei declaraţii, d. Al. Vaida-Voevod dă cetirea
listei acelora, pe care îi propune a fi aleşi de Adunarea Naţională
în Marele Sfat.
In temeiul aprobării unanime a listei propuse,
preş. George Pop de Băseşti declară pe cei cuprinşi in lista
cetită şi alăturată acestui proces verbal de membri aleşi în Marele
Sfat National al Transilvaniei, Banatului, Crişanei, Sătmarului şi
Maramureşului, cu dreptul acordat acestei corporatiuni provizorie
de a alege din sânul său, un guvern provizoriu al acestor ţinuturi
şi de a se întregi pe sine, prin cooptări, până la numărul de 250
membri.
Episcopul Dr. D em etriu R adu al O răzii-M ari, propune
ca Adunarea Naţională să exprime mulţumită sa iubitului său pre­
şedinte (Ovaţii: Trăiască Badea George), vechiului comitet natio­
nal, cum şi organului de executivă, înjghebat în Arad sub numirea
de Marele Sfat National Român, pentru munca desfăşurată cu
atâta dragoste şi însufleţire pentru realizarea visului de veacuri al
nostru. Se primeşte unanim.
Episcopul Ioart I. P a p p al Aradului aseamănă ziua de azi,
cu ziua de 15. 5. 1848. Sub influenta acestei amintiri, întreaga
adunare intonează imnul national »Deşteaptă-te Române« !
Preşedintele G. Pop de Băseşti suspendă şedinţa pentru a
putea aduce hotărîrile luate la cunoştinţa sutelor de mii de Ro­
mâni, cari aşteaptă pe câmpul lui Horia vestirea lor.
Preşedintele şi delegaţii părăsesc sala pentru a ieşi în
muHimea poporului.
Dintre cuvântările rostite poporului de pe mai multe tribune,
ce erau ridicate pe câmpul lui Horia, de lângă cetatea Albei tulii,
înregistrăm aici următoarele: Cea pronunţată de Episcopul Mi-
r o n E. C ris te a al Caransebeşului:
»Sunt aproape două mii de ani, de când împăratul Traian
a sădit, a altoit nobila viţă romană, în tulpina vânjoasă a rezisten­
tului neam dacic, dând astfel naştere Poporului nostru Român.
Ca o sentinelă neadormită şi credincioasă a organizaţiei şi
a civilizatiunii romane, a răspândit acest popor lumina culturii
latine, prefăcând aceste plaiuri şi ţinuturi — pe atunci încă săl­
batice — în »Dacia Felix«.
Dar năvălirea Hunilor şi a numeroaselor horde barbare —

185
câte s’au strecurat pe aceea în curs de veacuri — nu numai ca
ne-au stingherit în munca şi opera noastră, ci ne-au înfrânt
pentru multă vreme şi, ceea ce a fost mai rău pentru noi, ne-au
divizat, ne-au împărţit.
Astfel, cu timpul am ajuns uşor unii în jugul Maghiari­
lor, dedaţi dela fire — ca şi ceilalţi Turáni — a trăi din sudoarea
altora; alţii au ajuns în robia Turcilor, mai târziu a Germanilor
şi a ţarismului rusesc. Mai lungă a fost robia noastră, a Româ­
nilor din Banat, Ungaria şi Transilvania, care a durat o mie
de ani.
V’aş amărî prea tare sufletele şi aş prea întuneca senină­
tatea acestui frumos praznic naţional, dacă v’aş înfăţişa icoana
amănunţită a lungilor noastre suferinţe din cursul acestor 10
veacuri.
Amintesc numai:
Cum am zăcut veacuri întregi în cea mai neagră iobăgie p
cum am fost proscrişi de legile nu numai aspre, ci draco­
nice ungureşti;
cum în atâtea rânduri ne-am pierdut pe toţi conducătorii;
cum ne-au sfâşiat chiar credinţa strămoşească;
cum au rupt legăturile canonice şi fireşti ale bisericii noastre
cu biserica mamă a fraţilor de dincolo;
cum ne-au bătut păstorii, ca să se risipească mai uşor
turm a;
cum au hrănit cu scump sângele nostru toate lipitorile lă-
pădăturilor străine.
Dar cu toate acestea — precum după vorba lui Alecsandri
»Ceahlăul sub furtună nu cade muşuroi« — aşa şi puterile Nea­
mului Românesc n’au putut fi zdrobite pentru totdeauna. Dirr
contră! Mulţumită puternicei însuşiri a poporului de a se spori
văzând cu ochii, s’au împlinit faţă de noi cuvântul poetului:
»Barbarii vin, barbarii tre c : Românul îi petrece,
»Şi — unde unul a căzut — răsar în locu-i zece.
Astfel codrul neamului a odrăslit mereu, suplinind nu numai
golurile marilor jertfe, ci am fost chiar în stare să dăm lumii —
pe lângă multe altele — şi eroi, ca pe Ioan Corvinul, carele —
ca şi Ştefan cel Mare — a frânt puterea semilunei păgâne; pe
Matei Corvinul, care a fost cel mai mare rege al Ungariei.
Dar cu cât începeau să iasă mai bine la iveală strălucitele
noastre însuşiri strămoşeşti — cu atâta se sileau mai tare tura­
nicii noştri tirani a ne asupri şi strâmtora.

186
Orbiţi de gogoriţa »ideii de stat naţional maghiar« nu s'ate
ruşinat a născoci cele mai drăceşti căi şi mijloace cu scopul ha­
tárit de a ne desfiinţa şi maghiariza. De o parte, Habsburg» haini
şi meşteri întru a sămâna intrigi şi discordie între popoarele
fostei monarhii, ca astfel să le poată domina şi să le poată sus­
ţine ; de altă parte, barbarii de Germani au aflat în finii lor, Ma­
ghiari, pe cei mai tipici ucenici ai imoralei lor devize: »Macht
geht vor Recht«. Contele negru, Iuliu Andrássy> pe care intenţio­
nează republica maghiară a-1 trimite ca delegat la tratativele de
pace, a declarat în camera ungară: »Cauza naţionalităţilor din
Ungaria este chestie de putere şi nu de drept«.
Mai ales ceea ce au făcut cu noi în anii din urmă, trece
toate marginile. Strigau la cer răzbunare nedreptăţile, care tre­
buia să le suferim. Ne durea mai ales încătuşarea sufletului
nostru românesc şi răpirea şcoalelor, căci n’am uitat nici pe o
clipă admoniţia dela 1848 a marelui Bărnuţiu: »Şi cu cât vor
învăţa mai mulţi Români la şcoale străine, cu atât va pierde na­
ţiunea mai mulţi fii«. Fiecare fiu înstreinat era o bucată ruptă
cu dureri din trupul nostru.
In faţa asupririlor şi a nedreptăţilor, pe cari nu le puteam
opri, ne-am retras resignaţi Ia vetrele familiilor şi la altarele bi­
sericuţelor noastre şi acolo am străjuit cu neadormită grijă şi am
salvat scumpele comori ale sufletului: legea, limba, datinile stră­
moşeşti şi toată moştenirea fiinţei noastre etnice de Români..
Dar asupririle acestea — deşi ne-au împestriţat cu străini
pământul strămoşesc prin colonizări, deşi cu toată forja mijloa­
celor de guvernământ ne-au înstrăinat oraşele, ne-au ţinut în
neştiinţă, împiedecând aproape orice progres; — totuşi nu ne-au
putut istovi, ci ne-au făcut mai rezistenţi, ne-au întărit, ne-au
închegat. Iară ţara fraţilor din regatul liber a. devenit pentru noi
steaua strălucitoare a nădejdilor noastre de mai bine.
Prinzând curaj, am înteţit tot mai mult lupta noastră poli­
tică, pornită în contra opresorilor noştri, cristalizând tot mai clar
ţinta aspiraţiunilor noastre naţionale.
La anul 1866 scrie Papiu Ilarian unui deputat român din
parlamentul ungar : »Românii să pretindă curat şi simplu, ca să
fie naţiune politică egală . . . Numai înainte cu curaj şi cauza
voastră va ajunge la cunoştinţa Europei şi atunci aţi câştigat totul«.
Bărbăteştile lupte politice ale episcopilor şi fruntaşilor noştri
conducători, pecetluite cu însemnate jertfe de mucenici naţionali,
formează pagini strălucite ale trecutului nostru întreg.

187
Ele au convins pe marile popoare, cari conduc destinele
lumii, despre sfinţenia cauzei noastre şi despre îndreptăţirea
aspiraţiunilor noastre spre libertate.
Şi când tiranii noştri seculari au intrat şi’n sfintele noastre
biserici şi au pângărit altarele lor, pe cât de sfinte, pe atât şi de
româneşti, fraţii noştri liberi n’au mai putut suferi umilirea noastră.
Atunci marele fiu al marelui său părinte Ioan Brătianu — în
casa căruia s’au cultivat cu sfinţenie cultul desrobirii noastre,
cu aprobarea plină de însufleţire a tuturor factorilor competenţi,
urmaţi de toată ţara — a sfătuit din poziţia sa plină de răspun­
dere pe Vodă, să scoată sabia şi să înceapă lupta alăturea de
acele popoare, pe a căror steag este scrisă: »înfrângerea tiră-
niei, biruinţa dreptăţii şi eliberarea popoarelor asuprite«.
Ajutorul Celui de sus a fost cu ele şi cu noi; căci adevăr
cuprind cuvintele însufleţitului Nicolae Bălcescu: »Dumnezeu a
lăsat libertatea pentru popoare; şi cine se luptă pentru libertate,
se luptă pentru Dumnezeu«.
După 52 luni de uriaşe jertfe şi de mult sânge românesc
vărsat în lupte crâncene, a biruit sfânta şi mântuitoarea poruncă
din solia puternicului Wilson. Tot poporul trebue să aibă liber­
tatea a fi stăpân pe sine şi a şi croi însuşi viitorul şi soartea«.
Ca să ne folosim şi noi Românii din Banat, Ungaria şi
Transilvania de dreptul cuprins în acest evanghelic principiu, am
venit la această istorică şi măreaţă Adunare Naţională în străve­
chea Alba Iulie, de care ne leagă amintirea celor mai crude
chinuri şi suferinţe, dară şi cea mai sfântă nădejde.
Deşi au trecut veacuri de atunci, totuşi şi acum aud, cum
geme de adânc din fundul temniţei regele munţilor Iancu, aud
mai ales suspinele şi sfâşietoarele urlete de durere ale muceni­
cilor Horia şi Cloşca, cari aici pe locul unde stăm acum, au fost
traşi pe roată.
Sub impresia acestor amintiri amare, sub impresia proaspe-
lelor noastre suferinţe din anii războiului. . . care Român mai j
poate dori, să mai trăim în acelaş Stat cu Maghiarii? Cine ar*l
dori aceasta, nu poate fi Român.
Dar, chiar de s’ar fi şters din sufletul nostru orice amintire
a muceniciei noastre de veacuri, şi încă nu ne puteam gândi
astăzi la altceva, decât la aceea, ce au hotărît şi făcut fraţii din
Basarabia şi Bucovina, adecă la Unirea cu scumpa noastră Ro­
mânie, alipindu-i întreg pământul strămoşesc.
Aceasta a trebuit să fie singura noastră tendenţă firească

188
doară idealul suprem al fiecărui popor, ce locuieşte pe un teritor
compact, trebue să fie unitatea sa naţională şi politică. Am fi
nişte ignoranţi, vrednici de dispreţul şi râsul lumii, dacă, în si­
tuaţia de azi, am avea o altă dorinţă.
Numai din unirea tuturor Românilor de pretutidenea vor
putea răsări astfel de producte şi manifestaţiuni ale geniului nostru
naţional, cari prin însuşirile lor specifice româneşti să contribue
la progresul omenirii.
Deci — ori cât ar fi de tare gardul Carpaţilor, care până
acuma ne-a despărţit ne fraţii noştrii — totuşi azi şi aici — în
atmosfera tradiţiilor lui Mihai Vodă Viteazul — nu pot decât să
exclam împreună cu poetul Rădulescu Niger:
»Hotarele de astăzi sunt margini trecătoare,
»de care timpul râde;
»căci el pătrunde ’n taina ursitei vitoare,
»când ele s’or deschide!«
Ceasul deschiderii a sosit.
Nu putem şi nici n’avem lipsă să retezăm Carpaţii căci eî
sunt şi trebue să rămână şi în viitor inima Românismului; dar
tot natul român de pretutindenea trebue să simţească, cum astăzi,
prin glasul nostru unanim, am deschis, larg şi pentru totdeauna,
porţile Carpaţilor, ca să poată pulsa prin arterele lor, cea mai caldă
vieaţă românească şi prin această să ni se înfăptuiasă:
»Acel vis neîmplinit, copil al suferinţii,
»Cu a cărui dor au adormit şi moşii şi părinţii«.
Am ferma convingere că, precum noi, cei adunaţi la' Alba
Iulia, am hotărît azi cu glas unanim unirea cu România, aşa şi
glasul întregii naţiuni se va concentra azi asupra singurei do­
rinţe, pe care o pot exprima în 3 cuvinte:
»Pân’ la Tisa!«
După aceste cuvinte poftesc pe Preasfinţitul episcop, D r,
Iuliu H o ss u d e la G herla, să citească hotărîrea adusă în această
privinţă. P. S. S. spune:
»FRAŢILOR,
Ceasul plinirii vremii este acesta, când Dumnezeu Atotpu­
ternicul rosteşte, prin poporul Său; credincios, dreptatea Sa, în­
setată de veacuri.
Astăzi prin hotărîrea noastră, se înfăptuieşte România Mare,
una şi nedespărţită, rostind fericiţi, toţi Românii de pe aceste
plaiuri: Ne unim pe veci cu Ţara-mamă, România.

189
y
ín
cn
m
XJ'
(îi
o
o
X
CJ
c
c

o
c
na>
5C*l
S
o
*
ET«

oCL
cD
£U<
D.
ÍL
£T
>
cr
su

IO
vC
00

.190
I

Vă reamintiţi când prin sutele de spitaluri, în zilele de în­


tuneric, Vă vesteam : »va învinge dreptatea« (întreruperi entu­
ziaste: Te cunoaştem pe Sfinţia Ta); Vă arătam că vine ceasul
când toţii făcătorii nedreptăţii vor plânge, lacrimi de sânge, în
ziua bucuriei noastre.
A biruit dreptatea.
Acesta-i ceasul dreptăţii lui Dumnezeu şi al răsplătirii Lui.
Acesta-i ceasul bucuriei noastre, bucuria unui neam întreg,
pentru suferinţele veacurilor, purtate de un neam, cu credinţă în
Dumnezeu şi cu nădejdea în dreptatea Lui.
Suferinţele veacurilor se îmbracă în lumină, cum revarsă
în clipa aceasta soarele asupra noastră lumina sa, cu binecu­
vântare. (In acel moment ieşia soarele de sub norii, ce acope-
riau până atunci întreg orizontul, mulţimea erupând într’un entu­
ziasm înflăcărat).
Cuvintele Domnului se plinesc şi aici, întru plinirea drep­
tăţii dumnezeeşti: »mulţi au dorit să vadă ce vedeţi voi şi n’au
văzut; şi âă audă ce auziţi voi şi n’au auzit. Ochii voştri sunt
fericiţi că văd şi urechile voastre fericite că aud«.
Văd ziua întregirii neamului şi aud bunăvestirea dreptăţii
iui Dumnezeu.
Ascultaţi Români, fericiţi, bunăvestirea unirei noastre pe
veci cu Ţara-mamă: România.
La lumina celor expuse până aci, din încredinţarea şi în
numele marelui sfat al naţiunii române din Ungaria, Banat şi
Transilvania rog mărita adunare naţională să binevoiască a primi
şi a enunţa, ca ale sale, următoarele hotărîri.
P. S. Sa Episcopul Iuliu Hossu citeşte apoi următorul
proiect de rezoluţiune:
I. Adunarea naţională a tuturor Românilor din Transilvania
Bănat şi Ţara Ungurească adunaţi prin reprezentanţii lor îndrep­
tăţiţi, la Alba-Iulia în 1 Decemvrie 1918, decretează unirea acelor
Români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România.
(Aplauze frenetice. Trăiască România Mare! Lumea se scoală în
picioare, mâinile se ridică. Ora e punct 12). Adunarea naţională
proclamă în deosebi dreptul inalienabil al naţiunii române la în­
treg Banatul cuprins între râurile Murăş, Tisa şi Dunăre. (Voci:
Trăiască, aclamaţiuni, aprobări).
IÍ. Adunarea naţională rezervă teritoriilor susindicate auto­
nomie provizorie până la întrunirea Constituantei, aleasă pe baza
votului universal.

191
III. In legătură cu aceasta, ca principii fundamentale Ia alcă­
tuirea noului stat român, adunarea naţională proclamă următoarele :
1. Deplină libertate naţională pentru toate popoarele conlo­
cuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra şi judeca în
limba sa proprie prin indivizi din sânul său şi fiecare popor va
primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare şi la guver­
narea ţării, în proporţie cu numărul indivizilor cévl alcătuesc.
2. Egală îndreptăţire şi deplină libertate autonomă confe­
sională pentru toate confesiunile din stat.
3. înfăptuirea desăvârşită a unui regim curat democratic pe
toate terenele vieţii publice. Votul obştesc, direct, egal, secret,
pe comune, în mod, proporţional, pentru ambele sexe, în vârstă
de 21 de ani, la reprezentarea în comune, judeţe ori parlament.
(Voci: Trăiască femeile! Trăiască! aclamaţiuni pe galerie, doam­
nele flutură batistele).
4. Desăvârşită libertate de presă, asociare şi întrunire;
libera propagandă a tuturor gândirilor omeneşti.
5. Reformă agrară radicală. Se va face conscrierfea tuturor
proprietăţilor, în special a proprietăţilor mari. In baza acestei
conscrieri desfiinţând fidei comissele în temeiul dreptului de a
micşora după trebuinţă latifundiile, i se va face posibil ţăranului
să-şi creieze o proprietate (arător, păşune, pădure) cel puţin atât,
cât să o poată munci el şi familia lui. Principiul conducător ai
acestei politici agrare este pe de o parte promovarea nivelării
sociale, pe de altă parte potenţarea producţiunii.
6. Muncitorimei industriale i-se asigură aceleaşi drepturi şi
avantagii cari sunt legiferate în cele mai avansate state indus­
triale din Apus.
IV. Adunarea naţională dă expresiune dorinţei sale, ca con­
gresul de pace să înfăptuiască comuniunea naţiunilor libere în
aşa chip, ca dreptatea şi libertatea să fie asigurate pentru toate
naţiunile mari şi mici deopotrivă, iar în viitor să se elimineze
războiul ca mijloc pentru regularea raporturilor internaţionale.
V. Românii adunaţi în această adunare naţională salută pe
fraţii lor din Bucovina, scăpaţi din jugul monarhiei Austro-Ungare
şi uniţi cu ţara mamă, România.
VI. Adunarea naţională salută cu iubire şi entuziasm libe­
rarea naţiunilor subjugate până aci în monarhia Austro-Ungară,
anume naţiunile: Ceho-Slovacă, Austro-Germană, ]ugo-Slavă, Po­
lonă şi Ruteană şi hotăreşte ca acest salut al său să se aducă
la cunoştinţa tuturor acelor naţiuni.

192
VII. Adunarea naţională cu smerenie se închină înaintea
memoriei acelor bravi Români, cari, în acest războiu, şi-au vărsat
sângele pentru înfăptuirea idealului nostru, murind pentru liber­
tatea şi unitatea Naţiunii Române.
VIII. Adunarea naţională dă expresiune mulţumitei şi admi-
raţiunei sale faţă de puterile aliate, cari, prin strălucitele lupte
purtate cu cerbicie împotriva unui duşman pregătit de multe de­
cenii pentru războiu, au scăpat civilizaţiunea din ghiarele barbariei.
IX. Pentru conducerea mai departe a afacerilor Naţiunii Ro­
mâne dia Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunarea na­
ţională hotăreşte instituirea unui Mare Sfat Naţional Român, care
va avea toată îndreptăţirea să reprezinte Naţiunea Română ori­
când şi pretutindeni faţă de toate naţiunile lumii şi să ia toate
dispoziţiunile, pe care le va afla necesare în interesul naţiunii.
Fericit am vestit hotărîrea judecăţii lui Dumnezeu prin re­
prezentanţii a toată suflarea românească ; fericiţi voi, cari aţi pe­
cetluit pe veci, Unirea cu Ţara mamă.
O vieaţă întreagă veţi mărturisi cu mândrie: Şi eu am fost
la Alba Iulia!
Fiii fiilor voştri vor chezeşui puternic şi fericiţi rostind: Şi
părinţii noştri au fost la Alba Iulia! Voi sunteţi marea armată a
sufletelor alese, a neamului vostru.
De acum o Românie Mare, întemeiată pe dreptatea Iui Dum­
nezeu şi pe credinţa poporului Săp.
Cântarea noastră de biruinţă să fie, cântarea neamului pe
calea lungă şi grea a veacurilor : »Dreptatea Ta, Doamne, e drep­
tate în veac şi cuvântul Tău adevărul«.
Dreptate şi adevăr, la temelia României întregite.
Mărire întru cele de sus lui Dumnezeu.
Pe pământ pace.
Ziua învierii să ne luminăm popoare.
Trăiască România Mare, una şt în veci nedespărţită. Amin.
(Urmează îmbrăţişarea cu Prea Sfinţia Sa, Dr. Miron Cristea,
atunci Episcop de Caransebeş, în faţa mulţimilor entuziaste, cari
aclamau şi plângeau de bucurie).
P. S. S. a adaus cuvintele: »Pe cum ne vedeţi aici îmbră­
ţişaţi frăţeşte, aşa să rămână îmbrăţişaţi, pe veci, toţi fraţii Români«.
(Delirante aclamări).
P ă r. Ş tefan R oşianu, profesor de teologie în Blaj, eraln
sala maré (propriu zis întreaga cetate eră atunci; ca o sălăf
13 193
uriaşă) a Adunării Naţionale a Românilor din Transilvania, Banat
şi Ţara Ungurească, prezidată de legendarul Badea George, când
i se face invitaţiunea de a eşi în câmp pentru a da şi el hrană
sufletească mulţimii adunate acolo, să contribue şi el cu ceva în
ziua, în care se scria cea mai frumoasă pagină în istoria unui
neam de falnică obârşie, dar desconsiderat şi împărţit sub mai
multe stăpâniri. '
A plecat în maşini cu Preasfinţii» Episcopi Dr. Cristea şi
Dr. Hossu cu părintele Dr. V. Macaveiu, cu advocaţii Dr. Bontescu
şi Dr. Vlad, cu profesorul Dr. S. Dragomir. In Câmpul lui Horia
era o mare de capete treze, luminate şi curate, ca sufletele bu­
nilor creştini în ziua Paştilor. Cei prezenţi au ascultat cu evlavie
şi cu entuziasm, ce nu se poate descrie, cuvântările improvizate
ale oratorilor (între atâtea lucruri mari, aproape ca oriunde, a
fost şi acolo un defect: organizatorii şi-au uitat să indice Ia timp,
oratori pentru poporul ce aştepta sub cerul liber, să asculte solia
Unirii cu Ţara mamă.
Sfinţia Sa invită publicul — precum îşi mai poate rezuma
singur această cuvântare după 17 ani — să laude în rugăciune
bunătatea nemărginită a lui Dumnezeu, pentrucă a răsplătit su­
ferinţele neamului nostru, greu şi mult încercat, dându-i favoarea
de a se libera de sub stăpânirile streine şi a făuri toţi fraţii de
un sânge şi de o limbă o singură Ţară: România Mare.
Dumineca învierii a urmat după marea Vineri a Patimilor,
după mizeriile, umilirile, batjocurile, bătăile suferite de Dumnezeu-
Omul, Christos, după vărsarea sângelui Lui prea scump pe lem­
nul crucii.
Aşa s’a întâmplat şi cu neamul nostru. Cât s’a rugat, postit,
ajunat, câte umiliri, batjocuri, bătăi n’a suferit şi poporul nostru
pentru libertate!
Roata, în care s’au rupt oasele lui Horia, spânzurătoarele,
în cari şi-au pierdut^ vieaţa atâţia, fiind aleşi ai neamului după
Adunarea dela Blaj, din 1848, temniţele, în cari s’au bolnăvit,
ori s’a stins vieaţa luptătorilor noştri neînfricaţi, au fost preţul li­
bertăţii şi al întregirii neamului, ce ni-le dă Dumnezeu azi, când
se cuvine să uităm tot amarul trecutului, să iertăm toate nedrep­
tăţile şi, mulţumind Domnului, să ne veselim şî să ne bucurăm
pentru învierea neamului, care să trăiască, în unire, déapururea.
După lămurirea publicului, biroul maréi Adunări Naţionale
şi o parte din delegaţi s’au reîntors în sală, unde preşedintele
G. Pop de Băseşti, după ce a mulţumit pentru încrederea ono­

194
rantă, pusă în persoana sa şi în soţii săi din prezidiu, anunţă
că Marele Sfat Naţional şi din această Adunare Naţională este in­
vitat la şedinţa de constituire pe mâine, Luni, 2 Decemvrie 1918,
orele 9 în sala Tribunalului Alba-Iulia.
După acestea, prezidiul declară Adunarea Naţională de în­
cheiată.
p. Preşedinte: Notar :
(ss.) Dr. T. Mihali (ss.) Silviu Dragomir
Verificatorii:
(ss.) Iuiiu Maniu
(ss.) Ioan Suciu

PROCES VERBAL
luat în şedinţa Marelui Sfat Naţional, ţinut în Alba Iulia la 2 De­
cembrie 1918, în sala mare a tribunalului. Şedinţa se începe la
orele 10. Prezenţi: Toţi membrii aleşi ai Marelui Sfat Naţional.
Preşedintele G. Pop de Băseşti deschide şedinţa şi dă cuvântul
D-lui Dr. Iuliu Maniu.
I. D. Dr. Iuliu Maniu propune ca Marele Sfat să aleagă o
comisie de candidare care să propună: a) preşedinţia Marelui
Sfat şi pe notari, b) pe membrii comitetului executiv, c) pe mem­
brii delegaţiei adunării dela Alba Iulia, cari vor avea misiunea
de a prezenta hotărîrile luate de către adunare, M. S. Regelui
Ferdinand I. In comisiune propune să fie a le s: P. S. S. Episcopii
Dr. Miron E. Cristea şi Dr. Iuliu Hossu, apoi D-nii Vasile Goldiş,
Dr. Ioan Suciu, Dr. Aurel Lazar şi Dr. I. Nedelcu.
Adunarea primeşte cu unanimitate propunerile d-lui Iuliu
Maniu şi preşedintele declară aleşi în comisiune pe cei- propuşi.
Preşedintele întrerupe şedinţa pe 5 minute.
II. După redeschiderea şedinţei, raportorul comisiunei de
candidare, P. S. S. Dr. Miron E. Cristea propune de preşedinte al
Marelui Sfat Naţional pe d. George Pop de Băseşti, de vicepre­
şedinţi pe P. S. S. Ioan I. Pop şi Dr. Dimitrîe Radu şi pe D-nii
Dr. Teodor Mihali şi Andrei Bârseanu, iar de notari pe D-nii Dr.
Caius Brediceanu, Dr. Mihail Popovici, Dr. Ionel Pop, Dr. Silviu
Dragomir, Gheorghe Pop şi I. Ciser.
Marele Sfat Naţional primeşte cu unanimitate de voturi pro­
punerea făcută, iar Preşedintele declară aleşi pe cei propuşi.
Raportorul comisiunei, P. S. S. Dr. Miron E. Cristea pro­
pune ca comitetul executiv al-Marelui Sfat Naţional să poarte
denumirea de .»Consiliu Dirigent al Transilvaniei, Banatului şi ţi-
13* 195
miturilor româneşti din Ungaria«, iar reşedinţa deocamdată să fie
în oraşul Sibiu. Acest Consiliu Dirigent va duce în îndeplinire
hotărîrile Adunării Naţionale, va prelua şi va dirigui vieaţa de Stat,
va îngriji serviciile publice şi, în acest scop, va fi în drept a or­
dona şi a lua toate măsurile care Ie va găsi necesare.
Se primeşte cu unanimitate.
Raportorul comisiunii propune, iar Marele Sfat Naţional pri­
meşte cu unanimitate de voturi să aleagă de membri ai Consi­
liului Dirigent pe următorii 15 domni:
Dr. luliu Maniu, preşedinte
Dr. Şt. C. Pop
Vasilie Goldiş
Dr. Alex. VaidaVoevod
Dr. Ioan Suciu
Dr. Aurel Vlad
Dr. Aurel Lazar
Dr. Victor Bontescu
Dr. Vasile Lucaciu
Dr. Vaier Branisce
Octavian Goga
Dr. Emil Haţiegan
Dr. Romul Boila
Ioan. Flueraş şi
Iosif Jumanca
Comisiunea de candidare prin raportorul său propune ca
membri ai delegaţiei care va fi încredinţată să prezinte hotărîrile
Adunării Naţionale M. S. Regelui pe următorii domni:
P. S. S. Episcopii
Dr. Miron E. Crislea şi
Dr. Iuliu Hossu
şi pe D-nii
Vasilie Goldiş şi
Dr. Alex. Vaida Voevod
Marele Sfat Naţional primeşte, cu unanimitate, propunerea
făcută.
III. P. S. S. Episcopul Ioan Pop invită pe membrii pr
zenţi ai Consiliului Dirigent, D-nii:
(lista de mai sus), afară de Lucaciu, Branisce şi Goga
să rostească jurământul, după textul cetit de P. S. S.
Depunerea jurământului a fost urmată de urale şi ovaţii
entuziaste.

196
IV. D. Dr. Iuliu Maniu, preşedintele Consiliului Dirigent,
luând cuvântul mulţumeşte Marelui Sfat National pentru încre­
derea depusă în D-sa şi în membrii aleşi. Promite că activitatea
ce va desfăşura va fi condusă numai de interesele superioare
ale Neamului Românesc şi cere conlucrarea tuturor Românilor,
pentru a putea îndeplini opera ce li s’a încredinţat.
Membrii Marelui Sfat National salută cu aplauze însufleţite
cuvintele D-lui Iuliu Maniu.
V. D. Dr. Silviu Dragomir propune:
Iar Marele Sfat National primeşte cu unanimitate de a se
trimite M. S. Regelui Ferdinand următoarea telegramă : »Aduna­
rea Naţională a Românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Un­
gurească, ţinută în Alba Iulia, glorioasa cetate a lui Mihai Vitea­
zul, a declarat într’un elan de entuziasm fără margini, unirea
teritoriilor sale cu Regatul România. Vestindu-vă hotărîrea aceasta,
care încoronează aspiraţiile de veacuri ale Neamului Românesc,
rugăm pe M. Voastră, să primiţi omagiile ce venim a le exprima
cu supunere. Trăiască M. S. Regele Ferdinand! Trăiască M. S.
Regina Maria! Trăiască Augusta lor Familie! Trăiască România
M are!«
VI. D. Dr. Nie. Bălan aduce salutul D-lui Nie. Iorga către
Adunarea Naţională dela Alba Iulia.
Marele Sfat National primeşte cu aplauze prelungite comu­
nicarea făcută.
Vil. D. Dr. Şt. Pop face propunere:
Iar Marele Sfat National primeşte în unanimitate ca ţăranul
Ion Árion, care a fost omorît mişeleşte, pe când venea Ia adu­
narea dela Alba Iulia să fie declarat de mort al Naţiunii Româ­
neşti, iar la înmormântarea sa Marele Sfat National să ia parte
prin o delegaţie.
P. S. S. Episcopul Ioan I. Papp felicită pe preşedintele G.
Pop de Băseşti, îl binecuvântează şi îi doreşte ca Dumnezeu să-i
<iea vieată îndelungată, pentru a conduce poporul românesc. —
Preşedintele G. Pop de Băseşti, răspunzând spune că am ajuns
să desăvârşim o operă mare, care desgroapă din iobăgie secu­
lară neamul românesc. Aduce mulţumiri fierbinţi marelui Dumne­
zeu, că a făcut să se poată săvârşi acest act măreţ. Se adresează
spoi către membrii Marelui Sfat National cu rugămintea că, în-
4epărtându se din Alba Iulia, să-şi împlinească cu sfinţenie dato-
rinţa de a informa poporul despre cele întâmplate şi de a-i aduce
Ia cunoştinţă hotărîrile luate. Mulţumeşte, în fine, tuturor şi în­

197
cheie cu cuvintele Scripturei: »Iar acum slobozeşte, Doamne, pe
robul Tău în pace, că am văzut mântuirea neamului meu«.
Şedinţa se încheie la orele 13.
Data ca mai sus.
(ss) D r. T. M ihali, (ss) D r. Silviu D rag o m ir,
vice-preşedinte. secretar.
Verificăm:
(ss) Dr. M ihai P opovici,
(ss) D r. Io n el P o p ,
secretar.
No. 1172—1926.
copie.

Certificăm, că prezenta copie consună, din cuvânt în cuvânt,


cu originalul, care ni s’a prezentat de d. Dr. Teodor Mihali din
Cluj. Cluj, 31, treizeci şi una Mai 192&, una mie nouăsute două­
zeci şi şase.
L. S. (ss) D r. Io a n C o sm a,
notar public.

Convocarea ce o lansase Marele Sfat Naţional Român din


A rad:
CONVOCARE.
Istoria ne chiamă la fapte. Mersul irezistibil al civilizaţiunir
omeneşti a scos şi neamul nostru românesc din întunerecul robiei
la lumina cunoştinţei de sine. Ne-am trezit din somnul de moarte
şi vrem să trăim alături "de celelalte naţiuni ale lumii, liberi şi
independenţi. In numele dreptăţii eterne şi a principiului liberei
dispoziţiuni a naţiunilor, principiu consacrat acum prin evoluţiu-
nea istoriei, naţiunea română din Ungaria şi Transilvania vrea
să-şi hotărească însăşi soartea sa de acum înainte. Toate nea­
murile din preajma noastră şi-au determinat viitorul prin rezolu-
ţiuni, în conformitate cu sufletul lor naţional. E rândul nostru
acum. Naţiunea română, din Ungaria şi Transilvania, are să-şî
spună cuvântul său hotărîtor asupra sorţii sale şi acest cuvânt
va fi respectat de lumea întreagă, el este chiar aşteptat, pentru
ca la gurile Dunării şi pe drumul larg, unde comunică pulsul
vieţii economice între Apus şi Răsărit, să se poată înfăptui or­
dinea, şi neamurilor prejmuitoare să li se procure tigna trebuitoare
la munca binecuvântată spre desăvârşirea urnánál
In scopul acesta convocăm

198
ADUNAREA NAŢIONALA
a Naţiunii Române din Ungaria şi Transilvania Ia'Alba Iulia,
cetatea istorică a neamului nostru, pe ziua de Duminecă, în 18
Noemvrie v. (1 Decemvrie st. n.) a. c. la orele 10 a. m.
La adunare vor lua parte: 1. Episcopii români din Ungaria
şi Transilvania, — 2. toţi protopopii în funcţiune ai celor două
confesiuni, româneşti, — 3. câte un exmis al fiecărui Consistor
şi Capitlu, — 4. câte doi exmişi ai societăţilor culturale [Aso-
ciajiune, Fondul de teatru, Asociatiunea Arădană etc.]? — 5. câte
două exmise din partea fiecărei reuniuni femeeşti, — 5. dela
fiecare şcoală un reprezentant al colegiului profesoral, — 7. câte
doi delegaţi dela fiecare reuniune învătătorească, — 8. garda
naţională va fi reprezentată prin câte un ofiţer şi un soldat din
fiecare secţiune comitatensă, — 9. câte doi delegaţi dela fiecare
reuniune de meseriaşi, — 10. delegaţii partidului social-democrat
român, ca reprezentanţi ai muncitorimii organizate, — 11. tineri­
mea universitară prin câte 2 exmişi ai săi şi în fine — 12. Fie­
care cerc electoral, în care locuesc Români, va trimite câte cinci
reprezentanţi [delegaţi].
Suntem convinşi, că, afară de cei cari vor reprezenta în
în chipul arătat mai sus toate păturile sociale ale naţiunii noastre
la aceasta istorică adunare, unde se va hotărî soartea neamului
nostru poate pentru vecie, se va prezenta însuşi poporul româ­
nesc în număr vrednic de cauza mare şi sfântă. Se vor lua în­
grijiri, ca foţi cei veniţi să fie adăpostiţi şi să fie părtaşi în con­
sacrarea celor ce se vor hotărî.
Biroul Consiliului National a făcut toate pregătirile de lipsă
pentru reuşita adunării, iar fraţii Români de pretutindeni sunt
rugaţi să dea şi ei tot ajutorul.
Înainte de începerea adunării se vor face rugăciuni în cele
două biserici din Alba Iulia, cea ortodoxă răsăriteană şi cea greco-
catolică.
Toate informaţiunile mai departe se dau din partea biroului
Consiliului Central National Român din Arad.
Fii tare, Neam Românesc, în credinţa ta, căci iată se apro­
pie ceasul mântuirii tale.
Amin şi, Doamne, ajută!
Arad, 7/20 Noemvrie 1918,
Marele Sfat al Naţiunii Române
din Ungaria şi Transilvania.
Dr. Gheorghe Crişan, Dr. Ştefan C. Pop,
secretar. prezident.

199
MEMBRII MARELUI SFAT NAŢIONAL ROMAN
aleşi în adunarea dela Alba Iulia, la 1 Decemvrie 1918.
Membrii episcopatului: loan I. Papp, episcopul Aradului.
Dr. Dimitrie Radu, episcop, Oradea-Mare. Dr. Miron E. Cristea,
episcop, Caransebeş. Valéria Traian Frenţiu, episcop, Lugoj. Dr.
luliu Hossu, episcop, Gherla. Dr. Vasile Suciu, vicar capitular archie-
piscopesc, Blaj. Romul R. Ciorogariu, vicar, Oradea-Mare. Ro­
mul Marchiş, vicar, Careii-Mari.
Membrii aleşi: Dr. luliu Maniu, advocat, Blaj. Dr. loan Pop,
advocat, Alba Iulia. Dr. Laurenţiu Pop, advocat, Abrud. Dr. Dă-
nilă Sabo, advocat, Blaj. Dr. Izidor Marcu, canonic, Blaj. Dr.
Alexandru Nicolescu, canonic, Blaj. loan Teculescu, protopop, Alba
Iulia. Dr. loan Marciac, advocat, Alba Iulia. Dr. Emil Pop, advocat,
Uioara [Ocnele Mureşului]. Dr. Zaharie Muntean, advocat, Alba Iulia.
Dr. Ionel Pop, advocat, Blaj. Dr. Alexandru Fodor, medic, Alba Iulia
Dr. Alexandru Borza, advocat, Abrud. Gavril Precup, profesor, Blaj.
Vasile Goldiş, secretar consistorial, Arad. Dr. Ştefan C. Pop, ad­
vocat, Arad. Dr. loan Suciu, advocat, Ineu. Dr. Cornel Iancu,
advocat, Arad. Dr. Iustin Marşieu, advocat, Arad. Dr. George
Popoviciu, advocat, Chişineu. Sava Raicu, director de bancă, Arad.
luliu Grofşoreanu, învăţător, Galşa. Dr. Vasile Avramescu, ad­
vocat, Maria Radna. Dr. Romul Veliciu, advocat, Arad. Dr. Emil
Monfia, advocat, Şiria. Dr. Sever Miclea, advocat, Arad. Dr. Aurel
Gozda, advocat, Buteni. Dr. Gheorghe Crişan, advocat, Arad. Dr.
Mihaiu Mărcuş, advocat, Giula. Dr. Aurel Lazar. advocat, Oradea
Mare. Dr. loan Ciordaş, advocat, Beiuş. Dr. luliu Chiş, advocat,
Marghiţa. Dr. Andreiu Ilea, advocat, Ţinea. Petru E. Papp, pro­
topop, Beiuş. Dr. Coriolan Pap, dir. de bancă, Oradea Mare. Vic­
tor Pap, protopop, Holod. Dr. Vasile Chirvaiu, profesor, Oradea
Mare. Dr. Vasile Saftu, protopop, Braşov. Dr. Tiberiu Brediceanu,
dir.’de bancă, Braşov. Petru Popoviciu, proprietar, Braşov. Pompiliu
Dan, înv. director, Zârneşti. Axente Banciu, profesor, Braşov. Dr.
Voicu Niţescu, advocat, Braşov. Dr. losif Blaga, dir. gimnazial, Bra­
şov. Mihaiu Popoviciu, proprietar, Braşov. Dr. Valeriu Branişce,
publicist, Lugoj. Dr. Caius Brediceanu, advocat, Lugoj. Antoniu Mo*
cioni, mare proprietar, Bulei. Ionel Mocioni, mare proprietar, Căpăl-
naş. Dr. Gheorghe Dobrin, advocat, Lugoj. Andreiu Ghidiu, protopop,
Caransebeş. Dr. Petru Barbu, profesor, Caransebeş. Dr. Alexandru
Coca, advocat, Saşca. Dr. Petru Cornean, advocat, Oraviţa. Dr.
Aurpl Vălean, advocat, Lugoj. Dr. Mihaiu Gropşian, advocat,
Oraviţa. Dr. loan Nedelcu, advocat, Oraviţa. Dr. Alexandru Morariu,

200
advocat, Caransebeş. Dr. Avram Imbroane, diacon, Lugoj. Uroş
Pâtean, econom, Nădlac. Dr. Qavril Tripon, advocat, Bistriţa. Dr.
Vasile Pahone, advocat, Bistriţa. Dr. Victor Onişor, advocat, Bi­
striţa. Dr. Laurenţiu Oanea, advocat, Năsăud. Dr. Alexandru
Haliţi, advocat, Nâsăud. Dr. Augustin Tătar, protopop, Ditrău.
Dr. Petru Musca, medic, Ciuc. Dr. Eugen Bran, advocat, Lechinţa.
Dr. Emil Haţegan, judecător, Cluj. Dr. Valentin Poruţiu, advocat,
Cluj. Dr. Ilie Dăianu, protopop, Cluj. Ioan Pop, protopop, Morlaca.
Dr. Sever Dan, advocat, Mociu. Dr. Andreiu Pop, advocat, Huedin.
Vasile Coste, învăţător în pens., Cluj. Nicolae Borza, protopop,
Făgăraş. Dr. Nicolae Şerban, advocat, Făgăraş. Dr. Ariton Pralea,
advocat, Şercaia. Dr. Octavian Vasu, advocat, Făgăraş. Vaier
Comşa, preot, Copăcel. Dr, Ioan Mihu, mare proprietar, Vinerea.
Dr. Aurel Vlad, advocat, Orăştie. Dr. Petru Groza, advocat, Deva.
Francisc Hossu Longin, advocat, Deva. Vasile Demian, protopop,
Brad. Dr. Iustin Pop, advocat, Deva. Dr. Ştefan Rozvan, advocat,
Ilia. Dr. Silviu Dragomir, profesor, Sibiu. Dr. Victor Bontescu,
advocat, Haţeg, Ioan Moţa, paroh, Orăştie. Vasile C. Osvadă, dir.
de bancă, Hunedoara. Leo Man, egumen, Prislop. Dr. Vasile Chin-
driş, advocat, Sighet. Ioan Doroş, protopop, Satu-Slatina. Dr. Sal­
vator Jurca, avocat, Sighet. Simeon Balea, preot, Săpânţa. Dr.
Vasile Filipciuc, când. de adv., Petrova. Ionel Comşia, mare co­
merciant, Sălişte. Dr. Ioan Harşea, advocat, Reghin. Dr. Iosif
Popescu, advocat, Reghin. Vasile Suciu, învăţător, Archita. Ioan
Vătăşan, preot, Archita. Nicolae Barbul, proprietar, Mocira. Dr.
Ioan Erdélyi, advocat, Budapesta. Zenovie Pâclişanu, profesor,
Blaj. Dr. Teofil Dragoş, advocat, Baia Mare. Constantin Lucaciu,
preot, Dorolţ. Dr. Aurel Nilvan, advocat, Şomcuta Mare. Dr.
Ilie Carol Barbul, advocat, Sătmar. G. Pop de Băseşti, proprie­
tar, Băseşti. Dr. Coriolan Steer, advocat, Tăşnad. Dr. Cassiu
Maniu, advocat, Şimleu. Iuliu Coroianu, advocat, Şimleu. Dr.
Alexandru Aciu, director de bancă, Şimleu. Dr. Victor Deleu,
advocat, Şimleu. Traian Trufaş, preot, Zalău. Dr. Augustin
Pintea, advocat, Crasna. Dr. Teodor Mihali, advocat, Dej. Dr.
Liviu Micşa, advocat, Dej. Dr. Iosif Boca, advocat, Dej. Dr. Octa­
vian Domide, canonic, Gherla. Dr. Alexandru Vaida-Voevod, propr.,
OIpret. Dr. Pavel Roşea, profesor, Sibiu. Gheorghe Pop, publi­
cist, Sibiu. Dr. Ioan Mezei, advocat, Dej. Andrei Bârseanu, preşed.
Asociaţiunii, Sibiu. Octavian Goga, publicist, Sibiu. Nicolae Ivan,
protopop, asesor consist., Sibiu. Dr. Nicolae Comşa, medic, Sălişte.
Dr. Ioan Lupaş, protopop, Sălişte. Ioan Lapedatu, director de

201
bancă, Sibiu. Dr. Nicolae Bălan, profesor, Sibiu. Dr. Ioan Broşu,
profesor, Sibiu. Dr. Onisifor Ghibu, ref. şcol. consistorial, Sibiu.
Dr. Ioan Mateiu, ref. şcol. consist., Sibiu* Octavian Tăslăuanu,
publicist, Sibiu. Dr. Constantin Bucşanu, advocat, Sibiu. Victor
Tordăşianu, esact. archid., Sibiu. Dr. Simion Cheţan, advocat, Ag­
nita. Dr. Toma Cornea, advocat, Sighişoara. Aurel Păcală, Locot.-
colonel, Şulumberg. Gheorghe Repede, judecător, Cohalm. Ioan
Iosif, profesor, Cohalm. Dr. Romul Boila, advocat, Diciosânmartin.
Dr. Ilarie Holom, advocat, Ibaşfălău. Emanuil Ungureanu, advocat,
Timişoara. Avram Corcea, preot, Cuşteiu. Dr. Aurel Novac, advo­
cat, Biserica Albă. Dr. Aurel Cosma, advocat, Timişoara. Dr. Tit
Mălaiu, advocat, Biserica Albă. Dr. Victor Mircea, advocat, Ghilad.
Dr. Lucian Gherghevici, advocat, Timişoara. Dr. Aurel Crişan,
advocat, Aradul Nou. Dr. Constantin Missici, advocat, Lipova. Dr.
Alexandru Marta, jude de tablă, Seghedin. Dr. Ioan Roşu preot,
Ghilad. Dr. Nestor Oprean, advocat, Sânmiclăuşul Mare. Dr. Gheor­
ghe Miclea, Alibunar. Dr. Alexandru Birăescu, advocat, Panciova.
Ioanichie Neagoe, preot, Petrovaselo. Emil Cormoş Alexandrescu,
propr., M. Oşorheiu. Dr. Vasile Cerghizan, preot, Cooc. Dr. Vaier
Moldovan, advocat, Turda. Dr. Zosim Chirtop, advocat, Câmpeni.
Dr. Ioan Oltean, advocat, Murăş Ludoş. Dr. Gheorghé Popescu,
advocat, Câmpeni. Dr. Remus Furdui, advocat, Abrud. Dr. Gheor­
ghe Pătăcean, advocat, Turda. Dr. Ioan Boeriu, advocat Turda.
Nicolae Cristea, Sita Buzău. Ioan Modroiu, preot, Vama Buzău.
David Păcurar, Aita Mare. Dr. Ioan Doboşi, advocat, Halmi. Vasile
Ardelean, preot, Vetiş. Ioan Montani, publicist, Sibiu. Victor Stanciu,
profesor, Arad. Vasile Stoica, profesor, Sibiu. Leo Bohăţiel, inginer,
Sibiu. Ioan Iosif Şchiopul, publicist, Sibiu. Dr. luliu Mezei, direc­
tor de fabrică, Budapesta. Romul Cândea, profesor, Sibiu. Eugen
Goga, publicist, Sibiu. Iosif Ciser, miner, Petroşani. Ioan Mihuţ,
cojocar, Budapesta. Ioan Flueraş, caretaş. Sibiu. Iosif Recean,
croitor, Sibiu. Bazil Burdu, căldărar, Sibiu. Petru Bernan, meca­
nic, Reşiţa. Victor Brătîălean, tipograf, Braşov. Traian Novac,
tâmplar, Lugoj. Iosif Jumanca, tipograf, Sibiu. Dr. Eleonóra Le-
meny-Rozvan, profes., Sibiu. Toma Botîrlă, cismar, Hida-Clujului.
Achim Zamora, miner, Petroşani. Ioan Ardelean, miner, Lupeni.
Toma Ciora, miner, Roşia. Constantin Aflat, econom, Bocşa-Mon-
tană. Gheorghe Grădinar, tâmplar, Braşov. Avram Borcuţa, eco­
nom, Sicula.

