SUBIECTE​ ​MICROBIOLOGIE​ ​SEM.

​ ​I

1. Celule​ ​eucariote​ ​si​ ​procariote,​ ​caracteristici​ ​comparative

Organit​ ​Celular Celula​ ​Eucariota Celula​ ​Procariota

Nucleu Prezinta​ ​membrana Nu​ ​prezinta​ ​membrana

Are​ ​mai​ ​multi​ ​cromozomi Are​ ​un​ ​singur​ ​cromozom,​ ​circular
Prezinta Absenta​ ​mitozei
Aparat​ ​mitotic Nucleul​ ​nu​ ​este​ ​tipic,​ ​apare​ ​ca
Nucleu​ ​tipic,​ ​cu​ ​nucleoli nucleoid

Citoplasma Prezinta​ ​RE Nu

Prezinta​ ​mitocondrii Nu
Prezinta​ ​lizozomi Nu
Prezinta​ ​ribozomi​ ​80S 70S
Membrana​ ​citoplasmatica​ ​contine​ ​steroli Membrana​ ​citoplasmatica​ ​nu​ ​contine
steroli​ ​(cu​ ​exceptia​ ​Mycoplasma)

Perete​ ​celular Absent​ ​sau​ ​compus​ ​din​ ​celuloza/chitina Are​ ​structura​ ​complexa
Nu​ ​prezinta​ ​glicopeptid Prezentand​ ​glicopeptid,​ ​proteine,
lipide

Diviziune Mitoza Divizune​ ​directa​ ​(binara)

Capsula Absenta Adeseori​ ​prezenta

1
2.​ ​Clasificati​ ​bacteriile​ ​dupa​ ​forma​ ​si​ ​dispunere​ ​-​ ​exemple

a) Forma​ ​cocoidala
➔ Diametre​ ​egale​ ​sau​ ​inegale​ ​(coci)
➔ Dispuse​ ​izolat​ ​sau​ ​grupat
➔ Sferici →​ ​majoritatea​ ​streptococilor​ ​si​ ​stafilococii
➔ Ovalari​ ​→​ ​enterococii
➔ Lanceolati​ ​→​ ​pneumococii
➔ Reniformi​ ​→​ ​gonococii​ ​si​ ​meningococii
Dispunerea​ ​bacteriilor​ ​depinde​ ​→​ ​mediul​ ​de​ ​cultura​ ​in​ ​care​ ​se​ ​dezvolta
​ ​ ​ ​→​ ​varsta​ ​culturii​ ​bacteriene
​ ​ ​ ​→​ ​de​ ​alte​ ​aspecte​ ​fiziologice
​ ​ ​ ​→​ ​modul​ ​in​ ​care​ ​are​ ​loc​ ​diviziunea​ ​in​ ​cursul​ ​procesului​ ​de​ ​ ​ ​crestere​ ​si
multiplicare​ ​(planul​ ​de​ ​divizune)
Modul​ ​de​ ​dispunere​ ​poate​ ​fi​ ​considerat,​ ​cu​ ​anumite​ ​rezerve,​ ​caracteristic​ ​pentru​ ​undele​ ​genuri​ ​de
bacterii:
➔ Stafilococii​ ​sunt​ ​coci​ ​sferici​ ​dispusi​ ​in​ ​gramezi​ ​(“ciorchine”)
➔ Pneumococii​ ​sunt​ ​coci​ ​lanceolati​ ​dispusi​ ​doi​ ​cate​ ​doi,​ ​eventual​ ​inconjurati​ ​de​ ​o​ ​capsula​ ​comuna
(in​ ​diplo)
➔ Streptococii​ ​sunt​ ​coci​ ​dispusi​ ​in​ ​lanturi

b) Forma​ ​de​ ​bastonas​ ​(bacili​ ​“rods”)

➔ Drepti​ ​cu​ ​capetele​ ​rotunjite:​ ​enterobacterii
➔ Drepti​ ​cu​ ​capetele​ ​taiate​ ​drept:​ ​Bacillus​ ​anthracis
➔ Fuziformi,​ ​cu​ ​ambele​ ​capete​ ​ascutite:​ ​Fusobacterium​ ​nucleatum
➔ Dispusi​ ​uneori​ ​intr-un​ ​mod​ ​caracteristic​ ​(de​ ​exemplu​ ​“in​ ​palisade”,​ ​ca​ ​si​ ​scandurile
dintr-un​ ​gard​ ​-​ ​bacilii​ ​pseudosferici)

c) Aspect​ ​cocobacilar​ ​(ex:​ ​H.​ ​influenzae,​ ​B.​ ​pertussis,​ ​B.​ ​abortus)

d) Actinomicete:​ ​in​ ​culturi​ ​tinere​ ​formeaza​ ​filamente​ ​lungi,​ ​ramificate​ ​(asemanator​ ​mucegaiurilor);
aceste​ ​filamente​ ​se​ ​fragmenteaza​ ​si​ ​rezulta​ ​aspecte​ ​bacilare​ ​(ex:​ ​Actinomyces​ ​israelli)

2
 e) Forma​ ​spiralata
➔ bacili​ ​curbi​ ​-​ ​V.​ ​cholerae
➔ spirili​ ​si​ ​spirochete​ ​-​ ​T.​ ​pallidum

3.​ ​Enumerati​ ​componentele​ ​constate​ ​si​ ​facultative​ ​ale​ ​celulei​ ​bacteriene

Structurile​ ​constante​ ​ale​ ​celulei​ ​bacteriene​ ​sunt​ ​reprezentate​ ​de:

➔ Perete
➔ Membrana​ ​citoplasmatica
➔ Mezozomii
➔ Citoplasma​ ​(cu​ ​ribozomi​ ​si​ ​facultativ​ ​incluziuni,​ ​vacuole,​ ​plasmide)
➔ Nucleu

Structurile​ ​facultative​ ​ale​ ​celulei​ ​bacteriene​ ​sunt​ ​reprezentate​ ​de:

➔ Capsula
➔ Cili​ ​(flageli)
➔ Fimbrii​ ​(pili)
➔ Spori​ ​(forme​ ​de​ ​rezistenta)

4.​ ​Structura​ ​peretelui​ ​la​ ​bacteriile​ ​Gram​ ​pozitive​ ​si​ ​Gram​ ​negative

● Peretele​ ​bacterian​ ​inconjoara​ ​membrana​ ​citoplasmatica

● Lipseste​ ​la​ ​bacteriile​ ​din​ ​genul​ ​Mycoplasma
● Cca.​ ​15-30​ ​nm

Bacteriile​ ​Gram-pozitive
● Aprox.​ ​80-90%​ ​mureina​ ​(peptidoglican,​ ​gricopeptid​ ​parietal)
● Mureina​ ​=​ ​heteropolimer​ ​al​ ​carui​ ​schelet​ ​este​ ​format​ ​din​ ​lanturi​ ​polizaharidice
○ Lanturile​ ​sunt​ ​formte​ ​prin​ ​polimerizarea​ ​alternanta​ ​a​ ​2​ ​structuri​ ​zaharidice:
■ Acidul​ ​N-Acetil-Muramic​ ​(NAM)
■ Acidul​ ​N-Acetil-Glucozamina​ ​(NAG)

3
 ○ Fiecare​ ​molecula​ ​de​ ​NAM​ ​are​ ​substituit​ ​un​ ​tetrapeptid​ ​alcatuit​ ​din​ ​D​ ​si​ ​L-aminoacizi
○ Aminoacizii​ ​in​ ​forma​ ​D​ ​confera​ ​un​ ​grad​ ​de​ ​protectie​ ​fata​ ​de​ ​enzimele​ ​proteolitice
○ Intre​ ​tetrapeptidele​ ​substituite,​ ​la​ ​lantutile​ ​polizaharidice​ ​alaturate,​ ​se​ ​tabillesc​ ​legaturi
peptidice​ ​prin:
■ ​ ​gruparea​ ​terminala​ ​COOH​ ​a​ ​unui​ ​tetrapeptid​ ​si
■ ​ ​grupari​ ​terminale​ ​libere​ ​ale​ ​tetrapeptidului​ ​vecin
⇒​ ​se​ ​formeaza​ ​structuri​ ​bidimensionale,​ ​destul​ ​de​ ​complicate,​ ​sub​ ​forma​ ​unor​ ​straturi​ ​care
inconjoara​ ​intreaga​ ​celula​ ​bacteriana
● Retin​ ​violetul​ ​de​ ​metil​ ​(violet​ ​de​ ​genetiana​ ​in​ ​coloratia​ ​“clasica”)​ ​si​ ​au​ ​culoare​ ​violet​ ​pe​ ​frotiul
colorat​ ​Gram
● La​ ​unele​ ​bacterii,​ ​reteaua​ ​de​ ​baza​ ​este​ ​acoperita​ ​de​ ​retele​ ​splimentare​ ​cu​ ​specificitate
antigenica,​ ​alcatuite​ ​de​ ​exemplu​ ​din​ ​acid​ ​teichoic​ ​(polimer​ ​de​ ​ribitol​ ​fosfat​ ​si​ ​glicerol​ ​fosfat),
legat​ ​de​ ​regula​ ​covalent​ ​la​ ​peptidoglican
● In​ ​cazul​ ​in​ ​care​ ​structurile​ ​fosfat​ ​se​ ​gasesc​ ​in​ ​cantitati​ ​limitate​ ​sau​ ​nu​ ​pot​ ​fi​ ​sintetizate,​ ​la​ ​nivelul
peretelui​ ​bacterian​ ​putem​ ​intalni​ ​acidul​ ​teichuronic
● Bacterii​ ​Gram-pozitive
○ Stafilococul
○ Streptococul
○ Enterococul
○ Bacilul​ ​difteric
○ Bacilul​ ​listeriozei
○ Actinomicetele
○ Bacilul​ ​antraxului
○ Clostridiile

Bacteriile​ ​Gram-negative

● Se​ ​descrie​ ​un​ ​perete​ ​celular​ ​in​ ​general​ ​mai​ ​subtire,​ ​dar​ ​mult​ ​mai​ ​complex
● Peretele​ ​este​ ​alcatuit​ ​dintr-un​ ​strat​ ​fin​ ​de​ ​peptidoglican​ ​(cca.​ ​10-20%​ ​din​ ​structura​ ​peretelui)
care​ ​este​ ​acoperit​ ​de​ ​o​ ​membrana​ ​externa
● Spatiul​ ​dintre​ ​membrana​ ​citoplasmatica​ ​si​ ​membrana​ ​externa​ ​(include​ ​peptidoglicanul)​ ​=​ ​spatiul
periplasmic

4
 ● Dpdv​ ​chimic,​ ​membrana​ ​externa​ ​este​ ​alcatuita​ ​din:
○ Fosfolipide
○ Proteine​ ​(alte​ ​proteine​ ​importante​ ​de​ ​la​ ​acest​ ​nivel​ ​→​ ​porinele)
○ Cantitati​ ​variabile​ ​de​ ​lipopolizaharide​ ​(endotoxina)​ ​-​ ​au​ ​in​ ​componenta​ ​2​ ​structuri
esentiale:
■ Lipidul​ ​A
■ Polizaharidul​ ​O
● Se​ ​decoloreaza​ ​cu​ ​alcool-acetona
● Se​ ​recoloreaza​ ​cu​ ​fucsina​ ​diluata​ ​(au​ ​culoare​ ​rosie​ ​la​ ​coloratia​ ​Gram)
● Bacterii​ ​Gram-negative:
○ Meningococ
○ Gonococ
○ Enterobacterii
○ Vibrionul​ ​holeric
○ Bacilul​ ​piocianic
○ Cocobacilii​ ​Gram-negativi​ ​(ex:​ ​Haemophilius​ ​influenzae,​ ​Bordetella​ ​pertussis,​ ​Brucella
abortus)

5.​ ​Rolurile​ ​peretelui​ ​bacterian

1. Prin​ ​rigiditate​ ​asigura​ ​forma​ ​caracteristica​ ​bacteriei​ ​(coci,​ ​bacili,​ ​etc)

2. Asigura​ ​rezistenta​ ​bacteriei​ ​(de​ ​exemplu​ ​la​ ​variatiile​ ​presiunii​ ​osmotice​ ​si​ ​la​ ​presiuni​ ​interioare
care​ ​pot​ ​ajunge​ ​pana​ ​la​ ​20​ ​atm)
3. Flexibilitatea​ ​peretelui​ ​celular​ ​la​ ​unele​ ​bacterii​ ​(ex:​ ​spirochete)​ ​poate​ ​fi​ ​explciata​ ​atat​ ​prin
flexibilitatea​ ​membranei​ ​cat​ ​si​ ​prin​ ​grosimea​ ​redusa​ ​a​ ​peptidoglicanului
4. Are​ ​rol​ ​antigenic​ ​(carbohidratul​ ​C​ ​la​ ​streptococ,​ ​antigenul​ ​O-polizaharidic,​ ​in​ ​cazul​ ​bacteiilor
Gram-negative​ ​etc.)
5. Prezinta​ ​receptori,​ ​de​ ​exemplu​ ​pt​ ​bacteriofagi
6. Are​ ​rol​ ​in​ ​diviziunea​ ​bacteriana​ ​participand​ ​la​ ​formarea​ ​septului​ ​transversal
7. La​ ​nivelul​ ​lui​ ​pot​ ​actiona​ ​unele​ ​antibiotice​ ​(ex:​ ​beta-lactaminele,​ ​vancomicina,​ ​D-cicloserina)
8. La​ ​bacteriile​ ​Gram-negative​ ​este​ ​asociat​ ​cu​ ​numeroase​ ​enzime​ ​(situ1935,ate​ ​in​ ​spatiul
periplasmic​ ​si​ ​in​ ​membrana​ ​externa)

5
6.​ ​Coloratia​ ​Gram,​ ​timpi-interpretare-exemple

a.​ ​Timpi:
● diluăm​ ​într-un​ ​recipient​ ​fucsina​ ​(9​ ​părţi​ ​apă​ ​distilată​ ​/​ ​1​ ​parte​ ​fucsină)
● acoperim​ ​frotiul​ ​cu​ ​violet​ ​de​ ​metil​ ​sau​ ​cristal​ ​violet​ ​(violet​ ​de​ ​genţiană​ ​din​ ​punct​ ​de​ ​vedere
istoric),​ ​pentru​ ​1-3​ ​minute​ ​(nu​ ​are​ ​rost​ ​să​ ​acoperim​ ​cu​ ​colorant​ ​lama​ ​în​ ​întregime)
● îndepărtăm​ ​colorantul
● acoperim​ ​frotiul​ ​cu​ ​lugol​ ​(mordant,​ ​fixator)​ ​pentru​ ​1-3​ ​minute
● îndepărtăm​ ​lugolul
● acoperim​ ​frotiul​ ​cu​ ​un​ ​amestec​ ​de​ ​alcool-acetonă​ ​(1​ ​parte​ ​acetonă​ ​/​ ​3​ ​părţi​ ​alcool​ ​de​ ​96º)
pentru​ ​un​ ​timp​ ​foarte​ ​scurt,​ ​7-8​ ​secunde
● spălăm​ ​insistent​ ​cu​ ​apă​ ​distilată​ ​sau​ ​apă​ ​de​ ​la​ ​robinet
● acoperim​ ​frotiul​ ​cu​ ​fucsina​ ​diluată​ ​1/10​ ​pentru​ ​1​ ​minut
● spălăm​ ​cu​ ​apă​ ​distilată​ ​sau​ ​apă​ ​de​ ​la​ ​robinet
● aşezăm​ ​frotiul​ ​în​ ​stativ​ ​pentru​ ​uscare​ ​(de​ ​preferat)​ ​sau​ ​grăbim​ ​uscarea​ ​prin​ ​tamponare​ ​cu
sugativă​ ​sau​ ​hârtie​ ​de​ ​filtru
● examinăm​ ​la​ ​microscop,​ ​notăm​ ​observaţiile,​ ​interpretăm

b.​ ​Interpretare
● în​ ​cazul​ ​în​ ​care​ ​frotiul​ ​a​ ​fost​ ​realizat​ ​din​ ​cultură​ ​pură​ ​putem​ ​vizualiza​ ​microorganisme​ ​cu
aceeaşi​ ​formă,​ ​aceleaşi​ ​dimensiuni​ ​(excepţie​ ​Proteus​ ​spp.),​ ​o​ ​anumită​ ​dispoziţie,​ ​cu​ ​sau​ ​fără
capsulă​ ​(halou​ ​necolorat),​ ​gram​ ​pozitive​ ​(colorate​ ​în​ ​violet)​ ​sau​ ​gram​ ​negative​ ​(colorate​ ​în​ ​roşu),
levurile​ ​se​ ​colorează​ ​în​ ​violet
● în​ ​cazul​ ​în​ ​care​ ​frotiul​ ​a​ ​fost​ ​realizat​ ​din​ ​produs​ ​patologic​ ​putem​ ​vizualiza​ ​celule​ ​diferite
(în​ ​funcţie​ ​de​ ​sediul​ ​recoltării)​ ​şi​ ​celule​ ​inflamatorii​ ​pentru​ ​care​ ​nucleul​ ​şi​ ​citoplasma​ ​apar​ ​în
diverse​ ​nuanţe​ ​de​ ​roşu,​ ​bacterii​ ​gram​ ​pozitive​ ​şi​ ​/​ ​sau​ ​gram​ ​negative,​ ​fibrină​ ​şi​ ​levuri​ ​care​ ​se
colorează​ ​în​ ​violet​ ​etC

6
7.​ ​Protoplasti​ ​-​ ​Sferoplasti​ ​-​ ​Forme​ ​L

Protoplast​ ​=​ ​bacteria​ ​Gram-pozitiva​ ​dupa​ ​indepartarea​ ​completa​ ​a​ ​peretelui,​ ​de​ ​exemplu​ ​sub​ ​actiunea
lizozimului​ ​care​ ​lizeaza​ ​mureina
➔ In​ ​medii​ ​hipotone,​ ​protoplstul​ ​se​ ​lizeaza
➔ Structura​ ​care​ ​nu​ ​se​ ​poate​ ​multiplica

Sferoplast​ ​=​ ​bacteria​ ​Gram-negativa​ ​dupa​ ​degradarea​ ​partiala​ ​a​ ​peretelui​ ​(contine​ ​o​ ​cantitate​ ​mai​ ​mica
de​ ​mureina)
➔ In​ ​medii​ ​hipotone​ ​sferoplastul​ ​se​ ​lizeaza
➔ Se​ ​poate​ ​multiplica

Anumite​ ​bacterii​ ​produc​ ​autolizine​ ​=​ ​enzime​ ​hidrolitice​ ​care​ ​degradeaza​ ​peptidoglicanul​ ​(ex:​ ​glicozidaze,
amidaze,​ ​peptidaze)
Este​ ​probabil​ ​ca​ ​aceste​ ​substante​ ​sa​ ​aiba​ ​un​ ​rol​ ​in​ ​→​ ​cresterea​ ​bacteriana
​ ​ ​ ​ ​ ​ ​ ​ ​ ​ ​ ​→​ ​multiplicare​ ​bacteriana

Formele​ ​L
➔ 1935,​ ​s-a​ ​pbservat​ ​prezenta​ ​unor​ ​germeni​ ​modiicati​ ​structual
➔ Au​ ​fost​ ​numiti​ ​forme​ ​“L”,​ ​dupa​ ​numele​ ​Institutului​ ​Dr.​ ​Lister​ ​unde​ ​s-au​ ​descoperit
➔ Nu​ ​erau​ ​microorganisme​ ​noi,​ ​ci​ ​varinate​ ​ale​ ​unor​ ​microorganisme​ ​cu​ ​peretele​ ​bacterial
modificat
➔ S-au​ ​putut​ ​obtine​ ​de​ ​la​ ​majoritatea​ ​bacteriilor​ ​utulizandu-se​ ​lizozim​ ​sau​ ​penicilina​ ​ca​ ​agenti
inductori
➔ Este​ ​posibil​ ​ca​ ​aceste​ ​forme​ ​“L”​ ​sa​ ​explice​ ​prin​ ​prezenta​ ​lor​ ​in​ ​organism​ ​anumite​ ​infectii​ ​cronice
(ex:​ ​infectii​ ​ale​ ​aparatului​ ​urinar)

7
8.​ ​Coloratia​ ​Ziehl-Neelsen,​ ​timpi​ ​-​ ​interpretare​ ​-​ ​exemple

Este​ ​o​ ​coloraţie​ ​utilă​ ​în​ ​identificarea​ ​prezenţei​ ​de​ ​bacili​ ​acid-alcool​ ​rezistenţi​ ​(BAAR),
solubilizând​ ​peretele​ ​bacterian​ ​prin​ ​creşterea​ ​temperaturii,​ ​facilitând​ ​penetrarea​ ​colorantului.

a.​ ​Timpi
● punem​ ​frotiul​ ​uscat​ ​şi​ ​fixat​ ​pe​ ​un​ ​suport​ ​situat​ ​deasupra​ ​tăviţei​ ​de​ ​colorare
● acoperim​ ​complet​ ​lama​ ​cu​ ​fucsină​ ​bazică​ ​nediluată​ ​(filtrată​ ​extemporaneu)
● trecem​ ​becul​ ​de​ ​gaz​ ​aprins​ ​pe​ ​sub​ ​lama​ ​acoperită​ ​de​ ​fucsină,​ ​până​ ​începe​ ​emiterea​ ​de
vapori​ ​(nu​ ​atingem​ ​temperatura​ ​de​ ​fierbere).
○ În​ ​cazul​ ​în​ ​care​ ​lama​ ​nu​ ​mai​ ​este​ ​acoperită​ ​complet​ ​cu​ ​fucsină,​ ​adăugăm​ ​colorant.
○ Timpul​ ​de​ ​lucru​ ​este​ ​de​ ​10​ ​minute,​ ​perioadă​ ​în​ ​care​ ​repetăm​ ​de​ ​3​ ​ori​ ​operaţia​ ​de
încălzire​ ​a​ ​lamei​ ​până​ ​la​ ​emiterea​ ​de​ ​vapori.
● spălăm​ ​insistent​ ​cu​ ​apă​ ​distilată​ ​sau​ ​apă​ ​de​ ​la​ ​robinet
● adaugăm​ ​amestecul​ ​decolorant​ ​acid-alcool​ ​(3​ ​ml​ ​acid​ ​clorhidric​ ​concentrat​ ​/​ ​97​ ​ml​ ​alcool
etilic​ ​90-95º),​ ​pentru​ ​2-3​ ​minute
● spălăm​ ​cu​ ​apă​ ​distilată​ ​sau​ ​apă​ ​de​ ​la​ ​robinet
● recolorăm​ ​cu​ ​albastru​ ​de​ ​metilen,​ ​1​ ​minut
● spălăm​ ​cu​ ​apă​ ​distilată​ ​sau​ ​apă​ ​de​ ​la​ ​robinet
● aşezăm​ ​frotiul​ ​în​ ​stativ​ ​pentru​ ​uscare​ ​(de​ ​preferat)​ ​sau​ ​grăbim​ ​uscarea​ ​prin​ ​tamponare​ ​cu
sugativă​ ​sau​ ​hârtie​ ​de​ ​filtru
● examinăm​ ​la​ ​microscop,​ ​notăm​ ​observaţiile,​ ​interpretăm

b.​ ​Interpretare
● frotiu​ ​colorat​ ​Ziehl-Neelsen​ ​sau​ ​Kinyoun​ ​/​ ​putem​ ​vizualiza:
○ bacili​ ​de​ ​culoare​ ​roşie,​ ​relativ​ ​fini​ ​(în​ ​cazul​ ​prezenţei​ ​BAAR),
○ alte​ ​bacterii​ ​(ne-AAR),
○ celule​ ​diferite​ ​(în​ ​funcţie​ ​de​ ​sediul​ ​recoltării)
○ celule​ ​inflamatorii​ ​de​ ​culoare​ ​albastră​ ​(toate​ ​structurile​ ​ne-AAR​ ​apar​ ​colorate​ ​albastru)
etc;
● în​ ​cazul​ ​colorării​ ​unui​ ​frotiu​ ​din​ ​cultură​ ​pură​ ​vom​ ​evidenţia​ ​numai​ ​bacili​ ​de​ ​culoare​ ​roşie

8
9.​ ​Structura​ ​si​ ​rolul​ ​membranei​ ​citoplasmatice

● Exista​ ​intre​ ​peree​ ​si​ ​citoplasma

● Grosime​ ​=​ ​4-5​ ​𝛍m
● Considerata​ ​un​ ​“mozaic​ ​fluid”
● Compusa​ ​din​ ​osfolipide​ ​si​ ​proteine​ ​inclavate
● Poate​ ​fi​ ​vizualiata​ ​cu​ ​ajutorul​ ​ME
● Caracter
○ Hidrofil​ ​la​ ​exterior
○ Hidrofob​ ​la​ ​interior
● Nu​ ​contine​ ​steroli​ ​(exceptie:​ ​Mycoplasma)

Roluri:
1. Filtru​ ​selectiv​ ​datorita​ ​permeazelor​ ​(rol​ ​in​ ​permeabilitate​ ​si​ ​transport)
2. Contine​ ​enzime​ ​ale​ ​metabolismului​ ​respirator​ ​(ex:​ ​citocromi)
3. Este​ ​sediul​ ​majoritatii​ ​activitatilor​ ​enzimtice​ ​ale​ ​celulei​ ​bacteriene​ ​(ex:​ ​intervine​ ​activ​ ​in
procesele​ ​de​ ​biosinteza)
4. Rol​ ​in​ ​divicunea​ ​celulara,​ ​contribuind​ ​la​ ​formarea​ ​septului​ ​tansversal
5. Implicata​ ​in​ ​chemotaxie​ ​prin​ ​receptorii​ ​de​ ​pe​ ​suprafata​ ​sa
6. Asupra​ ​membranei​ ​pot​ ​actiona​ ​anumite​ ​antibiotice​ ​(ex:​ ​polimixine)

9
10.​ ​Ribozomii,​ ​structura​ ​si​ ​rol

● Forma​ ​sferica
● Marimea​ ​depinde​ ​de​ ​concentratia​ ​ionilor​ ​Mg​ ​si​ ​K
● Dpdv​ ​chimic​ ​contin​ ​-​ ​65%​ ​ARNr
● Constanta​ ​de​ ​sedimentare​ ​=​ ​70S​ ​→​ ​costituiti​ ​din​ ​ ​subunitati
○ 30S
○ 50S
● Intre​ ​cele​ ​2​ ​subunitati​ ​e​ ​fomeaza​ ​un​ ​canal​ ​prin​ ​care​ ​trec​ ​moleculele​ ​de​ ​ARNm​ ​in​ ​cursul​ ​sintezei
proteice

Rol:
➔ esential​ ​in​ ​procesul​ ​de​ ​biosinteza​ ​proteica
➔ Initial​ ​are​ ​loc​ ​transcrierea​ ​informatiei​ ​genetice​ ​pe​ ​ARNm,​ ​care​ ​va​ ​transporta​ ​aceasta​ ​informatie
de​ ​la​ ​genom​ ​la​ ​nivelul​ ​ribozomilor,​ ​sub​ ​forma​ ​unei​ ​copii​ ​complementare
➔ Sinteza​ ​ARNm​ ​-​ ​catalizata​ ​de​ ​transcriptaza​ ​(ARN​ ​polimeaza​ ​ADN-dependenta)
➔ Traducerea​ ​mesajului​ ​genetic​ ​este​ ​realizata​ ​la​ ​nivelul​ ​ribozomilor​ ​de​ ​catre​ ​ARN,​ ​care​ ​pune​ ​la
dispozitie​ ​aminoacizii​ ​pe​ ​care​ ​ii​ ​transporta
➔ Succesiunea​ ​specifica​ ​a​ ​nucleotidelor​ ​este​ ​transpusa​ ​intr-o​ ​secventa​ ​specifica​ ​de​ ​aminoacizi​ ​care
intra​ ​in​ ​costitutia​ ​lantului​ ​polipeptidic​ ​din​ ​proteina​ ​in​ ​curs​ ​de​ ​formare

10
11.​ ​Mezozomii​ ​-​ ​Incluzii​ ​-​ ​Vacuole​ ​(in​ ​structura​ ​celulei​ ​bacteriene)

Mezozomii​ ​=​ ​invaginari​ ​ale​ ​membranei​ ​citoplasmatice​ ​de​ ​care​ ​raman​ ​legati
➢ Au​ ​structura​ ​chimica​ ​a​ ​membranei​ ​citoplsmatice
➢ Aceleasi​ ​functii​ ​in​ ​permeabilitate​ ​si​ ​respiratie
➢ Mai​ ​dezvolati​ ​la​ ​bacteriile​ ​gram-pozitive
➢ Cu​ ​un​ ​capat​ ​se​ ​pot​ ​fixa​ ​de​ ​materialul​ ​nuclar​ ​⇒​ ​favorizeaza​ ​distribuirea​ ​in​ ​mod​ ​egal​ ​a​ ​genomului
intre​ ​cele​ ​2​ ​celule​ ​fiice
➢ Rol​ ​si​ ​in​ ​formarea​ ​eptului​ ​transversal

Incluziile​ ​=​ ​formatiuni​ ​structurale​ ​inerte​ ​care​ ​apar​ ​in​ ​citoplasma​ ​la​ ​sfarsitul​ ​perioadei​ ​de​ ​restere​ ​activa
➢ Pot​ ​contine:
○ Polimeri​ ​anorganici​ ​(ex:​ ​corpusculii​ ​metacromatici​ ​ai​ ​genului​ ​Corynobacterium)
○ Substante​ ​anorganice​ ​simpl
○ Polimeri​ ​organici​ ​(rezervor​ ​e​ ​energie​ ​mai​ ​ales​ ​la​ ​germenii​ ​sporulati​ ​aerobi)
○ Lipide

Vacuolele​ ​=​ ​formatiuni​ ​sferice​ ​care​ ​contin​ ​diferite​ ​substante​ ​in​ ​solutie​ ​apoasa
➢ Au​ ​o​ ​membrana​ ​lipoproteica​ ​=​ ​tonoplast

11
12.​ ​Masa​ ​nucleara​ ​bacteriana​ ​-​ ​structura​ ​caracteristici

Masa​ ​nucleara
● Vine​ ​in​ ​contact​ ​direct​ ​cu​ ​citplasma
● Localizata​ ​in​ ​partea​ ​centrala​ ​a​ ​celulei
● Contine​ ​ADN
● Nu​ ​are​ ​nucleoli
Unicul​ ​cromozom​ ​bacterian​ ​este:
● Alcatuit​ ​dinr-o​ ​singura​ ​molecula​ ​de​ ​ADN​ ​dublu​ ​catenar
● Aspectul​ ​uni​ ​fir​ ​lung
● Inchis​ ​intr-un​ ​inel
● Replicat​ ​pe​ ​el​ ​insusi
● Replicarea​ ​CR​ ​bacterian​ ​se​ ​face​ ​printrun​ ​mecanism​ ​semiconserativ

Nucleul​ ​detine​ ​informatia​ ​genetica​ ​necasara​ ​proceselor​ ​vitale​ ​de​ ​crestere​ ​si​ ​multiplicare.

Codonul
● Dpdv​ ​functional​ ​=​ ​3​ ​nucleotide​ ​consecutive​ ​din​ ​structura​ ​moleculei​ ​de​ ​ADN
● Detine​ ​informatia​ ​genetica​ ​pentru​ ​a​ ​plasa​ ​intr-o​ ​anumita​ ​secventa​ ​un​ ​anumit​ ​aminoacid​ ​in​ ​lantul
polipeptidic​ ​care​ ​va​ ​fi​ ​sintetizat​ ​la​ ​nivelul​ ​ribozomilor

Cistronul​ ​=​ ​subunitatea​ ​functionala​ ​a​ ​genei,​ ​capabila​ ​sa​ ​deterine​ ​independent​ ​sinteza​ ​unui​ ​lant
polipeptidic

Gena​ ​=​ ​o​ ​portiune​ ​a​ ​genomului,​ ​respectiv​ ​o​ ​anumita​ ​secventa​ ​de​ ​nucleotide​ ​dispue​ ​luniar
● Poarta​ ​inscrisa​ ​in​ ​structura​ ​sa​ ​informatia​ ​genetica​ ​necesara​ ​pentru​ ​sinteza​ ​unei​ ​proteine
specifice,​ ​structuale​ ​sau​ ​functionale​ ​(enzime)

12
13.​ ​ ​Cum​ ​este​ ​inscrisa​ ​informatia​ ​genetica​ ​in​ ​genomul​ ​celulei​ ​bacteriene

Nucleul​ ​detine​ ​informatia​ ​genetica​ ​necasara​ ​proceselor​ ​vitale​ ​de​ ​crestere​ ​si​ ​multiplicare.

Codonul
● Dpdv​ ​functional​ ​=​ ​3​ ​nucleotide​ ​consecutive​ ​din​ ​structura​ ​moleculei​ ​de​ ​ADN
● Detine​ ​informatia​ ​genetica​ ​pentru​ ​a​ ​plasa​ ​intr-o​ ​anumita​ ​secventa​ ​un​ ​anumit​ ​aminoacid​ ​in​ ​lantul
polipeptidic​ ​care​ ​va​ ​fi​ ​sintetizat​ ​la​ ​nivelul​ ​ribozomilor

Cistronul​ ​=​ ​subunitatea​ ​functionala​ ​a​ ​genei,​ ​capabila​ ​sa​ ​deterine​ ​independent​ ​sinteza​ ​unui​ ​lant
polipeptidic

Gena​ ​=​ ​o​ ​portiune​ ​a​ ​genomului,​ ​respectiv​ ​o​ ​anumita​ ​secventa​ ​de​ ​nucleotide​ ​dispue​ ​luniar
● Poarta​ ​inscrisa​ ​in​ ​structura​ ​sa​ ​informatia​ ​genetica​ ​necesara​ ​pentru​ ​sinteza​ ​unei​ ​proteine
specifice,​ ​structuale​ ​sau​ ​functionale​ ​(enzime)

14.​ ​Enumerati​ ​si​ ​descrieti​ ​succint​ ​etapele​ ​biosintezei​ ​proteice

Ribozomii​ ​au​ ​rol​ ​esential​ ​in​ ​procesul​ ​de​ ​biosinteza​ ​proteica

a. Initial​ ​are​ ​loc​​ ​transcrierea​ ​informatiei​ ​genetice​ ​pe​ ​ARNm​,​ ​care​ ​va​ ​transporta​ ​aceasta​ ​informatie
de​ ​la​ ​genom​ ​la​ ​nivelul​ ​ribozomilor,​ ​sub​ ​forma​ ​unei​ ​copii​ ​complementare
b. Sinteza​ ​ARNm​ ​-​ ​catalizata​ ​de​ ​transcriptaza​ ​(ARN​ ​polimeaza​ ​ADN-dependenta)
c. Traducerea​ ​mesajului​ ​genetic​ ​este​ ​realizata​ ​la​ ​nivelul​ ​ribozomilor​ ​de​ ​catre​ ​ARN,​ ​care​ ​pune​ ​la
dispozitie​ ​aminoacizii​ ​pe​ ​care​ ​ii​ ​transporta
d. Succesiunea​ ​specifica​ ​a​ ​nucleotidelor​ ​este​ ​transpusa​ ​intr-o​ ​secventa​ ​specifica​ ​de​ ​aminoacizi​ ​care
intra​ ​in​ ​costitutia​ ​lantului​ ​polipeptidic​ ​din​ ​proteina​ ​in​ ​curs​ ​de​ ​formare

13
15.​ ​Capsula​ ​bacteriana​ ​-​ ​structura,​ ​rol,​ ​localizare

Numeroase​ ​bacterii​ ​sintetizează​ ​polimeri​ ​organici​ ​(de​ ​obicei​ ​polizaharide)​ ​care​ ​formează​ ​în​ ​jurul​ ​celulei
o​ ​matrice​ ​fibroasă,​ ​numită​ ​glicocalix​:
La​ ​unele​ ​bacterii​ ​glicocalixul​ ​aderă​ ​strâns​ ​de​ ​celula​ ​bacteriană​ ​şi​ ​reprezintă​ ​capsula​.
Există​ ​bacterii​ ​care​ ​deţin​ ​o​ ​capsulă:
➔ Bine​ ​definită
➔ Cu​ ​structură​ ​polizaharidică​ ​(​S.​ ​pneumoniae​,​ ​K.​ ​pneumoniae​,​ ​unele​ ​tulpini​ ​de​ ​E.​ ​coli​ ​etc)
➔ Sau​ ​cu​ ​structură​ ​polipeptidică​ ​(​Bacillus​ ​anthracis​ ​etc).
La​ ​alte​ ​bacterii,​ ​glicocalixul​ ​formează​ ​o​ ​reţea​ ​laxă​ ​de​ ​fibrile:
➔ Se​ ​pierde​ ​parţial​ ​în​ ​mediu
➔ Poate​ ​fi​ ​separată​ ​de​ ​corpul​ ​bacterian​ ​prin​ ​centrifugare,​ ​capsula​ ​flexibilă​,​ ​care​ ​nu​ ​este​ ​vizibilă​ ​la
microscopul​ ​optic.
Roluri:
1. factor​ ​de​ ​virulenţă,​ ​împiedicând​ ​fagocitarea​ ​bacteriei​ ​şi​ ​favorizând​ ​invazivitatea;
2. rezistenţă​ ​faţă​ ​de​ ​surfactanţi,​ ​anticorpi;
3. permite​ ​aderarea​ ​unor​ ​bacterii​ ​(rol​ ​de​ ​adezină);
4. barieră​ ​protectoare​ ​faţă​ ​de​ ​bacteriofagi,​ ​protozoare;
5. conţine​ ​substanţe​ ​cu​ ​specificitate​ ​antigenică​ ​(de​ ​specie​ ​sau​ ​de​ ​tip)​ ​-​ ​antigenul​ ​K.
​ ​→​ ​exemplu:
➢ în​ ​cazul​ ​S.​ ​pneumoniae​ ​există​ ​peste​ ​90​ ​tipuri​ ​antigenice​ ​capsulare
➢ la​ ​E.​ ​coli​ ​sau​ ​la​ ​Klebsiella​ ​pneumoniae​ ​există​ ​peste​ ​80​ ​tipuri​ ​antigenice​ ​capsulare.

Modalităţile​ ​de​ ​evidenţiere​ ​ale​ ​structurilor​ ​capsulare:

➔ Prin​ ​coloraţia​ ​cu​ ​albastru​ ​de​ ​metilen​ ​sau​ ​tuş​ ​de​ ​China​ ​/​ ​India,​ ​în​ ​jurul​ ​bacteriei​ ​apare​ ​un​ ​halou
necolorat
➔ Există​ ​şi​ ​coloraţii​ ​speciale​ ​pentru​ ​capsulă,​ ​de​ ​exemplu​ ​coloraţia​ ​Hiss.
➔ Structura​ ​antigenică​ ​a​ ​capsulei​ ​permite​ ​identificarea​ ​bacteriilor,​ ​spre​ ​exemplu​ ​prin​ ​reacţia​ ​de
umflare​ ​a​ ​capsulei​ ​(Neufeld)​ ​atunci​ ​când​ ​se​ ​folosesc​ ​seruri​ ​polivalente​ ​sau​ ​monovalente
anti-capsulare​ ​pentru​ ​identificarea​ ​pneumococilor.

14
16.​ ​Flagelii​ ​bacterieni​ ​-​ ​structura,​ ​rol,​ ​localizare

● Cilii​ ​sau​ ​flagelii​ ​conferă​ ​mobilitate​ ​bacteriilor.