202
COOPTAŢII DIN ŞEDINŢA ŢINUTĂ LA 30 IULIE 1919 ÎN SIBIU'
A MARELUI SFAT.
Ţărani: Gheorghe Filep, Sântău. Ştefan Boroş, Săcele.
Gheorghe Indre, Vezend. Ion Irimie Dancăş, Răşinari. Ioan Bu­
cur, Turda. Romul Taflan, Beclean. Dimitrie Nica, Moroda. Vasile
Leza, Ticvaniul Mare. Ioan Stan Herta, Şângătin. Mihai Vasilescu,.
Lipova şi Dănilă Vicaş, Ţinea, Hususău.
învăţători: Iuliu Vuia, Caransebeş. Ioan Vidu, Lugoj. Teodor
Mureşan, Blaja. Macedón Linu, Năsăud. Alexandru Pop, Gherla.
Traian Şuteu, Morlaca. Ştefan Popoviciu, Braşov. Candid Popa,.
Sibiu. Teodor Bucurescu, Comloşul Mare. Gheorghe Lipovan, Ora-
viîa, Dumitru Lăpădat, Sălişte. Pavel Bârlea, Boroşineu. Dumitru
Popoviciu, Arad.
M edici: Dr. Pompiliu Nistor, Zărneşti. Dr. Alexandru Pop,
Bistriţa. Dr. Iuliu Moldovan, Sibiu.
Ingineri: Stan Vidrighin, Timişoara. Eugen Muntean, Sibiu.
Aurel Stoica, Alba Iulia.
Diverşi: P. S. Sa Iacob Popa, vicar foraneu, Făgăraş. Petru
Porui, Sibiu. Parteniu Cosma, director, Sibiu. Ioan Vulcu, comer­
ciant, Orăştie. Dumitru Comşa, profesor, Sibiu. Ilie Câmpean,
protopop, Giurgeu Sân Miclăuş, Cornel Cornean, secretar consisto­
rial, Caransebeş. Constantin Pavel, profesor, Beiuş. Alexandru,
Ciura, profesor, Blaj.
Publicişti: Ioan Agârbiceanu, Sibiu. Ioan U. Soricu, Sibiu.
Artistul: Zaharie Bârsan, Braşov.
Social-democraţi Români: Pavel Buciuman, miner, Petro-
şeni. Tiron Albani, secretar, Sibiu. Emil Isac, publicist, Cluj, Va­
ier Roman, Sibiu. Teodor Moga, Sibiu.
Deşi diferă de cel publicat mai înainte, totuşi îl reproducem şi pe-
cel următor, fiind dat publicităţii.
»PROCES VERBAL
al şedinţei Marelui Sfat National ales de Adunarea Naţională in
ziua de 1 Decemvrie 1918, în Alba Iulia, şedinţa {mută în Sala
Tribunalului din Alba Iulia, la 2 Decemvrie 1918,
începând dela orele 10.
Aclamat de membrii prezenţi cu unanimitate ca preşedinte
ad hoc, G. Pop de Băseşti, ocupă locul presidial şi încrede cu,
agendele notariale provizorie pe Dr. Silviu Dragomir şi Dr_
Gheorghe Crişan.
Dr. Iuliu Maniu cere cuvânt, şi propune a se esmite din
sânul Marelui Sfat o comisiune de candidare a membrilor, pe cari

203:
Marele Sfat să-i delege la prezidiul şi notariatul său, cum şi ace­
lor, pe cari îi alege în guvernul provizoriu al acestei provincii
alipite, drept comitet executiv al său, sub numire potrivită. Pro­
pune în aceea comisiune de candidare p e : P. S. S. Dr. Miron E.
Cristea şi Dr. Iuliu Hossu, d-nii Dr. I. Suciu, Dr. Aurel Lazar, Ioan
Flueraş. sj»
Se primeşte.
Preşedintele suspendă şedinţa Marelui Sfat.
Comisiunea de candidare se retrage.
După ce comisiunea apare iarăşi în sala de şedinţă, preşe­
dintele G. Pop de Băseşti, redeschide şedinţa şi dă cuvântul
preşedintelui şi totodată raportorului comisiunei P. S. S. Episco­
pul Dr. Miron E. Cristea.
Episcopul Dr. Miron E. Cristea, ca raportor, propune în nu­
mele comisiunii:
Alegerea de preşedinte al Marelui Sfat Naţional a domnu­
lui George Pop de Băseşti;
de vicepreşedinţi a domnilor Episcopi Dr. Miron E. Cristea şi
Dr. Iuliu Hossu şi a domnilor Dr. Teodor Mihali şi Andrei Bârseanu.
De notari ai Marelui Sfat a domnilor: Dr. Silviu Dragomir,
Dr. Caius Brediceanu, Dr. Mihai Popoviciu, Dr. Gh. Crişan, Ghiţă
Pop, şi Traian Novac.
Se primeşte unanim.
In ce priveşte comitetul executiv, care va avea a funcţiona
ca guvern provizoriu al acestor provincii, comisiunea este de pă­
rerea a îi numit »Consiliu Dirigent« constând din 15 membri.
Se primeşte.
Pentru acest Consiliu Dirigent comisiunea candidează:
de preşedinte pe Dr. Iuliu Maniu
[Ovaţii îndelungate].
De membrii pe domnii:
Dr. Vasile Lucaciu, Dr. Aurel Lazar,
Vasile Goldiş, Dr. Emil Haţieganu,
Dr. Alex. Vaida-Voivod, Valeriu Branisce,
Dr. Ştefan C. Pop, Dr. Victor Bontescu,
Dr. Ioan Suciu, Dr. Romul Boila,
Dr. Aurel Vlad, Ioan Flueraş şi
Odavian Goga, losif Jumanca.
[Aprobări unanime].

204
Preşedintele declară pe cei propuşi de comisie drept aleşE
ca preşedinte, vicepreşedinţi şi notari şi ca membri ai Consiliului
Dirigent.
Dr. Iuliu Maniu cere cuvânt, pentru a mulţumi Marelui Sfat
atât în numele său, cât şi al colegilor săi aleşi în Consiliul Di­
rigent pentru încrederea acordată. Desvoaltă ce sarcini grele îi
revin acestui Consiliu Dirigent şi cere sprijinul binevoitor al
întregei naţiuni româneşti de pe extinsul acestor provincii.
Propune ca rezoluţia de ieri a Adunării Naţionale, cum şi
alegerile de azi efectuate de Marele Sfat să fie aduse fără întâr­
ziere la cunoştinţa Maiestăţii Sale Regelui Ferdinand I. şi Ia
cea a guvernului central şi a Corpurilor Legiuitoare române.
Propunerea este primită cu unanimă însufleţire. D-l Dr.
Silviu Dragomir propune să se trimită M. S. Regelui următoarea
telegramă:
CĂTRE MAIESTATEA SA REGELE FERDINAND I.
Adunarea Naţională a Românilor din Ardeal, Banat şi Ţara.
Ungurească, ţinută în Alba Iulia, glorioasa cetate a lui Mihai Vi­
teazul, a decretat într’un elan de entuziasm fără margini, cu.
unanimitate, unirea teritoriilor sale cu Regatul României.
Vestindu-Vă hotărîrea aceasta care încoronează aspiraţiile
de veacuri ale Neamului Românesc, rugăm pe Maiestatea Voastră,
să primiţi omagiile, ce venim a Vi le exprima cu profundă supunere..
Trăiască M. S. Ferdinand, Regele României 1
Trăiască M. S. Regina M aria!
Trăiască Augusta Lor familie 1
Trăiască România M are!
preşedinte G e o rg e Pop d e B ăseşti.
In urmă, preşedintele declară şedinţa încheiată.
(ss) G. P o p d e Băseşti* (ss) D r. Silviu Dragomir».
preşedinte. notar.

Răspunsul MM. LL. Regele şi Regina:


D-LUI PREŞEDINTE AL ADUNĂRII NAŢIONALE, ALBA IULIA.
Vestea îmbucurătoare ce îmi aduceţi despre măreţul act al
unirii cu Regatul Român, săvârşit în vechea cetate a Iui Mihai
VileazuJi a umplut inima Mea de nespusă bucurie şi am primit-o
cu vie emoţiune.
Munca deosebită depusă în cursul vremurilor de bărbaţi
patriotici, purtători credincioşi ai idealului naţional, azi şi-a găsit;
răsplata bine meritată. Din lacrimile celor cari au plâns şi au
suferit, cari au luptat fără preget, din sângele celor cari au mun­
cit pentru înfăptuirea lui, lăsând ca moştenire sfântă credinţa lor
nestrămutată, a răsărit sămânţa, a cărei roade azi le culegem ca
un dar din cer.
Mulţumesc Atotputernicului, că mi-a îngăduit ca, prin vitejia
ostaşilor mei, să pot contribui la această măreaţă faptă şi că îm­
preună cu poporul meu iubit să pot trăi aceste clipe înălţătoare.
Cum am fost părtaşul suferinţelor şi durerilor voastre, aşa
iau din adâncul inimii parte la bucuria voastră, care este aceea
a tuturor Românilor şi, unind glasul meu cu glasul vostru, zic
plin de nădejde într’un viitor frumos: Trăiască România Mare,
una şi nedespărţită.
(ss) F e rd in a n d .

TELEGRAMA M. S. REGINA MARIA.


Domnule Preşedinte,
Războiul sfârşit a fost războiul nostru sfânt pentru desro-
birea Ardealului. Când au plecat ostaşii noştri, am fost şi i-am
văzut. In ochii lor strălucia lumina entusiasmului. Am împărtăşit
credinţa lor şi am fost părtaşa suferinţelor şi a zilelor grele, prin
care toţi am trecut.
Pe mulţi iram văzut căzând cu braţele întinse spre Alba
Iulia, cetatea împlinirii visului nostru.
Mulţi, cei mai mulţi, erau tineri şi dorinţa lor cea mai în­
flăcărată era să-şi unească mânile cu fraţii de peste munţi.
Aceeaşi credinţă trăia şi în inimile voastre. Când voluntarii
Ardealului au venit şi au jurat să fie credincioşi tronului şi stea­
gului României, în ochii lor strălucea aceeaşi lumină şi când am
văzut mâinile lor ridicate spre cer şi auzind glasurile lor puter­
nice, am înţeles că aceeaşi hotărîre trăia în sufletele voastre: să
vă uniţi cu noi şi să fim o singură ţară, o ţară mare.
Ziua măreaţă a împlinirii visului nostru a sosit şi este o
zi de biruinţă, ziua când îmi împreun mâinile şi aduc mulţumirile
mele Domnului.
Binecuvântat fie ceasul în care trimit aceasta vestire Ardea­
lului. Aştept ziua cea mare, când voiu veni Ia Voi, să văd falnicii
voştri munţi, izvoarele, câmpiile şi căminurile voastre.
Acum atâţia sunt copiii mei, că mi-i plină inima de nerăb­
dare, să mi-i strâng la piept.

206
Domnule preşedinte,
Strălucitoare este ziua zilelor, când, după atâta suferinţă şi
aşa de multe jertfe, suntem pentru totdeauna cu toţii laolaltă, înfăp­
tuind astfel visul de veacuri, visul de aur al Românilor.
(ss) M aria.

TELEGRAMA M. S. REGINEI MARIA


către femeile române, prin d. Al. Vaida-Voevod, Sibiu.
Mulţumesc din inimă Româncelor din Transilvania, Banat
şi Ungaria, fiice vrednice ale acelora, cari dealungul veacurilor
au purtat luptă hotărîtă şi plină de jertfe, a cărei biruinţă a fost
văzută Duminecă la Alba Iulia.
(ss) M aria«.

207
Zilele din urmă, moartea şi înmormântarea
lui Gi Pop de Băseşli.

„C e l ca re m o a re, p o a te înoâfa p e
to ţi c e t oii
(A n n e E l i s a b e t h b r a n c o -
V A N , c o m le s s e D E N O A IL L E S , L e s '
d ern ters uers).

Zilele din urmă ale lui G. Pop de Băseşti sunt, în legătură


directă cu istorica adunare dela Alba Iulia (1. 12. 1918).
In una din cele din urmă zile ale Iui Noemvrie 1918, d.
Alexandru Kis, atunci locotenent, acum avocat în Cluj, e chemat
dela Odeşti, unde îşi înmormântase pe maică-sa şi unde se îm­
bolnăvise şi el deabinelea, să vină la Băseşti şi să însoţească pe
venerabilul preşedinte al Partidului Naţional Român în drumul
său spre Alba Iulia, cetatea unităţi: noastre naţionale. Deşi bol­
nav, d-sa nu ezită o clipă. Porneşte numai decât, la drum, cu
acest bătrân, cu sufletul tânăr. D-sa e un însoţitor devotat, în­
datoritor, observator atent, care ne-a lăsat şi un interesant me­
moriu, în această privinţă. După acest memoriu, dăm câteva in-
formaţiuni.
Călătoria e foarte anevoioasă. Adevărat supliciu: Nu numai
că nu găseşti vagon încălzit, dar nici cu fereastră întreagă. Pielea
şi catifeaua canapelelor din compartimentele de clasa Í şi II fur-
luate de călători. Felinarele sparte. Siguranţa nulă. Triste urme
ale războiului pierdut şi ale unei revoluţii, în toiul ei. Şi pretu­
tindeni, în trenuri şi în gări, o aglomeraţie nebună care parali­
zează aproape orice mişcare. Ştii când pleci, dar nu poţi să ştii,
dacă şi când soseşti.
Cu toate acestea, călătoria până ia Războeni se face, fără
nici un accident. Aici, însă, garda ungurească, din motive necuno­
scute, trage cu armele asupra trenului, care transportă pe re­
prezentanţii Românilor la Alba Iulia şi ucide pe tânărul Moţ, Ion

208
Árion, declarat mort al Naţiunii, din partea numitei adunări na­
ţionale.
In ajunul adunării, seara, ei sosesc în această cetate. Aici,
un serviciu de »incartiruire« destul de slab organizat. Cu multă
greutate, după aşteptare de ore întregi, se găseşte, în sfârşit, o
mică odaie cu un pat şi o canapea, neîncălzită, pentru venera­
bilul preşedinte. Celelalte odăi mari, luminoase, încăpătoare, în­
călzite, sunt rezervate fruntaşilor cari vor să se sfătuiască şi să
se »lanseze«. Organizatorii adunării nu dau mare atenţiune, în
această seară, preşedintelui lor. T. Mihali şi Al. Vaida Voevod îl
invită în camera lor. In curând, însă, se încredinţează că acolo
nu se poate odihni. Nu primeşte nici schimbul propus de ginerele
său, Francisc Hossu Longin, de a se muta în camera ce acesta
avea în oraş, la un doctor în medicină. In cele din urmă, se
decid să doarmă toţi trei în acea mică şi rece cameră de hotel.
Preşedintele, G. Pop de Băseşti, în pat. Ginerele său, Fr. Hossu
Longin, pe canapea. Iar însoţitorul preşedintelui, locotenentul Al.
Kis jos, pe duşumea. Noroc că au toţi trei haine groase şi blăni
bune. Altfel ar înţepeni de frig. Dar ce jertfă e prea grea, când
e vorba de România Mare ? !
— »Pentru numele lui Dumnezeu, Bade George« — îl
întreabă călugărul Leon I. Manu O. S. B. M. — »dar cum te-ai
încumetat să faci o călătorie aşa de lungă şi obositoare pe o
vreme ca asta?«
— »Cum să n'o fac, nepoate« — răspunde bătrânul — »când,
după ziua asta, aştept de optzeci de ani? Am venit, chiar şi
dacă această cale m’ar costa vieaţa, căci de acum pentru mine
nu mai rămâne alta decât să zic şi eu cu dreptul Simion din
Scriptură: Acum slobozeşte, Doamne, pe robul tău în pace“.
In dimineaţa memorabilei zile de 1 Decemvrie, iată că intră,
în modesta cameră a preşedintelui, d. Iuliu Maniu şi-i spune cu
glas uşurat:
— »Dumnezeu te-a adus, Bade George! Numai D-ta ne
poţi scăpa de scandal«!
Salutând şi pe cei doi tovarăşi, se înţeleg asupra celor ce
urmează să se facă şi apoi pleacă.
După această scurtă întrevedere, G. Pop de Băseşti se duce
la Biserică. Sunt două slujbe religioase deosebite, una pentru
ortodocşi şi alta pentru uniţi. Fiecare, oficiată de episcopii respec­
tivi, toţi de faţă la acest mare praznic naţional. După slujbă, G.
Pop de Băseşti e invitat la inginerul Stoica, de unde vine, în
14 209
automobil, cu d. Pan Halipa, reprezentantul Basarabiei, să prezi­
deze măreaţa adunare. Prezenţa meritosului preşedinte taie toate
rivalităţile şi asigură adunării cadre demne, impunătoare, maie-
stoase. Actele adunării sunt înfăţişate în capitolul precedent.
După adunare, unde, ca dreptul Simion din evanghelie, îşi
Cere sfârşitul, împăcat cu înfăptuirea idealului pentru care luptase
o vieaţă întreagă, cine ar crede că acest sfârşit e atât de apropiat ?
Dela Alba Iulia nu pleacă direct la Băseşti. îşi cercetează
mai întâiu fiica, pe doamna Elena Hossu Longin care, bolnavă
cum era, nu poate veni dela Deva. Publică, însă, în toate ziarele
inimosul »Salut al femeilor române« cu prilejul grandiosului eve­
niment. »In aceste clipe mari şi sfinte« — scrie Domnia Ei —
»să uităm trecutul plin de jale şi suferinţe, să uităm sbuciumul
sufletelor noastre, să uităm toată urgia de veacuri răbdată şi să
ne înălţăm inimile pline de sfântă bucurie către Naţiunea Ro­
mână, care astăzi prăznueşte învierea sa la vieaţă liberă şi na­
ţională. — Uitaţi voi, mame, lacrimile multe, cari v’au brăzdat fe­
ţele, legănând, între cântece de jale, odraslele voastre, precum
mame în lume n’au vărsat şi cântat mai amar, ştiind pe copiii
voştri străini pe pământul strămoşilor lor şi buni numai a munci,
a lupta şi a muri pentru interese străine.
»Uitaţi voi, soţii, tot amarul zilelor negre, când vedeaţi pe
bărbaţi prigoniţi pentru lupta lor dreaptă ce au purtat pentru
drepturile omeneşti şi naţionale ale neamului vostru.
»Uitaţi voi, surori şi logodnice, pe voinicii mândri, cari s’au
luptat şi murit sub steaguri străine.
»Din jalea voastră, femei române, din sbuciumul sufletelor
şi inimilor voastre a răsărit minunea mântuirii noastre.
»Ne închinăm ţie, măreaţă adunare, şi steagului tău sfânt,
care e simbolul unirii tuturor Românilor«.
Abia se poate arăta, în cuvinte mai cuprinzătoare, partea
ce revine Româncelor la înfăptuirea visului nostru de veacuri!
Zilele dela Deva sunt neuitate. Delirul pentru împlinirea
visului secular, la culme. Se pare că soartea vrea să răsplătească
generaţia aceasta, cu o bucurie nemărginită, pentru toate umi­
lirile, jignirile, suferinţele, fără nume şi fără număr, îndurate de
ea şi de cele ce au precedat-o. Bucuria e cu atât mai mare, cu
cât izbânda Românilor urmează înfrângerea vrăjmaşilor. Prin
sloată şi noroiu, mâhniţi şi posomoriţi, ostaşii lui Mackensen pleacă
isgoniţi de trupele române şi franceze dela Dunăre. In multe părţi,
ei sunt dezarmaţi de gărzile naţionale române. Uneori Românii

2 10
noştri încurajează şi înlesnesc dezerţiuni de ale soldaţilor fran­
cezi, nevoiţi să lupte în armata lui Mackensen. Aşa doseşte d.
íoan Emil Prodan, publicist franco-român, atunci preot în Beclean-
Făgăraş, pe Francezii Cordier şi Menőn, pentru a se pierde de
această armată şi a se putea înapoia, pe alte căi, în Lorena, acum
liberată de duşman.
Revederea cu ai săi din Deva e deosebit de emoţionantă.
Parcă are o presimţire că n’o să-i mai vadă în vieaţă. Totuşi e
vesel, se simte aşa de mulţumit şi de întinerit. Lumina idealului
naţional, ce răsare acum în toată strălucirea, face să dispară
orice umbră de melancolie sau durere personală.
Din Deva, prin Teiuş, Cluj, G. Pop de Băseşti, însoţit de
d. Alex. Kis, se întoarce, acasă. înapoierea e mai anevoioasă
decât venirea. Sosind în Teiuş după amiază, ei află că cel dintâiu
tren spre Cluj pleacă abia în ziua următoare, la orele 10. Au,
deci, de aşteptat vreo 20 de ore. E un ger cumplit. Staţia ticsită
de lume. In restaurantul gării, nici scaun, necum masă liberă. D.
Al. Kis îi propune să se ducă în comună şi să se odihnească la
un fruntaş român, până la timpul plecării. Preşedintele refuză.
Cere, în schimb, ceva cald (cafea sau ceaiu) de băut. D. Kis se
duce în comună să ceară o cafea cu lapte cald părintelui paroh
V. Suciu. Acesta i o şi trimite numai decât. Mâncări reci au dela
Deva.
întrebarea cea mai chinuitoare e : Unde şi cum se vor odihni
la noapte ? Gărzile naţionale ungureşti sunt încă pretutindeni în
fiinţă. In gara Teiuş, ţine paza o întreagă trupă ungurească, sub co­
manda unui sublocotenent. O patrulă vine după cealaltă, controlând
când pe unul, când pe altul. Tot în Teiuş, staţionează un detaşament
de Secui, sub conducerea faimosului Vén Zoltán, împodobit cu
toate decoraţiile militare, până şi cu pintenii de aur. Crede că
aceste decoraţii pot acoperi orice mârşevie şi târîşenie. E faimos
pentru tâlhăriile sale. D. Kis se teme să nu descopere pe vene­
rabilul nostru preşedinte. Urmările pot fi incalculabile. In această
încurcătură, d-sa cere ajutorul şefului gării. In numele unui mo­
şneag de 80 de ani, îi cere ospitalitatea pentru noapte. El refuză,
spunând că n’are unde-i găzdui. Când, însă, discret îi arată cine
e acest moşneag, şeful se schimbă şi declară că, nea vând altă
posibilitate, le pune la dispoziţie biroul său. Adaugă că, deşi el
ca Ungur are destule cuvinte să nu facă servicii celui mai mare duş­
man al naţiei sale, totuşi vrea să arate că, înainte de a fi Ungur,
el e om, şi vrea să ajute pe aproapele său, oricine ar fi el, când
14 »
211
acesta e în neputinţă. D. Kis adânc mişcat îi mulţumeşte pentru
aceste simţiminte creştineşti şi-l încredinţează că ar fi fericit, dacă
i-ar putea arăta vreodată mulţumirea sa şi altfel decât prin cuvinte.
La ei doi, se alătură şi Ion Moldoveanu din Dej. Pe Ia mie­
zul nopţii, cineva bate energic, la uşa biroului. Nici o mişcare,
nici un răspuns. Bătaia se repetă cu şi mai mare energie. Se
aude şi sinistra somaţie ungurească: »In numele legii, deschideţi
uşa!« D. Kis deschide. Intră trei soldaţi înarmaţi să facă controlul.
D-sa îi mustră, cum îndrăsnesc ei, simpli soldaţi, să scoale din
somn, fără de nici un motiv grav, pe un locotenent. Soldaţii îşi
fac urechea tun. Văzând blana frumoasă a sergentului român, ton
Moldoveanu, care era vinovat că însoţise în drum, spre Alba Iulia,
pe T.- Mihali, ei o răpesc şi o duc cu ei. Dimineaţa se ştie că
patrula de astă noapte e din detaşamentul lui Vén Zoltán. Intrând
în vagonul acestuia, dd. Kis şi Moldoveanu îl află pe acesta tolă­
nit pe blana răpită. Cerând să o restitue, cavalerul cu pintenii de
aur refuză. Intervine şi comandantul gării. Zadarnic. Cavalerul e
o fiară, nu om. El ameninţă cu mitraliera pe păgubaş. Cine să
provoace măcelul atâtor oameni nevinovaţi, pentru o haină ?
In sfârşit, după mari greutăţi, iată-i în Cluj! Aici se odihnesc
foarte bine în ospitaliera casă a d-lui Laurean German, atunci
director al băncii »Vatra«. Vila şi grădina drăguţă a acestuia îl
impresionează foarte mult pe G. Pop de Băseşti. Acesta îşi expri­
mă dorinţa de a avea şi el o asemenea proprietate.
In ziua următoare, pleacă la Băseşti. Sosesc seara, fără
accidente.
In tot timpul călătoriei, e ger mare. In seara, când sosesc
la Băseşti, e, însă, deadreptul cumplit. Atunci se răceşte. Această
răceală are să-l ducă în mormânt, după două luni de zile.
Lunile Decemvrie şi Ianuarie trec destul de liniştite. La în­
ceputul noului an, el primeşte următoarea felicitare din partea
celei dintâi stăpâniri româneşti a Ardealului: »Vă rog, primiji,
dela mine şi dela Consiliul Dirigent, dorinţele cele mai sincere de
an nou fericit şi asigurarea înaltei consideraţii ce Vă păstrăm«
(ss) Iuliu Maniu.
Tot d-sa îl felicită din Sibiu (16. 1. 1919) pentru numirea
ce Regele întregitor de neam Ferdinand I i-o face sub No. 9808
la 11. 12. 1918 ca »membru al ordinului Coroana României în
grad de Mare Cruce. Vestindu-i această bucurie, d. Maniu scrie:
»Permiteti-mi să Vă felicit, din toată inima, la înalta distincţie de
care V’a împărtăşit gloriosul şi înţeleptul nosru suveran, Regele

212
Ferdinand. — Ne serveşte tuturor spre nespusă mângâiere, când
putem vedea, că lupta bărbătească şi neşovăitoare, totdeauna clară
în ţintele ei, cinstită în orice împrejurări ce aţi dus o vieaţă în­
treagă, a găsit răsplata întreagă în idealul înfăptuit şi în deplina
recunoştinţă a întregei naţiuni şi a înţelegătorului ei Suveran. —
Bunul Dumnezeu să Vă dea sănătate şi putere să Vă puteţi bu­
cura mulţi şi fericiţi ani, de rezultatele vieţii D-Voastre integre,
înconjurat de nestrămutata noastră dragoste şi încredere«.
Din nefericire1, însă, această decoraţie nu i se transmite şi
el moare, fără s’o fi văzut vreodată. Ea ajunge, târziu, în pro­
prietatea familiei, care o păstrează, ca pe o relicvie de mare preţ.
Abia la inaugurarea monumentului său funerar (23. 4. 1923),
<h Romul Pop, avocat în Oradea, o poartă pe o perniţă purpurie,
dela biserică până la mormânt, în văzul miilor de Români, cari
asistă la această înălţătoare solemnitate. Măcar atâta satisfacţie
să se dea celui ce atâtea jertfe aduse, în vieaţa sa, pentru neam.
Deşi lipseşte încă, în partea locului, ostaşul român, adevă­
ratul străjer şi chizeş al nouei stări de lucruri, G. Pop de Bă-
seşti mângăie pe număroşii »nepoţi«, fruntaşii români, cari îl
cercetează. »De acum se va face România Mare!« — zice el. —
»Voi, cari veţi trăi, munciţi din toate puterile pentru consolidarea
ei. Părerea mea este că ar fi bună o dictatură militară, cel puţin
zece ani, fiindcă bietul Român, oprimat de atâtea veacuri, poate
nu se va şti folosi de libertăţile cetăţeneşti«.
Altă dată, răspunzând părintelui paroh-protopop, Al. Achim,
din Băseşti la o întrebare, cu privire la istorica adunare dela Alba
Iulia, spune numai a tâ t: »Adunarea a fost măreaţă, dar Românii
noştri nu prea ştiu ce este buna cuviinţă«. Aluzie, de sigur, la
întârzierea cu care se deschide această adunare, precum şi la
purtarea necuviincioasă a unor fruntaşi cari, la asemenea ocazii,
jin să-şi arate importanţa şi să-şi etaleze meritele.
In acest timp, mângâierea lui cea mai mare e sosirea la
Cehul Silvaniei a Armatei Române, garanţia cea mai trainică a
stăpânirii noastre. Din această Armată, se detaşează un pluton
Ia Băseşti, pentru apărarea comunei aşezată tocmai pe linia de
demarcaţie. Când vin aceşti ostaşi şi ofiţeri în curtea lui, cu
lacrimi de fericire în ochi, el îi îmbrăţişează pe toţi şi cu largă
ospitalitate îi vede la masa sa.
De ospitalitatea lui se bucură atâţia ofiţeri şi ostaşi români
şi la Deva. In urma rechiziţiilor continue, abia se mai găseşte
ceva în acest oraş. Puţină carne de vită, ca vai de lume şi scumpă

213
ioc. încolo nimic. In asemenea condiţii, nu se pot aştepta şi primi
fraţi atât de dragi şi de mult doriţi. Trebue aduse alimente din
alte părţi. Invalidul de războiu, Gruia Carol, cu însoţitoarea lui,
aduc, dela Băseşti, mai multe pachete, cu fel de fel de bunătăţi.
Cu aceste alimente şi cu ce se poate strânge de prin sate, se
face o neuitată seară de Crăciun, la Deva, în 1918, pentru 300
de ostaşi şi 25 de ofiţeri români. La apelul însufleţit al doamnei
Elena Hossu Longin, bunii noştri săteni fac să răsară, ca din pă­
mânt, 50 de baniţe de grâu, 5.000 de ouă, apoi cărnuri de porc, slă­
nini, cărnaţi, saci cu mere, cu nuci, cu prune. Din aceste bună­
tăţi, ei se înfruptă şi la Anul Nou şi la Bobotează. Harnica Reu-

Casa Iui G. Pop de Băseşti,


luată la ţintă de bolşevicii lui Kun Béla.

niune a Femeilor Române din judeţul Hunedoara de sub iscusita


d-sale conducere trimite, prin doamna Iovin Gheorghe, locotenent
din Bucureşti, originar din Transilvania, Maiestăţii Sale, Regina
Maria, o adresă omagială, însoţită de un frumos costum ardele­
nesc. Colonelul, ofiţerii, sunt copleşiţi de aceste daruri şi atenţiuni.
Nu ştiu cum să mulţumească. Dar se pot cumpăni aceste mici
daruri şi atenţiuni frăţeşti cu marea bucurie a schimbării de regim ?
Acolo, unde era scris »Város háza«, acum se ceteşte „Primăria“,
iar în loc de »Vármegyeház« „Prefectura judeţului Hunedoara“.
Şi pretutindeni, în oficiile de Stat şi în cele comunale, fâlfâie
biruitor mândrul nostru tricolor, simbolul sfânt al nouei stăpâniri.
»Le-aş da şi sufletul, aşa sunt de fericită că îi văd aici!« scrie
doamna, Elena Hossu Longin, din Deva (3. 1. 1919), marelui ei
părinte, la Băseşti.

214
Emoţiile pricinuite de continuele atacuri ale bolşevicilor lui
Kun Béla dealungul liniei de demarcaţie, oboselile lungei şi ane­
voioasei călătorii până la Alba Iulia, apoi ia Deva şi de acolo
acasă, răceala ce ia pătruns în corp din pricina mijloacelor
de călătorie atunci atât de defectuoase, iată ce-i aduce apo-
plexia de inimă, în dimineaţa zilei de 23. 2. 1919. Lângă pa­
tul suferinţelor sale, străjuesc Al. Kis şi părintele Qheorghe Ma­
ior din Băiţa, refugiat şi el dinaintea bolşevicilor la casa primi­
toare a preşedintelui Partidului Naţional. Când d. Kis intră în
camera moribundului după o noapte întreagă de lupte neconte­
nite la Stremţi, îl găseşte în agonie. Respiraţia i se face tot mai

Biserica română unită din Băseşti,


în păreţii căreia se mai văd urmele gloanţelor duşmane.

rară şi mai neregulată. După o scurtă înţelegere cu păr. Maior,


îl ridică între perne. Mişcarea aceasta îi mai înviorează respira­
ţia. Cere un păhar de lapte. II bea, apoi se lasă încet pe pernă
şi, fără sbucium sau convulsii de durere, adoarme în Domnul,
uşor ca un copil. In curând, intră în camera mortuară şi păr.
protopop Al. Achim. El îi închide pleoapele pe vecie şi-i piaptănă
barba care a împodobit o vieaţă întreagă această frumoasă figură
de bărbat. Urmează alt sfat, în camera de alături, asupra măsu­
rilor de luat în vederea înmormântării. D. Kis pleacă cu doamna,
la Baia Mare, să trimită pe Mladeiovszki, întreprinzător de pompe
funebre, cu toate cele necesare la Băseşti.
Svonul morţii celui mai popular bărbat din partea locului se
răspândeşte cu iuţeala fulgerului. II aud şi bolşevicii unguri. Ei
trimit vorbă: »La înmormântarea lui George Pop vom fi şi noi

215
de fafä« [Pop Gyuri temetésén mi is ott leszünk]. Ştiind ce bat­
jocură au să iacă aceşti oameni fără Dumnezeu, dacă sunt la
largul lor, păr. paroh şi protopop al Băseştilor, Al. Achim, pleacă
numai decât să ceară ajutorul Armatei Române din Cehul Silva-
niei. Căpitanul Alexandru Costescu, ştiind de cine este vorba, vine
numai decât la Băseşti cu o companie de ostaşi. Cu ajutorul păr.
Achim, el face planul, cum trebue zădărnicit gândul .nelegiuit al
celor ce vor să pângărească înmormântarea acestui ales al nea­
mului. Miercuri [26. 2. 1919], când are să înceapă trista cere­
monie, îndată, după cel dintâiu dangăt de clopot, »dracii roşii«,
din oardele lui Kun Béla, trimit o ploaie de gloanţe, din ascun­
zişurile lor. Ferestrele salonului, unde e aşezat catafalcul, se cu­
tremură de ropotul puştilor şi al mitralierelor vrăjmaşe. Iar, când
sicriul e scos afară în curte, gloanţele şueră pela urechile tuturor.
E o minune că ele nu ating pe nimeni şi nu fac nici o victimă.
Un semn al lui Dumnezeu că el e cu cei ce se adună în numele
Lui. Preoţii, văzând în ce împrejurări au să-l prohodească, reduc
rugăciunile şi cântările şi iau măsuri ca mortul să fie dus în. bi­
serică. Sătenii îl duc pe braţele lor vânjoase în Casa Domnului,
pavăza milenară a tuturor celor oropsiţi. Dela locuinţă până la
biserică, 16 ostaşi şi 2 plutonieri se înşirue pe lângă sicriu, să
apere cu armele şi trupurile lor tinere pe mortul neamului, atacat
tâlhăreşte şi în drumul spre mormânt. Nu se poate închipui un
tablou mai mişcător decât acesta. Dacă aş fi pictor, aş eterniza
momentul când vitejii dela Mărăşeşti, Mărăşti şi Oituz vin să facă
strajă la înmormântarea celui dintâiu cetăţean al Transilvaniei
desrobite. Dela biserică până la cimitir, sicriul e transportat pe
un car ţărănesc, împodobit cu cetini de brad şi zăbranic negru,
tras de şase boi, simbolizând simplitatea patriarhală şi hărnicia
neobosită a acestui mare gospodar. Sus pe deal, la locul de veş­
nică odihnă al familiei, se citesc cele din urmă rugăciuni de des-
legare preoţească, iar corul plugarilor din Băseşti cântă duios:
»Plâng şi mă tânguesc«. Nu e ochiu nemuiat în lacrimi. Intre
salve şi detunături puternice, aşa cum îi cursese şi vieaţa, se
aşează în pământ rămăşiţele marelui luptător. Cutremuraţi în toată
fiinţa lor, pleacă cei din cortegiul funebru şi vor trebui să plece
şi cei din alte convoaie ce vor face pelerinaje aici, dela acest
mormânt slăvit.

216
G. Pop de Băseşti şi Presa Românească

„ V iitorul p r e s e i a p a rftn e g a z e te lo r ş i
g a ze ta rilo r, ca ri c r e d în id e e ".
( W I C R H A M S T E E D , p rim -re d a c to r
la „ T im e s“ ', V iito ru l p re se i).

Putini bărbaţi, în vieata publică a timpului, îşi dau aşa de


bine seama de însemnătatea cea mare a presei, ca G. Pop de
Băseşti. El ştie că tiparul e marele predicator al timpului nostru.
Cuvintele rostite de el, în câteva ceasuri, străbat lumea întreagă.
El predică în restaurante, în cafenele, în trenuri, în tramvaie, în
locuinţele particulare, în piejele publice. Unde sunt strânşi doi
sau mai multi inşi la un loc, acolo e şi cuvântul tipărit: cartea,
revista, ziarul. Dar acest cuvânt nu dispare ca al preotului, când
coboară de pe amvon. El rămâne pe hârtia tipărită şi, ori de
câte ori îl revezi, îfi predică fără încetare. Aşa e apostolatul tipa­
rului nesfârşit, ca întindere, în timp şi în spaţiu. Nu în zadar
spun creştinii că, dacă sfântul Pavel, apostolul neamurilor, ar
trăi astăzi, de bună seamă s’ar face director de ziar.

Legături
cu Alexandru Roman.
Cel dinlâiu ziarist pe care-1 ajută G. Pop de Băseşti este
Alexandru Roman, profesor universitar, membru al Academiei
Române, directorul ziarului »Federatiunea« din Buda-Pesta. Fiindcă
acesta tipăreşte în numitul ziar »Pronunciamentul« dela Blaj
împotriva constituţiei dualiste, austro-ungare, a împărăţiei Habs-
burgilor, el e prigonit cu cruzime de puternicii zilei de atunci. E
osândit, anume, la robie de un an şi amendă de 500 floreni.
Acest proces stârneşte pretutindeni indignare, între Români. Pu­
tini se gândesc, însă, să pună mâna şi să ajute, efectiv, pe ini­
mosul publicist, care riscă totul, apărând cauza neamului. Intre

217
aceşti puţini, e G. Pop de Băseşti. împreună cu Mihail Pop, el
lansează un călduros apel, însoţit de liste de subscripţie, pentru
sprijinirea celui năpăstuit. Apelurile şi colectele sale dau rezultate
frumoase. Odată trimite suma de 54 floreni şi 12 cruceri, apoi
[10. 2. 1870] doamnei Leontina Roman 138 fi.; Iui loan Poruţiu,
redactor la amintitul ziar [4. 7. 1870], 108 floreni; şi iarăşi 123
floreni 50 cr.
Are şi un tablou statistic de toate sumele primite. Dela
protopopul loan Cheseli, din Năprade, 18 fl. Dela el şi prietenii
mai de aproape, 73 fl. Dela loan Osianu, notar comunal în Bâr-
săul de, sus, 6 fl. Dela loan Boitor, notar cercual, 29 îl. 28 cr.
Dela Mihai Brânduşian, alt notar cercual, 21 îl. 12 cr. Dela Simeon
Pop, notar comunal, 22 fl. 65 cr. Dela notarul loan Sabău, 25 fl.
30 cr. Total, 196 fl. 35 cr. E interesant de constatat că mulţi ţă­
rani, neavând bani, ajută »Federaţiunea« lui Al. Roman cu bucate
pe care, vânzându-le colectanţii, le transformă în parale.
Mulţumind lui G. Pop de Băeşti pentru ajutorul de 108 fl.
ce i-a trimis, redactorul I. Poruţiu [Văcz, 19. 8. 1871], între altele
îi scrie: ». . .N u un arest ca acesta, care este o jucărie [10 luni!],
dar nici altfel de suplicii, ori- de ce gen, nu m’ar putea despărţi
de nobilele D-Voastră sentimente care le nutriţi cu ardoare către
naţiune, mama noastră comună, şi care mă inspiră şi mă unesc
şi pe mine către D-Voasfră«. Aceste cuvinte nu sunt adresate
numai colectantului principal, ci tuturor »iubiţilor confraţi din
Sălaj«.
Când trimite cea dintâi sumă de bani (30. 12. 1869) lui Al.
Roman, G. Pop scrie din Băseşti: »D-ta eşti care de un timp în­
coace ai deschis cartea Iui Moisi înaintea poporului« — zice el —
»l-ai învăţat şi condus, luptându-te cu abnegaţie admirabilă pentru
drepturile dânsului şi biciuind fără cruţare tirăniile seculare şi încă
har Domnului cu succes îmbucurător, încât e de crezut că nu-i de­
parte pământul făgăduinţei«. Nu mai puţin interesant e faptul amin­
tit de G. Pop de Băseşti în această scrisoare, cât de însufleţit e şi
poporul dela sate de lupta ce poartă acesta! »Trăiască-1 Dumne­
zeu pe Roman« — zice poporul luminat — »e om: nu-i e frică de
umbra lui. Apoi şi eu dau un floren. Tot nu ne-a lăsa Dumnezeu,
dacă ne-a trimis bărbaţi de aceştia spre mântuire, din mâinile
păgânilor«. La fel scrie şi doamnei Leontina Roman (8. 2. 1870).
— Adânc mişcat pentru aceste ajutoare, Al. Roman îi adresează
din Pesta (17. 1. 1870), puţin înainte de a întră întemniţa din
Văcz, o scrisoare din cele mai însemnate şi caracteristice. Cu

218
ocazia anului nou 1869, el telegrafiază societăţii »România«, din
care apoi ceva mai târziu se desvoltă »România ]ună« a stu­
denţilor noştri dela Viena: »Urez protecţiune divină României
Mari, prosperitate României Mici şi salutare frăţească zeloşilor
ei membri«. Mulţumind acum lui G. Pop de Băseşti şi tovarăşilor
acestuia, pentru frăţescul sprijin ce i dau, Al. Roman întreabă:

Alexandru Roman (* 26. 11. 1826, f 27. 9. 1897).

»Crezi D-ta că aş lupta, dacă nu aş şti că »lung e şireagul celor


ce cer acelaşi lucru în urma mea (longus post me ordo idem
petentium) ?« Iar mai departe: »Avem mulţi oameni învăţaţi« —
scrie el — »dar puţini sunt Ia număr cei ce au şi bărbăţia, —
tăria de caracter ne lipseşte încă. Aceasta o ştiu vrăjmaşii noştri
şi o ştiu şi exploata. In contra acestui rău — rezultat al deca-

219
deniei şi lungei noastre sclavii — trebue să luptăm. Datorinţa
noastră este a moraliza poporul. Prin putere morală — şi numai
singur prin aceasta — vom ajunge la scopul nostru. Să nu crezi,
domnul meu, că unitatea noastră naţională, România Mare, are
să se facă prin forţa brută. Din contră, ea trebue să se facă
prin puterea morală. Ai văzut, cum a căzut regatul napolitan, în
braţele regelui Italiei, nu prin arme, ci prin singura putere mo­
rală«. Prin aceste mărturisiri de credinţă, Al. Roman e nu numai
unul din străluciţii precursori ai întregirii noastre naţionale de
astăzi, ci şi unul din prorocii şi vizionarii inspiraţi ai marilor ple­
biscite naţionale din primăvara şi toamna anului 1918, care pro­
clamă această întregire naţională.
Ge priveşte starea materială a ziarului său »Federaţiunea«,
ea e puţin îmbucurătoare. In anul dintâiu, el păgubeşte 4.000 fl.
Pentru acoperirea acestui deficit, el îşi donează toate diurnele
sale parlamentare de pe doi ani, plus 800 de fl. dela socrul său,
care de atunci îl tot îndeamnă să se lase de gazetărie. După
condamnarea sa, primeşte un însemnat ajutor dela cetitorii zia­
rului, în sumă de 1.200 îl. Vrăjmaşii vor să-l distrugă cu totul.
In urma întrigelor lor, tipograful de până atunci refuză să-i mai
tipărească ziarul. Trebue să-şi caute altă tipografie. Cât timp e
deputat, el e ferm hotărît să ducă mai departe această luptă,
fiindcă diurnele ce primeşte în această calitate pot să acopere o
bună parte din deficitul ziarului. — »Albina«, ziarul familiei Mo-
csonyi pierde în fiecare an 4.000 îl. Şi această familie, faţă de
el, are averea unui Croesus. Ea mai face apoi de atâtea ori po­
litică personală. El face politică naţională. Stăruinţele lor naţio­
nale trebue preţuite. Dar, pentru cele personale, să plătească. —
Intre toate ziarele româneşti, »Federaţiunea« lui are cei mai mulţi
abonaţi. In 1869, ea numără 750 de sprijinitori. Dintre aceştia,
100 sunt restanţieri. Alţi 150 cu abonament redus (preoţi, învă­
ţători ş. a.). Rămân 500 de plătitori regulaţi. Astfel, deficitul zia­
rului, în anul din urmă, se ridică Ia 1.700 fl. Cu toate acestea, el
mai donează alte 120 de exemplare societăţilor de lectură ale ele­
vilor de licee, şcoli normale, studenţilor în teologie, drept, medi­
cină, ştiinţe. Ar gratifica şi mai mult învăţătorilor, căci — scrie
el — »sunt prea zeloşi şi în mâna lor este generaţia prezentă«,
dar nu poate. — Cu tipograful face un aranjament ca, până la
alte măsuri, el să încaseze toate abonamentele ziarului. Deocam­
dată, însă, el, personal, se găseşte în mare strâmtorare. Pe ne­
vastă o lasă cu 20 de fl. acasă, iar el pleacă să-şi facă osânda

220
în temniţa din Văcz cu 40 de îl. Pentru 27 sau 28 a lunei (Ianuarie
1870), el roagă pe prietenul Q. Pop de Băseşti să mai facă rost
de ceva ajutoare, pe care să le trimită nu pe numele ziarului, ci
pe acela al nevestei sale la Buda-Pesta (Molnár utcza 13).
Trimiţând G. Pop de Băseşti ajutoarele băneşti cerute, Al.
Roman îi mulţumeşte, din nou, din Vácz (2. 12. 1870), sau cum
scrie el glumeţ »Dintre Turcii creştinaţi; — din sânta monastire
dela [Snago]-Vaţ«. El îşi ţine de datorie, cât ce va ieşi din tem­
niţă, să publice toate colectele ce s’au făcut şi urmează să se
facă pentru »Federaţiunea«, să vadă »Turcii« [Ungurii] că »mulţi
sunt amicii noştri de principii şi că nu ne lăsăm cu una cu
două«. Ajutoarele prietenilor sunt trebuincioase atât moral, cât şi
material. Moral, pentru încurajare. Material, pentru a nu obosi,
adică a »nu se rupe nervul financiar«. La 29. 11. 1870, »Fede-
raţiunea« e lovită din nou. Redactorul ei, loan Poruţiu, e întem­
niţat pe zece luni, iar proprietarul ei amendat cu 500 fi., în afară
de cheltuelile de proces şi întreţinerea osânditului în temniţă. La
7. 12. e în perspectivă o nouă osândă. Iată, în ce termini vor­
beşte Al. Roman despre noua osândă: ». . . Avem speranţa de
a fi onoraţi iară, — da, onoraţi! pentrucă este onoare d’a fi con­
damnaţi de Maghiari. Apoi, rogu-te, neavând noi juriu românesc,
tot aşa o vom păţi şi noi şi alţii, cari nu vor trage mănuşile,
scriind diplomatic-înţelepţeşte, spre a-şi feri scumpele persone.
Noi preferim a umbla cu capul spart, ca şi adevărul, pentru ca
să dăm exemplu, pentru ca să ţinem pururea în evidenţă cauza
noastră, şi spiritele pururea în agitaţiune, ca să vază lumea că
suntem nemulţumiţi, că nu renunţăm nici la drepturi, nici la lupta
pentru ele, ci perseverăm până în fine. Ne vor închide de-a rân­
dul ? O, de ne-ar urma vreo 100 de inşi în temniţele Maghiari­
lor, de unde are să iasă libertatea, ca şi lumina din întuneric,
căci fără de resoluţiune bărbătească în veci n’o să o scoatem la
cale«. In afară de pierderile dela început, acum are un deficit de
1.000 fl. la ziar. Cere nou sprijin, până când la începutul noului
an (Ian. 1871), vor veni abonamentele. »Eu, însă«, — scrie Al.
Roman mai departe, — »precum nu am avut obiceiul de a mă
lăuda (publicul cunoaşte că, în Federaţiunea, persoana mea a
fost mai ignorată decât a altora, şi asta ex principio), aşa nici
obiceiul d’a mă văiera nu-1 am, ci, data occasione, împărtăşesc
amicilor de principii«. Frumoasă şi nobilă ţinută!