● Mobilitatea​ ​poate​ ​fi​ ​evidenţiată​ ​în​ ​preparatul​ ​proaspăt​ ​(între​ ​lamă​ ​şi​ ​lamelă)​ ​sau​ ​pe​ ​anumite
medii​ ​speciale​ ​(ex.​ ​MIU).
● Mobilitatea​ ​germenilor​ ​din​ ​genul​ ​Proteus​ ​este​ ​observată​ ​pe​ ​orice​ ​mediu​ ​de​ ​cultură​ ​solid​ ​pe​ ​care
acest​ ​microorganism​ ​foarte​ ​mobil​ ​se​ ​dezvoltă​ ​(fenomenul​ ​de​ ​„invazie”).

Structura:
➔ Formaţiuni​ ​fine,​ ​alungite,​ ​flexibile
➔ Origine​ ​la​ ​nivelul​ ​corpusculului​ ​bazal
➔ ​ ​Acesta​ ​este​ ​alcătuit​ ​(de​ ​ex.​ ​la​ ​majoritatea​ ​bacteriilor​ ​Gram-negative)​ ​din​ ​patru​ ​discuri​ ​aranjate
ca​ ​două​ ​perechi​ ​pe​ ​o​ ​structură​ ​care​ ​trece​ ​prin​ ​mijlocul​ ​lor
➔ Corpusculul​ ​bazal​ ​este​ ​plasat​ ​în​ ​perete​ ​şi​ ​membrana​ ​citoplasmatică
➔ Din​ ​punct​ ​de​ ​vedere​ ​chimic​ ​flagelul​ ​este​ ​de​ ​natură​ ​proteică​ ​(flagelina).

Roluri:
1. în​ ​mobilitate​ ​(cu​ ​o​ ​viteză​ ​de​ ​circa​ ​50​ ​µm​ ​/​ ​secundă);​ ​cilul​ ​are​ ​o​ ​mişcare​ ​de​ ​rotaţie,
asemănătoare​ ​unei​ ​înşurubări​ ​în​ ​mediu​ ​şi​ ​ca​ ​atare​ ​corpul​ ​bacterian​ ​este​ ​împins​ ​în​ ​direcţia
opusă;​ ​„motorul”​ ​rotaţiei​ ​e​ ​reprezentat​ ​de​ ​corpusculul​ ​bazal​ ​iar​ ​energia​ ​este​ ​obţinută​ ​din​ ​ATP;
2. antigenic​ ​(datorită​ ​structurii​ ​proteice​ ​-​ ​antigenul​ ​H,​ ​specific​ ​de​ ​tip);
3. în​ ​clasificarea​ ​bacteriilor​ ​(prin​ ​număr​ ​şi​ ​distribuţie),​ ​bacteriile​ ​putând​ ​fi:
➢ monotriche​ ​(cu​ ​un​ ​flagel​ ​dispus​ ​la​ ​o​ ​extremitate),​ ​de​ ​exemplu​ ​Vibrio​ ​cholerae,
Pseudomonas​ ​aeruginosa;
➢ lofotriche​ ​(cu​ ​un​ ​mănunchi​ ​de​ ​flageli​ ​dispus​ ​la​ ​o​ ​extremitate);
➢ peritriche​ ​(cu​ ​mai​ ​mulţi​ ​flageli​ ​dispuşi​ ​de-a​ ​lungul​ ​suprafeţei​ ​bacteriene),​ ​de​ ​exemplu​ ​E.
coli,​ ​Proteus​ ​mirabilis,​ ​Salmonella​ ​typhi​.

15
17.​ ​Fimbriile​ ​bacteriene

● Formaţiuni​ ​scurte,​ ​fine

● nu​ ​au​ ​rol​ ​în​ ​mobilitate
● ​ ​De​ ​obicei​ ​pilii​ ​sunt​ ​mai​ ​subţiri​ ​decât​ ​cilii
● Pot​ ​fi​ ​foarte​ ​numeroase​ ​pe​ ​suprafaţa​ ​majorităţii​ ​bacteriilor
● pot​ ​fi​ ​observate​ ​numai​ ​la​ ​microscopul​ ​electronic.

Există​​ ​pili​ ​comuni​,​ ​cu​ ​următoarele​​ ​roluri:

1. în​ ​aderenţa​ ​bacteriană​ ​(adezine);
2. conţin​ ​receptori​ ​specifici​ ​pentru​ ​bacteriofagi;
3. antigenic​ ​(la​ ​unele​ ​bacterii),​ ​ex.​ ​N.​ ​meningitidis​ ​şi​ ​N.​ ​gonorrhoeae.
Există​​ ​pili​ ​„F”​ ​(sexuali)​,​ ​determinaţi​ ​genetic​ ​de​ ​factorul​ ​de​ ​fertilitate​ ​F​ ​(episom).​ ​Aceştia​ ​îndeplinesc​​ ​rolul
canalului​ ​de​ ​conjugare.

16
18.​ ​Sporii​ ​bacterieni​ ​-​ ​structura,​ ​rol,​ ​localizare

● Fenomenul​ ​de​ ​sporogeneză​ ​este​ ​mai​ ​des​ ​întâlnit​ ​la​ ​Bacillaceae​ ​(genurile​ ​Clostridium​ ​şi​ ​Bacillus).
● Pe​ ​sol,​ ​în​ ​condiţii​ ​de​ ​uscăciune,​ ​la​ ​adăpost​ ​de​ ​lumina​ ​solară​ ​directă,​ ​endosporii​ ​persistă​ ​zeci​ ​şi
poate​ ​sute​ ​de​ ​ani.
Materialul​ ​genetic:
➔ este​ ​concentrat
➔ împreună​ ​cu​ ​apa​ ​legată,​ ​lipide,​ ​Ca​++​,​ ​Mg​++​,​ ​este​ ​înconjurat​ ​de​ ​un​ ​strat​ ​protector​ ​(membrana
sporală,​ ​cortexul​ ​sporal,​ ​învelişurile​ ​sporale)

„Sâmburele”​ ​sporal​ ​împreună​ ​cu​ ​membrana​ ​citoplasmatică​ ​formează​ ​protoplastul​ ​sporal.

Roluri:
1. formă​ ​de​ ​rezistenţă​ ​şi​ ​conservare​ ​a​ ​speciei​ ​(în​ ​condiţii​ ​favorabile​ ​un​ ​spor​ ​se​ ​poate​ ​transforma
într-o​ ​bacterie​ ​/​ ​forma​ ​vegetativă;​ ​procesul​ ​de​ ​formare​ ​a​ ​sporului​ ​ar​ ​putea​ ​fi​ ​considerată​ ​una
dintre​ ​cele​ ​mai​ ​primitive​ ​forme​ ​de​ ​diferenţiere,​ ​dar​ ​nu​ ​este​ ​un​ ​proces​ ​de​ ​reproducere​ ​celulară
aşa​ ​cum​ ​se​ ​întâmplă​ ​la​ ​fungi​ ​sau​ ​paraziţi);
2. rezistă​ ​la​ ​căldură,​ ​uscăciune,​ ​la​ ​anumite​ ​substanţe​ ​chimice​ ​şi​ ​antibiotice,​ ​raze​ ​UV​ ​etc.

Sporul​ ​poate​ ​fi​ ​localizat:

➔ central​ ​sau​ ​subterminal,​ ​mai​ ​mic​ ​decât​ ​celula​ ​(ex.​ ​la​ ​Bacillus​ ​anthracis);
➔ central​ ​sau​ ​subterminal,​ ​mai​ ​mare​ ​decât​ ​celula​ ​(ex.​ ​la​ ​Clostridium​ ​hystoliticumetc);
➔ terminal​ ​(ex.​ ​la​ ​Clostridium​ ​tetani,​ ​cu​ ​aspectul​ ​de​ ​„băţ​ ​de​ ​chibrit”).

Poate​ ​fi​ ​evidenţiat​ ​prin:

● coloraţii​ ​speciale​ ​(de​ ​exemplu​ ​verde​ ​malachit)
● coloraţia​ ​Gram​ ​(locul​ ​sporului​ ​rămâne​ ​necolorat).

Este​ ​sensibil​ ​la​ ​formol,​ ​propiolactonă​ ​etc.

Este​ ​distrus​ ​prin​ ​autoclavare.

17
19.​ ​Apa,​ ​substantele​ ​minerale​ ​si​ ​pigmentii​ ​in​ ​structura​ ​celulei​ ​bacteriene

Apa
● reprezintă​ ​peste​ ​75-85%​ ​din​ ​greutatea​ ​umedă​ ​a​ ​bacterie.
● Există:
○ ​ ​apă​ ​liberă​ ​(mediu​ ​de​ ​dispersie)
○ apă​ ​legată​ ​fizico-chimic​ ​cu​ ​diferite​ ​structuri
● Sporii​ ​au​ ​puţină​ ​apă,​ ​în​ ​special​ ​apă​ ​legată
● ​ ​Bacteriile​ ​sunt​ ​fiinţe​ ​„acvatice”​ ​prin​ ​excelenţă
● Vacuolele​ ​sunt​ ​formaţiuni​ ​sferice​ ​care​ ​conţin​ ​diferite​ ​substanţe​ ​în​ ​soluţie​ ​apoasă
○ ​ ​Au​ ​o​ ​membrană​ ​lipoproteică​ ​numită​​ ​tonoplast
○ Au​ ​fost​ ​descrise​ ​în​ ​special​ ​la​ ​bacteriile​ ​acvatice​ ​şi​ ​ar​ ​putea​ ​avea​ ​un​ ​rol​ ​în​ ​plutirea
acestora.

Roluri:
1. Apa​ ​reprezintă​ ​un​ ​mediu​ ​de​ ​dispersie
2. Este​ ​reactiv​ ​în​ ​reacţiile​ ​metabolice
3. Reprezintă​ ​etapa​ ​finală​ ​a​ ​unor​ ​reacţii​ ​oxidative​ ​etc.

● Prin​ ​deshidratare​ ​(desicare)​ ​este​ ​posibilă​ ​prezervarea​ ​culturilor​ ​bacteriene​ ​timp​ ​îndelungat.
● O​ ​metodă​ ​des​ ​utilizată​ ​datorită​ ​eficienţei​ ​sale​ ​este​ ​liofilizarea​ ​(criodesicarea).
● Studiile​ ​ştiinţifice​ ​au​ ​arătat​ ​că,​ ​în​ ​general,​ ​germenii​ ​Gram-negativi​ ​rezistă​ ​mai​ ​puţin​ ​timp
liofilizării​ ​decât​ ​cei​ ​Gram-pozitivi,​ ​fenomen​ ​care​ ​a​ ​fost​ ​pus​ ​pe​ ​seama​ ​stratului​ ​mai​ ​subţire​ ​de
peptidoglican.

Substantele​ ​minerale

● 2-30%​ ​din​ ​greutatea​ ​uscată​ ​a​ ​bacteriei

● variază​ ​în​ ​funcţie​ ​de:
○ Specie
○ Vârsta​ ​culturii

18
 ○ Compoziţia​ ​chimică​ ​a​ ​mediului

● Unele​ ​elemente​ ​intră​ ​în​ ​compoziţia​ ​diferitelor​ ​structuri​ ​(exemplu​ ​sulful​ ​intră​ ​în​ ​structura
aminoacizilor,​ ​fosforul​ ​în​ ​structura​ ​fosfolipidelor​ ​etc).

Roluri:
1. favorizează​ ​schimburile​ ​cu​ ​mediul
2. participă​ ​la​ ​reglarea​ ​presiunii​ ​osmotice
3. pot​ ​stimula​ ​creşterea​ ​şi​ ​funcţia​ ​bacteriei​ ​(de​ ​exemplu​ ​fierul​ ​în​ ​cazul​ ​bacilului​ ​difteric,​ ​care
condiţionează​ ​şi​ ​producerea​ ​de​ ​toxine)
4. activează​ ​unele​ ​sisteme​ ​enzimatice,​ ​contribuie​ ​la​ ​reglarea​ ​pH-ului​ ​şi​ ​a​ ​potenţialului​ ​de
oxido-reducere.

Aşa​ ​cum​ ​am​ ​menţionat​ ​anterior,​ ​la​ ​nivel​ ​ribozomal​ ​se​ ​găsesc​ ​Mg​++​​ ​şi​ ​K+​​ .

Pigmentii

● Pigmentogeneza​ ​este​ ​caracteristică​ ​bacteriilor​ ​cromogene​ ​şi​ ​este​ ​dependentă​ ​de​ ​condiţiile​ ​de
cultivare.
● Producerea​ ​de​ ​pigmenţi​ ​poate​ ​reprezenta​ ​un​ ​criteriu​ ​de​ ​identificare​ ​(ex.​ ​în​ ​cazul​ ​tulpinilor​ ​de
Pseudomonas​ ​aeruginosa​ ​sau​ ​în​ ​cazul​ ​unor​ ​specii​ ​din​ ​genul​ ​Staphylococcus).
● In​ ​cazul​ ​stafilococilor,​ ​pigmentogeneza​ ​este​ ​doar​ ​un​ ​caracter​ ​orientativ​ ​şi​ ​nu​ ​vom​ ​clasifica​ ​drept
„patogenă”​ ​o​ ​tulpină​ ​de​ ​stafilococ​ ​în​ ​funcţie​ ​de​ ​„culoarea”​ ​coloniei.
● Stafilococii​ ​sunt​ ​condiţionat​ ​patogeni.
● Testul​ ​orientativ​ ​privind​ ​patogenitatea​ ​este​ ​testul​ ​coagulazei​ ​care​ ​ar​ ​trebui​ ​efectuat​ ​în​ ​mod
obligatoriu​ ​pentru​ ​toate​ ​tulpinile​ ​izolate​ ​de​ ​la​ ​pacienţi.

După​ ​localizarea​ ​pigmentului,​ ​bacteriile​ ​pot​ ​fi:

➔ cromofore​ ​(pigmentul​ ​este​ ​legat​ ​în​ ​citoplasmă);
➔ paracromofore​ ​(pigmentul​ ​este​ ​prezent​ ​în​ ​perete​ ​sau​ ​în​ ​stratul​ ​mucos,​ ​de​ ​exemplu​ ​la​ ​S.​ ​aureus
sau​ ​la​ ​Staphylococcus​ ​epidermidis);
➔ cromopare​ ​(pigmentul​ ​este​ ​difuzibil​ ​în​ ​mediu,​ ​de​ ​exemplu​ ​la​ ​Pseudomonas​ ​aeruginosa).

19
Datorită​ ​producerii​ ​de​ ​pigmenţi​ ​(albastru,​ ​galben-verde,​ ​maro​ ​etc.​ ​în​ ​cazul​ ​Ps.​ ​aeruginosa​ ​sau​ ​auriu,
citrin,​ ​alb​ ​în​ ​cazul​ ​tulpinilor​ ​de​ ​Staphylococcus)​ ​medicul​ ​de​ ​laborator​ ​se​ ​poate​ ​orienta​ ​în​ ​alegerea
testelor​ ​de​ ​identificare​ ​într-un​ ​anumit​ ​context​ ​clinic​ ​şi​ ​microbiologic.

Roluri
1. de​ ​protecţie​ ​faţă​ ​de​ ​radiaţiile​ ​UV​ ​(pigmenţi​ ​carotenoizi)
2. antibiotic​ ​(exemplu​ ​piocianina​ ​elaborată​ ​de​ ​P.​ ​aeruginosa​ ​faţă​ ​de​ ​B.​ ​anthracis)
3. Enzimatic

20.​ ​Glucidele,​ ​proteinele​ ​si​ ​lipidele​ ​in​ ​structura​ ​celulei​ ​bacteriene

Glucidele

În​ ​structura​ ​bacteriană​ ​se​ ​pot​ ​găsi:

● glucide​ ​simple​ ​cu​ ​rol​ ​în​ ​metabolismul​ ​intermediar​ ​glucidic
● glucide​ ​complexe,​ ​de​ ​exemplu​ ​poliozide,​ ​cu​ ​roluri​,​ ​de​ ​exemplu:
○ participă​ ​la​ ​realizarea​ ​structurii​ ​peretelui​ ​celular
○ fac​ ​parte​ ​din​ ​capsula​ ​unor​ ​bacterii​ ​etc.
Există​ ​teste​ ​biochimice​ ​în​ ​care​ ​se​ ​urmăreşte​ ​utilizarea​ ​sau​ ​imposibilitatea​ ​utilizării​ ​unui​ ​anumit​ ​zahar​ ​de
către​ ​o​ ​bacterie.​ ​Aceste​ ​teste​ ​sunt​ ​utile​ ​pentru​ ​identificarea​ ​bacteriei​ ​respective​ ​(în​ ​special​ ​în​ ​cazul
enterobacteriilor​ ​folosind​ ​mediile​ ​TSI,​ ​MIU,​ ​sistemele​ ​API​ ​etc).​ ​Testările​ ​biochimice​ ​sunt​ ​de​ ​mare
utilitate​ ​şi​ ​în​ ​studiul​ ​fungilor​ ​(auxanogramă,​ ​zimogramă).

Proteinele

Există:
● proteine​ ​simple​ ​(cu​ ​rol​ ​în​ ​metabolismul​ ​intermediar​ ​protidic)
● proteine​ ​complexe,​ ​cum​ ​ar​ ​fi:
○ mucoproteinele​ ​(ex.​ ​mucopolizaharidul​ ​de​ ​grup​ ​al​ ​S.​ ​pneumoniae​,​ ​acidul​ ​hialuronic​ ​din
structuri​ ​de​ ​tip​ ​capsular)
○ cromoproteinele​ ​(ex.​ ​catalaze,​ ​peroxidaze,​ ​citocromi)
○ nucleoproteinele​ ​(ex.​ ​în​ ​acizii​ ​nucleici).

20
Este​ ​de​ ​remarcat​ ​prezenţa​ ​în​ ​structurile​ ​bacteriene​ ​a​ ​unui​ ​aminoacid​ ​special,​ ​acidul​ ​diaminopimelic,
precum​ ​şi​ ​a​ ​aminoacizilor​ ​în​ ​forma​ ​D​ ​(ceea​ ​ce​ ​reprezintă​ ​o​ ​adaptare​ ​biochimică​ ​a​ ​bacteriilor​ ​faţă​ ​de
acţiunea​ ​nocivă​ ​a​ ​enzimelor​ ​proteolitice).

Lipidele

● Reprezintă​ ​mai​ ​puţin​ ​de​ ​10%​ ​din​ ​greutatea​ ​uscată​ ​a​ ​bacteriilor
● variază​ ​cantitativ​ ​în​ ​funcţie​ ​de:
○ Specie
○ vârsta​ ​culturii​ ​(cresc​ ​în​ ​celulele​ ​„îmbătrânite”,​ ​reprezentând​ ​probabil​ ​un​ ​semn​ ​de
degenerescenţă)
○ compoziţia​ ​mediului.

● La​ ​mycobacterii,​ ​sunt​ ​în​ ​cantitate​ ​mai​ ​mare​ ​(circa​ ​20-40%),​ ​în​ ​special​ ​la​ ​nivel​ ​parietal​ ​şi
determină​ ​o​ ​serie​ ​de​ ​proprietăţi​ ​specifice,​ ​inclusiv​ ​afinitatea​ ​tinctorială.
● Lipidele​ ​se​ ​pot​ ​găsi:
○ libere​ ​în​ ​vacuole
○ Combinate
○ Făcând​ ​parte​ ​din​ ​diferite​ ​structuri​ ​ale​ ​celulei​ ​bacteriene​ ​(perete,​ ​membrană,​ ​mezozomi).

Dintre​ ​lipidele​ ​bacteriene​ ​putem​ ​aminti:

➔ acizii​ ​graşi​ ​speciali​ ​(ex.​ ​acidul​ ​mycolic​ ​la​ ​mycobacterii)
➔ cerurile​ ​(acizi​ ​graşi​ ​plus​ ​alcooli​ ​monovalenţi​ ​superiori),​ ​care​ ​se​ ​găsesc​ ​în​ ​cantitate​ ​mare​ ​la
bacteriile​ ​acid-alcoolo-rezistente​ ​(ex.​ ​în​ ​peretele​ ​mycobacteriilor,​ ​nocardiilor​ ​etc).​ ​Dintre
acestea,​ ​ceara​ ​D​ ​pare​ ​a​ ​fi​ ​implicată​ ​în​ ​inducerea​ ​hipersensibilităţii​ ​întârziate​ ​(de​ ​tip​ ​IV).
➔ fosfolipidele,​ ​cum​ ​este​ ​lipoidul​ ​ubiquitar​ ​(difosfatidil​ ​glicerol)​ ​din​ ​Treponema​ ​pallidum​ ​(agentul
etiologic​ ​al​ ​sifilisului)​ ​sau​ ​lipidul​ ​A​ ​din​ ​structura​ ​lipopolizaharidului​ ​bacteriilor​ ​Gram-negative,​ ​cu
activitate​ ​toxică.

21
21.​ ​Substante​ ​cu​ ​actiune​ ​antibiotica​ ​produse​ ​de​ ​bacterii

Substanţe​ ​cu​ ​acţiune​ ​antibiotică:

● plasmidul​ ​„Col”​ ​codifică​ ​proprietatea​ ​unor​ ​bacterii​ ​de​ ​a​ ​elabora​ ​bacteriocine,​ ​cu​ ​efect​ ​asupra
altor​ ​bacterii​ ​receptive​ ​înrudite,​ ​de​ ​exemplu:
○ colicinele​ ​elaborate​ ​de​ ​E.​ ​coli
● unele​ ​bacterii​ ​din​ ​genul​ ​Bacillus​ ​produc​ ​antibiotice​ ​polipeptidice,​ ​de​ ​exemplu:
○ B.​ ​licheniformis​ ​produce​ ​bacitracina
○ B.​ ​brevis​ ​sintetizează​ ​gramicidina
○ B.​ ​polymyxa​ ​sintetizează​ ​polimixina
○ Vitaminele​ ​bacteriene

Dintre​ ​vitaminele​ ​produse​ ​de​ ​bacterii​ ​putem​ ​aminti:

● biotina,​ ​care​ ​poate​ ​fi​ ​secretată​ ​de​ ​exemplu​ ​de​ ​E.​ ​coli,​ ​B.​ ​subtilis,​ ​B.​ ​anthracis​ ​etc
● tiamina​ ​(B​1​),​ ​care​ ​poate​ ​fi​ ​sintetizată​ ​de​ ​E.​ ​coli,​ ​riboflavina​ ​sintetizată​ ​de​ ​B.​ ​subtilis
● vitaminele​ ​B2​ ​şi​ ​B12​ ​sintetizate​ ​de​ ​B.​ ​megaterium​ ​etc.
● vitaminele​ ​din​ ​grupurile​ ​B​ ​şi​ ​K,​ ​care​ ​pot​ ​fi​ ​sintetizate​ ​sub​ ​influenţa​ ​florei​ ​bacteriene​ ​intestinale
umane.

22.​ ​Nutritia​ ​principalelor​ ​bacterii

Generalitati

Nutriţia​ ​bacteriană​ ​=​ ​suma​ ​proceselor​ ​metabolice​ ​care​ ​conduc​ ​la​ ​producerea​ ​de​ ​materiale​ ​convertibile
în​ ​energie​ ​şi​ ​în​ ​diferite​ ​componente​ ​celulare
Nutrienţii​ ​=​ ​substanţe​ ​ale​ ​căror​ ​soluţii​ ​pot​ ​traversa​ ​membrana​ ​citoplasmatică​ ​pentru​ ​a​ ​fi​ ​antrenaţi​ ​în
reacţiile​ ​metabolice​ ​care​ ​asigură​ ​creşterea​ ​şi​ ​multiplicarea​ ​celulară.

22
În​ ​raport​ ​cu​ ​sursa​ ​de​ ​energie,​ ​bacteriile​ ​se​ ​împart​ ​în:
➔ bacterii​ ​care​ ​folosesc​ ​energie​ ​luminoasă​ ​şi​ ​trăiesc​ ​la​ ​lumină​ ​(photobacterii)
➔ bacterii​ ​care​ ​îşi​ ​procură​ ​energia​ ​prin​ ​procese​ ​de​ ​oxidoreducere​ ​catalizate​ ​enzimatic​ ​şi​ ​trăiesc​ ​la
întuneric​ ​(scotobacterii,​ ​chimiosintetizante).

În​ ​raport​ ​cu​ ​sursele​ ​folosite​ ​ca​ ​material​ ​de​ ​sinteză​ ​în​ ​ambele​ ​diviziuni​ ​se​ ​diferenţiază
➔ bacterii​ ​autotrofe,​ ​capabile​ ​să-şi​ ​sintetizeze​ ​toţi​ ​compuşii​ ​organici​ ​din​ ​materie​ ​anorganică
➔ bacterii​ ​heterotrofe,​ ​dependente​ ​de​ ​prezenţa​ ​unor​ ​compuşi​ ​organici.

Nutriţia​ ​principalelor​ ​bacterii​ ​studiate

● Majoritatea​ ​bacteriilor​ ​comensale,​ ​condiţionat​ ​patogene​ ​sau​ ​patogene​ ​importante​ ​pentru​ ​om,
sunt​ ​chimiosintetizante,​ ​heterotrofe.
● Se​ ​diferenţiază​ ​în​ ​funcţie​ ​de​ ​tipul​ ​respirator.
● Există​ ​şi​ ​bacteriile​ ​paratrofe,​ ​a​ ​căror​ ​energie​ ​trebuie​ ​oferită​ ​de​ ​gazdă.
○ Bacteriile​ ​paratrofe​ ​sunt​ ​parazite​ ​strict​ ​intracelular​ ​(de​ ​exemplu​ ​microorganismele​ ​din
genurile​ ​Rickettsia​ ​şi​ ​Chlamydia,​ ​care​ ​depind​ ​nutriţional​ ​de​ ​o​ ​gazdă​ ​vie).

● Creşterea​ ​microbiană​ ​necesită​ ​polimerizarea​ ​unor​ ​substanţe​ ​mai​ ​simple​ ​pentru​ ​a​ ​forma:
○ Proteine
○ acizi​ ​nucleici
○ Polizaharide
○ lipide.

● Aceste​ ​substanţe​ ​se​ ​obţin:

○ fie​ ​din​ ​mediul​ ​de​ ​cultură
○ fie​ ​sunt​ ​sintetizate​ ​de​ ​către​ ​celulele​ ​în​ ​creştere​ ​(sunt​ ​necesare​ ​diferite​ ​coenzime​ ​şi
legături​ ​macroergice​ ​de​ ​tipul​ ​celor​ ​din​ ​ATP).
● Substanţele​ ​necesare​ ​şi​ ​coenzimele​ ​implicate​ ​se​ ​pot​ ​obţine​ ​dintr-un​ ​număr​ ​relativ​ ​redus​ ​de
precursori​ ​metabolici.
● Dacă​ ​o​ ​celulă​ ​bacteriană​ ​primeşte​ ​substanţele​ ​necesare,​ ​va​ ​sintetiza​ ​diferite​ ​macromolecule

23
 ● secvenţa​ ​aranjării​ ​componentelor​ ​în​ ​aceste​ ​macromolecule​ ​este​ ​determinată:
○ fie​ ​după​ ​un​ ​model​ ​ADN-ADN​ ​(pentru​ ​acizii​ ​nucleici)​ ​sau​ ​ADN-ARN​ ​(pentru​ ​proteine)
○ fie​ ​cu​ ​un​ ​determinism​ ​enzimatic​ ​pentru​ ​carbohidraţi​ ​şi​ ​lipide.

● După​ ​ce​ ​moleculele​ ​au​ ​fost​ ​sintetizate,​ ​ele​ ​se​ ​autoansamblează​ ​⇒​ ​structuri​ ​supramoleculare:
○ Ribozomi
○ Perete
○ Flageli
○ Pili​ ​etc.
● Rata​ ​sintezei​ ​macromoleculelor​ ​şi​ ​activitatea​ ​căilor​ ​metabolice​ ​sunt​ ​foarte​ ​bine​ ​reglate​ ​(există​ ​o
permanentă​ ​balanţă​ ​a​ ​biosintezei).

Microorganismele​ ​=​ ​un​ ​grup​ ​de​ ​celule​ ​vii​ ​care​ ​utilizează​ ​o​ ​mare​ ​diversitate​ ​de​ ​căi​ ​metabolice
● de​ ​exemplu,​ ​mai​ ​multe​ ​căi​ ​diferite​ ​pot​ ​fi​ ​utilizate​ ​pentru​ ​asimilarea​ ​unui​ ​singur​ ​compus​ ​simplu,
benzoatul,​ ​iar​ ​o​ ​singură​ ​cale​ ​metabolică​ ​pentru​ ​benzoat​ ​poate​ ​fi​ ​reglată​ ​de​ ​mai​ ​multe​ ​sisteme
de​ ​control.
● Principiul​ ​determinant​ ​pentru​ ​căile​ ​metabolice​ ​este​ ​acela​ ​al​ ​organizării​ ​unui​ ​număr​ ​relativ​ ​mic
de​ ​tipuri​ ​de​ ​reacţii​ ​biochimice,​ ​într-o​ ​ordine​ ​specifică.
● Multe​ ​dintre​ ​căile​ ​biosintetice​ ​se​ ​pot​ ​deduce​ ​având​ ​în​ ​vedere​ ​structura​ ​chimică​ ​de​ ​la​ ​care​ ​se
porneşte,​ ​produsul​ ​final​ ​şi​ ​eventual​ ​unul​ ​sau​ ​doi​ ​metaboliţi​ ​intermediari.
● Principiul​ ​determinant​ ​al​ ​reglării​ ​metabolismului​ ​este​ ​acela​ ​că​ ​enzimele​ ​par​ ​a​ ​fi​ ​„chemate”​ ​în​ ​joc
numai​ ​când​ ​activitatea​ ​lor​ ​este​ ​necesară.
● Activitatea​ ​unei​ ​enzime​ ​poate​ ​fi​ ​modificată​ ​variind​ ​fie​ ​cantitatea​ ​ei,​ ​fie​ ​cea​ ​a​ ​substratului​ ​pe​ ​care
acţionează.
○ În​ ​unele​ ​cazuri​ ​activitatea​ ​enzimelor​ ​poate​ ​fi​ ​diminuată​ ​prin​ ​cuplarea​ ​unor​ ​efectori
specifici​ ​(metaboliţi​ ​care​ ​modulează​ ​activitatea​ ​enzimatică).
○ De​ ​multe​ ​ori,​ ​activitatea​ ​unei​ ​enzime​ ​care​ ​catalizează​ ​o​ ​etapă​ ​metabolică​ ​iniţială​ ​este
(poate​ ​fi)​ ​inhibată​ ​de​ ​produsul​ ​final​ ​al​ ​căii​ ​respective.
○ O​ ​astfel​ ​de​ ​inhibiţie​ ​nu​ ​poate​ ​depinde​ ​de​ ​competiţia​ ​pentru​ ​situsul​ ​de​ ​legare​ ​al​ ​enzimei
la​ ​nivelul​ ​substratului.
○ Inhibiţia​ ​depinde​ ​de​ ​faptul​ ​că​ ​enzimele​ ​reglatoare​ ​sunt​ ​alosterice.

24
 ○ Fiecare​ ​enzimă​ ​are:
■ un​ ​situs​ ​catalitic​ ​de​ ​legare​ ​cu​ ​substratul
■ unul​ ​sau​ ​mai​ ​multe​ ​alte​ ​situsuri​ ​de​ ​legare​ ​cu​ ​mici​ ​molecule​ ​reglatoare​ ​(numite
efectori).
○ Legarea​ ​unui​ ​efector​ ​de​ ​situsul​ ​său​ ​duce​ ​la​ ​o​ ​modificare​ ​conformaţională​ ​a​ ​enzimei​ ​⇒
afinitatea​ ​situsului​ ​catalitic:
■ ​ ​↓​ ​(inhibiţie​ ​allosterică)​ ​sau
■ ​ ​↑​ ​(activare​ ​allosterică).

● Când​ ​o​ ​bacterie​ ​peritriche​ ​se​ ​mişcă,​ ​flagelii​ ​se​ ​asociază​ ​şi​ ​se​ ​mişcă​ ​împreună​ ​⇒​ ​deplasare
liniară
● La​ ​diferite​ ​intervale​ ​de​ ​timp,​ ​bacteria​ ​îşi​ ​schimbă​ ​direcţia​ ​(flagelii​ ​„se​ ​dau​ ​peste​ ​cap”)
● Acest​ ​comportament​ ​face​ ​posibilă​ ​chemotaxia​ ​=​ ​o​ ​celulă​ ​care​ ​se​ ​îndepărtează​ ​de​ ​sursa
atractantului​ ​chimic​ ​îşi​ ​schimbă​ ​sensul​ ​de​ ​mişcare​ ​mult​ ​mai​ ​frecvent​ ​în​ ​comparaţie​ ​cu​ ​una​ ​care
se​ ​apropie​ ​de​ ​atractant​ ​şi​ ​ca​ ​o​ ​însumare,​ ​bacteria​ ​se​ ​va​ ​deplasa​ ​înspre​ ​atractant.
○ Spre​ ​exemplu,​ ​prezenţa​ ​unui​ ​zahar​ ​sau​ ​a​ ​unui​ ​aminoacid​ ​este​ ​sesizată​ ​de​ ​receptori
specifici​ ​localizaţi​ ​pe​ ​membrana​ ​celulară​ ​(de​ ​multe​ ​ori​ ​acelaşi​ ​receptor​ ​participă​ ​şi​ ​la
transportul​ ​membranar​ ​al​ ​acelei​ ​substanţe).
○ Celula​ ​bacteriană​ ​este​ ​prea​ ​mică​ ​pentru​ ​a​ ​fi​ ​capabilă​ ​să​ ​detecteze​ ​existenţa​ ​unui
gradient​ ​chimic​ ​(în​ ​spaţiu),​ ​dar​ ​s-a​ ​demonstrat​ ​experimental​ ​că​ ​detectează​ ​gradienţii​ ​în
timp​ ​(de​ ​exemplu,​ ​concentraţia​ ​unei​ ​substanţe​ ​scade​ ​în​ ​timp​ ​ce​ ​bacteria​ ​se
îndepărtează​ ​de​ ​sursă​ ​şi​ ​creşte​ ​în​ ​timp​ ​ce​ ​aceasta​ ​se​ ​apropie​ ​de​ ​sursă)
● Anumiţi​ ​compuşi​ ​acţionează​ ​ca:
○ respingători​ ​(R)
○ atractanţi​ ​(A).
● Un​ ​mecanism​ ​care​ ​ar​ ​explica​ ​răspunsul​ ​celulei​ ​faţă​ ​de​ ​A/R​ ​ar​ ​implica​ ​metilarea​ ​şi​ ​respectiv
demetilarea​ ​unei​ ​proteine​ ​specifice​ ​din​ ​membrană,​ ​care​ ​depinde​ ​de​ ​GMPc.
● Atractanţii​ ​produc​ ​o​ ​inhibiţie​ ​tranzitorie​ ​a​ ​demetilării​ ​acestei​ ​proteine.
● Respingătorii​ ​stimulează​ ​demetilarea.

25
Transducţie​ ​senzorială​ ​=​ ​mecanismul​ ​prin​ ​care​ ​o​ ​modificare​ ​în​ ​comportamentul​ ​celular​ ​se​ ​produce​ ​ca
răspuns​ ​la​ ​o​ ​modificare​ ​de​ ​mediu
● Aceasta​ ​pare​ ​să​ ​fie​ ​responsabilă​ ​de:
○ Chemotaxie
○ aerotaxie​ ​(deplasarea​ ​către​ ​concentraţia​ ​optimă​ ​de​ ​O​2​)
○ fototaxie​ ​(deplasarea​ ​bacteriei​ ​fototrofe​ ​către​ ​lumină)
○ deplasarea​ ​spre​ ​acceptorul​ ​de​ ​electroni​ ​etc.

23.​ ​Clasificarea​ ​bacteriilor​ ​in​ ​functie​ ​de​ ​tipul​ ​respirator

Respiraţia​ ​=​ ​suma​ ​reacţiilor​ ​biochimice​ ​aerobe​ ​sau​ ​anaerobe​ ​producătoare​ ​de​ ​energie.
● Mecanismul​ ​de​ ​bază​ ​este​ ​reprezentat​ ​de:
○ oxido-reducerea​ ​biologică​ ​(pierderea​ ​ionilor​ ​de​ ​hidrogen​ ​sau​ ​a​ ​electronilor)​ ​de​ ​către​ ​o
substanţă​ ​chimică​ ​(donor)
○ transportul​ ​lor​ ​pe​ ​molecula​ ​unei​ ​alte​ ​substanţe​ ​numită​ ​acceptor​ ​(prima​ ​se​ ​oxidează,​ ​a
doua​ ​se​ ​reduce:​ ​AH​2​​ ​+​ ​B​ ​<=>​ ​A​ ​+​ ​BH​2​).
În​ ​funcţie​ ​de​ ​natura​ ​acceptorului​ ​final,​ ​respiraţia​ ​poate​ ​fi
➔ Aerobă
➔ Anaerobă

Respiraţia​ ​aerobă​ ​(oxibiotică)

● Acceptorul​ ​final​ ​de​ ​electroni​ ​este​ ​reprezentat​ ​de​ ​oxigen.

● Respiraţia​ ​aerobă​ ​necesită​ ​existenţa​ ​membranei​ ​celulare.
● Electronii​ ​sunt​ ​pasaţi​ ​de​ ​la​ ​un​ ​reducător​ ​la​ ​un​ ​oxidant​ ​prin​ ​membrană​ ​cu​ ​ajutorul​ ​unui​ ​set
specific​ ​de​ ​transportori.
● Substratul​ ​reducător​ ​frecvent​ ​utilizat​ ​→​ ​ ​NADPH
Enzimele​ ​catenei​ ​respiratorii​ ​sunt:
➔ nicotinice​ ​(cu​ ​coenzima​ ​NAD​ ​şi​ ​NADP);
➔ flavinice​ ​(cu​ ​gruparea​ ​proteică​ ​FMN​ ​sau​ ​FAD);
➔ ferice​ ​(grupul​ ​prostetic​ ​conţine​ ​Fe​ ​sub​ ​formă​ ​de​ ​derivaţi​ ​ai​ ​protohemului,​ ​spre​ ​exemplu
citocromi,​ ​citocromoxidază,​ ​peroxidază​ ​etc).

26
NAD​ ​(nicotin​ ​adenin​ ​dinucleotid),​ ​NADP​ ​(nicotin​ ​adenin​ ​dinucleotid​ ​fosfat),​ ​FMN​ ​(flavin​ ​mononucleotid);
FAD​ ​(flavin​ ​adenin​ ​dinucleotid).

Pentru​ ​sinteza​ ​ATP-ului​ ​se​ ​utilizează​ ​fosforilarea​ ​oxidativă​ ​(la​ ​nivel​ ​de​ ​catalizator)​ ​cuplată​ ​cu​ ​partea
terminală​ ​a​ ​lanţului​ ​respirator.

Respiraţia​ ​anaerobă​ ​(anoxibiotică)

● Acceptorul​ ​final​ ​de​ ​electroni​ ​este​ ​reprezentat​ ​de​ ​orice​ ​substanţă​ ​anorganică​ ​diferită​ ​de​ ​oxigen
sau​ ​de​ ​orice​ ​substanţă​ ​organică​ ​(fermentaţia)
● Fosforilarea​ ​se​ ​face​ ​la​ ​nivelul​ ​substratului
● Tipul​ ​fermentativ​ ​este​ ​reprezentat​ ​de​ ​ansamblul​ ​acizilor​ ​care​ ​rezultă​ ​prin​ ​fermentaţia
zaharidelor
○ reprezintă​ ​un​ ​caracter​ ​fiziologic​ ​stabil,​ ​foarte​ ​important​ ​din​ ​punct​ ​de​ ​vedere​ ​taxonomic
şi​ ​biochimic.
○ Etapele​ ​fermentaţiei​ ​sunt​ ​mai​ ​reduse
○ câştigul​ ​energetic​ ​este​ ​mai​ ​mic.
○ Rolul​ ​biologic​ ​al​ ​fermentaţiei​ ​este​ ​reprezentat​ ​de​ ​producerea​ ​energiei​ ​şi​ ​nu​ ​de
obţinerea​ ​unor​ ​produşi​ ​finali.

Sinteza​ ​ATP-ului

● Se​ ​realizează​ ​prin​ ​cuplarea​ ​reacţiilor​ ​de​ ​oxidoreducere​ ​cu​ ​reacţiile​ ​de​ ​fosforilare.
● În​ ​respiraţia​ ​aerobă​ ​se​ ​utilizează​ ​mai​ ​ales​ ​fosforilarea​ ​oxidativă​ ​(la​ ​nivel​ ​de​ ​catalizator)​ ​cuplată
cu​ ​partea​ ​terminală​ ​a​ ​lanţului​ ​respirator.
● În​ ​respiraţia​ ​anaerobă​ ​fosforilarea​ ​se​ ​face​ ​la​ ​nivelul​ ​substratului,​ ​donatorii​ ​şi​ ​acceptorii​ ​fiind
metaboliţi​ ​anorganici​ ​(dar​ ​nu​ ​O​2​)​ ​sau​ ​organici​ ​(fermentaţia).

Energetica​ ​respiraţiei​ ​bacteriene

● Prin​ ​fosforilarea​ ​oxidativă​ ​se​ ​pot​ ​obţine​ ​38​ ​moli​ ​ATP​ ​pentru​ ​1​ ​mol​ ​de​ ​glucoză.
● Prin​ ​fosforilarea​ ​substratului​ ​se​ ​pot​ ​obţine​ ​circa​ ​2​ ​moli​ ​ATP​ ​pentru​ ​1​ ​mol​ ​de​ ​glucoză.

27
 ● Energia​ ​este​ ​folosită​ ​apoi​ ​în​ ​procese​ ​metabolice​ ​de​ ​asimilaţie.
Tipul​ ​respirator

În​ ​raport​ ​cu​ ​utilizarea​ ​proceselor​ ​pentru​ ​obţinerea​ ​energiei​ ​şi​ ​de​ ​relaţia​ ​cu​ ​oxigenul​ ​din​ ​mediu,
bacteriile​ ​se​ ​pot​ ​grupa​ ​în​ ​4​ ​„tipuri​ ​respiratorii”​ ​principale:
➢ strict​ ​aerob​ ​→​ ​bacteriile​ ​(spre​ ​exemplu​ ​Bordetella​ ​pertussis)​ ​se​ ​dezvoltă​ ​numai​ ​în​ ​prezenţa​ ​unei
presiuni​ ​crescute​ ​a​ ​O​2​,​ ​care​ ​este​ ​folosit​ ​ca​ ​acceptor​ ​final​ ​unic.
○ Aceste​ ​bacterii​ ​posedă​ ​catalază,​ ​peroxidază,​ ​citocromi​ ​(de​ ​exemplu​ ​catalaza​ ​desface
H​2​O​2​​ ​toxic​ ​pentru​ ​celula​ ​bacteriană)
○ utilizează​ ​numai​ ​procese​ ​de​ ​respiraţie
○ Unele​ ​specii​ ​aerobe​ ​(exemplu​ ​Pseudomonas​ ​aeruginosa)​ ​se​ ​pot​ ​dezvolta​ ​în​ ​medii​ ​lipsite
de​ ​oxigen,​ ​dacă​ ​în​ ​mediu​ ​sunt​ ​prezenţi​ ​nitratul​ ​sau​ ​nitritul;
➢ strict​ ​anaerob​ ​→​ ​bacteriile​ ​(spre​ ​exemplu​ ​Clostridium​ ​tetani,​ ​Clostridium​ ​botulinum,
Fusobacterium,​ ​Veillonella,​ ​Peptostreptococcus​ ​etc)​ ​cresc​ ​numai​ ​în​ ​absenţa​ ​O​2​.
○ Nu​ ​pot​ ​supravieţui​ ​în​ ​prezenţa​ ​O​2​,​ ​care​ ​nefiind​ ​redus​ ​are​ ​o​ ​acţiune​ ​bactericidă.
○ Nu​ ​au​ ​catalază,​ ​peroxidază​ ​(care​ ​acţionează​ ​asupra​ ​ionilor​ ​de​ ​O​2​​ ​sau​ ​asupra​ ​H​2​O​2​).
○ Aceste​ ​bacterii​ ​folosesc​ ​pentru​ ​obţinerea​ ​energiei​ ​numai​ ​procese​ ​de​ ​fermentaţie.
○ Pentru​ ​cultivarea​ ​lor​ ​este​ ​necesară​ ​utilizarea​ ​unui​ ​mediu​ ​cu​ ​potenţial​ ​redox​ ​foarte
scăzut.
➢ aerob​ ​facultativ​ ​anaerob​ ​→​ ​bacteriile​ ​(E.​ ​coli,​ ​S.​ ​aureus,​ ​S.​ ​pyogenes​ ​etc)​ ​se​ ​dezvoltă​ ​mai​ ​bine​ ​în
mediile​ ​cu​ ​oxigen,​ ​prin​ ​procese​ ​de​ ​respiraţie,​ ​dar​ ​pot​ ​prezenta​ ​ambele​ ​tipuri​ ​respiratorii,​ ​în
funcţie​ ​de​ ​potenţialul​ ​redox.
○ Majoritatea​ ​au​ ​catalază​ ​sau​ ​citocromoxidază,​ ​dar​ ​nu​ ​au​ ​peroxidaze​ ​flavoproteice.
○ În​ ​acest​ ​tip​ ​se​ ​încadrează​ ​majoritatea​ ​bacteriilor​ ​studiate.
➢ anaerob​ ​microaerofil​ ​→​ ​bacteriile​ ​(de​ ​exemplu​ ​Campylobacter)​ ​tolerează​ ​mici​ ​cantităţi​ ​de​ ​O​2​.

28
24.​ ​Definiti​ ​factorii​ ​de​ ​crestere​ ​bacterieni;​ ​exemple

Factorii​ ​de​ ​creştere​ ​=​ ​metaboliţii​ ​esenţiali​ ​pe​ ​care​ ​bacteria​ ​nu-i​ ​poate​ ​sintetiza​ ​pe​ ​baza​ ​substanţelor
care​ ​se​ ​găsesc​ ​în​ ​mediul​ ​extern.
● Trebuie​ ​neapărat​ ​incluşi​ ​în​ ​mediul​ ​de​ ​cultură​ ​în​ ​cazul​ ​în​ ​care​ ​dorim​ ​să​ ​izolăm​ ​microorganismul
respectiv,​ ​numit​ ​„microorganism​ ​pretenţios”​ ​(ex.​ ​factorii​ ​X​ ​şi​ ​V​ ​trebuie​ ​incluşi​ ​în​ ​mediul​ ​de
izolare​ ​pentru​ ​Haemophilus​ ​influenzae).

Bacteriile​ ​patogene​ ​sunt​​ ​heterotrofe.

● Adaptându-se​ ​la​ ​viaţa​ ​parazitară,​ ​devin​ ​dependente​ ​de​ ​o​ ​serie​ ​de​ ​astfel​ ​de​ ​factori​ ​de​ ​creştere
(unele​ ​sunt​ ​atât​ ​de​ ​dependente​ ​încât​ ​nu​ ​pot​ ​fi​ ​cultivate​ ​„in​ ​vitro”,​ ​de​ ​exemplu​ ​bacilul​ ​leprei​ ​-
Mycobacterium​ ​leprae).

25.​ ​Clasificati​ ​bacteriile​ ​in​ ​functie​ ​de​ ​temperatura​ ​optima​ ​de​ ​dezvoltare;
exemple

În​ ​funcţie​ ​de​ ​temperatura​ ​de​ ​dezvoltare,​ ​bacteriile​ ​pot​ ​fi:

➢ mezofile​,​ ​cu​ ​temperatura​ ​optimă​ ​de​ ​30-37ºC;
➢ psichrofile​,​ ​cu​ ​temperatura​ ​optimă​ ​în​ ​jur​ ​de​ ​20ºC​ ​(unele​ ​acceptând​ ​temperaturi​ ​apropiate​ ​de
0ºC;​ ​Listeria​ ​spp.​ ​poate​ ​supravieţui​ ​sau​ ​se​ ​poate​ ​chiar​ ​şi​ ​multiplica​ ​la​ ​temperatura​ ​din​ ​frigider).
○ Ele​ ​sunt​ ​adaptate​ ​la​ ​acest​ ​mediu​ ​prin​ ​numărul​ ​mare​ ​de​ ​acizi​ ​graşi​ ​nesaturaţi​ ​conţinuţi
de​ ​membrana​ ​plasmatică.
○ Gradul​ ​de​ ​nesaturare​ ​al​ ​unui​ ​acid​ ​gras​ ​se​ ​corelează​ ​cu​ ​timpul​ ​de​ ​solidificare​ ​sau​ ​stadiul
de​ ​tranziţie​ ​termică​ ​(temperatura​ ​la​ ​care​ ​se​ ​topeşte​ ​sau​ ​se​ ​solidifică​ ​lipidul).
○ Acizii​ ​graşi​ ​nesaturaţi​ ​rămân​ ​în​ ​fază​ ​lichidă​ ​la​ ​temperaturi​ ​joase,​ ​dar​ ​sunt​ ​denaturaţi​ ​la
temperaturi​ ​moderate.
○ Fie​ ​că​ ​acizii​ ​graşi​ ​din​ ​membrană​ ​se​ ​află​ ​în​ ​fază​ ​lichidă​ ​sau​ ​solidă,​ ​ei​ ​afectează​ ​fluiditatea
membranei,​ ​care​ ​afectează​ ​în​ ​mod​ ​direct​ ​capacitatea​ ​de​ ​a​ ​funcţiona.

29
 ➢ termofile​,​ ​cu​ ​temperatura​ ​optimă​ ​de​ ​50-60ºC​ ​(unele​ ​putând​ ​să​ ​se​ ​multiplice​ ​şi​ ​la​ ​temperaturi
apropiate​ ​de​ ​95ºC,​ ​ca​ ​de​ ​ex.​ ​Thermus​ ​aquaticus).
○ Bacteriile​ ​termofile​ ​sunt​ ​adaptate​ ​să​ ​reziste​ ​la​ ​temperaturi​ ​de​ ​peste​ ​60°C​ ​printr-o
varietate​ ​de​ ​modalități.
○ Acizii​ ​graşi​ ​din​ ​membrana​ ​bacteriilor​ ​termofile​ ​sunt​ ​acizi​ ​grași​ ​saturaţi,​ ​permiţând
membranelor​ ​să​ ​rămână​ ​stabile​ ​şi​ ​funcţionale​ ​la​ ​temperaturi​ ​ridicate.
➢ extrem​ ​termofile​ ​sau​ ​hipertermofile​,​ ​cu​ ​temperatura​ ​optimă​ ​de​ ​80°C​ ​sau​ ​mai​ ​mare​ ​şi​ ​o
temperatură​ ​de​ ​dezvoltare​ ​maximă​ ​de​ ​115°C.​ ​(2)​ ​Nu​ ​sunt​ ​patogene.

Bacteriile​ ​studiate​ ​de​ ​microbiologia​ ​medicală​ ​sunt​ ​în​ ​marea​ ​lor​ ​majoritate​ ​mezofile.

26.​ ​Structura​ ​si​ ​ ​sinteza​ ​peptidoglicanului

Sinteza​ ​peptidoglicanului​ ​se​ ​desfăşoară​ ​pe​ ​parcursul​ ​mai​ ​multor​ ​etape:

● Începe​ ​prin​ ​sinteza​ ​în​ ​citoplasmă​ ​a​ ​UDP-acid​ ​N-acetil​ ​muramic-pentapeptid​ ​(NAM).
○ Această​ ​structură​ ​se​ ​ataşează​ ​de​ ​bactoprenol​ ​(un​ ​lipid​ ​din​ ​membrana​ ​celulară)
● Urmează​ ​un​ ​lanţ​ ​de​ ​reacţii​ ​biochimice.
● Legarea​ ​încrucişată​ ​finală​ ​se​ ​realizează​ ​printr-o​ ​reacţie​ ​de​ ​transpeptidare​ ​în​ ​care​ ​terminaţiile
amino​ ​libere​ ​ale​ ​pentaglicinei​ ​înlocuiesc​ ​reziduurile​ ​terminale​ ​ale​ ​D-Ala​ ​de​ ​la​ ​peptidul​ ​învecinat.
○ Reacţia​ ​este​ ​catalizată​ ​de​ ​transpeptidaze​ ​=​ ​un​ ​set​ ​de​ ​enzime​ ​numite​ ​şi​ ​PBPs​ ​(penicillin
binding​ ​proteins)​ ​care:
■ Au​ ​activitate​ ​de​ ​transpeptidaze​ ​şi​ ​carboxipeptidaze
■ Controlează​ ​gradul​ ​de​ ​legare​ ​a​ ​peptidoglicanului​ ​(aspect​ ​foarte​ ​important​ ​în
diviziunea​ ​celulară).
○ La​ ​nivelul​ ​lor​ ​se​ ​pot​ ​lega​ ​penicilinele​ ​şi​ ​alte​ ​medicamente​ ​beta-lactamice

Această​ ​cale​ ​de​ ​biosinteză​ ​are​ ​o​ ​importanţă​ ​particulară​ ​în​ ​medicină,​ ​oferind​ ​şi​ ​baza​ ​acţiunii​ ​selective​ ​a
unor​ ​antibiotice​ ​(peniciline,​ ​cefalosporine,​ ​bacitracină,​ ​vancomicină,​ ​cicloserină​ ​etc).

Spre​ ​deosebire​ ​de​ ​celulele​ ​gazdei,​ ​microorganismele​ ​nu​ ​sunt​ ​izotone​ ​cu​ ​fluidele​ ​organismului.
● În​ ​interiorul​ ​lor​ ​presiunea​ ​osmotică​ ​este​ ​foarte​ ​mare
● Viabilitatea​ ​lor​ ​depinde​ ​de​ ​integritatea​ ​peretelui​ ​(peptidoglican)​ ​pe​ ​tot​ ​parcursul​ ​ciclului​ ​celular.

30
Orice​ ​compus​ ​care​ ​inhibă​ ​o​ ​etapă​ ​în​ ​biosinteza​ ​peptidoglicanului​ ​la​ ​o​ ​bacterie​ ​în​ ​creştere​ ​va​ ​putea
produce​ ​liza​ ​bacteriană​ ​(efect​ ​bactericid).

27.​ ​Definiti​ ​notiunea​ ​de​ ​cultivare​ ​a​ ​bacteriilor;​ ​enumerati​ ​pe​ ​ce​ ​substraturi​ ​se
realizeaza

Pentru​ ​a​ ​identifica​ ​agentul​ ​etiologic​ ​al​ ​unei​ ​infecţii,​ ​trebuie​ ​ca​ ​din​ ​produsul​ ​recoltat​ ​de​ ​la​ ​pacient​ ​să
obţinem​ ​mai​ ​întâi​ ​respectivul​ ​microorganism​ ​în​ ​cultură​ ​pură,​ ​pentru​ ​ca​ ​ulterior​ ​să​ ​îi​ ​putem​ ​studia
diferitele​ ​caractere​ ​în​ ​vederea​ ​identificării.

Metodele​ ​de​ ​cultivare​ ​a​ ​bacteriilor​ ​urmăresc​ ​mai​ ​multe​ ​obiective:

● obţinerea​ ​unei​ ​populaţii​ ​microbiene​ ​suficiente​ ​cantitativ​ ​pentru​ ​investigaţiile​ ​propuse,
● prevenirea​ ​contaminării​ ​produsului​ ​cercetat​ ​cu​ ​un​ ​microorganism​ ​străin
● izolarea​ ​fiecărei​ ​tulpini​ ​microbiene​ ​urmărite​ ​în​ ​cazul​ ​unui​ ​produs​ ​plurimicrobian​ ​în​ ​culturi
monomicrobiene​ ​denumite​ ​„culturi​ ​pure”.

Nu​ ​există​ ​un​ ​mediu​ ​unic,​ ​valabil​ ​pentru​ ​cultivarea​ ​oricărei​ ​bacterii.

Termenul​ ​„​însămânţare​”​ ​defineşte​ ​operaţia​ ​de​ ​introducere​ ​a​ ​unei​ ​cantitaţi​ ​de​ ​germeni​ ​într-un​ ​mediu
de​ ​cultură​ ​artificială,​ ​în​ ​timp​ ​ce​ ​pentru​ ​culturile​ ​celulare,​ ​ouă​ ​embrionate​ ​şi​ ​mai​ ​ales​ ​animale​ ​de
experienţă​ ​folosim​ ​termenul​ ​„inoculare”​.
Cultivarea​ ​se​ ​realizează​ ​prin​ ​însămânţarea​ ​bacteriilor​ ​pe​ ​medii​ ​de​ ​cultură​ ​=​ ​medii​ ​solide​ ​sau​ ​lichide​ ​care
asigură​ ​nutrienţii​ ​şi​ ​condiţiile​ ​fizico-chimice​ ​necesare​ ​creşterii​ ​şi​ ​multiplicării​ ​bacteriene

Cultură​ ​bacteriană​ ​=​ ​totalitatea​ ​bacteriilor​ ​acumulate​ ​prin​ ​multiplicarea​ ​într-un​ ​mediu​ ​de​ ​cultură​ ​poartă

31
Substraturi​ ​pe​ ​care​ ​se​ ​realizeaza​ ​cultivarea​ ​bacteriilor:

● Medii​ ​de​ ​cultura​ ​vii

● Medii​ ​de​ ​cultura​ ​artificiale​ ​-​ ​se​ ​pot​ ​clasifica​ ​dupa:
○ Starea​ ​de​ ​agregare
○ Natura​ ​ingredientelor
○ Complexitatea​ ​ingredientelor​ ​(de​ ​ex:​ ​medii​ ​speciale)
○ Scopul​ ​urmarit​ ​(de​ ​transport,​ ​de​ ​izolare,​ ​de​ ​identificare​ ​etc.)
○ Continutul​ ​in​ ​apa
Mediile​ ​de​ ​cultura​ ​artificiale​ ​pot​ ​fi:
➢ Simple
○ Agar
○ Apa​ ​peptonata
○ Bulion​ ​simplu
➢ Complexe
○ Agar-sange
○ Bulion​ ​glucozat
○ Agar​ ​Muller-Hinton

● Medii​ ​speciale:
○ Mediul​ ​electiv​ ​→​ ​contine​ ​ingredientele​ ​care​ ​convin​ ​cel​ ​mai​ ​bine​ ​dezvoltarii​ ​unei​ ​anumite
bacterii​ ​(ex:​ ​mediul​ ​Loffler,​ ​cu​ ​ser​ ​coagulat​ ​de​ ​bou,​ ​pentru​ ​bacilul​ ​difteric)
○ Mediul​ ​selectiv​ ​→​ ​inhiba​ ​dezvoltarea​ ​altor​ ​bacterii​ ​decat​ ​cea​ ​a​ ​carei​ ​izolare​ ​se
urmareste​ ​(ex:​ ​mediul​ ​cu​ ​telurit​ ​de​ ​K​ ​pt​ ​izolarea​ ​bacilului​ ​difteric)
○ Mediul​ ​de​ ​imbogatire​ ​→​ ​favorizeaza​ ​inmultirea​ ​anumitor​ ​bacterii​ ​patogene,​ ​inhiband
dezvoltarea​ ​florei​ ​de​ ​asociatie​ ​dintr-un​ ​produs​ ​patologic​ ​(ex:​ ​ ​mediul​ ​hiperclorurat
pentru​ ​stafilococ)
○ Mediul​ ​diferential​ ​→​ ​contine​ ​un​ ​anumit​ ​substrat​ ​care​ ​poate​ ​fi​ ​sau​ ​nu​ ​metabolizat,
determinand​ ​modificarea​ ​culorii​ ​sau​ ​aspectului​ ​culturii​ ​(ex:​ ​agarul​ ​cu​ ​albastru​ ​de
brom-timol​ ​lactozat​ ​-​ ​AABTL-​ ​care​ ​diferentiaza​ ​bacteriile​ ​lactoza-pozitive​ ​-cu​ ​este​ ​E.coli-
de​ ​bacteriile​ ​lactozo-negative​ ​-​ ​Salmonella)
● Colonia​ ​izolata

32
28.​ ​Definiti​ ​notiunea​ ​de​ ​crestere​ ​si​ ​multiplicare​ ​bacteriana

Creşterea​ ​oricărui​ ​organism​ ​are​ ​loc​ ​prin​ ​sinteza​ ​de​ ​noi​ ​molecule.
● Deoarece​ ​creşterea​ ​volumului​ ​celular​ ​raportată​ ​la​ ​creşterea​ ​suprafeţei​ ​este​ ​mai​ ​mare,​ ​în​ ​cursul
creşterii​ ​se​ ​ajunge​ ​la​ ​un​ ​punct​ ​critic.

Multiplicarea​ ​celulară​​ ​este​ ​o​ ​consecinţă​ ​a​ ​creşterii.

● Se​ ​restabileşte​ ​raportul​ ​optim​ ​dintre​ ​volumul​ ​şi​ ​suprafaţa​ ​celulei.
● Multiplicarea​ ​majorităţii​ ​bacteriilor​ ​se​ ​face​ ​prin​ ​diviziune​ ​simplă​ ​(binară).
● ​ ​Sporii​ ​nu​ ​reprezintă​ ​forme​ ​de​ ​multiplicare​ ​(aşa​ ​cum​ ​se​ ​întâmplă​ ​în​ ​cazul​ ​fungilor​ ​sau
paraziţilor).

29.​ ​Definiti​ ​notiunea​ ​de​ ​mediu​ ​selectiv,​ ​electiv​ ​si​ ​imbogatire;​ ​exemple

Mediul​ ​electiv
● conţine​ ​ingredientele​ ​care​ ​convin​ ​cel​ ​mai​ ​bine​ ​dezvoltării​ ​unei​ ​anumite​ ​bacterii
● de​ ​exemplu​ ​mediul​ ​Lőffler,​ ​cu​ ​ser​ ​coagulat​ ​de​ ​bou,​ ​pentru​ ​bacilul​ ​difteric

Mediul​ ​selectiv
● Inhiba,​ ​prin​ ​conţinutul​ ​său​ ​în​ ​substanţe​ ​antimicrobiene​ ​dezvoltarea​ ​altor​ ​bacterii​ ​decât​ ​cea​ ​a
cărei​ ​izolare​ ​se​ ​urmăreşte.
● De​ ​exemplu,​ ​mediul​ ​cu​ ​telurit​ ​de​ ​potasiu​ ​pentru​ ​izolarea​ ​bacilului​ ​difteric​ ​sau​ ​medii​ ​în​ ​care
includem​ ​antibiotice​ ​(faţă​ ​de​ ​care​ ​bacteria​ ​care​ ​se​ ​doreşte​ ​a​ ​fi​ ​izolată​ ​este​ ​rezistentă)
Mediul​ ​de​ ​îmbogăţire
● favorizează​ ​înmulţirea​ ​anumitor​ ​bacterii​ ​patogene,​ ​inhibând​ ​dezvoltarea​ ​florei​ ​de​ ​asociaţie
dintr-un​ ​produs​ ​patologic.
● Funcţionează​ ​concomitent​ ​ca​ ​mediu​ ​selectiv​ ​şi​ ​ca​ ​mediu​ ​electiv
● de​ ​exemplu,​ ​mediul​ ​hiperclorurat​ ​pentru​ ​stafilococ​ ​sau​ ​mediile​ ​de​ ​îmbogăţire​ ​utilizate​ ​pentru
izolarea​ ​Salmonella​ ​typhi

33
30.​ ​Definiti​ ​notiunea​ ​de​ ​mediu​ ​diferential;​ ​exemple

Mediul​ ​diferenţial
● conţine​ ​un​ ​anumit​ ​substrat​ ​(de​ ​exemplu​ ​unele​ ​zaharuri)​ ​care​ ​poate​ ​fi​ ​sau​ ​nu​ ​metabolizat,
determinând​ ​modificarea​ ​culorii​ ​sau​ ​aspectului​ ​culturii.
● Exemple:
○ agarul​ ​cu​ ​albastru​ ​de​ ​brom-timol​ ​lactozat​ ​(AABTL)​ ​care​ ​diferenţiază​ ​bacteriile
lactoză-pozitive​ ​(cum​ ​este​ ​E.​ ​coli)​ ​de​ ​bacteriile​ ​lactoză-negative​ ​(Shigella,​ ​Salmonella)
○ ADCL​ ​(agar​ ​dezoxicolat​ ​citrat​ ​lactoză)
○ TSI​ ​(3​ ​zaharuri​ ​şi​ ​fier)
○ MIU​ ​(mobilitate​ ​indol​ ​uree)

31.​ ​Ce​ ​este​ ​o​ ​colonie​ ​bacteriana?​ ​Cum​ ​se​ ​pot​ ​obtine​ ​colonii​ ​bacteriene​ ​izolate?

Colonia​ ​=​ ​totalitatea​ ​bacteriilor​ ​rezultate​ ​din​ ​multiplicarea​ ​unei​ ​singure​ ​celule​ ​bacteriene.
● Pe​ ​medii​ ​solide,​ ​germenii​ ​însămânţaţi​ ​în​ ​suprafaţă​ ​produc​ ​colonii.
● O​ ​colonie​ ​este​ ​o​ ​clonă​ ​bacteriană.

Coloniile​ ​izolate​ ​se​ ​pot​ ​obţine​ ​de​ ​exemplu​ ​prin​ ​tehnica​ ​însămânţării​ ​prin​ ​dispersie​ ​(cu​ ​ansa
bacteriologică​ ​sau​ ​cu​ ​tamponul).
● După​ ​prelevarea​ ​cu​ ​ansa​ ​a​ ​unei​ ​porţiuni​ ​din​ ​produsul​ ​patologic,​ ​inoculul​ ​este​ ​dispersat​ ​pe​ ​latura
unui​ ​viitor​ ​poligon
● se​ ​resterilizează​ ​ansa
● se​ ​verifică​ ​temperatura,​ ​prin​ ​atingerea​ ​mediului​ ​într-o​ ​zonă​ ​neînsămânţată,​ ​cât​ ​mai​ ​periferic
● cu​ ​ansa​ ​sterilă​ ​se​ ​trasează​ ​a​ ​doua​ ​latură​ ​a​ ​poligonului
● se​ ​resterizează​ ​ansa​ ​şi​ ​se​ ​repetă​ ​procedeul​ ​descris​ ​până​ ​la​ ​realizarea​ ​a​ ​4-5​ ​laturi,​ ​fără​ ​a​ ​atinge
prima​ ​latură
● În​ ​acest​ ​mod,​ ​pe​ ​ultimele​ ​„laturi”​ ​ale​ ​poligonului​ ​se​ ​vor​ ​putea​ ​observa​ ​după​ ​trecerea​ ​timpului
necesar​ ​multiplicării​ ​bacteriene,​ ​colonii​ ​izolate,​ ​bine​ ​individualizate

34
Incubarea​ ​constă​ ​în​ ​menţinerea​ ​mediilor​ ​de​ ​cultură​ ​însămânţate,​ ​în​ ​condiţiile​ ​necesare​ ​pentru
dezvoltarea​ ​culturii.
● Majoritatea​ ​speciilor​ ​bacteriene​ ​se​ ​dezvoltă​ ​şi​ ​duc​ ​la​ ​apariţia​ ​unei​ ​culturi​ ​în​ ​circa​ ​18-24​ ​de​ ​ore
de​ ​incubare​ ​la​ ​temperatura​ ​optimă​ ​de​ ​dezvoltare​ ​(asigurată​ ​în​ ​termostat)​ ​pentru​ ​că​ ​timpul​ ​de
generaţie​ ​este​ ​de​ ​circa​ ​30​ ​minute.
● Mycobacterium​ ​tuberculosis​ ​are​ ​un​ ​timp​ ​de​ ​generaţie​ ​de​ ​12-27​ ​ore​ ​şi​ ​în​ ​acest​ ​caz​ ​cultura​ ​devine
pozitivă​ ​în​ ​2-8​ ​săptămâni.
● Pentru​ ​bacteriile​ ​strict​ ​anaerobe​ ​este​ ​necesară​ ​incubarea​ ​în​ ​anaerobioză​ ​(ex.​ ​în​ ​medii​ ​la​ ​care
s-au​ ​adăugat​ ​ingrediente​ ​cu​ ​activitate​ ​reducătoare​ ​sau​ ​în​ ​anaerostat);​ ​dorim​ ​să​ ​subliniem​ ​că
dacă​ ​transportul​ ​nu​ ​se​ ​face​ ​în​ ​condiţii​ ​de​ ​anaerobioză,​ ​nu​ ​vom​ ​mai​ ​obţine​ ​nici​ ​un​ ​rezultat
indiferent​ ​de​ ​mediile​ ​utilizate

32.​ ​Fazele​ ​dezvoltarii​ ​unei​ ​culturi​ ​bacteriene

● Teoretic,​ ​dinamica​ ​unei​ ​populaţii​ ​bacteriene​ ​ar​ ​trebui​ ​să​ ​evolueze​ ​exponenţial.
● Dinamica​ ​reală​ ​a​ ​populaţiei​ ​bacteriene​ ​în​ ​cultură​ ​discontinuă​ ​are​ ​însă​ ​o​ ​evoluţie​ ​caracterizată
printr-o​ ​curbă​ ​la​ ​care​ ​distingem​ ​patru​ ​faze:
○ faza​ ​de​ ​lag;
○ ​ ​faza​ ​de​ ​multiplicare​ ​logaritmică;
○ faza​ ​staţionară
○ faza​ ​de​ ​declin

1. Faza​ ​de​ ​lag

➢ Numărul​ ​bacteriilor​ ​însămânţate​ ​rămâne​ ​staţionar​ ​sau​ ​scade;

➢ germenii​ ​se​ ​adaptează​ ​la​ ​condiţiile​ ​mediului.
➢ Bacteriile​ ​sunt:
○ foarte​ ​active​ ​metabolic,
○ îşi​ ​consumă​ ​până​ ​la​ ​dispariţie​ ​incluziile,
○ cresc​ ​mult​ ​în​ ​dimensiuni,
○ sintetizează​ ​enzime,​ ​proteine,​ ​acizi​ ​nucleici​ ​etc.
○ nu​ ​se​ ​divid

35
 ○ sunt​ ​foarte​ ​sensibile​ ​la​ ​antibiotice.
➢ durează​ ​aproximativ​ ​2​ ​ore
➢ este​ ​aparent​ ​dependentă​ ​de​ ​o​ ​varietate​ ​de​ ​factori​ ​incluzând:
○ dimensiunea​ ​inoculului,
○ timpul​ ​necesar​ ​pentru​ ​a-şi​ ​reveni​ ​din​ ​şocul​ ​fizic​ ​datorat​ ​transportului,
○ timpul​ ​necesar​ ​pentru​ ​sinteza​ ​coenzimelor​ ​esenţiale​ ​sau​ ​a​ ​factorilor​ ​de​ ​diviziune
○ timpul​ ​necesar​ ​pentru​ ​sinteza​ ​a​ ​noi​ ​enzime​ ​ce​ ​sunt​ ​necesare​ ​pentru​ ​a​ ​metaboliza
substratul​ ​prezent​ ​în​ ​mediu.

2.​ ​Faza​ ​de​ ​multiplicare​ ​logaritmică​ ​(exponenţială)

Celulele​ ​bacteriene​ ​prezintă​ ​caracteristicile​ ​tipice​ ​speciei​ ​(dimensiunile​ ​sunt​ ​însă​ ​ceva​ ​mai​ ​mari)
● citoplasma​ ​este​ ​intens​ ​bazofilă
● Omogenă
● lipsită​ ​de​ ​incluzii.
Bacteriile​ ​sunt​ ​foarte​ ​sensibile​ ​la​ ​antibiotice.
➢ Această​ ​fază​ ​este​ ​adecvată​ ​pentru​ ​studierea​ ​bacteriilor
➢ sau​ ​pentru​ ​recoltarea​ ​lor​ ​în​ ​vederea​ ​preparării​ ​de​ ​vaccinuri.
➢ durează​ ​aproximativ​ ​2-3​ ​ore.

3.Faza​ ​staţionară

➢ Multiplicarea​ ​este​ ​realizată​ ​în​ ​progresie​ ​aritmetică,​ ​dar​ ​pentru​ ​că​ ​numărul​ ​bacteriilor​ ​care​ ​sunt
distruse​ ​este​ ​aproximativ​ ​egal​ ​cu​ ​numărul​ ​bacteriilor​ ​nou​ ​apărute​ ​rata​ ​de​ ​creştere​ ​devine​ ​nulă.
➢ Germenii​ ​au​ ​morfologia​ ​caracteristică​ ​speciei
➢ în​ ​această​ ​fază​ ​realizăm​ ​identificarea​ ​germenilor.
➢ Apar​ ​incluziile​ ​caracteristice.
➢ La​ ​speciile​ ​sporogene​ ​începe​ ​formarea​ ​sporilor.
➢ Durează​ ​aproximativ​ ​2-3​ ​zile.

4.Faza​ ​de​ ​declin

➢ Substratul​ ​nutritiv​ ​sărăceşte
➢ apar​ ​metaboliţi​ ​toxici

36
 ➢ bacteriile​ ​sunt​ ​distruse​ ​progresiv
➢ se​ ​produc​ ​şi​ ​enzime​ ​autolitice
➢ rezervele​ ​de​ ​hrană​ ​din​ ​incluzii​ ​(ex.​ ​acidul​ ​poli-β-hidroxi​ ​butiric​ ​sau​ ​glicogenul)​ ​se​ ​consumă
➢ pentru​ ​un​ ​timp​ ​sursa​ ​de​ ​energie​ ​rămâne​ ​doar​ ​ARN-ul​ ​celular.
➢ Unele​ ​bacterii​ ​pot​ ​persista​ ​2-3​ ​luni.
➢ În​ ​acest​ ​scop​ ​se​ ​pot​ ​activa​ ​mecanisme​ ​speciale​ ​de​ ​reglare​ ​şi​ ​se​ ​exprimă​ ​o​ ​serie​ ​de​ ​gene​ ​care​ ​duc
la​ ​sinteza​ ​unor​ ​proteine​ ​speciale​ ​care​ ​permit​ ​adaptarea​ ​pentru​ ​o​ ​durată​ ​limitată​ ​de​ ​timp.
➢ La​ ​speciile​ ​sporogene,​ ​fenomenul​ ​de​ ​sporogeneză​ ​devine​ ​foarte​ ​intens.

33.​ ​Aspectele​ ​culturilor​ ​bacteriene​ ​pe​ ​medii​ ​solide;​ ​coleratii​ ​intre​ ​acestea​ ​si
patogenitatea;​ ​exemple

Condiţiile​ ​de​ ​cultivare​ ​+​ ​aspectul​ ​culturii​ ​=​ ​caractere​ ​cheie​ ​în​ ​identificarea​ ​bacteriilor.
● Aspectul​ ​coloniilor​ ​variază​ ​între​ ​diferitele​ ​bacterii,​ ​fără​ ​a​ ​permite​ ​diferenţieri​ ​definitive​ ​de
specie​ ​(dar​ ​au​ ​utilitate​ ​în​ ​contextul​ ​studierii​ ​tuturor​ ​caracterelor​ ​bacteriene​ ​şi​ ​în​ ​contextul
general​ ​al​ ​diagnosticului​ ​de​ ​laborator,​ ​care​ ​la​ ​rândul​ ​său​ ​trebuie​ ​să​ ​aibă​ ​loc​ ​într-un​ ​context​ ​în
care​ ​punem​ ​în​ ​balanţă​ ​şi​ ​alte​ ​elemente,​ ​clinice,​ ​paraclinice;​ ​colaborarea​ ​între​ ​medicii​ ​de​ ​diferite
specialităţi​ ​este​ ​esenţială).
● Se​ ​examinează:
○ dimensiunea​ ​(coloniile​ ​pot​ ​fi​ ​mari,​ ​de​ ​peste​ ​2​ ​mm;​ ​medii,​ ​de​ ​circa​ ​1-2​ ​mm​ ​şi​ ​mici,​ ​sub​ ​1
mm),
○ conturul​ ​(circular,​ ​lobat,​ ​zimţat),
○ relieful​ ​(plat,​ ​bombat,​ ​acuminat,​ ​papilat),
○ suprafaţa​ ​(lucioasă,​ ​granulară,​ ​rugoasă),
○ culoarea​ ​(pigmentate,​ ​nepigmentate),
○ opacitatea​ ​(transparente,​ ​opace),
○ Consistenţa,
○ aderenţa​ ​la​ ​mediu,
○ prezenţa​ ​sau​ ​absenţa​ ​hemolizei​ ​(pe​ ​medii​ ​de​ ​tipul​ ​geloză-sânge).

37
Colonia​ ​S​ ​(smooth)
➢ are​ ​suprafaţă​ ​bombată​ ​şi​ ​netedă,
➢ margini​ ​circulare
➢ adesea​ ​aspect​ ​strălucitor.
➢ Germenii​ ​păstrează​ ​structura​ ​antigenică​ ​şi​ ​nu​ ​aglutinează​ ​spontan​ ​cu​ ​soluţie​ ​salină​ ​fiziologică.
➢ Germenii​ ​capsulaţi​ ​îşi​ ​păstrează​ ​capsula.
➢ Virulenţa​ ​este​ ​conservată.
➢ Majoritatea​ ​bacteriilor​ ​studiate​ ​formează​ ​colonii​ ​de​ ​tip​ ​S:
○ S.​ ​aureus
○ S.​ ​pyogenes
○ E.​ ​coli

Colonia​ ​R​ ​(rough)

➢ este​ ​plată,
➢ suprafaţa​ ​ei​ ​prezintă​ ​rugozităţi,
➢ marginile​ ​sunt​ ​crenelate.
➢ Structura​ ​antigenică​ ​nu​ ​este​ ​caracteristică.
➢ Nu​ ​păstrează​ ​capsula.
➢ Virulenţa​ ​nu​ ​este​ ​conservată​ ​→​ ​excepţii:
○ Bacillus​ ​anthracis​,
○ Mycobacterium​ ​tuberculosis​,
○ Corynebacterium​ ​diphteriae
➢ O​ ​bacterie​ ​care​ ​în​ ​mod​ ​caracteristic​ ​duce​ ​la​ ​apariţia​ ​unei​ ​colonii​ ​de​ ​tip​ ​S​ ​(ex.​ ​o​ ​enterobacterie),
în​ ​cazul​ ​în​ ​care​ ​testele​ ​de​ ​identificare​ ​prin​ ​reacţii​ ​antigen-anticorp​ ​(ex.​ ​aglutinare​ ​pe​ ​lamă,
folosind​ ​anticorpi​ ​cunoscuţi)​ ​nu​ ​se​ ​efectuează​ ​la​ ​timpul​ ​potrivit​ ​ci​ ​mai​ ​târziu,​ ​prin​ ​„înbătrânire”
va​ ​suferi​ ​anumite​ ​modificări​ ​⇒​ ​coloniile​ ​vor​ ​deveni​ ​de​ ​tip​ ​R​ ​iar​ ​identificarea​ ​pe​ ​baza​ ​caracterelor
antigenice​ ​nu​ ​va​ ​mai​ ​fi​ ​posibilă.