221
Cu George Bariţiu.
Legături duioase are G. Pop de Băseşti cu întemeietorul
presei române din Ardeal, nemuritorul George Bariţiu. încântat
de »curagiosul şi memorabilul« discurs rostit de G. Pop de Bă­
seşti în şedinţa dela 2. 5. 1879 a Adunării deputaţilor maghiari,
marele gazetar îi revede limba şi stilul traducerii româneşti a
acestui discurs şi-l publică în suplementul ziarului său de atunci,
»Observatoriul«, din Sibiu. Din numărul cu acest suplement îi
trimite 50 de exemplare, pentru a le răspândi, unde oratorul află
de cuviinţă. Pentru acest discurs, îi transmite şi felicitările octo­
genarului consilier pensionar, P. Dunca. Pentru viitor, dacă mai
rosteşte asemenea discursuri, să nu-şi mai bată capul cu tradu­
cerea lor, ci să i Ie trimită în originalul unguresc. El le va tra­
duce aşa fel, încât să-l poată ceti şi cei peste o sută de abonaţi
ai ziarului său din »ţara vecină«, adică din Vechiul Regat de
• s astăzi. — Comunicându-i acestea, G. Bariţiu din Sibiu [12. 5.
? î 1879] îi mai scrie: »Aici se lucrează« — zice el — »ca să
• ' ne fondăm un ziar cotidian, căci numai de două ori pe săp-
; i tămână prea rămânem înapoi, şi timpurile vin tot mai grele,
vieaţa publică tot mai complicată, pericolele tot mai mari. In
acest caz, însă, numărul abonaţilor ar trebui să fie cel puţin
îndoit. Saşii au asigurat un capital de 26.000 îl., ca fond de re­
zervă, pentru Tageblatt, ca să i scoată de şase ori pe săptămână.
Fără aşa ceva, nu vom putea nici noi. Sau 200.000 fi. rezervă,
sau 2.000 de abonaţi«. In continuare, distinsul publicist aminteşte
de procesul său de presă, »comandat de sus«, ca să fie şi un
Român condamnat pe cinci ani, cum e Svetozar Miletici al Sârbi­
lor, cu scopul de a teroriza pe fruntaşii neamului. In această
privinţă, el are informaţii indiscutabile. »Dar nici canibalii din
Sumatra« — observă el — »nu mănâncă carne de om bătrân,
ci numai de tânăr«.
Bariţiu are o interesantă corespondenţă şi cu Fr. Hossu
Longin, ginerele lui G. Pop de Băseşti. La 4. 8. 1877, el îi mul­
ţumeşte din Braşov, pentru nişte documente istorice de mare
preţ, trimise de cel dintâiu pe seama revistei »Transilvania«. Mai
târziu [17. 11. 1877], el îi scrie, să nu ne închipuim că Viena şi
alţii ar fi uitat de noi şi de cererea noastră de a ni se acorda
autonomia Transilvaniei. Grija noastră de căpetenie e să nu uităm
noi de noi! La 10. 12. 1877, apoi îl întreabă, dacă s’ar găsi pu­
blic ascultător pentru câteva conferenţe ştiinţifice, pe lângă mici

222
laxe de intrare, fie pentru tânăra Societate Academică [Academia
Română], fie pentru proiectatele secfii ştiinţifice literare ale
Astrei. Subiectele conferenţelor sale dela Orăştie, Deva, Arad,
Timişoara, Lugoj etc. ar f i : 1. Despre dicţionarul şi glosarul
Societăţii Academice; 2. Colecţia de documente istorice Eudoxiu
Hurmuzache [7 volume] ; 3. Schiţa monografică a ilustrei familii
Hurmuzache; 4. Dora d’Islria; 5. Catehismul calvinesc din 1658
în biserica românească. Conferenţe literare ar ţine şi colegul
său dela Academie, poetul George Sion. E interesantă şi scri­
soarea din Braşov [4/16. 11. 1877] a aceluiaşi Bariţiu, în care
arată »aversiunea invincibilă« ce simte el împotriva activităţii
perlamentare. De asemenea cea din Sibiu [18/30. 1. 1879], în
care înfăţişează lupta comună a Sibiului şi a Blajului pentru
apărarea şcolii româneşti. Semnalul de alarmă îl dă Popovici
Deseartu dela Arad care vine, în delegaţie specială, la Sibiu.
Pentru a proceda uniform în acţiunea comună, dela Sibiu vine o
delegaţie de trei [N. Popea, G. Bariţiu şi Iacob Bologa] la Blaj.
In fine, tot din Sibiu [3. 8. 1884] în preajmă centenarului revo­
luţiei lui Horia, Bariţiu notează că acte importante cu privire Ia
această revoluţie se află în arhiva secretă a Curţii şi a Statului
din Viena (im geheimen Hof- und Staatsarchiv).

Cu Vasile Lucaciu
şi „Tribuniştii“.
Dr. Vasile Lucaciu, preot în Şişeşti, directorul »Revistei
Catolice«, scrie [8. 2. 1891] lui Fr. Hossu Longin că socrul său,
»părintele agitatorilor« adună, la Băseşti toată familia românească
a Sălajului, pentru a o scăpa de primejdia grădiniţelor de copii
[»kisdedovuri«], proiectate de Maghiari. — Cavaler cum este, el
nu uită să sărute mâna »Penelopei cuceritoare, gentile, şarmante,
drăgălaşe, amabile, scumpe, nobile, graţioase, evlavioase, pru­
dente, — stea, luceafăr, soare, înger, — ce este mult stimata
fericire a vieţii« sale, doamna Elena.
Alt ziarist de seamă, cu care G. Pop de Băseşti întreţine
legături, e Dr. Valeriu Branisce. In 1895, acesta îşi ispăşeşte pă­
catul iubirii de neam în temniţa din Văcz. Câtva timp, el se află
acolo, împreună cu iubitul Badea George. Iar când acesta e
liberat, el se gândeşte cu nostalgie la fostul tovarăş de suferinţe.
Mai ales, când acesta e aşa de atent şi binevoitor cu el, trimi:
ţându-i pachete cu fel de fel de bunătăţi. Pentru cari, el îşi
ţine de datorie să-i mulţumească într’o scrisoare nemţească

223
(Waitzen 18. 11. 1895). Româneşte nu-i dă voie direcţia închisorii
să scrie. Ungureşte nu vrea el. Nu-i mai rămâne decât această
limbă universală la îndemână. La întrebarea Badii George,
dacă i s'ar încuviinţa să-l viziteze în temniţă, el răspunde, în
glumă, tot cu o întrebare: Nu Te-ai săturat cu un an de tem­
niţă? In legătură cu această vizită, el are o idee: Banii ce i-ar
cheltui cu această vizită să-i întrebuinţeze mai bine, făcându-i un
dar de Anul Nou în valoarea de circa 300 îl. încolo, peisaj de
toamnă. Cenuşiu, închis. Temniţa are mulţi oaspeţi pasageri (Durch­
reitende) de câte’ 1—2—3 luni. Numai el e mai statornic. Se
plictiseşte, neavând treabă. Dar lipsa de îndeletnicire încă e o
îndeletnicire.
După un preaviz relativ la fondarea unui cotidian românesc
la Sibiu, în numele comitetului electoral central, Partenie Cosma
şi A. Trombiţaş din Sibiu (19. 2. 1884) îl înştiinţează pe G. Pop
de Băseşti despre următoarele hotărîri ale acestui comitet: 1.
Potrivit cu prevederile legii comerciale, comitetul electoral central
constitue un »Ateneu Român« cu statute în regulă, pentru editarea
şi susţinerea unui cotidian român. Din comitetul acestui Ateneu fac
parte următorii nouă membri: G. Bariţiu, Vine. Babeş, Diamandi
Manole, Dr„ Ioan Raţiu, Partenie Cosma, George Pop de Băseşti)
George Secula, Visarion Roman şi Anania Trombiţaş. 2. In caz
de vacanţă, acest comitet fondator al »Ateneului Român«, până
la adunarea generală de constituire, se completează prin cooptare
de noui membri. Amintesc acest amănunt, fiindcă el lipseşte din
istoricul fondării ziarului »Tribuna«, aşa cum l-am publicat în »Dr.
Ioan Raţiu (1828—1902)« p. 165 şi următoarele.
In conflictul dintre »Tribuna« dela Sibiu şi »Tribuna Popo­
rului« dela Arad, aceasta cere părerea lui G. Pop de Băseşti,
cunoscut pentru calmul, cumpătul şi înţelepciunea sa. El întreabă :
De ce susţin cei dela Arad, în frunte cu V. Mangra, pe maghia-
ronul, Iosif Goldiş? Sau episcopul ortodox, Iosif Goldiş, fost director
de seminar şi deputat guvernamental, ales împotriva Partidului
Naţional Român, a trecut în acest partid, fără ca cei în drept să
ştie ceva, sau »Tribuna Poporului«, care odinioară combătea cu
înverşunare pe Iosif Goldiş, a primit programul »moderat« al ace­
stuia. Tertium non datur. Cerându-i-se (10/22. 9. 1899) să mijlo­
cească o pace între cele două tabere, G. Pop de Băseşti refuză,
fiindcă cei dintâi, care o calcă, atăcând pe tribuniştii dela Sibiu
şi numindu i »epileptici«, sunt Arădanii. Mai departe laudă pe
preşedintele partidului de atunci, Dr. Ioan Raţiu. De 50 de ani,

224
el e mereu în fruntea mişcărilor nationale. In acest timp, »nu s’a
întâmplat nici un act mai memorabil în cauza naţională« — zice
el — »Ia care Dr. Raţiu să nu fi avut partea sa. Merită, deci,
dragostea, stima şi recunoştinţa tuturor Românilor de bine«.
Membrii comitetului de direcţie al acestui partid nu ţin de loc Ia
această calitate, fiindcă ea cere »numai jertfe peste jertfe, şi de
libertate şi de avere, şi o mare responsabilitate, răsplătite numai
prin mulţumirea ce o simte omul, împlinindu-şi datoria». Ei nu
renunţă la mandatul ce au, decât în faţa naţiunii, ai cărei man­
datari sunt.
Pentru lichidarea datoriilor institutului »Tipografia« din Si­
biu, acţionarii principali ai institutului ţin (23. 3. 1901), o şedinţă
' sub preşedinţia lui Dr. I. Raţiu, fiind prezenţi: G. Pop de Bă-
seşti, Iuliu Coroianu, Dr. Teodor Mihali şi Rubin Patiţa. — Iuliu
Coroianu propune ca »Tipografia« să ia, asupra ei, cambiul de
12.736 coroane de pe numele lui V. Lucaciu, având girul său şi
al lui T. Mihali. Cu trei din cinci voturi, se acceptă propunerea.
Contra sunt Dr. I. Raţiu şi R. Patiţa. Această generozitate, G.
Pop de Băseşti are să o plătească, în cea mai mare parte, din
punga lui.
Rugând íóan Rusu Şirianu dela »Tribuna Poporului« [Arad,
25. 12. 1902] pe G. Pop de Băseşti să împiedece pe cei dela
»Tribuna« din Sibiu de a-1 mai atăca personal, acesta îi răspunde
[24. 1. 1903]: »Sfântă datorinţă avem« — zice el — »să ne în­
ţelegem, şi cine ar cuteza să împiedece buna înţelegere între
fraţi, pe acela îl vom nimici moralmente şi vom trece peste el
la ordinea zilei; acela sau aceia blestemaţi să fie până la a şap­
tea sămânţă. Amin«. Ii aminteşte că se păcătueşte, şi de o parte,
şi de alta. Ii recunoaşte meritele privitoare la organizarea şi
ţinerea în bună rânduială a congresului naţionalităţilor [Buda­
pesta, 10. 8. 1895], Acest congres e »piatra unghiulară şi baza«
luptelor noastre frăţeşti, împreună cu celelalte neamuri nema­
ghiare, deopotrivă de oprimate ca şi noi. Cu prilejul acestui con­
gres, el s’a dovedit »viteaz«. Cu primejdia vieţii sale, el a
împiedecat intrarea în sală a bandelor de bătăuşi, plătiţi de gu­
vernul unguresc să-i risipească. Revine asupra necesităţii soli­
darităţii, în situaţia noastră nespus de anevoioasă. II roagă să în­
ceteze cu atacurile împotriva mitropolitului Meţianu, a lui Mo-
csonyi, Dăianu şi a altor fruntaşi. Să nu uite vorba Sfintei Scripturi;
»Bate-voiu păstorul şi se vor risipi oile turmei« [Matei XXVI, 31].
»Harnicul şi înţeleptul« ziarist I. R. Şirianu să nu uite că trebue
15 225
să fie puternic în fond, plăcut în formă [fortiter in re, suaviter
in forma].
La fel are de gând să se rostească la adunarea poporală
din Luduş-Turda, în toamna anului 1911. Atunci sunt certuri între
»Tribuna« şi »Românul« din Arad. G. Pop de Băseşti cugeta că
serbările măreţe ale Astrei la Blaj vor restabili pacea şi armonia
între fraţi. Vede că s’a înşelat. La început, atacurile »Tribunei«
par inspirate de dragoste pentru cauza naţională. Acum, e încre­
dinţat că ele sunt »perverse«. Ele lovesc, pe nedrept, oameni
cari au servit şi servesc dezinteresaţi cauza naţională. Dreptatea
îi dictează să recunoască unele merite ale tribuniştilor. Dar aceeaşi
dreptate îi impune să refuze a mai primi în casa sa un ziar, care
aţâţă vrajba între fraţi. »Avem noi o sumedenie de duşmani po­
litici« — observă el, părintele solidarităţii — »faţă de cari siliţi
suntem a ne apăra, deci este tradare de cinstea şi interesele
naţionale a ne duşmăni între noi«. E cu neputinţă să intrăm acum
în amănuntele acestor lupte. Sunt atăcaţi de o parte T. Mihali
(»Toagher ghela Ghej«), »tribunul« Şt. Ciceo Pop şi mai ales V.
Goldiş, al cărui nume devine un pejorativ (eşti un »goldiş«), —
de altă parte domnii Sever Bocu, Ion Iosif Şchiopul, dar mai cu
seamă Octavian Goga. Cearta degenerează în atacuri cu revolverul
pe stradă. G. Pop de Băseşti stărueşte asupra nevoii de solidari­
tate, fiind aceasta »de supremă necesitate«, pentru a continua lup­
tele glorioase din trecut cu lozinca »Totul pentru naţiune!«

Cu cei dela „Lupta“


din Buda-Pesta.
Odată cu intrarea în activitatea parlamentară, se simte ne­
voia unui ziar, ataşat clubului parlamentar al naţionalităţilor, care
să dea directive în numele deputaţilor, reprezentanţii aleşi ai
neamului. Aşa apare, la sfârşitul anului 1906 şi începutul anului
1907, ziarul »Lupta« la Buda-Pesta, având, la început, ca director
pe d. Dr. Alexandru Vaida Voevod, ca editor-proprietar pe d. Dr.
Aurel Vlad, ca redactor-şef, pe Augustin Paul dela Letca. Mai târziu
se schimbă de mai multe ori personalul dela conducerea ziarului.
— In urma cererii [6. 12. 1906] d-lor Dr. Aurel Vlad, Iuliu Maniu
şi Dr. Aureliu Novacu, G. Pop de Băseşti trimite întâiu 6.403 cor.
11 fileri, apoi 16.000 cor., cerând să i se confirme primirea ace­
stor bani [19. 12. 1906]. E! mai trimite şi alte sume. Printr’o chi­
tanţă nedatată, Dr. A. Vlad, deputat, recunoaşte că a primit două
libele de depunere »Someşana«, unul în valoare de 10.000, iar

226
altul în valoare de 8.920 cor., din ordinul lui G. Pop de Băseşti.
Lipsiţi de experienţă şi de prevedere, cum sunt de obiceiu tinerii,
după abia patru luni se pomenesc că nu mai au cu ce să plă­
tească hârtia, tipografia, redactorii. In această strâmtorare, cui
să se adreseze, dacă nu tot preşedintelui? Ei cer acum un ca­
pital de cel puţin 200.000 cor. sau 5.000 de abonaţi buni plătitori;
cei 2.800 de abonaţi pe cari îi au nu le ajung. — Răspunzân-
du-le, G. Pop de Băseşti se miră, cum s’au putut irosi 45.000
cor. date de el, afară de atâtea mii de abonamente? Apoi mai
întreabă: Unde sunt rezultatele colectelor ? »Dacă aţi fi făcut cu
tot», cât am făcut eu« — zice el — »apoi s’ar fi adunat parale«.
»Dar când voiam ca să întreprind colecta în Bihor, a venit d.
Mihali şi a zis că acolo dânsul doreşte să facă treabă. Ce a făcut ?
Dar voi toţi ce aţi făcut ?. . . Şi tu unul, ca director, nu mi-ai
împlinit nici cererea să trimiţi foaia pe 3 luni celor cari au con­
tribuit din Sălaj«. El vorbeşte de sus, cerând socoteală de chi-
vernisirea banului public. Şi cu drept cuvânt. Marile jertfe ma­
teriale şi morale, aduse de el, îl îndreptăţesc să vorbească aşa.
Pentrucă el ştie să facă deosebirea nu numai între avutul lui şi avutul
public, ci şi între părerea »majorităţii« şi între părerea lui personală.
Un caz concludent. Izbucnind revoluţia ţărănească din Ve­
chiul Regat, în Martie 1907, şi cetind cum este ea înăbuşită în
sânge — ziarele vorbeau de 13.000 de morţi — inima lui nobilă
1e pătrunsă de compătimire. Sub imboldul acestui simţimânt, el
! lansează un apel şi deschide o listă de subscripţie pentru familiile
Iţăranilor nevinovaţi, nenorociţi în această revoluţie. Ziarul »Lupta«,
Isprijinit de el cu sume atât de mari, refuză să-i publice apelul şi
jMistele de subscripţie, sub cuvânt că ele sunt »o insultă la adresa
României«. Binefacerea o insultă! Milostenia păcat! Cumplită abe­
raţie.! — Fără ca să se supere, G. Pop de Băseşti tipăreşte atunci
apelul şi lista de subscripţie în umila »Gazeta de Duminecă« din
Şimleul Silvanjei. El se înscrie, anume cu 1.000 cor. Aşa se întâmplă
aceasta, la cei aleşi. Dacă au gustat odată din fericirea cea mai
mare, ce le-o poate hărăzi vieaţa, aceea de a face binele, atunci
nu există dezamăgire, care să-i împiedece de a-1 face mereu. —
Dacă în Transilvania gestul de generozitate al lui G. Pop de Bă­
seşti nu trezeşte nici un ecou, cu atât mai mult impresionează el
în Ţară. Malatesta [Virgil Árion?] sub titlul »George Pop de
Băseşti« publică, în ziarul »Patria« (2. 5. 1907), un articol remar­
cabil din mai multe puncte de vedere. Preşedintele Partidului
Naţional Român, bătrânul albit în luptele pentru apărarea dreptu­
15*
227
rilor neamului său, omul al cărui nume nu deşteaptă decât dra­
gostea, respectul şi admiraţia tuturor — începe acest articol —
îşi spune şi el cuvântul în chestia ţărănească şiîntr’un avânt de
iubire şi milă, ridică glasul său implorând îndurare pentru cei
răzvrătiţi şi alinare pentru »văduvele şi orfanii« celor căzuţi stră­
punşi de gloanţele soldaţilor: cere dela judecătorii români »indul­
genţă;« dela fraţii români de pretutindeni »caritate«; şi-şi dă elr
cel dintâiu, obolul, punând la îndemâna Crucii Roşii din Bucureşti
suma de o mie de coroane. Au trecut de atunci atâtea săptămâni
şi nici rugămintea fruntaşului român n’a găsit ecouri, nici fapta
lui frumoasă n’a aflat imitatori. Câteva ziare dacă au înregistrat
spusele sale. Şi atât. — Uitase bătrânul luptător cel cu inima
veşnic tânără — continua Malatesta din »Patria« — că, de data
aceasta, cuvântul său e îndreptat către Românii din România liberă.
Uitase că, dacă în Transilvania şi în Ungaria »sunt cântece şi
flori şi lacrimi multe, multe«; dacă e »atâta jale’n casă« din pri­
cina asupririi străine; apoi totuşi jalea se risipeşte în faţa soli­
darităţii naţionale, lacrimile se usucă la flacăra patriotismului şi
a dragostei sincere dintre toate păturile sociale. Pe când în Ţară?
Legătura dintre aceste pături s’a rupt; indiferenţa şi neîncrederea
reciprocă a adus treptat, treptat la ură şi răzbunare; au adus la
o răscoală sălbatică şi la o represiune şi mai sălbatică. — De
sigur, dacă ar fi ştiut G. Pop de Băseşti, că, în aceasta Ţară, sunt
două clase de locuitori, pe care numai exploatarea pământului le
uneşte şi mai adesea le dezbină, că legile nu se aplică uneia ca
să fie ocrotită şi celeilalte ca să nu fie stânjenită, că drepturile
garantate prin Constituţie nu sunt respectate, că, din marile pre­
cepte care se pretind că stăpânesc vieaţa socială a lumii moderne,
libertatea e o ficţiune, egalitatea un vis, fraternitatea o minciună;
dacă şi-ar fi dat seama că o concepţiune destul de răspândită în
cele două principate împarte pe Români nu în două clase sociale,
ci în două specii omeneşti, n’ar mai fi uimit de indiferenţa con­
ducătorilor şi, poate, chiar n’ar mai face o propunere care pare
că jigneşte într’atâta, încât aceştia nu găsesc să i opună nimic
alt decât tăcerea dispreţuitoare.
Dela Alecu Russo, puţini din scriitorii Vechiului Regat au
curajul să facă destăinuiri ca acestea. Cât de adânc a pătruns
corupţia în această nenorocită Ţ ară! Şi cât e de bine că, în mij­
locul patimilor ce o frământă, mai răsună din când în când şi
glasul blând şi cuminte al bătrânilor pentru a aminti dragostea
şi milostenia creştinească!

228
In legătură cu ziarul »Lupta« dela Buda-Pesta, trebue să
amintim şi sprijinul dat de G. Pop de Băseşli redactorilor ei în­
temniţaţi. La 18. 8. 1908, părintele Andreiu Hlinka, paroh, »pri­
zonier de Stat«, îi scrie din Seghedin că-şi face o datorie de
dragoste creştinească, adresându-i câteva rânduri lui, preşedintele
»partidului-frate«. E vorba de George Stoica, redactorul coti­
dianului »Lupta«, care de şase luni se împărtăşeşte de »avanta-
giile« şi »binecuvântările« arestului de Stat. El vine în acest rai,
cu fotul nepregătit, fiindcă e deţinut îndată după rostirea întâiei
sentinţe şi n’are răgazul necesar să-şi aranjeze situaţia mate­
rială. Prin buzunarele lui bate vântul mizeriei. Nu se aciuează o
lăscaie. Nu ştie, cine are datoria să se îngrijească de el. Un
lucru, însă, ştie că, la ziar, el a fost în slujba neamului, deci
acesta are datoria să-i poarte de grijă. Căci vrednic este lucră­
torul de plata sa. Prin urmare, îl roagă să-l aibă în vedere, tot
timpul cât se află în arest, şi să-i trimită ajutoare lunare.
Cât ce primeşte această scrisoare, G. Pop de Băseşti se
adresează prietenilor şi băncilor cu care are legături, primind
următoarele sume notate de el, cam incomplet, pe o bucată de hârtie :
Dela C. Pop . . 38 coroane Dela Silvania................. 100 coroane
» Achim . . 60 » » Sălăjana ............... 38 »
» Bihoreana 100 » » Dr. Coriolan Pop . . 100 »
» Chiorana 100 » » Al. Barbolovici ş. a. 100 »
Suta de coroane, primită prin Dr. Coriolan Pop, avocat, di­
rector al băncii »Bihoreana« este dela episcopul D. Radu, »ca
să nu ştie stânga, ce face dreapta« [Vezi scrisoarea lui G. Pop
de Băseşti 12. 12. 1908 către cel dintâi].
Din aceste sume trimite, la 11. 10. 1908, redactorului amintit
100 cor.; la 22. 10. 1908, alte 100 cor.; la 12. 1. 1909, încă 50
cor. Şi aceste notări sunt defectuoase. Primind G. Stoica primul
ajutor solicitat prin păr. Hlinka, arată că Sf. Sa îi cunoaşte mai
bine situaţia decât oricine. Directorul de atunci al ziarului, deşi
i-a făgăduit ajutor, nu se ţine de cuvânt. Nici el, nici alţii nu-1
întreabă, de ce stă în temniţă. Ca şi când din vina lui ar fi ajuns
acolo. Nu pentru cauza neamului. Vine iarna. N’are haine. Statul
nu-i dă decât zamă de chimion. Colegii de redacţie sunt ingraţi.
L-au tradat. De aceea are să robească un an şi jumătate.
La 10. 9. 1908, tot el descrie indiferentismul nostru naţio­
nal. Din cei 3.000 de Români, câţi numără colonia noastră din
Buda-Pesta, nu se găseşte nici unul să-l însoţească până la gară,
când e excorfat de jandarmi la Seghedin. Abia vin câţiva studenţi.

229
»Pentru prima dată, ca bărbat, mi-au dat lacrimile« — scrie G.
Stoica. »Momentul acesta nu-1 voiu uita în vieaţa mea. De aceea
nobila D-Voastră faptă [un nou ajutor bănesc] mă îndeamnă să
Vă aduc cele mai călduroase mulţumiri, dar în acelaşi timp mă
face să mă mir, de ce când e vorba de puţină jertfă, nu se gă­
seşte decât un G. Pop de Băseşti, iar când e vorba de dat sfa­
turi, se ridică toţi rebegiţii. De aceea strigă toţi organizaţie —
organizaţie, dar când e vorba să bage mâna în buzunar, îşi fac

Dr. Coriolan Pop, directorul băncii „Bihoreana“,


întâiul prefect român al jud. Bihor (* 2. 12. 1864, f 28. 11. 1919).

coada colac şi o şterg«. Mai departe scrie că şi loan Lupaş, pro­


fesor în Sibiu şi studentul în drept, Voicu Niţescu, sunt clienţii
temniţei din Seghedin. Cel dintâiu pe o lună şi câteva zile. Al
doilea, pe 15 zile. Pe o carte poştală ilustrată cu »cazarma« din
Seghedin, G. Stoica, I. Lupaş şi A. Hlinka aduc acestui părinte
al Neamului »prinosul admiraţiei şi recunoştinţei« lor.
G. Stoica la 15. 10. 1908 speră să fie graţiat. Atunci vine
la Băseşti, să cunoască »pe lângă faptele mari — destul de cu­
noscute — şi persoana mărinimosului protector al cauzei noastre
naţionale«. — Tot el, la 14. 1. 1909 se plânge de oamenii noştri

230
că sunt »ipocriţi, laşi, invidioşi şi egoişti«. De pildă şi popa din
Curtici »a întins mâna lui Burdia« şi »e un materialist afară din
cale«. La început, făcându-i-se milă de văicărelile lui, îi ia apă­
rarea în »Lupta«. Pe urmă e desminţit. »Iată, dar, ce oameni
avem!«
Cu „Gazeta Transilvaniei“.
Sunt interesante legăturile lui G. Pop de Băseşti şi cu
»Gazeta Transilvaniei« dela Braşov, cea mai veche publicaţie pe­
riodică românească.
La 17. 4. 1889, el adresează prietenului său, Dr. Aurel
Mureşianu, o scrisoare din cele mai interesante. Scrisoarea e în
legătură cu numărul de Duminecă al Gazetei; inovaţie ce face
epocă în analele presei române. »Cetitorul este pus în curent
cu toate întâmplările şi stările noastre politice, naţionale, biseri­
ceşti, sociale, literare şi economice« — scrie G. Pop de Băseşti —
»apoi mai au aceste numere şi partea lor beletristică şi de pe­
trecere cu istorioarele şi anecdotele sale, care plac mult popo­
rului, dându-i o lectură măsurată puterii sale intelectuale ce-1
distrage în mod plăcut şi stârnind astfel într’însul dorul de a
ceti şi de a şti«. Acest dor ne va mântui. Pe viitor, neamul no­
stru nu va fi »unealta oarbă în mâna acelora cari ne vreau răul«.
Autorul acestei scrisori ştie că, între noi, sunt mulţi »nepăsători
şi îndărătnici«, cărora directorul-proprietar al Gazetei ar trebui
să le-o ducă el. în persoană, acasă; să le-o cetească; să le plă­
tească un prânz copios; să-i îmbie cu ţigări fine; doar se vor
lăsa de citirea ziarelor străine. Aici, aminteşte pe unii preoţi ro­
mâni uniţi, cari primesc, în schimbul liturghiilor, ce oficiază,
ziarul şovinist maghiar »Magyar Állam«. Face apel la conştiinţa
lor creştinească şi românească, să nu mai sprijinească acest ziar,
ci numărul de Dumineca al Gazetei. In timpul din urmă, se pot
înregistra câteva progrese simţitoare. Avem câteva şcoli de fete, '
unde viitoarele soţii şi mame primesc educaţie românească.
Lucru foarte însemnat, pentru conservarea noastră naţională. Se
constată mari îmbunătăţiri în învăţământul secundar. »Dovadă
gimnaziile [liceele] şi internatele din Blaj, Beiuş, Braşov, Nă-
săud şi Brad«. Avem şi institute proprii de credit şi economii.
De acum ne putem scoate din robia capitalului străin. »De dorit
este numai« — observă înţeleptul autor al acestei scrisori — »ca
conducerea institutelor să fie exactă, de o parte, de altă parte
să nu Ie stăpânească dorul de înavuţire prea repede«. Cuvinte

231
de aur pentru toate timpurile şi locurile. Avem şi o ziaristică
excelentă. »Vine rândul la noi, la publicul cetitor« — scrie mai
departe G. Pop de Băseşti — »a ne face datorinţa faţă cu scrii­
torii noştri, cari îşi împlinesc misiunea, cu mare abnegaţiune, sa-
crificându-şi toate puterile, jerffindu-se chiar pe ei înşişi, spre a
servi cauzei naţionale, politice şi culturale«. Mai tristă e starea
noastră politică. Nu se lucrează nimic pentru noi, nici în parla-

Dr. Aurel Mureşianu director-proprietar al „Gazetei Transilvaniei“,


una din]cele mai curate glorii ale ziaristicei române (* 20. 6. 1847, f 20. 6.1909).

ment, nici în judeţ, nici în comună. »Parcă fiecare din noi este
îngrijat numai de sine« — zice cu atâta dreptate acest dârz lup­
tător — »lăsând cauza comună în ştirea Domnului şi în excluziva
grijă şi apărare a puţinilor noştri publicişti«. Pe aceşti puţini pu­
blicişti de mare merit, cum e şi prietenul său, Dr. A. Mureşianu,
ţine să-i ajute cu fapta. De aceea îi trimite 10 fl„ ca acesta să lase

232
să se expedieze numărul ce aduce scrisoarea de fată a lui, tuturor
preoţilor, încă neabonaţi la Gazeta de Duminecă. Pentru 50 de
învăţători, plăteşte, apoi, el abonamentul pe o jumătate de an
150 de fl.ţ. Deosebit de acestea, alte zece abonamente din
Băseşti. Doreşte să pătrundă cât mai mult, la sate, Gazeta de
Duminecă, prin preoţi şi învăţători, ca oamenii noştri să nu-şi
mai piardă timpul şi averea prin cârciumi, ci, în dumineci şi săr­
bători, să se strângă laolaltă, să cetească, să se lumineze,, să
petreacă timpul liber, plăcut şi folositor. [Gaz. Trans, din 16/28.
4. 1889].
La 6. 12. 1889, el scrie directorului-proprietar de atunci al
Gazetei, Dr. Aurel Mureşianu, despre suspendarea nemotivată din
slujba de paroh şi protopop a vrednicului Alexă Berinde din Seini.
Pricina suspendării ? Slujirea a două sfinte liturghii în zilele de
4 şi 5. 7, 1889, în biserica din Satu Mare, ca Dumnezeu să ajute
dreptăţii şi martirului ei, preot Vasile Lucaciu. Această suspensie
el o califică de »prepotenţă şi abuz de putere«, atribuind-o unui
»amestec necompetent a guvernului în afacerile conştiinţei noastre
religioase«. Indignat de slăbiciunea episcopului Sabo, fostul său
coleg de clasă, el întreabă cu mâhnire: »Unde sunteţi, Clainilor,
Şuluţilor ? Apus-au, cu voi, mentorii Bisericii noastre, şi pradă o
aţi lăsat volniciilor libertine şi francmasonice?«
La 17. 9. 1891, când .Dr. A. Mureşianu organizează partici­
parea Românilor Transilvăneni la expoziţia din Praga, el îi scrie
că el şi alţi 5—6 inşi sunt gata de drum şi vor să se ataşeze
grupului, condus de marele nostru ziarist, la Viena. Speră că acest
grup nu e mai mic de o sută de persoane, pentru a produce
impresia cuvenită în toate cercurile. Notificări ulterioare să i se
facă telegrafic pe adresa avocatului Cocian din Cehul Silvaniei.
La 27. 9. 1891, G. Pop de Băseşti îi trimite o nouă scrisoare,
comunicându-i că, la expoziţia dela Praga, vin şi Andreiu Cosma,
directorul băncii »Silvania«; Alimpie Barbolovici, vicarul Silvaniei;
şi avocatul Filep. îl doare că Dr. A. Mureşianu îi scrie că »nu sun­
tem, cum am fost«. Trist, observă el. Cum am fost, a fost rău.
»Ce va fi de noi, dacă ne vom mânca noi, unii pe alţii ?« întreabă
el mai departe. Aminteşte apoi, din nou, porunca dragostei şi a
solidarităţii frăţeşti.
E foarte mişcător cuvântul său pentru Gazeta jubilară (Bra­
şov, luna Iunie 1908). Iată, în întregime, acest inimos salut!
„Ave Gazeta Transilvaniei la jubileul de 70 de ani al
falnicei tale existenţei

233
„Eu şi coetanii [contemporanii] mei şi sulele de mii de
Români, cari s ’au inspirat din lupta eroică de şapte decenii a
G azetei, pururea dezinteresată şi la înălţimea chemării sale,
pusă în serviciul cauzei naţionale române, te salutăm cu de­
votament.
„Cu adâncă oeneraţiune şi admirafiune, ne prosternăm
înaintea memoriei fericiţilor Tăi fondatori: George Bariţiu şi
Iacob Mureşianu, marii dascăli ai încercatei noastre naţiuni,
cari şi-au îndeplinit sfânta şi marea misiune de a ne lumina în
cale, ca să putem ieşi din sclăoia milenară.
„In oeci, pomenirea lor binecuvântată de Dumnezeul nea­
murilor.
„Iară pe tine, dulce frate Aurel Mureşianu, vrednicul erede
[moştenitor] al marilor tăi înaintaşi, te salut cu ardoare şi dra­
goste frăţească; credincios învăţăturii marilor dascăli, de 30 de
ani duci înainte şi pururia înainte, fără şovăire, stindardul luptei
naţionale, curat şi neprihănit, luptând greaua şi sfânta luptă a
desrobirii neamului nostru de multe ori în împrejurări aproape
desperate, încă şi pe patul suferinţelor grele.
„ Te îmbrăţişez cu dragoste frăţească, dorindu-ţi vieaţă în­
delungată cu zile senine, în deplină putere sufletească şi tru­
pească, să poţi lua parte la marea luptă, care ne aşteaptă în
viitor, să ajungi să vezi scăpată mult, prea mult încercata
noastră naţiune.
„Şi aşa să ai satisfacţia admirabilei Tale jertfiri de tine
însuţi.
„Astăzi, când sute de mii strigă contra tirăniei şi pentru
libertate, să sperăm că învingerea acesteia nu e prea departe.
„Ave G azeta T ra n silv a n ie i!“
Scurt şi cuprinzător, limpede şi sugestiv, acest salut pare
un poem. Atât de covârşitoare sunt simţimintele ce se revarsă
dintr’însul!
Murind în 1909 Dr. Aurel Mureşianu, pentru susţinerea
»Gazetei Transilvaniei« se înfiinţează o »Societate în comandită«,
care să cumpere ziarul şi tipografia lui. In Octomvrie 1909, se
ţine o conferenţă sub preşedinţia lui G. Pop de Băseşti. La acea­
stă conferenţă sunt de fa ţă : Văduva Elena Dr. A. Mureşianu, iar
din partea Românilor braşoveni: Andreiu Bârseanu şi Dr. Nico-
lae Vecerdea. Conferenţă constată necesitatea : a) sumei de 50.000
cor. ca preţ de cumpărare ce ar reveni familiei Mureşianu; b)
25.000 cor. pentru cauţiunea ziarului, cheltueli de înregistrare ; c)

234
25.000 cor. pentru angajarea şi dotarea cuviincioasă a persona*
lului de redacţie, chemat să ridice nivelul ziarului. Clubul depu­
taţilor naţionalişti (17. 12. 1909) încă declară »existenţa Gazetei
Transilvaniei de o chestie de interes general naţional«. Unii, mai
puţini, jertfesc câte ceva. G. Pop de Băseşti cu chitanţa Nr. 201,
semnată de Dr. Vecerdea (23. 12. 1909) plăteşte taxa de 100 cor.
ca membru sprijinitor al Societăţii în comandită. După primi­
rea unui carnet de 20 de bilete (Nr-le 201—220), el trimite
suma de 1.008 cor. Primind această sumă, Dr. N. Vecerdea (Bra­
şov 7. 2. 1910) spune întâiu că a colindat Braşovul, Sibiul, Buda*
Pesta, Oradea, Clujul, Blajul şi Bucureştii, dar are impresia că
»nici cei mai buni ai noştri nu sunt aşa de însufleţiţi şi aşa de
generoşi«. »Numai unul este Badea George« — continuă el —
»şi eu doresc din adâncul inimii mele ca acest Bade George
să ne trăească voinic la mulţi ani, ca să învăţăm cum trebue să
ne iubim neamul şi cum să jertfim pentru el«.

Cu „Românul“ din Arad


şi cu Fondaţia ziariştilor.
In sfârşit, legături însemnate are G. Pop de Băseşti cu
ziarul »Românul« dela Arad şi cu cei grupaţi în jurul lui. Acest
ziar se înfiinţează în coastele »Tribunei Poporului«, devenită apoi
»Tribuna«, sub conducerea lui Ioan Rusu Şirianu şi a altor pu­
blicişti din numitul oraş. Fiindcă »Tribuna«, prin critica ei nesă­
buită, ameninţă cu dezagregare Partidul Naţional Român, cei în
drept iau măsuri împotriva ei şi a tinerilor »oţeliţi« [Octavian
Goga, Oct. C. Tăslăuanu, Ion Iosif Şchiopul, Ilarie Chendi ş. a ]
grupaţi în jurul ei. Sacrificarea »Tribunei« o cer şi cercurile poli­
tice dela Bucureşti. Crainicul împăcării între cele două tabere
cumplit învrăjbite dela Arad este Constantin Stere, profesor uni­
versitar, unul din conducătorii »Vieţii Româneşti« dela Iaşi. Se
ajunge nu numai la pamflete, ci chiar la atentate asupra unuia
sau a altuia dintre beligeranţi. Pentru a putea scoate noul ziar
»Românul«, în aceleaşi condiţii ca şi »Tribuna«, directorul lui,
Vasile Goldiş, aduce redactori dela Bucureşti, iar pentru unele
numere speciale invită pe marele scriitor, Ion Luca Caragiale, să
ia asupra sa sarcina îngrijirii ziarului. După împăcarea celor
două tabere, Partidul primeşte »Tribuna« cu fot avutul şi dato­
riile ei. Precum scrie T. Mihali [Dej, 30. 4. 1913] lui G. Pop de
Băseşti, aceste datorii ating suma de 210.000 cor. Pentru dato-

235
riile dela ea, banca »Victoria« cuprinde palatul »Tribunei« în sumă
de 95.000 cor. O bună parte din datorii, în deosebi abonamente,
s ’a încasat. Mai rămâne o datorie de 42.000 cor., pentru care
îşi dau girul, pe lângă autorul scrisorii, dd. Dr. AI. Vaida Voevod
şi Dr. Aurel Vlad.
Dar legăturile lui G. Pop de Băseşti cu »Românul« sunt
mai vechi. Ele încep odată cu înfiinţarea ziarului. V. Goldiş [Arad
5. 7. 1911] îi scrie, cu câtă plăcere publică discursul lui dela
Cluj, transmis de prietenul lor comun, V. Lucaciu! El consideră
acest discurs »clasic«, în stare să curme »minciuna infamă« că
Partidul »ar respinge orice idee, ori propunere sănătoasă, ori con­
lucrarea altora, la lupta noastră naţională«. Mai departe cere sfa­
turi cu privire Ia »schimbările« sau »inovaţiunile« ce Ie crede de
cuviinţă. »Orice dorinţă a iubitului badea George este o sfântă
poruncă«, zice V. Goldiş în această scrisoare.
Totuşi, ca de atâtea ori între oameni, se întâmplă şi con­
flicte şi supărări. Fiind invitat să ia parte »nesmintit» la adu­
narea generală a »Concordiei« [13. 4. 1913), G. Pop de Băseşti
refuză din următoarele motive: 1° Nu cunoaşte rostul acestei so­
cietăţi. Nimeni nu află de cuviinţă să-i dea lămuririle cuvenîie.
2° Deşi a plătit de mult secretarului Dr. I. Suciu, taxa de 100 cor.,
totuşi nimeni nu-i dă seama de felul cum s’au întrebuinţat ace­
ştia şi alţi bani. 3° Intâiu i se spune că el e preşedintele »Con­
cordiei«; Acum vede că nu el, ca preşedinte, ci altul convoacă
adunarea generală. 4° El ştie că există o hotărîre a comitetului
de direcţie al Partidului, ca V. Goldiş să pună la dispoziţia pre­
şedintelui toate valorile institutului. Aceasta, însă, până astăzi nu
s’a întâmplat. Acestea nu sunt proceduri demne de reprezentanţii
unui neam de 3ll2 milioane de oameni. Iar ei »om de paie« [Stroh­
mann] şi »balon politic» nu vrea să fie.
Această păşire energică îşi produce efectul. V. Goldiş gră­
beşte să-i dea toate lămuririle, îmbunările, scuzele [14. 4. 1913].
Dr. I. Suciu ar fi dat socoteală în regulă despre cele o sută de
coroane. El a predat lui T. Mihali, vicepreşedintele Partidului,
inventarul institutului »Românul«. Ţine nespus de mult să ajungă
la înţelegere şi pace cu Badea George. »Aveţi bunătate a-mi
comunica« — scrie el — »ce avem noi de făcut, ca să de-
lăturăm supărarea D-Voastră ? Eu din parte-mi sunt gata Ia orice,
numai să Vă ştiu mulţumit şi cu încredere faţă de mine«.
In timpul războiului, când criza economică încearcă atât de
cumplit pe funcţionari, G. Pop de Băseşti donează 10.000 cor.

236
epitropiei Fundajiunii pentru ajutorarea ziariştilor români din Un­
garia. Mulţumindu-i pentru această danie, d. Ioan I. Lapedatu
[Sibiu 5. 6. 1916], secretarul acestei epitropii, îi scrie, între altele r
»A Vă descrie mulţumirea, fericirea şi emoţiile, de cari am fost
şi sunt încă cuprins« — zice d-sa — »îmi este cu neputinţă. Tot
ce Vă pot pune acum pe hârtie, este expresiunea adâncii noastre
recunoştinţe şi gratitudini, împreună cu urările noastre fierbinţi:
Să trăiţi, bunul nostru Domn!«
Memorabile cuvinte! Ziariştii de astăzi au datoria să-i în-
veşnicească amintirea faptelor lui bune.

237
Din vieafa religioasă a lui
G. Pop de Băseşti

„Religia are puterea de a înnobila


orice neam. Ea e o binecuvântare
pentru orice Stat, Ea e Izvorul care
hrăneşte orice civilizaţie adevărată“.
(PASTORALA COLECTIVĂ A
EPISCOPILOR DIN AUSTRIA, Viena
21. 12. 1933).

în râ u rir i re lig io a s e
d in tin e re ţe .
Puţini fruntaşi ai neamului au simţiminte religioase atât de
alese, ca G. Pop de Băseşti. N’am cunoaşte deplin, mai cu seamă
nu în resortul său cel mai intim, acest nobil suflet românesc,
dacă n’am urmări şi aceste simţiminte în vieaţa lui.
Aceste simţiminte, de sigur, le moşteneşte din familia sa,
care dă, Bisericii româneşti unite cu Roma, atâţia slujitori devo­
taţi. I le desvoaltă, însă, şi îngrijită educaţie, de care are parte,
înainte de a lua calea şcolilor străine [ungureşti] din Baia Mare
şi Oradea, el cercetează vechea şcoală românească dela mănă­
stirea Strâmba, de lângă Hida, judeţul Cluj. Pe lângă azbuche,
el învaţă aici şi câteva cântări bisericeşti, în deosebi pricesne,
ale căror armonii cereşti, ca nişte îngeri păzitori, îl însoţesc toată
vieaţa. De câte ori se abate pe la el Teodor Pop, protopopul din
Ortelec—Sălaj, mai cu seamă la onomastica lui, la Sfântul Gheor-
ghe, el totdeauna îl roagă să-i cânte frumoasa priceasnă, învă­
ţată împreună Ia numita mănăstire. Ascultându-o cu ochii închişi
înafară, ca să vadă înlăuntru, G. Pop de Băseşti parcă îşi în­
deamnă prietenul cu cuvintele adresate de B. P. Haşdeu, poetului
Nicolae Nicoleanu: »Cântă, nu’nceta! Cântecul deschide calea.
Cine n’a cântat vreodată nu va cugeta!«
O binefăcătoare înrâurire românească asupra lui are şi ve­
chiul seminar român unit din Orade, unde e adăpostit în anii

238
din urmă ai liceului. In acest seminar, e vatra societăţii de lec­
tură a elevilor şi studenţilor români din metropola Crişanei, con­
duşi de Al. Roman, Dionisie Păşcuţiu, Iustin Popîiu şi alţii. Intr’o
scrisoare din Băseşti [6. 6. 1890] către un prieten din Orade
[canonicul Paul Vela-Ventrarul ?] pe care îl îmbărbătează la luptă
dreaptă, alături de marele episcop de atunci, Mihail Pavel, pentru

Vechiul Seminar român unit din Orade,


care adăposteşte pe O. Pop de Băseşti, în anii din urmă ai studiilor sale.

salvarea liceului din Beiuş, face interesante destăinuiri despre


éra românească aşa de înfloritoare dela 1830 până la 1848 şi apoi
până prin 1880, adică până binişor după încheierea dualismului
austro-ungar, în numitul seminar. Directorul de fericită pomenire
Ioan Pop aduce »servicii nepieritoare naţiunii, căci şi pe mine
unul Tu şi seminarul domestic [m’aţi făcut] Român«.
Cu toată moştenirea şi îndrumarea bună din copilărie, —
şcoala, înrâurirea, pilda străină îi tulbură mai târziu liniştea sufle­

239
tului său senin. Statusul romano-catolic din Ardeal, conventul
bisericilor reformate, ba chiar şi sinoadele mixte, de clerici şi mireni,
ale fraţilor noştri ortodocşi, îl fac pe G. Pop de Băseşti şi pe
alţi mireni uniţi să încerce, prin anii 1881—2, să introducă »sino-
dalitatea«, cu participarea mirenilor Ia conducere, şi în Biserica
lor. In acest sens, se fac adrese către episcopul Ioan Sabo din
Gherla şi către mitropolitul Ioan Vancea din Blaj. Toată con­
cepţia aceasta se întemeiază, în cea mai mare parte, pe o pă­
rere personală a fostului ministru de culte şi instrucţiune publică
al Ungariei, baronul Eötvös József, care ignorează principiul ierarhic
ce stă la baza Bisericii lui Christos şi vrea să organizeze demo­
cratic această Biserică. — Mai târziu, G. Pop de Băseşti se con­
vinge tot mai mult, de realitatea dumnezeească a principiului
ierarhic şi renunţă la orice luptă pentru introducerea »sinodali-
tăţii« în Biserica sa. EI vede că, în Biserică, mai mult decât în
altă societate, puterea şi stăpânirea vine de sus. »Nu voi m’aţi
ales pe mine, ci Eu v’am ales pe voi« — zice Domnul în evan­
ghelie (Ioan XV, 16) — »şi v’am rânduit să mergeţi şi roadă să
aduceţi«. De aceea se împacă cu orânduiala dumnezeească. Re­
cunoaşte că, în Biserică, sunt două părţi inegale: Biserica învă­
ţătoare şi cea ascultătoare.
Şi alte consideraţii îl fac să fie tot mai temător de Dumne­
zeu şi mai cinstitor de Biserică. In ştiinţe, în deosebi în cea mai
exactă dintre ele, în matematică, nu ne întâlnim cu ideea infini­
tului mare şi mic ? Nu lucrăm cu aceste idei, la tot pasul ? Nu
sunt ele adevărate principii ştiinţifice ? Şi totuşi ce e mai absurd
decât să admiţi că un număr, oricât de mare sau oricât de mic,
înmulţit cu zece, cu o sută, cu o mie, cu un milion, cu un mi­
liard etc. rămâne neschimbat, adică egal de infinit ?! Orice minte
sănătoasă trebue să tragă de aici o mare învăţătură şi, anume,
că sunt, şi deasupra şi dedesuptul nostru, nemărginit de multe
lucruri, despre care biata noastră minte omenească nu-şi poate
da seama nici decum şi în faţa cărora trebue să se înfioreze.
Căci ce este omul în natură ? Nimic, în asemănare cu infinitul;
un tot, în asemănare cu neantul; Ia mijloc, între infinit şi neant,
— vorba Iui Blaise Pascal. Ca om de acţiune apoi, G. Pop de
Băseşti se încredinţează, de nenumărate ori, că numai conştiinţa
proprie e oglinda noastră cea adevărată, Nu ne linguşeşte, dar
nici nu ne huleşte; ne arată cum suntem. Ea nu se poate înţe­
lege, însă, fără de Dumnezeu. »0 conştiinţă fără Dumnezeu« —
zice marele scriitor Alphonse de Lamartine — »e un tribunal

240
fără judecător. Lumina conştiinţei nu e altceva decât scânteierea
ideii de Dumnezeu în sufletul omenesc. Stingeţi pe Dumnezeu şi
se face noapte în om«. Sublime adevăruri, urmate cu sfinţenie de
G. Pop de Băseşti, în vieaţa sa religioasă!

Lupte pentru apărarea


Bisericii.
De aceea, nu se face odată apel, din partea Bisericii, fără
ca el să nu răspundă cu promptitudine. Astfel, I, M. Moldoveanu,
canonic (Blaj, 17. 6. 1896), în numele epitropiei fondaţiei Alexan­
dru Şterca Şuluţiu, îl roagă să binevoiască a osteni până la Vidra-
şău, pentru a vedea o moşie a acestei fondaţii, la faţa locului, şi
a-şi da părerea, în cunoştinţă de cauză. La 25. 6. acelaşi an, el
soseşte Ia locul indicat.
Agitându-se, apoi, chestia autonomiei Bisericii catolice ma­
ghiare, cu tendenţa de a încorpora în această autonomie şi Biserica
română unită, el încă ia parte activă la conferenţa fruntaşilor
acestei Biserici, ţinută la Cluj (29. 6. 1897), alături de 57 preoţi
şi 130 de fruntaşi mireni. Participă şi la conferenţa prealabilă (18.
5. 1897), cu care prilej el propune, de preşedinte, pe Alexandru
Bohăţel, căpitanul districtului grăniţăresc din Năsăud, iar de notari
pe Dr. Aurel Isac, G. Ilea şi Vasile Podoabă. El e unul din cei
mai de seamă membri ai comitetului restrâns de 21 de membri,
ales de conferenţa din Cluj să vegheze la poarta Bisericii Unite.
In acest comitet, el se află alături de Alexandru Roman, preşe­
dintele lui; alături de istoricul Maramureşului, Dr. Ioan Mihali de
Apşa; alături de tribunul, Dr. Amos Frâncu; alături de ginerele
său, Francisc Hossu Longin ş. a. Dintre feţele bisericeşti întâlnim
aici pe Vasile Hossu, episcopul de mai târziu, apoi pe Augustin
Bunea, cunoscătorul cel mai desăvârşit al chestiunilor în discuţie.
Preşedintele, Al. Roman, exprimă foarte limpede punctul de vedere
românesc. »Se zice din unele părţi contrare nouă«, — spune el —
»că tindem la instituirea unei biserici naţionale, dar noi nu avem
să tindem la aceasta, pentrucă o avem; biserica noastră este de
fapt naţională; deci noi, nu avem să o înfiinţăm acum, căci e naţio­
nală dela înfiinţarea ei. Drepturile ei de independenţă sunt garan­
tate prin bulla pontificală, în care se zice că Mitropolia noastră
e reînfiinţată pro parte Romaenorum". — Astfel de acţiuni şi
mărturisiri de credinţă bărbăteşti înlătură, deocamdată, această
primejdie.
16
241
Şi mai înainte, G. Pop de Băseşti are prilej să-şi arate dra­
gostea sa pentru Biserică. Aducând guvernul maghiar nişte pro­
iecte de legi pentru primirea Evreilor între religiile ţării, pentru
introducerea matriculelor de Stat şi a căsătoriei civile, el tre­
zeşte o adevărată furtună de proteste, în întreaga ţară. Partidul
Naţional Român, în adresa sa Nr. 1 dela 16. 2. 1893, arată tu­
turor şefilor de organizaţie că, în forma proiectată, aceste pro­
iecte devin adevărate primejdii româneşti şi creştineşti. Egalând
talmudul cu evanghelia, Statul se amestecă unde nu-i fierbe oala,
inaugurând o nouă serie de prigoniri şi nedreptăţi. Matricula de
Stat are de scop schimonosirea şi maghiarizarea numelor şi scă­
derea înrâuririi Bisericii, atât de binefăcătoare pentru Români.
Căsătoria civilă stinge credinţa creştinească, jigneşte moravurile
şi sentimentul de evlavie, înăscută poporului nostru, şi înlesneşte
concubinajul şi desfrâul, începutul pieirii desăvârşite a oricărui
neam. Ca preşedinte al organizaţiei Partidului Naţional Român
din judeţul Sălaj, G. Pop de Băseşti convoacă o conferenţă a
a fruntaşilor din judeţ, la 3. 3. 1893, în Şimleul Silvaniei. Aici se
decide ţinerea de mari adunări de protestare, în fiecare circum­
scripţie electorală, la aceeaşi dată [24. 3. 1893]. La Tăşnâd, se
ţine sub preşedinţia lui Demetriu Coroian; la Şimleu, sub a lui
Simion Oros şi Alimpie Barboloviciu; la Zalău, sub a avocatului
Ioan Nichita; la Dioşod, sub a lui îoan Pop; la Cehul Siivaniei,
sub a lui G. Pop de Băseşti.

L eg ătu ri cu e p isc o p ii
H o ssu ş i Radu.
Dacă, de voie de nevoie, G. Pop de Băseşti întreţine legă­
turi şi cu hursuzul său fost coleg de clasă, Ioan Sabo, episcop
de Gherla, e firesc lucru să aibă cele mai cordiale relaţii cu
simpaticul său urmaş în acest scaun episcopesc, Vasile Hossu.
Acesta-i scrie mai întâiu din Timişoara [10. 8. 1894], comuni-
cându-i adresa doamnei Emilia Dr. Raţiu, care, ca o soţie cre­
dincioasă, e nedespărţită de soţul ei şi când acesta e rob în tem­
niţa din Seghedin, locuind ea aproape de această temniţă [Tégla­
gyár utcza 20]. Dă ştiri şi despre martirii noştri naţionali de pe
acolo, spunând că i-a aflat bine pe toţi, »după cât poate să fie
bine în temniţă«. »Vorba e că toţi suferă« — zice el mai de­
parte — »cum trebue să sufere martirii unei cauze, cum este
cauza noastră«. Tortura cea mai grea o vede el, în opreliştea de
a schimba vreun cuvânt laolaltă. Preşedintele Raţiu i-a comu­

242
nicat că a luat măsuri pentru conferenţa naţională ce se va în­
truni în curând. — Aceste raporturi amicale continuă şi după
aceea. Nu e mirare, deci, dacă G. Pop de Băseşti e între cei
dintâi care se bucură de transferarea lui V. Hossu, din scaunul
episcopesc al Lugojului, în acela al Gherlei. Mulţumindui pentru
aceste urări de bine [23. 11. 1911], noul episcop roagă pe Dum­
nezeu să i facă parte să poată plini aşteptările legate de această
schimbare. In scopul acesta, el cere sprijinul dezinteresat al fiilor
devotaţi binelui obştesc al Bisericii şi Neamului. Nu se îndoeşte

Episcopul Vasile Hossu


(* 30. 1. st. v. 11. 2. si. n. 1866, f 31. 12. 1915)

că va găsi acest sprijin, de vreme ce vede dragostea cu care e


întâmpinat.
Mai târziu, cu adresă oficială din consistor (Nr. 4.577 din
30. 5. 1914), el îi mulţumeşte lui G. Pop de Băseşti pentru »ma-
rinimoasa jertfă adusă spre promovarea măririi lui Dumnezeu şi
a binelui spiritual şi moral al credincioşilor«, prin renovarea ra­
dicală a bisericii din această comună, cheltuind dela sine aproape
12.000 de coroane.
Legături aproape tot atât de prieteneşti are şi cu mitropo­
litul Victor Mihályi- Acesta i mulţumeşte pentru felicitările trimise
telegrafic (10/23. 11. 1911) în sanatoriul Dr. Grünwald din Buda­
pesta, cu prilejul unei operaţii chirurgicale reuşite. — De ase­
menea, cu episcopul din Orade, Dimitrie Radu. De ziua onomo
stică, de Crăciun, de Anul Nou, de Paşti, ei îşi adresează salu­
tări şi urări ce ies din comun, D. Radu îl înştiinţează cel dintâiu
(11. 11. 1911) pe G. Pop de Băseşti că transferarea lui V. Hossu
la Gherla e »fapt împlinit«. La data, când îi scrie aceasta, noul
16* 243
/
lor episcop e bolnav în sanatoriul doctorului Cosmuţa. Speră,
însă, că se tămădueşte în curând şi Joi, în săptămâna viitoare,
îl va însoţi, ca martor, la depunerea jurământului, înaintea nun­
ţiului apostolic din Viena. El se grăbeşte să-i comunice toate
acestea, în credinţa, că-i pricinueşte mare bucurie, vestindu-1 că
vine mirele mult dorit al eparhiei lor.
Cu episcopul D. Radu, are şi alte legături. In pelerinajul
făcut împreună Ia Roma în primăvara 1908, episcopul i se plânge
de anume atacuri nemeritate, din partea presei noastre naţionale,
în deosebi în coloanele foii »Tara Noastră«, de sub conducerea
poetului, Octavian Goga, atunci secretarul literar al Astrei. Pentru
câteva ospeţe date de episcop reprezentanţilor diferitelor autori­
tăţi din Orade, el e înfierat ca »o calamitate naţională«. G. Pop
de Băseşti găseşte că această procedură nu e nici justă, nici
echitabilă. El şi bătrânii de seama lui îşi aduc aminte, că
vechea reşedinţă episcopească din Orade şi Beiuş se clătina;
abia mai puteau fi locuite; lângă ferestre nu puteai s ta ; te sufla
vântul din toate părţile. A fost nevoie, deci, de reşedinţe mai să­
nătoase şi mai prezentabile, chiar dacă anumite banchete era
mai bine să nu se fi dat. »Eu cunosc pe toţi prelaţii noştri« —
scrie G. Pop (Băseşti, 20. 7. 1908) lui Partenie Cosma — »şi cu
inima liniştită pot să afidez [încredinţez] pe toţi că nici în unul
n’am putut constata mai mare dor şi râvnă de a servi interesele
noastre naţionale, ca în episcopul Radu. Dânsul are şi voinţa şi
capacitatea de a servi şi reprezenta cauza noastră, precum a do­
vedit-o, mai în urmă, şi Ia Roma, cu alocuţia sa către Sfântul
Părinte, Papa«. Un astfel de chiriarh nu poate fi tratat ca o javră.
Românii Bihoreni sunt foarte amărîţi, din această pricină. Ei vor
să aducă, acest caz, în discuţia viitoarei adunări generale a
Astrei dela Şimleu. G. Pop de Băseşti roagă, deci, prin vechiul
său prieten, Partenie Cosma, pe »iubitul nostru poet«, scumpul
său ginere şi »dragul« lui nepot, să facă ceruta rectificare, având
în vedere principiul de pastoraţie al Evangheliei: »Bate-voiu
păstorul şi se va risipi turma«.
Răspunzând acestei scrisori, P^ Cosma (Sibiu, 1. 8. 1908),
observă că »Ţara Noastră« e foaia tinerelului care nu prea ascultă
de bătrâni. Goga lipseşte din localitate. Are concediu. E »în Con­
stanţa, Ia băi de mare«. La adunarea generală a Astrei, din
Şimleul Silvaniei, nu vine. Poate că vine el, dacă nu se iveşte
vre-o piedică. De o vizită, însă, mai lungă la Băseşti, nu poate
fi vorbă. E foarte ocupat, atât cu direcţia băncii »Albina«, cât şi

244
cu treburile consistorului, ale fundaţiei Emanoil Gojdu ş. a. To­
tuşi scrisoarea ce i-a adresat o transmite cu toate anexele ei
redacţiei numitei foi să procedeze, cum află de cuviinţă. Mai mult
nu poate. »A cere dela mine« — zice P. Cosma către G. Pop de
Băseşti — »corectura celor ce se publică în organul ce apare
sub numele ginerelui meu, înseamnă atâta, cât a cere dela Tine,
acelaşi lucru, pentru cele ce publică, prin ziare, ginerele tău«.
Acest răspuns, ca şi rectificarea urmată în »Ţara Noastră«,
nu-1 satisfac pe G. Pop de Băseşti. De aceea, în scrisoarea către

Episcopul Dimitrie Radu


(* 26. 10. st. v. 7. 11. st. n. 1861, f 8. 12. 1920)

Coriolan Pop, avocat, directorul »Bihorenei« [12. 8. 1908], el în­


condeiază pe scriitoraşii de astăzi, cari iau de sus pe toată lumea,
socotindu se »pe sine de suverani«. Mare adevăr, verificat, din ne­
norocire, prea adeseori 1
Bunele raporturi continuă şi cu urmaşul în scaun al aşa
de curând văduvitei eparhii, cu Excelenţa S3, Prea Sfinţitul luliu
Hossu, episcopul de Cluj-Gherla de acum. G. Pop de Băseşti îl
salută [12. 9. 1918] ca pe vrednicul urmaş al marelui înaintaş,
asigurându l de tot sprijinul său şi al prietenilor săi, pentru în­
făptuirea »grandioaselor întreprinderi erezite [moştepite] dela
marele unchiu«. Şi, fiindcă noul episcop iniţiază o acţiune pentru
ajutorarea văduvelor şi a orfanilor de preoţi, el îi scrie că a
luat măsuri ca băncile româneşti de sub preşedinţia lui [»Silva-
nia« din Şimleu; »Sălăjana« din ]ibău; »Chiorana« din Şomcuta
M are; »Codreana« din Băseşti şi »Sătmăreana« din Seini] să facă
donaţii, în acest scop. Ocazional, odată cu omagiile sale de fiu

245
246
Pelerinajul Românilor Uniţi la Roma, organizat în primăvara a. 1908, sub conducerea episcopilor D. Radu
şi V. Hossu. In fruntea pelerinilor e G. Pop de Băseşti.
credincios, vrea să-i prezinte şi unele vederi relative la trebile
obşteşti.
Adânc mişcat, noul chiriarh îi mulţumeşte [20. 9. 1918]
pentru »sprijinul atât de preţios« ce i-1 »arvuneşte« şi cu drag
aşteaptă ziua, când îl va putea primi în modesta sa casă, sau
când va putea cerceta »pe cel dintâiu şi pe cel mai ilustru«
al său credincios. — Tot asemenea, îi mulţumeşte cu adresă
oficială [Nr. 5548—1917 la 11. 1. 1918] pentru dania făcută
internatului de băieţi ce-i purta numele în Şimleul Silva-
niei, pe lângă liceul Simion Bărnuţiu din acest oraş. »Mă simt
mândru« — scrie Prea Sfinţitul Iuliu — »că Dumnezeul îndură­
rilor m’a pus în fruntea unei dieceze, care are bărbaţi cu atâta
tragere de inimă, faţă de creşterea generaţiei viitoare«. — Cetind
aceste mesagii chiriarhiceşti, involuntar îţi dai seama de marea
schimbare spre bine, intervenită în pastoraţia- acestei eparhii din
1912 şi mai ales din 1917 încoace.
In asemenea condiţii, e foarte firesc să asculte glasul de
chemare al acestor arhipăstori-prieteni şi să ia şi el parte, cu
alţi o sută de confraţi, la pelerinajul românesc dela Roma, în
luna Maiu 1908. In adevăr, după cultul sfintelor taine, în deosebi
al celei euharistice, după cinstea cuvenită Maicei Domnului, dra­
gostea pentru Roma, această cetate eterriă, leagăn al credinţei
şi al fiinţei noastre naţionale, este adevăratul semn distinctiv al
Românului unit. Şi G. Pop de Băseşti dă dovadă vie că ţine mult şi
la acest semn distinctiv. La acest pelerinaj, el e în fruntea cre­
dincioşilor cari cercetează nu numai monumentele slavei stră­
moşeşti, ci se spovedeşte şi se cuminecă, precum se cuvine unui
creştin adevărat. La această faptă creştinească a lui şi a celor­
lalţi coreligionari ai lui face Papa Pius X aluzie, când, răspun­
zând salutului prezentat de episcopul D. Radu, între altele, zice :
»Străbunii voştri de aici, din Roma, au dus cu sine, în noua lor
patrie, sămânţa credinţei lui Petru, pe care au păstrat-o părinţii
voştri şi despre care chiar ieri aţi dat, la altarul aceluiaşi sfânt
Petru, o strălucită dovadă, zidind cu pilda evlaviei voastre pe
Romanii de azi«.
Cu miiropoliţii
Mihályi şi Suciu.
Legături şi mai caracteristice are cu regretatul mitropolit
Vasile Suciu. Acesta-i este drag, nu numai fiindcă este un vajnic
luptător naţional, ci şi fiindcă e, înainte de toate, un om de

247
ispravă. Pe el îl cinsteşte înaintaşul său, mitropolitul V. Mihályi,
încredinţându-i o mulţime de chestiuni importante, însărcinându-1,
între altele, cu organizarea orfelinatului Românilor uniţi dela Blaj.
In această calitate, el face în 1916 şi anii următori o minunată
colectă de bani, vestminte, cereale ş. a., pentru numitul or­
felinat. G. Pop de Băseşti donează, în acest scop, 10.000 cor.
Pentru această donaţie, mitropolitul V. Mihályi îi mulţumeşte cu
adresă oficială (Nr. 2.054 din 13/26. 4. 1916), din şedinţa consi-
storului, fiindcă el, cetim în această adresă, n’a trăit şi nu trăeşte
decât »pentru binele public, jertfind din greu pentru toate insti-
tuţiunile noastre româneşti gr. cat. culturale şi de binefacere«.
— Fiind donator atât de generos, de sine se înţelege că Admi­
nistraţia centrală capitulară, la propunerea lui V. Suciu, atunci
preşedinte al comitetului central al Orfelinatului, îi trimite un
exemplar din proiectul de Statute, rugându-1, ca el »cu experienţa
bogată şi ideile largi« ce-1 caracterizează să-şi facă observaţiile
cuvenite. La 30. 6. 1916, el şi le şi face, propunând, ca la o
dumnezeească inspiraţie, ca, pentru educaţia orfanilor, mai ales
a fetiţelor, să se cheme călugăriţe. — Primind această sugestie,
V. Suciu îi răspunde (25. 7. 1916), între altele: »Mare bucurie
mi-au cauzat cuvintele Ilustrităţii Voastre« — zice el — »referi­
toare la aplicarea călugăritelor în orfelinatul nostru . . . Spunând
adevărul, eu mersesem cu planul meu şi mai departe. Călugări­
ţele le-aş fi aplicat nu numai la creşterea băeţilor şi a fetelor din
orfelinat, ci şi la conducerea războaielor şi a industriei de casă,
precum şi la şcoala noastră civilă şi la internatul de fete. Căci
te doare inima, când vezi, cum aleargă părinţii cu fetiţele lor pe
la şcolile străine, fiindcă sunt conduse de călugăriţe. Tocmai aşa
de bune, ba şi mai bune pot fi călugăriţele noastre, dacă se cresc,
cum se cade şi învaţă toate lucrurile, în Apus. Ele ar putea fi ade­
văraţi apostoli pentru şcoala de menaj şi de industrie casnică, ţără­
nească, prevăzută pentru elevele din orfelinat. — Pentru băeţi, apoi,
mai ales, de când încep să fie aplicaţi la industrie şi comerţ, pre­
cum şi la agronomia raţională, am socotit să ne creştem călugări
de ai noştri, în Apus, â la călugării lui Don Bosco (Salesiani),
cari au făcut şi fac minuni. Chestia călugărilor, însă, e mai târ­
zie. Mai urgentă e chestia călugăriţelor«. Anul şcolar următor (1916
— 17) sunt nevoiţi să-l înceapă, în lipsa lor, şi cu femei mirene,
— zice el în continuare. In viitor, va fi altfel. Deocamdată, autorul
scrisorii e preocupat de nevoile materiale ale orfelinatului: cereale,
haine, brânză, găini, ouă, lapte, untură ş. a. Dacă nu s’ar sfii,

248
el ar mai cere dela generosul donator şi »vreo păreche de purcei
de prăsilă«. La 5. 8, 1916, acesta îl avizează că dărueşte orfe­
linatului din Blaj un vier şi patru purcele de sămânţă. Ar dărui
şi mai mult, dar boala i-a pricinuit multe pagube.

Mitropolitul Vasile Suciu


(* Vu- 1- 1873, f 25. 1. 1935)

Pierzându-şi cumpătul, după intrarea României in războiul


mondial alături de Aliaţi, Ungurii, în frunte cu faimosul lor mini­
stru de culte şi instrucţiune publică, contele Apponyi Albert, vor
cu orice preţ să înfiinţeze zona culturală maghiară în Ardeal.

249
Piedica cea mai însemnată, pentru înfăptuirea acestei zone, sunt
istoricele şcoli româneşti dela Blaj. Pe acestea vrea să le desfiin­
ţeze, ori să le facă traiul imposibil, punându-le fel defel de con­
diţii, marele şovinist maghiar', »unul din piroanele principale, bă­
tut în sicriul Ungariei milenare«, precum l-a caracterizat cineva,,
cu prilejul morţii sale. Prin d. Zenovîe Pâclişanu, membru co­
respondent al Academiei Române, pe care-I ajutase cu însemnate
sume de bani în timpul studiilor sale la Viena, G. Pop de Bă-
seşti donează (7. 9. 1918), pentru întreţinerea liceului dela Blaj
în condiţiile de până atunci, suma de 40.000 de coroane. Donând
şi episcopul D. Radu o sumă egală şi mai strângându-se şi alte
sume în acelaşi scop, vechile noastre şcoli, din inima Ardealului,
sunt înafară de orice primejdie. Alături de faptele de arme dela
Mărăşeşti, Mărăşti, Oituz şi dela Tisa, această strălucită rezistenţă
a şcolilor dela Blaj, citadele inexpugnabile ale sufletului naţional,
sunt cele mai mari isprăvi ale Românilor în timpul din urmă. Nu
e mirare, deci, dacă, mulţumindu i pentru această nouă binefa­
cere şi asigurându l că banii se vor întrebuinţa potrivit destina-
ţiunii lor, V. Suciuse adresează (16. 9.1918) către el, numindu-1
»cel dintâiu dintre bărbaţii neamului şi ai bisericii noastre« şi
slăvindii-l ca pe unul care, »având pătrunderea de a cunoaşte
greutatea situaţiei, are şi putinţa şi voinţa de a sări în ajutor«.
— Aceste legături sufleteşti trainice explică şi testamentul său
(21. 11. 1914), prin care întreaga sa avere de peste trei .mii de
jugăre cadastrale, astăzi cea mai mare parte expropriate, o do­
nează împreună cu fiică-sa, d-na Elena, capitlului mitropolitan
din Blaj, cu scopul de a o administra ca fondaţie aparte, purtând?
numele lor.

D in p ra c tic a
vieţii s a le re lig io a se .
Dar cretinismul lui G. Pop de Băseşti nu e un creştinism1
de paradă, de etalat Ia zile mari, înainte de moarte, ori în legă­
tură cu înalta ierarhie bisericească: episcopi, mitropoliţi, papî.
Credinţa lui e vie. Ea se arată zi de zi, oră de oră, în tot atâtea
fapte bune. El zideşte şi împodobeşte bisericele, aflătoare pe
moşia sa, nu numai cu sume de bani, ci înainte de toate cu pilda
vieţii sale creştineşti. Ca orice creştin bun, se spovedeşte, se
cuminecă, nu lasă nici o liturghie, de Dumineca sau sărbătorile
mari, neascultată. La Dumineca Floriilor, când la Băseşti se cu­
minecă întreg tineretul, în deosebi şcolarii şi şcolăriţele, el ţine

250
să cinstească totdeauna, cu prezenţa sa, acest mare act religios.
Copiilor, cari se împărtăşesc pentru întâia dată cu sfintele taine,
el nu uită să le doneze câte o iconiţă sfântă, ca amintire dela
această zi neuitată. Sub durata acestor cuminecări, el lăcrămează
tot timpul. Atât e de mişcat. Şi, pentru nimic în lume, n’ar lipsi
dela denii, şi dela prohodul Domnului din Vinerea Mare. Şi
ce I ar putea reţine acasă, când începe să bată toaca şi, mai
ales, clopotele să cheme pe creştini, la rugăciune, la praznicul
învierii Domnului ? De câte ori nu suspina şi el cu poetul, zicând:
„Iar tu, neamul meu român,
Supt de şarpele păgân,
înotată din păcat,
C ă c i C h r isto s a înotat /“

In deosebi se simte întărit în credinţă, după pelerinajul dela


Roma, în 1908. Auzind din gura urmaşului Sfântului Petru cuvin­
tele atunci aşa de mângâietoare că »Românii sunt de două ori
Romani: Romani prin originea lor şi Romani prin credinţa măr­
turisită la botez«, el e copleşit de emoţii. Adevărurile cele mai
scumpe pentru noi, tăgăduite sistematic de vrăjmaşii rasei noastre,
el le aude proclamate în faţa lumii întregi de verhovnicul după
timp al apostolilor, de locţiitorul lui Christas pe pământ. Răpit şi
de priveliştea măreaţă a atâtor monumente neîntrecute, el deciară
după înapoierea sa acasă: »Chiar dacă, printr’o absurditate mo­
rală, întreg clerul nostru ar părăsi credinţa Romei, eu nici atunci
nu aş părăsi-o« — zice el către parohul său de atunci, părintele
Anton Bălibanu, acum protopop român unit în Marghita — »ci, prin
mii de adversităţi, aş lupta ca credinţa ei să rămână biruitoare!«
Cuvinte vrednice de un vizionar inspirat al Domnului!
Şi cum sprijineşte el buna presă creştinească! El abonează
nu numai »Unirea« şi »Cultura Creştină« dela Blaj, ci toate publi­
caţiile româneşti; chiar cele profesionale preoţeşti: »Păstorul Su­
fletesc«, revista de predici dela Şimleul Silvaniei; »Cuvântul Ade­
vărului« ş. a. Venind odată Andreiu Cosma la el, îl găseşte cu
»Păstorul Sufletesc« pe masă. — »Cum, D-ta abonezi revista popilor,
Păstorul Sufletesc« ? — »Da!« răspunde el. »0 abonez«. — »Şi o şi
ceteşti?«— »De cetit n’oprea cetesc. Eu predicile nu le cetesc;
le ascut. Ştii ce-i deosebirea între o predică cetită şi una rostită ?
E ca între irigaţie şi ploaie. Apa revărsată de grădinar, prin iri­
gaţie, ajunge de mulleori numai la rădăcina plantei. Ploaia trimisă
de Dumnezeu, de sus, umezeşte şi hrăneşte tot: frunze, flori,
ramuri, trunchiu, rădăcină. Ea reveneşte şi răcoreşte cerul şi

251
O
pământul. De aceea, ţin mai mult la cuvântul viu, decât la slova
moartă.
Puţin după declaraţia cetită de d. Al. Vaida Voevod în Adu­
narea deputaţilor maghiari la 18. 10. 1918, are loc o şedinţă a
consiliului de administraţie a băncii »Codreana« în Băseşti. Membrii
consiliului sunt, ca de obiceiu, oaspeţii preşedintelui lor, G. Pop
de Băseşti. După masă, el*ţine să-şi iniţieze prietenii, în deosebi
pe păr. Anton Bălibanu, parohul său de atunci, în tainele viitorului
politic. — »De acum se face Unirea. Staţi g ata!« zice el, plin de
bucurie. — »Să ajute Dumnezeu !« întâmpină calm, dar hotărît pa­
rohul. Contrariat de acest calm, puţin obişnuit în asemenea îm­
prejurări, preşedintele îl apostrofează: — »Ce ai părinte ? Nu te
bucuri că vom fi toţi fraţii, Români, împreună ?« — »Ba mă bu­
cur. De aceea am zis: să ajute Dumnezeu!« răspunde acesta. —
»Spune-mi ce ai; căci ai ceva pe suflet!« — »Am!« reia cu­
vântul părintele. »Eu nu vreau unire oricum, ci unire cu toc­
meală şi cu socoteală. Eu vă vreau pe D-Voastră preşedinte al
Consilului de miniştri, pe păr. V. Lucaciu ministru de culte, pe
Şt. Cicio Pop ministru de războiu, pe Teodor Mihali preşedintele
Adunării deputaţilor ş. a. m. d. Nu orice vântură-ţară să risi­
pească ceea ce noi am agonisit. Asta, mai întâiu. Al doilea, pe­
ştele mare să nu înghită pe cel mic. Ortodocşii fiind mulţi, majo­
ritate covârşitoare în noul nostru Stat, să nu caute să desfiinţeze
Biserica noastră, leagănul atâtor mişcări culturale şi naţionale
româneşti!« — »Miniştrii nu trebue să fim numai decât noi« —
observă G. Pop de Băseşti. — »Căci, vorba ceea, nu e pentru
cine se găteşte, ci pentru cine se nimereşte. Lucru de căpetenie
e să fie fraţi Români«. — »Să fie fraţi adevăraţi, nu fraţi vitregi«
intervine din nou părintele. — »Atârnă, cea mai mare parte de noi«,
— încheie vorba cel dintâiu — »ca ei să ne fie fraţi adevăraţi şi
nu vitregi«.

252
Episcopia maghiară de Hajdu-Dorogh.

„Ce priveşte limba liturgică a ace­


stei eparhii nou înfiinţate (Hajdú-Do-
roghj, poruncim să fie cea elinească
veche, tar cea obişnuită (ungureascăf
să fie îngăduită numai la slujbele
exlraliturgice, în acelaşi chip, în care
ea se foloseşte, potrivit hotărîrilor
Sfântului Scaun, în bisericile de rit
latin“.
(PAPA PIUS X in bulla „Cristifi-
deles graeci“ 8, 6. 1912).

Lovituri îm potriva
B ise rice i R om âne Unite.
întemeierea episcopiei greco-catolice maghiare de Hajdú-Do-
rogh e, fără îndoială, cea mai cumplită lovitură îndurată de Bise-
rica Română Unită, în trecutul ei de două veacuri şi mai bine.
Prin înfiinţarea numitei episcopii, această Biserică pierde 83 de
parohii, 378 de filii şi 172 de cătune.cu 73.225 de credincioşi.
Dar nu atât mărimea, cât felul cum s’au pricinuit aceste pierderi,
consfitue marea criză sufletească a Românilor Uniţi. In trecutul
lor bisecular, aceşti Români sunt adeseori loviţi, fără cruţare.
Calviniştii maghiari, Bethlen Miklós, Naláczi István şi Keresztesy
Sámuel ridică, împotriva mitropolitului Atanasie Anghel, făuritorul
Unirii cu Roma, pe Ion Ţirca din Gămbuţ şi pe Nagyszeghy Gá­
bor. Grecii îl anatemizează prin Calinic, patriarhul din Fanarul
Constantinopolului şi prin Dositeiu, patriarhul din Ierusalim. Sârbii
lui Nenadovici, după călugărul din neamul lor, Visarion Sarai,
găsesc o mulţime de uneltitori miopi, între Români ca: popa
Cosma din Deal, popa Ion din Aciliu, popa Tunsu din Sadu, călu­
gărul Sofronie din Cioara. Chiar Saşii luterani, altfel vecini destul
de paşnici, ucid pe popa unit, David din Voila, şi fac nespus de
multe mizerii în oraşele şi scaunele lor săseşti,
Schmerzel, un patriot sas, spune că multă jale e, la toţi
protestanţii, pentru unirea Românilor cu Biserica Romei, fiindcă

253
ei se tem că aceasta unire religioasă va avea şi urmări politice ;
ei se tem chiar că Românii ar putea deveni, prin unire, a patra
naţiune politică.
La un moment dat, se pare că această coaliţie de ură face
să dispară Biserica Unită, din mijlocul Neamului Românesc. Cu
multă mâhnire, înseamnă loan Popovici, protopopul unit al Cibu-
lui, pe marginea unei cărţi bisericeşti: »Când s’a lăpădat sfânta
unire din toată ţara Ardealului au fost anii 1760«. Şi totuşi, pre­
cum scria episcopul Petru Pavel Aron, deschizătorul şcolilor din
Blaj, unul din ctitorii culturei româneşti: »Dar încă nu trebue să
desperăm« . . . — zice el — »căci naia lui Petru . . . nici odată n’a
fost cufundată«. E de ajuns să se liniştească puţin valurile şi
această naie pluteşte, măreaţă, prin sute şi sute de porturi, având
cârmaci şi vâslaşi iscusiţi c a : P. P. Aron, Atanasie Rednic, Gri-
gorie Maior, Ignatie Darabant, Samoilă Micu ş. a. In urma pro-
povădaniei acestora, Biserica Unită redobândeşte tot ce pierduse
mai înainte. — Lovitura adusă acestei Biserici prin episcopia de
Hajdu-Dorogh e, însă, cu mult mai dureroasă, fiindcă ea nu vine
dela vrăjmaşi, ci dela patroni şi prieteni: dela curtea din Viena
şi dela episcopatul catolic al Ungariei. Şi, totuşi, éa trece, birui­
toare, şi prin această încercare. De aceea, credem că nu e fără
interes să privim, mai de aproape, desfăşurarea acestor evenimente.
Pentru înţelegerea mai uşoară a lucrurilor, premitem că,
odată cu dualismul austro-ungar, se înstăpâneşte la Buda-Pesta
calvinismul maghiar: orb, şovin, agresiv. Influenţa binefăcătoare
a catolicismului, de altă dată, dispare, tot mai mult. Cârmuitorii
cei mai însemnaţi ai Ungariei, din acest timp, sunt calvinişti:
Tisza Kálmán, Bánffy Dezső, Kossuth Ferencz, Tisza István ş. a.
Puţinii oameni politici catolici: Deák Ferencz, Eötvös József, Ap-
ponyi Albert sunt, în cea mai mare parte, liberali, adică certaţi
cu principiile morale ale creştinismului. Chiar o bună parte din
ierarhia catolică ungurească e răpită de şovinism. Aşa se face
că studenţii români în teologie, nevoiţi să facă studii în academii
teologice ungureşti sau chiar Ia Facultatea de teologie de pe
lângă universitatea din Buda-Pesta, au, din ce în ce, zile tot mai
amare. In deosebi, Academia Teologică romano-catolică, din Orade,
dobândeşte, un trist renume, prin şovinismul ei. Aproape în fie­
care an, dela mileniul unguresc încoace, sunt mari neînţelegeri,
între Români şi Unguri, pe temă naţională, în această academie.
Uneori, sunt eliminaţi studenţii români, cu grămada. In cele din
urmă, în 10. 2. 1912, rectorul Academiei, Dr. Lányi József, arhi-

254
«reu cu iitlul de Tinin, fost profesor al moştenitorului tronului
austro ungar, îi elimină pe toţi. In anul şcolar 1913—14 şi cei
următori, se cere stăruitor tuturor studenţilor români dela Facul­
tatea de teologie din Buda-Pesta, adăpostiţi în Seminarul Central
de acolo, să fie membri ai Şcolii literare maghiare. Şi, pentrucă
unii se împotrivesc, sunt isgoniţi din institut. Această regretabilă
schimbare de mentalitate o marchează pregnant şi cuvintele scrise
în albumul mileniului maghiar (1896) de Claudius Cardinal Va-
szary, mitropolitul-primat al Ungariei. Nu-mi tem Biserica —
scrie cardinalul maghiar — căci ea are făgăduinţă dumnezeească
pentru veşnica ei dăinuire ; îmi tem, însă, neamul, fiindcă el n’are
o astfel de făgăduinţă. Şi vom vedea că, cu drept cuvânt, car­
dinalul poate fi îngrijorat de viitorul naţiei şi al patriei sale.
Cât ce ajung la putere, Ungurii încep o campanie de pone­
grire împotriva Românilor şi în deosebi a Unirii lor cu Biserica
Romei. Din cele multe, câteva probe! P. Rostkowi.cz Arthur pu­
blică în »Gaiţa« (»Szajkó«), foaie umoristică din Arad [1892] o
poezie »Către extremiştii valahi« [Az oláh túlzókhoz], în care
între altele spune : »Voi, cari priviţi biserica, drept cârciumă, unde
vă bateţi. Căci jandarmi păzesc casa Dumnezeului vostru . . .
Vouă nu vă trebue libertate, ci spânzurătoare«. In continuare, nu
uită poetul să izbească în »instigatorul din Şişeşti« [preotul V.
Lucaciu], »Gazeta din Pesta« (Pesti Hírlap) [4. 9. 1887], având
foileton redactat de vestitul scriitor Mikszáth Kálmán, tipăreşte
satira »Olahii«. Reţinem această strofă:
E plebea voastră bună, poporu-i blând, săracul,
Dar popii şl- avocaţii suni buni fărtafi cu dracul.
Ei poarlă plebea voastră de frâu, ca pe măgari.
Ei, semidocţi sălbatici, sug plebea ca vampirii,
Răcnesc şi strig', iau aer mai sfânt decât martirii,
Dar ei, pe după spate, sunt cei mai cruzi tâlhari.