Colonia​ ​M​ ​(mucoid)

➢ este​ ​mare,​ ​strălucitoare,​ ​mucoasă.
➢ Este​ ​dată​ ​de​ ​exemplu​ ​de​ ​bacteriile​ ​care​ ​prezintă​ ​capsule​ ​mari​ ​(exemplu​ ​Klebsiella​ ​pneumoniae​)

38
 ➢ Coloniile​ ​de​ ​Streptococcus​ ​pneumoniae​ ​pot​ ​fi​ ​şi​ ​de​ ​tip​ ​S​ ​şi​ ​de​ ​tip​ ​M.

● În​ ​cazul​ ​bacteriilor​ ​foarte​ ​mobile​ ​(de​ ​ex.​ ​Proteus​ ​spp​.)​ ​pe​ ​mediile​ ​obişnuite​ ​nu​ ​vom​ ​putea​ ​obţine
colonii​ ​izolate​ ​(a​ ​fost​ ​descris​ ​fenomenul​ ​de​ ​„invazie”).
● Cultura​ ​se​ ​întinde​ ​pe​ ​toată​ ​suprafaţa​ ​plăcii​ ​în​ ​strat​ ​continuu​ ​sub​ ​forma​ ​unor​ ​valuri​ ​succesive.
● Fenomenul​ ​de​ ​„invazie”​ ​poate​ ​fi​ ​inhibat​ ​prin​ ​incorporarea​ ​în​ ​mediu​ ​de​ ​acizi​ ​sau​ ​săruri​ ​biliare,
tiosulfat​ ​de​ ​sodiu​ ​etc.

34.​ ​Aspectele​ ​culturilor​ ​bacteriene​ ​pe​ ​medii​ ​lichide;​ ​corelatii​ ​intre​ ​acestea​ ​si
patogenitatea;​ ​exemple

● Bacteriile​ ​şi​ ​fungii​ ​facultativ​ ​anaerobi​ ​se​ ​dezvoltă​ ​în​ ​toată​ ​masa​ ​de​ ​lichid,​ ​tulburându-l.
● Bacteriile​ ​strict​ ​aerobe​ ​se​ ​dezvoltă​ ​preponderent​ ​la​ ​suprafaţa​ ​mediului.
● Ca​ ​un​ ​aspect​ ​particular,​ ​în​ ​apa​ ​peptonată​ ​Vibrio​ ​cholerae​ ​se​ ​poate​ ​dezvolta​ ​şi​ ​formează​ ​un​ ​„văl”
la​ ​suprafaţa​ ​mediului.
○ În​ ​acest​ ​caz,​ ​pH-ul​ ​mediului​ ​este​ ​9-9,5.
● Bacteriile​ ​care​ ​pe​ ​medii​ ​solide​ ​produc​ ​colonii​ ​de​ ​tip​ ​S,​ ​pe​ ​medii​ ​lichide​ ​tulbură​ ​omogen​ ​mediul
(majoritatea​ ​bacteriilor).
● Variantele​ ​R​ ​realizează​ ​o​ ​tulburare​ ​mai​ ​puţin​ ​omogenă.
○ Pot​ ​lăsa​ ​mediul​ ​limpede,​ ​formând​ ​flocoane​ ​care​ ​se​ ​depun​ ​sau​ ​un​ ​strat​ ​(văl)​ ​la​ ​suprafaţa
mediului​ ​(de​ ​exemplu​ ​bacilul​ ​difteric​ ​sau​ ​bacilul​ ​tuberculos)

35.​ ​Sisteme​ ​de​ ​culturi​ ​continue;​ ​definitii​ ​si​ ​exemple

Culturile​ ​bacteriene​ ​sunt:

● Discontinue:
○ se​ ​realizează​ ​în​ ​volum​ ​limitat​ ​de​ ​mediu
○ care​ ​nu​ ​este​ ​reînnoit
● Continue:
○ mediul​ ​de​ ​cultură​ ​este​ ​continuu​ ​reînnoit.
○ O​ ​populaţie​ ​bacteriană​ ​poate​ ​fi​ ​menţinută​ ​indefinit​ ​în​ ​faza​ ​de​ ​multiplicare​ ​exponenţială
dacă​ ​se​ ​adaugă​ ​continuu​ ​mediu​ ​de​ ​cultură​ ​proaspăt,​ ​cu​ ​omogenizare​ ​prin​ ​curent​ ​de​ ​aer

39
 steril​ ​şi​ ​evacuare​ ​a​ ​unei​ ​cantităţi​ ​corespunzătoare​ ​de​ ​cultură​ ​(de​ ​exemplu​ ​în​ ​dispozitivul
numit​ ​chemostat​ ​sau​ ​turbidostat).

Chemostatul​ ​utilizează​ ​un​ ​mediu​ ​de​ ​cultură​ ​în​ ​care​ ​unul​ ​dintre​ ​nutrienţi,​ ​aflat​ ​în​ ​concentraţie​ ​mai
redusă​ ​decât​ ​ceilalţi,​ ​funcţionează​ ​ca​ ​factor​ ​limitant​ ​al​ ​creşterii.
➢ Mediul​ ​de​ ​cultură​ ​proaspăt​ ​este​ ​admis​ ​în​ ​vasul​ ​de​ ​cultură​ ​în​ ​ritmul​ ​în​ ​care​ ​este​ ​consumat
factorul​ ​limitant,​ ​iar​ ​cultura​ ​este​ ​evacuată​ ​cu​ ​acelaşi​ ​ritm.
➢ Cultura​ ​este​ ​menţinută​ ​astfel​ ​la​ ​o​ ​valoare​ ​constantă​ ​şi​ ​submaximală​ ​ratei​ ​de​ ​creştere,​ ​reglată
prin​ ​factorul​ ​limitant.
➢ Chemostatele​ ​sunt​ ​foarte​ ​utile​ ​pentru​ ​obţinerea​ ​de​ ​tulpini​ ​mutante​ ​pentru​ ​că​ ​după​ ​ce​ ​rata​ ​de
multiplicare​ ​a​ ​fost​ ​determinată​ ​şansa​ ​de​ ​selectare​ ​a​ ​acestor​ ​tulpini​ ​este​ ​mai​ ​mare

În​ ​laboratorul​ ​de​ ​microbiologie​ ​clinică,​ ​de​ ​regulă​ ​se​ ​utilizează​ ​culturile​ ​discontinue.

36.​ ​Definiti​ ​notiunile​ ​de​ ​asepsie​ ​si​ ​antisepsie;​ ​exemple​ ​de​ ​antiseptice;​ ​aplicatii

Asepsie​ ​=​ ​anasamblul​ ​de​ ​metode​ ​prin​ ​care​ ​evitam​ ​contaminarea​ ​mediului​ ​ambiant​ ​cu​ ​germeni
microbieni​ ​sau​ ​prin​ ​care​ ​putem​ ​mentine​ ​“sterilitatea”​ ​tesuturilor,​ ​mediilor​ ​de​ ​cultura,​ ​medicamentelor
injectabile​ ​etc.

Antisepsie​ ​=​ ​inlaturarea​ ​sau​ ​distrugerea​ ​formelor​ ​vegetative​ ​(nu​ ​spori)​ ​microbiene​ ​de​ ​pe​ ​tegumente,
mucoase​ ​sau​ ​din​ ​plagi
➔ Se​ ​realizeaza​ ​cu​ ​ajutorul​ ​substantelor​ ​antiseptice

Antisepticele​ ​→​ ​se​ ​utilizeaza​ ​pentru​ ​dezinfectia​ ​tegumentelor​ ​si​ ​mucoaselor​ ​si/sau​ ​a​ ​mainilor
● Exemple:
➔ Alcoolul​ ​etilic​ ​70%
➔ Diferiti​ ​derivati​ ​halogenati
➔ Hipermanganat​ ​de​ ​K​ ​1%o​ ​ ​→​ ​utilizat​ ​in​ ​antiseptizarea​ ​mucoaselor
➔ Peroxid​ ​de​ ​oxigen​ ​sol​ ​3%​ ​in​ ​apa​ ​→​ ​utilizat​ ​in​ ​atiseptizarea​ ​plagilor
➔ Rivanol
➔ Tincturi​ ​de​ ​iod​ ​5%

40
 ➔ KMnO₄​ ​0,1%

Atat​ ​in​ ​cazul​ ​antisepticelor,​ ​cat​ ​si​ ​in​ ​cazul​ ​denzifectantelor​ ​este​ ​important​ ​ca​ ​subsanta​ ​utilizata:
➔ Sa​ ​aiba​ ​concentratia​ ​corespunzatoare
➔ Sa​ ​fie​ ​aplicata​ ​pe​ ​o​ ​durata​ ​de​ ​timp​ ​corespunzatoare
➔ Sa​ ​se​ ​afle​ ​in​ ​termenul​ ​de​ ​garantie

Aceeasi​ ​substanta​ ​chimica​ ​(ex:​ ​cloramina)​ ​poate​ ​intra​ ​in​ ​categoria​ ​antisepticelor​ ​sau​ ​in​ ​categoria
dezinfectantelor,​ ​in​ ​functie​ ​de​ ​concentratie.

37.​ ​Definiti​ ​notiune​ ​de​ ​sterilizare​ ​si​ ​dezinfectie;​ ​exemple​ ​de​ ​dezinfectante;
aplicatii

Sterilizare​ ​=​ ​distrugerea​ ​sau​ ​indepartarea​ ​tuturor​ ​microorganismelor​ ​patogene​ ​sau​ ​nepatogene,​ ​forme
vegetative​ ​sau​ ​spori,​ ​de​ ​pe​ ​o​ ​suprafata​ ​sau​ ​dintr-un​ ​mediu​ ​(lichid​ ​sau​ ​solid)

Dezinfectie​ ​=​ ​distrugerea​ ​formelor​ ​vegetative​ ​microbiene​ ​(uneori​ ​si​ ​a​ ​sporilor)​ ​din​ ​anumite​ ​medii
(lichide,​ ​solide)​ ​sau​ ​de​ ​pe​ ​suprafete

Exemple​ ​de​ ​dezinfectante:

➔ Hipocloritii​ ​→​ ​efect​ ​dezinfectant​ ​asupra​ ​bacteriilor​ ​in​ ​forma​ ​vegetativa,​ ​sporilor​ ​bacterieni,
fungilor,​ ​virusurilor
➔ Derivatii​ ​fenolici​ ​→​ ​efect​ ​dezinfectant​ ​asupra​ ​bacteriilor​ ​in​ ​forma​ ​vegetativa,​ ​fungilor,​ ​unor
virusuri​ ​(ex:​ ​HIV​ ​este​ ​inactivat​ ​de​ ​solutie​ ​de​ ​0,5%)
➔ Glutaraldehida​ ​→​ ​datorita​ ​faptului​ ​ca​ ​nu​ ​corodeaza​ ​metalele​ ​se​ ​poate​ ​folosi​ ​si​ ​la​ ​dezinfectarea
suprafetelor​ ​metalice
➔ Iodoforii​ ​→​ ​utilizati​ ​pentru​ ​dezinfectia​ ​suprafetelor,​ ​pipetelor​ ​contaminate

41
38.​ ​Antiseptice​ ​si​ ​dezinfectante.​ ​Mecanisme​ ​de​ ​actiune

Antisepticele​ ​şi​ ​dezinfectantele​ ​sunt​ ​substanţe​ ​cu​ ​acţiune​ ​antimicrobiană​ ​neselectivă,​ ​alterând​ ​structuri
şi​ ​funcţii​ ​comune​ ​microorganismelor​ ​şi​ ​organismelor​ ​superioare.
➢ Antisepticele​ ​pot​ ​fi​ ​utilizate​ ​pe​ ​tegumente​ ​şi​ ​mucoase.
➢ Dezinfectantele​ ​pot​ ​fi​ ​utilizate​ ​numai​ ​pe​ ​suprafeţe​ ​şi​ ​structuri​ ​care​ ​nu​ ​sunt​ ​vii.​ ​O​ ​parte​ ​dintre
dezinfectante​ ​au​ ​efect​ ​sterilizant.

Substanţele​ ​antiseptice​ ​şi​ ​dezinfectante​ ​se​ ​pot​ ​clasifica​ ​în​ ​funcţie​ ​de​ ​mecanismul​ ​de​ ​acţiune,​ ​după​ ​cum
urmează:
A. Substanţe​ ​care​ ​denaturează​ ​proteinele​ ​(au​ ​în​ ​general​ ​efect​ ​bactericid):
➢ Acizii
➢ Bazele
➢ Alcoolii​ ​şi​ ​derivaţii​ ​lor​ ​(de​ ​exemplu​ ​alcoolul​ ​etilic,​ ​CH​3​-CH​2​OH,​ ​de​ ​70º,​ ​folosit​ ​pentru
antiseptizarea​ ​tegumentelor).

B. Substanţe​ ​care​ ​oxidează​ ​grupările​ ​chimice​ ​libere​ ​ale​ ​enzimelor​ ​(de​ ​exemplu,​ ​SH):
➢ hipermanganatul​ ​de​ ​potasiu,​ ​KMnO​7​​ ​1‰,​ ​util​ ​în​ ​antiseptizarea​ ​mucoaselor,
➢ peroxidul​ ​de​ ​hidrogen,​ ​H​2​O​2​,​ ​soluţie​ ​3%​ ​în​ ​apă,​ ​utilizat​ ​în​ ​antiseptizarea​ ​plăgilor,
➢ halogenii​ ​(Cl​2​,​ ​I​2​,​ ​Br​2​)​ ​şi​ ​derivaţii​ ​lor​ ​(hipocloriţi,​ ​cloramine,​ ​soluţii​ ​iodurate​ ​etc.
○ Există​ ​și​ ​diferite​ ​clase​ ​de​ ​compuşi​ ​halogenaţi​ ​cu​ ​potență​ ​mai​ ​mare,​ ​cum​ ​ar​ ​fi​ ​cei
care​ ​au​ ​în​ ​componenţa​ ​lor​ ​radicalul​ ​benzil​ ​-C​6​H​5.
○ Indiferent​ ​de​ ​substanța​ ​folosită​ ​este​ ​necesară​ ​realizarea​ ​concentraţiei
corespunzătoare.
C. Substanţe​ ​care​ ​blochează​ ​grupările​ ​chimice​ ​libere​ ​ale​ ​enzimelor​ ​(de​ ​exemplu,​ ​SH):
➢ metale​ ​grele​ ​[sărurile​ ​de​ ​mercur,​ ​preparatele​ ​organomercuriale​ ​(cum​ ​ar​ ​fi​ ​spre​ ​exemplu
merthiolatul​ ​de​ ​sodiu,​ ​C​9​H​9​HgO​2​SNa​ ​),
➢ sărurile​ ​de​ ​argint,
➢ compuşi​ ​de​ ​argint​ ​coloidal​ ​(exemplu​ ​colargol,​ ​protargol)​ ​cu​ ​efecte​ ​bactericide],
➢ grupările​ ​alchil​ ​ale​ ​formaldehidei,​ ​glutaraldehidei​ ​(C​9​H​9​HgO​2​SNa),

42
 ➢ oxidului​ ​de​ ​etilen​ ​(C​2​H​4​O)​ ​etc.

D. Substanţe​ ​care​ ​lezează​ ​membranele​ ​celulare​:

➢ Fenolii:
○ Acidul​ ​fenic​ ​are​ ​utilizări​ ​limitate​ ​datorită​ ​proprietăţilor​ ​caustice​ ​şi​ ​toxicităţii
sale;​ ​este​ ​etalonul​ ​faţă​ ​de​ ​care​ ​se​ ​măsoară​ ​activitatea​ ​antimicrobiană​ ​a
antisepticelor​ ​şi​ ​dezinfectantelor​ ​(indicele​ ​fenolic),
○ Crezolii
○ Hexaclorofenul
○ Clorhexidina​ ​(cu​ ​efecte​ ​toxice​ ​mai​ ​reduse)
➢ Detergenţii:
○ anionici​ ​(săpunuri,​ ​perlan​ ​etc),
○ cationici​ ​(săruri​ ​cuaternare​ ​de​ ​amoniu,​ ​de​ ​exemplu​ ​bromocet),
○ amfolitici​ ​(de​ ​exemplu​ ​acidul​ ​dodecilaminoacetic),
○ neionici​ ​(de​ ​exemplu​ ​propilenglicolul)].
E. Substanţe​ ​care​ ​alterează​ ​acizii​ ​nucleici:
➢ coloranţii​ ​bazici​ ​(violet​ ​de​ ​genţiană,​ ​albastru​ ​de​ ​metilen,​ ​fucsină​ ​bazică​ ​etc),
➢ derivaţii​ ​de​ ​acridină,​ ​de​ ​exemplu​ ​rivanolul.

39.​ ​Sterilizarea​ ​prin​ ​caldura​ ​umeda;​ ​metode,​ ​presiune,​ ​temperatura,​ ​aplicatii

Sterilizarea​ ​prin​ ​căldură​ ​umedă​ ​=​ ​cea​ ​mai​ ​eficientă​ ​metodă​ ​de​ ​sterilizare
● Are​ ​ca​ ​mecanism​ ​coagularea​ ​proteinelor​ ​şi​ ​degradarea​ ​enzimelor.
● Se​ ​poate​ ​folosi​ ​pentru:
○ diferite​ ​substanţe​ ​în​ ​soluţie,
○ sticlărie​ ​(cu​ ​excepţia​ ​pipetelor​ ​şi​ ​lamelor),
○ instrumentar​ ​chirurgical​ ​(metalic,​ ​de​ ​cauciuc​ ​sau​ ​bumbac),
○ medii​ ​de​ ​cultură,
○ aparate​ ​de​ ​filtrat​ ​etc.

43
 I. Autoclavarea​ ​este​ ​esenţială​ ​atât​ ​pentru​ ​laboratoarele​ ​de​ ​microbiologie​ ​cât​ ​şi​ ​pentru​ ​unităţile
sanitare​ ​în​ ​general,​ ​indiferent​ ​de​ ​sistemul​ ​public​ ​sau​ ​privat.
● Vaporii​ ​de​ ​apă​ ​realizează
○ la​ ​0,5​ ​atmosfere​ ​o​ ​temperatură​ ​de​ ​115ºC,
○ la​ ​1​ ​atmosferă​ ​o​ ​temperatură​ ​de​ ​121ºC
○ la​ ​2​ ​atmosfere​ ​o​ ​temperatura​ ​de​ ​134ºC
● Autoclavul​ ​are​ ​ca​ ​piesă​ ​principală​ ​un​ ​cazan​ ​cu​ ​pereţi​ ​metalici,​ ​care​ ​se​ ​închide​ ​etanş​ ​cu​ ​un​ ​capac
prevăzut​ ​cu​ ​un​ ​sistem​ ​special​ ​de​ ​închidere​ ​şi​ ​în​ ​interiorul​ ​căruia,​ ​vaporii​ ​de​ ​apă​ ​sunt​ ​comprimaţi
la​ ​presiunea​ ​necesară​ ​în​ ​vederea​ ​sterilizării
● Există​ ​mai​ ​multe​ ​tipuri​ ​de​ ​autoclave:
○ autoclave​ ​cu​ ​perete​ ​simplu
■ Verticale
■ Orizontale
○ autoclave​ ​cu​ ​manta​ ​de​ ​aburi
■ Verticale
■ Orizontale

Autoclavul​ ​cu​ ​perete​ ​simplu,​ ​vertical,​ ​la​ ​care​ ​vaporii​ ​provin​ ​din​ ​apa​ ​aflată​ ​în​ ​cazanul​ ​de​ ​presiune​ ​şi​ ​ajung
în​ ​camera​ ​de​ ​sterilizare​ ​de​ ​jos​ ​în​ ​sus
● Presiunea​ ​din​ ​interiorul​ ​cazanului​ ​este​ ​înregistrată​ ​de​ ​un​ ​manometru.
● Pentru​ ​punerea​ ​în​ ​funcţiune​ ​a​ ​autoclavului,​ ​în​ ​dotare​ ​există​ ​2​ ​robinete:
○ unul​ ​superior​ ​(robinetul​ ​de​ ​aer​ ​şi​ ​vapori,​ ​care​ ​permite​ ​legătura​ ​între​ ​cazan​ ​şi​ ​mediul
exterior)
○ unul​ ​inferior​ ​(robinetul​ ​care​ ​permite​ ​evacuarea​ ​apei​ ​din​ ​cazan).
● Pentru​ ​a​ ​evita​ ​accidentele​ ​există​ ​o​ ​supapă​ ​de​ ​siguranţă​ ​care​ ​se​ ​deschide​ ​şi​ ​permite​ ​evacuarea
vaporilor​ ​atunci​ ​când,​ ​accidental,​ ​presiunea​ ​vaporilor​ ​depăşeşte​ ​limita​ ​de​ ​siguranţă.
● În​ ​momentul​ ​de​ ​faţă​ ​pentru​ ​evitarea​ ​riscului​ ​de​ ​a​ ​veni​ ​în​ ​contact​ ​cu​ ​vapori​ ​de​ ​apă​ ​fierbinţi
aflaţi​ ​sub​ ​presiune,​ ​autoclavele​ ​sunt​ ​dotate​ ​cu​ ​un​ ​sistem​ ​care​ ​nu​ ​permite​ ​deschiderea​ ​capacului
până​ ​când​ ​presiunea​ ​din​ ​interior​ ​nu​ ​o​ ​egalizează​ ​pe​ ​cea​ ​din​ ​exterior.
● Cazanul​ ​de​ ​presiune​ ​este​ ​inclus​ ​într-un​ ​perete​ ​exterior​ ​solid​ ​care​ ​la​ ​partea​ ​inferioară​ ​are​ ​un
spaţiu​ ​în​ ​care​ ​se​ ​află​ ​sursa​ ​de​ ​căldură.

44
 ● În​ ​partea​ ​inferioară​ ​a​ ​cazanului​ ​de​ ​presiune​ ​se​ ​află​ ​un​ ​suport​ ​pe​ ​care​ ​se​ ​aşează​ ​o​ ​placă​ ​de​ ​metal
perforată
● Pe​ ​suport​ ​se​ ​aşează​ ​materialele​ ​care​ ​trebuie​ ​sterilizate​ ​iar​ ​faptul​ ​că​ ​placa​ ​este​ ​perforată​ ​permite
trecerea​ ​vaporilor​ ​de​ ​apă​ ​produşi​ ​după​ ​încălzirea​ ​apei.
● În​ ​vederea​ ​sterilizării​ ​se​ ​procedează​ ​astfel:
○ verificăm​ ​nivelul​ ​apei​ ​din​ ​partea​ ​inferioară​ ​a​ ​cazanului,​ ​care​ ​trebuie​ ​să​ ​fie​ ​până​ ​la​ ​o
distanţă​ ​de​ ​2-3​ ​centimetri​ ​de​ ​suport;​ ​dacă​ ​nivelul​ ​a​ ​scăzut,​ ​se​ ​completează
(recomandabil​ ​se​ ​va​ ​utiliza​ ​apă​ ​distilată);
○ aşezăm​ ​pe​ ​suport​ ​obiectele​ ​şi​ ​materialele​ ​de​ ​sterilizat,​ ​ambalate​ ​corespunzător;
○ închidem​ ​etanş​ ​capacul,​ ​folosind​ ​sistemul​ ​special​ ​de​ ​etanşeizare​ ​cu​ ​care​ ​este​ ​ ​ ​ ​ ​ ​ ​dotat
autoclavul​ ​pe​ ​care​ ​îl​ ​avem​ ​la​ ​dispoziţie;
○ conectăm​ ​sursa​ ​de​ ​căldură;
○ deschidem​ ​robinetul​ ​pentru​ ​evacuarea​ ​aerului​ ​şi​ ​vaporilor​ ​(dacă​ ​rămâne​ ​aer​ ​în​ ​cazanul
cu​ ​presiune​ ​eficienţa​ ​sterilizării​ ​va​ ​scădea​ ​considerabil;​ ​vaporii​ ​de​ ​apă​ ​fiind​ ​mai​ ​uşori,
vor​ ​încălzi​ ​în​ ​special​ ​partea​ ​superioară​ ​a​ ​cazanului​ ​în​ ​timp​ ​ce​ ​aerul,​ ​care​ ​va​ ​atinge
temperaturi​ ​inferioare,​ ​fiind​ ​mai​ ​greu,​ ​va​ ​rămâne​ ​în​ ​partea​ ​inferioară​ ​a​ ​cazanului)​ ​;
○ închidem​ ​robinetul​ ​după​ ​evacuarea​ ​aerului​ ​şi​ ​apariţia​ ​unui​ ​jet​ ​continuu​ ​de​ ​vapori;
○ presiunea​ ​din​ ​cazan​ ​începe​ ​să​ ​crească​ ​şi​ ​este​ ​urmărită​ ​cu​ ​ajutorul​ ​manometrului;​ ​atunci
când​ ​presiunea​ ​atinge​ ​valoarea​ ​dorită​ ​(de​ ​ex.​ ​1​ ​atmosferă),​ ​reglăm​ ​sursa​ ​de​ ​căldură​ ​în
aşa​ ​fel​ ​încât​ ​această​ ​presiune​ ​să​ ​fie​ ​menţinută​ ​pentru​ ​toată​ ​durata​ ​sterilizării​ ​(de​ ​ex.​ ​30
minute)​ ​;
○ după​ ​trecerea​ ​celor​ ​30​ ​minute​ ​întrerupem​ ​sursa​ ​de​ ​căldură​ ​şi​ ​lăsăm​ ​autoclavul​ ​să​ ​se
răcească​ ​până​ ​când​ ​presiunea​ ​din​ ​interior​ ​ajunge​ ​la​ ​nivelul​ ​presiunii​ ​atmosferice;
○ deschidem​ ​lent​ ​robinetul​ ​de​ ​vapori;
○ deschidem​ ​sistemul​ ​de​ ​etanşeizare​ ​şi​ ​capacul​ ​autoclavului;
○ lăsăm​ ​obiectele​ ​şi​ ​materialele​ ​să​ ​se​ ​răcească​ ​în​ ​autoclavul​ ​deschis;
○ atunci​ ​când​ ​temperatura​ ​scade​ ​suficient​ ​de​ ​mult​ ​putem​ ​scoate​ ​materialele​ ​sterilizate.

II.​ ​Tindalizarea​ ​(sterilizarea​ ​fracţionată)​ ​=​ ​o​ ​metodă​ ​de​ ​sterilizare​ ​prin​ ​căldură​ ​umedă​ ​care​ ​evită
depăşirea​ ​unei​ ​temperaturi​ ​de​ ​100ºC.
● Substanţele​ ​de​ ​sterilizat​ ​se​ ​menţin​ ​la​ ​56-100ºC​ ​timp​ ​de​ ​30-60​ ​minute,​ ​3​ ​până​ ​la​ ​8​ ​zile​ ​succesiv.
● Astfel,​ ​utilizând​ ​medii​ ​care​ ​permit​ ​germinarea,​ ​după​ ​prima​ ​încălzire​ ​timp​ ​de​ ​30-60​ ​minute​ ​sunt
distruse​ ​formele​ ​vegetative​ ​iar​ ​după​ ​răcire​ ​are​ ​loc​ ​germinarea​ ​sporilor.

45
 ● În​ ​ziua​ ​următoare​ ​sunt​ ​distruse​ ​prin​ ​încălzire​ ​formele​ ​vegetative​ ​rezultate​ ​din​ ​germinarea
sporilor​ ​iar​ ​după​ ​răcire​ ​are​ ​loc​ ​germinarea​ ​sporilor​ ​care​ ​nu​ ​au​ ​germinat​ ​în​ ​prima​ ​zi​ ​etc.
● Din​ ​punct​ ​de​ ​vedere​ ​tehnic​ ​pot​ ​fi​ ​utilizate:
○ autoclave​ ​la​ ​care​ ​se​ ​va​ ​menţine​ ​permanent​ ​deschis​ ​robinetul​ ​de​ ​vapori​ ​(şi​ ​astfel​ ​nu​ ​se
va​ ​depăşi​ ​în​ ​interior​ ​temperatura​ ​de​ ​100ºC),
○ băi​ ​de​ ​apă
○ băi​ ​de​ ​nisip.
● Prin​ ​tindalizare​ ​se​ ​pot​ ​steriliza​ ​alimente,​ ​unele​ ​medii​ ​de​ ​cultură​ ​etc.

III​ ​+​ ​IV.​​ ​Pasteurizarea​ ​şi​ ​fierberea​ ​→​ ​nu​ ​reprezintă​ ​metode​ ​de​ ​sterilizare,​ ​dar​ ​sunt​ ​utilizate​ ​în​ ​anumite
situaţii.

Pasteurizarea​:
● foloseşte​ ​căldura​ ​umedă
● are​ ​aplicaţii​ ​în​ ​conservarea​ ​pentru​ ​scurtă​ ​durată​ ​a​ ​unor​ ​alimente​ ​(lapte,​ ​bere​ ​etc).
● Există:
○ o​ ​pasteurizare​ ​joasă​ ​(30​ ​minute​ ​la​ ​56-65ºC),
○ o​ ​pasteurizare​ ​medie​ ​(15​ ​minute​ ​la​ ​65-75ºC)
○ o​ ​pasteurizare​ ​înaltă​ ​(2-5​ ​minute​ ​la​ ​85-90ºC).
● Prin​ ​pasteurizare​ ​sunt​ ​distruse​ ​bacteriile​ ​în​ ​formă​ ​vegetativă​ ​dar​ ​nu​ ​şi​ ​sporii.

Fierberea:
● poate​ ​fi​ ​utilizată​ ​atunci​ ​când​ ​nu​ ​dispunem​ ​de​ ​alte​ ​metode​ ​eficiente​ ​de​ ​sterilizare,​ ​iar
mecanismul​ ​de​ ​acţiune​ ​este​ ​denaturarea​ ​proteinelor.
● Fierberea​ ​timp​ ​de​ ​30​ ​minute​ ​la​ ​100​o​C,​ ​distruge​ ​bacteriile​ ​în​ ​formă​ ​vegetativă,​ ​fungii​ ​şi​ ​virusurile,
dar​ ​nu​ ​şi​ ​sporii​ ​bacterieni.
● Timpul​ ​se​ ​înregistrează​ ​după​ ​ce​ ​apa​ ​a​ ​început​ ​să​ ​fiarbă.
● Eficienţa​ ​acestei​ ​metode​ ​poate​ ​fi​ ​crescută​ ​prin​ ​adăugarea​ ​de​ ​carbonat​ ​de​ ​sodiu​ ​1-2%.

46
40.​ ​Autoclavarea​ ​-​ ​principiu;​ ​parametrii​ ​tehnici;​ ​utilizari

Autoclavarea​ ​este​ ​esenţială​ ​atât​ ​pentru​ ​laboratoarele​ ​de​ ​microbiologie​ ​cât​ ​şi​ ​pentru​ ​unităţile​ ​sanitare
în​ ​general,​ ​indiferent​ ​de​ ​sistemul​ ​public​ ​sau​ ​privat.
● Vaporii​ ​de​ ​apă​ ​realizează
○ la​ ​0,5​ ​atmosfere​ ​o​ ​temperatură​ ​de​ ​115ºC,
○ la​ ​1​ ​atmosferă​ ​o​ ​temperatură​ ​de​ ​121ºC
○ la​ ​2​ ​atmosfere​ ​o​ ​temperatura​ ​de​ ​134ºC
● Autoclavul​ ​are​ ​ca​ ​piesă​ ​principală​ ​un​ ​cazan​ ​cu​ ​pereţi​ ​metalici,​ ​care​ ​se​ ​închide​ ​etanş​ ​cu​ ​un​ ​capac
prevăzut​ ​cu​ ​un​ ​sistem​ ​special​ ​de​ ​închidere​ ​şi​ ​în​ ​interiorul​ ​căruia,​ ​vaporii​ ​de​ ​apă​ ​sunt​ ​comprimaţi
la​ ​presiunea​ ​necesară​ ​în​ ​vederea​ ​sterilizării
● Există​ ​mai​ ​multe​ ​tipuri​ ​de​ ​autoclave:
○ autoclave​ ​cu​ ​perete​ ​simplu
■ Verticale
■ Orizontale
○ autoclave​ ​cu​ ​manta​ ​de​ ​aburi
■ Verticale
■ Orizontale
Autoclavul​ ​cu​ ​perete​ ​simplu,​ ​vertical,​ ​la​ ​care​ ​vaporii​ ​provin​ ​din​ ​apa​ ​aflată​ ​în​ ​cazanul​ ​de​ ​presiune​ ​şi​ ​ajung
în​ ​camera​ ​de​ ​sterilizare​ ​de​ ​jos​ ​în​ ​sus
● Presiunea​ ​din​ ​interiorul​ ​cazanului​ ​este​ ​înregistrată​ ​de​ ​un​ ​manometru.
● Pentru​ ​punerea​ ​în​ ​funcţiune​ ​a​ ​autoclavului,​ ​în​ ​dotare​ ​există​ ​2​ ​robinete:
○ unul​ ​superior​ ​(robinetul​ ​de​ ​aer​ ​şi​ ​vapori,​ ​care​ ​permite​ ​legătura​ ​între​ ​cazan​ ​şi​ ​mediul
exterior)
○ unul​ ​inferior​ ​(robinetul​ ​care​ ​permite​ ​evacuarea​ ​apei​ ​din​ ​cazan).
● Pentru​ ​a​ ​evita​ ​accidentele​ ​există​ ​o​ ​supapă​ ​de​ ​siguranţă​ ​care​ ​se​ ​deschide​ ​şi​ ​permite​ ​evacuarea
vaporilor​ ​atunci​ ​când,​ ​accidental,​ ​presiunea​ ​vaporilor​ ​depăşeşte​ ​limita​ ​de​ ​siguranţă.
● În​ ​momentul​ ​de​ ​faţă​ ​pentru​ ​evitarea​ ​riscului​ ​de​ ​a​ ​veni​ ​în​ ​contact​ ​cu​ ​vapori​ ​de​ ​apă​ ​fierbinţi
aflaţi​ ​sub​ ​presiune,​ ​autoclavele​ ​sunt​ ​dotate​ ​cu​ ​un​ ​sistem​ ​care​ ​nu​ ​permite​ ​deschiderea​ ​capacului
până​ ​când​ ​presiunea​ ​din​ ​interior​ ​nu​ ​o​ ​egalizează​ ​pe​ ​cea​ ​din​ ​exterior.

47
● Cazanul​ ​de​ ​presiune​ ​este​ ​inclus​ ​într-un​ ​perete​ ​exterior​ ​solid​ ​care​ ​la​ ​partea​ ​inferioară​ ​are​ ​un
spaţiu​ ​în​ ​care​ ​se​ ​află​ ​sursa​ ​de​ ​căldură.
● În​ ​partea​ ​inferioară​ ​a​ ​cazanului​ ​de​ ​presiune​ ​se​ ​află​ ​un​ ​suport​ ​pe​ ​care​ ​se​ ​aşează​ ​o​ ​placă​ ​de​ ​metal
perforată
● Pe​ ​suport​ ​se​ ​aşează​ ​materialele​ ​care​ ​trebuie​ ​sterilizate​ ​iar​ ​faptul​ ​că​ ​placa​ ​este​ ​perforată​ ​permite
trecerea​ ​vaporilor​ ​de​ ​apă​ ​produşi​ ​după​ ​încălzirea​ ​apei.
● În​ ​vederea​ ​sterilizării​ ​se​ ​procedează​ ​astfel:
○ verificăm​ ​nivelul​ ​apei​ ​din​ ​partea​ ​inferioară​ ​a​ ​cazanului,​ ​care​ ​trebuie​ ​să​ ​fie​ ​până​ ​la​ ​o
distanţă​ ​de​ ​2-3​ ​centimetri​ ​de​ ​suport;​ ​dacă​ ​nivelul​ ​a​ ​scăzut,​ ​se​ ​completează
(recomandabil​ ​se​ ​va​ ​utiliza​ ​apă​ ​distilată);
○ aşezăm​ ​pe​ ​suport​ ​obiectele​ ​şi​ ​materialele​ ​de​ ​sterilizat,​ ​ambalate​ ​corespunzător;
○ închidem​ ​etanş​ ​capacul,​ ​folosind​ ​sistemul​ ​special​ ​de​ ​etanşeizare​ ​cu​ ​care​ ​este​ ​ ​ ​ ​ ​ ​ ​dotat
autoclavul​ ​pe​ ​care​ ​îl​ ​avem​ ​la​ ​dispoziţie;
○ conectăm​ ​sursa​ ​de​ ​căldură;
○ deschidem​ ​robinetul​ ​pentru​ ​evacuarea​ ​aerului​ ​şi​ ​vaporilor​ ​(dacă​ ​rămâne​ ​aer​ ​în​ ​cazanul
cu​ ​presiune​ ​eficienţa​ ​sterilizării​ ​va​ ​scădea​ ​considerabil;​ ​vaporii​ ​de​ ​apă​ ​fiind​ ​mai​ ​uşori,
vor​ ​încălzi​ ​în​ ​special​ ​partea​ ​superioară​ ​a​ ​cazanului​ ​în​ ​timp​ ​ce​ ​aerul,​ ​care​ ​va​ ​atinge
temperaturi​ ​inferioare,​ ​fiind​ ​mai​ ​greu,​ ​va​ ​rămâne​ ​în​ ​partea​ ​inferioară​ ​a​ ​cazanului)​ ​;
○ închidem​ ​robinetul​ ​după​ ​evacuarea​ ​aerului​ ​şi​ ​apariţia​ ​unui​ ​jet​ ​continuu​ ​de​ ​vapori;
○ presiunea​ ​din​ ​cazan​ ​începe​ ​să​ ​crească​ ​şi​ ​este​ ​urmărită​ ​cu​ ​ajutorul​ ​manometrului;​ ​atunci
când​ ​presiunea​ ​atinge​ ​valoarea​ ​dorită​ ​(de​ ​ex.​ ​1​ ​atmosferă),​ ​reglăm​ ​sursa​ ​de​ ​căldură​ ​în
aşa​ ​fel​ ​încât​ ​această​ ​presiune​ ​să​ ​fie​ ​menţinută​ ​pentru​ ​toată​ ​durata​ ​sterilizării​ ​(de​ ​ex.​ ​30
minute)​ ​;
○ după​ ​trecerea​ ​celor​ ​30​ ​minute​ ​întrerupem​ ​sursa​ ​de​ ​căldură​ ​şi​ ​lăsăm​ ​autoclavul​ ​să​ ​se
răcească​ ​până​ ​când​ ​presiunea​ ​din​ ​interior​ ​ajunge​ ​la​ ​nivelul​ ​presiunii​ ​atmosferice;
○ deschidem​ ​lent​ ​robinetul​ ​de​ ​vapori;
○ deschidem​ ​sistemul​ ​de​ ​etanşeizare​ ​şi​ ​capacul​ ​autoclavului;
○ lăsăm​ ​obiectele​ ​şi​ ​materialele​ ​să​ ​se​ ​răcească​ ​în​ ​autoclavul​ ​deschis;
○ atunci​ ​când​ ​temperatura​ ​scade​ ​suficient​ ​de​ ​mult​ ​putem​ ​scoate​ ​materialele​ ​sterilizate.

48
41.​ ​Sterilizarea​ ​prin​ ​caldura​ ​uscata;​ ​metode,​ ​presiune,​ ​temperatura,​ ​aplicatii

Sterilizarea​ ​prin​ ​căldură​ ​uscată​​ ​are​ ​ca​ ​mecanism​ ​oxidarea​ ​sau​ ​carbonizarea​ ​structurilor​ ​bacteriene.
Amintim​ ​câteva​ ​dintre​ ​variantele​ ​tehnice:

I. Sterilizarea​ ​prin​ ​încălzire​ ​la​ ​incandescenţă​ ​(„la​ ​roşu”)​ ​=​ ​introducerea​ ​şi​ ​menţinerea​ ​în​ ​flacăra
becului​ ​Bunsen​ ​până​ ​la​ ​înroşire,​ ​pe​ ​toată​ ​lungimea,​ ​a​ ​obiectului​ ​care​ ​urmează​ ​a​ ​fi​ ​sterilizat.
● Se​ ​poate​ ​aplica​ ​pentru:
○ ​ ​ansa​ ​bacteriologică​ ​(cu​ ​buclă​ ​sau​ ​fir)
○ pentru​ ​spatulă
● Flambarea​ ​reprezintă​ ​trecerea​ ​prin​ ​flacără​ ​(de​ ​câteva​ ​ori)​ ​a​ ​unui​ ​obiect,​ ​fără​ ​a​ ​se​ ​atinge
temperatura​ ​de​ ​incandescenţă.
○ se​ ​aplică​ ​pentru:
■ Portansă
■ gâtul​ ​unui​ ​recipient​ ​de​ ​sticlă​ ​(tub,​ ​eprubetă,​ ​flacon​ ​etc)
■ capilarul​ ​pipetelor​ ​Pasteur
○ nu​ ​reprezintă​ ​sterilizare.

II.​ ​Sterilizarea​ ​cu​ ​aer​ ​cald​ ​→​ ​ ​se​ ​realizează​ ​în​ ​etuvă​ ​(pupinel,​ ​cuptor​ ​Pasteur)
● Etuva​ ​este​ ​o​ ​cutie​ ​metalică​ ​cu​ ​pereţi​ ​dubli.
● Cu​ ​ajutorul​ ​unor​ ​rezistenţe​ ​electrice​ ​şi​ ​a​ ​unui​ ​termostat​ ​se​ ​obţine​ ​şi​ ​menţine​ ​temperatura
pentru​ ​sterilizare.
● Uniformizarea​ ​temperaturii​ ​în​ ​interiorul​ ​aparatului​ ​este​ ​realizată​ ​cu​ ​ajutorul​ ​unui​ ​sistem​ ​de
ventilaţie
● Pentru​ ​majoritatea​ ​materialelor​ ​care​ ​urmează​ ​a​ ​fi​ ​sterilizate,​ ​temperatura​ ​din​ ​etuvă​ ​trebuie​ ​să
atingă​ ​180ºC,​ ​pentru​ ​o​ ​durată​ ​de​ ​1​ ​oră​ ​sau​ ​160°C​ ​pentru​ ​o​ ​durată​ ​de​ ​2​ ​ore.
● Pot​ ​exista​ ​și​ ​alte​ ​variante,​ ​de​ ​exemplu​ ​în​ ​funcție​ ​de​ ​dimensiunea​ ​obiectelor​ ​de​ ​sterilizat.
● Sterilizarea​ ​cu​ ​aer​ ​cald​ ​este​ ​indicată​ ​pentru:
○ obiecte​ ​de​ ​sticlă,
○ obiecte​ ​de​ ​porţelan,

49
 ○ pulberi​ ​inerte​ ​şi​ ​termostabile,
○ uleiuri​ ​anhidre,
○ instrumentar​ ​chirurgical​ ​(pentru​ ​instrumentarul​ ​metalic​ ​este​ ​de​ ​menţionat​ ​faptul​ ​că
repetarea​ ​sterilizării,​ ​în​ ​timp,​ ​conduce​ ​la​ ​decălirea​ ​oţelului)​ ​etc
● Nu​ ​se​ ​vor​ ​steriliza​ ​în​ ​etuvă:
○ soluţiile​ ​apoase,
○ obiectele​ ​de​ ​plastic,
○ obiectele​ ​de​ ​cauciuc,
○ vată,​ ​bumbac,​ ​fibră​ ​sintetică,​ ​alte​ ​materiale​ ​termolabile,
○ materiale​ ​contaminate​ ​din​ ​laborator.

III.​ ​Incinerarea​ ​=​ ​arderea​ ​până​ ​la​ ​obţinerea​ ​de​ ​cenuşă

● Există​ ​anumite​ ​reguli​ ​stricte​ ​privind​ ​incinerarea,​ ​pentru​ ​a​ ​preveni​ ​diferitele​ ​tipuri​ ​de​ ​poluare.
● Din​ ​punctul​ ​de​ ​vedere​ ​al​ ​laboratorului​ ​de​ ​microbiologie​ ​ar​ ​putea​ ​fi​ ​supuse​ ​incinerării:
○ materiale​ ​de​ ​unică​ ​folosinţă​ ​din​ ​plastic,
○ reziduuri​ ​organice​ ​solide,
○ gunoi,
○ cadavrele​ ​animalelor​ ​de​ ​experienţă​ ​etc.

42.​ ​Congelarea​ ​si​ ​liofilizarea​ ​bacteriilor​ ​-​ ​definitie,​ ​efecte​ ​asupra​ ​viabilitatii
germenilor,​ ​aplicatii

● Temperaturile​ ​joase​ ​(în​ ​jur​ ​de​ ​0-4ºC)​ ​au​ ​în​ ​general​ ​un​ ​efect​ ​bacteriostatic.
● La​ ​temperaturi​ ​scăzute:
○ reacţiile​ ​biochimice​ ​încetinesc,
○ multiplicarea​ ​poate​ ​fi​ ​stopată.
● Majoritatea​ ​produselor​ ​biologice/patologice​ ​pot​ ​fi​ ​transportate​ ​(menţinând​ ​viabilitatea
germenilor​ ​şi​ ​încetinind​ ​în​ ​acelaşi​ ​timp​ ​multiplicarea​ ​acestora)​ ​la​ ​o​ ​temperatură​ ​de​ ​circa​ ​4ºC.
● O​ ​serie​ ​de​ ​culturi​ ​pot​ ​fi​ ​de​ ​asemenea​ ​menţinute​ ​la​ ​temperatura​ ​frigiderului​ ​pentru​ ​o​ ​durată
limitată​ ​de​ ​timp​ ​în​ ​vederea​ ​prezervării​ ​şi​ ​posibilităţii​ ​de​ ​a​ ​repeta​ ​anumite​ ​teste​ ​de​ ​identificare
etc.

50
În​ ​funcţie​ ​de​ ​viteza​ ​cu​ ​care​ ​are​ ​loc​ ​răcirea,​ ​întâlnim​ ​situaţii​ ​diferite,​ ​cu​ ​următoarele​ ​posibile​ ​efecte
asupra​ ​structurilor​ ​celulare​ ​bacteriene:
A. Congelarea​ ​lentă​,​ ​la​ ​temperaturi​ ​mai​ ​mici​ ​-21,3ºC
● efecte​ ​bactericide​ ​prin:
○ formarea​ ​de​ ​cristale​ ​de​ ​gheaţă
○ hiperconcentrarea​ ​salină​ ​cu​ ​denaturarea​ ​proteinelor;

B.​ ​Congelarea​ ​bruscă​​ ​la​ ​-70ºC

● efecte​ ​de​ ​conservare​ ​a​ ​bacteriilor​ ​prin:
○ solidificarea​ ​în​ ​masă​ ​a​ ​apei​ ​fără​ ​apariţia​ ​cristalelor​ ​de​ ​gheaţă;

C.​ ​Liofilizarea​ ​(criodesicarea)​ ​=​ ​congelarea​ ​bruscă​ ​concomitent​ ​cu​ ​desicaţia​ ​(deshidratarea​ ​în​ ​vid).
● O​ ​suspensie​ ​microbiană​ ​în​ ​mediu​ ​protector,​ ​liofilizată,​ ​poate​ ​fi​ ​păstrată​ ​în​ ​fiole​ ​închise​ ​timp
îndelungat​ ​(de​ ​exemplu​ ​vaccinul​ ​BCG).

43.​ ​Bacteriofagii​ ​-​ ​definitie,​ ​structura,​ ​tipuri​ ​de​ ​interactiune​ ​fag-bacteriene

(enumerare)

Bacteriofagii​ ​=​ ​virusuri​ ​care​ ​parazitează​ ​bacteriile

● de​ ​exemplu:​ ​bacteriofagii​ ​T1-T7​ ​cu​ ​specificitate​ ​pentru​ ​E.​ ​coli
● Bacteriofagii​ ​(fagii)​ ​au​ ​fost​ ​descoperiţi​ ​în​ ​1915.​ ​Prof.​ ​Mihai​ ​Ciucă​ ​obţine​ ​în​ ​anul​ ​1921​ ​primele
tulpini​ ​lizogene.​ ​În​ ​1949​ ​se​ ​înfiinţează​ ​în​ ​România​ ​un​ ​Centru​ ​naţional​ ​pentru​ ​bacteriofagi.
● Fagii​ ​au​ ​o​ ​structură​ ​mai​ ​complexă​ ​decât​ ​cea​ ​a​ ​virusurilor​ ​obişnuite.
● Se​ ​descriu:
1.​ ​Capul​ ​fagului​:
➢ formă​ ​de​ ​prismă​ ​hexagonală​ ​bipiramidală
➢ Conţine​ ​ADN​ ​dublu​ ​catenar​ ​helicoidal​ ​sau​ ​ARN​ ​înconjurat​ ​de​ ​capsida​ ​formată
din​ ​capsomere​ ​(înveliş​ ​proteic)
➢ fagii​ ​ARN​ ​pot​ ​avea​ ​un​ ​număr​ ​mic​ ​de​ ​gene
➢ în​ ​timp​ ​ce​ ​fagii​ ​ADN​ ​pot​ ​avea​ ​până​ ​la​ ​150​ ​gene;

51
 2.​ ​Coada​ ​fagului:
➢ are​ ​structură​ ​proteică,
➢ simetrie​ ​helicoidală;
➢ rol​ ​de​ ​adsorbţie,​ ​ajutând​ ​fagul​ ​să​ ​penetreze​ ​bacteria.
➢ Se​ ​descriu​ ​următoarele​ ​formaţiuni:
○ cilindrul​ ​axial;
○ teaca​ ​cozii;
○ placa​ ​bazală​ ​(cu​ ​croşetele​ ​de​ ​fixare);
○ fibrele​ ​cozii​ ​(formând​ ​un​ ​strat​ ​în​ ​jurul​ ​tecii​ ​cozii).

Toate​ ​proteinele​ ​fagice​ ​pot​ ​conduce​ ​la​ ​apariţia​ ​de​ ​anticorpi,​ ​descoperire​ ​utilizată​ ​în​ ​studierea​ ​înrudirii
dintre​ ​diferiţi​ ​bacteriofagi.

Relaţii​ ​bacteriofag-bacterie:
● Între​ ​bacteriofag​ ​şi​ ​bacteria​ ​gazdă​ ​se​ ​pot​ ​stabili​ ​două​ ​tipuri​ ​de​ ​relaţii:
○ de​ ​tip​ ​litic​ ​sau​ ​productiv
○ de​ ​lizogenizare​ ​sau​ ​de​ ​tip​ ​reductiv
● Relaţiile​ ​sunt​ ​strict​ ​specifice​ ​şi​ ​sunt​ ​mediate​ ​de​ ​receptori.

44.​ ​Interactiunea​ ​fag-bacterie:​ ​ciclul​ ​litic​ ​(etape,​ ​evidentiere)

Ciclul​ ​litic​ ​are​ ​mai​ ​multe​ ​etape​ ​şi​ ​anume:

1. Adsorbţia​:
➢ Ataşarea​ ​este​ ​specifică.
➢ Există​ ​receptori​ ​strict​ ​specifici​ ​la​ ​nivelul​ ​bacteriofagului,​ ​ce​ ​recunosc​ ​receptori​ ​de​ ​la
nivelul​ ​bacteriei.
➢ Fixarea​ ​pe​ ​receptori​ ​este​ ​iniţial​ ​reversibilă​ ​(prin​ ​fibrele​ ​cozii),​ ​apoi​ ​ireversibilă​ ​(prin
croşetele​ ​plăcii​ ​bazale).
➢ Adsorbţia​ ​fagică​ ​modifică​ ​permeabilitatea​ ​membranei​ ​citoplasmatice​ ​bacteriene.

52
 2. Penetrarea:
➢ Fagul​ ​eliberează​ ​muramidaza​ ​care​ ​lizează​ ​mureina​ ​din​ ​peretele​ ​bacterian.
➢ Teaca​ ​cozii​ ​se​ ​contractă​ ​şi​ ​antrenează​ ​cilindrul​ ​axial​ ​prin​ ​peretele​ ​bacterian,​ ​ducând​ ​apoi
la​ ​injectarea​ ​ADN-ului​ ​fagic​ ​în​ ​citoplasma​ ​bacteriană;
3. Multiplicarea​:
➢ După​ ​aproximativ​ ​4-5​ ​minute,​ ​funcţia​ ​ADN-ului​ ​bacterian​ ​este​ ​blocată​ ​şi​ ​preluată​ ​de
ADN-ul​ ​fagic​ ​ce​ ​coordonează​ ​sinteza​ ​componentelor​ ​proprii.
➢ Se​ ​sintetizează​ ​un​ ​număr​ ​însemnat​ ​de​ ​proteine​ ​virale.
4. Maturarea​ ​(ansamblarea)​ ​fagului
5. Liza​ ​bacteriei​ ​(ex.​ ​datorită​ ​sintezei​ ​unor​ ​enzime​ ​asemănătoare​ ​lizozimului)​ ​şi​ ​eliberarea
bacteriofagului​ ​matur,​ ​virulent.

Bacteriile​ ​lizosensibile​ ​permit​ ​adsorbţia,​ ​penetrarea​ ​şi​ ​multiplicarea​ ​fagilor​ ​virulenţi​ ​până​ ​la​ ​realizarea
lizei​ ​celulei​ ​bacteriene.

Evidenţierea​ ​ciclului​ ​litic​ ​la​ ​nivelul​ ​culturilor​ ​bacteriene

● în​ ​mediu​ ​lichid​ ​(tulbure),​ ​inocularea​ ​fagului​ ​litic​ ​corespunzător​ ​duce​ ​după​ ​câteva​ ​zeci​ ​de​ ​minute
(uneori​ ​chiar​ ​şi​ ​câteva​ ​zile)​ ​la​ ​limpezirea​ ​mediului;
● pe​ ​mediu​ ​solid,​ ​însămânţat​ ​uniform,​ ​inocularea​ ​fagului​ ​litic​ ​duce​ ​la​ ​apariţia​ ​unei​ ​zone​ ​de​ ​liză,
clară,​ ​bine​ ​circumscrisă​ ​(spotul​ ​de​ ​bacteriofagie),​ ​metodă​ ​utilizată​ ​în​ ​lizotipie;
● dacă​ ​se​ ​amestecă​ ​o​ ​suspensie​ ​de​ ​fagi​ ​cu​ ​o​ ​picătură​ ​de​ ​cultură​ ​(pură)​ ​bacteriană,​ ​iar​ ​tulpina
respectivă​ ​are​ ​receptori​ ​potriviţi​ ​bacteriofagilor​ ​și​ ​această​ ​suspensie​ ​se​ ​amestecă​ ​cu​ ​geloză
încălzită​ ​putem​ ​transfera​ ​suspensia​ ​într-o​ ​placă​ ​Petri;
○ bacteriofagii​ ​infectează​ ​bacteriile;
○ după​ ​circa​ ​30​ ​minute​ ​bacteriile​ ​sunt​ ​lizate​ ​şi​ ​eliberează​ ​fagii;
○ aceştia​ ​difuzează​ ​prin​ ​geloză​ ​şi​ ​infectează​ ​bacteriile​ ​situate​ ​în​ ​apropiere​ ​şi​ ​ciclul​ ​se​ ​reia;
○ o​ ​parte​ ​dintre​ ​bacterii​ ​(cele​ ​care​ ​nu​ ​au​ ​receptori​ ​potriviţi)​ ​nu​ ​sunt​ ​infectate​ ​şi​ ​în​ ​timp​ ​se
multiplică​ ​iar​ ​cultura​ ​bacteriană​ ​opacizează​ ​mediul;
○ după​ ​circa​ ​18-24​ ​de​ ​ore​ ​putem​ ​observa​ ​arii​ ​cu​ ​celule​ ​lizate​ ​(transparente)​ ​pe​ ​un​ ​fond
produs​ ​de​ ​cultura​ ​bacteriană​ ​(bacterii​ ​nelizate),​ ​aceste​ ​arii​ ​numindu-se​ ​plaje​ ​de
bacteriofagie;

53
 ○ plajele​ ​produse​ ​de​ ​bacteriofagii​ ​virulenţi​ ​sunt​ ​clare,​ ​în​ ​comparaţie​ ​cu​ ​plajele​ ​mai​ ​puţin
clare​ ​produse​ ​de​ ​bacteriofagii​ ​temperaţi​ ​(fagii​ ​virulenţi​ ​sunt​ ​acei​ ​bacteriofagi​ ​care​ ​nu
pot​ ​evolua​ ​decât​ ​în​ ​ciclul​ ​litic)

45.​ ​Interactiunea​ ​fag-bacterie:​ ​ciclul​ ​lizogen,​ ​proprietatile​ ​bacteriilor​ ​lizogene

Ciclul​ ​reductiv​ ​(de​ ​lizogenizare)​ ​are​ ​aceleaşi​ ​etape,​ ​iniţial.

● După​ ​adsorbţie​ ​şi​ ​penetrare,​ ​ADN-ul​ ​fagic:
○ fie​ ​se​ ​integrează​ ​liniar​ ​în​ ​cromozomul​ ​bacteriei​ ​gazdă​ ​şi​ ​se​ ​replică​ ​sincron​ ​cu​ ​aceasta,
○ fie​ ​se​ ​circularizează​ ​şi​ ​ataşat​ ​de​ ​membrana​ ​citoplasmatică​ ​se​ ​replică​ ​sincron​ ​cu
diviziunea​ ​bacteriei.

● Bacteria​ ​a​ ​devenit​ ​lizogenă,​ ​se​ ​reproduce​ ​şi​ ​transmite​ ​descendenţilor​ ​fagul​ ​latent​ ​(profag,​ ​fag
temperat).
● În​ ​anumite​ ​condiţii​ ​profagul​ ​poate​ ​deveni​ ​fag​ ​virulent.
● Fagul​ ​temperat​ ​cel​ ​mai​ ​bine​ ​studiat​ ​este​ ​bacteriofagul​ ​Lambda​ ​specific​ ​pentru​ ​E.​ ​coli​ ​capsulat
(K12).

Proprietăţile​ ​bacteriei​ ​lizogene:

1. este​ ​imună​ ​faţă​ ​de​ ​un​ ​fag​ ​omolog​ ​profagului;
2. pot​ ​apărea​ ​fenomene​ ​importante​ ​din​ ​punct​ ​de​ ​vedere​ ​genetic:
➢ Transducţia;
➢ conversia​ ​genetică​ ​(cu​ ​producerea​ ​de​ ​exotoxine​ ​de​ ​către​ ​unele​ ​bacterii​ ​lizogenizate,
cum​ ​ar​ ​fi​ ​toxina​ ​difterică,​ ​toxina​ ​scarlatinoasă,​ ​toxina​ ​botulinică​ ​de​ ​tip​ ​C​ ​etc);
➢ recombinarea​ ​genetică​ ​(atunci​ ​când​ ​o​ ​bacterie​ ​parazitată​ ​de​ ​doi​ ​fagi​ ​diferiţi,​ ​dar
înrudiţi,​ ​eliberează​ ​la​ ​sfârşitul​ ​ciclului​ ​litic​ ​pe​ ​lângă​ ​tipurile​ ​parentale​ ​şi​ ​tipuri​ ​de​ ​fagi
care​ ​însumează​ ​unele​ ​din​ ​proprietăţile​ ​celor​ ​doi​ ​fagi​ ​parentali)​ ​etc.
➢ inducţia​ ​fagică​ ​(sub​ ​influenţa​ ​unor​ ​agenţi​ ​inductori,​ ​de​ ​ex.​ ​raze​ ​UV,​ ​sau​ ​spontan,
profagul​ ​îşi​ ​recâştigă​ ​virulenţa,​ ​devine​ ​fag​ ​virulent,​ ​şi​ ​produce​ ​liza​ ​bacteriei​ ​respective).

54
 ● Bacteriile​ ​lizorezistente​ ​nu​ ​permit​ ​infecţia​ ​cu​ ​un​ ​fag:
○ fie​ ​datorită​ ​lipsei​ ​receptorilor​ ​specifici,
○ fie​ ​datorită​ ​unei​ ​stări​ ​de​ ​imunitate.
● Bacteriile​ ​lizogene​ ​sunt​ ​imune​ ​la​ ​fagii​ ​virulenţi​ ​omologi​ ​profagului​ ​găzduit.
● Fagul​ ​defectiv​ ​reprezintă​ ​profagul​ ​care​ ​persistă​ ​indefinit​ ​în​ ​stare​ ​latentă​ ​(nu​ ​se​ ​reactivează).

46.​ ​ADN​ ​bacterian;​ ​localizare,​ ​structură,​ ​rol

=​ ​macropolimer​ ​de​ ​dezoxirbonucleotide

Unitatea​ ​structurală​​ ​este​ ​formată​ ​din:

➢ bază​ ​azotată
○ purinică​ ​(adenina,​ ​A;​ ​guanina,​ ​G)
○ pirimidinică​ ​(timina,​ ​T;​ ​citozina,​ ​C)
➢ pentoză​ ​(dezoxiriboza)
➢ acid​ ​fosforic

Legături​ ​fosfodiester​ ​unesc​ ​carbonul​ ​5​ ​al​ ​unei​ ​molecule​ ​de​ ​dezoxiriboză​ ​cu​ ​carbonul​ ​3​ ​al​ ​moleculei
adiacente​ ​⇒​ ​formeaza​ ​o​ ​catenă​ ​lungă​ ​polinucleotidică

Prin​ ​analiza​ ​compoziţiei​ ​în​ ​baze​ ​azotate​ ​a​ ​ADNului​ ​(provenit​ ​din​ ​surse​ ​diferite)​ ​s-a​ ​demonstrat​ ​că​ ​există
o​ ​anumită​ ​compoziţie​ ​care​ ​diferă​ ​la​ ​diversele​ ​specii.
Compoziţia​ ​de​ ​nucleotide​ ​a​ ​ADN-ului​ ​este​ ​surprinzător​ ​de​ ​variabilă:
● Suma​ ​procentuală​ ​a​ ​citozinei​ ​şi​ ​guaninei​ ​variază
○ la​ ​bacterii​ ​de​ ​la​ ​22%​ ​până​ ​la​ ​74%
○ la​ ​organismele​ ​eucariote​ ​intervalul​ ​este​ ​ceva​ ​mai​ ​restrâns​ ​(28​ ​-​ ​58%)
○ la​ ​om​ ​variază​ ​între​ ​39-40%​ ​în​ ​funcţie​ ​de​ ​tipul​ ​de​ ​ţesut​ ​(timus​ ​39%;​ ​ficat​ ​39,4%).
● Acest​ ​fapt​ ​se​ ​explică​ ​prin​ ​evoluţia​ ​în​ ​decursul​ ​a​ ​mai​ ​multor​ ​mii​ ​de​ ​ani​ ​a​ ​procariotelor​ ​comparativ
cu​ ​a​ ​eucariotelor​ ​în​ ​general​ ​şi​ ​a​ ​omului​ ​în​ ​particular.

Comparaţiile​ ​conţinutului​ ​de​ ​C+G​ ​ale​ ​diferitelor​ ​organisme​ ​și​ ​microorganisme​ ​au​ ​fost​ ​folosite​ ​drept
fundament​ ​în​ ​vederea​ ​stabilirii​ ​relaţionării/legăturii​ ​genetice.

55
Timina​ ​fiind​ ​susceptibilă​ ​la​ ​alterări​ ​fotochimice​ ​(lumină​ ​UV):
● bacteriile​ ​cu​ ​un​ ​conţinut​ ​bogat​ ​de​ ​C+G​ ​este​ ​posibil​ ​să​ ​fi​ ​evoluat​ ​în​ ​medii​ ​supuse​ ​unei​ ​lumini
solare​ ​foarte​ ​puternice​ ​sau​ ​unor​ ​temperaturi​ ​înalte
● cele​ ​cu​ ​conţinut​ ​redus​ ​de​ ​C+G​ ​s-ar​ ​fi​ ​dezvoltat​ ​în​ ​locuri​ ​mai​ ​protejate.
Așadar,​ ​compoziţia​ ​în​ ​baze​ ​azotate,​ ​numită​ ​şi​ ​procentul​ ​de​ ​C+G,​ ​este​ ​diferită​ ​în​ ​funcţie​ ​de​ ​specie,​ ​dar​ ​se
păstrează​ ​constantă​ ​în​ ​cadrul​ ​unei​ ​anumite​ ​specii.

Procentul​ ​de​ ​C+G​ ​se​ ​calculează​ ​după​ ​formula:​ ​(C+G)/​ ​(C+G+A+T).

● De​ ​exemplu​ ​acest​ ​raport​ ​diferă​ ​la​ ​diferitele​ ​specii​ ​bacteriene
○ 26,8%​ ​la​ ​Clostridium​ ​perfringens
○ 40%​ ​la​​ ​Streptococcus​ ​pneumoniae
○ 40,5%​ ​la​ ​Proteus​ ​vulgaris
○ 51,7%​ ​la​ ​Escherichia​ ​coli
○ 53%​ ​la​ ​Proteus​ ​morgani
○ 67%​ ​la​ ​Pseudomonas​ ​aeruginosa​.
Aşa​ ​cum​ ​a​ ​fost​ ​precizat​ ​de​ ​către​ ​diverși​ ​autori,​ ​compoziţia​ ​de​ ​baze​ ​azotate​ ​este​ ​un​ ​index​ ​taxonomic.

La​ ​celulele​ ​procariote​ ​ADN-ul:

● este​ ​inelar
● împachetat​ ​în​ ​nucleoidul​ ​din​ ​citoplasmă
● La​ ​bacteria​ ​intestinală​ ​E.​ ​coli​ ​cele​ ​4,7​ ​milioane​ ​de​ ​perechi​ ​de​ ​baze​ ​alcătuiesc​ ​o​ ​macromoleculă
de​ ​1,4​ ​milimetri​ ​lungime,​ ​dar​ ​numai​ ​2​ ​nanometri​ ​lăţime.​ ​Aceasta​ ​conţine​ ​4.400​ ​de​ ​gene​ ​deja
secvenţiate
● În​ ​ciuda​ ​lungimii​ ​sale,​ ​de​ ​peste​ ​o​ ​mie​ ​de​ ​ori​ ​diametrul​ ​celular,​ ​ADN-ul​ ​este​ ​extrem​ ​de​ ​bine
înfăşurat​ ​în​ ​nucleoid,​ ​în​ ​aproximativ​ ​jumătate​ ​din​ ​diametrul​ ​celular.

ADN-ul:
● apare​ ​ca​ ​o​ ​macromoleculă​ ​formată​ ​din​ ​două​ ​catene​ ​polinucleotidice​ ​antiparalele​ ​şi
complementare​ ​răsucite​ ​în​ ​dublu​ ​helix.
● Cele​ ​două​ ​catene​ ​sunt​ ​unite​ ​prin​ ​punţi​ ​de​ ​hidrogen​ ​formate​ ​între​ ​bazele​ ​azotate​ ​opuse​ ​(A=T​ ​şi
G≡C).
● Modelul​ ​structural​ ​al​ ​ADN-ului​ ​a​ ​fost​ ​propus​ ​de​ ​către​ ​Watson​ ​şi​ ​Crick​ ​în​ ​anul​ ​1953.

56
 ● Complementaritatea​ ​bazelor​ ​azotate​ ​este​ ​cea​ ​mai​ ​importantă​ ​proprietate​ ​a​ ​acizilor​ ​nucleici​ ​şi
condiţionează​ ​toate​ ​proprietăţile​ ​ADN-ului​,​ ​mai​ ​ales
○ cea​ ​de​ ​autoreplicare
○ cea​ ​de​ ​transfer​ ​al​ ​informaţiei​ ​genetice.

Rolul​ ​genetic​ ​al​ ​ADN-ului

● a​ ​fost​ ​dovedit​ ​prin​ ​experienţe​ ​succesive:
○ iniţial​ ​prin​ ​cercetările​ ​lui​ ​W.​ ​Griffith​ ​(1928)​ ​privind​ ​fenomenul​ ​de​ ​transformare
bacteriană
○ ulterior​ ​prin​ ​experienţe​ ​care​ ​au​ ​confirmat​ ​rezultatele​ ​obţinute​ ​de​ ​Griffith
○ abia​ ​în​ ​1944​ ​Avery,​ ​MacLeod​ ​şi​ ​Mc​ ​Carthy​ ​demonstrează​ ​faptul​ ​că​ ​ADN-ul​ ​este
substratul​ ​chimic​ ​al​ ​eredităţii​ ​şi​ ​reprezintă​ ​materialul​ ​genetic​ ​al​ ​oricărei​ ​celule​ ​(funcţie
îndeplinită​ ​așa​ ​cum​ ​știm​ ​astăzi​ ​de​ ​ARN,​ ​la​ ​ribovirusuri).

La​ ​temperatura​ ​camerei​ ​ADN-ul​ ​este​ ​o​ ​structură​ ​stabilă​​ ​în​ ​condiţii​ ​fiziologice​ ​normale,​ ​datorită
legăturilor​ ​intercatenare​ ​(2​ ​între​ ​A​ ​şi​ ​T​ ​şi​ ​3​ ​între​ ​C​ ​şi​ ​G)
➢ Dacă​ ​temperatura​ ​depăşeşte​ ​65ºC
○ stabilitatea​ ​punţilor​ ​de​ ​hidrogen​ ​începe​ ​să​ ​cedeze
○ dublul​ ​helix​ ​începe​ ​să​ ​se​ ​desfacă
○ rezultă​ ​două​ ​catene​ ​complementare​ ​(proces​ ​numit​ ​denaturare​ ​termică)
➢ Denaturarea​ ​devine​ ​completă​ ​la​ ​temperaturi​ ​care​ ​depăşesc​ ​valoarea​ ​de​ ​90ºC.

Renaturarea​ ​(„reannealing”)​ ​=​ ​refacerea​ ​structurii​ ​bicatenare​ ​a​ ​ADN-ului

● prin​ ​acest​ ​proces​ ​se​ ​poate​ ​stabili​ ​relaţia​ ​filogenetică​ ​între​ ​două​ ​specii​ ​(în​ ​funcţie​ ​de​ ​procentul
de​ ​renaturare​).
● De​ ​exemplu​ ​dacă​ ​se​ ​utilizează​ ​ADN​ ​denaturat​ ​provenit​ ​de​ ​la​ ​E.​ ​coli​ ​şi​ ​ADN​ ​denaturat​ ​provenit​ ​de
la​ ​Salmonella​ ​spp​.,​ ​fiecare​ ​marcat​ ​cu​ ​acelaşi​ ​izotop​ ​(ex.​ ​C14​
​ ),​ ​fracţiunea​ ​de​ ​ADN​ ​marcată​ ​şi
evaluată​ ​prin​ ​diferite​ ​tehnici​ ​va​ ​fi​ ​fracţiunea​ ​din​ ​ADN​ ​care​ ​este​ ​complementară​ ​pentru​ ​cele
două​ ​specii​ ​(aceste​ ​experienţe​ ​au​ ​stat​ ​la​ ​baza​ ​brevetării​ ​tehnicilor​ ​de​ ​hibridare​ ​moleculară).
● Renaturarea​ ​este​ ​un​ ​proces​ ​mai​ ​lent​ ​decât​ ​denaturarea.

57
Denaturarea​ ​şi​ ​renaturarea​ ​acizilor​ ​nucleici​ ​sunt​ ​procese​ ​fizice​ ​importante,​ ​folosite:
➢ fie​ ​în​ ​tehnologia​ ​ADN-ului​ ​recombinant
➢ fie​ ​în​ ​studierea​ ​relaţiilor​ ​filogenetice​ ​între​ ​diferite​ ​specii
Cu​ ​cât​ ​speciile​ ​sunt​ ​mai​ ​înrudite,​ ​cu​ ​atât​ ​secvenţele​ ​de​ ​baze​ ​azotate​ ​au​ ​un​ ​mai​ ​mare​ ​grad​ ​de​ ​similitudine
(lanţurile​ ​lor​ ​monocatenare​ ​renaturează​ ​mai​ ​rapid).

Funcţiile​ ​ADN-ului​ ​ca​ ​material​ ​genetic​ ​sunt:

● conservarea​ ​informaţiei​ ​genetice;
● Replicarea;
● transcrierea​ ​şi​ ​traducerea​ ​materialului​ ​genetic;
● protejarea​ ​materialului​ ​genetic​ ​propriu​ ​(„self”);
● reglarea​ ​şi​ ​controlul​ ​activităţii​ ​celulare.

47.Replicarea​ ​ADN​ ​bacterian;​ ​mecanism

Replicarea​ ​ADN
● constă​ ​în​ ​sinteza​ ​unor​ ​noi​ ​molecule​ ​de​ ​ADN,​ ​identice​ ​cu​ ​molecula​ ​parentală​ ​şi​ ​identice​ ​între​ ​ele,
pe​ ​bază​ ​de​ ​complementaritate​ ​(replicare​ ​semiconservativă).
● După​ ​ruperea​ ​legăturilor​ ​de​ ​hidrogen​ ​şi​ ​separarea​ ​celor​ ​2​ ​catene,​ ​fiecare​ ​catenă​ ​serveşte​ ​drept
matriţă​ ​pentru​ ​sinteza​ ​unei​ ​noi​ ​catene.
● este​ ​una​ ​dintre​ ​cele​ ​mai​ ​importante​ ​reacţii​ ​din​ ​lumea​ ​vie.
● Watson​ ​şi​ ​Crick​ ​au​ ​fost​ ​primii​ ​care​ ​au​ ​propus​ ​modelul​ ​semiconservativ​ ​de​ ​replicare​ ​a​ ​ADN.

În​ ​celula​ ​care​ ​se​ ​dezvoltă​ ​rapid,​ ​există​ ​posibilitatea​ ​ca​ ​înainte​ ​de​ ​terminarea​ ​primei​ ​replicări​ ​să​ ​se
iniţieze​ ​încă​ ​o​ ​replicare​.
➢ În​ ​acest​ ​caz​ ​celula​ ​bacteriană​ ​va​ ​putea​ ​fi
○ merodiploidă​​ ​(doar​ ​anumite​ ​regiuni​ ​cromozomiale​ ​sunt​ ​copiate​ ​de​ ​mai​ ​multe​ ​ori​ ​decât
în​ ​mod​ ​normal)
○ poliploidă​​ ​(tot​ ​cromozomul​ ​a​ ​fost​ ​copiat​ ​de​ ​mai​ ​multe​ ​ori​ ​decît​ ​în​ ​mod​ ​normal).

58
În​ ​general,​ ​dacă​ ​replicarea​ ​cromozomială​ ​nu​ ​este​ ​succedată​ ​de​ ​diviziunea​ ​celulei​ ​(aşa​ ​cum​ ​se​ ​întâmplă
în​ ​mod​ ​obişnuit),​ ​putem​ ​remarca​ ​în​ ​celula​ ​bacteriană​ ​existenţa​ ​cromozomilor​ ​supranumerari.
Cromozomii​ ​suplimentari​ ​(în​ ​total​ ​2​ ​sau​ ​4)​ ​nu​ ​aduc​ ​o​ ​informaţie​ ​genetică​ ​diferită,​ ​pentru​ ​că​ ​ei
reprezintă​ ​copii​ ​ale​ ​cromozomului​ ​iniţial​ ​(deci​ ​sunt​ ​identici​ ​cu​ ​acesta).

Repliconul​ ​(Jacob,​ ​Brenner,​ ​Cuzin)

In​ ​vivo​ ​se​ ​pot​ ​replica​ ​numai​ ​moleculele​ ​de​ ​ADN​ ​constituite​ ​într-o​ ​unitate​ ​de​ ​replicare​ ​independentă
=replicon.
Indiferent​ ​dacă​ ​celula​ ​are​ ​mai​ ​mulţi​ ​cromozomi​ ​(celula​ ​eucariotă​ ​este​ ​diploidă)​ ​sau​ ​un​ ​singur​ ​cromozom
(celula​ ​procariotă),​ ​tot​ ​genomul​ ​trebuie​ ​să​ ​fie​ ​replicat.
Repliconul​ ​bacterian​ ​este​ ​bicatenar​ ​şi​ ​circular,​ ​caracterizat​ ​prin:
● o​ ​secvenţă​ ​nucleotidică​ ​specifică​ ​marcând​ ​începerea​ ​replicării;
● gene​ ​care​ ​codifică​ ​sinteza​ ​unor​ ​proteine​ ​specifice​ ​numite​ ​iniţiatori;
● o​ ​secvenţă​ ​nucleotidică​ ​semnal​ ​pentru​ ​terminarea​ ​replicării.
Exemple​ ​de​ ​repliconi:
● cromozomul​ ​şi​ ​plasmidele​ ​bacteriene;
● genomul​ ​bacteriofagilor.

Cromozomul​ ​bacterian​ ​este​ ​unul​ ​dintre​ ​cele​ ​mai​ ​ilustrative​ ​exemple​ ​de​ ​repliconi
● O​ ​genă​ ​structurală​ ​din​ ​cromozom​ ​are​ ​toată​ ​informaţia​ ​necesară​ ​sintezei​ ​iniţiatorului​ ​replicării
(o​ ​proteină​ ​complexă).
● După​ ​ce​ ​replicarea​ ​a​ ​început,​ ​nu​ ​mai​ ​poate​ ​fi​ ​oprită​ ​până​ ​în​ ​momentul​ ​când​ ​se​ ​ajunge​ ​la
dedublarea​ ​cromozomului.
● Cromozomul​ ​bacterian​ ​funcţionează​ ​ca​ ​un​ ​replicon,​ ​fapt​ ​dovedit​ ​de​ ​experienţa​ ​în​ ​care
fragmentele​ ​de​ ​ADN​ ​introduse​ ​într-o​ ​celulă​ ​bacteriană​ ​(de​ ​ex.​ ​prin​ ​conjugare)​ ​nu​ ​se​ ​pot​ ​replica
dacă​ ​rămân​ ​„libere”​ ​în​ ​citoplasmă,​ ​dar​ ​vor​ ​putea​ ​fi​ ​replicate​ ​odată​ ​cu​ ​întregul​ ​cromozom​ ​în
cazul​ ​în​ ​care​ ​sunt​ ​integrate​ ​în​ ​cromozomul​ ​bacterian.

Replicarea​ ​corectă​ ​este​ ​controlată​ ​de​ ​un​ ​mecanism​ ​foarte​ ​precis​ ​care:
➢ ​ ​„identifică”​ ​apariţia​ ​de​ ​nucleotide​ ​libere,​ ​împerecheate​ ​eronat
➢ în​ ​momentul​ ​apariţiei​ ​unui​ ​astfel​ ​de​ ​eveniment​ ​nucleotidul​ ​este​ ​„tăiat”
➢ polimerizarea​ ​se​ ​opreşte​ ​(corectitudinea​ ​citirii​ ​este​ ​realizată​ ​cu​ ​ajutorul​ ​ADN-polimerazei​ ​I).

59
48.Plasmidele;​ ​definire,​ ​tipuri,​ ​roluri​ ​în​ ​celula​ ​bacteriană​ ​+​ ​49.Factorul​ ​F​ ​şi
factorul​ ​R;​ ​definiţie,​ ​roluri

Genomul​ ​bacterian​ ​este​ ​alcătuit​ ​din​ ​două​ ​categorii​ ​de​ ​determinanţi​ ​genetici:
1.​ ​genele​ ​esenţiale,​ ​localizate​ ​în​ ​structura​ ​cromozomului​ ​bacterian​ ​şi
2.​ ​genele​ ​accesorii​ ​extracromozomale​ ​prezente​ ​în​ ​structura:
→​ ​plasmidelor​ ​şi
→​ ​elementelor​ ​genetice​ ​transpozabile.