Să nu se creadă, însă, că numai foile umoristice şi ziarele


cotidiane, puţin serioase, vorbesc astfel despre Români. Lucrările
»ştiinţifice« nu sunt mai obiective. Jancsó Benedek, specialistul
tuturor guvernelor maghiare în chestiile privitoare Ia Români,
autorul multor publicaţii, ca şi Bethlen, ca şi Rettegi György şi
atâţia scriitori calvinişti, e necăjit, fiindcă »Unirea [cu Roma] a
condus Românimea, prin mijlocirea clerului, pe calea culturei«.
Această unire, zice el, a făcut din mulţimea valahă un popor,
iar din popor o naţiune. Marele vinovat este episcopul unit,
Inochentie Micu Klein [Jancsó Benedek, Istoţia şi starea actuală

255
a năzuinţelor naţionale româneşti (ungureşte), Buda-Pesta, 1896,
I, 702]. Tot acest specialist maghiar acuză şcoala de Blaj, ca
răspunzătoare, pentru solidaritatea naţională dintre cele două
biserici româneşti, într’o formă mai conştientă şi mai puternică,
decât oricând, în trecut. [In aceeaşi lucrare, II, 350].
In această ambianţă, înţelegem declaraţia ministrului de
culte şi instrucţiune publică, Trefort Ágoston că, de câte ori
aude rostindu se numele Blajului, îl apucă fiorii [felborsódzik a
hátam], ori a lui Sándor János, cumnatul contelui Tisza István,
prefect de Târnava Mică, mai târziu ministru de Interne, că e a
mare deosebire între preoţii ortodocşi cari primesc ajutoarele
direct dela Stat, în urma legii XIV din 1898, şi între cei uniţi,
cărora acestea ajutoare li se dau prin episcopii şi numai cu 11
ani mai târziu [legea XIII din 1909]. Pentru coruperea acestor
preoţi, el cere sume mai mari dela guvern, căci numai astfel
poate fi contrabalansată influenţa Blajului.
Aceste constatări nu le facem noi, pentru întâia dată. Le
fac Ungurii, cu mult înainte. Publicând un studiu »Luptă pentru
liturghia ungurească«, Revista Buda-Pestană (»Budapesti Szemle«)
Nr. 298 din 1901 arată marea greşală, făcută de guvernele ungu­
reşti, prezidate de calvinişti, în timpul din urmă. In Ioc să con­
tinue politica »unionistă« a Habsburgilor, aceste guverne încu­
rajează disidenţa. Pe când preoţilor ortodocşi le acordă salar dela
Stat şi le fac şi alte înlesniri, legându-i tot mai mult de centru,
de salarizarea clerului unit nici nu vor să audă. Aceşti bărbaţi
de Stat maghiari cred că fac mare ispravă, întreţinând legături
cu cercurile ortodoxe, nu cu cele unite. Rezultate ? Tace cronica.
Din luptele Ungurilor
pentru noua episcopie.
Lupta Ungurilor, pentru întemeierea unei episcopii greco-
catolice maghiare, e destul de veche. Ea începe, la sfârşitul vea­
cului al XVIII-lea. Iniţiatorul ei este Bacsinszki Endre, preot în
Hajdu-Dorogh. Cu dela sine putere, acest preot'traduce, în ungu­
reşte, mai multe părţi din cărţile sfinte ale Rutenilor maghiarizaţi
de acolo. Ajungând apoi episcop la Muncaciu (1772—1809), el
îndeamnă pe profesorul Kricsfalusi György să traducă, în ungu­
reşte, întreaga liturghie a S. Ioan Gură de Aur (1795). La început,
mişcarea e sfioasă. Limba ungurească se întrebuinţează numai
la înmormântări, botezuri, cununii. Pe la mijlocul veacului trecut,
Szabó György, preot în aceeaşi localitate, o introduce şi în litur­

256
ghie. Ca protopop, apoi, el luptă pentru folosirea excluzivă a acestei
limbi, în toate funcţiile bisericeşti.
Iniţiativa lui prinde. Roskovits János, preot în Böszörmény,
traduce şi tipăreşte o mulţime de cărticele de rugăciuni şi cân­
tări, din limba slavă, în cea maghiară. Aceste cărticele se răspân­
desc din ce în ce tot mai mult. Ioşif Pop Sălăjanul [Papp Szi­
lágyi], episcop român unit dinOrade, opreşte introducerea limbii
ungureşti în parohia Macău, atunci sub jurisdicţia lui. Mare tăm-
bâlău, în presa şi în adunările publice ungureşti. Articole şi cu­
vântări fulgerătoare împotriva atitudinei antipatriotice a Valahului,
— ciudată coincidenţă! — unchiu Iui Q. Pop de Băseşti. Eno­
riaşii, împiedicaţi a asculta slujba în ungureşte, se alătură la
mişcarea din Hajdu-Dorogh.
In zilele de 16 şi 17. 2. 1868, adică îndată după încheierea
dualismului austro-ungar, se ţine, în această localitate, un con­
gres al tuturor Maghiarilor greco-catolici. Participă la acest con­
gres 220 de deputaţi, mireni, şi 20 de preoţi. Ei reprezintă 52 de
comune din judeţele: Sabolci, Bihor, Zemplin, Bereg, Maramurăş,
Abauj-Torna, Satu Mare şi Cenad. Preşedintele congresului şi
animatorul mişcării e Farkas Lajos. Hotărîrile acestui congres
sunt: l. Episcopie maghiară; 2. limbă liturgică ungurească; 3.
memorii, către episcopul din Muncaciu şi către mitropolitul primat
al Ţării, să se pună în fruntea acestei mişcări; de asemenea către
rege şi parlament, apoi către judeţele neaoş ungureşti, să le dea
sprijinul necesar. Se alege şi un comitet de 30 de membri, în­
sărcinat să execute hotărîrile. Reşedinţa acestui comitet e comuna
Hajdu-Dorogh.
Memoriul adresat regelui ajunge în mâinile contelui Andrássy
Gyula, preşedintele consiliului de miniştri de atunci, mai apoi
ministru de externe al monarhiei austro-ungare. Acesta-i asigură
că chestia lor e o »chestie naţională«; deci, o va sprijini. Mem­
brii comitetului executiv fac, apoi, mai multe vizite la miniştrii
şi oamenii politici de seamă. Toţi le promit marea cu sarea şi
Oltul cu totul. Singur Tisza Kálmán e împotriva acestei mişcări.
El zice că, dacă Maghiarii părăsesc eparhiile rutene şi române,
acestea rămân curat naţionaliste şi, deci, pradă uneltirilor pan-
slaviste şi daco-române.
In sfârşit, după multe lupte Îşi stăruinţe, un prim succes 1
In 1873, se înfiinţează vicariatul greco-catolic maghiar de Hajdu-
Dorogh. In acest vicariat, sunt 33 de parohii, smulse din eparhia
ruteană de Muncaciu. Vicarul nu e numit, însă, decât în 1878.
17 257
El e canonicul Danilovics ]ános. Om cu merite »patriotice«, el
tipăreşte în 1882 lifurghierul, iar în 1883 molitvelnicul sau euho-
logiul, tradus în ungureşte şi editat cu cheltuiala oraşului Dobri-
ţin, metropola calvinismului maghiar. Tot în 1882 se scoate din
tiparniţa seminarului arhiepiscopiei catolice din Agria (Eger) un
evanghelier şi un apostol, în traducere ungurească, »pentru fo­
losul şcolilor şi al particularilor«.
Această întâie izbândă, însă, nu-I mulfumeşte pe neodihnitul
Farkas Lajos. El cere m ereu: Episcopie Ungurească I In acest
vicariat, se foloseşte, dela început, limba liturgică maghiară, îm­
potriva rânduielilor canonice. In 1881, lupta reîncepe. Se înain­
tează o altă serie de memorii, mai documentate, regelui, parla­
mentului, guvernului, mitropolitului-primat. La porunca regelui,
ministrul de culte deschide o anchetă. Toţi sunt împotriva mişcă­
rii, afară de episcopii ruteni din Eperjes şi Muncaciu.
O nouă pauză până în 1896, anul mileniului maghiar. In
acest an, se înregistrează câteva evenimente însemnate. Cu pri­
lejul serbărilor milenare din Buda-Pesta, la 26. 6. Rutenii maghia­
rizaţi din Hajdu-Dorogh fac o demonstraţie patriotică, slujind litur­
ghia ungureşte, în biserica universităţii. Demonstraţia are urmări
surprinzătoare. Din ordinul cardinalului Rampolla, secretarul de
Stat al Vaticanului, A. Locatelli, însărcinatul de afaceri al Nun-
ţiaturei Apostolice din Viena (Nr. 3172 din 10. 7. 1896), cere lămu­
riri mitropolitului nostru, V. Mihályi. Cu Nr. 60 presidial din 8.
8. 1896, el desvălue gândurile ascunse ale iniţiatorilor. Intemein-
du-se pe cele publicate de Szalay Pál, sub pseudonimul »Rusti-
cus«, în N-le 17—25 din 1885 ale revistei »Religio«, de sub con­
ducerea profesorilor dela facultatea de teologie din Buda-Pesta,
mitropolitul Mihályi arată că fruntaşii Bisericii catolice maghiare
încurajează această mişcare în nădejdea că, »unindu-se cu noi în
credinţă, [Calviniştii unguri] vor primi disciplina Bisericii răsări­
tene, cu liturghie ungurească, cu preoţi însuraţi, dar hirotonisiţi
în regulă«. Arată mai departe că protectorii acestei mişcări sunt
calviniştii. La 2. 9. 1896, Congregaţia sfântului oficiu din Roma
ia măsuri împotriva acestei tendenţe. La 5. 9. 1896, ministrul
preşedinte Bánffy Dezső, răspunzând unei interpelaţii, declară:
»Episcopia maghiară e posibilă numai după dobândirea dreptului
de liturghie maghiară. Fără de aceasta, nu putem face nici un
pas în interesul celeilalte«.
Lupta ia, deci, o nouă direcţie. Nu se mai urmăreşte direct
episcopia, ci liturghia maghiară. La 20. 6. 1898, se constitue, la

258
Buda-Pesta, »Comitelui Maghiarilor catolici de rit grecesc din tară«.
Preşedinte e senatorul Szabó Jenő. El are trei preşedinţi aso­
ciaţi, un vicepreşedinte, trei secretari, un casier, un controlor,
un notar şi alti 40 de membri în comitet. Scopul acestui comitet
e să susţină şi întărească întrebuinţarea limbei ungureşti la sluj­
bele Bisericii greco-catolice; mai cu seamă ridicarea acestei limbi
la cinstea de limbă liturgică. Comitetul are, în această privinţă,
împuternicirea dela 52 de parohii. Ei roagă pe arhipăstorii greco-
şi romano-catolici să mijlocească la Sfinţia Sa, Papa, încuviinţarea
cererii lor. Ei nu vor să ştirbească drepturile Rutenilor sau ale
Românilor greco-catolici. Dimpotrivă."Intemeindu-se pe drepturile
acestora, ei vor să dobândească aceleaşi drepturi pentru sine.
Cer sprijinul binevoitor al Presei Catolice. Sunt de părere că ve­
chiul calendar Iulian trebue înlocuit cu cel Gregorian.
Programul şi apelul acestui comitet e plin de contradicţii.
Din cele multe, una: Odată spun că ei sunt creştinii cei mai
vechi din tară. De aceea li se dă şi denumirea de »cei de cre­
dinţa veche« (Ó-hitüek). Altă dată, la întrebarea: cine suntem ?
ei răspund nu cu documente autentice, ci cu simple conjecturi.
»Pentrucă« — zic ei — »noi suntem popor sărac şi faptele
noastre nu le-a scris nimeni«. Cu alte cuvinte »renegaţi«, oameni
de pripas, despre cari foarte bine spune proverbul românesc:
»Azi aici, mâine ’n Focşani, poimâine la Drăgăşani«. — Totuşi
aceşti oameni de strânsură, mai cu seamă preşedintele lor, Szabó
Jenő, dovedesc o stăruinţă uimitoare. Intr’o cerere, semnată de
acest preşedinte şi de Novák Sándor (20. 6. 1898), ei spun: »Noi
cerem, până când primim; batem, până când ni se deschide;
căutăm, până când aflăm, fiind încredinţaţi că, dacă această chestie
nesoluţionată se ia dela ordinea zilei, aceasta înseamnă prăbuşi­
rea Maghiarimei greco-catolice din Ungaria«.
Un pas important, făcut de acest comitet, e pelerinajul din
1900, la Roma. Cu acest prilej, ei predau Papii, Leon XIII, un vo­
luminos memoriu, cuprinzând dorinţele lor. Conducătorii pelerina­
jului sunt episcopii ruteni din Eperjes şi Muncaciu. Ei conduc
peste 400 de pelerini, preoţi şi mireni, reprezentând 139 de co­
mune, nu parohii. Intre ei, nu e nici un Român. — Introducerea
istorică a memoriului către Papa e scrisă, cu erudiţie aparentă,
dar în fond lipsită de orice temeiu, de către Hodinka Antal, pro­
fesor la Academia de drept din Pojon, astăzi Bratislava. In altă
parte, memoriul vrea să arate, pe baze »liturgice şi canonice«
drepturile limbei ungureşti, adică păr în palmă sau cercul pătrat.
17* 259
Memoriul are şi două hărţi, înfăţişând localităţile, unde sunt aşe­
zaţi Ungurii greco-catolici. E iscălit de 11.358 de credincioşi, re­
prezentând 113 parohii cu 134.527 de locuitori maghiari de rit
grecesc. Din eparhia română unită de Orade aflăm următoarele
şase parohii:

Numărul Numărul total


Numele parohiei semnatarilor ai locuitorilor
memoriului gr. cat.

M a c ă u ....................... ... 350 2.272


Niraciad ................................... 28 1.149
Careii M a r i ................... 62 1.020
Porcialm a................................... 82 618
Csegőld ................................... 32 574
Orade (Ruteni)........................... 23 92

Din Eparhia Gherlei, astăzi a Maramureşului, e reprezen­


tată parohia Satu Mare cu 49 de iscălituri din 1.033 de credin­
cioşi. Din arhieparhia Blajului nu e nici o iscălitură.
Şi după pelerinaj, Sfântul Scaun stărueşte în a opri limba
liturgică maghiară. Astfel Ungurii revin la vechea lor dorinţă:
întâiu, episcopie; pe urmă, liturghie maghiară. Lupta se poartă,
în presă. Protagonistul ei e cunoscutul Szabó Jenő, om de o
rară îndărătnicie. La 16. 6. 1911, chestia se discută, din nou,
în parlamentul maghiar. »Situaţia Maghiarilor greco-catolici nu
e aşa de tristă şi întunecată, cum o prezintă unii« — zice mi­
nistrul cultelor şi instrucţiunii publice, contele Zichy János —
». . . Nicăiri nu se vede nici un semn că limba liturgică slavă ar
primejdui conştiinţa lor naţională«. Privitor la întemeierea unei
episcopii maghiare, ministrul e de părerea că ea e primejdioasă.
»In eparhiile rutene rămase, după scoaterea din ele a credincio­
şilor unguri, curat rutene« — spune ministrul — »se pot ivi
mişcări naţionaliste, de a căror importanţă abia ne putem da
seama«. Aceeaşi părere ca şi cea exprimată ceva mai înainte de
tisza Kálmán. — Aceste declaraţii ale ministrului Zichy sunt
aspru criticate în şedinţa dela 30. 6. 1911 a senatului (»Casei
Magnaţilor«) de acelaşi neînduplecat, Szabó Jenő. Ministrul pri­
meşte cu mulţumire informaţiile oratorului şi promite că îşi ţine
de datorie să se îndeletnicească cu predilecţie (előszeretettel) de
această chestie.

260
Spre izbândă.
Şi, în adevăr, se îndeletniceşte. El găseşte baza de drept,
pe care întemeierea nouei episcopii poate fi tratată şi înfăptuită:
limba liturgică elinească veche. Dar să vedem mai de aproapé
memoriul prezentat Sfântului Scaun de guvernul maghiar, pentru
încuviinţarea episcopiei greco-catolice maghiare de Hajdu-Dorogh.
Memoriul are şase părţi. — Prima e o reprivire istorică. Până
în veacul al XVII-lea n’ar fi existat unire. Cei dintâi cari se unesc
cu Biserica Romei, în 1648, sunt Rutenii. După 50 de ani, Ro­
mânii. Aceştia dobândesc episcopie canonizată de Sfântul Scaun,
în 1721, la Făgăraş. Aceia, abia în 1771, Ia Muncaciu. Amândouă
episcopiile acestea sunt întemeiate pentru »Greci, Ruteni, Valahi,
Sârbi şi alţii«. Prin expresiunea »şi alţii«, guvernul vrea să în­
ţeleagă pe Maghiari. Arată, apoi, cum s’au topit toate neamurile
amintite în actele de întemeiere, rămânând aproape numai Ro­
mâni la Făgăraş şi Ruteni la Muncaciu. Sfântul Scaun încura­
jează năzuinţele naţionale ale acestor neamuri. Episcopiile de
Muncaciu şi de Eperjes sunt pentru Ruteni. Cele dela Făgăraş
şi Orade, pentru Români. încoronarea acestor năzuinţe naţionale
româneşti guvernul o vede cu mâhnire săvârşindu-se prin bulla
papală »Ecclesiam Christi« din 1853, când, pe lângă cele două
eparhii româneşti vechi, se mai înfiinţează alte două, alcătuind
toate patru împreună »provincia greco-catolică unită de limbă
românească«, numită de Alba Iulia şi Făgăraş. De atunci încoace
Sfântul Scaun, pentru simplificare, vorbeşte de »rit românesc«
şi de »rit rutean«. De un »rit grecesc« nu se mai pomeneşte.—
Partea a doua a memoriului cuprinde date statistice. Falşe, în cea
mai mare parte, ca toate statisticele ungureşti. După numărătoarea
din 1900, în ţările coroanei S. Ştefan, în total ar fi 1.828.529 de cre­
dincioşi greco-catolici. Dintre aceştia, 239.353 ar îi Maghiari. Deci,
1,8%. Lupuj maghiar crede că poate face pe mielul nevinovat, spu­
nând cu contele Tisza István (4. 3.1910), la Arad, că nu se poate în­
chipui o împăcare între Maghiari şi neamurile nemaghiare, în con­
cret cu Românii, atâta vreme cât nu vor fi salvaţi de pericolul
desnaţionalizării Ungurii greco-catolici şi cei ortodocşi. — In partea
a treia, cea mai importantă pentru succesul cauzei, guvernul arată
că, deşi simpatizează cu năzuinţa de a introduce limba maghiară
în liturghie, totuşi el îşi dă seama de piedicile ce întâmpină
aceasta năzuinţă. întâia e disciplina [Bisericii Romane, care nu
admite noui limbi liturgice. A doua e temerea de eventuale tulbu­
rări şi complicaţii, din partea ierarhiei romano-catolice. A treia,

261
gelozia neamurilor nemaghiare. Acestea neamuri n’ar vedea cu
ochi buni limba liturgică ungurească. împotriva limbei liturgice
elineşti vechi, însă, ei n’au ce să zică. Ea nu e o primejdie pentru
naţionalitatea nimănui, precum nu e, la atâtea alte neamuri cato­
lice, limba latină. Nu gândul de a atăca naţionalitatea altora, ci
acela de a o apăra pe a propriilor săi connaţionali determină pe
cei dela guvern să ceară înfiinţarea acestei episcopii, în condiţiile
amintite. In legătură^cu mănăstirea dela Grotta-Ferrata, de lângă
Roma, şi cu cea dela Mariapoci, ea e chemată să cultive studiile
de veche patristică şi teologie elinească şi să dea un nou avânt
vieţii religioase din aceste părţi. — In partea a patra, se afirmă
că, odată cu fondarea episcopiei de Hajdu-Dorogh, va înceta ten-
denţa de a introduce limba maghiară în liturghie, fiind populaţia
maghiară a nonei eparhii asigurată, în ce priveşte caracterul ei
naţional, ca şi populaţiile catolice de rit latin, în eparhiile respective.
Căci, altfel, e primejdie, să se piardă această populaţie. Când
Roma oprise mai anii trecuţi limba liturgică maghiară, presa cal­
vinistă din Dobriţin a început campania, pentru convertirea Ma­
ghiarilor greco-catolici, la calvinism. In Sovata-Mureş, din această
pricină, ar fi trecut 200 de credincioşi la calvinism. Alţii se fac
ortodocşi. »Potrivit părerii cercurilor bisericii ortodoxe« — zice
memoriul guvernului maghiar — »introducerea liturghiei maghiare
depline, în biserica ortodoxă, nu întâmpină nici o piedică prin'
cipială«. Comunitatea ortodoxă din Szentes a şi rugat guvernul
maghiar să le traducă, în ungureşte, toate cărţile liturgice şi corale,
necesare cultului lor. — Partea a cincia, înşiră protopopiatele şi
parohiile ce urmează să fie încorporate, din diferite eparhii rutene
şi române, în noua eparhie maghiară. Deosebit, se arată impor­
tanţa Secuimii. Pentru aceasta regiune, deocamdată, va fi un vica­
riat secuesc, cu 45 de parohii. Dată fiind importanţa regiunii, ea ar
trebui să aibă chiar o episcopie. Episcopia de Criş (Jugoslavia)
are numai 23 de parohii; cea din Banialuca, 36 de parohii; iar
cea din Trebinie, abia 8. Cu toată silinţa ce-şi dă, pretinde guver­
nul, în noua episcopie nu pot intra toţi Maghiarii greco-catolici.
Mai rămân încă mulţi în vechile eparhii româneşti şi rutene. —
In sfârşit, în partea a şasa, guvernul maghiar declară că acordă
tot sprijinul moral şi material, pentru înfiinţarea nouei episcopii.
E vorba doar de »mântuirea a sute de mii«.
Făcându-i această propunere, Sfântul Scaun cere părerea
episcopatului catolic al Ungariei. Acest episcopat îşi spune pă­
rerea din conferenţa, ţinută la Buda-Pesta [9. 11. 1911]. Această

262
importantă chestie se aminteşte numai în treacăt, între altele
multe, şi se cere, în grabă, avizul episcopilor. Episcopii români
unifi [D, Radu şi V. Hossu], în frunte cu mitropolitul V. Mihályi,
s u n t,de fată la această «inferenţă. Episcopul I. Szabó e mort.
Dreptatea şi buna cuviinţă ar fi cerut să li se arate toate actele
privitoare la proiectata episcopie. Nu li se arată nimic. Anume,
ca să zădărnicească orice încercare de împotrivire românească.
Li se spune că acum, se discută chestia principial. In principiu,
fireşte, episcopii noştri nu pot avea nimic împotriva înfiinţării ei.
Ba o salută chiar cu simpatie. Orice eparhie adevărat catolică e
o cetate de virtuţi creştineşti şi un nesecat izvor de initiative şi
realizări culturale. Dar eparhiile actuale să nu fie atinse, fără
învoirea prealabilă a chiriarhilor. Un fel de »Peste biserica noa­
stră nu né pare bine să se lăţească«, cum ar fi declarat, altă dată
marele logofăt, Miron Costin. Despre această rezervă a episcopa­
tului român nu se ia notă în procesul verbal. Un falş în acte pu­
blice. Prin acest falş, se induc în eroare cercurile dela Roma.
Abia după conferentă, află episcopii români uniţi că e vorba să
se ia din provincia mitropolitană de Alba Iulia şi Făgăraş, vreo
70 de parohii. Acum, însă, e prea târziu. Cardinalul-primat
Vaszary, căruia mai mult îi arde de naţie decât de Biserică,
de bună seamă de acord cu guvernul, încă în aceeaşi zi, înain­
tează raportul despre părerea »unanimă« a episcopatului catolic
al Ungariei, relativ la noua episcopie. Această adresă a cardi­
nalului maghiar e aproape tot atât de şovină ca şi memoriul gu­
vernului. Ea spune că »întrebuinţarea limbei maghiare, ici-colo,
în liturghie, nu poate fi, pur şi simplu, abrogată şi eliminată,
fără de cel mai mare prejudijiu al Bisericii catolice«. Adică
interesele Maghiarimei înaintea disciplinei bisericeşti! Acest
cardinal sugerează Sfântului Scaun ideea ca reşedinţa nouei epi-
copii maghiare să fie Dobriţinul.
Aflând mai bine cele ce se pun la cale, episcopii uniţi, în
frunte cu mitropolitul, V. Mihályi, înaintează în ziua următoare
(10. 11. 1911) o adresă către nunţiul apostolic din Viena, Ales-
sandro Bavona, arhiepiscop de Pharsalo, şi către ministrul-preşe-
dinte al Ungariei, contele Khuen Héderváry Károly, cerând ca,
înainte de a se dismembra vreo parohie din actualele lor eparhii,
să li se ceară avizul. Guvernul, fireşte, nu tine seamă de dorinţa
aceasta, cum n’a ţinut şi nu va tine nici de altele. Acest guvern
nici nu i învredniceşte măcar de un răspuns. Ca să aibă şi mai
mult succes, guvernul pune pe regele »apostolic« al Ungariei,

263
Franz Ioseî, să trateze direct cauza acestei episcopii cu Papa
Pius X, evitând calea obişnuită, adică încuviinţarea prealabilă a
Congregaţiei de Propaganda Fidfc. Ştie bine, cât e de deochiat, îna­
intea tuturor cercurilor bisericeşti din Roma, de aceea se fereşte
de orice contact cu aceste cercuri. Congregaţia şi alţi factori din
Roma, vom vedea, nu împărtăşesc de loc punctele de vedere şi,
mai ales, procedurile guvernului maghiar. Pe lângă alte avantagii,
împăratul-rege, precum se spune, pune în vedere, Sfântului Pă­
rinte, că primeşte patronagiul congresului euharistie dela Viena
(12. 9. 1912).
Uluirea Românilor.
Dobândită astfel aprobarea Papii cu intervenţii împărăteşti
şi cu statistici mincinoase ungureşti, episcopia se înfăptueşte re­
pede. Cu adresa Nr. 55.717 din 22. 2. 1912, secretarul de Stat al
Vaticanului, R. Cârd. Merry Delval întreabă pe mitropolitul Mihályi,
ce »observaţii concrete« are de făcut cu privire la lista parohii­
lor ce- se vor scoate de sub jurisdicţia lui ? Din nenorocire, mi­
tropolitul şi episcopii uniţi nu fac astfel de observaţii. Toate
memoriile lor, altfel numeroase şi interesante, tratează chestiu­
nea principial, arătând primejdia acestei episcopii pentru viitorul
sfintei Uniri între Români. Asemenea întâmpinări, fireşte, acum
nu mai pot avea loc. Ele trebuiau precizate în conferenţa episco­
patului maghiar [9. 11. 1911]. Nici comunicările făcute de epi­
scopii D. Radu şi V. Hossu, apoi de canonicul, mai târziu mitro­
politul V. Suciu, în număroasele lor audienţe la Roma, nu conţin
»observaţii concrete«, ci, în mare parte, generalităţi.
In lipsa acestor observaţii concrete, Sfântul Scaun însărci­
nează pe Francesco Rossi Stockalper, acum canonic la o basilică
din Roma, să convoce pe mitropolitul şi pe episcopii uniţi la nişte
consfătuiri prealabile în Buda-Pesta. Deşi Italian, acest însărcinat
de afaceri procedează, turceşte. Cu adresa Nr. 551 din 2.2. 1912
el scrie mitropolitului că, în urma interesului şi zorului ce vine
din toate părţile (la premura ehe si ha da tutte le parti), pe Mier­
curi [6. 2.], să binevoească a veni la Buda-Pesta. Bătrân, bolnav,
neputincios, fiind şi o iarnă cumplită, mitropolitul Mihályi nu poate
pleca. Trimite, însă, în locul său, pe canonicul V. Suciu. Acesta,
având abia 30 de minute răgaz, scapă trenul. Episcopii Radu şi
Hossu, prezenţi la aceste consfătuiri, arată că ei, potrivit Titlului Ii-
cap. III. din sinodul provincial I, aprobat de Sfântul Scaun, nu
pot face nimic, într’o cauză atât de mare, fără ştirea şi învoirea

264
mitropolitului. Exceptează, apoi însăşi procedura de a se lua ho-
tărîri aşa de importante, pe baza unor comunicări orale, nu în
scris. Guvernul face totul ca episcopii uniti şi mitropolitul lor să
apară odioşi. Ei sunt prezentaţi, ca nişte îndărătnici, cari vor să
zădărnicească, prin încăpătinarea lor, un lucru atât de bun şi de
folositor, cum este o episcopie catolică. Dar că acest guvern nu
răspunde la nici un memoriu al episcopatului unit şi că nu-i tri­
mite, nici în momentul din urmă, lista parohiilor pe care vrea să
i le ia, despre aceea nu suflă nici un cuvânt. De aceea cu adresa
Nr. 861 din 6. 2. 1912, mitropolitul Mihályi revine asupra che­
stiunii şi spune Mons. Fr. Rossi Stockalper că »observaţii nu se
pot face a priori [înainte], ci numai la propuneri formulate în
concret«. Aceste propuneri, până la data indicată, lipsesc.
Văzând primejdia ce ameninţă viitorul Bisericii Unite, epi­
scopii Radu, Hossu şi vicarul capitular din Gherla, Ioan Georgiu
propun, în scrisoarea lor colectivă din Buda-Pesta (8. 2. 1912)
către Mitropolitul Mihályi, să se convoace, fără amânare, o con-
ferentă episcopească, la care să fie invitaţi cel pufin câte un re­
prezentant al capitulelor şi câte 2 membri ai cierurilor eparhiale.
Conferenta să fie urmată, apoi, de o consfătuire intimă, Ia care
să fie de fată şi câte 2 bărbaţi mai distinşi şi probaţi, din fie­
care eparhie, chiar şi mireni. Guvernul maghiar nu se lasă im­
presionat de asemenea gesturi. Prin mijloacele multe şi mari ce
are, el zoreşte publicarea buliéi »Christifideles graeci« [8. 6. 1912],
rupând din Biserica Română Unită 83 de parohii cu 73.225 de
credincioşi, iar în 17. 11. 1912 executarea ei.
Aceste lovituri, departe de a-i descuraja pe Români şi mai
ales pe încercatul lor preşedinte, G. Pop de Băseşti, îi îndârjeşte
şi mai mult, otelindu-i să se împotrivească şi să.'reziste din toate
puterile. Despre acestea, în cele următoare.

265
Din luptele Românilor
împotriva episcopiei de Hajdú-Dorogh.
»In g ă d u lfi-m i o c o m p a ra ţie fa m i­
liară. C â n d an b ă rb a t e co n d a m n a t
s ă lu p le îm p o triva u n e i fe m e i, d a c ă
a c e a s tă fe m e e n u e s te c e a d in urm ă
d in tre crea tu ri, e a p o a te s ă - l în fru n te
n e p e d e p s ită . E a îi s p u n e : — L o ­
v e şte -m ă , d a r te n e c in s te ş ti sin g u r ş i
n u m ă v e i b ir u i! E i bin e, B ise ric a e
o f e m e e ; e a e m a i m u lt d e c â t o f e ­
m e e , e o m a m ă . E m a m a E u ro p ei,
m a m a s o c ie tă ţii m o d e rn e . P o fi f i un
fi u d en a tu ra t, un f i u revo lta i, un fiu
Ingrat, d a r to td e a u n a ră m â i fiu l ei.
Ş l vin e o v rem e, c â n d a c e a s tă lu p tă
m a tric id ă d e v in e in su p o rta b ilă pen tru
n e a m u l o m e n e s c , ş i c â n d c e l ca re a
în c ep u t-o , c a d e d o b o rît, f i e d e în frâ n .
g e re , f i e d e rep ro b a fia o m en irii în ­
tr e g i“.
(LE CO M TE DE M ONTALEM -
B E R T ).

Cuvintele de mai sus le spune contele de Montalembert, în


replica ce adresează lui Victor Hugo, în Adunarea deputaţilor
francezi. Deşi se pare că împrejurările din Franţa legilor laice
şi a separaţiei bisericilor de Stat diferă fundamental de cea din
monarhia austro ungară a Habsburgilor catolici, totuşi această
diferenţă e pur aparentă. Siluirea conştiinţelor, într’o ţară, ca şi
în cealaltă, e aceeaşi. De aceea, rândurile ce urmează desvoltă,
ceva mai amănunţit, un tablou, abia schiţat, de marele scriitor
şi om politic francez.
Cei dintâi cari luptă împotriva episcopiei maghiare de Hajdu-
Dorogh sunt episcopii şi mitropolitul. Din înaltele turnuri de
veghe, unde se găsesc, ei văd primejdia şi dau alarma. Cam târ­
ziu, nu-i vorba; dar mai bine mai târziu, decât niciodată. Ei
înaintează, în această cauză, patru memorii mari. întâiul e la
14. 2. 1912 [Nr. 1030]. Al doilea, după trei zile, la 17. 2. 1912

266
[Nr. 1043]. Al treilea, la 29. 5. 1912, [Nr. 36581. Al patrulea, Ia
29. 8. 1912 [Nr. 6200]. — Cu atât, însă, nu se mulţumesc. Ei
ştiu că, decât cel mai bun memoriu, mai mult foloseşte o inter­
venţie personală. Printr'o asemenea intervenţie, se pot risipi ne­
dumeriri şi da lămuriri, care, altfel, nu se pot obţine, decât prin
corespondenţe numeroase şi obositoare. De aceea, ei fac şi ast­
fel de intervenţii. Şi, fiindcă mitropolitul V. Mihályi e bătrân şi
bolnav, el trimite la Roma, pe tânărul canonic, Vasile Suciu. Ca
să se achite bine de toate îndatoririle, el îi dă, în scris, atât
diferitele însărcinări ce are să îndeplinească, cât şi vizitele diplo­
matice ce are să facă. Din férjeire, ni se păstrează ziarul de
atunci al însărcinatului de afaceri, V. Suciu, arătând zi de zi tot
ce poate isprăvi. Acest ziar începe la 13. 1. şi sfârşeşte la 25.
1. 1912, adică 12 zile,

Misiunea canonicului
Vasile Suciu.
Iată momentele principale, notate în acest ziar!
La 15. 1. 1912, el cercetează pe secretarul Propagandei pen­
tru ritul oriental. (Nu-i indică numele!) Om foarte cult şi deose­
bit de afabil, el se interesează mult de Români. Spune că, la timpul
său, l-a cercetat şi Augustin Bunea. Ii era prieten. El i-a mijlocit,
prin Nunţiatura din Viena, câteva audienţe la curtea împărătească
din acest oraş. Relativ la noua episcopie maghiară, el declară că
Propaganda Fide n’are ştire de ea. Poate că se tratează la altă
congregaţie, aceea a Conciliului. Ii dă o recomandaţie către cole­
gul său de şcoală, Cardinalul De Lai, om cu mare trecere. Ace­
stuia îi expune chestia nouei episcopii şi a iminentei autonomii
catolice maghiare. Cardinalul observă că, pentru a nu-şi uita şi
a ţine în evidenţă chestiile, să le înfăţişeze în scris, fiindcă din
1900 s’au întâmplat mari schimbări. Abia mai găseşti un funcţio-
nar, la postul său de atunci. Cardinalul Pignatelli di Belmonte,
pe lângă cele două chestii, se interesează de aproape de ordinul
absurd, dat de Apponyi Albert, de a se face catecheza în limba
maghiară, nu în limba mamei, pricepută de toată suflarea. — La
18. 1. Vasile Suciu vizitează, la ambasada austro-ungară dela
Vatican, pe principele Schönberg. Acesta spune, că-i pare rău că
n’a văzut Blajul. A auzit atâta bine despre el. A fost, doar, am­
basador şi la Bucureşti. Nu cunoaşte altă denumire a acestui
orăşel, decât cea românească, — In 19. 1. el e primit în audienţă de

267
Cardinalul Rampolla, fostul secretar de Stat al papii, Leon XIII.
Acesta se interesează de toate chestiunile privitoare la Români şi, mai
cu seamă, la Biserica lor: autonomie, saLarii preoţeşti, noua episcopie.
Despre aceasta spune că nu va fi. — In 2 0 .1. caută pe cardinalul Vi-
ves y Tuto, un Spaniol, care are o dragoste mai mult decât frăţească
pentru Români. Auzind despre »facultăţile« episcopului romano-ca-
tolic din Alba lulia şi de îndemnurile lui la aconfesionalism pentru a
putea trece pe unii credincioşi, prin retorta ritului latin, în cazanul ma­
ghiarizării, el rămâne uluit. Spune să treacă V. Suciu pe la Mons.
Rolleri, să ia notă de cele întâmplate şi să curme aceste abu­
zuri. Despre noua episcopie maghiară şi el zice că nu e cu pu­
tinţă. — La 21. l. Vasile Suciu are o interesantă întrevedere cu
Mons. Scapinelli, secretarul afacerilor bisericeşti extraordinare.
După câte ştie el, e vorba de înfiinţarea unei noui episcopii te­
ritoriale rutene. Fireşte, cu învoirea chiriarhilor respectivi. Nu e
vorba de o episcopie maghiară. Cu atât mai puţin de una perso­
nală, pe ţara întreagă. Fără învoirea episcopilor în drept, nu se
face nimic. Depinde mult de raportul nunţiului. Guvernul maghiar
cere să se lucreze repede, repede, repede. Éi răspund: încet,
încet, încet şi pipăit, ca să nu se facă recriminări. — In ziua
următoare (22. 1.), el pătrunde la Cârd. Merry Delval, secretarul
de Stat al papii, Pius X. Om măsurat în vorbe şi gesturi. Adevă­
rat diplomat. V. Suciu exprimă temerea Românilor uniţi că noua
episcopie va îi personală, maghiară şi cu limbă liturgică maghiară.
Limba liturgică elinească e un pretext de a o dobândi mai cu­
rând. Cardinalul răspunde că se ţine de ce e scris. Noua episcopie
va fi teritorială, ruteană, cu limbă liturgică elinească şi se va cere
consimţimântul episcopilor în drept. — In sfârşit (23. 1), e primit
în audienţă de papa, Pius X. Vorbesc, întâiu, despre autonomia
catolică. Papa cunoaşte pe domnii din Austro-Ungarie. Ştie că
sunt tari de cap. Amintind de fondul religios, papa spune că a
dat sfatul să ajute mai mult, din acest fond, pe Ruteni şi pe Ro­
mâni. Căci, poate, în curând acest fond nu va mai fi. E uluit de
luxul clerului maghiar. Un canonic romano-catolic nu se mulţu­
meşte cu 20.000 coroane-aur pe an. Aducând discuţia asupra
nouei episcopii, el ascultă cu interes tot ce i se comunică, din
partea Românilor, şi spune că va fi atent. — înainte de a pleca
din Roma, V. Suciu vede (25.1.) şi pe Mons. Rolleri. Intrebându-1
despre împuternicirea dată episcopului din Alba lulia, el îi ră­
spunde că acesta n’are şi nu poale avea nici o împuternicire de
a primi pe cineva la ritul său, fără învoirea episcopului, dela

268
care (»a quo«) urmează să se facă trecerea. Sfântul Scaun e
foarte scrupulos, în asemenea chestii, şi nu dă astfel de împuter­
niciri. Dacă, totuşi, s’ar ivi un astfel de caz, trebue să se arate
că refuzul episcopului »dela care« e neraţional.
Văzând episcopii că pericolul nouei eparhii maghiare e tot
mai iminent, cu toată boala ce-i ţintueşte la pat, ei iau drumul
Vienei şi, de acolo, al Romei. Astfel, deşi îl chinueşte, »tusa« şi
»influenţa«, în ziua de 6. 3. 1912, episcopul D. Radu, dela Oradea
se prezintă în audienţă la papa Pius X, expunându-i încă odată,
oral, situaţia nenorocită ce se creiază Bisericii Române Unite,
prin noua episcopie maghiară. Papa îi spune că va revedea cu
luare aminte întreg dosarul. Observând, de pe glas şi de pe toată
fizionomia lui, că e suferind, papa îi spune să-şi caute de sănă­
tate. — Ceva mai târziu, vine şi episcopul V. Hossu. Cu marea'
lui iscusinţă diplomatică, el îl încredinţează pe Sfântul Părinte de
toată viclenia stăpânitorilor dela Buda-Pesta şi Viena. Papa e
nevoit să spună: »M’au înşelat!« [Mi hanno ingannato]. Acest
cuvânt, împreună cu cererile sale de iertare, îl transmite papa,
episcopatului nostru, şi prin alţii, ordonând, imediat, revizuirea
buliéi. Revizuirea depinde, însă, şi de guvernul maghiar. Acesta
pune piedici mereu, atât înainte, cât şi în timpul războiului
mondial.
Prin contele Pallavicini, ambasadorul austro-ungar din Va­
tican, stăpânirea maghiară ridică, proiectatei revizuiri, fel de fel de
obiecţii. Acest ambasadorjnfăţişează toată nemulţumirea Românilor,
ca o mişcare de suprafaţă. Se agită numai episcopii. Clerul şi
poporul de rând sunt împăcaţi cu noua situaţie. Relaţiile politice
externe, din nenorocire, nu îngădue o păşire mai energică în
favoarea Românilor. Fraţii noştri din Ţara liberă, în acest timp,
n'au nici o legătură cu Vaticanul. Franţa, condusă de guverne
masonice, e sub regimul separaţiei bisericilor de Stat. In loc de
ajutor, ea pune beţe în roată pretutindeni. Noul patriarh armean
Tertian, nu se poate înscăuna timp de doi ani, fiindcă Franţa se
dezinteresează de chestie, iar guvernul turcesc e pentru schismă.
Cel care dă o mână de ajutor papii, şi aici, este împăratul-rege,
Franz Iosef. Evident că diplomaţia papală, în aceste împrejurări,
evită să stăruească prea mult asupra unei chestiuni aşa de ne­
plăcute, cum e revizuirea buliéi »Christi îideles graeci«, pe care
n’o cer decât singuri Românii. Chestia n’o rezolvă decât o serie
-p-întreagă de lupte şi mai ales, sfârşitul féricit al marelui războiu.

26?
Intervenţia profesorilor
Nicolescu şi Coltor.
Nădăjduind că, eventual, pot ajuta şi ei cu ceva cauza Bise­
ricii şi a Neamului lor, după congresul euharistie din Viena
[Sept. 1912], doi tineri preoţi-profesori ai Blajului, Dr. Alexandru
Nicolescu, acum episcopul Lugojului, şi Dr. Ioan Coltor, atunci
profesor de teologie, mai târziu subsecretar de Stat şi deputat în
toate cele nouă [9] legislaţii dela început ale României întregite,
pleacă la Roma. Neputând străbate în audienţă până la Sfântul
Părinte, ei se mulţumesc să solicite una dela mult admiratul
Mariano Cardinal Rampolla del Tindaro, care cârmuise sub Leon
XIII atâta vreme, cu tact şi cu tărie, Biserica Iui Christos. Ală­
turi de marele pontif, el e personalitatea cea mai de seamă în
Biserica Romană. Dacă nenorocitul de împărat al Austro-Unga­
riei, Franz Iosef, nu făcea uz de dreptul de »Veto« la alegerea
de papă din 1903, prin Cârd. Puzynadin Cracovia, el ar fi urmaşul
numitului papă. Ce protest demn, etern memorabil în istorie,
nu ridică el, cu prilejul acesta! »Mă doare atentatul unei puteri
lumeşti la libertatea Bisericii şi la demnitatea Sacrului Colegiu«
[al cardinalilor], zice el. — »Protestez energic. In ce priveşte
persoana mea, nimic mai plăcut şi mai onorific nu mi se putea
întâmpla«.
De potriva Iui, nu e decât cardinalul Consalvi, secretarul de
Stat al papii Pius VII, diplomatul neîntrecut, salvatorul Bisericei
din toate încurcăturile în cari caută să o bage Napoleon I. Şi,
poate, în zilele din urmă, Pietro Cardinal Gasparri, unul din prin­
cipalii autori ai noului Cod de drept canonic [Codex juris cano­
nici], precum şi al atâtor tratate şi concordate; între cari şi cel
[din 10. 5. 1927] dintre România şi Sfântul Scaun. — De abia
intraţi la marele cardinal, numiţii preoţi români sunt uimiţi de
blândeţea şi farmecul singular ce iradiează din fiinţa lui. Adevă­
rat senator al Bisericii mondiale! înalt, impunător, cu privirea
pătrunzătoare a omului deprins să cerceteze toate cu deamănun-
tul, frumos, de o frumuseţe cu totul spiritualizată. Fără să-i vezi
sau, mai ales, fără să-i poţi arăta aureola harului ceresc ce îm-
prejmueşte toată fiinţa lui, i-o simţi în lumina gândurilor, în privi­
rea sclipitoare a ochilor, în gestul lui transcendent. Cine-l vede, nu-1
mai uită nici odată. Cei doi preoţi români arată scopul vizitei lor.
— Am venit, Eminenţă, să Vă cerem sprijinul pentru o bise­
rică şi o naţie oropsită. De sute de ani, ele n’au avut o zi de

270
serbătoare. Noua episcopie maghiară de Hajdu-Dorogh îi compro­
mite nu numai prezentul, ci se pare că şi viitorul.
— Dragii mei, intervine cardinalul, atât eu, cât şi mai cu seamă
Hieronymo Cârd. Gotti, prefectul congregaţiei de Propaganda
Fide, am făcut tot ce ne-a stat în putinţă să abatem dela voi
această primejdie. Noi cunoşteam de zeci de ani aceste încercări
regretabile. Le cunoşteam dela episcopatul vostru şi nu mai pu­
ţin dela părintele, Vasile Lucaciu din Şişeşti, care încă ne-a dat
foarte preţioase informaţii. Dacă se încerca noua episcopie, în
chip normal, pe calea ei obişnuită, ea nu dobândia nici când în­
cuviinţare. Au intervenit, însă, factori din afară. Aceştia au făcut
ca Sfântul Părinte să-şi rezerve sieşi această cauză. O greşală
politică, pe care acum o regretă. — Dar nu fiţi mâhniţi! conti­
nuă cardinalul Rampolla. Nu piere o naţie în câţiva ani. Mai ales
nu, una care a dat atâtea dovezi de vigoare şi vitalitate, cum e
naţia voastră. Am cunoscut atâţia elevi români, cari mi-au lăsat
impresii neuitate. Silinţele voastre, unite cu ale celorlalte neamuri,
încătuşate de tirani, vor face să dispară anacronismul austro-
ungăr de pe harta Europei şi cei robiţi să ajungă la libertate şi
unire cu fraţii lor de un sânge. Ce se întemeiază pe violenţă şi
silnicie nu poate dăinui. Noi simţim nu numai cum fierbe, ci şi
cum crapă oala putredă.
Cuvintele acestea spuse într’un ton profetic, calm şi cu ho-
tărîre bărbătească m’au impresionat aşa de puternic, ne scrie P.
S. Sa episcopul Nicolescu, martorul acestei audienţe, încât sufle­
tul meu, atunci sbuciumat ca o mare bântuită de furtună, s'a
liniştit şi nu m’am îndoit mai mult de viitorul naţiei şi al Bise­
ricii noastre.

Meetingul dela Alba Iulia.


Decât memoriile şi intervenţiile acestea, de netăgăduit folos
şi ele, pentru moment mai folositoare e organizarea luptei acasă.
Această luptă porneşte şi se organizează la Alba Iulia, acolo unde
se plămădise însăşi Unirea cu f?oma, înainte cu 212 ani. Frun­
taşii români uniţi, încă din 23. 4. 1912, însărcinează pe deputatul
Ştefan Cicio Pop să convoace o mare adunare de protestare a
tuturor coreligionarilor lor. Ei se întrunesc, în acest istoric oraş,
la 29. 5. acelaşi an.
Adunarea aceasta e una din cele mai măreţe din câte cuJ
noaşte vechea cetate a Bălgradului. Cei peste 20.000 de oameni,
după cuvântul reporterului de atunci al »Românului« (Arad, 18/31.
5. 1912) par »un codru frământat de viscol, în prada însufleţirii
viforoase ce i-a stăpânit tot timpul«. Viziunea poetului: »Un
semn ei mai aşteaptă« . . . nu s’a trezit, nici odată, cu atâta pu­
tere, în sufletul nostru, ca în fata acestei adunări. Şi nici când,
observă acelaşi reporter, în rândurile de bătaie ale unui popor
nu s’a văzut atâta dragoste fanatică, pentru conducători, ca aici.
Fiecare din participanţi pare un sol al biruinţei. Chemarea la
această adunare trece ca un freamăt înviorător dela un capăt al
tării la celălalt. Vin mari delegaţii de ţărani din Maramureş, Satu
Mare, Sălaj, Tara Oaşului, Câmpia Ardealului, Munjii Apuseni,
Valea Târnavelor, Valea Săcaşului, Valea Mureşului, a Oltului,
Ţara Haţegului, a Făgăraşului, din părţile Aradului şi ale Bana­
tului. Unii, ca cei de pe Murăş şi Târnave, trebue să treacă
apele cu înnotul, fiindcă se revărsaseră şi potopiseră toate dru­
murile. »Vine bătaie pe Bălgrad« — zic ţăranii — »pentrucă Un­
gurii vor să schimbe crucile pe biserici«. Din Botiz şi Odoreu,
jud. Satu Mare, preoţii Victor Anderco şi Sabin Coroianu aduc
peste o sută de săteni. Funcţionarii dela căile ferate le fac fel
de fel de mizerii. Ii înghesue în vagoane de vite şi, la o gară, îi
descopciază de tren să n’ajungă la Alba Iulia. Noroc că ţăranii
iau seama şi-şi prind singuri vagoanele la tren. Aiurea, un mare
proprietar maghiar [Horváth] oferă, în fiecare an, până la moarte,
400 cor. aur bisericei româneşti, de pe moşia lui, dacă ţăranii
stau acasă şi nu vin la adunare, Nu e chip să-i opreşti, Vin şi
unii fraţi din România liberă, ca Alexandru Florescu şi Buri-
leanu, corespondent al ziarului »Epoca«. Cu un singur tren sosesc
peste 2.000 de oameni.
După bunul obiceiu românesc, întâiu, se face o sfântă litur­
ghie. Slujeşte canonicul, Dr. Izidor Marcu, înconjurat de un sobor
de preoţi din toate părţile provinciei mitropolitane. Gândindu-se.
la prigonirile şi suferinţele ce au să îndure aceşti credincioşi,
precum şi la smerenia lăcaşului, unde nu încape nici a suta parte
din credincioşi, corespondentul ocazional al »Românului« are im­
presia că se găseşte în vechile catacombe romane. Credincioşii
cari nu încap în bisericuţă — şi aceştia sunt cei multi — umplu
toată curtea ei, cimitirul de alături, unde e mormântul lui Ata-
nasie Anghel, întâiul nostru mitropolit unit, precum şi străzile
vecine. După liturghie, în coloane de câte patru, mulţimea por­
neşte spre centrul oraşului, în parcul restaurantului »Kiosk«,
unde e încuviinţată adunarea. Rândurile dintâi sosiseră, când cei

272
din urmă abia se înşiruesc să plece şi ei dela biserică. Atât e de
mare mulţimea.
La orele zece, parcul oraşului pare un ocean de capete
omeneşti. Când îşi fac apariţia pe tribună conducătorii: G. Pop
de Băseşti, Dr. Izidor Marcu, Dr. Vasile Lucaciu, Dr. Iuliu Ma-
niu, Dr. Al. Vaida Voevod şi ceilalţi fruntaşi, uralele şi aclama­
ţiile nu mai încetează. Deşi sunt aproape o mie de doamne şi
domni, ei totuşi dispar în mulţimea nesfârşită a ţăranilor. Această
mulţime, în frumoase straie albe, de sărbătoare, e învârstată, din
loc în loc, de câteva puncte negre. Sunt preoţii şi învăţătorii cari,
şi aici, sunt în mijlocul turmei credincioase. Din zecile de mii
de ochi, ţâşnesc unde electrice îndreptate spre Buda-Pesta, de
unde vin toate tulburările şi nemulţumirile. Corespondentul zia­
rului amintit scrie că aceste unde vor înghiţi pe parveniţii şi pe
oligarhii degeneraţi.
Cel dintâiu care ia cuvântul e Ştefan Cicio Pop. E omul
unor asemenea situaţii. EI dovedeşte că poate să stăpânească, cu
glasul lui puternic, enorma mulţime de oameni. »Smerit stau«,
— spune el — »în faja acestei mulţimi, pentrucă prin voi, fraţi­
lor, însuşi Dumnezeu îşi spune voinţa. Un uragan s’a îndreptat
împotriva Bisericii noastre. Oameni cari n’au nimic cu Dumnezeu
şi Biserica, vor să izbească, cu securea, în temeliile casei Domnu­
lui. . . Voi ati venit acum să mărturisiţi cu noi împreună. Bise­
rica noastră s’a întemeiat, când Roma n’avea în Ardeal, decât două
biserici. Noi suntem sentinelele Romei, aici. . . Azi, Biserica noa­
stră e una din cele mai puternice. încearcă duşmanii să-i sgu-
duie temeliile, dar dau de zidul piepturilor noastre. . , Biserica
asta e leagănul naţionalităţii noastre. . . Noi am învăţat ungu­
reşte şi ei cred că acum pot să ne ia şi sufletul. Se înşală, însă,
pentrucă Biserica noastră e cel mai puternic adăpost pentru sufle­
tul românesc«.
După aceste cuvinte de lămurire, el propune ca adunarea
să se constitue. Cei propuşi sunt: a) G. Pop de Băseşti şi Dr.
Izidor Marcu, preşedinţi; b) Dr. Teodor Mihali, Andrem Cosma;
Romul Marchiş, arhidiacon în Cărei Mari şi Alexandru Halita,
vicar în Năsăud, vicepreşedinţi, c) Dr. Cărnii Velican, avocat în
Alba Iulia; Dr. Romul Boilă, avocat în Dicio-Sân-Martin; Dr. Ioan
Cherecheş, avocat în Dej; Dr. Alexandru Rusu, profesor de teo­
logie în Blaj; Dr. Grigorie Pop, secretar episcopesc în Oradea;
Dr. Alexandru Nicolescu, prof. de teologie, Blaj, notari; d) Dr.
îoan Marciac, avocat în Alba Iulia; Dr. Daniil Sabo, avocat, B laj;
18 273
Dr. Victor Macaveiu, prof. de teologie, Blaj; Simeon Micu, pro­
topop, Alba lulia; Ştefan Roşianu, prof. de teol., Blaj, — veri­
ficatori. Cei propuşi sunt aclamaţi de congres.