Plasmidele​ ​=​ ​elemente​ ​genetice​ ​extracromozomiale,​ ​capabile​ ​de​ ​replicare​ ​fizic​ ​independentă​ ​de
cromozom​ ​(replicon),​ ​dar​ ​depinzând​ ​de​ ​factori​ ​codificaţi​ ​de​ ​nucleul​ ​bacterian.
● Conţin​ ​informaţie​ ​genetică​ ​neesenţială​ ​pentru​ ​viaţa​ ​celulei​ ​bacteriene.
● Sunt​ ​transmise​ ​stabil​ ​de-a​ ​lungul​ ​generaţiilor.
● Dimensiunea​ ​plasmidelor​ ​variază​ ​între​ ​1kb​ ​şi​ ​circa​ ​200​ ​kb.
● Majoritatea​ ​sunt​ ​alcătuite​ ​din​ ​molecule​ ​de​ ​ADN​ ​circular,​ ​dar​ ​există​ ​şi​ ​plasmide​ ​liniare​ ​(ex.​ ​la
Borrelia​ ​burgdorferi​).
● Plasmide:
○ ADN​ ​dublu​ ​catenar
○ ADN​ ​monocatenar​ ​(se​ ​consideră​ ​că​ ​plasmidele​ ​de​ ​ADN​ ​monocatenar​ ​reprezintă​ ​de​ ​fapt
o​ ​situaţie​ ​intermediară​ ​în​ ​cursul​ ​procesului​ ​de​ ​replicare;​ ​au​ ​fost​ ​detectate​ ​de​ ​ex.​ ​la
Staphylococcus​ ​aureus​).
● Unele​ ​plasmide​ ​(numite​ ​şi​ ​epizomi)​ ​pot​ ​exista​ ​alternativ​ ​în​ ​stare​ ​autonomă​ ​(libere​ ​în​ ​citoplasmă)
sau​ ​integrate​ ​în​ ​cromozomul​ ​celulei​ ​gazdă​ ​(de​ ​exemplu​ ​factorul​ ​F,​ ​bacteriofagul​ ​temperat​ ​etc).
● Celelalte​ ​plasmide​ ​persistă​ ​indefinit​ ​numai​ ​în​ ​stare​ ​autonomă​ ​(de​ ​exemplu​ ​plasmida​ ​R,​ ​Col,​ ​F
etc).

60
Clasificarea​ ​plasmidelor

În​ ​raport​ ​cu​ ​caracterele​ ​exprimate​ ​fenotipic,​ ​plasmidele​ ​se​ ​pot​ ​clasifica​ ​în:

1.​ ​plasmide​ ​care​ ​codifică​ ​rezistenţa​ ​la​ ​agenţi​ ​antibacterieni:

➢ factorii​ ​R​ ​(primul​ ​factor​ ​R​ ​a​ ​fost​ ​izolat​ ​de​ ​la​ ​o​ ​tulpină​ ​de​ ​Shigella​ ​dysenteriae​);
➢ plasmidele​ ​de​ ​rezistenţă​ ​la​ ​UV​ ​etc.
2.​ ​plasmide​ ​care​ ​codifică​ ​sinteza​ ​unor​ ​agenţi​ ​antimicrobieni:
➢ factorii​ ​Col​ ​(conferind​ ​capacitatea​ ​de​ ​producere​ ​de​ ​colicine​ ​cu​ ​activitate​ ​antibiotică)​ ​etc.
3.​ ​plasmide​ ​de​ ​patogenitate​ ​care​ ​codifică​ ​sinteza​ ​de:
➢ hemolizine;
➢ factori​ ​de​ ​colonizare;
➢ enterotoxine​ ​sau​ ​alte​ ​exotoxine​ ​etc.
4.​ ​plasmide​ ​care​ ​codifică​ ​enzime​ ​ale​ ​unor​ ​căi​ ​metabolice​ ​particulare:
➢ în​ ​anumite​ ​condiţii,​ ​unele​ ​bacterii​ ​pot​ ​utiliza​ ​ca​ ​sursă​ ​de​ ​C​ ​diferite​ ​substanţe​ ​cu​ ​potenţial​ ​toxic,
precum​ ​octanul​ ​sau​ ​toluenul,​ ​iar​ ​plasmidele​ ​care​ ​permit​ ​supravieţuirea​ ​şi​ ​dezvoltarea​ ​în​ ​aceste
condiţii​ ​se​ ​numesc​ ​plasmide​ ​degradative;
5.​ ​plasmide​ ​care​ ​permit​ ​transferul​ ​genelor​ ​cromozomiale​ ​de​ ​la​ ​o​ ​celulă​ ​care​ ​deţine​ ​respectivul​ ​plasmid
(F)​ ​la​ ​alta,​ ​putând​ ​fi​ ​transmis​ ​inclusiv​ ​plasmidul​ ​(factorul)​ ​F;
6.​ ​plasmide​ ​criptice,​ ​pentru​ ​care​ ​nu​ ​se​ ​cunosc​ ​caracterele​ ​fenotipice​ ​exprimate.

Plasmidele​ ​R
Plasmidele​ ​R​ ​(de​ ​rezistenţă​ ​la​ ​antibiotice)​ ​conferă​ ​celulei​ ​purtătoare​ ​rezistenţa​ ​la​ ​unul​ ​sau​ ​la​ ​mai​ ​multe
antibiotice.

Plasmidele​ ​R​ ​au​ ​o​ ​structură​ ​genetică​ ​complexă,​ ​fiind​ ​alcătuite​ ​din:
➢ gene​ ​care​ ​asigură​ ​proprietatea​ ​de​ ​rezistenţă​ ​la​ ​antibiotice;
➢ gene​ ​care​ ​formează​ ​„factorul​ ​de​ ​transfer​ ​al​ ​rezistenţei”​ ​(RTF).

Asigură​ ​capacitatea​ ​de:

➢ replicare​ ​autonomă
➢ transfer​ ​prin​ ​conjugare​ ​(cele​ ​două​ ​tipuri​ ​de​ ​elemente​ ​pot​ ​exista​ ​independent​ ​sau​ ​se​ ​pot​ ​asocia).

61
Transferul​ ​plasmidelor​ ​R​ ​se​ ​poate​ ​face​ ​prin​ ​conjugare​ ​bacteriană​ ​sau​ ​prin​ ​transducţia​ ​mediată​ ​de
bacteriofagi.

Plasmidele​ ​„Col”
● codifică​ ​proprietatea​ ​unor​ ​bacterii​ ​de​ ​a​ ​elabora​ ​substanţe​ ​antibiotice​ ​de​ ​tip​ ​special,​ ​numite
bacteriocine​ ​(colicine,​ ​pesticine,​ ​vibriocine,​ ​piocine​ ​etc).
● sunt​ ​transferabile​ ​de​ ​la​ ​tulpinile​ ​Col​+​​ ​la​ ​tulpini​ ​Col​-​​ ​prin
○ transformare​ ​genetică,
○ transducţie​ ​fagică
○ sau​ ​prin​ ​conjugare.
Bacteriocinele:
● Sunt​ ​bactericide
● Au​ ​un​ ​spectru​ ​de​ ​activitate​ ​limitat​ ​(faţă​ ​de​ ​specia​ ​omologă)
● Biosinteza​ ​lor​ ​nu​ ​are​ ​efect​ ​letal​ ​pentru​ ​specia​ ​producătoare.

Factorul​ ​F​ ​(factorul​ ​de​ ​„sex”,​ ​factorul​ ​de​ ​„fertilitate”)

● controlează​ ​capacitatea​ ​unor​ ​bacterii​ ​de​ ​a​ ​acţiona​ ​ca​ ​donoare​ ​de​ ​material​ ​genetic​ ​în​ ​procesul​ ​de
conjugare
● codifică​ ​structurile​ ​(de​ ​exemplu​ ​pilul​ ​„F”)​ ​şi​ ​enzimele​ ​necesare​ ​transferului​ ​de​ ​ADN.
În​ ​funcţie​ ​de:
➢ prezenţa​ ​plasmidelor​ ​F
➢ raportul​ ​lor​ ​cu​ ​cromozomul​ ​bacterian
➢ modul​ ​în​ ​care​ ​facilitează​ ​transferul​ ​de​ ​material​ ​genetic
bacteriile​ ​se​ ​pot​ ​grupa​ ​în​ ​patru​ ​categorii​ ​distincte​ ​→​ ​bacterii​ ​F-​
​ ​ ​→​ ​bacterii​ ​F+​
​ ​ ​→​ ​bacterii​ ​Hfr
​ ​ ​→​ ​bacterii​ ​F’

Bacteriile​ ​F-​
● lipsite​ ​de​ ​factorul​ ​F
● echivalente​ ​unor​ ​celule​ ​„femele”​ ​care​ ​se​ ​comportă​ ​ca​ ​receptoare​ ​de​ ​material​ ​genetic.

62
Bacteriile​ ​F+​
● deţin​ ​factorul​ ​F​ ​autonom​ ​în​ ​citoplasmă
● echivalente​ ​unor​ ​celule​ ​„masculine”,​ ​donoare​ ​de​ ​material​ ​genetic,​ ​capabile​ ​să​ ​transmită​ ​factorul
F.

Bacteriile​ ​Hfr​ ​(High​ ​frequency​ ​of​ ​recombination)

● cu​ ​mare​ ​frecvenţă​ ​de​ ​recombinare
● deţin​ ​factorul​ ​F​ ​integrat​ ​în​ ​cromozomul​ ​bacterian.
● Se​ ​comportă​ ​ca​ ​donoare​ ​de​ ​material​ ​genetic
● au​ ​o​ ​mare​ ​frecvenţă​ ​de​ ​conjugare​ ​şi​ ​recombinare
● De​ ​obicei​ ​prezenţa​ ​factorului​ ​F​ ​integrat​ ​determină​ ​transferul​ ​unui​ ​număr​ ​variabil​ ​de​ ​gene
cromozomale​ ​şi​ ​mai​ ​rar,​ ​chiar​ ​transferul​ ​factorului​ ​F.

Bacteriile​ ​F’
● deţin​ ​o​ ​structură​ ​plasmidică​ ​de​ ​tip​ ​special​ ​(factor​ ​de​ ​fertilitate​ ​recombinant)​ ​care​ ​a​ ​fost​ ​anterior
integrată​ ​în​ ​structura​ ​unui​ ​cromozom​ ​şi​ ​s-a​ ​desprins​ ​din​ ​acesta,​ ​încorporând​ ​în​ ​structura​ ​sa
unele​ ​gene​ ​cromozomale
● au​ ​caracter​ ​de​ ​„mascul”
● se​ ​comportă​ ​ca​ ​donoare​ ​de​ ​material​ ​genetic​ ​(factorul​ ​F’).

50.Definiţi​ ​noţiunile​ ​de​ ​genom,​ ​genotip​ ​şi​ ​fenotip;​ ​variabilitatea​ ​genetică​ ​şi
fenotipică

Genomul​ ​=​ ​suma​ ​genelor​ ​unui​ ​organism.

Genotip​ ​=​ ​totalitatea​ ​informaţiei​ ​genetice​ ​a​ ​unui​ ​organism
Fenotip​ ​=​ ​suma​ ​caracterelor​ ​observabile,​ ​specifice​ ​unui​ ​organism,​ ​produse​ ​de​ ​genotip​ ​în​ ​interacţiune​ ​cu
mediul​ ​ambiant

Variabilitatea​ ​bacteriană​ ​presupune​ ​modificarea​ ​la​ ​un​ ​moment​ ​dat​ ​a​ ​comportamentului​ ​celulei
bacteriene​ ​sau​ ​a​ ​descendenţilor​ ​ei​ ​şi​ ​pot​ ​exista​ ​în​ ​principiu​ ​două​ ​variante:
➢ variabilitatea​ ​fenotipică
➢ variabilitatea​ ​genotipică;

63
Variaţiile​ ​fenotipice​ ​=​ ​modificări​ ​morfologice​ ​sau​ ​fiziologice​ ​de​ ​tip​ ​adaptativ,​ ​care​ ​nu​ ​se​ ​transmit
ereditar.​ ​Genomul​ ​nu​ ​este​ ​afectat.

Variaţiile​ ​genotipice​ ​=​ ​modificări​ ​definitive​ ​ale​ ​materialului​ ​genetic​ ​(cromozomial​ ​sau​ ​extracromozomial)
care​ ​se​ ​transmit​ ​descendenţilor.
Mecanismele​ ​variaţiei​ ​genotipice​ ​sunt​ ​reprezentate​ ​de:
➢ mutaţie;
➢ transfer​ ​genetic​ ​urmat​ ​de​ ​recombinare​ ​genetică.

51.Mutaţiile​ ​la​ ​bacterii;​ ​definiţie,​ ​tipuri​ ​de​ ​mutaţii,​ ​clasificare

Mutaţia​ ​=​ ​o​ ​modificare​ ​accidentală​ ​în​ ​secvenţa​ ​nucleotidică​ ​a​ ​unei​ ​gene,​ ​ducând​ ​la​ ​modificări​ ​ale
mesajului​ ​genetic.
Mutaţiile​ ​pot​ ​apărea​ ​la​ ​nivelul​ ​materialului​ ​genetic​ ​prin:
➢ Substituţii;
➢ Inversii;
➢ Inserţii;
➢ Deleţii.

Mutaţia​ ​spontană​​ ​=​ ​Mutaţiile​ ​care​ ​apar​ ​în​ ​condiţii​ ​de​ ​mediu​ ​obişnuite​ ​şi​ ​fără​ ​intervenţia​ ​unui​ ​factor
decelabil

Mutaţia​ ​indusă​​ ​=​ ​Mutaţiile​ ​care​ ​se​ ​produc​ ​sub​ ​acţiunea​ ​unor​ ​factori​ ​fizici​ ​(de​ ​exemplu​ ​raze​ ​UV,​ ​radiaţii
ionizante​ ​etc.)​ ​sau​ ​chimici​ ​(de​ ​exemplu​ ​agenţii​ ​alchilanţi),​ ​care​ ​acţionează​ ​ca​ ​agenţi​ ​mutageni
➢ Rata​ ​mutaţiilor​ ​induse​ ​este​ ​semnificativ​ ​mai​ ​mare​ ​decât​ ​rata​ ​mutaţiilor​ ​spontane.

Mutaţia​ ​punctiformă​​ ​are​ ​ca​ ​substrat​ ​alterarea​ ​unui​ ​singur​ ​nucleotid,​ ​respectiv​ ​a​ ​unui​ ​singur​ ​codon.

Mutaţiile​ ​extinse​ ​=​ ​alterări​ ​care​ ​depăşesc​ ​limitele​ ​unui​ ​codon,​ ​putând​ ​afecta​ ​secvenţe​ ​mai​ ​mari​ ​ale
uneia​ ​sau​ ​mai​ ​multor​ ​gene​ ​(mutaţie​ ​poligenică).

Mutaţiile​ ​regresive​ ​(retromutaţii)​ ​afectează​ ​celule​ ​mutante,​ ​determinând​ ​revenirea​ ​acestora​ ​la​ ​tipul
iniţial,​ ​restabilind​ ​secvenţa​ ​nucleotidică​ ​originară.

64
Mutaţiile​ ​supresoare​ ​permit​ ​exprimarea​ ​funcţiei​ ​anterioare​ ​a​ ​genei,​ ​deşi​ ​o​ ​modificare​ ​a​ ​secvenţei
bazelor​ ​nucleotidice​ ​persistă.

Principalele​ ​mecanisme​ ​de​ ​transfer​ ​al​ ​materialului​ ​genetic​ ​de​ ​la​ ​o​ ​bacterie​ ​donor​ ​la​ ​o​ ​bacterie​ ​receptor
sunt:
➢ Transformarea;
➢ transferul​ ​mediat​ ​de​ ​bacteriofagi​ ​(transducţia);
➢ conjugarea.

52.Transformarea​ ​la​ ​bacterii;​ ​definiţie,​ ​mecanism

Transformarea​ ​=​ ​un​ ​transfer​ ​genetic​ ​realizat​ ​atunci​ ​când​ ​bacteria​ ​acceptă​ ​ADN​ ​liber​ ​provenit​ ​de​ ​la​ ​o
bacterie​ ​donor​ ​sau​ ​din​ ​alte​ ​surse.
● Bacteria​ ​receptor​ ​trebuie​ ​să​ ​fie​ ​„competentă”​ ​în​ ​a​ ​accepta​ ​ADN-ul​ ​de​ ​la​ ​bacteria​ ​donor.
● Prima​ ​transformare​ ​a​ ​fost​ ​descrisă​ ​în​ ​1928​ ​de​ ​către​ ​Griffith,​ ​în​ ​experimente​ ​referitoare​ ​la
virulenţa​ ​pneumococilor​ ​faţă​ ​de​ ​şoarecele​ ​alb.
● Transformarea​ ​poate​ ​avea​ ​loc​ ​doar​ ​atunci​ ​când​ ​bacteriile​ ​intră​ ​în​ ​faza​ ​staţionară​ ​a​ ​ciclului
celular.
● Pătruns​ ​în​ ​celula​ ​receptoare,​ ​un​ ​fragment​ ​de​ ​ADN​ ​exogen​ ​poate​ ​înlocui​ ​(prin​ ​recombinare
genetică)​ ​o​ ​secvenţă​ ​nucleotidică​ ​omologă,​ ​bacteria​ ​receptoare​ ​dobândind​ ​un​ ​caracter​ ​genetic
nou​ ​(de​ ​exemplu​ ​sinteza​ ​unei​ ​structuri​ ​capsulare/capsidice).
● Unele​ ​bacterii​ ​sunt​ ​„competente”​ ​în​ ​mod​ ​natural.
● În​ ​cazul​ ​bacteriilor​ ​care​ ​nu​ ​sunt​ ​„natural​ ​competente”,​ ​pentru​ ​a​ ​putea​ ​realiza​ ​fenomenul​ ​de
transformare​ ​este​ ​necesară​ ​tratarea​ ​chimică​ ​a​ ​acestora,​ ​de​ ​ex.​ ​cu​ ​ioni​ ​de​ ​calciu.

Transferul​ ​genetic​ ​mediat​ ​de​ ​bacteriofagi​ ​se​ ​poate​ ​realiza​ ​prin:

➢ Transducţie;
➢ conversie​ ​lizogenică.

65
53.Transducţia;​ ​definiţie,​ ​mecanism,​ ​tipuri​ ​de​ ​transducţie

=​ ​transferul​ ​unui​ ​fragment​ ​genetic​ ​(cromozomial​ ​sau​ ​extracromozomial)​ ​de​ ​la​ ​o​ ​bacterie​ ​la​ ​alta​ ​prin
intermediul​ ​unui​ ​bacteriofag​ ​(de​ ​obicei​ ​un​ ​fag​ ​temperat).
● Fagul​ ​se​ ​numeşte​ ​transductor.
● Bacteria​ ​receptoare​ ​se​ ​numeşte​ ​transductant.

Transducţia​ ​specializată​​ ​(restrictivă)

➢ este​ ​caracteristică​ ​fagilor​ ​transductori​ ​care​ ​au​ ​proprietatea​ ​de​ ​a​ ​transfera​ ​numai​ ​un​ ​număr
restrâns​ ​de​ ​gene​ ​bacteriene​ ​situate​ ​în​ ​imediata​ ​apropiere​ ​a​ ​situsului​ ​de​ ​legare​ ​a​ ​profagului​ ​în
cromozomul​ ​bacterian.
Transducţia​ ​generalizată​​ ​(nerestrictivă)
➢ presupune​ ​că​ ​teoretic,​ ​oricare​ ​din​ ​genele​ ​cromozomului​ ​bacterian,​ ​indiferent​ ​de​ ​poziţia​ ​lor​ ​în
genom,​ ​pot​ ​fi​ ​încorporate​ ​în​ ​mod​ ​accidental​ ​în​ ​particula​ ​virală​ ​matură​ ​pentru​ ​a​ ​forma​ ​un​ ​fag
transductor,​ ​care​ ​le​ ​poate​ ​transmite​ ​unor​ ​bacterii​ ​receptoare.
➢ Transducţia​ ​generalizată​ ​poate​ ​fi​ ​realizată​ ​de​ ​un​ ​mare​ ​număr​ ​de​ ​fagi​ ​neintegraţi​ ​în​ ​cromozomul
bacterian​ ​atunci​ ​când​ ​aceştia​ ​intră​ ​în​ ​ciclul​ ​litic.

54.Conjugarea​ ​bacteriană

=​ ​un​ ​proces​ ​de​ ​transfer​ ​de​ ​material​ ​genetic​ ​(cromozomial​ ​sau​ ​extracromozomial)​ ​realizat​ ​prin
intermediul​ ​unei​ ​legături​ ​intercelulare​ ​directe.
● Este​ ​condiţionată​ ​de​ ​prezenţa​ ​factorului​ ​F​ ​în​ ​celula​ ​donoare.

Receptorii​ ​specifici
● Pentru​ ​realizarea​ ​legăturii​ ​intercelulare​ ​este​ ​necesară​ ​existenţa​ ​unor​ ​„receptori”​ ​de​ ​suprafaţă
atât​ ​la​ ​celula​ ​donoare,​ ​cât​ ​şi​ ​la​ ​celula​ ​receptoare.
● Aceştia​ ​vor​ ​permite​ ​„recunoaşterea​ ​reciprocă”.

66
Fiziologia​ ​conjugării​ ​bacteriene
● După​ ​un​ ​număr​ ​de​ ​alipiri​ ​întâmplătoare,​ ​bacteriile​ ​F+​​ ​ ​formează​ ​cu​ ​bacteriile​ ​F-​​ „perechi​ ​de
recombinare”
● între​ ​celulele​ ​alăturate​ ​se​ ​formează​ ​un​ ​canal​ ​de​ ​conjugare.
● Prin​ ​canalul​ ​de​ ​conjugare​ ​se​ ​realizează​ ​transferul​ ​unidirecţional​ ​al​ ​materialului​ ​genetic.
● Fragmentul​ ​transferat​ ​poate​ ​fi​ ​apoi​ ​integrat​ ​parţial​ ​sau​ ​total​ ​în​ ​genomul​ ​celulei​ ​receptoare,
ducând​ ​la​ ​apariţia​ ​unor​ ​proprietăţi​ ​noi​ ​ale​ ​acesteia,​ ​manifeste​ ​sau​ ​nu.

55.Substanţe​ ​antibiotice​ ​şi​ ​chimioterapice;​ ​definiţie,​ ​utilizări​ ​în​ ​clinică​ ​şi

laborator

Antibioticele​ ​şi​ ​chimioterapicele​ ​antimicrobiene​ ​=​ ​un​ ​grup​ ​de​ ​substanţe​ ​medicamentoase​ ​capabile​ ​să
distrugă​ ​sau​ ​să​ ​inhibe​ ​multiplicarea​ ​unor​ ​microorganisme​ ​implicate​ ​etiologic​ ​în​ ​bolile​ ​infecţioase.
● Au​ ​o​ ​acţiune​ ​selectivă​ ​asupra​ ​celulelor​ ​microorganismelor,​ ​exercitând​ ​acţiuni​ ​minime​ ​asupra
celulelor​ ​organismului​ ​gazdă.​ ​Aceste​ ​substanţe​ ​pot​ ​fi:
○ Antibacteriene,
○ Antivirale,
○ Antifungice,
○ Antiparazitare.
În​ ​mod​ ​clasic,​ ​în​ ​această​ ​grupă​ ​de​ ​medicamente​ ​au​ ​fost​ ​incluse​ ​şi​ ​antineoplazicele​ ​(ex.​ ​dactinomycina,
doxorubicina,​ ​bleomycina).
Există​ ​și​ ​antibiotice​ ​folosite​ ​ca:
➢ inhibitori​ ​enzimatici​ ​(ex.​ ​Lipstatin,​ ​sintetizat​ ​de​ ​Streptomyces​ ​toxytricini​),
➢ imunosupresori​ ​(ex.​ ​Ciclosporina,​ ​sintetizată​ ​de​ ​Tolypocladium​ ​inflatum​),
➢ hipocolesterolemiante​ ​(ex.​ ​Lovastatin,​ ​sintetizat​ ​de​ ​Aspergillus​ ​terreus​),
➢ Insecticide,
➢ ierbicide​ ​etc

La​ ​începutul​ ​secolului​ ​21​ ​se​ ​utilizau​ ​la​ ​nivel​ ​mondial​ ​peste​ ​250​ ​de​ ​molecule​ ​de​ ​antibiotice​ ​şi
chimioterapice​ ​antiinfecţioase​ ​diferite.

67
Având​ ​în​ ​vedere​ ​utilizarea​ ​mai​ ​puţin​ ​raţională​ ​a​ ​acestor​ ​medicamente,​ ​Organizaţia​ ​Mondială​ ​a
Sănătăţii​ ​elaborează​ ​periodic​ ​o​ ​listă​ ​a​ ​medicamentelor​ ​esenţiale,​ ​inclusiv​ ​antibiotice​ ​şi​ ​chimioterapice.

În​ ​această​ ​listă​ ​apar:

● medicamente​ ​betalactamice​ ​(penicilină,​ ​amoxicilină,​ ​cloxacilină,​ ​piperacilină​ ​etc),
● medicamente​ ​antituberculoase​ ​şi​ ​antileproase​ ​(clofazimină,​ ​dapsonă,​ ​ethambutol,​ ​izoniazidă,
pirazinamidă,​ ​rifampicină​ ​etc),
● alte​ ​medicamente​ ​antiinfecţioase​ ​(cloramfenicol,​ ​co-trimoxazol,​ ​doxiciclină,​ ​eritromicină,
gentamicină,​ ​metronidazol,​ ​spectinomicină,​ ​sulfadiazină​ ​etc),
● medicamente​ ​„complementare”​ ​(ciprofloxacină,​ ​clindamicină,​ ​acid​ ​nalidixic​ ​etc)

Nu​ ​apar​ ​pe​ ​lista​ ​principală:

● Cefalosporinele
● Chinolonele
⇒​ ​ceea​ ​ce​ ​demonstrează​ ​cel​ ​puţin​ ​indirect​ ​recomandarea​ ​de​ ​reducere​ ​a​ ​utilizării​ ​în​ ​exces​ ​a
medicamentelor​ ​antimicrobiene

56.Antibiotice​ ​bactericide​ ​şi​ ​bacteriostatice;​ ​definiţii,​ ​exemple

In​ ​funcţie​ ​de​ ​efectul​ ​lor,​ ​medicamentele​ ​antimicrobiene​ ​pot​ ​fi:

● Bacteriostatice
● Bactericide
Un​ ​antibiotic​ ​este​ ​bacteriostatic​​ ​dacă​ ​efectul​ ​său​ ​se​ ​limitează​ ​la​ ​oprirea​ ​multiplicării​ ​bacteriene
● Ex:
○ tetraciclinele,
○ cloramfenicolul,
○ eritromicina,
○ clindamicina,
○ sulfonamidele​ ​etc

68
Un​ ​antibiotic​ ​este​ ​bactericid​ ​dacă​ ​acţiunea​ ​sa​ ​duce​ ​la​ ​distrugerea​ ​bacteriilor
● Ex:
○ penicilinele,
○ cefalosporinele,
○ polimixinele,
○ aminoglicozidele,
○ rifampicina,
○ vancomicina,
○ streptograminele​ ​etc.

Trebuie​ ​cunoscute​ ​situaţiile​ ​patologice​ ​în​ ​care​ ​se​ ​poate​ ​administra​ ​un​ ​antibiotic​ ​bacteriostatic,​ ​precum
şi​ ​situaţiile​ ​în​ ​care​ ​este​ ​absolut​ ​necesară​ ​administrarea​ ​unui​ ​antibiotic​ ​cu​ ​efect​ ​bactericid​ ​(spre​ ​exemplu
la​ ​persoanele​ ​care​ ​prezintă​ ​imunodepresie).

57.Clasificarea​ ​substanţelor​ ​antimicrobiene​ ​după​ ​mecanismul​ ​de​ ​acţiune;

exemple

a)​ ​Agenţi​ ​antimicrobieni​ ​care​ ​acţionează​ ​prin​ ​inhibarea​ ​sintezei​ ​peretelui​ ​celular
➢ au​ ​efect​ ​bactericid
➢ sunt​ ​reprezentaţi​ ​de:
○ antibioticele​ ​beta-lactamice​ ​(peniciline,​ ​cefalosporine,​ ​carbapeneme​ ​etc),
○ glicopeptidele​ ​(vancomicina,​ ​teicoplanina),
○ bacitracina,
○ cicloserina,
○ fosfomicina,
○ izoniazida​ ​etc;
b)​ ​Agenţi​ ​antimicrobieni​ ​care​ ​acţionează​ ​prin​ ​inhibarea​ ​funcţiei​ ​membranei​ ​celulare
➢ au​ ​efect​ ​bactericid
➢ sunt​ ​reprezentaţi​ ​de
○ polimixine​ ​(polimixină​ ​B,​ ​colistin),
○ gramicidină,
○ tirocidină,
○ imidazoli,
○ nistatină,
○ amfotericină​ ​B​ ​etc​ ​(ultimele​ ​trei​ ​fiind​ ​medicamente​ ​antifungice);

69
c)​ ​Agenţi​ ​antimicrobieni​ ​care​ ​acţionează​ ​prin​​ ​inhibarea​ ​sintezei​ ​proteice​ ​la​ ​nivelul​ ​ribozomilor
➢ de​ ​exemplu
○ aminoglicozidele,
○ tetraciclinele,
○ cloramfenicolul,
○ macrolidele,
○ lincosamidele​ ​(lincomicina,​ ​clindamicina),
○ acidul​ ​fusidic,
○ streptograminele​ ​etc;
d)​ ​Agenţi​ ​antimicrobieni​ ​care​ ​acţionează​ ​prin​ ​inhibarea​ ​sintezei​ ​acizilor​ ​nucleici
➢ de​ ​exemplu
○ rifampicina,
○ chinolonele,
○ sulfonamidele,
○ trimetoprimul,
○ pirimetamina,
○ novobiocina​ ​etc.

Antibioticele​ ​beta-lactaminice
● inhibă​ ​selectiv​ ​sinteza​ ​peretelui​ ​celular​ ​în​ ​mod​ ​diferit​ ​la​ ​bacteriile​ ​Gram-pozitive​ ​faţă​ ​de​ ​cele
Gram-negative​ ​(datorită​ ​diferenţelor​ ​dintre​ ​acestea​ ​în​ ​ceea​ ​ce​ ​priveşte​ ​structura​ ​peretelui).
● Pentru​ ​realizarea​ ​acestei​ ​acţiuni​ ​este​ ​necesară​ ​legarea​ ​de​ ​receptori​ ​celulari​ ​numiţi​ ​PBPs
(penicillin-binding​ ​proteins).
● Beta-lactaminele​ ​inhibă​ ​de​ ​exemplu​ ​reacţia​ ​de​ ​transpeptidare​ ​(de​ ​formare​ ​a​ ​punţilor​ ​peptidice)
între​ ​lanţurile​ ​adiacente​ ​de​ ​peptidoglican.
● Rezistenţa​ ​la​ ​beta-lactamice​ ​apare​ ​de​ ​ex.​ ​atunci​ ​când​ ​microorganismele​ ​produc​ ​enzime​ ​numite
beta-lactamaze,​ ​care​ ​„desfac”​ ​inelul​ ​beta-lactamic.
● Alte​ ​mecanisme​ ​de​ ​rezistenţă​ ​sunt​ ​reprezentate​ ​de:
○ alterarea​ ​porinelor​ ​din​ ​membrana​ ​externă​ ​(Gram-negativi)​ ​ceea​ ​ce​ ​afectează
transportul​ ​beta-lactaminelor​ ​către​ ​sediul​ ​de​ ​acţiune,
○ mutaţii​ ​care​ ​afectează​ ​structura​ ​PBSs​ ​şi​ ​respectiv​ ​afinitatea​ ​faţă​ ​de​ ​beta-lactamine​ ​etc.

70
Polimixinele​ ​(polimixina​ ​B,​ ​colistinul)
● acţionează​ ​selectiv​ ​pe​ ​membrana​ ​germenilor​ ​Gram-negativi,​ ​printr-un​ ​mecanism​ ​asemănător​ ​cu
cel​ ​al​ ​detergenţilor​ ​cationici​ ​deteriorând​ ​membrana.
● Se​ ​leagă​ ​şi​ ​de​ ​lipo-poli-zaharid​ ​şi​ ​acţionează​ ​asupra​ ​membranei​ ​externe​ ​a​ ​microbilor
Gram-negativi.
● Nu​ ​se​ ​recomandă​ ​(de​ ​primă​ ​intenţie)​ ​pentru​ ​administrare​ ​pe​ ​cale​ ​generală.
● Rezistenţa​ ​la​ ​polimixine​ ​apare​ ​rar.

Aminoglicozidele​ ​(streptomicina,​ ​kanamicina,​ ​gentamicina,​ ​spectinomicina,​ ​tobramicina​ ​etc)

● se​ ​ataşează​ ​iniţial​ ​de​ ​o​ ​proteină​ ​receptoare​ ​specifică​ ​aflată​ ​pe​ ​subunitatea​ ​30S​ ​a​ ​ribozomului
bacterian
● blochează​ ​ulterior​ ​activitatea​ ​normală​ ​a​ ​complexului​ ​de​ ​iniţiere​ ​necesar​ ​formării​ ​de​ ​peptide.
● În​ ​final​ ​determină​ ​dezintegrarea​ ​poliribozomilor​ ​şi​ ​separarea​ ​lor​ ​în​ ​ribozomi,​ ​incapabili​ ​de
sinteză​ ​proteică.
● Rezistenţa​ ​la​ ​aminoglicozide​ ​apare​ ​în​ ​special​ ​dacă​ ​există​ ​o​ ​modificare​ ​a​ ​procesului​ ​de​ ​transport
activ​ ​în​ ​interiorul​ ​celulei​ ​bacteriene.
● La​ ​streptococi,​ ​enterococi,​ ​germeni​ ​anaerobi​ ​etc.​ ​nu​ ​există​ ​un​ ​astfel​ ​de​ ​sistem​ ​de​ ​transport​ ​şi​ ​în
aceste​ ​condiţii​ ​aceste​ ​bacterii​ ​nu​ ​sunt​ ​sensibile​ ​la​ ​aminoglicozide.
● ​ ​În​ ​cazul​ ​bacteriilor​ ​sensibile,​ ​rezistenţa​ ​poate​ ​apărea​ ​de​ ​ex.​ ​prin​ ​producerea​ ​de​ ​enzime​ ​care
adenilează​ ​sau​ ​fosforilează​ ​grupul​ ​hidroxil​ ​de​ ​pe​ ​molecula​ ​aminoglicozidului.
● Dintre​ ​cele​ ​mai​ ​redutabile​ ​reacții​ ​adverse​ ​putem​ ​aminti​ ​nefrotoxicitatea​ ​și​ ​ototoxicitatea.

Ciclinele​ ​(ex.​ ​tetraciclina)

● se​ ​leagă​ ​de​ ​subunitatea​ ​30S​ ​a​ ​ribozomilor​ ​bacterieni
● nu​ ​permit​ ​introducerea​ ​de​ ​noi​ ​aminoacizi​ ​într-un​ ​lanţ​ ​polipeptidic​ ​în​ ​curs​ ​de​ ​formare.
● Rezistenţa​ ​este​ ​de​ ​regulă​ ​mediată​ ​plasmidic,​ ​dar​ ​şi​ ​prin​ ​intermediul​ ​transposonilor,​ ​ducând​ ​de
ex.​ ​la​ ​sinteza​ ​unei​ ​proteine​ ​membranare​ ​care​ ​mediază​ ​un​ ​aflux​ ​excesiv​ ​de​ ​tetraciclină​ ​şi​ ​astfel
nu​ ​se​ ​mai​ ​pot​ ​atinge​ ​concentraţiile​ ​bacteriostatice.
● Ciclinele​ ​se​ ​absorb​ ​în​ ​stomac​ ​şi​ ​intestin.
● Sunt​ ​bacteriostatice.

71
 ● Acţionează​ ​pe:
○ germeni​ ​gram​ ​pozitivi
○ gram​ ​negativi,
○ spirochete,
○ mycoplasme,
○ rickettsii,
○ chlamydii.
● Printre​ ​reacţiile​ ​adverse​ ​amintim​ ​senzațiile​ ​de​ ​greaţă,​ ​voma,​ ​diareea,​ ​toxicitatea​ ​renală​ ​şi
hepatică,​ ​acumularea​ ​la​ ​nivel​ ​osos​ ​şi​ ​dentar.

Cloramfenicolul
● se​ ​leagă​ ​de​ ​subunitatea​ ​50S​ ​a​ ​ribozomilor​ ​bacterieni
● inhibă​ ​peptidil-transferaza,​ ​interferând​ ​cu​ ​legarea​ ​de​ ​noi​ ​aminoacizi​ ​în​ ​lanţul​ ​peptidic​ ​în​ ​curs​ ​de
formare.
● Rezistenţa​ ​poate​ ​apărea​ ​de​ ​ex.​ ​prin​ ​sinteza​ ​de​ ​către​ ​bacterii​ ​a​ ​unei​ ​acetil-transferaze​ ​sau​ ​a​ ​unei
nitrat-reductaze.
● Acţionează​ ​pe​ ​germeni​ ​aerobi​ ​şi​ ​anaerobi​ ​ ​gram​ ​pozitivi​ ​și​ ​gram​ ​negativi.
● Este​ ​un​ ​medicament​ ​bacteriostatic.
● Are​ ​indicații​ ​în​ ​abcesul​ ​cerebral,​ ​febra​ ​tifoidă,​ ​salmoneloze​ ​sistemice,​ ​infecţii​ ​severe​ ​cu
anaerobi.
● Printre​ ​reacţiile​ ​adverse​ ​cele​ ​mai​ ​grave​ ​la​ ​care​ ​poate​ ​să​ ​ducă​ ​enumerăm​ ​anemia​ ​aplastică​ ​cu
leucopenie​ ​şi​ ​agranulocitoză.

Macrolidele​ ​(eritromicina,​ ​claritromicina​ ​etc)​ ​şi​ ​lincosamidele​ ​(lincomicina​ ​și​ ​clindamicina)

● se​ ​leagă​ ​de​ ​subunitatea​ ​50S​ ​a​ ​ribozomului​ ​bacterian,​ ​interferând​ ​cu​ ​formarea​ ​complexului​ ​de
iniţiere​ ​pentru​ ​sinteza​ ​lanţurilor​ ​proteice.
● Rezistenţa​ ​poate​ ​apărea​ ​datorită​ ​unei​ ​alterări​ ​a​ ​proteinelor​ ​ribozomale​ ​sau​ ​datorită​ ​sintezei
unei​ ​enzime​ ​care​ ​metilează​ ​reziduuri​ ​de​ ​adenină​ ​la​ ​nivelul​ ​ARNr.
● Macrolidele​ ​sunt​ ​bacteriostatice.
● Acționează​ ​pe:
○ cocii​ ​gram​ ​pozitivi​ ​și​ ​gram​ ​negativi
○ bacili​ ​gram​ ​pozitivi
○ unii​ ​bacili​ ​gram​ ​negativi.

72
 ● Pot​ ​acționa​ ​pe​ ​specii​ ​de​ ​Mycobacterium​.
● Au​ ​efect​ ​asupra
○ Treponema,
○ Mycoplasma
○ Chlamydia​.
● Sunt​ ​indicate​ ​în​ ​infecţiile​ ​strectococice​ ​la​ ​bolnavii​ ​cu​ ​hipersensibilitate​ ​la​ ​betalactamine​ ​dar​ ​și​ ​în
difterie,​ ​tuse​ ​convulsivă,​ ​pneumonii​ ​atipice​ ​etc.
● Dintre​ ​reacţiile​ ​adverse​ ​amintim:​ ​greaţă,​ ​vomă,​ ​diaree,​ ​febră,​ ​rash,​ ​reacţii​ ​anafilactice.
Lincosamidele​ ​(bacteriostatice)​ ​acționează​ ​pe​ ​germeni​ ​gram​ ​pozitivi​ ​aerobi​ ​şi​ ​anaerobi​ ​şi​ ​pe
germeni​ ​gram​ ​negativi​ ​anaerobi.

Rifampicina
● inhibă​ ​creşterea​ ​bacteriană​ ​prin​ ​legarea​ ​de​ ​ARN-polimeraza​ ​ADN-dependentă.
● Acţionează​ ​pe:
○ mycobacterii,
○ coci​ ​gram​ ​pozitivi​ ​și​ ​gram​ ​negativi,
○ unii​ ​bacili​ ​gram​ ​negativi,
○ germeni​ ​anaerobi​ ​gram​ ​pozitivi​ ​și​ ​gram​ ​negativi.
● Dintre​ ​indicații​ ​putem​ ​menționa​ ​tratamentul​ ​tuberculozei,​ ​leprei,​ ​infecţiilor​ ​stafilococice
meticilino-rezistente​ ​sensibile​ ​(testarea​ ​sensibilității​ ​tulpinilor​ ​respective​ ​este​ ​necesară).

Chinolonele​ ​(de​ ​exemplu​ ​acidul​ ​nalidixic,​ ​norfloxacina,​ ​ofloxacina,​ ​ciprofloxacina)​

● inhibă​ ​sinteza​ ​ADN-ului​ ​microbian​ ​prin​ ​blocarea​ ​ADN-girazei.
● Acţionează​ ​pe:
○ unii​ ​bacili​ ​gram​ ​negativi​ ​și​ ​gram​ ​pozitivi,
○ coci​ ​gram​ ​negativi​ ​și​ ​gram​ ​pozitivi,
○ mycoplasme,
○ chlamydii.
● Dintre​ ​posibilelel​ ​reacții​ ​adverse​ ​am​ ​putea​ ​aminti:​ ​fotosensibilitate,​ ​cefalee,​ ​vertij,​ ​convulsii.

73
Sulfamidele​ ​(sulfonamidele)
● sunt​ ​analogi​ ​structurali​ ​ai​ ​acidului​ ​paraaminobenzoic​ ​(PABA)
● inhibă​ ​dihidro-pteroat-sintetaza.
● Se​ ​formează​ ​analogi​ ​nefuncţionali​ ​ai​ ​acidului​ ​folic,​ ​metabolismul​ ​celulei​ ​bacteriene​ ​fiind​ ​astfel
inhibat.
● Rezistenţa​ ​apare​ ​prin​ ​alterarea​ ​dihidropteroat-sintetazei​ ​scăzând​ ​capacitatea​ ​de​ ​legare​ ​a
sulfonamidelor​ ​şi​ ​este​ ​mediată​ ​plasmidic.
● Rezistenţa​ ​la​ ​un​ ​membru​ ​al​ ​familiei​ ​trebuie​ ​înregistrată​ ​ca​ ​rezistenţă​ ​şi​ ​faţă​ ​de​ ​celelalte
substanţe​ ​cu​ ​structură​ ​similară.

Trimetoprimul
● omolog​ ​al​ ​acidului​ ​dihidrofolic
● inhibă​ ​reductaza​ ​acestui​ ​acid.

Sulfamidele​ ​şi​ ​trimetoprimul

● pot​ ​fi​ ​utilizate​ ​separat​ ​pentru​ ​a​ ​inhiba​ ​creşterea​ ​bacteriană.
● Dacă​ ​sunt​ ​însă​ ​utilizate​ ​împreună,​ ​vor​ ​produce​ ​o​ ​blocare​ ​dublă​ ​în​ ​secvenţa​ ​sintezei​ ​de​ ​ADN​ ​⇒
o​ ​creştere​ ​marcată​ ​a​ ​activităţii​ ​lor​ ​(sinergism).
● O​ ​astfel​ ​de​ ​substanţă,​ ​frecvent​ ​folosită​ ​în​ ​practica​ ​medicală,​ ​este​ ​cotrimoxazolul​ ​(ex.​ ​biseptol),
conţinând​ ​sulfametoxazol​ ​şi​ ​trimetoprim.

Pirimetamina​,​ ​la​ ​fel​ ​ca​ ​şi​ ​trimetoprimul,​ ​inhibă​ ​dihidro-folat-reductaza.

Unele​ ​antibiotice,​ ​cum​ ​ar​ ​fi​ ​actinomicinele,​ ​sunt​ ​inhibitori​ ​eficienţi​ ​ai​ ​sintezei​ ​de​ ​ADN;​ ​dar​ ​realizează
această​ ​inhibiţie​ ​atât​ ​la​ ​nivelul​ ​celulei​ ​bacteriene​ ​cât​ ​şi​ ​la​ ​nivelul​ ​celulei​ ​animale,​ ​nefiind​ ​suficient​ ​de
selective​ ​pentru​ ​a​ ​putea​ ​fi​ ​utilizate​ ​în​ ​terapia​ ​antibacteriană.

74
58.Clasificarea​ ​antibioticelor​ ​după​ ​structura​ ​chimică;​ ​clase​ ​principale,​ ​exemple

1.​ ​Antibioticele​ ​betalactaminice

a)​ ​Penicilinele:
➢ penicilinele​ ​naturale​ ​(de​ ​exemplu​ ​penicilina​ ​G);
➢ penicilinele​ ​penicilinazorezistente​ ​(de​ ​exemplu​ ​meticilina,​ ​oxacilina,​ ​cloxacilina,​ ​dicloxacilina,
flucloxacilina,​ ​nafcilina);
➢ aminopenicilinele​ ​(de​ ​exemplu​ ​ampicilina,​ ​amoxicilina);
➢ alte​ ​peniciline​ ​cu​ ​efect​ ​asupra​ ​enterobacteriilor​ ​(mecilinamul,​ ​pivmecilinamul,​ ​ciclacilina,
epicilina);
➢ peniciline​ ​stabile​ ​în​ ​prezenţa​ ​unor​ ​beta-lactamaze​ ​produse​ ​de​ ​enterobacterii​ ​(temocilina;​ ​în
această​ ​categorie​ ​ar​ ​putea​ ​intra​ ​şi​ ​ampicilina,​ ​amoxicilina,​ ​ticarcilina​ ​şi​ ​piperacilina);
➢ peniciline​ ​cu​ ​efect​ ​asupra​ ​Pseudomonas​ ​aeruginosa​ ​(carbenicilina,​ ​ticarcilina,​ ​azlocilina,
mezlocilina,​ ​piperacilina,​ ​apalcilina);
➢ alte​ ​peniciline​ ​şi​ ​inhibitori​ ​de​ ​beta-lactamaze​ ​(de​ ​exemplu​ ​acid​ ​clavulanic​ ​+​ ​amoxicilină​ ​/
ticarcilină,​ ​sulbactam​ ​+​ ​ampicilină,​ ​tazobactam​ ​+​ ​piperacilină);

b)​ ​Cefalosporinele
➢ din​ ​generaţia​ ​I​ ​(de​ ​exemplu​ ​cefalotina,​ ​cefaloridina);
➢ din​ ​generaţia​ ​a​ ​II-a​ ​(de​ ​exemplu​ ​cefamandola,​ ​cefoxitina,​ ​cefuroxima);
➢ din​ ​generaţia​ ​a​ ​III-a​ ​(de​ ​exemplu​ ​cefotaxima,​ ​ceftriaxona);
➢ din​ ​generaţia​ ​a​ ​IV-a​ ​(de​ ​exemplu​ ​cefepima,​ ​cefpiroma).
Cefalosporinele​ ​se​ ​mai​ ​pot​ ​clasifica​ ​şi​ ​în:
➢ cefalosporine​ ​de​ ​uz​ ​oral​ ​(cefacitril,​ ​cefapirin,​ ​cefazedon,​ ​ceftezol​ ​etc);
➢ cefalosporine​ ​de​ ​uz​ ​parenteral​ ​(cefalotina,​ ​cefaloridina,​ ​cefazolina,​ ​cefamandola​ ​etc);
➢ cefalosporine​ ​care​ ​prezintă​ ​o​ ​mai​ ​bună​ ​stabilitate​ ​în​ ​prezenţa​ ​beta-lactamazelor​ ​(cefuroxima,
cefoxitima,​ ​cefotetanul,​ ​cefixima​ ​etc);
➢ cefalosporine​ ​cu​ ​activitate​ ​faţă​ ​de​ ​Pseudomonas​ ​aeruginosa​(ceftazidima,​ ​cefpiroma,​ ​cefepima,
cefoperazona,​ ​cefsulodimul​ ​etc).

75
c)​ ​Alte​ ​antibiotice​ ​beta-lactaminice
➢ monobactamii​ ​(de​ ​exemplu​ ​aztreonamul);
➢ penemii​ ​(de​ ​exemplu​ ​ritipenemul);
➢ carbapenemii​ ​(de​ ​exemplu​ ​imipenenul,​ ​meropenemul,​ ​imipenemul​ ​+​ ​cilastatina;​ ​cilastatina​ ​este
un​ ​inhibitor​ ​al​ ​dehidro-peptidazei);
➢ oxacefemii​ ​(ex.​ ​latamoxef);
➢ carbacefemii​ ​(ex.​ ​loracarbef).

d)​ ​Inhibitori​ ​de​ ​beta-lactamaze​ ​(ex.​ ​acidul​ ​clavulanic,​ ​sulbactamul,​ ​tazobactamul).

2.​ ​Glicopeptidele​ ​(teicoplanina​ ​şi​ ​vancomicina);

Vancomicina
● este​ ​utilizată​ ​în​ ​tratamentul​ ​infecţiilor​ ​cu​ ​S.​ ​aureus​ ​meticilino-rezistent.
● Se​ ​administrează​ ​intravenos​ ​deoarece​ ​nu​ ​se​ ​absoarbe​ ​în​ ​tractul​ ​gastrointestinal.
● Printre​ ​reacţiile​ ​adverse​ ​amintim​ ​reacţiile​ ​anafilactice,​ ​febră,​ ​eozinofilie,​ ​neutropenie,​ ​pierderea
auzului.

3.​ ​Aminoglicozidele
➢ streptomicina​ ​(care​ ​este​ ​de​ ​fapt​ ​un​ ​oligozaharid);
➢ kanamicina,​ ​gentamicina,​ ​amikacina,​ ​spectinomicina,​ ​tobramicina,​ ​netilmicina​ ​etc.;

4.​ ​Ciclinele
ex.​ ​tetraciclina,​ ​oxitetraciclina,​ ​minociclina,​ ​doxiciclina​ ​etc

5.​ ​Ansamicinele
ex.​ ​rifampicina,​ ​rifabutina

6.​ ​Macrolidele
ex.​ ​eritromicina,​ ​claritromicina,​ ​azitromicina,​ ​telitromicina

7.​ ​Polipeptidele​ ​ciclice​ ​(polimixina​ ​B,​ ​colistinul)

76
8.​ ​Antibioticele​ ​care​ ​nu​ ​se​ ​încadrează​ ​în​ ​nici​ ​una​ ​din​ ​grupele​ ​de​ ​mai​ ​sus
➢ Cloramfenicolul;
➢ lincosamidele​ ​(lincomicina​ ​şi​ ​clindamicina);
➢ acidul​ ​fusidic​ ​(cu​ ​o​ ​structură​ ​asemănătoare​ ​steroizilor);
➢ streptograminele​ ​(pristinamicin,​ ​quinupristin,​ ​dalfopristin);
➢ oxazolidinonele​ ​(linezolid);
➢ mupirocinul;​ ​ultimele​ ​4​ ​grupe​ ​de​ ​medicamente​ ​au​ ​fost​ ​descoperite​ ​în​ ​special​ ​ca​ ​răspuns​ ​la
apariţia​ ​tulpinilor​ ​de​ ​stafilococ​ ​rezistente​ ​la​ ​meticilină​ ​etc.

Chimioterapicele
1.​ ​Sulfamidele​ ​(sulfonamidele)​ ​(ex.​ ​sulfadiazina,​ ​sulfafurazolul);
2.​ ​Co-trimoxazolul​ ​(asociere​ ​trimetoprin​ ​+​ ​sulfametoxazol)
3.​ ​Dapsona​ ​(diaminodifenilsulfona);
4.​ ​Ethambutolul;
5.​ ​Hidrazida​ ​acidului​ ​izonicotinic​ ​(HIN,​ ​izoniazida);
6.​ ​Chinolonele​ ​(ex.​ ​acidul​ ​nalidixic,​ ​ofloxacina,​ ​ciprofloxacina,​ ​norfloxacina,​ ​levofloxacina,​ ​moxifloxacina,
gatifloxacina,​ ​gemifloxacina​ ​etc);
7.​ ​Nitrofuranii​ ​(ex.​ ​furazolidonul,​ ​nitrofurantoina);
8.​ ​Nitroimidazolii​ ​(ex.​ ​metronidazolul,​ ​tinidazolul,​ ​ornidazolul)​ ​etc.

59.Rezistenţa​ ​la​ ​acţiunea​ ​antibioticelor;​ ​definiţii,​ ​tipuri

Rezistenţa​ ​microbiană​ ​la​ ​antibiotice​ ​=​ ​capacitatea​ ​unor​ ​microorganisme​ ​de​ ​a​ ​supravieţui​ ​şi​ ​de​ ​a​ ​se
multiplica​ ​în​ ​prezenţa​ ​antibioticului.

Pe​ ​măsură​ ​ce​ ​au​ ​fost​ ​descoperite​ ​mecanismele​ ​prin​ ​care​ ​medicamentele​ ​antiinfecţioase​ ​afectează
multiplicarea​ ​sau​ ​distrug​ ​diferitele​ ​tipuri​ ​de​ ​bacterii​ ​(ex.​ ​mecanismul​ ​de​ ​acţiune​ ​al​ ​beta-lactaminelor)​ ​au
fost​ ​descoperite​ ​şi​ ​mecanismele​ ​prin​ ​care​ ​bacteriile​ ​pot​ ​rezista​ ​faţă​ ​de​ ​acţiunea​ ​medicamentului
antibacterian​ ​(ex.​ ​producerea​ ​de​ ​enzime​ ​numite​ ​beta-lactamaze​ ​/​ ​penicilinaze,​ ​cefalosporinaze​ ​etc).

77
Rezistenţa​ ​poate​ ​fi​ ​naturală​ ​sau​ ​dobândită.

a. Rezistenţa​ ​naturală​ ​(intrinsecă)​ ​=​ ​rezistenţa​ ​tuturor​ ​membrilor​ ​unei​ ​specii​ ​bacteriene​ ​faţă​ ​de
un​ ​antibiotic​ ​şi​ ​este​ ​determinată​ ​genetic
→​ ​de​ ​exemplu​ ​rezistenţa​ ​bacilului​ ​tuberculozei​ ​(​Mycobacterium​ ​tuberculosis​)​ ​la
penicilina​ ​G.
b. Rezistenţa​ ​dobândită​​ ​=​ ​acea​ ​rezistenţă​ ​necaracteristică​ ​unei​ ​specii​ ​bacteriene,​ ​dar​ ​achiziţionată
de​ ​anumite​ ​subpopulaţii​ ​din​ ​acea​ ​specie​ ​în​ ​circumstanţe​ ​date
→​ ​de​ ​exemplu,​ ​antibioticul​ ​acţionează​ ​ca​ ​un​ ​presor​ ​selectiv​ ​(pacientul​ ​are​ ​o​ ​infecţie​ ​în
care​ ​majoritatea​ ​populaţiei​ ​bacteriene​ ​este​ ​sensibilă​ ​la​ ​agentul​ ​antimicrobian,​ ​dar
există​ ​tulpini​ ​care​ ​prezintă​ ​rezistenţă;​ ​în​ ​aceste​ ​condiţii,​ ​tulpinile​ ​sensibile​ ​vor​ ​fi
inhibate​ ​sau​ ​distruse​ ​în​ ​timp​ ​ce​ ​tulpinile​ ​rezistente​ ​vor​ ​fi​ ​„selectate”;​ ​această​ ​situaţie​ ​nu
poate​ ​fi​ ​detectată​ ​decât​ ​utilizând​ ​tehnicile​ ​de​ ​testare​ ​a​ ​sensibilităţii​ ​bacteriilor​ ​la
antibiotice​ ​şi​ ​chimioterapice,​ ​de​ ​ex.​ ​antibiograma​ ​difuzimetrică​ ​standardizată).

Rezistenţa​ ​dobândită​ ​poate​ ​fi​ ​cromozomială​ ​sau​ ​extracromozomială.

a. ​ ​Rezistenţa​ ​cromozomială
● se​ ​poate​ ​dezvolta​ ​ca​ ​rezultat​ ​al​ ​unei​ ​mutaţii​ ​spontane,​ ​la​ ​întâmplare,​ ​la​ ​nivelul​ ​unui
locus​ ​ce​ ​controlează​ ​sensibilitatea​ ​faţă​ ​de​ ​un​ ​anumit​ ​produs​ ​antimicrobian​ ​(deleţie,
substituţie​ ​sau​ ​adiţie​ ​de​ ​bază).
● Prezenţa​ ​substanţei​ ​active​ ​antimicrobiene​ ​serveşte​ ​ca​ ​un​ ​mecanism​ ​selector,
suprimând​ ​organismele​ ​sensibile​ ​şi​ ​favorizând​ ​dezvoltarea​ ​unei​ ​populaţii​ ​provenite​ ​din
organismele​ ​mutante,​ ​rezistente​ ​la​ ​antibiotic.
● Mutaţia​ ​spontană​ ​apare​ ​cu​ ​o​ ​frecvenţă​ ​variind​ ​între​ ​10​-12​-10​-7​.
● Mutaţiile​ ​cromozomiale:
○ sunt​ ​definitive,
○ afectează​ ​numai​ ​un​ ​anumit​ ​antibiotic​ ​sau​ ​o​ ​familie​ ​de​ ​antibiotice
○ se​ ​transmit​ ​vertical​ ​la​ ​toţi​ ​descendenţii​ ​suşei​ ​bacteriene​ ​devenite​ ​rezistentă.
○ Pot​ ​fi​ ​clasificate​ ​în
■ mutaţii​ ​într-un​ ​singur​ ​pas​ ​(single​ ​large​ ​step​ ​mutations)​ ​–​ ​o​ ​singură
mutaţie​ ​duce​ ​la​ ​creşterea​ ​CMI​ ​pentru​ ​un​ ​anumit​ ​antibiotic.​ ​Pot​ ​duce​ ​la

78
 eşuarea​ ​tratamentului​ ​atunci​ ​când​ ​acesta​ ​este​ ​instituit​ ​cu​ ​un​ ​singur
antibiotic
■ mutaţii​ ​în​ ​mai​ ​mulţi​ ​paşi​ ​(multistep​ ​mutations)​ ​–​ ​mutaţii​ ​secvenţiale
care​ ​duc​ ​la​ ​creşterea​ ​gradată​ ​a​ ​CMI.
b. Rezistenţa​ ​extracromozomială
● este​ ​mult​ ​mai​ ​frecventă​ ​decât​ ​cea​ ​cromozomială,​ ​reprezentând​ ​circa​ ​90%​ ​din​ ​cazurile​ ​de
rezistenţă.
● În​ ​acest​ ​caz,​ ​transmiterea​ ​materialului​ ​genetic​ ​pentru​ ​rezistenţă​ ​se​ ​poate​ ​face:
○ transversal​ ​(orizontal),
○ la​ ​toţi​ ​membrii​ ​populaţiei​ ​bacteriene​ ​existente​ ​la​ ​un​ ​anumit​ ​moment​ ​dat,​ ​prin
plasmide,​ ​material​ ​plasmidic​ ​sau​ ​transpozoni.

Tipuri​ ​de​ ​rezistenţă

A. Rezistenţa​ ​faţă​ ​de​ ​un​ ​agent​ ​antimicrobian​ ​poate​ ​fi:

➢ monovalentă​ ​(monorezistenţa),​ ​atunci​ ​când​ ​germenii​ ​rezistă​ ​la​ ​un​ ​singur​ ​antibiotic;
➢ plurivalentă​ ​(rezistenţa​ ​multiplă,​ ​la​ ​mai​ ​multe​ ​antibiotice);

B.​ ​Din​ ​alt​ ​punct​ ​de​ ​vedere,​ ​rezistenţa​ ​se​ ​poate​ ​manifesta:
➢ direct​ ​(leagă​ ​o​ ​anumită​ ​bacterie​ ​de​ ​un​ ​singur​ ​anumit​ ​antibiotic);
➢ încrucişat​ ​(rezistenţa​ ​unei​ ​bacterii​ ​faţă​ ​de​ ​mai​ ​mulţi​ ​agenţi​ ​antimicrobieni​ ​cu​ ​structură​ ​şi/sau
mecanism​ ​de​ ​acţiune​ ​asemănător);
○ de​ ​ex.​ ​rezistenţa​ ​la​ ​o​ ​sulfonamidă​ ​sau​ ​la​ ​o​ ​tetraciclină​ ​conferă​ ​rezistenţă​ ​la​ ​toate
sulfonamidele​ ​sau​ ​la​ ​toate​ ​tetraciclinele​ ​în​ ​timp​ ​ce​ ​stafilococii​ ​rezistenţi​ ​la​ ​meticilină
(MRSA)​ ​sunt​ ​rezistenţi​ ​la​ ​toate​ ​medicamentele​ ​beta-lactamice;

C.​ ​După​ ​ritmul​ ​de​ ​instalare,​ ​rezistenţa​ ​poate​ ​fi:

➢ cu​ ​ritm​ ​rapid​ ​de​ ​instalare​ ​(monostadială),​ ​„tip​ ​streptomicină”;
➢ de​ ​ritm​ ​intermediar,​ ​„tip​ ​eritromicină”;
➢ cu​ ​ritm​ ​lent​ ​de​ ​instalare​ ​(pluristadială),​ ​„tip​ ​penicilină”;
➢ cu​ ​ritm​ ​foarte​ ​lent​ ​de​ ​instalare,​ ​„tip​ ​vancomicină”.

79
60.Antibiograma​ ​difuzimetrică;​ ​principiu,​ ​interpretare

=​ ​metoda​ ​de​ ​laborator​ ​prin​ ​care​ ​se​ ​apreciază​ ​sensibilitatea​ ​la​ ​antibiotice​ ​a​ ​germenilor​ ​recoltaţi​ ​de​ ​la
bolnavii​ ​cu​ ​infecţii​ ​bacteriene,​ ​după​ ​cultivare​ ​pe​ ​medii​ ​îmbogăţite,​ ​care​ ​să​ ​permită​ ​dezvoltarea​ ​optimă
a​ ​microorganismului​ ​pentru​ ​care​ ​se​ ​efectuează​ ​testarea​ ​(de​ ​exemplu​ ​pe​ ​agar​ ​Mueller-Hinton).

Pentru​ ​antibiograme​ ​trebuie​ ​să​ ​folosim​ ​culturi​ ​pure​ ​(reprezentând​ ​o​ ​singură​ ​tulpină​ ​bacteriană),​ ​chiar​ ​în
cazul​ ​infecţiilor​ ​multibacteriene.​ ​Cele​ ​mai​ ​frecvent​ ​utilizate​ ​tehnici​ ​sunt:
A.​ ​Tehnicile​ ​calitative
o​ ​ ​ ​antibiograma​ ​difuzimetrică​ ​comună​ ​(cu​ ​discuri)
o​ ​ ​ ​antibiograma​ ​difuzimetrică​ ​comparativă
o​ ​ ​ ​antibiograma​ ​difuzimetrică​ ​standardizată
o​ ​ ​ ​antibiogramele​ ​difuzimetrice​ ​rapide
B.​ ​Tehnicile​ ​cantitative
o​ ​ ​ ​metoda​ ​diluţiilor​ ​în​ ​mediu​ ​lichid
o​ ​ ​ ​metoda​ ​diluţiilor​ ​în​ ​agar
o​ ​ ​ ​metoda​ ​microdiluţiilor​ ​în​ ​agar
o​ ​ ​ ​metoda​ ​„punctelor​ ​de​ ​ruptură”
o​ ​ ​ ​testul​ ​„E”
o​ ​ ​ ​metode​ ​şi​ ​sisteme​ ​comerciale,​ ​automatizate,​ ​de​ ​testare​ ​etc.

Antibiograma​ ​difuzimetrică​ ​comună

● Din​ ​punct​ ​de​ ​vedere​ ​tehnic​ ​însămânţăm​ ​germenul​ ​de​ ​testat​ ​pe​ ​mediul​ ​solid​ ​(ex.​ ​agar
Mueller-Hinton)​ ​turnat​ ​în​ ​plăci​ ​Petri.
● Însămânţarea​ ​se​ ​poate​ ​realiza​ ​de​ ​exemplu​ ​prin​ ​„inundarea”​ ​plăcii​ ​urmată​ ​de​ ​aspirarea,​ ​aseptic,
a​ ​excesului​ ​de​ ​inocul​ ​sau​ ​cu​ ​ajutorul​ ​unui​ ​tampon​ ​(există​ ​şi​ ​alte​ ​variante​ ​tehnice).
● După​ ​circa​ ​20​ ​minute​ ​(timp​ ​în​ ​care​ ​placa​ ​Petri​ ​se​ ​lasă​ ​cu​ ​capacul​ ​întredeschis​ ​în​ ​vecinătatea
becului​ ​de​ ​gaz,​ ​aprins)​ ​se​ ​aplică​ ​microcomprimatele​ ​în​ ​care​ ​sunt​ ​încorporate​ ​antibiotice​ ​în
concentraţie​ ​standardizată.

80
 ● Aplicarea​ ​microcomprimatelor​ ​se​ ​poate​ ​face​ ​cu​ ​ajutorul​ ​unei​ ​pense,​ ​în​ ​condiţii​ ​aseptice,​ ​sau​ ​cu
ajutorul​ ​unui​ ​aplicator​ ​„automat”​ ​(la​ ​minim​ ​30​ ​mm​ ​distanţă​ ​între​ ​ele​ ​şi​ ​minim​ ​15​ ​mm​ ​de
marginea​ ​plăcii;​ ​vom​ ​utiliza​ ​5​ ​antibiotice​ ​diferite​ ​pentru​ ​o​ ​placă​ ​Petri​ ​cu​ ​diametrul​ ​de​ ​9​ ​cm).
● Microcomprimatele​ ​trebuie​ ​să​ ​vină​ ​în​ ​contact​ ​perfect​ ​cu​ ​mediul,​ ​motiv​ ​pentru​ ​care,​ ​cu​ ​ajutorul
unei​ ​pense​ ​le​ ​presăm​ ​uşor​ ​(după​ ​caz).
● După​ ​încă​ ​15-20​ ​minute,​ ​incubăm​ ​plăcile​ ​peste​ ​noapte​ ​în​ ​termostat,​ ​la​ ​28​ ​sau​ ​35-37°C,​ ​în
funcţie​ ​de​ ​temperatura​ ​optimă​ ​de​ ​multiplicare​ ​a​ ​microorganismului​ ​testat.
● Antibioticul​ ​eliberat​ ​din​ ​microcomprimat​ ​difuzează​ ​în​ ​mediu,​ ​realizând​ ​zone​ ​de​ ​inhibiţie​ ​în​ ​care
coloniile​ ​microbiene​ ​nu​ ​se​ ​dezvoltă
● Cu​ ​cât​ ​zona​ ​de​ ​inhibiţie​ ​este​ ​mai​ ​largă,​ ​cu​ ​atât​ ​germenul​ ​va​ ​fi​ ​considerat​ ​mai​ ​sensibil.
● Dacă​ ​în​ ​interiorul​ ​zonei​ ​de​ ​inhibiţie​ ​(chiar​ ​dacă​ ​diametrul​ ​înregistrat​ ​este​ ​foarte​ ​mare)​ ​se
dezvoltă​ ​colonii,​ ​„mutanţi​ ​rezistenţi”,​ ​germenul​ ​va​ ​fi​ ​considerat​ ​rezistent
● Această​ ​metodă,​ ​cu​ ​toate​ ​că​ ​este​ ​folosită​ ​pe​ ​scară​ ​largă​ ​în​ ​laboratoare,​ ​permite​ ​de​ ​fapt​ ​numai
eliminarea​ ​antibioticelor​ ​complet​ ​inactive​ ​şi​ ​eventual​ ​selecţionarea​ ​antibioticelor​ ​foarte​ ​active,
pentru​ ​că​ ​tehnica​ ​nu​ ​este​ ​standardizată.

Antibiograma​ ​difuzimetrică​ ​comparativă​ ​(Stokes,​ ​Balş)

● Se​ ​efectuează​ ​pentru​ ​microorganismul​ ​de​ ​testat​ ​în​ ​paralel​ ​cu​ ​un​ ​microorganism​ ​de​ ​referinţă,
din​ ​aceeaşi​ ​specie​ ​(sau​ ​o​ ​specie​ ​asemănătoare).
● Spre​ ​exemplu,​ ​pentru​ ​cocii​ ​Gram-pozitivi​ ​putem​ ​alege​ ​pentru​ ​comparaţie​ ​o​ ​tulpină​ ​de
Staphylococcus​ ​spp​.
● Tulpina​ ​de​ ​referinţă​ ​are​ ​o​ ​sensibilitate​ ​cunoscută​ ​la​ ​diferitele​ ​antibiotice​ ​pe​ ​care​ ​le​ ​utilizăm.
● Prin​ ​această​ ​metodă​ ​se​ ​înlătură​ ​o​ ​parte​ ​din​ ​factorii​ ​de​ ​eroare​ ​ai​ ​metodei​ ​precedente,​ ​spre​ ​ex.
calitatea​ ​mediului,​ ​calitatea​ ​discurilor​ ​de​ ​antibiotice,​ ​care​ ​vor​ ​fi​ ​identice​ ​pentru​ ​microorganismul
de​ ​referinţă​ ​şi​ ​pentru​ ​microorganismul​ ​testat.
● Rezultatele​ ​se​ ​exprimă​ ​cu​ ​termenii:​ ​„sensibil”,​ ​„intermediar”,​ ​„rezistent”,​ ​în​ ​funcţie​ ​de
diametrul​ ​zonelor​ ​de​ ​inhibiţie​ ​a​ ​multiplicării​ ​celor​ ​doi​ ​germeni,​ ​faţă​ ​de​ ​acelaşi​ ​antibiotic
(jumătăţile​ ​de​ ​cerc​ ​se​ ​examinează​ ​comparativ).
● În​ ​cazul​ ​în​ ​care​ ​cunoaştem​ ​CMI​ ​(concentraţia​ ​minimă​ ​inhibitorie)​ ​a​ ​microorganismului​ ​de
referinţă,​ ​putem​ ​face​ ​aprecieri​ ​cu​ ​privire​ ​la​ ​CMI​ ​pentru​ ​microorganismul​ ​testat.
● Din​ ​punct​ ​de​ ​vedere​ ​tehnic,​ ​pe​ ​o​ ​placă​ ​de​ ​forma​ ​unui​ ​pătrat​ ​(„împărţită”​ ​în​ ​3​ ​zone​ ​egale
marcând​ ​pe​ ​partea​ ​externă​ ​a​ ​plăcii​ ​liniile​ ​de​ ​demarcaţie)​ ​se​ ​inoculează​ ​în​ ​treimea​ ​medie

81
 microorganismul​ ​de​ ​referinţă​ ​iar​ ​în​ ​treimile​ ​exterioare​ ​2​ ​microorganisme​ ​diferite,​ ​pentru​ ​care
dorim​ ​să​ ​realizăm​ ​testarea.
● Inoculul​ ​trebuie​ ​să​ ​fie​ ​astfel​ ​realizat​ ​încât​ ​să​ ​conducă​ ​la​ ​apariţia​ ​după​ ​incubare​ ​a​ ​unor​ ​colonii
foarte​ ​apropiate,​ ​dar​ ​care​ ​să​ ​nu​ ​fie​ ​confluente.
● Plasăm​ ​microcomprimatele​ ​cu​ ​antibiotice​ ​pe​ ​liniile​ ​de​ ​demarcaţie​ ​dintre​ ​culturi.​ ​Incubăm​ ​peste
noapte​ ​la​ ​35-37°C​ ​urmând​ ​ca​ ​în​ ​ziua​ ​următoare​ ​să​ ​citim​ ​şi​ ​să​ ​interpretăm​ ​rezultatele.

Antibiograma​ ​difuzimetrică​ ​standardizată​ ​(Kirby-Bauer,​ ​NCCLS)

● Din​ ​punct​ ​de​ ​vedere​ ​tehnic​ ​se​ ​realizează​ ​asemănător​ ​cu​ ​prima​ ​metodă​ ​prezentată,​ ​dar​ ​este
standardizată,​ ​fiind​ ​singura​ ​metodă​ ​difuzimetrică​ ​recunoscută​ ​pe​ ​plan​ ​internaţional,​ ​care
permite​ ​obţinerea​ ​unor​ ​rezultate​ ​reproductibile​ ​şi​ ​corelabile​ ​între​ ​laboratoare​ ​diferite
● Elementele​ ​necesare​ ​standardizării​ ​sunt:
○ mediul​ ​(în​ ​majoritatea​ ​cazurilor​ ​agar​ ​Mueller-Hinton,​ ​pentru​ ​că​ ​are​ ​o​ ​valoare​ ​nutritivă
corespunzătoare​ ​şi​ ​nu​ ​conţine​ ​substanţe​ ​cu​ ​acţiune​ ​inhibitoare)
■ există​ ​elemente​ ​minerale​ ​care​ ​trebuie​ ​adăugate​ ​în​ ​cazul​ ​testării​ ​anumitor
microorganisme​ ​(ex.​ ​Mg​2+​​ ​şi​ ​Ca​2+​,​ ​pentru​ ​tulpini​ ​de​ ​Pseudomonas​ ​aeruginosa​,
atunci​ ​când​ ​este​ ​testată​ ​sensibilitatea​ ​la​ ​aminoglicozide);
■ se​ ​va​ ​verifica​ ​pH-ul​ ​mediului​ ​(de​ ​obicei​ ​cuprins​ ​între​ ​7,2​ ​şi​ ​7,4);
■ există​ ​suplimente​ ​nutritive​ ​care​ ​trebuie​ ​adăugate​ ​în​ ​cazul​ ​testării​ ​unor
microorganisme​ ​pretenţioase;
■ grosimea​ ​mediului​ ​trebuie​ ​să​ ​fie​ ​de​ ​4​ ​mm​ ​(25​ ​ml​ ​de​ ​mediu/placă​ ​de​ ​9​ ​cm);
○ inoculul,​ ​care​ ​se​ ​obţine​ ​de​ ​preferat​ ​din​ ​5​ ​colonii​ ​izolate​ ​(cultură​ ​pură)​ ​şi​ ​trebuie​ ​să​ ​aibă
o​ ​turbiditate​ ​corespunzătoare​ ​standardului​ ​turbidimetric​ ​0,5​ ​McFarland​ ​(circa​ ​10​8
unităţi​ ​formatoare​ ​de​ ​colonii/ml)​ ​în​ ​majoritatea​ ​cazurilor;
○ timpul​ ​de​ ​incubare​ ​(în​ ​majoritatea​ ​cazurilor​ ​16-18​ ​ore​ ​la​ ​35-37°C,​ ​nu​ ​mai​ ​mult​ ​de​ ​2-3
plăci​ ​suprapuse),​ ​atmosfera​ ​de​ ​incubare,​ ​umiditatea​ ​atmosferei​ ​de​ ​incubare;
○ concentraţia​ ​substanţelor​ ​antimicrobiene​ ​din​ ​microcomprimate​ ​şi​ ​dimensiunea
microcomprimatelor​ ​(6​ ​mm​ ​diametru);
○ alegerea​ ​substanţelor​ ​antimicrobiene​ ​pentru​ ​care​ ​se​ ​face​ ​testarea;
○ păstrarea​ ​plăcilor​ ​cu​ ​mediu​ ​până​ ​în​ ​momentul​ ​utilizării​ ​(maxim​ ​7​ ​zile,​ ​în​ ​pungi​ ​de
polietilenă,​ ​la​ ​+4°C);
○ utilizarea​ ​tulpinilor​ ​de​ ​referinţă​ ​pentru​ ​controlul​ ​de​ ​calitate;

82
 ○ interpretarea​ ​rezultatelor​ ​(se​ ​măsoară​ ​diametrul​ ​zonei​ ​de​ ​inhibiţie​ ​şi​ ​se​ ​compară
rezultatele​ ​cu​ ​cele​ ​din​ ​tabelele​ ​puse​ ​la​ ​dispoziţie​ ​de​ ​producători​ ​şi/sau​ ​centrele​ ​de
referinţă).

Metodele​ ​difuzimetrice​ ​au​ ​dezavantajul​ ​că​ ​nu​ ​permit​ ​aprecierea​ ​concentraţiilor​ ​eficace​ ​ale​ ​antibioticului
la​ ​nivelul​ ​focarului​ ​infecţios.

61.Definiţi​ ​noţiunea​ ​de​ ​CMI​ ​şi​ ​CMB;​ ​cum​ ​se​ ​determină​ ​şi​ ​care​ ​este​ ​utilitatea
determinării​ ​CMI​ ​şi​ ​CMB​ ​?

Metoda​ ​diluţiilor​ ​în​ ​mediu​ ​lichid​ ​→​ ​acest​ ​tip​ ​de​ ​metodă​ ​oferă​ ​informaţii​ ​cu​ ​privire​ ​la​ ​CMI​ ​ale
antibioticelor​ ​studiate,​ ​faţă​ ​de​ ​microorganismul​ ​testat.