Cuvântarea lui
G. Pop de Băseşti.
„Venerat Cler şi iubiţi Eraţi,
Vă mulţumesc din toată inima pentru înalta onoare de
care m ’aţi împărtăşit prin votul D-voastre.
Onoarea aceasta este cu atât mai mare, cu cât întruni­
rea aceasta a noastră cuprinde în sinul său întreaga Provincie
bisericească gr. cat. de Alba Iulia şi Eăgăraş, în cel mai larg
înţeles al cuvântului, atât ca număr şi valoare a reprezentanţi­
lor ei, cât şi ca terilor.
Vă salut, deci, cu toată căldura inimei mele în aceasta
cetate istorică. Vă salut în locul acesta sfinţit prin cele mai
scumpe tradiţii naţionale şi bisericeşti ale Neamului Românesc.
Aici, în această cetate a Bâlgradului, a fost vechea reşedinţă
a mitropoliei noastre! Aici şi-a ţinut fericitul arhiereu Ata-
nasie cu clerul său soborul cel mare, în care înainte de acea­
sta cu 200 de ani şi mai bine au făcut unirea noastră cu
sfânta Biserică a Romei l Cetetea aceasta este leagănul cre­
dinţei şi al Bisericei noastre ! La umbra ei odihnesc osămintele
părinteşti ale primului nostru arhiereu unit! Numele cetăţii
acesteia, Alba Iulia, îl poartă cu mândrie mitropolia noastră până
a z i!
In ce alt loc s ’ar fi putut ţinea întrunirea noastră de astăzi,
dacă nu tot în această veche cetate a Albei-luliei, unde cu
sufletele încălzite, cu minţile înălţate prin aceste tradiţii scumpe
şi sfinte, să aflăm calea şi mijloacele potrivite pentru apărarea
sfintei noastre Biserici de cea mai mare primejdie, din câte au
întâmpinat-o dela începutul ei până a zi; de primejdia, ce o
ameninţă din partea aşa numitei episcopii greco-catolice maghiare.
Aici, în acest loc sfinţit, ne-am adunat, ca să ne inspirăm
dela marii noştri înaintaşi, ca să invocăm spiritele marilor noştri
arhierei şi a celorlalţi fruntaşi ai Bisericei noastre. Dela ei să
împrumutăm tărie şi lumină, pentruca să putem combate acest
atentat monstruos, pornit în contra Bisericei noastre naţionale.
Eşte un lucru foarte trist, că înfiinţarea unei episcopii nu
pot să o calific decât de un atentat, dar înfiinţarea episcopiei

274
greco-eatolic.e maghiare este pusă la cale astfel, încât acesta
este calificativul cel mai blând, ce ti putem da, pentrucă ea
e plănuită direct ca o armă contra fiinţei noastre de Români,
ouând o ţintă de tot străină de menirea adevărată a Bisericei
lui Christos.
Episcopia greco-catolică maghiară este astfel plănuită, că
ea are să cuprindă un anumit număr şi dintre parohiile fină-
toare de provincia noastră bisericească sub cuvânt, că, în acele
parohii, credincioşii greco-catolici ar fi Maghiari. Prin supu­
nerea lor la noua ierarhie, lipsele spirituale ale acestor cre­
dincioşi s ’ar putea împlini mai bine şi ar f i scutiţi de pericolul
de a fi romanizaţi.
Cam acesta ar fi scopul mărturisit al nouei episcopii.
Altul trebue să fie, însă, scopul adevărat al acestei episcopii ;
scopul rezervat, pe care cei cari pun la cale lucrul acesta se
sfiesc a-l mărturisi.
Altul trebue să fie scopul acestei episcopii, pentru că
Maghiari greco-catolici nu au fost nici odată şi nu sunt nici
astăzi. Credincioşii Bisericei noastre, cari vorbesc limba ma­
ghiară sunt fraţi de ai noştri, sunt sânge din sângele nostru,
cari în urma vitregiei împrejurărilor şi-au pierdut limba ma­
ternă română. — Afară de sfânta liturghie, toate slujbele şi
predicarea cuvântului dumnezeesc li-se îndeplinesc acestor cre­
dincioşi în limba vorbită de ei, aşa încât, în privinţa aceasta,
întru nimica nu sunt în situaţie mai nefavorabilă decât cato­
licii latini.
Dar ei se mărturisesc de Români şi sunt mulţumiţi în Bi­
serica românească.
Spre ce scop şi pentru cine se plănueşte, aşadară, Bise­
rica cea nouă ? Ea se plănueşte pentru noi toţi, cu menirea de a
servi politica de maghiarizare între Români.
Din punctul de vedere al mântuirei sufletelor, Biserica
această precum nu e reclamată astăzi din partea nimănui,
astfel nu va fi reclamată nici în viitor.
Ne vom afla faţă în fa ţă cu o instituţiune care sub firma
bisericei greco-catolice maghiare şi fiind împărtăşită de toate
bunătăţile ce le poate da un guvern, va servi de refugiu pentru
toţi scăpătaţii, va aduna în sinul său toate sufletele slabe şi cu
ajutorul acestora se va vârî pretutindenea, printre şirurile noastre.
Nimenea dintre noi să nu se amăgiască şi să nu creadă, că e
scutit de acest pericol, pentru că dacă nu astăzi, apoi în viitorul
1 8 *
275
nu tocmai depărtat, în aceeaşi măsură va fi expusă cutropirei
acesteia Ţara Făgăraşului ca şi Bihorul, şi Bănatul ca şi Săcuimea.
Ş i procesul acesta va avea un spor cu atât mai mare, cu
cât Biserica noastră va f i lipsită, pe rând, de toate favorurile,
de toate condifiunile de vieaţă atârnâtoare dela puterea publică.
Iată, onorată conferenfă, care este scopul adevărat al bi-
sericei greco-catoliee maghiare. Ea este considerată — şi cu
drept cuvânt — ca un triumf al politicei de maghiarizare a
guvernului. Toată presa liberală, care, altcum, înfiinţarea unei
episcopii ar înregistra-o, simplu, între noutăţile zilei, scrie ne­
sfârşite imnuri de preamărire la adresa celor ce au ştiut să
clădească un stâlp atât de puternic pentru statul naţional ma­
ghiar. Opinia publică maghiară, chiar şi aceea, care nu este
catolică, până şi Evreii jubilează pentru acest succes patriotic
al guvernului.
Aceştia sunt, onorată conferenfă, cei cari vorbesc sincer,
cari spun adevărul; aceştia ne arată mai presus de orice îndoială,
care este scopul episcopiei greco-catolice maghiare.
Cine să nu fie convins despre aceea, cumcă episcopia
greco-catolică maghiară e menită să servească scopuri de
maghiarizare, să cutropească limba şi fiinţa noastră româ­
nească ?
Cine nu vede că, prin plănuita episcopie, se calcă inte­
gritatea Bisericei noastre, se calcă în picioare drepturile llmbei
româneşti în Biserica noastră, drepturile garantate atât în actul
uniréi, cât şi în Bulla despre restaurarea Mitropoliei ? şi se
face silă credincioşilor noştri ca, fără voia şi dorinţa lor, să
treacă în sinul unei biserici, care e alta şi deosebită de B ise­
rica noastră!

Onorată conferenfă!
Preasfinţiţil noştri arhierei au apreciat pe deplin pri­
mejdia, ce ameninţă Biserica noastă, din partea plănuitei episco­
pii greco-catolice maghiare şi, la rândul lor, au făcut tot ceeace
se putea aştepta dela ei, pentru ca să scape neatinsă de acea­
stă vijelie, corabia ce o cârmuesc.
Se putea oare, ca noi, fiii şi membrii acestei Biserici să
nu sărim în ajutorul arhiereilor noştri, să nu dăm expreslune
sentimentelor noastre de indignare şi de revoltă, în faţa acestui
atentat pus la cale cu atâta viclenie ?
Numărul atât de impunător al D-voastre e dovadă, cumcă

276
glasul celor ce au convocat această conjerenţă a răsunat ca
o trâmbiţă de arhanghel, este dovadă cumcă toţi credincioşii
români greco-catolici sunt adânc pătrunşi de mărimea primej­
diei şi că toţi sunt gata, tn tot momentul, să sară întru apăra­
rea celor mai scumpe comori ale noastre.
Cu deplină mândrie pot constata, cumcă glasul acestei
confereafe este, tn toată puterea cuvântului, glasul întregei pro­
vincii mitropolitane greco-catolice de Alba lulia şi Făgăraş,
care este chiar glasul întreg neamului românesc, chemat să
discute asupra acestui atentat şi să desvălească înaintea tutu­
ror adevărata lui faţă.
Nu ne îndoim, că acţiunea aceasta a noastră va avea
darul de a preveni la timp primejdia. Şi, dacă, cu toate acestea,
din motive neatârnătoare de noi şi contra speranţelor noastre,
episcopia maghiară totuşi se va înfiinţa, atunci putem asigura
pe ori şi cine, cumcă turma cuvântătoare, reprezentată la acea­
stă conferenfă, se va preface într’un val neadormit, care nu va
afla repaos până nu se va scăpa de acest vrăjmaş de moarte
al ei.
Astfel întrunirea noastră de astăzi, după voia lui Dumne­
zeu, e chiemată a se înşira intre epocalele evenimente ale Bi-
sericei noastre, legate de cetatea Alba Iuliei.
Salutând cu tot dragul pe toţi cei prezenţi şi mulţămind
fraţilor credincioşi ai bisericei surori româneşti, pentrucă au ţinut
să ridice adunarea noastră, prin prezenţa lor — declar confe-
renţa deschisă“.
Discursul lui Gh. Pop de Băseşti e întrerupt, aproape
după fiecare frază, de izbucniri entuziaste.
Dr. Octavian Domide, canonic în Gherla, stărueşte asupra
simţimintelor de lealitate ce trebue să ne lege de mai marii
noştri şi propune să se trimită telegrame potrivite Papii, împă­
ratului, mitropolitului şi episcopilor. Propunerea se primeşte cu
însufleţire.
Dr. Gavril Tripon, avocat în Bistriţa, mai târziu senator şi
conferenţiar religios mult apreciat în România întregită, propune
alegerea unei comisii de o sută de inşi, cari să redacteze pro­
iectul de hotărîre pentru şedinţa următoare. Toţi de acord.
Dr. Vasile Lucaciu, paroh în Şişeşti, invocând pietatea şi
alipirea ce trebue să arătăm şi acum pentru întâiul chiriarh unit,
Atanasie Anghel, invită pe cei de fată, Ia mormântul lui slăvit,
unde se va oficia un parastas şi se va rosti un cuvânt de pome­

277
nire. Acest cuvânt e rostit, pe urmă tipărit şi în broşură deose­
bită, de Dr. Ilie Dăianu, protopopul Clujului, sub titlul »La mor­
mântul mitropolitului Atanasie« [Blaj, 1912]. O înflăcărată cuvân­
tare rosteşte aici şi Dr. Ioan Sâmpălean, profesor de teologie la
Blaj, arătând că noi suntem de trei ori Romani: după neam, după
sânge, după nume.
Redeschizând adunarea, G. Pop de Băseşti roagă pe unul
din notarii adunării, d. Dr. R. Boilă să binevoiască a ceti tele­
gramele, scrisorile de felicitare şi de adeziune la congres, pre­
cum şi cele de protest, împotriva proiectatei episcopii maghiare.
Sunt peste 60. impresionează, în chip deosebit, telegrama episco­
pului D. Radu şi a clericilor sătmăreni, cari cer dreptate, nu milă.
D. Iuliu Maniu, avocatul mitropoliei din Blaj, în numel
comisiei de o sută, arată că această comisie şi-a terminat lucră­
rile şi, după expunerea motivelor, prezintă proiectul de hotărîre
cu rugămintea de a-1 primi şi, odată cu memoriul pe care-1 va
ceti d. Dr. Alexandru Vaida Voevod, să le înainteze Sfântului
Părinte dela Roma. La cererea preşedintelui, cuvântarea prin
care raportorul motivează proiectul de hotărîre se anexează la
procesul verbal al congresului.
Iată, în rezumat, această cuvântare! Când au auzit Românii
Uniţi de noua episcopie ungurească, au fost cuprinşi, întâiu, de
o îngrijorare, pe urmă de o mâhnire adâncă. Dacă se întâmplă
undeva o nenorocire şi pier 100, 200 sau 1.000 de oameni, toată
lumea plânge cu lacrămi de durere. »Ce să facem noi«, — întrea­
bă d-sa, — »când vedem că, din corpul naţiunii noastre, printr’o-
trăsătură de condeiu a guvernului, e plănuit să se şteargă
din cartea vieţii româneşti 73.000 de suflete româneşti!« [Strigăte r
»Nu lăsăm! Asta nu se poate!«] In continuare, d-sa citeşte con­
diţiile în care se face Unirea religioasă cu Biserica Romei la 1698,.
precum şi acelea, în care se întemeiază, la 1853, provincia mitro­
politană de Alba Iulia şi Făgăraş, »pentru toate timpurile«, »cu
limbă românească«. Chiar în această adunare, se înfăţişează foarte
mulţi fraţi maghiarizaţi, spunând, dacă nu în limba românească,
în cea maghiară, că ei nu vor altă lege decât cea românească.
Oratorul e încredinţat, că Sfântul Scaun Apostolic al Romei, înte­
meiat nu pe forţa brutală, adică pe baionete, ci pe forţa morală
a adevărului şi a dreptăţii, ne va asculta şi, în cele din urmă,
ne va împăca. Vom face tot posibilul să se audă glasul nostru,
acolo unde se dirigueşte soartea neamurilor. Oricât s'ar şterge
pe hârtie limba noastră, noi n’o ştergem din minţi, din inimi şi

278
mai ales din sfintele altare. Cei puternici pot face multe minu­
năţii, dar vieaţa naţiilor n’o pot şterge. Hrisoavele lor se îngăl-
binesc şi mucezesc, dar credinţa tare şi vie, din suflete, puterea
de vieaţă a unui neam sănătos şi cu credinţă neclintită către aşe-
zămintele strămoşeşti, dăinueşte în toate timpurile şi birueşte orice
piedică potrivnică. E vorbă de limba şi legea noastră, pentru apă­
rarea cărora nici o jertfă nu e prea mare«.
Dr. Alexandru Vaida Voevod ceteşte în întregime textul me­
moriului, propunând ca adunarea să şi-l însuşească. La fel pro­
pun Constantin Lucaciu, preot în Dorolţ şi Dr. Victor Bontescu,
avocat în Haţeg.
Hotârîrile meefingului.
Primindu-se cu unanimitate proiectul de hotărîri, preşedin­
tele G. Pop de Băseşti proclamă, ca primite, următoarele hotărîri:
1. 1. înfiinţarea episcopiei greco-catolice maghiare, pentru
multele rele ce urmează din cauza ei, e primejdioasă;
2. Congresul protestează cu tărie împotriva acestei episcopii,.
aşa cum ea e proiectată din partea guvernului maghiar.
II. Decide să înainteze un memoriu, în înţelesul acestor
hotărîri, Ia Sfântul Scaun Apostolic din Roma. Acest memoriu îl
înaintează prin Excelenţa Sa, înalt Prea Sfinţitul mitropolit dela
Blaj.
Tot pe acest arhipăstor şi pe ceilalţi Prea Sfinţiţi episcopi
îi roagă să conducă, în timpul cel mai apropiat, un pelerinagiu
românesc Ia Roma.
III. a) Pentru executarea hotărîrilor aduse, congresul alege
o comisie mai restrânsă de 50 de membri, care, sub preşedinţia
lui G. Pop de Băseşti, să ia toate măsurile necesare şi legale,
pentru apărarea autonomiei Bisericii Române Unite, precum şi
pentru păstrarea limbii liturgice româneşti, chiar şi în cazul, când
episcopia proiectată de guvern s’ar înfiinţa. — b) Primeşte în
întregime memoriul cetit de d. Dr. Alexandru Vaida Voevod.
Preşedintele din cler, Dr. Izidor Marcu, canonic în Blaj,
mulţumeşte Iui Dumnezeu, că a ajutat să se termine, în pace şi
ordine adevărat romană, acest istoric congres. Cere binecuvân­
tarea Celui de sus asupra hotărîrilor aduse şi mulţumind celor
de faţă, pentrucă au venit în număr atât de mare (peste 20.000
de credincioşi după Agenţia oficială din Pesta) şi din regiuni aşa
de îndepărtate (Satu Mare, Sălaj, Bihor ş. a) declară adunarea
închisă.

279
Din această adunare se trimit trei telegrame: una Cardi­
nalului Merry Delval, secretarul de Stat al Vaticanului; alta
episcopilor români; a treia cancelariei aulice din Viena. Cea către
cardinal e următoarea [traducem din latineşte]: »Credincioşii din
clerul şi mirenii provinciei mitroplitane dela Alba Iulia, adunaţi,
astăzi, în întrunire publică, în această veche şi renumită cetate,
în număr foarte mare, pentru apărarea drepturilor Bisericii ro­
mâneşti, sărbătoreşte îngăduite şi încuviinţate de Scaunul Apo­
stolic, cu cea mai mare cinste aducând la picioarele prea ferici­
tului părinte ascultarea lor, smeriţi cer scutul lui părintesc şi
binecuvântarea apostolică. Hotărîrile adunării, în zilele următoare,
se vor înainta Sfântului Scaun«. Episcopilor şi mitropolitului adu­
narea le arată alipire cu toată dragostea şi le mulţumeşte pentru
ostenelile depuse, întru apărarea Sionului Românesc. — In tele­
grama către împăratul rege, pe lângă »încredere şi supunere«,
exprimă îngrijorarea »pentru viitorul acestei mitropolii«.

Memoriul înaintat.
Memoriul acestui congres, redactat de canonicul V. Suciu,
după unele indicaţii ale mitropolitului V. Mihályi, e o capodoperă.
El combate, punct de punct şi cu mijloace uimitor de bogate,
toate afirmaţiile gratuite din memoriul guvernului maghiar. Astfel,
întâiu, demască tendenţa de maghiarizare a nouei episcopii. »Con­
sider greşit modul de procedare« [al guvernului maghiar din 1896
de a dobândi întâiu liturghie, pe urmă episcopie maghiară] —
zice Szabó Jenő, preşedintele Ungurilor greco-catolici într’o şe­
dinţă a Senatului Maghiar (30. 6. 1911) — »întâiu, fiindcă înjghe­
barea deplină a liturghiei maghiare, fără de o catedrală şi chi-
riarhie proprie, nu se poate închipui, apoi fiindcă, în condiţiile
fireşti şi prealabil necesare pentru recunoaşterea liturghiei ma­
ghiare din partea Bisericii, e, neapărat, să fie cel puţin o eparhie,
care să poată fi considerată, în întregime, ca maghiară«. . . La
aceste declaraţii categorice ale sufletului întregei mişcări, pentru
liturghia şi episcopia ungurească, ulterior s’ar mai fi putut adăuga
şi alte dovezi indiscutabile. 1. Articolul editorial din ziarul Buda-
Pestan »Budapesti Hirlap« [12.7. 1912], semioficiosul guvernului,
în care noua episcopie e asemănată cu un tun zdrobitor de naţio­
nalităţi. 2. Cuvântarea rostită de contele, Tisza István, la sinodul
calvinist din Pápa (Septemvrie 1912), în care numeşte noua epi­
scopie o mare biruinţă naţională maghiară; de aceea, roagă pe
coreligionarii săi să nu fie individioşi. 3. Articolul din Gazeta Pe-

280
stană (»Pesti Hirlap«) [10. 9. 1913], alt organ de publicitate foarte
apropiat de guvern, în care spune că misiunea nouei episcopii
este »să maghiarizeze, cu toate mijloacele ce-i stau la îndemână,
parohiile eparhiilor valahe vecine din Orade, Gherla şi Blaj«. 4.
Declaraţia vicarului nouei episcopii maghiare, Jaczkovics Mihály,
făcută corespondentului ziarului Buda-Pestan (Budapesti Hirlap):
»Am rămas uluit, auzind că copiii români se roagă româ­
neşte«.
Alt moment caracteristic, din acest memoriu, e dovada că,
prin expresia »şi alţii« din bulla »Rationi congruit« (1721), nu
trebue înţeleşi Ungurii — un neam tot atât de însemnat ca şi
Rutenii, Sârbii etc. — ci unul mult mai neînsemnat: Ţiganii sau
Romii, Mai departe, că nu Maghiarii se românizează, ci Românii
şi Rutenii se maghiarizează. Dovadă, chiar trecutul celor două
parohii greco catolice din Hajdu-Dorogh. In Schematismul epar­
hiei gr. cat. de Muncaciu pe 1816 (pag. 110) se arată că, la
această dată, în numita localitate sunt două parohii: una ruteană
cu 4.031 suflete, şi alta românească cu 2.014 suflete. Se aduc
şi alte amănunte semnificative din trecutul acestei comune. In
1748, cu prilejul vizitei canonice făcute de contele Barkoczy Fe-
rencz, episcop romano-catolic de Agria (Eger), aici se găsesc doi
preoţi: Dorogi Endre, pentru Ruteni, şi Constantin Ollanyi, pentru
Români. In raportul ce face acest episcop (11. 11. 1751) împo^
triva mitropolitului sârb din Karlovicz de a tipări el cărţi biseri­
ceşti, se arată că se folosesc cărţi liturgice ruseşti dela Moscova
şi că, în locul papii şi al regelui maghiar, se pomeneşte patriarhul
rus şl ţarul din Petrograd. Intr’o scrisoare de mai târziu (12. 7.
1761), episcopul Barkoczy revine asupra chestiunii şi, în urma
celor relatate de organele subalterne (protoiereu), el spune că,
în parohiile Hajdu-Dorogh si Hajdú-Böszörmény, la rugăciunile
publice, se pomeneşte ţarevna Rusiei. De altfel, la Crăciunul
anului 1715, vine Ia Hajdu-Dorogh să slujească diaconul Maxim,
trimis anume de mitropolitul din Moscova, atunci oaspe la Mun­
caciu şi în drum spre Dalmaţia. Ivindu-se neînţelegeri în 1765
cu privire la conducerea comunei politice Hajdu-Dorogh, după doi
ani (1767), o comisie anume trimisă de împărăteasa-regină, Maria
Teresia, stabileşte că primarul acestei comune totdeauna trebue
să fie Rutean, iar întâiul sfetnic Român. Aceste date sunt de
mare preţ, fiindcă arată că faimoşii »haiduci« (hajdúk) ai princi­
pelui Bocskai István sunt, în cea mai mare parte, »renegaţi« şi
chiar comuna principală, leagănul întregei mişcări, unde urma

281
să fie şi reşedinţa nouei episcopii, nu e, cum se pretinde, de
origine pur maghiară.
Tot atât de însemnată este punerea la punct, în acest me­
moriu, a aşa numitelor statistici maghiare. O dovadă grăitoarei
Pe când în perioada de 20 de ani dela 1850—1869, când numă­
rătoarea populaţiei o face guvernul austriac din Viena, sporul
Ungurilor e numai de 52.000, — pe atunci în perioada de abia
10 ani, dela 1890—1900, când sunt la putere Ungurii, sporul lor
e de 473.000, adică de 18 ori mai mare ! Voilâ justement comm&
on fa it la statistique en Hongrie I

Intransigenţa lui
G. Pop de Băseşti
şi' a comitetului său.
Cu conştiinţa, suveranităţii pe care le-o dă, astfel, adevărul
şi dreptatea, comitetul de 50, prezidat de G. Pop de Băseşti, se
pune la treabă. Acest comitet şi, în deosebi, preşedintele lui nici
nu vrea să audă de chemări anarhice ca »Veniţi, apostoli!« ş. a.
publicate, din nefericire, chiar de »Românul«, organul Partidului
Naţional Român. Ca toţi oamenii de treabă, el preţueşte mai
presus de toate caracterul. Nu-i frumoasă frumuşia, ci-i frumoasă
omenia! Cine fuge azi de Unire, mâine fuge de Românism.
De aceea, el, care văzuse ce e Roma şi catolicismul, ţine cu tărie
să nu ne obişnuim oamenii cu dezertări, ci să-i învăţăm să stea
pe loc, să lupte, să biruească. Să nu fugă ei dinaintea răului, ci
răul dinaintea lo r!
Numitul comitet se întruneşte sub preşedinţia lui G. Pop de
Băseşti la Cluj, în Hotel Central (27. 7. 1912). La întrunire, par­
ticipă 33 de inşi. Restul îşi motivează absenţa. După obişnuita
salutare a preşedintelui şi un scurt raport al d-lui Iuliu Maniu, V.
Lucaciu propune : a) Să se înainteze Sfântului Părinte dela Roma
un nou memoriu, arătând temeinic, pentru ce nu se poate înfăptui
noua episcopie maghiară; b) proteste din toate (83) parohiile dismem-
brate, acoperite de cât mai numeroase iscălituri; c) clerul şi po-
porenii acestor parohii să întrebe la Roma, ce înseamnă »funcţiune
liturgică« ?; d) să se dreseze procese verbale, acoperite de foarte
multe semnături la Buda-Pesta şi în alte parohii, unde nu se
respectă ordinele Romei, cu privire la limba liturgică, şi să se
înainteze aceluiaşi Sfânt Părinte; e) în temeiul acestor procese
verbale, să se facă alte proteste pentru nerespectarea buliéi
papale; f) ajutoare parohiilor nevoiaşe; g) în caz de executarea

282
buliéi, protest pasiv, ţintuit pe uşa bisericii; h ) unde se [poate,
protest şi rezistenţă activă, după împrejurări; i) ajutoare pe seama
preoţilor primejduiţi prin astfel de rezistenţă; I) dare de seamă
amănunţită, despre tot ce se face, pentru orientarea episcopilor

Alexandru Ferenţiu, avocat, Satu Mare.


(*1. 4. 1840, f 15. 4. 1892).

şi a mitropolitului român unit, potrivit hotărîrii dela Alba Iulia


de a lucra »în înţelegere« cu ei.*)

*) Vasile Lucaciu ţine atât de mult la aceste părţi sătmărene, atât


de grav ameninţate, fiindcă ele îi sunt locul de baştină şi fiindcă de ele îl
leagă amintirile luptelor sale din tinereţe. Unul din cei mai preţioşi tova­
răşi de lupte îi fusese avocatul, Alexandru Ferenţiu, tatăl d-lui Augustin
Ferenţiu, fost primar, mare donator pentru Biserica şi cultura românească.
La rugămintea noastră, D-Sa ne comunică [scrisoare din Satu Mare, 8. 10.
1935] următoarele informaţii asupra părintelui său :
„Data n aşterei: 1. 4. 1840.
Data decesului: 15. 4. 1892
La acestea puţin aş putea să mai adaog, fiindcă eram elev, când
l-am pierdut pe fie iertatul meu părinte. Deci, nu avusem ocaziune să fi
văzut mai mult şi să fi priceput mai bine activitatea Iui politică, spre
adânca mea durere.
Ştiu însă, că la casa noastră familiară din Satu Mare se întâlneau
Românii cei mai de seamă din vremuri.

283
După desbaterea acestor propuneri, pentru înfăptuirea lor,
se alege un comitet mai restrâns de 20 de inşi, în frunte tot cu
G. Pop de Băseşti. Ceilalţi 19 membri sunt: T. Mihali, Şt. C.
Pop, Dr. Al. Vaida Voevod, Iuliu Maniu, Dr. Odavian Domide,
Dr. V. Suciu, Dr. Corneliu Bulcu, Dr. lacob Radu, Dr. V. Lucaciu,
Gheorghe Şuta, Dr. Gavriil Tripon, Dr. Coriolan Pop, Const. Lu­
caciu, Dr. Ioan Harşia, Şt. Roşianu, Alexă Pop, Dr. Ioan Ciordaş,
Dr. Ioan Coltor şi Dr. Alexandru Rusu. — Acest comitet are să
acţioneze în trei direcţii: a ) religioasă (prin misiuni sacre); b ) po-
litică-naţională, pentru trezirea simţimântului românesc (chiar cu
ocazia misiunilor sacre, — propunerea d-lui iuliu Maniu); c ) re­
dactarea memoriilor. Pentru această din urmă însărcinare, Dr.
Ioan Cherecheş atrage luarea aminte că, prin felul cum se pro­
iectează noua episcopie, se calcă înţelegerea făcută de părinţii
noştri, cu Biserica Romei la 1698; că e mare temerea de dizi­
dentă religioasă, că francmasonii sunt mai liberali şi mai gene­
roşi cu cei asupriţi decât miniştrii catolici (Zichy, Apponyi etc.).
O nouă consfătuire intimă a acestui comitet are loc la Baia
Mare [6. 12. 1912], Neobositul luptător, V. Lucaciu, prezintă, cu
acest prilej, hotărîrile conferenţei preoţilor români uniţi, încorpo­
raţi la noua episcopie de Hajdú Dorogh, din eparhiile de Gherla

Pe cât ţin seamă, în afară de marele luptător al neamului, Dr. Vasile


Lucaciu, care atunci era profesor la liceul din Satu Mare, şi aproape zilnic
trecea pe la noi, îi vedeam adeseori pe p reo ţii: Gavril Lazar de Purcăreţi
din Sănislău, Derinde Alexă din Seini, Iernea Lazar din Bicău, Ciceronescu
Ioan din Vâşmort, Selagian din Borhid, Erdeli din Tătărăşti, Pelle Emil din
Terebeşti şi alţii, apoi în vacanţe profesorii din Beiuş, magistraţii români
dela Tribunalul din Satu M are: Gh. Făgărăşan, Pop Vasilie şi Nicoara
Mihai, avocatul Nilvan bătrânul din Şomcuta şi mulţi fruntaşi din provincie.
Mai ţin seamă de un lucru, care poate Vă interesează, şi anume, în
primul proces intentat în contra părintelui Dr. Vasilie Lucaciu, apărătorul
lui a fost tatăl meu fie iertat. — Părintele Lucaciu, tot timpul instrucţiunii,
a fost deţinut şi numai în ziua desbaterei, după ce a fost achitat, a fost
pus în libertate.
In această zi, rudele şi prietenii părintelui Lucaciu împreună cu Ro­
mânii buni adunaţi din aceste ţinuturi au improvizat un banchet la Restau­
rantul „Rózsa“. Nimeni nu ne-a putut opri, ca să ne strecorăm, printre cei
bătrâni, şi noi câţiva elevi, ca să luăm parte şi noi la bucuria lor.
In al doilea proces, tot tatăl meu a fost apărătorul lui Lucaciu, până
la desbatere. Atunci regretatul meu părinte din consideraţiunea, c ă : „nemo
próféta in patria sua“ l-a sfătuit pe părintele Lucaciu să-l angajeze pe ad­
vocatul Coroianu din Cluj. Aşa a şi fost.
Atât este totul, ce vă pot comunica“.

284
şi Orade. Această conîerenţă preoţească se ţine la Satu Mare
[2. 12. 1912]. Iuliu Maniu raportează că s’a redactat memoriul
în limba latină şi s’a înaintat Papii dela Roma. V. Lucaciu înfă­
ţişează, apoi, situaţia tristă, creată credincioşilor români, după

Vasile Lucaciu, paroh român unit, Sişeşti


(* 21. 1. 1852, f 28. 11. 1922).

încorporarea lor forţată la numita episcopie maghiară şi, mai


ales, după anumite măsuri jignitoare, luate încă de administato-
rul apostolic, Papp Antal. Câţiva (2) clerici cred că acum nu se
mai poate face nimic; trebue să răbdăm şi să tăcem. Părintele

285
Dr. V. Lucaciu, însă, arală că înfiinţarea unei episcopii nu pri­
veşte infailibilitatea papală, nefiind chestie de credinţă sau de morală.
Ea e, pur şi simplu, o chestie de oportunitate sau de inoportu­
nitate, administrativă şi disciplinară. De aceea, se poate discuta,
în deplină libertate.. Se propune, apoi, înaintarea de noui memo­
rii, din fiecare parohie dismembrată. Pentru redactarea acestor
memorii, se încredinţează: Dr. Iuliu Maniu, Dr. Corneliu Bulcu şi Dr.
V. Lucaciu. Aruncând cineva ideea, dacă în aceste lupte e bine să
se ceară şi ajutorul Partidului Naţional, d. Iuliu Maniu e de pă­
rere că nu, fiindcă, în acest Partid, sunt şi ortodocşi. Uniţii tre-
bue să se apere singuri. Pentru organizarea rezistenţei naţionale,
în parohiile ameninţate, se dau următoarele delegaţii: 1. Const.
Lucaciu, pentru Satu Mare, Botiz, Odoreu şi Iojib. 2. Dr. Carol
Barbul, pentru Doba şi Petea. 3. Gh. Şuta, pentru Moftinul Mic
şi Sătmărel. 4. Dr. Şt. Mărcuş, avocat stagiar, pentru Amaţ şi
Culciul Mare. 5. Pompiliu Tâmaş şi Vasile Ardelean, pentru Bo-
ghiş, Vetiş, Oar, Satu Nou. 6. Dr. Corneliu Pop, avocat, Careii
Mari, pentru Tiream, Vezendiu, Portiţa. 7. Gheorghe Silaghi,
din Vaşad, pentru Andrid, Vaşad şi Dindeşti. 8. Alexă Bonea,
proprietar în Sanislău, pentru această comună. 9. Gheorghe
Pteancu, învăţător pensionar în Cărei, pentru Resighea. 10. Alexă
Pop, protopop în Sanislău, pentru Ciumeşti. 11. Ludovic Bardoşi,
proprietar în Pişcolt, pentru această comună. 12. Vasile Lucaciu,
pentru Cheniz, Adoni, Leta Mare şi Poceiu. 13. Const. Lucaciu,
pentru Cărei. 14. Iuliu Pop, pentru Cegold. — Iuliu Maniu, Ale­
xandru Nicolescu şi Victor Macaveiu fac ce pot, în Secuime.
Ca să conducă şi mai bine lupta, V. Lucaciu, cu sprijinul
lui G. Pop de Băseşti, pleacă la Roma. Aici, înnoeşte vechile le­
gături, aşa de preţioase, din punct de vedere naţional, din Oct.—
Dec. 1895, despre cari mărturii clasice sunt scrisorile trimise
atunci lui I. Raţiu. Face, însă, şi cunoştinţe şi legături noui de
nespus de mare folos. Deşi simplu 'preot, cu iscusinţa lui rară,
el află o mulţime de desupturi politice. La 26. 6. 1912, el scrie
din Roma lui G. Pop de Băseşti: »Am ajuns să cunosc întreaga
situaţie, până la cele mai amănunte şi intime părţi« — zice el. —
»Lucruri de necrezut. Odată exploatează [Ungurii] serviciile mari,
în adevăr, ce le face al nostru [împăratul] din Viena, pentru suc­
cesul Congresului Euharistie. Apoi l-au ameninţat pe moşul [papa]
de aici, că abzic [denunţă] în Ungaria concordatul, dacă nu le
face pe voie, fiindcă cel ce există [al Cardinalului losif O. Rauscher
din 1855] nu-i pe bază constituţională«. Arată, apoi, proverbiala

286
indolentă românească. »Ceia [Ungurii] umblă ca furnicile« — scrie
el. — »Ai noştri ? Numai singur Presf. Radu a venit odată. Apoi
atât«. In continuare, scrie ca G. Pop de Băseşti să nu comunice
cu nimeni, ci să ia el singur măsuri, în calitate de preşedinte al
comitetului executiv, ales de congresul din Alba Iulia. In altă
scrisoare (7. 7. 1912), cere ca protestele »să curgă aici ca ploaia«.
Şi aşa curg.
Poticniri vrăjmaşe.
Dar mai curge ceva. O luptă, o aprigă luptă, dela om la
om, din sat în sat, dela opincă până la vlădică. Să le vedem şi
pe acestea! Cu tot zorul dat, Ungurii nu sunt pregătiţi, pentru
înfiinţarea nouei episcopii. Nu găsesc nici episcop potrivit, nici
reşedinţă. Din întâia încurcătură, ei cred că scapă, numind un
administrator apostolic, în persoana lui Papp Antal, tânăr, scli-
visit, lipsit de prudenţă pastorală. (Mai târziu ei găsesc pe Mik-
lossy István, fără alte vrednicii decât că a maghiarizat pe Rutenii
din Sátoraljaújhely şi că, de câte ori Papa îi cerea prin Nunţia­
tura din Viena să vină la revizuirea buliéi, el totdeauna e bolnav.
Dar nu găsesc nici reşedinţă, decât cu mare greutate. Intâiu,
ei cred că se pot înfige în inima calvinismului maghiar, la Do-
briţin, iniţiatorul şi sprijinitorul dela început al întregei mişcări.
Când, însă, cei de acolo văd că noua episcopie e zămislită în zodia
vrajbei şi a dihoniilor, cari nu le aduc decât ură şi bombe, ca cea
trimisă de Katarow şi de alţi nihilişti la începutul anului 1914,
ei caută să se descotorosiască de ea. Pentru reşedinţa nouei epi­
scopii sunt discuţii violente. La conferenţa Ungurilor gr. cat. din
11. 9. 1911, cei din Hajdu-Dorogh dau buzna în şedinţă şi tero­
rizează pe Szabó Jenő şi pe Melles Emil să le lase lor episcopia şi
să n’o ducă în altă parte, deşi, precum comunică vicarul din
Cărei, Romul Marchiş, mitropolitului V. Mihályi, cu Nr, 170 din
5. 3. 1912, după constatările arhidiaconului din Nyíregyháza:
acolo [în Hajdu-Dorogh], nu e nici pavaj, nici tramvai, nici un
hotel cum se cade; lipsesc şcolile secundare, lumina electrică,
ambianţa culturală ş. a., fără de care nu se poate închipui o re­
şedinţă de episcop catolic. Afară de acestea, Hajdu-Doroghanii
sunt răi, rebeli, neascultători. Nu de mult, ei îşi isgoniseră pe
proprii lor parohi, bătându-i cu pietri. Hajdu-Dorogul a fost co­
mună urbană, dar a devenit comună rurală. In loc să înainteze,
ea dă înapoi. In cele din urmă, se află, totuşi, reşedinţă, la Nyír­
egyháza, unde i se pune la îndemână un palat mare cu 54 de

287
încăperi, potrivit nu numai pentru locuinţa şi oficiile eparhiale,
ci şi pentru locuinţele celor şase canonici. Datoria de 40.000 cor.
ce grevează acest palat, o preia oraşul.
încurcături mai mari pricinuesc şovinismul şi lipsa de pru­
denţă a noului administrator eparhial. El numeşte, de vicar ge­
neral şi inspector şcolar eparhial, pe Iaczkovics Mihály, un Rutean
renegat, care va fi avut el multe calităţi, dar n’avea ceea ce se
chiamă cei şapte ani de acasă. Unde se duce, provoacă numai
conflicte, tragedii.

La Moftinul Mic.
întâmplarea face ca el să-şi îndrepte paşii, între cele dintâiu
parohii, spre Moftinul Mic, unde deslănţueşte o împotrivire ce ră­
mâne istorică. In deosebire de alţi vizitatori canonici, el anunţă
data sosirii sale în parohie. Dar nu se ţine de această dată. In
loc să vină însoţit de vre o faţă bisericească sau, la rigoare,
chiar singur, el îşi alcătueşte un întreg »consistor laic«, precum
Spune Dr. Ioan Ciordaş—Ciurdaru, avocat în Beiuş, martir naţio­
nal, unul din apărătorii Moîtinenilor în procesul dela Satu Mare.
In acest »consistor laic« al său, intră pretori şi primpretori cal-
vinişti, jandarmi călări şi pedestri şi, pentru mai mare prestigiu,
în faţa »prostimii valahe«, echipajul prefecturii judeţului. Cu
această suită, iată-1 într’o zi de 'joi (10. 4. 1913), din păresimile
anului 1913 în biserica română unită din Moftin! Părintele
Gheorghe Mureşan, parohul din localitate, acum canonic onorar
şi cetăţean de onoare al oraşelor Cărei şi Satu Mare, tocmai cu­
minecă pe credincioşi. Fără să mai aştepte sfârşitul împărtăşa­
niei, Iaczkovics dă buzna în altar şi cu glas provocător spune:
— Sunt vicarul-inspector al nouei episcopii de Hajdu-Dorogh.
Am însărcinare, din partea chiriarhului şi a ministrului, să fac
vizită canonică.
— In alte împrejurări m’aş fi bucurat de vizita Prea Cu­
cerniciei Tale, întâmpină smerit Păr. Mureşan; în situaţia de
astăzi, nicidecum.
Văzând credincioşii că străinul nu respectă sfânta sfintelor
şi vrea să opăcească împărtăşania, câţiva dintre cei mai tineri,
în frunte cu d. Iacob Moldovan, îl iau de subţiori şi-l poftesc
»afară« pe acest musafir, uitat de chemarea sa. Continuând cu­
minecarea credincioşilor, păr. Mureşan dă obişnuita binecuvântare
liturgică spunând:

283
— Mântueşte, Doamne, poporul Tău şi binecuvintează mo­
ştenirea T a !
Gestul şi cuvintele acestea sunt socotite de primpretorul
Madarassy István, ca un îndemn, dat de Sfinţia Sa credincioşilor
răsvrătiţi. De aceea îndrăsneşte să-l apostrofeze în timpul sfintei
slujbe:
— D-Ta de ce nu faci ordine ? De ce nu domoleşti poporul ?
— Le arăt eu, că fac vizită canonică, sub scut de baionete t
Zis şi făcut. Cu trăsura prefectului, cu care au sosit, mosa-
firii nepoftiţi se duc la Domăneşti, de unde telefonic cer asistenţă
jandarmărească, fiindcă Valahii se răsvrătesc. Vin şapte jandarmi:
trei pedestri şi patru călări. Prinzând de veste, ce se pregăteşte,
primarul din Moftinul Mic, iese întru întâmpinarea primpretorului
şi-l avertizează:
— Domnule primpretor, nu e bine să forţaţi lucrul. Popo­
rul e foarte înfuriat. [Főbíró ur, nem lesz tanácsos erőszakolni a
dolgot. A nép nagyon fel van dühödve].
Primpretorul stă câtva timp pe gânduri. Atunci se găseşte
un jandarm care spune sfidător:
— Fac eu ordine! După m ine!
In comună, un vuiet şi o fierbere extraordinară. Clopotele
bălăngănesc neîncetat. Printre dangătele lor, picură glasul domol al
clopoţelului dela şcoală. Sătenii sunt chemaţi să care piatră, cără­
midă, var de construcţie. Tot satul e îngrămădit în faţa şcolii,
unde are să se ridice noua construcţie. Fără nici o somaţie, jan­
darmii călări intră ’n galop pe poarta şcolii şi strâmtoresc pe cei
din curte la garduri, pereţi, coridoare. Asta se chiamă, în limba
lor, »bravură«. Cei atacaţi, involuntar, se apără. Iau în mână un
băţ sau ce nemerescşi-I ţin înainte sănu-i cotropească jandarmii
călări. Alţii, de pe stradă, văzând mârşăvia, apucă bruşi şi dau
în cei din trăsură. Pe jandarmi nu-i supără nimeni. Se produce
o învălmăşală îngrozitoare. Cornelia, copiliţa lui Vasile, Pintea,
ajunge între copitele cailor. Mama ei, Maria, aleargă într’un su­
flet s’o scape. Ia un bulgăr de pământ şi dă în cal să-l sperie.
De ajuns, să fie acuzată şi arestată. Altă femee, nevasta lui Ion
Tarţa, ridică şi ea un bulgăr.
— »De ce vrei să mă loveşti ?« o întreabă primpretorul.
— »Nu pe D-Ta« — zice ea — »ci pe popa!«
— »Dar pe el de ce ?«
— »Pentrucă nu ne trebue!«
Fireşte, urmează, arestări şi bătăi. Pe corpul lui Mihail Mezei,
19 289
atunci de 29 de ani, zile dearândul, se cunosc vânătăile. Vasile
Borota, loan Silaghi, Alexandru şi Augustin Vaştag se aleg cu
înţepături de suliţe, cu lovituri de săbii, ghionturi cu patul puştii.
Cu toate acestea, nu e chip să »cureţe« curtea şcolii. înfuriat
primpretorul comandă:
— »Trageţi!«
— »Vrei să faci moarte de om ?« îl întreabă V. Borota.
El se desmeteceşte şi contramandează ordinul. Vrea să asiste
la lecţii- In după amiaza acelei zile, nu sunt lecţii- Urmează lungi
şi chinuitoare interogări. Ascultă 45 de inşi până târziu, după
miezul nopţii. Sfârşitul ? Părintele G. Mureşan şi 14 credincioşi ai
săi sunt arestaţi şi încă în aceeaşi noapte transportaţi la Satu Mare.
Cât de samavolnică e această procedură se vede şi din
faptul că judecătorul de instrucţie de trei ori trebue să iasă la
faja locului, pentru »completarea« dosarului. Fireşte, fiecare descin­
dere aduce ospeţe şi diurne patriotice. — La una din aceste
descinderi, el întreabă pe epitropii bisericii:
— »De ce nu primiti vlădicia cea nouă« ?
— »Toată lumea înaintează, domnule judecător»! — inter­
vine Coriolan Cărbunar. — »Numai noi să ne înapoiem la greaca
veche« ?
Alta.
Ca să încerce pe un credincios de rând, judecătorul de
instrucţie îi spune:
— »Preotul vostru s’a pocăit şi se închină Hajdu-Doroghu-
lui. Voi de ce vă mai împotriviţi ?«
— »Dacă s’a pocăit, luaţi-1 cu voi!« — observă acesta. —
»Dacă nu s’a pocăit, să ştiji că toii suntem cu el!«
Prin urmare, arestaţi, chinuiţi, martirizaţi puteau fi cu mult
mai muhi decât de fapt au fost. întreg satul. In această privinţă,
are dreptate păr. Mureşan să spună că el e mai norocos decât
însuşi Mântuitorul lumii. Acesta a avut 12 apostoli, între cari
unul vânzător. Ef, 14 şi nici unul trădător!
Iată numele şi osânda primită în procesul dela Satu Mare
de aceşti martiri ai Românismului!
1. Preotul Gheorghe Mureşan, canonic onorar, l 1/* ani tem­
niţă, 3 ani pierderea funcţiei.
2. Ioan Ceghi senior, 6 lunitemnijă.
3. Iacob Moldovan, 6 lunitemniţă, 3ani pierderea funcţiei.
4. Petru Tarja, 6» „ 3 „ „ „
5. Grigorie Borota, 3 B „ 1 „ „ »

290
6. Maria Pintea, liberată pentru 2.000 cor.-aur, cauţie.
7. Ioan Ceghi iun., 6luni temniţă; 1an pierderea funcţiei.
8. Ioan Variu, „„ „ „ .
9. A# Botiş , , « » b » »
10. Qrigorie Bontea „ * * . »
11. Augustin Cădar „ „ „ , „ „ „
12. Ştefan Şoncodi , . . „ . . «
13. Pavel Şoncodi „ . . . „ „ ,
14. Vasile Pop » „ „ . . „ „
15. Vasile Tăutu „ „ * „ „ „ ,
Aceştia se văd şi în tabloul alăturat^ fotografiaţi la mijloc,
cu Păr. G. Mureşan. In lista osândiţilor comunicată de d. Prof.
Gavriil Barbul, după' registrele tribunalului Satu Mare, mai figu­
rează şi Maria Tarja, atunci de 26 de ani, osândită şi ea la 15
zile de temniţă şi 1 an pierderea funcţiei. E de admirat curajul
acestor femei! întrebând judecătorul pe Maria Pintea, care este
în stare binecuvântată, dacă nu s'a temut că o calcă şi omoară
caii cu copitele lor, ea răspunde senină: »0 vieaţă de om are
fiecare şi cu o moarte toţi suntem datori!« 34 de credincioşi din
Moftin sunt târîţi înaintea tribunalului Satu Mare. Dacă nu su n t'
condamnaţi toţi, pricina nu e fiindcă nu sunt vinovaţi, ci fiindcă
tribunalul unguresc se fereşte să facă prea mulţi »martiri« va­
lahi. Oricum, se jenează şi ei.
Sub regim penitenciar.
In temniţa din Satu Mare, cei 15 martiri îndură enorm de
mult. Părintelui Mureşan, fumător pasionat, nu i se dă voie să
fumeze. Nici să cetească orice. Lectura lui, în acest timp? Au­
tori maghiari dinainte cu o sută de a n i! Patul Iui ? Nişte paie
jilave, mucegăite, aruncate pe nişte scânduri goale! Căci aşternut
de acasă nu i se dă voie să aducă. Nici să primească vizite!
Judecătorul de instrucţie respinge aceste vizite cu ciudata moti­
vare: »Abia s’a mai liniştit şi iarăşi vreţi să-l tulburaţi cu vizitele ?«
Cauza acestui regim sever? O spune actul de acuzaţie:
Ar fi putut să oprească scandalul cu un singur cuvânt N’a făcut-o.
Ii place să facă pe martirul. Acum să sufere! Bine observă, la
acestea, reporterul de atunci al ziarului »Românul« din Arad, d.
Sever Dan, fost ministru: »Prea le place dumnealor să se desfă-
teze în suferinţele noastre!« — Deosebit de chinuitor e şi faptul
că arestul preventiv se prelungeşte enorm peste terminul legal.
Terminul legal e de cel mult o lună şi ei îl ţin o jumătate de an. Inter­
im 291
292
Păr. George Mureşan, paroh român unit, canonic onorar şi cei 14 osândiţi din Moftinul Mic.
venţiile nu folosesc nimic. Nici ale parlamentarilor. Guvernul ma­
ghiar întrebuinţează o tactică diabolică. Telegraîiază procurorului
să-i libereze din arestul preventiv. Dă, însă, în acelaşi timp instruc­
ţiuni secrete juriului de acuzaţie, singurul factor decisiv, să oprea­
scă liberarea.
Noroc că doamnei preotese Mureşan, născută Pereni, i se
dă voie să-şi cerceteze bărbatul, din când în când. Ea îi mai
aduce nu numai de ale gurii, ci şi ziare, cărţi şi reviste româ­
neşti. Pentru a-i putea transmite, apoi, regulat ziarele, mâncarea,
ce i-o aduce, i o dă totdeauna, împachetată în astfel de ziare.
Calmul, bunătatea, devotamentul ei nemărginit sunt, în acest timp,
unica mângâiere a preotului-martir şi a tovarăşilor săi de sufe­
rinţe. Ce scenă neuitată e noaptea învierii Domnului din 1913!
Doamna preoteasă Mureşan şi ţărancele din Moftin (mame şi soţii
ale celor întemniţaţi) grăbesc cu ouă roşii şi cu paşti, pe cari să
le binecuvinteze preotul lor cel iubit, fiindcă, din mâna altuia,
ele nu vor să le primească. Asemenea femei cu suflet tare nu
sunt o pacoste, ci un sprijin şi o îmbărbătare la luptă.
La fel sunt şi suferinţele celorlalţi întemniţaţi. Teodor Mi-
îiali, preşedintele clubului parlamentar al deputaţilor naţionalişti,
vorbeşte cu preşedintele tribunalului Satu Mare şi cu acela al
Curţii de Apel din Dobriţin. Amândoi îi declară că procesul Moi-
tinenilor e politic, nu criminal şi că ministerul de justiţie trebue
să dea ordin să înceteze urmărirea. Timp de două ore, apoi, el
■caută pe cei întemniţaţi, stă de vorbă cu ei, intervine în favoarea
lor. Intre ei, găseşte şapte tineri de câte 15—17 ani; ba spre
ruşinea justiţiei maghiare, şi un biet epileptic, pe care această
cumplită boală îl chinueşte tocmai în clipa când e şi el de faţă.
Mai cercetează pe Românii oropsiţi dela Hajdu-Dorogh şi
deputatul Şt. C. Pop, umblând din sat în sat, noaptea, căci ziua
ar fi urmărit de sbiri, atât el, cât şi mai cu seamă însoţitorii lui.

Chestia nouei episcopii în


discuţia parlamentului maghiar
şi în presa europeană.
In şedinţa Adunării deputaţilor maghiari (29. 11. 1912), la
•discuţia bugetului, d. Dr. Al. Vaida Voevod aduce, între altele, şi
chestia episcopiei de Hajdu-Dorogh, pricină de grave tulburări şi
nemulţumiri pretutindenia. Pentru dovedirea celor spuse, d-sa
^duce cazuri concrete. Protestând împotriva nouei episcopii ma­
ghiare, protopopii români: Ilie Câmpeanu din Gheorgheni; Gavril

293
Ciubotarii din Ghimeş-Făget; Dona-Donescu, notarul protopopia­
tului şi alţi clerici şi mireni fruntaşi sunt pedepsiţi cu oprirea
»congruei« [salarului preoţesc] şi ameninţaţi cu suspendare pen­
tru »instigaţie« împotriva confesiunilor şi aşezămintelor Statului.
Mai e vorba să se ia măsuri împotriva mai multor sute de cre­
dincioşi români. Aducând aceste abuzuri la cunoştinţa Adunării,,
cei mai mulţi deputaţi le încuviinţează. De aceea oratorul e ne­
voit să le spună: »D-Voastră v’aţi pierdut simţul de drept«. —
Alt caz.
In comuna Sanislău, jud. Sălaj, locuitorul Dimitrie Silaghi*
în locul unei vechi cruci de lemn, ridică, pe cheltuiala sa, o fru­
moasă cruce de marmoră, cu următoarea inscripţie din S. Ioart
Gură de A ur: »Să grăbim a veni în ajutorul iubiţilor noştri ră­
posaţi nu cu lacrimi, ci cu rugăciuni şi cu jertfe«. Fiindcă inscrip­
ţia e românească, nu ungurească, precum ar fi dorit el, pretorul
îl amendează cu 50 cor .-aur şi-l somează să înlăture inscripţia
fără amânare. La intervenţia lui T. Mihali, preşedintele clubului
naţionalist, primul ministru ungar, Lukács László, anulează ordi­
nul abuziv al pretorului, înştiinţându-1 despre aceasta prin adresa
sa dela 24. 9. 1912. Deşi sunt de atunci două luni şi mai bine,
totuşi ordinul preşedinţiei Consiliului de Miniştri nu se respectă.
Asta e autoritatea pe care o au reprezentanţii Statului Ungar.
Luând act de această comunicare, primul ministru Lukács Lászl6
îşi exprimă, în şedinţa din 30. 11. 1912, regretele, spunând că
»aceasta e urmarea sistemului de administraţie ce există la noi,
în care rezidă o uriaşă cantitate de putere de inerţie [vis iner-
tiae]«. Mai departe el crede că-i mângâie pe Români, declarând:
»că, dela cel dintâiu om al Ungariei până la cel din urmă, nu
este nici unul care să nu poată spune că, din pricina neajunsu­
rilor administraţiei, odată sau altă dată, nu i s’ar fi întâmplat
neplăceri [Aprobări: E adevărat! Aşa e ste !]. Ele nu constitue,
deci, un privilegiu al populaţiei româneşti, ci, din nenorocire,
formează un neajuns general, ale cărui urmări le simţim, de o
potrivă, cu toţii«. Nenorocirea cea mare e, însă, faptul că cei
în drept constată răul, dar nu fac nimic pentru îndreptarea lui.
Şt. Cicio Pop, aduce în discuţia Adunării deputaţilor ma­
ghiari (Iunie 1913), toate aceste samavolnicii, cu prilejul înregi­
strării proiectului de lege despre episcopia cea nouă. După um
istoric al chestiunii, în care arată, câtă nedreptate şi batjocură se
face Bisericii unite, el înfăţişează, în culori vii, purtarea puţin,
canonică a lui Iaczkovics, ameninţările şi terorizările făcute pa-

294
rohului-protopop Mihail Ciurdariu, Ilié Câmpeanu, Donea-Donescu
ş. a., dar mai ales suferinţele păr. G. Mureşan şi ale tovarăşi­
lor săi. Cere revizuirea buliéi, fiindcă însuşi Papa o ordonă, con­
vins de nedreptăţile făcute. Arată că locţiitorul episcopesc, Papp
Antal, violează legea din 1868 şi cea din 1907, cari autoriză co­
munităţile să decreteze ele limba de predare în şcolile ce susţin,
introducând el, cu dela sine putere, limba maghiară în şcolile bi­
sericilor româneşti, trecute cu puterea la Hajdú-Dorogh. Dar Prea
Sfinţiei Sale şi sateliţilor săi nu le arde de adevăr şi dreptate,
ci de merite patriotice.
Răspunde ministrul de culte şi instrucţiune publică, Janko-
wich Béla. El spune că înfiinţarea nouei episcopii nu e de com­
petenţa Adunării deputaţilor. Se referă, apoi, la cunoscutele lor
statistici falşe. La sfârşit, observă: »E de regretat, că chiar fac­
torii interesaţi [mitropolitul şi episcopii uniţi]« — zice el — »s’au
ţinut departe de lucrările pregătitoare şi astfel n’am fost în stare
să le cunoaştem dorinţele«. Adică tot Românii vinovaţi, fiindcă
nu vor să fie hrană cât mai bună, mai dulce, mai fragedă, pentru
fălcile lor turanice! — Şi acum o paranteză. Pentru aceste exhibiţii,
are să-şi audă buchile în toamna (Sept.) aceluiaşi an, la Blaj.
Aici, după salutările şi prezentările de rigoare, ia cuvântul şi
Românul aspru şi neînduplecat, loan Micu Moldovanu. Fiindcă
ministrul declară că vrea să servească cultura »fără consideraţii
de confesiune sau de naţionalitate«, el foloseşte momentul şi
vorbeşte româneşte, să-i dea prilej să se »delecteze în accentele
dulci ale limbii noastre româneşti«. Acest bătrân, aşa de simplu
după vorbă, după port, spune lucruri uimitoare din trecutul Tran­
silvaniei. El arată că luptele ne oţelesc, iar schimbările, din timpul
din urmă, ne dau nădejde întemeiată că puterea noastră de vieaţă
iese triumfătoare pe toate terenele. Până mai ieri-alaltăieri, tre­
buia să ne sbatem în robia unei caste, a boerilor fără suflet,
cari ne-au ţinut în cea mai cumplită iobăgie, storcându-ne aproape
toată vlaga. Nu ne-au răpus. Acum se ivesc învăţături nouă
[ideea de Stat unitar naţional maghiar], pe orizontul tenebros —
zice I. M. Moldovanu. Se proclamă stăpânirea unui neam asupra
celorlalte. împotriva acestei tendenţe, vom lupta cu toată tăria
sufletului nostru, — încheie el. Cuvintele respicate, entuziaste,
ale octogenarului şi venerabilului prepozit dela Blaj electrizează
întreaga asistenţă care subliniază, cu aplauze iurtunoase, cuvin­
tele lui. Are dreptate să remarce această ieşire ziarul »Românul«
din Arad [3/16. 10. 1913] şi să lege de ea nădejdea că »cel

295
puţin acel mitropolit, la masa căruia şi, de sigur, cu îngăduinţă
căruia s'a pronunţat acest discurs, nu se va lăsa amăgit de
curtoazia de ocazie a unui ministru oarecare«. închidem paran­
teza cu I.-M. Moldovanu şi trecem mai departe.
Şt. C. Pop revine asupra episcopiei de Hajdu-Dorogh şi
în şedinţa dela 5. 12. 1913 a Adunării deputaţilor maghiari. De
astă dată, îi răspunde noul ministru-preşedinte, contele Tisza
István. El zice, între altele: »In legătură cu aceasta, trebue să
Vă avertizez Ia un lucru. După afirmaţia D-Voastră exagerată, în
episcopia de Hajdu-Dorogh sunt 20—24 de parohii nemaghiare.
In episcopiile româneşti greco-catolice sunt, însă, multe, foarte
multe mii de credincioşi Maghiari. Dacă D-Voastră sunteţi atât
de simţitori, când credincioşii Români aparţin episcopiei maghiare,
binevoiţi a privi şi reversul medaliei, din acelaşi punct de vedere,
şi atunci împreună trebue să avem de grijă, ca soartea, adică
maghiarismul acestor greco-catolici maghiari din episcopiile ro­
mâne să fie asigurat. . .« In urmare, dă a înţelege că, în schimbul
câtorva sate, el cere aproape toate parohiile dela oraşe. O re­
vizuire mai rea decât însăşi întemeierea episcopiei; leac mai pri­
mejdios decât boala.
La înregistrarea episcopiei de Hajdu-Dorogh în senat, ia
cuvântul Vasile Hossu, episcopul Gherlei, (Iunie 1913). El răstoar­
nă, întâiu, tezele greşite ale lui Szabó Jenő şi Várady Árpád.
Dovedeşte cu fapte că noua episcopie n’aduce pace, ci războiu.
Arată nemulţumirea şi indignarea întregului popor român. Pro­
testează împotriva »executărei morale« a atâtor zeci de mii de
Români. Aduce exemple din istorie. Pentru serviciile aduse pa­
triei, II. Rákóczi Ferencz încuviinţează Românilor să se roage în
limba lor. Acum ? In loc să se dea noui drepturi celor mai leali
cetăţeni, li se răpesc şi cele dobândite înainte cu sute de a n i!
Noi nu cerem — zice el — să nu înfiinţaţi această episcopie,
înfiinţaţi o ! Dar pentru Unguri! Nu ne răpiţi zeci de mii de suflete
româneşti! Siluirea aceasta are incalculabile urmări rele, atât
pentru limba maghiară, cât şi pentru catolicism. De acum, nu se
mai găseşte nici un Român unit, care să îndrăgească limba ma­
ghiară. EI trebue să vadă primejdia ce-1 ameninţă, învăţând acea­
stă limbă. Cât ce o vorbeşte cât de cât, e socotit drept Maghiar,
bun de înfeodat la Hajdu-Dorogh. — Dar noua episcopie e o gravă
primejdie şi pentru catolicism. Românul ţine, la limba şi neamul
lui, mai mult decât la orice. îndată ce vede că nu se mai poate
rugă lui Dumnezeu în limba lui, el caută în alte părţi, unde-şi

296
poate asigura acest drept. Cazuri de acestea încep a se arăta.
Preşedintele consiliului de miniştri doreşte să înceapă tratative
cu Românii. Până acum, ele nu dau nici un rezultat serios. Din
potrivă, preotul G. Mureşan, cu 14 credincioşi ai săi, stau în
temniţă, de atâta vreme, ca nişte tâlhari, pentru simplul cuvânt
că şi-au apărat limba şi liniştea serviciului lor divin. încheie spu­
nând, româneşte, băncii ministeriale maghiare că »Românul ţine
minte«.
De mult nu s’au mai auzit cuvinte de acestea din gură de
vlădică românesc; dela Alexandru Sterca Şuluţiu, deja Grigorie
Maior şi, mai ales, dela Inochentie Micu Klein.
Distinsului prelat român se crede dator să-i răspundă mitro­
politul-primat al Ungariei, Csernoch János. El — un Slovac re­
negat — se crede în drept să dea o lecţie de drept canonic lui
V. Hossu, arătând că expresiunea latinească »hotărîm pentru
totdeauna« [in perpetuum statuimus] din bulla »Ecclesiam Christi«
la 1853 denotă o consolidare de împrejurări, până la nevoia unor
noui schimbări. Dezaprobă purtarea lui Jaczkovich, zicând că »nu
ar fi fost îngăduit să intre în biserică atunci, când acolo se ofi­
cia liturghia«, — cu atât mai puţin să provoace scandalul şi re­
volta.
Ca să nu lipsească nici nota ridicolului din această imensă
tragedie, ia cuvântul şi primul ministru, contele Tisza István,
p le d â n d ... pentru pacea româno-maghiară şi făcând apel
la serviciile ce poate aduce episcopul V. Hossu. Această inter­
venţie se nemereşte ca nuca’n perete.
Aceste discuţii parlamentare, apoi bomba trimisă ca »dar«
nouei episcopii, atunci cu reşedinţa în Dobriţin, de nihiliştii ruşi, Spi-
riodov şi Katarov, în Februarie 1914, fac să se vorbească, mult, de
noua episcopie, şi în presa europeană. (Cea românească şi ungu­
rească, fireşte, n’o mai iau dela ordinea zilei). »Reichspost», orga­
nul principal al partidului social creştin din Viena, publică în
primăvara aceluiaşi an (1913) un articol, arătând că această epi­
scopie »e o mare pacoste pentru catolicism«. De asemenea tună şi
fulgeră împotriva »oligarhiei maghiare« ziarul »Union« din Praga,
(10. 8. 1912). Această oligarhie nu lasă nici o lege şi nici o insti­
tuţie necălcată în picioare. »Katholische Kirchenzeitung« din Salz­
burg scrie că o vizită,' care pricinueşte tulburări atât de grave,
nu se poate numi canonică şi că ea trebue întreruptă numai decât,
pentru a nu compromite ideea creştină. Dar de aşa ceva nu vor
să audă reprezentanţii ideii de Stat unitar naţional maghiar. Chiar

297
ziarul săsesc protestant (luteran) »Kronstädter Zeitung« din Braşov
(15. 5. 1912) califică noua episcopie maghiară drept iureş de curuţi
(eine Art Kuruzentums) în slujba desnaţionalizării, cu atât mai
uimitor, cu cât Biserica Romei e cu totul »internaţională«. Pe
urma acestora, se scriu muRe şi în presa italiană şi chiar în
cea franceză.
Procesul dela
Satu Mare,
In loc să-şi bage minţile în cap şi să revizuiască hotarele
nouei episcopii, cum cere Papa, guvernul maghiar repetă greşala
din 1894, ordonând primului procuror din Satu Mare, Fabó Zoltán,
să înceapă proces împotriva răsvrătiţilor din Moftinul Mic. Cu Nr.
8.843 K. Ü. sz. — 1913, numitul procuror porneşte acţiune judi­
ciară »pentru ultraj împotriva particularilor şi a autorităţilor«.
Prin această represiune, istoria Neamului, şi a Bisericii româneşti
se împodobeşte cu o nouă pagină de glorie. »Românul« din Arad
(9, 7. 1913), numeşte »istoric« acest proces şi spune că el nu e
numai al părintelui Mureşan şi al credincioşilor săi, ci »un mare
proces al neamului nostru întreg«. Pentru multe cuvinte, numitul
ziar pune acest proces, alături de celebrul proces al »Memoran­
dului«. Din punct de vedere naţional, el înseamnă chiar mai mult
decât acesta, deşi nici pe departe nu e cunoscut, cum s'ar cu­
veni. In procesul Memorandului, sunt târîţi la bara justiţiei şi de
acolo în temniţele din Seghedin şi din Văcz, membrii comitetului
central ai Partidului Naţional Român: I. Raţiu, G. Pop de Bă-
seşti, V. Lucaciu, Iuliu Coroianu, T. Mihali şi alţi fruntaşi ai nea­
mului. In procesul din Satu Mare, cei învinuiţi nu sunt oamenii
cei mai aleşi, ci un umil preot dela ţară şi 14 săteni. Această
nouă etapă a luptelor noastre naţionale arată, cât de adânc stră­
bătuse ideea naţională toate păturile, chiar cele mai de jos, ale
neamului nostru în regiuni, unde stăpânitorii nu se aşteaptă de
loc Ia rezistenţă şi împotrivire, în Sălaj şi Satu Mare. Apărarea
lor o iau şapte avocaţi din cei mai distinşi, în frunte cu Dr. Iuliu
Pordea. Ceilalţi apărători în acest proces su n t: Coriolan Bohăţel,
Romul Boilă, loan Ciordaş, Andreiu Doboşi, Aurel Lazar şi Petru
Poruţiu.
N’avem actele acestui proces Ia îndemână, cum numai în parte
le avem şi pe acelea ale procesului Memorandului. E o datorie
naţională, ca ele să fie studiate şi publicate în întregime. Până
atunci ne mulţumim să arătăm, cu câtă dibăcie dovedesc aceşti

298
Cei şapte apărători ai Moftinenilor în procesul din Satu Mare.
La mijloc, în centru, Iuliu ÎPordea. In dreapta Iui, Andreiu Doboşi. In
stânga, martirul naţional, Ioan Ciordaş. Sus, în dreapta, Petru Poruţiu. In
stânga, Romul Boilă. Jos, în dreapta, Coriolan Bohăţel.
In stânga, Aurel Lazar.

299
avocaţi, că judecarea acestei cauze nu e de căderea tribunalului
civil, ci a celui bisericesc şi că adevărata cauză a tulburărilor
e amestecul politicei în cele religioase. loan Ciordaş, în deosebi,
arată că apariţia vicarului Jaczkovics şi a primpretorului în »echi­
pajul« prefecturei e de natură de a răscoli patimile şi de a pro­
duce şi alte dizcrdini, schimbând orarul anunţat de mai înainte.
»Ce să mai comentăm aceasta ?« — întreabă neuitatul martir. —
»Ne spune aci desluşit Jaczkovics, că nu cu bulla papii, nici cu
calitatea lui de şef-revizor episcopesc, cu atât mai puţin cu pru­
denţa pastorală, ci cu caleaşca prefectului. . . a încercat să-şi
facă opinie şi simpatie«. Cu toate dovezile aduse, împricinaţii
sunt osândiţi, precum arătarăm mai înainte. Abia după izbuc­
nirea războiului mondial [11. 11. 1914], când eşafodajul austro-
ungar se clatină şi pârăie din temelii, vine graţierea regelui, cu
ciudata motivare că cei osândiţi îşi vor face osânda »după răz-
boiu«. Pe cine vrea să-l bată Dumnezeu, îi ia mintea.
Tribunalul din Satu Mare, prin sentinţa Nr. 7403—1914 B.,
semnată de Dr. Némethy József, preşedinte şi Jeney Sándor, ra­
portor, mai vinovat îl găseşte pe păr. G. Mureşan. Care e vina
lui? In ziua de 17. 11. 1912, el şi alţi 15 credincioşi ai săi din
Moftinul Mic trimit, nunţiului apostolic din Viena, Rafael Scapi-
nelli de Leguignio, o telegramă de următorul conţinut [în lati­
neşte] : »Până la cea din urmă picătură de sânge, vom păstra şi
apăra limba şi credinţa strămoşilor noştri împotriva îndrăsnelii ne­
cruţătoare a buliéi papale Christi fideles graeci. Puneţi Ia cale gro­
zăvii. O să vedeţi. Credincioşii şi parohul din Moftinul Mic«. Mai
mare vină are, apoi, Pâr. Mureşan, fiindcă răspunde episcopului,
Papp Antal, administratorul nouei episcopii ungureşti, în aceşti
termini: »Prea Sfinţite! La adresa Nr. 28 a Prea Sfinţiei Voastre,
trimisă din Ung vár [Ujorod] Ia 6. 1., am onoarea răspunde ur­
mătoarele: Pastorala No. 1 am tălmăcit-o iubiţilor mei credin­
cioşi cari mi-au cerut-o, dorind să vadă originalul. Le-am dat-o
bucuros, fiind vorba de un document public. Ce s’a întâmplat cu
ea, nu ştiu. Nici nu m’am interesat«. Iar cea mai mare vină o
are, fiindcă el are curajul să-i spună lui Jaczkovics Mihály, vicar
episcopesc şi revizor şcolar al episcopiei de Hajdú-Dorogh: »In
alte împrejurări, m’aş fi bucurat de vizita Prea Cucerniciei Tale,
dar, în această calitate oficială, n u !« Zicând aceste cuvinte,
observă Tribunalul, întemeindu-se pe depunerea făcută, în scris,
de vicarul revizor Jaczkovics, »obrajii i s’au înflăcărat, ceea ce a
fost expresiunea neîndoielnică a unui resimţimânt«. El e privit

300
ca autorul moral al »ultrajului«. Credincioşii sunt numai uneltele
lui. »Deşi i-a fost cu putinţă, n’a împiedecat« această răsvrătire
a credincioşilor săi împotriva reprezentanţilor celor două autori­
tăţi [Jaczkovics, al celei bisericeşti-şcolare, şi primpretorul Ma-
darassy, al celei civile]. Nu numai a tât! Când Jaczkovics îl
întreabă: »Părinte, nu-ţi poţi stăpâni poporul?«, fără de nici un
respect el răspunde : »Eu sunt preot, nu jandarm!« Iar când ace­
laşi vicar-revizor şcolar. îl roagă să-l însoţească până la şcoală,
el spune înţepat: »Acolo-i şcoala!« —- Afară de mărturia lui
Jaczkovics, greu cade în cumpănă, împotriva Păr. Mureşan, şi
procesul verbal, redactat la 11. 4. 1913, [a doua zi după întâm­
plare], precum şi o depunere, în scris, a primpretorului, Mada-
rassy István. Acesta arată că gestul de binecuvântare al Păr.
Mureşan credincioşii îl iau, drept încurajare, la răsvrătire, fiindcă,
după acest gest, »oamenii s’au înviorat, au urlat mai tare şi
vicarul numai decât s’a plâns, că cineva l-a lovit în spate«. Pentru
a înlătura mărturia primpretorului, luliu Pordea, avocatul Păr.
Mureşan, cere ca acesta să facă dovada, în scris, că el, în cali­
tate oficială, a însoţit pe vicarul-revizor. întâmpinarea aceasta şi
altele ale neuitatului avocat, dela Cluj, tribunalul le socoteşte
»neesenţiale« şi trece la ordinea zilei peste ele.
Ca în aproape toate lucrurile omeneşti, însă, alături de lu­
mină e umbră; alături de bine, ră u ; alături de merit, slăbiciuni.
Deşi, la 22. 4. 1914, cei şapte avocaţi îşi împărţiseră rolurile în
apărarea Moftinanilor, totuşi mai târziu se ivesc veleităţi de
proedrie. La data amintită, se fixase, de comun acord, ca apă­
rarea celui mai năpăstuit, a Păr. Mureşan s’o ia cel mai destoinic
avocat, Dr. Iuliu Pordea, una din cele mai curate glorii ale ba­
roului din Transilvania. De evenimentele petrecute înainte de
amiaza zilei de 10. 4. 1913 să se. ocupe Aurel Lazar; de cele
după amiaza aceleiaşi zile, Romul Boilă. Petru Poruţiu, atunci
avocat în Bistriţa, acum profesor universitar în Cluj, să ia apă­
rarea celor două femei; Coriolan Bohăţel, a minorilor ; iar Doboşi
a unui grup special de învinuiţi; martirului naţional, Ioan Ciordaş,
îiindu-i rezervată expunerea canonică a chestiunii. Făcându-se
după acest proces istoric, onorat cu prezenţa unui Şt. C. Pop,
Vasile Lucaciu, Teodor Mihali, Iuliu Maniu, apoi a reprezentan­
ţilor presei din Transilvania, Ungaria, Austria şi Vechiul Regat
Român, un tablou, fotograful Scherling aşază, în chip firesc, pe
apărătorul Păr. Mureşan la mijloc. Pentru această aşezare, e su­
părare. La 23. 5. 1914, Lazar Aurel remite tabloul cu observaţia

301
că nu se poate face »caraghios«, lăsând ca unul mai tânăr să-i ia
înainte. Vanitate! Vanitate ! Cât eşti de ridicolă !

Jaczkovics la Doba.
Dar ce se întâmplă la Moftinul Mic în proporţii atât de mari,
se întâmplă, în alte şi alte proporţii, şi în localităţile din apro­
piere. După Moftinul Mic vine rândul Dobéi. In Moftin e Joi (10. 4.),
în Doba e Vineri (11. 4. 1913) cu 16 jandarmi. Părintele paroh»-
protopop, Mihail Ciurdariu, e în biserică. Ascultă mărturisirile
credincioşilor. Ţintirimul, înţesat de femei şi de copii. Bărbaţii,
afară pe şosea, în două rânduri dese. Deşi e mulţime mare,
totuşi e linişte adâncă. Linişte prevestitoare de furtună. Notarul,
vrând să servească pe »distinşii« oaspeţi, în deosebi pe prim­
pretorul Képessy trimite doi argaţi să-l scoată pe părintele din
biserică. 1 se spune:
— »Nu se poate. Părintele spovedeşte«.
— »Hai să vedem!« — zice atunci primpretorul. — »Nu
vom putea străbate noi ? !«
Şi, luând pe nenea Turti, curatorul sau epitropul, ei încearcă
să pătrundă în biserică.
— »Nu-i voie! Nu-i voie!« întâmpină toate gurile.
înfuriat de această împotrivire, primpretorul comandă »foc«,
•dar revoacă îndată ordinul. Cu toate acestea, jandarmii încep să
izbească cu patul puştii. Intre altele, ei lovesc pe venerabila bă­
trână, Floarea Turţi, căsătorită cu Gheorghe Gătina. Când văd
aceasta cei şapte feciori ai ei, unul mai voinic decât altul, sar
gardul, smulg puştile din mâinile jandarmilor, scot cartuşele din
puşti, trag o păruială jandarmului, care crede că e o vitejie să
lovească în femei. După această ispravă, ei aduc puştile prim-
pretorului şi i le închină, ca pe nişte trofee câştigate în luptă.
Minunată pildă de cumpăt! »Să-mi arate cineva un popor civi­
lizat«, scrie corespondentul ziarului »Românul« [d. Sever Dan] —
»care nu s’ar lăsa răpit de patimi, când ar vedea că poate do­
mina o situaţie«.
Atunci se desprinde, din mulţime, Ioan Ceghi, un bărbat de 34
de ani, văr cu omonimul său din Moftin şi zice:
— »Domnule Primpretor, mare ruşine pe satul nostru să
veniţi asupra noastră cu jandarmi! De ce faceţi una ca asta?»
Primpretorul nu răspunde. Face semn să vorbească cu Jacz­
kovics. Adresândii-se către acesta:

■3 0 2
— »Ce cauţi la noi ? Ce amestec are aici Hajdú Doroghul ?«
întreabă el.
]aczkovics vrea să-i molcomească:
— »Oameni buni! eu ştiu că sunteţi buni creştini, supuşi,
ascultători« — zice el — »dar cineva trebue că vă aţiţă. N’ascultaţi
de aţiţători! Ascultaţi de mine! Eu încă am fost Rutean, dar
acum sunt Ungur!«
Ceghi răspunde:
— »Ţine-ţi sfaturile! Nu te lăuda cu e le ! E o ruşine ce
spui, că te-ai lăpădat de neam! Nouă nu ni-e ruşine de neamul

Doi martiri naţionali: Mihail Ciurdariu, protopop român unit, Doba, jud
Satu Mare, şi fiul său loan. Acestuia şi tovarăşului său de martiriu naţional,
Nicolae Bolcaş, i s’a ridicat monument în Beiuş.

nostru! Ne fălim cu el. Români ne-am născut, Români vrem să


murim. Dacă vrei să ştii, cine ne aţiţă, apoi află că aţiţătorul eşti
chiar D-ta, cu vorbe nesocotite de acestea! Vă rugăm, lăsaţi-ne
în pace«.
Aici se amestecă în vorbă primpretorul zicând:
— »Dacă vrei să fii Român, du-te în România!«
Ceghi nu-i rămâne dator:
— »Patruzecişioptele ei de ţa ră !« — zice el. — »Unde au

303
trăit şi au murit moşii şi strămoşii mei, acolo vreau să trăesc
şi eu şi neam de neamul meu!«
De remarcat simţimântul adânc religios al femeilor din Doba.
O bătrână, poreclită »Marişca Sfântă«, pune mâna pe clanţa uşii
dela biserică şi dela orele 13 până la 19 n’o mai clăteşte de
acolo. Alta, tot atât de însufleţită, cade în genunchi înaintea pă­
rintelui Ciurdariu şi-l roagă zicând: »Să-mi dea mie domnul pă­
rinte potirul şi celelalte lucruri sfinte, să Ie duc şi să le ascund
în pădure, căci intră păgânii«. Nu-i vorbă, are dela cine să înveţe
cumpăt şi înîrânare, apoi devotament şi entuziasm, acest popor,
încercând o femee să aducă numitului părinte un ceaiu cald,
fiindcă, de dimineaţa dela liturghie şi până seara, nu mâncase
nimic, ci în continuu spovedise, el refuză, zicând că, în casa
Domnului, nu se dă şi nu se primeşte altă hrană, decât cea su­
fletească.
Pentru această ţinută energică a femeilor din Doba, e lovit
preotul lor. Procurorul regal din Satu Mare (Nr. 5.429—1913),
ordonă ca la 25. 4.1913, în Vineria Patimilor să-şi înceapă osânda
în temniţa de Stat din Seghedin. Aici stă trei luni şi cinci zile.
O pacoste, însă, nu vine nici odată singură. Ministrul cultelor,
Jankowich, cu adresa Nr. 149.032—1912, avizează pe episcopul
D. Radu, că, fiind osândit acest preot la trei luni temniţă de Stat
şi o sută de coroane amendă pentru instigaţie împotriva ideii de
Stat Maghiar, îl pedepseşte şi el cu suprimarea »congruei« (sa­
larului), pe trei ani şi trei luni.
In schimb, cu atât mai mult îl iubesc şi-l preţuesc ai lui.
Când intră în numita temniţă, G. Pop de Băseşti şi familia lui
îi telegrafiează: »Vă salutăm cu dragoste, dorindu-Vă tărie să
suportaţi crucea, simbolul învingerii dreptăţii«. Fiul său, Ionel,
martirul dela Beiuş, îi scrie (4. 5. 1913): »Acel neam, ai cărui
fii chiar şi atunci, când amurgul vieţii îşi scapătă asupra lor ari­
pile lui de umbră, nu se înfiorează de groaza închisorii şi a mar­
tiriului, acel neam în veci nu va pieri«.
Şi mai mişcătoare, fireşte, sunt dovezile de dragoste ale
credincioşilor pentru părintele lor iubit. Ei nu vor să primească
alt preot în parohie. Cu atât mai puţin să ia parte la slujbele
altora, rânduiţi de locţiitorul dela Hajdu-Dorogh. »Nu ne trebue
nimeni« — spun ei — »numai preotul nostru«. — »D’apoi cum
veţi fi atâta timp fără slujbe ?« întreabă un reprezentant al Hajdu-
Doroghului. — »Bine!« observă ei. — »Cum suferă părintele
nostru în temniţă, vom suferi şi noi, până ce-i va ajuta Dumnezeu

304
şi va veni iarăşi în mijlocul nostru«. Şi, în adevăr, în fot timpul
acesta, ei se mulţumesc cu utrenii şi cu vecernii cântate de cân­
tăreţul, Vasile Oláh. Dela acestea, însă, nu lipseşte nimeni. In
lipsa preotului, precum scrie ţăranca Nina Pergő, oamenii se
strâng înaintea porţii casei parohiale şi se uită la fotografia lui, ce
trece din mână în mână. Toţi vor să-l vadă. Mulţi, neputându-i
atinge aievea mâna sfinţită, i-o sărută în chip. Numita ţărancă mai
spune că, dacă le dă de veste când soseşte, îi iese înainte tot
satul, cu mic cu mare, să-l întâmpine la hotarul comunei. Pentru
suferinţele preoţilor Ciurdariu şi Mureşan se cere doliu naţional.
O credinţă şi o dragoste de neam şi de Biserică, întocmai ca a
creştinilor din catacombe. Are dreptate prim-epitropul (curatorul)
acestei parohii, nenea Turti, să exclame: »Aşa creştinătate, ca
la noi, nu-i în tot jurul Ardealului!«
Lupte naţionale în Sanislău,
Resighea, Culciul Mare.
Vicarul-inspector, iaczkovics, din Doba vine, în treacăt, şi ia
Sanislău, această »Sălişte« a graniţei noastre de Vest. Ca înfăţişare
exterioară, în deosebi ca port, nu e aşa de pitorească, cum e cea
dela Sibiu; ca suflet românesc, însă, nu-i rămâne în urmă. Sani-
slăuanii sunt cei dintâi, cari înapoiază scrisorile dela episcopia
de Hajdu-Dorogh, sub cuvânt că nu le trebue scrisori ungureşti.
Spunând anchetatorul ziarului »Românul« din Arad, în glumă, către
un grup dintre ei că i se pare că reşedinţa nouei episcopii va
fi la Sanislău, unul răspunde: »Să poftească numai Ia noi, căci
femeile noastre ştiu fierbe apă!« Altul spune: »Dacă vine vlă­
dica Ungurilor Ia noi, nu-1 întâmpinăm cu cruce şi cu prapori.
Femeile îşi vor lăsa să le crească unghiile, să-i sgărie vopseaua
de pe obraz«.
Sosind fără veste în Sanislău, parohul-protopop, Alexă Pop,
nu-1 primeşte în salon, ci ’n cancelaria parohială. Văzând răceala
cu care e întâmpinat, Iaczkovics îi spune:
— D-Ta, domnule protopop, ştii ce te aşteaptă. Intâiu reţi­
nerea salariului.
— Mâncaţii fript! îi taie, repede, vorba doamna Aurelia,
care se întâmplă să fie de faţă Ia această vizită.
— Dar nu-i al nostru, observă el, şi n’avem nevoie de e l!
— Dacă n’aţi avea, nu l-aţi râvni.
— Vin apoi şi altele! urmează Iaczkovics.
— Ei, ce?
20 305
— Suspendarea, despoierea de beneficiul preoţesc.
— Nu ne temem! Nu cumva şi spânzurătoarea ? D-Ta ai
fost cândva Rutean de omenie şi ţineai prietenie, la teologia din
Ujorod, cu cei mai naţionalişti Români.
— îmi pare rău. Eu sunt Ungur. Dela mama am învăţat
ungureşte.
— Dacă mama D-Tale s’a lăpădat de neam, o compătimesc.
Dacă D-Ta, te dispreţuesc. Domnul Christos n’a z is: Mergeţi şi
răpiţi limba popoarelor! ci »Mergând, învăţaţi toate neamurile«.

Alexă Pop, paroh-protopop român unit,


Sanislău, jud. Sălaj {* 10. 5. 1858, f 18. 11. 1927).

— Eu ştiam că aveţi casă ospitalieră.


— Dar nu pentru cei ce vin cu sila.
— Pe mine mă trimite vlădica şi ministrul.
— Până nu se rezolvă apelurile şi protestele noastre, nu
vă primim.
— Sunt rezolvate. La mine, în buzunar, e răspunsul dela
Nunţiatură.

306
Până şi copiii sunt indignaţi de această vizită. O fetiţă spune:
»Eu iau un bulgăr de pământ şi nimeresc, drept în ceafă, pe
popa cu şnururi [Jaczkovics], şi, când se întoarce să vadă, cine-1
loveşte, îl izbesc drept în frunte«. Iar un om al reporterului »Ro­
mânului«, după. care dăm aceste amănunte, fruntaşul Chereji zice:
»Noi nu ne învelim [amestecăm] cu străinii. Legea românească
•e mai presus de toate celelalte. Numai noi, Românii, suntem în­
vredniciţi a ne înălţa rugile, către cer, în graiul nostru«. Ce sfi­
dare, să impui acestor oameni, atât de convinşi de superioritatea
graiului lor, limba grecească veche! Dar mi-te cea ungurească!
E interesant ce scrie vrednicul paroh-protopop, Alexă Pop,
din Sanislău [16. 7. 1913] episcopului D. Radu, despre stările de
acolo şi din împrejurime. »De neunire« [trecere la ortodoxie] —
aice el — »nici vorbă nu este. De astă pacoste, am ferit pe
credincioşii noştri«. Mai departe cere informaţii precíze, cu pri­
vire la revizuirea hotarelor episcopiei de Hajdu-Dorogh. Pe in­
formaţiile contradictorii ale ziarelor nu poate pune nici un temeiu.
In parohiile noastre, credincioşii se poartă brav. »Iacă Moftina-
nii« — raportează el — »în trei luni au fost fără de slujbă.
Când a fost Ajaki [administratorul parohial însărcinat de episco­
pia maghiară] de 2—3 ori să servească, n’a mers nimeni la bise­
rică. Cinci morţi i-au îngropat, fără preot«. — Dobenii fac la fel.
-Aceştia se mai duc, pentru nevoile lor sufleteşti, la Păr. D. Pop
din Boghiş—Satu Mare. De alt preot nu vor să ştie. Despre
martirii din Mofţinui Mic mai spune că, ei suferă bucuros orice
pedeapsă, numai să se vadă, din nou, în legăturile episcopiei ro­
mâne unite din Orade.
Pe cine să nu mişte asemenea dovezi de credinţă şi de
dragoste ?!
In Resighea, jaczkovics,' întemeindu-se pe cunoştinţa ce o
•avea cu părintele, Corneliu Abrudan, dela Academia Teologică
din Ujorod, intră zicând:
— Servus, Corneliu!
Deodată se aud mai multe glasuri ameninţătoare:
— Spune, domnule părinte, ce vrea omul ăsta, aci?
— Nu ştiu ungureşte ? întreabă jaczkovics.
— Spune-i, că nu ştim nicio vorbă!
— Eu sunt trimis d e . . .
— Spune-i că nu l-am poftit, nu-1 vrem.
— Dar eu n’am venit să fac nimănui nici un rău.
— Spune-i să vorbească româneşte!
20* 307
— Şi eu sunt popă, ca şi al vostru!
— Nu-1 credem. E mincinos! Aici, încep ocările: Neruşî-
natule, mincinosule, nemernicule!
îndrăznind să meargă la şcoală, sătenii îl împroaşcă cu noroiu»
zicându-i: »Netrebnicule, n’ai pus nici o cărămidă în casa acea­
sta şi vrei s’o vinzi ?! Du-te la Pişcolt! Acolo-ţi laşi oasele!«
Văzând vizitiul ce se întâmplă şi, mai ales, ce se pregă­
teşte în comuna vecină, spune că nu-1 transpoartă, până când
nu-i plăteşte cauţie pentru el şi pentru căruţă şi cai.
Aşa se curmă aceste vizite »canonice«, care ajung de po­
mină şi sunt un scandal european.
Găsindu-se un bilet la părintele Abrudan să nu dea nici un
răspuns locţiitorului de episcop din Hajdu-Dorogh, până când nu
primeşte îndrumarea comitetului de 20, se începe o straşnică
anchetă jandarmărească. Epitropii: Iosif Pantiş, Gheorghe Lungu,
Gh. Dunca şi Gh. Pantiş, împreună cu Vasile Bocşa, sunt ţinutt
o zi şi o noapte, nemâncaţi şi nebuţi, confruntaţi cu toţi martorii.
Zadarnic. Ancheta nu stabileşte nimic. Resighenii stau neclătiţi,
lângă preotul lor. Crezând că toţi sunt înţeleşi între ei, cum să
mărturisească, jandarmii prind un om de pe câmp şi-I aduc la pri­
mărie. Şi el se declară la fel, spunând adevărul curat. Acesta-î
mântueşte.
Jaczkovics nu e singurul sbir al Hajdu-Doroghului. Mai sunt
şi alţii. La Satu Mare, e Gönczy Antal, Rutean renegat, numit de
Papp Antal protopop. In această calitate, el vine la Culciul Metre­
să, cerceteze socotelile bisericeşti. Credincioşii români îl huiduesc.
Părintele loan Ternovan priveşte pasiv scena. Pentru această
purtare, el e »aspru mustrat« de numitul locţiitor episcopesc
[Nr. 568 din 28. 2. 1913]. Protopopul îl somează să răspundă la
cinci întrebări, între cari era şi una, pentru ce corespondează
româneşte ? Păr. Ternovan răspunde: »Fiindcă voesc să observ,
cu toată stricteţa, bulla papală Christifideles graeci, care dispune
că, în trei ani, rămân toate, cum au fost«. Pentru acest răspuns şi
pentru toată atitudinea sa românească, prin sentinţa episcopească
Nr. 1630 din Ujorod [17. 6. 1913], el e amendat cu 85 cor. 96
fii. Foarte demnă e şi ţinuta adunării credincioşilor. ». . . Până
când noi nu primim răspuns dela Roma, numai forţei brachiale
cedăm; dar vlădicia Hodorogului nu vom primi-o în vecii veci­
lor«, spun ei în procesul verbal, verificat de fruntaşii Paul Chente
şi Gheorghe Mureşianu [17. 6. 1913].

308
Pacostea Hajdu-Doroghului
în Secuime.
In Secuime, încă se poartă o luptă dârză împotriva episco­
piei de Hajdu-Dorogh. Nu atât de aprigă ca' cea dela graniţa de
Vest, dar totuşi remarcabilă. Cei dintâi cari protestează, solemn,
împotriva dismembrării provinciei lor bisericeşti, sunt protopopii
luliu Nistor al Mureşului, Ilie Câmpeanu al Giurgeului, Ştefan
Şandor al Odorheiului şi Artemiu Boer al Treiscaunelor (4/17. 2.
1912). Pilda lor o urmează aproape toţi credincioşii. Astfel 226
de credincioşi din Voşlab (28. 7. 1912), scriu mitropolitului V.
Mihályi, cu câte jertfe au zidit şcoala cea nouă, cu două săli mari
de învăţământ, potrivit prevederilor legii, precum şi biserica în-
frumseţată »ca o adevărată mireasă«, gata să primească consa­
crarea din partea mirelui ei, mitropolitul dela Blaj. »Ni se în-
sneacă glasul« — zic ei — »la cugetul înfiorător că trebue să ne
despărţim de Arhiereul nostru iubit, de biserica lui, care ne tâl-
cuia, tainele mântuirii sufletelor, în graiul maicei noastre; inima
ni se despică de durere, ştiind că suntem osândiţi a nu mai
auzi, în bisericile noastre, cântându-se liturghiile sfinte, în farme­
cul dulce al limbii noastre liturgice, înţeleasă de toţi«. Sunt ne­
căjiţi aceşti fii ai Romei că »Fanarul« revine, sub forma danaică
a vechei limbi greceşti, în liturghie. Apoi se roagă: »Bate, Prea
Bunule Părinte, la uşă . . . cerşeşte pentru noi mila urmaşului
S. Petru, ca să ne lase, şi pe mai departe, sub stăpânirea prea
înţeleaptă a Excelenţei Tale, căci numai aici ne putem afla mân­
tuirea«. De încheiere, ei cer bunului lor preot, Alexandru Dona
Donescu, să înainteze acest protest celor în drept.
La fel, scriu credincioşii din Târgul Mureşului [27. 6. 1912]
în nădejdea, »că doară ţipetele de adâncă durere sufletească« —
zic ei — »primejdia osândei de veci a atâtor mii, până aci cre­
dincioşi fii a S. Scaun Apostolic, vor înmuia inima părintească a
capului suprem bisericesc«.
98 de credincioşi din Crăciuneşti-Mureş [15. 11. 1912] încă
înaintează un mişcător protest. »In numele S. Treimi, ne decla­
răm« — spun ei — »acum şi totdeauna, că am fost, suntem şi
vrem să rămânem fii credincioşi şi nedespărţiţi sfintei noastre
Biserici gr. cat. române, în care ne-a învrednicit Dumnezeu să
ne naştem. Ne doare^ sufletul că nu vorbim limba scumpă a
Maicei noastre Biserici, dar pentru aceea a ne ruga lui Dumne­
zeu vrem şi ştim româneşte. Aceasta o susţinem până la moarte,
întărindu-o cu subscrierile noastre, care urmează«.

309
Multi preoţi nu vor să rămână în parohiile anexate episco­
piei de Haidu-Dorogh. Astfel Părintele Simion Coman în Crucişor
(?) [Kézdiszentkereszt] (29. 6. 1912). De asemenea, adminstrato-
rul parohiei Arcuş (2. 6. 1912), Miron Radu, scrie mitropolitului
V. Mihályi că, decât să rămână în »surghiun veşnic« şi să-şi re­
nege »fiinţa de preot român gr. catolic«, »mai bine sunt aplicat«
— zice el — »a lua băţul pribegiei în mână şi a mă duce în
ţări străine . . ,«
Aceste şi alte proteste le înaintează, în traduceri latineşti,
numitul mitropolit, cu adresa Nr. 5130 (2/15. 1912), nunţiului
apostolic din Viena, Rafael Scapinelli de Leguignio, arhiepiscop
de Laodiceea. Acesta le înaintează S. Părinte dela Roma, care
cere revizuirea. »Şi numai singură pronunţarea cuvântului de
reviziune din partea Romei« — scrie episcopul, D. Radu, mi­
tropolitului Mihályi (16. 6. 1913) — »este o justificare întreagă a
ostenelilor şi luptelor desfăşurate de Episcopatul nostru, în această
cauză«. Această revizuire e împiedecată, pentru o clipă, de gu­
vernul maghiar, prezidat de contele Tisza István, care, în locul
satelor româneşti, cere, parohii nouă, la oraşe (7 şi 9. 2. 1914).
Această stare de lucruri nu dăinueşte decât până la sfârşitul
războiului mondial. La 13. 11. 1918 în Satu Mare, iar la 18. 11.
1918 în Cărei, se constitue vicariatul naţional român, sub con­
ducerea părintelui Romul Marchiş. La fel, fac cei dela Târgu
Mureşului şi din Secuime la 11. şi 26. 11. 1918. In urma acestor
fapte, aduse la cunoştinţa celor în drept, nunţiul apostolic din
Viena, contele Teodor Valfré di Bonzo, arhiepiscop de Trape-
zunt, cu ordinul Nr. 16.475 din 10. 5. 1919, scoate 42 parohii
ce aparţinuseră eparhiei de Orade şi 4 ce fuseseră oarecând ale
episcopiei de Gherla, de sub ascultarea episcopului de Hajdu-Dorogh,
şi le trece sub aceea a episcopului D. Radu dela Orade, în ca­
litate de administrator apostolic. De asemenea, cu ordinul Nr.
17.669 din 29. 7. 1919, acelaşi nunţiu detaşează dela Hajdu-
Dorogh întreg vicariatul Secuimii, cu cele 35 de parohii, afaşân-
du-le arhiepiscopiei şi mitropoliei de Alba Iulia şi Făgăraş, cu
reşedinţa în Blaj. Noua stare de lucruri, pe lângă concordatul
dintre România şi S. Scaun Apostolic al Romei (10. 5. 1927), o
confirmă şi decretul Nr. 482/33 al Sacrei Congregaţii pentru Bi­
serica Răsăritului. — Aşa se sfârşeşte încercarea Ungurilor de
a-şi pune piciorul în biserica Românilor, cu înfrângerea lor şi cu
biruinţa acestora. G. Pop de Băseşti, care avuse discuţii, în
această privinţă, cu fruntaşii Ungurilor, ie-o prorocise de mult.

310
Ungurii
se osândesc ei Înşişi.
Aici, am putea încheia acest capitol despre luptele purtate
de Români, pentru apărarea bisericii lor, împotriva Ungurilor.
Credem, însă, că se impun câteva constatări finale. Mai rar po­
por aşa de nesocotit, uşuratic, svânturat, ca Maghiarii- In trecut,
ei nedreptăţesc, îngrozitor, pe alţii. Dovadă, istoria neamurilor
conlocuitoare. In prezent, nemulţumiţi cu dreptatea adusă asupra
lor de Dumnezeul războaielor, ei propovăduesc pretutindeni revi­
zionismul. Aceste păcate cumplite nu pot să rămână neispăşite. Ei
le ispăşesc, pierzând mereu încrederea în puterea lor de vieaţă.
Ne-ar duce prea departe să facem cercetări amănunţite, în această
direcţie. De aceea, ne mulţumim, de data aceasta, arătând ce
părere au, despre neamul lor şi despre viitorul lui, câţiva dintre
poeţii şi gânditorii maghiari mai de seamă.

Ce e Ungurul acum ? — Hâd schelet de Sibarit.


El şi-a rupt strălucita pecete naţională
Şi, din bastioanele dărâmate ale patriei sale,
îşi clădeşte palate, pentru trândăvie.
(.B E R Z SE N YI DÁNIEL, Către Maghiari).

Sau va veni, dacă trebue să vină,


Măreaţa moarte,
Când, la înmormântare,
O ţară zace în sânge
Ş i mormântul, în care se prăbuşeşte o naţie,
- II înconjoară neamuri,
Şi, în ochii milioanelor
De oameni, se ivesc lacrimi de jale.
(VÖ RÖ SM ARTY M IHÁLY, Cuvânt).

Zadarnic! Nechibzuită naţie e Ungurul l


El nu se prea uită nici înainte, nici înapoi I
{PETŐFI SÁN D O R, La moartea lui Rózsavölgyi).

In van e totul, pierim toţi,


Ne chiamă lacul M orţii: ne prăbuşim.
De geaba avem suflet, entuziasm,
Dragoste, bunătate, m inte!
Nu ne putem ridica!
Ungaria rămâne lacul Morţii.
(A D Y ENDRE, Lacul Morţii).

311
In deosebi, acesta din urmă, e cu adevărat, obsedat de ideea
stingerii neamului său. El e şi prorocul năruirii ţării sale.
Dar se va zice că nu trebue să punem mare temeiu pe cu­
vintele înaripate şi pe imaginile exagerate ale unor poeţi. Aşa
ar fi, dacă Maghiarii n’ar privi pe aceşti poeţi, ca pe cele mai
înalte expresii ale rasei lor.
însă mai e ceva.
La fel, vorbesc şi marii gânditori ai acestei rase turanice.
Contele Széchenyi István înnebuneşte, gândindu-se la destinul
tragic de naţie izolată, fără rude şi fraţi, în Europa, a Maghia­
rilor. Revoluţionarul Kossuth Lajos am văzut că învinuia pe Tisza
Kálmán că a compromis viitorul neamului său. Deák Ferencz,
»înţeleptul patriei«, spune, în Balaton-Fiired, înaintea delegaţilor
judeţelor Zala şi Veszprém, la 1845, că toate naţiile au câte un
ideal. Francezii, gloria. Englejii, comerţul universal. Ruşii, cre­
dinţa mesianică de a stăpâni ei lumea, Numai Maghiarii n’au
ideal. »Noi numai aşa putem exista« — zice el mai departe, —
»dacă ne însufleţim pentru marile adevăruri ale omenirii. Con­
stituţionalism, înălţarea culturală a poporului, libertate politică ;
acestea şi altele ca acestea sunt ideile, care ne pot da vieaţă«. —
Prohászka Ottokár, celebrul episcop al Albei Regale (Székesfehér­
vár), scrie la 17. 11. 1920, în ale sale »Soliloquia«, cu ocazia ra­
tificării tratatului dela Trianon. »E gata legea« — zice el — »e
semnat tratatul de pace pentru decapitarea ţării. Şi Austria s’a
prăbuşit, dar nici o ţară ca a noastră. — Am bănuit eu, de mai
multe ori, că Dumnezeu va sdrobi plebea asta înjurătoare; acum
ne-a venit de hac. Blasfemiile la noi sunt cele mai neruşinate,
cele mai îngrozitoare. Şi asta e o judecată a lumii«. — Iar Mik­
száth Kálmán, cunoscutul scriitor şi deputat, caracterizează astfel
pe politicianii maghiari: »Aşa numiţii noştri bărbaţi de Stat« —
scrie el — »seamănă, mai mult sau mai puţin, cu şefii triburilor
africane, pe cari îi vedem zugrăviţi în revistele ilustrate. Unul e
aproape gol, dar poartă pe cap, într’o parte, un fin joben de Londra.
Altul are pantaloni franţuzeşti, dar în nas poartă inelul tradiţional,
iar pe pieptul gol o babiţă [pelican] tatuată. Cu un cuvânt, vezi
câte un vestmânt european modern la fiecare, dar, şef african
îmbrăcat cum se cade, încă n’a văzut nimeni«.
Ar fi timpul să se civilizeze şi acest recalcitrant colţ de
Africă ungurească.

312
Din legăturile lui G. Pop de Băseşti
cu fruntaşii români şi străini.

„ B ărbatul are n e v o ie d e bărbaţi.


D a c ă n u -i g ă s e ş te , îi creia ză . O
fe m e e p o a te s ă tră ia sc ă o v e ş n ic ie ,
fă r ă ca s ă s e g â n d e a s c ă s ă - ş i e r e -
ie z e una d e p o triv a e i“.
(G O E T H E , W a h lv e rw a n d tsc h a fte n
II, 7).

Una din marile mulţumiri ale vieţii e, netăgăduit, să te


simţi om şi să ai de a face cu oameni.
Şi, sub acest raport, G. Pop. de Băseşti e la înălţime. El
are legături preţioase nu numai cu tovarăşii de luptă şi de ideal
din Transilvania, ci şi cu cei din Vechiul Regat, ba chiar şi cu
câţiva fruntaşi străini.

Legături cu Kogălniceanu,
Filipescu, Florescu,
Cantacuzino ş. a.
Cel dintâiu fruntaş, pe care G. Pop de Băseşti îl caută în
Ţara liberă, este Mihail Kogălniceanu. Aceasta se întâmplă, în
1891, cu prilejul aniversării a 25-a a venirii în România a domni­
torului Carol I. Marele bărbat de Stat e greu bolnav. In curând
are să moară. Nu primeşte decât pe doctori şi pe cei mai de
aproape ai săi. Cu G. Pop de Băseşti, luptător atât de bine me­
ritat pentru cauza naţională, face o excepţie. II primeşte şi pe
patul suferinţelor sale. Cu glasul slab şi stins, dar cu atât mai
impresionant, el îi spune că numai solidaritatea poate scăpa nea­
mul nostru; să fugă, deci, de certuri şi de dihonii, ca de ciumă.
— In urma acestei înţelepte poveţe, el se întăreşte tot mai mult în
convingerea, căreia i-a dat de atâtea ori expresie strălucită. Lumea
socială, ca şi cea fizică, e opera unor individualităţi minuscule,
fără acţiune, când sunt izolate; dar foarte puternice, când sunt

313
asociate. Nişte fiinţe mici, coralii, fac să apară continentele, să
răsară mugurii, să se păstreze vieaţa. Şi, precum la celulele vii,
principiul vital este totul, aşa este şi conducerea şi nevoia de
idealuri înalte, pentru unităţile umane.
In vara anului 1907, e mare praznic cultural la Băseşti.
Aici se ţine adunarea generală a despărţământului Sălăjan al
Astrei; aici, aceea a Reuniunii femeilor române din acest judeţ r
aici, aniversarea a 72-a a naşterii lui G. Pop de Băseşti.
Asemenea manifestaţii naţionale sunt necesare pentru a oţeli
braţele şi a întări inimile într’un timp când totul pare că se con­
jură pentru a înnăbuşi orice mişcare românească. Tineretul uni­
versitar face o întinsă propagandă pentru o cât mai strălucită
reuşită a acestor serbări. Cu săptămâni înainte, ei muncesc de
zor să izbutească atât programul cultural, cât şi cel social. Nu
numai Codrul şi Sălajul, ci toată Românimea mai aleasă îşi dă
întâlnire la 1. 8. 1907 în Băseşti.
Pentru a putea găzdui atâta lume într’o comună rurală, G.
Pop de Băseşti închiriază, pentru 66 coroane plus transportul,
dela casa Nagel Adolf din Buda-Pesta, o pânză în lungime de
20 metri şi lăţime de 8 m. In adăpostul construit cu această
pânză impermeabilă, el dă un banchet pentru 700 de persoane,
iar seara bal.
Ca toate serbările româneşti, începe şi aceasta cu slujbă
dumnezeească, săvârşită de vicarul episcopesc al Sălajului, Alim-
pie Barbolovici, cu un mare sobor de preoţi. Răspunsurile liturgice
le dă minunatul cor al plugarilor din Băseşti. In ograda bisericii,
ca într’un vast amfiteatru, se ţin şi adunările culturale.
Inapoindu-se dela biserică spre locuinţa lui G. Pop de Bă­
seşti, fruntaşii români sunt întâmpinaţi de expoziţia de copii, gru­
paţi pe terasa grădinei, într’un tablou de o rară frumuseţe, cu
mamele lor. După premierea copiilor celor mai frumoşi şi mai
sănătoşi, urmează căluşerul şi bătuta, pitoreştile dansuri naţio­
nale, executate de 13 flăcăi din localitate, îmbrăcaţi în costume
româneşti, confecţionate în atelierul de ţesături şi cusături dela
Orăştie, de sub conducerea doamnei Elena Hossu Longin, fiica
ilustrului amfitrion. Mişcările sprintene, vioaie, ale tinerilor dansa­
tori, uimesc întreaga asistenţă. După acestea, se serveşte ban­
chetul de către un restaurator, anume adus dela oraş, cu întreg
personalul său de serviciu. După masă, concert popular, dat de
corul din Băseşti. Doinele şi cântecele patriotice, pline de elan,
lasă amintiri neuitate, obsedante. După concert dans, unde cu

314
mâna pe arcul vioarei sale vrăjite porunceşte, alături de un în­
treg taraf de lăutari, vestitul Nuţu Păuniţei. Ca un mag, el vră­
jeşte cu cântecul său toate suflarea românească din Sălaj, Chior
şi Maramureş.
Pentru »paza ordinei«, în realitate, însă, pentru teama de
»revoluţie românească«, sunt concentraţi, cu acest prilej, la Bă-
seşti 80 de jandarmi unguri, cu pene de cocoş în pălărie. Ei

Nicolae Fitipescu, fost ministru de Răsboiu (» 1861, f 1916).

patrulează, în toate părţile, şi veghează, să nu fie tradată ideea


de Stat unitar naţional maghiar.
Surpriza cea mai plăcută, neuitatul farmec al zilei e, însă,
vizita la Băseşti a marelui patriot, N ic o la e F iiip e s c u , fost ministru
de războiu. Ca să-l invite, anume pentru această ocazie, vine, la
Bucureşti, părintele V. Lucaciu, secretarul general al Partidului
Naţional Român, mâna dreaptă a venerabilului său preşedinte.

315
El mai invită pe fraţii, prinţi Mişu şi Grigorie Cantacazino
[acesta din urmă e soţul doamnei Alexandrina, prezidenta Fe­
meilor ortodoxe], apoi pe avocatul Butculescu ş. a. Părintele
Lucaciu şi Q. Pop de Băseşti ţin să arate acestor fruntaşi români
o mare manifestaţie naţională Ia graniţa de Nord-Vest, cu atât
mai impresionantă, cu cât ea e o înfrăţire a tuturor claselor
noastre sociale: dela căpitan până Ia gregar; dela opincă până
vlădică. Aici se mai găseşte şi vechiul prieten al preşedintelui
Partidului nostru, bunul boer, Alexandru Elorescu şi fiul său
Radu.
Un accident de automobil face să întârzieze sosirea oaspe­
ţilor, dela Bucureşti, cu câteva ore. Totuşi, de dragul lor, se
repetă punctele cele mai de seamă din programul zilei. Ei sunt
mai viu aclamaţi decât toţi micii şi marii debutanţi, fiindcă ei sunt
solii României libere de astăzi şi liberatoare de mâine. Ei încă
sunt impresionaţi de vigoarea şi mândria românească, constatată
în aceste părţi. Ei stau de vorbă nu numai cu preşedintele-am­
fitrion, cu bine cunoscutul secretar general, ori cu vicarul episco-
pesc, Barbolovici, d şi cu alţi fruntaşi: Andrei Cosma, T. Mihali,
D. Ciuta ş. a., precum şi mai cu seamă cu ţărani, întrebându-i
de traiul şi păsurile lor. Mare le e mirarea, văzând desăvârşita
armonie între clerici şi mireni, bogaţi şi săraci, fruntaşi şi oameni
de rând. Deşi obosiţi de călătoria aşa de anevoioasă cu automo­
bilul dela Bucureşti până la Băseşti, totuşi aici îşi uită de obo­
seală ; în faţa priveliştilor înălţătoare ce se desfăşoară sub ochii
lor, ei se simt renăscuţi; somnul şi oboseala nu-i poate doborî.
Nu pot să uite marea lecţie de solidaritate socială şi naţională,
dată de acest popor. Ca bătrânul Attinghausen din drama lui Fre-
deric Schiller, Wilhelm Teli (IV, 2), preşedintele Pop de Băseşti,
prin aceste manifestaţii româneşti, parcă vrea să le spună tuturor:
»Ţineţi laolaltă, bine, totdeauna! Nici un adăpost să nu fie închis,
pentru un frate! Aşezaţi străjeri pe dealuri, să se adune repede
ceată la ceată! Fiţi una, una, una!« Cu cele mai bune amintiri,
oaspeţii din România liberă iau, în după amiaza zilei următoare,
■drumul Clujului. O vizită cât de fugară, în capitala şovinismului
maghiar din Ardeal, îi încredinţează, cât adevăr exprimă cântecul
popular românesc din acest timp:
C â te re le b ă n tu e sc ,
Toate d in C lu j s e p o r n e s c !

316
Cu Mocsáry şi Szikszai.
G. Pop de Băseşti are legături însemnate şi cu unii frun­
taşi maghiari. Am amintit în cele precedente, de legăturile lui cu
partidul 48-ist sau al independenţei maghiare, partid în care el
fusese chiar vicepreşedinte până în 1879, iar preşedinte Irányi
Dániel. De asemenea, de prietenia ce o avea cu Mocsáry Lajos.
Mocsáry Lajos e cunoscut, în presa română contemporană,
sub numele de »corb alb«. Şi corb alb este el, între compatrioţii
săi maghiari. Se vede şi din legăturile ce are cu G. Pop de
Băseşti. La 2. 11. 1881, el telegrafiază acestuia : »Tu ai motiv just
de represiune; eu n’am dreptul să-ţi cer ceva, râtă vreme nu

.szám. Jegyzek.

7: .

/ ___

A távird&állomástől kézbesítés
É t , hő és n a p őrá perez n ap szak a
Tégett kiadatott:

188

Telegrama adresată de Mocsáry lui G. Pop de Băseşti.

pot reţine pe membrii partidului; totuşi, ca prieten şi tovarăş de


principii al tău, te rog ruşinează pe şovinişti şi dovedeşte-ţi ne­
atârnarea, oprind pe Români să sprijinească pe Bânffy«. La 23.
5. 1886, el scrie aceluiaşi »prieten şi tovarăş de principii« din
Băseşti că a făcut intervenţia cerută pentru reducerea pedepsei
preotului român, Ştefan Achim, învinuit ca »instigator« până la
Curtea de Casaţie din Buda-Pesta. Nu poate fi acest preot aşa
de rău, câtă vreme »ştie să scrie ungureşte atât de bine« şi e
pedepsit destul de blând de tribunalul din Zalău. Ar fi scandal

317
să întemniţeze pe un preot. In acest sens, a intervenit Ia rapor­
torul Curţii de Casaţie, Paiss. Anunţă o nouă broşură politică,
asupra căreia îi atrage luarea aminte de pe acum. Speră tim­
puri mai bune. — De chestia Şt. Aehim mai vorbeşte şi în scri­
sorile din 13. 10; şi din 19. 11. 1886. In această din urmă scri­
soare, el se bucură că, în cursul iernii, îşi va vedea prietenul.
I-ar plăcea ca această revedere să se întâmple, înainte de înce­
perea discuţiei bugetului în parlament. Ar primi multe informaţii
şi sugestii folositoare dela un temeinic cunoscător al chestiei
naţionalităţilor. Pregăteşte o interpelaţie cu privire la această
chestie. O interpelaţie în parlament nu poate fi ignorată sau
*}TM.

Textul maghiar al telegramei amintite.

omorîtă cu tăcerea, ca un articol de ziar, un studiu într’o re­


vistă, o broşură sau altă publicaţie. In chestia Achim, îi e frică
să mai intervină. Ii e teamă »să nu-1 dea afară« raportorul din
pricina stăruinţelor continue. E caracteristică această temere
pentru năravurile multor funcţionari superiori din Ungaria de
altă dată.
Aici e locul să stăruim puţin asupra interesantei corespon­
denţe avute cu Szikszói Lajos. El îi este, precum am mai spus,
cumătru, fiind naşul doamnei Elena, fiică-sa. E nu numai un

318
distins funcţionar administrativ, ci şi om de carte. In clipele de
răgaz ce-i lasă slujba lui din fruntea administraţiei judeţene, el
se ocupă cu istoria. E remarcabilă biografia baronului Wesse­
lényi Miklós din Hodod, publicată de el, în ungureşte la Buda­
pesta, 1884, precum şi o dare de seamă asupra stării judeţului
Sălaj în 1894. Abstrăgând de vederile lui politice de funcţionar
orbit de succesul lui Deák Ferencz din 1867, el e un om de
treabă, devotat binelui de obşte, un Maghiar lipsit de şovinism.
De aceea, i se adresează G. Pop de Băseşti (26. 5. 1879) într’o
scrisoare mai lungă, cerându-i scuze că nu poate veni la lucră­
rile consiliului judeţan, dar îi comunică dorinţele lui şi ale fraţi­
lor săi români. întâia e, cu privire la suspendarea angaralelor pu­
blice, până după seceriş, ca oamenii să* şi poată vedea în linişte
<ţe lucrările lor agricole. A doua e, cu privire la plăţile ce ur­
mează să se facă, pentru construcţia şoselelor. Autorul scrisorii
nu poate să uite, desnădejdea ce a cuprins pe muncitorii din 15
cele mai sărace comune ale judeţului, când, după prestaţii de 6 - 8
zile şi dupăce sunt amăgiţi că Ii se face plata, ei sunt trimişi
acasă, fără nici un gologan, în Vineria Patimilor. Şi dacă n’ar fi
bani! Dar casierul însărcinat cu facerea plăţilor duce, în acelaşi
timp, 6.000 floreni la Zalău. Nu e păcat strigător la cer această
oprire a lefii muncitorilor nevoiaşi? — Răspunzându-i Szikszai
regretă că G. Pop de Băseşti n’a putut veni la adunarea consi­
liului judeţan. Chiar de dragul opoziţiei. »Pentrucă eu nu sunt
duşmanul, ci prietenul categoric al discuţiilor contradictorii« —
scrie el. — »Vai de ţara, în care nu se arată respect mutual
pentru părerile contrare, fie acestea ale indivizilor sau ale co­
lectivităţilor, ale fracţiunilor sau ale totalităţilor. Constituţia unei
asemenea ţări e clădită pe troiene de zăpadă pe care o suflare
de vânt o clatină, iar vijelia o nărueşte. Precum, în lumea fizică,
legea atracţiei şi a repulziei, a acţiunii şi a reacţiunii, ţine totul
în mişcare şi funcţiune, tot aşa trebue să fie în vieaţa spirituală
şi, în general, în vieaţa politică şi de Stat a popoarelor, un proces
de acţiune şi de reacţiune, ca să se poată spune că există. Aşa
a fost de când lumea şi aşa va fi până când vor fi oameni«.
Vorbind apoi de sentimentele naţionale, el zice că, poate, cu-
mătrul s’ar jigni, dacă l-ar socoti mai puţin Român decât este el
Ungur. Despre politică, spune că ea nu e dogmă inmutabilă, ci
arta de a te acomoda împrejurărilor. El ţine la dualism numai
fiindcă, în împrejurările date, el serveşte, mai bine interesele
naţiei maghiare. Notează, apoi, că toată lumea e de acord în consi­

319
liul judeţan să se suspende angaralele, până la sfârşitul lut
August. Regretă neregulile amintite în legătură cu plata muncito­
rilor. Dar spune că nu poate ajuta. I se face şi lui opoziţie.
La 17. 1. 1881, Q. Pop de Băseşti îi scrie, între altele, că
Ungurii nu pot trăi decât cu Românii. Dacă aceste două naţii
nu se înţeleg, şi ele îşi sapă una celeilalte mormântul, atunci cei
cari vor jubila veseli, în urma lor, vor fi Slavii şi Nemţii.
Szikszai îi scrie din Zalău (14. 7. 1885) să sprijinească şi
G. Pop de Băseşti, precum şi satele româneşti de sub Codru,
construirea liniei ferate Cărei—Zalău—Şărmăşag—Şimleul Silva-
niei. E vorba să dea anual 20—30 fl., timp de zece ani, pentru
nişte acţii ce li s’ar da în schimb. Asupra acestei chestii revine
la 25. 6. 1887, arătând cât e de importantă linia ferată Zalău—
Dej. Această linie costă.mai bine de patru milioane de florenj.
Ministerul de comunicaţii dă suma cea mai mare. Localnicilor Ie
revine numai acoperirea sumei de 350.000 îl., anume 270.000 îl.
judeţului Solnoc-Dobâca [Someş] şi 80.000 fl. judeţului Sălaj. Le­
gătura cu Dejul e vitală, fiindcă de acolo se transportă sarea şi
lemnul. In comparaţie cu această linie, cea dintre Cehul Silva-
niei şi Baia Mare, vine numai pe al doilea plan. Plasa Cehului
ar putea uşor contribui cu 10.000 fl, — Ca să-l câştige şi mai
mult pentru această acţiune de construire de cale ferată, el îi
aminteşte (9. 4. 1885) că preţul bun de 4.000 fl. obţinut de el la
vânzarea moşiei Giorocuta pe seama baronesei Kemény Ilona e
datorit, între altele, faptului că moşia e lângă cale ferată.
La 21. 7. 1890, Szikszai îi scrie din Zalău că, în câţiva
ani, vrea să vadă gata şi linia ferată Cehul Silvaniei—Baia Mare,
tot atunci îi aminteşte că reaşează, în funcţie, pe notarii comu­
nali Duma şi Paşca. Speră că suspendarea provizorie le e de
folos. Ea îi poate încredinţa că, nici în altă parte, nu sunt câinii
cu colaci în coadă.
La 29. 11. 1893, el îi aminteşte că Mihail. Pop, căpitan în
Regimentul 19 de »honvezi« [oştire maghiară], îi cere din Peci (Cinci
Biserici) o copie autentică după diploma nobiliară din 1678 a familiei
sale care, crede el, se găseşte în arhiva judeţului. Ii răspunde
atât lui, cât şi lui G. Pop de Băseşti, că această diplomă nu se
află acolo, ci sau în arhivele Statului la Buda-Pesta sau la familie,
întreabă, dacă familia mai are astăzi proprietăţile de atunci?

320
Un schimb de vederi
cu Ugrón Gábor.
Sunt interesante şi tratativele iniţiate de Ugrón Gábor pre­
şedintele partidului »independenţei« maghiare, pentru a atrage, pe
Români şi pe Sârbi, în acest partid. El se adresează întâiu din
Buda-Pesta (2.7.1896), pe urmă din Româneşti [?], (Oláhfalu) [23.
7. 1896] şi, în sfârşit, iarăşi din capitală (2. 9. 1896). Ştafeta ace­
stei înţelegeri e deputatul Nicolae Şerban. In această din urmă
scrisoare, el fixează următoarele puncte care, crede el, pot forma
baza fuziunii:
. 1. Drept de vot universal.
2. O nouă delimitare a circumscripţiilor electorale.
3. Executarea legii de naţionalităţi din 1868.
4. Autonomie judeţană şi comunală întemeiată pe sistemul
electoral.
5. Autonomie bisericească şi menţinerea sistemului de şcoli
confesionale de acum.
6. Afirmarea principiilor de democraţie şi libertate, pe toate
tărâmurile.
7. Administraţie cinstită, nu aservită intereselor electorale
ale politicianilor.
8. Sprijinirea tuturor străduinţelor culturale, contribuind ace­
stea la întărirea forţelor politice ale naţiunii şi ale Statului.
Dacă partidul ajunge la putere, se poate face şi mai mult.
Construind în plină libertate Statul Maghiar, introducând limba
maghiară şi în Armată, ei pot face anume concesii şi limbei ro­
mâne. Care e neajunsul sistemului dualist dela 1867 ? Că aser­
veşte pe Unguri Austriei. La rândul lor, Ungurii aservesc pe Ne­
maghiari, în rândul întâiu pe Români.
Dacă se face această înţelegere, el o impune organizaţiei
partidului. Dacă nu, nici nu încearcă. Izbânda îi înlesneşte atacul ;
dobânda, pierderea. Altfel, nu se poate.
Răspunzându-i G. Pop. de Băseşti (5. 8. 1896), spune că a
întârziat, fiindcă această acţiune vine în »sezonul mort«, când
toată lumea e la băi. Dr. I. Raţiu şi Iuliu Coromnu sunt la Bor-
sec. Nu poate să consulte decât pe câţiva prieteni. Ceteşte totuşi
cu interes noul program politic. Are, însă, şi câteva nedumeriri:
1. De ce nu se publică acest program în ziarele partidului?
2. Cum se împacă gândurile pacifiste ale preşedintelui cu
atacurile înverşunate ale ziaristului Bartha Miklós, care nu în­
cetează a terfeli pe Nemaghiari, în particular pe Români ?
21 321
3. Cum se poate alia cu partidul poporului de sub condu
cerea contelui Zichy Nándor, când acesta stă pe bază dualistă ?
In post scriptum-ul scrisorii, G. Pop de Băseşti îi atrage atenţia
»patriotului independist«, cât de nesigură e poşta cu care el se
laudă atât de mult. Pe plicul întrebuinţat de el, îşi face reclamă
un Ungur neofit, »Veszély István«.
Răspunzându-i Ugrón recunoaşte că atacurile ziaristului
Bartha nu servesc cauza. In timpul din urmă, însă, l-a făcut să-şi
vadă greşala. Apoi, dacă intră Românii în partidul lor, neîncre­
derea, acum atât de mare, scade; pe urmă, dispare cu totul.
Aceasta, bine înţeles, nu se poate fără iertare şi uitare.
In cea din urmă scrisoare ce-i adresează [26. 9. 1896], se
vede limpede că toată acţiunea aceasta de »pacificare« e pur şi
simplu o manoperă electorală. Ugrón vrea să-l bată pe preşedin­
tele consiliului de miniştri, Bánffy Dezső, în circumscripţia elec­
torală a Şimleului Silvaniei, cu ajutorul Românilor. De aceea,
solicită voturile lor, prin G. Pop de Băseşti. Fireşte, că, în ase­
menea condiţii, nu mai e învrednicit de nici un răspuns.

Tratativele
Apponyi-Mocsonyi.
Fiind vorba de tratative româno-maghiare, deschidem o pa­
ranteză.
Ceea ce a încercat Ugrón cu G. Pop de Băseşti, încercase
ceva mai înainte contele Apponyi Albert cu Alexandru Mocsonyi.
Aceste tratative se urmează, de p rin '1884 şi până în 1896, prin
mijlocirea avocatului din Lugoj, Fabiu Rezei, doctor în drept. Păr.
arhiereu-prepozit, Ioan Boroş are un dosar întreg privitor Ia
această chestie. Din actele acestui dosar, comunicăm, prin bu­
năvoinţa Sf. Sale, de data aceasta, scrisoarea lui Rezei [Lugoj,
4. 4. 1896] către Apponyi, înfăţişând vederile politice ale lui
Mocsonyi:
»Dr. Alexandru Mocsonyi« — scrie Rezei — »după un
preaviz al meu în scris, mă chiamă pe ziua de 2 a lunei cu­
rente. Fiindcă, însă, în acea zi, abia seara, am putut sosi la
Birchiş, m’a primit în ziua de 3, înainte de amiază şi rezultatul
convorbirii noastre de mai multe ore îmi iau voie să-l comunic
Excelenţei Voastre, cu toată fidelitatea. înainte de toate trebue
să premit că domnul Mocsonyi a mărturisit că declaraţiile sale
sunt de caracter confidenţial şi nu îngădue să fie aduse în pu-

322
^licitate, adăogând că, dacă eu n’am vreo însărcinare specială,
tnă vede bucuros şi oricând e gata să discute cu mine situaţia
politică.
Trecând cu vederea întrebările, observaţiile 'şi argumentele
mele, am onoare a Vă înainta, în cele ce urmează, declaraţiile
4omnului Mocsonyi.
Domnul Mocsonyi detestă categoric campaniile tribuniştilor,
cu cari n’are nici un fel de legătură şi n’are de gând să aibă nici
în viitor. Pe aceştia şi, anume, pe Dr. Raţiu, Lucaciu, Brote, Sla­
vici şi toţi aceia cari alcătuesc aşa numitul comitet central, pre­
cum şi pe cei ce acum sunt în Ţara Românească, pomenindu-i
cu numele, îi consideră de farsori şi comedianţi. Aceştia, parte
«de rea credinţă, pentru bani, parte de bună credinţă, din nepri­
cepere [in ihrem Unverstände], compromit cauza românească în
cea mai mare măsură şi prejudiciază foarte mult interesele, pen-
trucă, prin atitudinea lor au sporit neîncrederea naţiunii maghiare
faţă de poporul român şi, la aparenţă, au servit drept pretext
îndreptăţit pentru guvernul maghiar, ca să menţină o stare, pe
care Mocsonyi o numeşte o stare de totală lipsă de drepturi şi o
•stare de asediu latentă [einen Zustand totaler Rechtslosigkeit und
latenten Belagerungszustandes].
Oricât de primejdioasă socoteşte acţiunea politică a tribu­
niştilor pentru interesele poporului român, în prezent el nu crede
că e momentul oportun să se schimbe nici un punct din progra­
mul dela Sibiu [din 1881] şi să fie revizuit în sens patriotic, nici
să se pună în fruntea unei mişcări cu scopul de a organiza,
împotriva tribuniştilor, un nou partid patriotic valah. Această de­
claraţie şi-o întemeiază pe următoarele:
1. Cu toată neînţelegerea ce există între ei şi tribunişti,
Românii moderaţi nu pot lua lupta împotriva lor, fiindcă . . . la
spatele tribuniştilor de o parte e Sturdza şi Goluhovszky, de altă
parte partidul conservator din România, sprijinind puternic acţi­
unea lor. împotriva unor factori atât de puternici, Mocsonyi şi
partidul său, în împrejurările de faţă, sunt reduşi la neputinţă.
Partidul lui Mocsonyi e redus la neputinţă, fiindcă nu poate să
motiveze, prin nimic, schimbarea programului dela Sibiu; nu e
vorba de nici o concesiune; iar să încerci să schimbi, în aseme­
nea condiţii, acest program, înseamnă să spargi solidaritatea Par­
tidului Naţional Român şi să dai o şi mâi puternică armă în
mâinile tribuniştilor, că el şi partidul său sunt încă şi mai mari
farsori şi comedianţi, decât înşişi tribuniştii, fiindcă aceştia amă­
21* 323
gesc poporul cu veleităţii irealizabile, dar plăcute, pe când Mo-
csonyi nu poate oferi nici atâta. De aceea, nu vrea să se blameze;,
2. Domnul Mocsonyi numai atunci vrea să înceapă, în chip
serios, lupta împotriva tribuniştilor şi chiar să înfiinţeze, în ciuda
puternicilor factori, amintiţi mai înainte, un partid românesc mo­
derat, dacă guvernul maghiar ar arăta bunăvoinţă, sinceră şi
serioasă, pentru aplanarea diferenţelor dintre poporul român şi
naţiunea maghiară, oferind, în această privinţă, toate garanţiile
cerute.
Programul dela Sibiu nu poate fi o piedică pentru apropie­
rea guvernului de poporul român, pentrucă, deşi autonomia Tran­
silvaniei nu se poate împăca cu unitatea Statului Maghiar, totuşi,
fiindcă acest punct e declarat că are să se înfăptuească pe cale
legală şi constituţională, iar pe această cale el nu se va înfăptui
nici odată, nu poate fi luat în seamă şi e tot atât de puţin pa­
triotic, ca şi programul politic al partidului 48-ist [autonomist
maghiar] care, însă, n’a fost nici când înfierat ca program anti­
naţional şi trădător de ţară.
3. El e convins, că guvernul maghiar n’ar sta de vorbă cu
Românii şi nu le-ar face concesii, nici dacă aceştia ar desfiinţa
cu totul programul dela Sibiu.
Guvernele ungureşti, anume, mai cu seamă după éra Deák
Ferencz, nu mai privesc chestia de naţionalităţi drept o chestie
de drept (politische Rechtsfrage), ci drept una de putere (Macht­
frage), tratând-o în consecinţă.
Urmarea firească a acestui punct de vedere greşit e că,
atâta cât are puterea, guvernul maghiar nu înţelege să faţă na­
ţionalităţilor, mai cu seamă Românilor, în starea de apăsare
[unterdrücktem Zustande], în care se găsesc, nici un fel de con­
cesiune.
Pentru sprijinirea acestei convingeri, el a arătat că, în anul
trecut, a avut prilej să discute, timp de trei ore, cu Excelenţa Sa,
Dr. Szilágyi Dezső asupra metodei politice [politische Methode],
urmată până acum de guvernele maghiare faţă de Români, do­
vedind Mocsonyi în această discuţie, cât e de primejdioasă această
metodă, nu din punct de vedere românesc, ci din acela al ideii
de Stat Maghiar. însuşi domnul Dr. Szilágyi a admis că această
metodă poate şi trebue să fie obiect de discuţie. Cu toate acestea,
deşi, după această discuţie, s’a întâlnit de mai multe ori cu
domnul Dr. Szilagyi, a găsit că e de prisos să mai continue
această discuţie cu Mocsonyi.

324
Declaraţia tăcuta de Excelenţa Sa, domnul prim-ministru
©ánffy Dezső, cu prilejul unei conferenţe în legătură cu con­
gresul sârbesc, încă dovedeşte că n’are gânduri serioase de paci-
licare. Aceasta a confirmat-o şi Excelenţa Sa, domnul ministru
«de culte, Dr. Wlassics, cu prilejul revizuirii statutelor Asociaţiei
culturale româneşti [Astra], când s’a izbit numai de expresiunea
aflătoare în titlul ei de »a poporului român«, ordonând ca, în
locul acestei expresiuni, să se întrebuinţeze cuvintele: »a cetă­
ţenilor maghiari cu buze valahe«. Această măsură încă arată că
guvernul actual nu vrea să ştie despre existenţa unui popor ro­
mân, ca atare.
In sfârşii, comparând prezentul cu éra Deák, a spus că,
dacă în anii 60 Deák Ferencz şi baronul Eötvös József ar fi fost
bănuiţi cu tendenţe de maghiarizare, ei ar fi respins aceste bă­
nuieli ca nedemne tunwürdig], şi aceasta din două puncte de
vedere: întâiu, pentrucă ar fi presupus despre ei o astfel de
-absurditate politică; al doilea, pentrucă ei ar fi privit drept jig­
nire îndoiala despre puritatea, seriozitatea şi sinceritatea bună­
voinţei lor, faţă de naţionalităţi, mai cu seamă faţă de poporul
român.
Iar dacă astăzi e acuzat un bărbat de Stat maghiar cu
-astfel de tendenţe de maghiarizare, nu numai că nu respinge
asemenea acuzaţii, ci-şi însuşeşte cu mândrie aceste tendenţe,
invocând cel mult scuza că el încearcă să le realizeze pe cale legală.
Acestea încă sunt dovezi că astăzi chestia naţionalităţilor
nu e tratatată ca o chestie de drept, ci ca una de putere, între­
buinţând majorităţile parlamentare pentru aducerea unor legi de
maghiarizare.
In faţa acestui sistem politic şi a situaţiei'creată de el, Mo-
csonyi crede că e o imposibilitate schimbarea oricărui punct din
programul dela Sibiu, înfiinţarea unui nou partid şi, prin aceasta,
spargerea solidarităţii. Oricât de primejdioasă ar fi acţiunea fri-
buniştilor, Mocsonyi şi partidul său, ce e drept, nu se solidarizează
cu ei, dar nu li se împotrivesc, ci continuând politica sa de pasi­
vitate de până acum, se retrage, dând semn de vieaţă din când
in când şi, ca unul care trăeşte »qui vive«, urmăreşte cu vie
atenţie orice fază însemnată din politica internă a Statului, aştep­
tând cu răbdare, oricât de mult, momentul când se vor găsi con­
diţiile unei statornice înlelegeri paşnice între naţiunea maghiară
=şi poporul român.
II. Osândeşte congresul naţionalităţilor ţinut la Buda-Pesta

325
şi toate hotărîrile lui, fiindcă el e categoric împotriva formei de
Stat federative. De aceea, reprobă aceste tendenţe ce se mani­
festă în mijlocul poporului român şi întru cât îi stă în putinţă,
fiind el în pasivitate, le va veşteji cu atât mai mult, cu cât po­
litica întregei sale vieţi tinde la înfăptuirea unei păci durabile şi
a unei sincere înţelegeri frăţeşti între naţiunea maghiară şi
poporul român, dat fiind că ele au nevoie unul de altul.
Ut. Nu aprobă nici ideea accentuată de Partenie Cosma, ca
Românii din Ungaria [subliniat în original] propriu zisă, deosebit
de cei din Transilvania, să se organizeze într’un partid al lor.
Aceasta din motivele înfăţişate mai sus şi fiindcă ar provoca o
dezbinare, pe care cu orice preţ vrea să o evite. Cu atât mai puţin
se angajează el şi partidul său să participe la organizarea unui
partid judeţan.
IV. La întrebarea, în ce condiţii sau pe lângă ce concesii
ar părăsi pasivitatea şi ar intra în acţiune împotriva tribuniştilor,,
M. [ocsonyi] a declarat că, în această privinţă, acum nu se pot
da amănunte, ci se mulţumeşte, dacă guvernul se decide serios
şi principial să aplaneze paşnic diferenţele şi numai după această
decizie se pot trata postulatele concrete, necesare pentru înfăp­
tuirea acestei înţelegeri paşnice.
V. Nu încuviinţează de loc ţinuta opoziţiei româneşti în
chestia mileniului — aceasta se referă şi la Brediceanu şi tova­
răşii lui de aici — găsind că e cu totul greşit punctul lor de
plecare. După părerea sa, mileniul e serbarea Statului Maghiar,
deci a întregei noastre patrii, interesând tot atât de mult pe Ro­
mâni ca şi pe naţiunea maghiară; el e, deci, tot atât praznicul
Românilor ca şi al Maghiarilor. Abţinerea dela aceste serbări —
pe care de altfel o găseşte corectă — nu poate fi motivată prin
nemulţumirea de astăzi a poporului român, fiindcă patria comună
nu poate răspunde pentru păcatele sistemelor de guvernământ şi
nici guvernele nu pot fi identificate cu patria comună. Fiindcă,
însă, poporul român nu poate lua parte la aceste serbări cu sim-
ţimântul înălţător al unei bucurii şi însufleţiri adânc simţite [mit
dem erhebenden Gefühle tief empfundener Freude und Begeiste­
rung], decât să simuleze o astfel de bucurie, mai bine stă la o
parte şi rămâne acasă. Osândeşte, însă, în chipul cel mai cate­
goric toate apariţiile şi tendenţele de natură de a turbura şi pro­
fana cât de puţin aceste serbări.
Partidul său încă n’ar fi făcut, în această privinţă, alte-
declaraţii.

326
VI. In a doua jumătate a Iunei trecute, a cercetat pe m
tropolitul Miron Romanul în Buda-Pesta, unde pe lângă ceilalţi
episcopi ortodocşi, a găsit pe Partenie Cosma, director de bancă
din Sibiu* Cu acesta a discutat timp mai îndelungat, în sensul
vederilor de mai s u s ; dar, precum spune, n’au ajuns la nici o
înţelegere concretă, fiindcă nici nu se urmăria un asemenea scop.
In acestea, se rezumă declaraţiile domnului Dr. Alexandru
Mocsonyi, reproduse aproape din cuvânt în cuvânt, de sinceritatea
cărora n’am motiv să mă îndoesc«.
Reproducem această scrisoare mai mult ca o curiozitate,
decât ca un document al unei mişcări serioase. E cel puţin ciu­
dat că Apponyi şi politicianii maghiari recunosc drepturi politice
indivizilor »cu buze valahe«, dar le tăgăduesc cu încăpăţinare
colectivităţii, totalităţii acestor indivizi, neamului. Tot aşa de ciu­
dată ni se pare sfieala lui Mocsonyi de a vorbi de o naţiune
română, în faţa naţiunii maghiare; el foloseşte consecvent expre-
siunea »poporul român«. Să fie aceasta o abilitate de diplomat
subţire sau trista eventualitate, de care glăsueşte Scriptura:
»Bine este a nădăjdui spre Domnul, decât a nădăjdui spre boeri»
[Psalm 117, 9]?
închidem paranteza.
Corespondenţa cu Păr. Andrei