CMI​ ​=​ ​concentraţia​ ​minimă​ ​inhibitorie,​ ​reprezintă​ ​cea​ ​mai​ ​mică​ ​concentraţie​ ​de​ ​agent​ ​antimicrobian,
exprimată​ ​în​ ​micrograme/ml,​ ​care​ ​mai​ ​exercită​ ​o​ ​acţiune​ ​bacteriostatică​ ​asupra​ ​germenului​ ​testat.
● Din​ ​punct​ ​de​ ​vedere​ ​tehnic,​ ​pentru​ ​fiecare​ ​antibiotic​ ​avem​ ​nevoie​ ​de​ ​mai​ ​multe​ ​tuburi​ ​cu​ ​bulion
Mueller-Hinton​ ​în​ ​concentraţii​ ​descrescânde​ ​(diluţii​ ​binare)​ ​pornind​ ​spre​ ​ex.​ ​de​ ​la​ ​16
micrograme/ml​ ​şi​ ​până​ ​la​ ​0,125​ ​micrograme/ml,​ ​în​ ​total​ ​8​ ​tuburi,​ ​plus​ ​2​ ​tuburi​ ​martor,​ ​fără
antibiotic​ ​(cantitatea​ ​finală​ ​va​ ​fi​ ​de​ ​1​ ​ml​ ​în​ ​fiecare​ ​tub).
● Preparăm​ ​un​ ​inocul​ ​standardizat​ ​turbidimetric​ ​şi​ ​în​ ​condiţii​ ​aseptice​ ​inoculăm​ ​toate​ ​cele​ ​10
tuburi​ ​cu​ ​câte​ ​1​ ​ml​ ​de​ ​inocul.
● Agităm​ ​pentru​ ​a​ ​omogeniza.​ ​Incubăm​ ​cele​ ​8​ ​tuburi​ ​cu​ ​antibiotice​ ​şi​ ​1​ ​tub​ ​martor​ ​timp​ ​de​ ​16-20
ore​ ​la​ ​35-37°C​ ​iar​ ​al​ ​doilea​ ​tub​ ​martor​ ​îl​ ​menţinem​ ​pentru​ ​aceeaşi​ ​perioadă​ ​la​ ​temperatura
frigiderului
● Pentru​ ​controlul​ ​de​ ​calitate​ ​utilizăm​ ​şi​ ​un​ ​şir​ ​de​ ​tuburi​ ​pe​ ​care​ ​le​ ​inoculăm​ ​cu​ ​o​ ​tulpină​ ​de
referinţă​ ​corespunzătoare.​ ​În​ ​ziua​ ​următoare​ ​citim​ ​şi​ ​interpretăm​ ​rezultatele.
● Deoarece​ ​am​ ​utilizat​ ​o​ ​cantitate​ ​de​ ​inocul​ ​egală​ ​cu​ ​cantitatea​ ​de​ ​mediu,​ ​concentraţia​ ​finală​ ​de
antibiotic​ ​se​ ​va​ ​înjumătăţi​ ​(de​ ​ex.​ ​în​ ​tubul​ ​în​ ​care​ ​diluţia​ ​iniţială​ ​a​ ​fost​ ​de​ ​16​ ​mg/ml,​ ​diluţia
finală​ ​va​ ​fi​ ​8​ ​mg/ml​ ​etc.).
● ​ ​În​ ​tubul​ ​martor​ ​menţinut​ ​la​ ​+4°C​ ​ar​ ​trebui​ ​să​ ​nu​ ​fie​ ​prezentă​ ​creşterea,​ ​în​ ​tubul​ ​martor
menţinut​ ​la​ ​35-37°C​ ​creşterea​ ​trebuie​ ​să​ ​fie​ ​prezentă

83
 ● În​ ​tuburile​ ​inoculate​ ​cu​ ​tulpina​ ​de​ ​referinţă​ ​trebuie​ ​să​ ​avem​ ​rezultatul​ ​corespunzător​ ​datelor​ ​pe
care​ ​le​ ​cunoaştem​ ​privitor​ ​la​ ​respectiva​ ​tulpină.
● În​ ​tuburile​ ​cu​ ​microorganismul​ ​testat,​ ​ultima​ ​diluţie​ ​care​ ​a​ ​inhibat​ ​dezvoltarea
microorganismului​ ​corespunde​ ​CMI.
● Se​ ​consideră​ ​(în​ ​general,​ ​pentru​ ​că​ ​CMI​ ​diferă​ ​în​ ​funcţie​ ​de​ ​specia​ ​microbiană)​ ​că
microorganismele​ ​în​ ​cazul​ ​cărora​ ​CMI​ ​este​ ​£​ ​3​ ​mg/ml​ ​vor​ ​fi​ ​eficient​ ​inhibate​ ​de​ ​către​ ​antibioticul
respectiv​ ​şi​ ​in​ ​vivo.
● CMI​ ​nu​ ​are​ ​aceeaşi​ ​valoare​ ​pentru​ ​genuri,​ ​specii​ ​sau​ ​tulpini​ ​diferite.
○ De​ ​ex.​ ​CMI​ ​la​ ​amoxicilină​ ​în​ ​cazul​ ​unor​ ​tulpini​ ​sensibile​ ​este​ ​de​ ​0,1​ ​mg/ml​ ​pentru
Staphylococcus​ ​aureus​,
○ 0,03​ ​mg/ml​ ​pentru​ ​Streptococcus​ ​pneumoniae​,
○ 0,25​ ​mg/ml​ ​pentru​ ​Haemophilus​ ​influenzae​,
○ 2​ ​mg/ml​ ​pentru​ ​E.​ ​coli,​
○ 16​ ​mg​ ​ml​ ​(şi​ ​practic​ ​aceasta​ ​semnifică​ ​„rezistenţă​ ​in​ ​vivo”)​ ​pentru​ ​Bacteroides​ ​fragilis
iar​ ​în​ ​cazul​ ​Klebsiella​ ​pneumoniae,​ ​Pseudomonas​ ​aeruginosa​ ​sau​ ​Chlamydia​ ​trachomatis
tulpinile​ ​sunt​ ​rezistente.

Determinarea​ ​CMB​ ​(concentraţia​ ​minimă​ ​bactericidă)

● Pornind​ ​de​ ​la​ ​rezultatul​ ​obţinut​ ​prin​ ​metoda​ ​diluţiilor​ ​în​ ​mediu​ ​lichid,​ ​se​ ​vor​ ​utiliza​ ​ca​ ​sursă​ ​de
inocul​ ​tuburile​ ​în​ ​care​ ​dezvoltarea​ ​microbiană​ ​a​ ​fost​ ​inhibată
● Este​ ​necesară​ ​o​ ​placă​ ​Petri​ ​cu​ ​agar​ ​Mueller-Hinton​ ​care​ ​va​ ​fi​ ​împărţită​ ​în​ ​sectoare,​ ​numărul​ ​de
sectoare​ ​fiind​ ​corespunzător​ ​numărului​ ​de​ ​tuburi​ ​fără​ ​creştere​ ​microbiană.
● Însămânţăm​ ​în​ ​condiţii​ ​aseptice​ ​din​ ​fiecare​ ​tub​ ​fără​ ​creştere​ ​microbiană,​ ​fiecare​ ​în​ ​sectorul​ ​de
placă​ ​corespunzător
● Incubăm​ ​pentru​ ​16-18​ ​ore​ ​la​ ​35-37°C.
● CMB​ ​va​ ​corespunde​ ​ultimei​ ​concentraţii​ ​de​ ​antibiotic​ ​care​ ​a​ ​distrus​ ​microorganismele
însămânţate​ ​(sectoare​ ​de​ ​placă​ ​fără​ ​apariţia​ ​culturii)
● Se​ ​consideră​ ​că​ ​antibioticul​ ​va​ ​fi​ ​eficient​ ​in​ ​vivo​ ​dacă​ ​în​ ​serul​ ​pacientului​ ​se​ ​pot​ ​atinge
concentraţii​ ​de​ ​antibiotic​ ​care​ ​să​ ​depăşească​ ​de​ ​4-8​ ​ori​ ​CMB.

Determinarea​ ​CMI​ ​şi​ ​CMB​ ​este​ ​extrem​ ​de​ ​importantă​ ​pentru​ ​aprecierea​ ​eficacităţii​ ​antimicrobiene​ ​a
unui​ ​antibiotic​ ​asupra​ ​unei​ ​tulpini​ ​bacteriene.​ ​Pentru​ ​tratamentul​ ​infecţiilor​ ​severe​ ​(de​ ​exemplu

84
endocardite,​ ​meningite,​ ​sepsis​ ​etc),​ ​precum​ ​şi​ ​la​ ​imunodeprimaţi,​ ​efectuarea​ ​acestei​ ​metode​ ​este
indispensabilă.
Testul​ ​E:​ ​Determinarea​ ​CMI​ ​prin​ ​„E​ ​test”

„E​ ​test”​ ​=​ ​o​ ​metodă​ ​de​ ​testare​ ​in​ ​vitro​ ​a​ ​sensibilităţii​ ​la​ ​antibiotice​ ​pentru​ ​diferite​ ​microorganisme,
inclusiv​ ​pentru​ ​bacteriile​ ​pretenţioase​ ​şi​ ​germenii​ ​anaerobi.
● se​ ​aseamănă​ ​metodei​ ​diluţiei​ ​în​ ​agar​ ​combinând​ ​principiile​ ​metodei​ ​difuzimetrice​ ​cu​ ​cele​ ​de
diluţie
● este​ ​uşor​ ​de​ ​utilizat​ ​şi​ ​spre​ ​deosebire​ ​de​ ​metoda​ ​difuzimetrică​ ​permite​ ​determinarea​ ​valorii
CMI
● Din​ ​punct​ ​de​ ​vedere​ ​tehnic​ ​sunt​ ​necesare:
○ o​ ​placă​ ​Petri​ ​cu​ ​agar​ ​Mueller-Hinton,
○ inoculul​ ​standardizat
○ langhetele​ ​din​ ​plastic​ ​pe​ ​care​ ​au​ ​fost​ ​fixate​ ​antibiotice​ ​în​ ​gradient
● Însămânţăm​ ​microorganismul​ ​care​ ​urmează​ ​a​ ​fi​ ​testat​ ​în​ ​condiţii​ ​standardizate​ ​şi​ ​depunem
radiar​ ​langhetele​ ​cu​ ​antibiotice
● Principiu:
○ Asemănător​ ​metodei​ ​difuzimetrice,​ ​„E​ ​test”​ ​necesită​ ​un​ ​inocul​ ​bacterian​ ​ajustat​ ​ca
turbiditate​ ​(standardizat),​ ​ce​ ​urmează​ ​a​ ​fi​ ​depus​ ​pe​ ​mediul​ ​de​ ​cultură​ ​potrivit
microorganismului​ ​studiat​ ​(ex.​ ​mediul​ ​Mueller-Hinton,​ ​geloză-sânge​ ​etc),​ ​în​ ​plăci​ ​Petri.
○ Benzile​ ​„E​ ​test”​ ​conţin​ ​un​ ​gradient​ ​de​ ​agent​ ​antimicrobian​ ​şi​ ​se​ ​aplică​ ​după
însămânţare.
○ În​ ​funcţie​ ​de​ ​antibiotic,​ ​gradientul​ ​„acoperă”​ ​un​ ​şir​ ​continuu​ ​de​ ​concentraţii​ ​între
0,002-32​ ​mg/ml;​ ​0,016-256​ ​mg/ml​ ​sau​ ​0,064-1024​ ​mg/ml.
○ După​ ​incubare​ ​(timp​ ​de​ ​16-18​ ​ore​ ​la​ ​35-37°C)​ ​se​ ​formează​ ​o​ ​zonă​ ​eliptică​ ​de​ ​inhibiţie.
Valoarea​ ​CMI​ ​se​ ​citeşte​ ​acolo​ ​unde​ ​creşterea​ ​bacteriană​ ​intersectează​ ​banda​ ​„E​ ​test”
● Materiale​ ​şi​ ​reactivi​ ​necesari:
○ plăci​ ​Petri​ ​cu​ ​agar​ ​Mueller-Hinton​ ​(păstrate​ ​la​ ​2-8ºC​ ​până​ ​în​ ​momentul​ ​utilizării);
○ bulion​ ​Mueller-Hinton​ ​(cu​ ​20-25​ ​mg​ ​Ca​2+​​ ​şi​ ​10-12,5​ ​mg​ ​Mg​2+​/litru;​ ​se​ ​repartizează​ ​câte​ ​5
ml​ ​în​ ​tuburi​ ​sterile​ ​cu​ ​capac;​ ​se​ ​păstrează​ ​la​ ​2-8ºC);
○ medii​ ​de​ ​cultură​ ​pentru​ ​menţinerea​ ​în​ ​stare​ ​viabilă​ ​a​ ​tulpinilor​ ​bacteriene​ ​necesare
efectuării​ ​controlului​ ​de​ ​calitate​ ​;
○ tulpini​ ​martor;

85
 ○ inocul​ ​bacterian;
○ soluţie​ ​salină​ ​sterilă​ ​(0,85%​ ​NaCl)​ ​sau​ ​bulion​ ​Mueller-Hinton,​ ​pentru​ ​ajustarea​ ​inoculului
bacterian;
○ benzi​ ​„E​ ​test”​ ​(a.​ ​cu​ ​agenţi​ ​antimicrobieni​ ​cu​ ​nucleu​ ​β​ ​lactam,​ ​b.​ ​cu​ ​alţi​ ​agenţi
antimicrobieni);​ ​se​ ​păstrează​ ​în​ ​congelator​ ​la​ ​-20ºC​ ​până​ ​în​ ​momentul​ ​utilizării.​ ​Modul
de​ ​prezentare​ ​a​ ​benzilor​ ​“E-test”);​ ​au​ ​o​ ​durată​ ​de​ ​utilizare​ ​de​ ​1-2​ ​ani​ ​(pentru​ ​prima
grupă)​ ​şi​ ​respectiv​ ​de​ ​2-3​ ​ani
○ tampoane​ ​sterile;
○ standard​ ​de​ ​turbiditate​ ​McFarland​ ​de​ ​0,5​ ​şi​ ​1,0;
○ pipete​ ​Pasteur​ ​sterile;
○ Foarfece;
○ plăci​ ​Petri​ ​sterile​ ​cu​ ​diametrul​ ​de​ ​90​ ​mm​ ​şi​ ​respectiv​ ​de​ ​150​ ​mm;
○ incubator​ ​cu​ ​atmosferă​ ​obişnuită​ ​reglat​ ​la​ ​34-35ºC;​ ​incubarea​ ​în​ ​atmosferă​ ​îmbogăţită
cu​ ​CO​2​​ ​este​ ​necesară​ ​în​ ​cazul​ ​testării​ ​anumitor​ ​microorganisme;
○ sursă​ ​de​ ​lumină;
○ aplicator​ ​„E​ ​test”şi​ ​bandă​ ​adezivă​ ​(opţional).
● Tehnica​ ​de​ ​lucru
A.​ ​Benzile​ ​„E​ ​test”
➢ scoatem​ ​plăcile​ ​cu​ ​mediul​ ​de​ ​cultură​ ​şi​ ​benzile​ ​„E​ ​test”din​ ​congelator,​ ​le​ ​lăsăm​ ​la
temperatura​ ​camerei​ ​pentru​ ​echilibrare​ ​termică​ ​timp​ ​de​ ​20​ ​minute​ ​sau​ ​până​ ​când​ ​nu
mai​ ​observăm​ ​nici​ ​o​ ​urmă​ ​de​ ​umezeală
➢ înainte​ ​de​ ​a​ ​deschide​ ​folia​ ​care​ ​include​ ​benzile,​ ​inspectăm​ ​pentru​ ​a​ ​observa​ ​dacă​ ​există
perforări;​ ​dacă​ ​folia​ ​respectivă​ ​nu​ ​este​ ​intactă,​ ​atunci​ ​benzile​ ​din​ ​interiorul​ ​ei​ ​nu​ ​se​ ​mai
pot​ ​folosi;​ ​dacă​ ​nu​ ​sunt​ ​probleme,​ ​pentru​ ​a​ ​deschide​ ​o​ ​folie​ ​mai​ ​întâi​ ​tăiem​ ​cu​ ​o
foarfecă​ ​de-a​ ​lungul​ ​liniei​ ​întrerupte​ ​apoi​ ​între​ ​compartimentele​ ​ce​ ​conţin​ ​benzile
➢ scoatem​ ​benzile​ ​din​ ​folie​ ​cu​ ​ajutorul​ ​unei​ ​pensete​ ​şi​ ​le​ ​punem​ ​în​ ​plăci​ ​Petri​ ​sterile;​ ​apoi
le​ ​putem​ ​aplica​ ​pe​ ​mediul​ ​de​ ​cultură​ ​care​ ​conţine​ ​inoculul​ ​microbian​ ​de​ ​testat
➢ păstrăm​ ​restul​ ​benzilor​ ​în​ ​tuburi​ ​în​ ​care​ ​introducem​ ​o​ ​substanţă​ ​desicantă​ ​pentru​ ​a​ ​le
proteja​ ​faţă​ ​de​ ​umezeală;​ ​este​ ​necesară​ ​protecţia​ ​şi​ ​faţă​ ​de​ ​căldură​ ​şi​ ​expunerea
directă​ ​la​ ​lumină​ ​(punem​ ​tuburile​ ​în​ ​congelator,​ ​la​ ​-20°C)
B.​ ​Inoculul​ ​bacterian:
➢ cu​ ​ajutorul​ ​ansei​ ​sau​ ​a​ ​unei​ ​pipete,​ ​transferăm​ ​mai​ ​multe​ ​colonii​ ​dintr-o​ ​cultură
bacteriană​ ​de​ ​18-24​ ​de​ ​ore​ ​într-un​ ​tub​ ​cu​ ​soluţie​ ​salină​ ​sterilă​ ​sau​ ​bulion;​ ​omogenizăm

86
 (există​ ​şi​ ​varianta​ ​să​ ​transferăm​ ​mai​ ​multe​ ​colonii​ ​în​ ​bulion,​ ​să​ ​incubăm​ ​timp​ ​de​ ​2-8​ ​ore
până​ ​când​ ​obţinem​ ​densitatea​ ​dorită)
➢ ajustăm​ ​(vizual)​ ​densitatea​ ​folosind​ ​soluţie​ ​salină​ ​sterilă​ ​0,85%​ ​sau​ ​bulion,​ ​la​ ​un
standard​ ​de​ ​turbiditate​ ​echivalent​ ​cu​ ​0.5​ ​McFarland;​ ​alternativ,​ ​suspensia​ ​se​ ​poate
ajusta​ ​la​ ​standardul​ ​dorit​ ​cu​ ​ajutorul​ ​unui​ ​nefelometru​ ​(aprecierea​ ​vizuală​ ​a​ ​turbidităţii
inoculului​ ​nu​ ​garantează​ ​numărul​ ​corect​ ​al​ ​unităţilor​ ​formatoare​ ​de​ ​colonii).
C.​ ​Inocularea​ ​plăcilor:
➢ introducem​ ​tamponul​ ​steril​ ​în​ ​tubul​ ​care​ ​conţine​ ​suspensia​ ​bacteriană​ ​de​ ​testat,​ ​rotim
de​ ​câteva​ ​ori,​ ​apoi​ ​eliminăm​ ​excesul​ ​de​ ​lichid​ ​prin​ ​presarea​ ​tamponului​ ​de​ ​pereţii
interiori​ ​ai​ ​tubului;
➢ depunem​ ​inoculul​ ​pe​ ​suprafaţa​ ​plăcii​ ​cu​ ​mediul​ ​de​ ​cultură​ ​având​ ​grijă​ ​să​ ​acoperim
complet​ ​suprafaţa​ ​mediului​ ​(ex.​ ​inoculăm​ ​pe​ ​3​ ​direcţii​ ​diferite,​ ​rotind​ ​placa​ ​cu​ ​câte​ ​o
treime);
➢ lăsăm​ ​placa​ ​timp​ ​de​ ​circa​ ​10​ ​minute,​ ​ca​ ​să​ ​se​ ​usuce,​ ​înainte​ ​de​ ​a​ ​aplica​ ​benzile​ ​„E​ ​test”.
D.​ ​Aplicarea​ ​benzilor​ ​„E​ ​test”:
➢ luăm​ ​cu​ ​grijă​ ​o​ ​bandă​ ​fără​ ​să​ ​atingem​ ​sau​ ​zgâriem​ ​partea​ ​pe​ ​care​ ​este​ ​depus​ ​agentul
antimicrobian;​ ​dacă​ ​folosim​ ​pensa​ ​sterilă,​ ​apucăm​ ​cu​ ​grijă​ ​de​ ​capătul​ ​benzii​ ​notat​ ​cu​ ​E
(benzile​ ​trebuie​ ​să​ ​fie​ ​complet​ ​separate​ ​una​ ​de​ ​cealaltă​ ​înainte​ ​de​ ​a​ ​le​ ​aplica​ ​pe
suprafaţa​ ​mediului​ ​de​ ​cultură​ ​inoculat​ ​cu​ ​tulpina​ ​de​ ​testat);​ ​dacă​ ​se​ ​foloseşte
aplicatorul​ ​„E​ ​test”,​ ​banda​ ​adezivă​ ​trebuie​ ​să​ ​fie​ ​în​ ​poziţia​ ​corectă​ ​(la​ ​fiecare​ ​capăt​ ​al
aplicatorului);
➢ aplicăm​ ​banda​ ​„E​ ​test”​ ​pe​ ​suprafaţa​ ​mediului​ ​de​ ​cultură,​ ​cu​ ​capătul​ ​ce​ ​conţine
concentraţia​ ​cea​ ​mai​ ​mare​ ​aproape​ ​de​ ​marginea​ ​plăcii;
➢ dacă​ ​lucrăm​ ​cu​ ​plăci​ ​cu​ ​diametrul​ ​de​ ​90​ ​mm,​ ​aplicăm​ ​una​ ​sau​ ​două​ ​benzi;​ ​dacă​ ​lucrăm
cu​ ​plăci​ ​cu​ ​diametrul​ ​de​ ​150​ ​mm,​ ​putem​ ​aplica​ ​şase​ ​benzi​ ​„E​ ​test”​ ​(benzile​ ​se​ ​pun​ ​la
distanţe​ ​egale,​ ​radial,​ ​pornind​ ​din​ ​centrul​ ​plăcii;​ ​marginea​ ​capătului​ ​benzii​ ​notată​ ​cu​ ​E
trebuie​ ​să​ ​atingă​ ​marginea​ ​plăcii);
➢ banda​ ​trebuie​ ​să​ ​fie​ ​în​ ​contact​ ​cu​ ​suprafaţa​ ​agarului;​ ​eliminăm​ ​eventualele​ ​bule​ ​de​ ​aer
de​ ​sub​ ​bandă​ ​cu​ ​ajutorul​ ​unei​ ​pense​ ​începând​ ​de​ ​la​ ​marginea​ ​bulei​ ​şi​ ​mutând-o​ ​în​ ​sus
pe​ ​gradient​ ​până​ ​la​ ​capătul​ ​notat​ ​cu​ ​E(prezenţa​ ​bulelor​ ​mici​ ​nu​ ​va​ ​afecta​ ​rezultatul
testării);
➢ banda​ ​aplicată​ ​pe​ ​suprafaţa​ ​agarului​ ​nu​ ​se​ ​mută​ ​în​ ​altă​ ​poziţie​ ​(luând​ ​contact​ ​cu​ ​mediul
de​ ​cultură,​ ​agentul​ ​antimicrobian​ ​de​ ​pe​ ​partea​ ​posterioară​ ​se​ ​eliberează​ ​imediat);​ ​dacă

87
 banda​ ​a​ ​fost​ ​aplicată​ ​cu​ ​partea​ ​posterioară​ ​în​ ​sus​ ​atunci​ ​se​ ​apucă​ ​cu​ ​grijă,​ ​se​ ​întoarce​ ​şi
se​ ​pune​ ​corect​ ​pe​ ​suprafaţa​ ​mediului;​ ​dacă​ ​banda​ ​a​ ​atins​ ​suprafaţa​ ​mesei​ ​de​ ​lucru​ ​sau
un​ ​alt​ ​obiect,​ ​se​ ​poate​ ​folosi​ ​în​ ​continuare​ ​atât​ ​timp​ ​cât​ ​nu​ ​a​ ​luat​ ​contact​ ​cu​ ​o​ ​substanţă
lichidă.
E.​ ​Incubarea:
➢ timpul​ ​şi​ ​temperatura​ ​de​ ​incubare​ ​depind​ ​de​ ​variantele​ ​de​ ​microorganism-agent
antimicrobian​ ​ce​ ​urmează​ ​a​ ​fi​ ​testate;
➢ incubarea​ ​în​ ​atmosferă​ ​de​ ​CO​2​​ ​modifică​ ​pH-ul​ ​mediului​ ​de​ ​cultură​ ​şi​ ​poate​ ​afecta
activitatea​ ​agenţilor​ ​antimicrobieni;​ ​se​ ​foloseşte​ ​numai​ ​în​ ​cazul​ ​în​ ​care
microorganismele​ ​supuse​ ​testării​ ​necesită​ ​pentru​ ​multiplicare​ ​CO​2​(​Haemophilus​ ​spp​.,
Neisseria​ ​gonorrhoeae​,​ ​Streptococcus​ ​pneumoniae​ ​etc).

● Interpretarea​ ​rezultatelor:
○ putem​ ​citi​ ​rezultatul​ ​în​ ​cazul​ ​în​ ​care​ ​creşterea​ ​bacteriană​ ​este​ ​confluentă​ ​sau​ ​aproape
confluentă
○ ţinem​ ​placa​ ​lângă​ ​o​ ​sursă​ ​de​ ​lumină​ ​(atunci​ ​când​ ​mediul​ ​este​ ​Mueller-Hinton);​ ​citim
valoarea​ ​CMI​ ​în​ ​punctul​ ​în​ ​care​ ​creşterea​ ​bacteriană​ ​intersectează​ ​banda​ ​„E​ ​test”;​ ​dacă
am​ ​utilizat​ ​agar​ ​Mueller-Hinton​ ​suplimentat​ ​cu​ ​5%​ ​sânge​ ​de​ ​oaie,​ ​sau​ ​geloză-chocolate
Mueller-Hinton​ ​sau​ ​alt​ ​mediu​ ​opac,​ ​vom​ ​utiliza​ ​pentru​ ​citirea​ ​rezultatului​ ​o​ ​sursă​ ​de
lumină​ ​reflectantă​ ​şi​ ​o​ ​lupă;
○ pe​ ​geloză-sânge​ ​citim​ ​zona​ ​de​ ​inhibiţie​ ​a​ ​creşterii​ ​bacteriene​ ​nu​ ​zona​ ​de​ ​inhibiţie​ ​a
hemolizei;
○ în​ ​cazul​ ​în​ ​care​ ​nu​ ​apare​ ​nicio​ ​zonă​ ​de​ ​inhibiţie,​ ​raportăm​ ​valoarea​ ​CMI​ ​ca​ ​fiind​ ​mai
mare​ ​decât​ ​cea​ ​mai​ ​mare​ ​concentraţie​ ​a​ ​agentului​ ​antimicrobian​ ​de​ ​pe​ ​banda​ ​„E​ ​test”;
○ dacă​ ​zona​ ​de​ ​inhibiţie​ ​nu​ ​intersectează​ ​banda​ ​(zona​ ​de​ ​inhibiţie​ ​se​ ​află​ ​sub​ ​banda​ ​„E
test”),​ ​valoarea​ ​CMI​ ​se​ ​raportează​ ​ca​ ​fiind​ ​mai​ ​mică​ ​decât​ ​concentraţia​ ​cea​ ​mai​ ​scăzută
a​ ​agentului​ ​antimicrobian​ ​de​ ​pe​ ​banda​ ​„E​ ​test”;
○ în​ ​cazul​ ​unei​ ​valori​ ​CMI​ ​situată​ ​între​ ​două​ ​marcaje​ ​ale​ ​gradientului​ ​benzii,​ ​rezultatul​ ​pe
care​ ​îl​ ​notăm​ ​va​ ​fi​ ​valoarea​ ​cea​ ​mai​ ​mare;
○ raportăm​ ​rezultatul​ ​obţinut​ ​pentru​ ​tulpina​ ​studiată​ ​după​ ​ce​ ​verificăm​ ​rezultatul​ ​obţinut
pentru​ ​tulpina​ ​de​ ​referinţă​ ​(control​ ​de​ ​calitate);
○ rezultatele​ ​CMI​ ​se​ ​interpretează​ ​conform​ ​criteriilor​ ​stabilite​ ​de​ ​NCCLS​ ​(National
Committee​ ​for​ ​Clinical​ ​Laboratory​ ​Standards)

88
62.Definiţi​ ​noţiunile​ ​de​ ​simbioză,​ ​comensalism,​ ​parazitism;​ ​exemple

63.Definiţi​ ​patogenitatea​ ​şi​ ​virulenţa;​ ​exemple​ ​de​ ​factori​ ​de​ ​patogenitate

Patogenitatea​ ​=​ ​capacitatea​ ​unui​ ​germen​ ​de​ ​a​ ​declanşa​ ​în​ ​organismul​ ​gazdă​ ​fenomene​ ​morbide,
patogene,​ ​modificări​ ​locale,​ ​generale​ ​şi​ ​„​functio​ ​laesa​”.
● este​ ​un​ ​atribut​ ​de​ ​specie
● este​ ​determinată​ ​genetic.

Virulenţa​ ​=​ ​gradul​ ​diferit​ ​de​ ​patogenitate​ ​exprimat​ ​în​ ​cadrul​ ​unei​ ​specii.
● este​ ​un​ ​atribut​ ​al​ ​tulpinii​ ​microbiene​ ​agresoare.

Variabilitatea​ ​în​ ​exprimarea​ ​patogenităţii​ ​depinde​ ​de​ ​condiţiile​ ​în​ ​care​ ​trăieşte​ ​microorganismul
respectiv:​ ​de​ ​exemplu,​ ​o​ ​populaţie​ ​bacteriană​ ​care​ ​a​ ​pierdut​ ​virulenţa​ ​în​ ​condiţii​ ​nefavorabile​ ​poate
redeveni​ ​virulentă​ ​în​ ​anumite​ ​condiţii,​ ​aşa​ ​cum​ ​se​ ​întâmplă​ ​cu​ ​tulpina​ ​vaccinală​ ​BCG​ ​la​ ​pacienţii​ ​cu
infecţie​ ​HIV​ ​/​ ​SIDA

Virulenţa​ ​poate​ ​fi​ ​cuantificabilă​ ​de​ ​ex.​ ​prin​ ​numărul​ ​de​ ​microorganisme​ ​necesare​ ​în​ ​condiţii​ ​standard
pentru​ ​a​ ​omorî​ ​50%​ ​dintr-un​ ​grup​ ​de​ ​animale​ ​(acest​ ​număr​ ​este​ ​numit​ ​DL50,​ ​adică​ ​doza​ ​letală​ ​50%).

Factorii​ ​care​ ​condiţionează​ ​patogenitatea​ ​şi​ ​virulenţa​ ​unei​ ​specii​ ​(tulpini)​ ​microbiene​ ​pot​ ​fi:
➢ multiplicarea​ ​şi​ ​invazivitatea​ ​manifestată​ ​de​ ​germenii​ ​patogeni;
➢ multiplicarea​ ​şi​ ​elaborarea​ ​de​ ​toxine​ ​de​ ​către​ ​germenii​ ​toxigeni​ ​(în​ ​general​ ​„exotoxine”).

Agenţii​ ​cauzali​ ​ai​ ​bolilor​ ​infecţioase​ ​(microorganismele​ ​condiţionat​ ​patogene,​ ​dar​ ​mai​ ​ales​ ​germenii
patogeni)​ ​sunt​ ​foarte​ ​numeroşi.​ ​Ei​ ​se​ ​pot​ ​împărţi​ ​în​ ​următoarele​ ​grupe​ ​mari:

89
 ● virusuri​ ​=​ ​agent​ ​patogen​ ​care​ ​se​ ​reproduce​ ​numai​ ​în​ ​interiorul​ ​celulelor​ ​vii​ ​şi​ ​care​ ​provoacă​ ​boli
infecţioase​ ​numite​ ​viroze;
● chlamydii​ ​=​ ​bacterii​ ​Gram-negative,​ ​strict​ ​parazite,​ ​imobile,​ ​care​ ​se​ ​multiplică​ ​în​ ​citoplasma
celulelor​ ​gazdă​ ​printr-un​ ​ciclu​ ​de​ ​dezvoltare​ ​caracteristic;
● mycoplasme​ ​=​ ​cele​ ​mai​ ​mici​ ​microorganisme​ ​care​ ​pot​ ​trăi​ ​liber​ ​în​ ​natură​ ​şi​ ​care​ ​se​ ​pot​ ​dezvolta
pe​ ​medii​ ​artificiale​ ​îmbogățite;
● rickettsii​ ​=​ ​microorganisme​ ​care​ ​au​ ​dimensiuni​ ​mai​ ​mici​ ​decât​ ​bacteriile;​ ​de​ ​regulă​ ​nu​ ​se​ ​pot
cultiva​ ​în​ ​afara​ ​celulelor​ ​vii;
● bacterii​ ​propriu-zise;
● Fungi;
● protozoare​ ​=​ ​grup​ ​de​ ​organisme​ ​unicelulare,​ ​din​ ​grupul​ ​protistelor;
● metazoare.

64.Flora​ ​microbiană​ ​normală​ ​a​ ​organismului​ ​uman

Flora​ ​microbiană​ ​prezintă​ ​tropism​ ​pentru​ ​anumite​ ​regiuni​ ​anatomice

A.La​ ​nivelul​ ​tegumentului

● În​ ​funcţie​ ​de​ ​contactul​ ​cu​ ​mediul​ ​înconjurător,​ ​flora​ ​bacteriană​ ​prezintă​ ​un​ ​grad​ ​marcat​ ​de
variabilitate.
● Mai​ ​frecvent,​ ​la​ ​nivel​ ​tegumentar​ ​se​ ​pot​ ​găsi
○ Staphylococcus​ ​epidermidis,
○ Corynebacterium​ ​spp.,
○ Micrococcus​ s​ pp.

● Temporar,​ ​tegumentul​ ​poate​ ​fi​ ​contaminat​ ​cu​ ​germeni​ ​coliformi,​ ​chiar​ ​stafilococi​ ​potențial
patogeni​ ​precum​ ​Staphylococcus​ ​aureus​,​ ​însă​ ​fără​ ​manifestări​ ​nete​ ​de​ ​agresivitate.

B.​ ​La​ ​nivelul​ ​conjunctivei​ ​oculare

● Conjunctiva​ ​este​ ​puţin​ ​colonizată,​ ​deoarece​ ​secreţiile​ ​lacrimale​ ​conţin​ ​substanţe​ ​bactericide
(ex.​ ​lizozim),​ ​iar​ ​clipitul​ ​asigură​ ​îndepărtarea​ ​mecanică​ ​a​ ​corpilor​ ​străini,​ ​inclusiv​ ​a​ ​bacteriilor.
● Pot​ ​fi​ ​totuși​ ​identificați
○ Staphylococcus​ ​epidermidis​,

90
 ○ Propionibacterium​ ​spp.​,
○ Corynebacterium​ ​spp.

C.​ ​La​ ​nivelul​ ​mucoasei​ ​nazale

● În​ ​mod​ ​normal​ ​se​ ​pot​ ​găsi:
○ stafilococi​ ​aurii​ ​şi​ ​albi,
○ streptococi,
○ corynebacterii,
○ pneumococi​ ​etc,
● floră​ ​supusă​ ​numeroaselor​ ​contaminări​ ​prin​ ​contacte​ ​şi​ ​traumatisme​ ​locale.

D.​ ​La​ ​nivelul​ ​cavităţii​ ​bucale

● La​ ​nivelul​ ​cavităţii​ ​bucale​ ​flora​ ​conţine​ ​diferiţi​ ​coci​ ​şi​ ​bacili​ ​Gram-pozitivi​ ​şi​ ​Gram-negativi,
aerobi​ ​şi​ ​anaerobi
○ stafilococi,
○ streptococi​ ​(​S.​ ​salivarius,​ ​S.​ ​sanguis,​ ​S.​ ​mutans)
○ lactobacili,
○ spirochete,
○ neisserii​ ​saprofite
○ anaerobii​ ​(​Veillonella​ ​spp.,​ ​Actinomyces​ ​spp.,​ ​Fusobacterium​ ​spp.,​ ​Bacteroides​ ​spp.,
Prevotella​ ​spp.,​ ​Porphyromonas​ ​spp.​),
● Toti​ ​sunt​ ​de​ ​origine​ ​aeriană​ ​sau​ ​alimentară.
● Există​ ​o​ ​adevărată​ ​microbiologie​ ​orală,​ ​cu​ ​diferenţe​ ​în​ ​funcţie​ ​de​ ​localizare.
● Spre​ ​exemplu,​ ​pentru​ ​o​ ​celulă​ ​de​ ​la​ ​nivelul​ ​dosului​ ​limbii​ ​există​ ​aproximativ​ ​100-150​ ​bacterii,
într-un​ ​ml​ ​de​ ​salivă​ ​sunt​ ​circa​ ​100.000.000​ ​bacterii,​ ​iar​ ​la​ ​nivelul​ ​plăcii​ ​dentare,​ ​circa
100.000.000.000​ ​bacterii​ ​(aproximativ​ ​35​ ​de​ ​specii​ ​bacteriene​ ​diferite,​ ​cele​ ​dominante​ ​fiind
Streptococcus​ ​sanguis​ ​şi​​ ​Streptococcus​ ​mutans)​ .
● Placa​ ​dentară,​ ​cariile​ ​şi​ ​boala​ ​parodontală​ ​sunt​ ​cauzate​ ​de​ ​bacteriile​ ​ce​ ​constituie​ ​flora​ ​normală
bucală.

91
E.​ ​La​ ​nivelul​ ​tractului​ ​respirator
● Mucoasa​ ​nazală​ ​este​ ​întotdeauna​ ​bogat​ ​colonizată,​ ​fiind​ ​supusă​ ​unor​ ​numeroase​ ​contaminări
prin​ ​contacte​ ​şi​ ​traumatisme​ ​locale.
● În​ ​mod​ ​normal​ ​se​ ​pot​ ​găsi:
○ Staphylococcus​ ​epidermidis,
○ Staphylococcus​ ​aureus​ ​(la​ ​aproximativ​ ​20%​ ​din​ ​populaţie),
○ streptococi,
○ corynebacterii,
○ pneumococi​ ​etc.
● Flora​ ​de​ ​la​ ​nivelul​ ​faringelui​ ​se​ ​aseamănă​ ​în​ ​compoziţie​ ​cu​ ​flora​ ​cavităţii​ ​bucale.
● Astfel​ ​se​ ​pot​ ​găsi:
○ streptococi,
○ neisserii​ ​saprofite,
○ bacili​ ​Gram-negativi​ ​(​Lactobacillus​ ​spp,​ ​Bacteroides​ ​spp.)
● Tractul​ ​respirator​ ​inferior​ ​este​ ​steril,​ ​fapt​ ​datorat​ ​și​ ​clearance-ului​ ​mucociliar.

F.​ ​La​ ​nivelul​ ​tractului​ ​digestiv

● La​ ​acest​ ​nivel​ ​există​ ​o​ ​diferenţă​ ​evidentă​ ​în​ ​funcţie​ ​de​ ​segmentele​ ​acestuia,​ ​exprimate​ ​mai​ ​ales
prin​ ​chimismul​ ​local.
● Luând​ ​ca​ ​exemplu​ ​colonul​ ​copilului​ ​mare​ ​şi​ ​al​ ​adultului,​ ​la​ ​acest​ ​nivel​ ​se​ ​găsesc:
○ o​ ​serie​ ​de​ ​bacili​ ​Gram-negativi​ ​(enterobacterii),
○ foarte​ ​numeroşi​ ​germeni​ ​anaerobi​ ​(​Bacteroides​ ​spp.​,​ ​enterococi)​ ​etc,​ ​în​ ​total​ ​existând
aproximativ​ ​10​11​​ ​bacterii​ ​la​ ​1​ ​g​ ​de​ ​materii​ ​fecale.

G.​ ​La​ ​nivel​ ​urogenital

● Urina​ ​este​ ​în​ ​mod​ ​normal​ ​sterilă,​ ​iar​ ​în​ ​timpul​ ​micţiunii​ ​bacteriile​ ​de​ ​pe​ ​tractul​ ​urinar​ ​inferior
sunt​ ​cel​ ​mai​ ​frecvent​ ​îndepărtate.
● Totuşi,​ ​în​ ​uretra​ ​anterioară​ ​poate​ ​exista​ ​o​ ​floră​ ​care​ ​este​ ​cel​ ​mai​ ​frecvent​ ​alcătuită​ ​din:
○ fungi,

92
 ○ staflococi,
○ corinebacterii
○ Enterobacterii.

● Flora​ ​vaginală​ ​este​ ​dominată​ ​de​ ​lactobacili​ ​(flora​ ​Döderlein)​ ​asociaţi​ ​în​ ​proporţii​ ​diferite​ ​cu:
○ mycoplasme​ ​nepatogene,
○ stafilococi,
○ streptococi,
○ enterococi,
○ clostridii,
○ Candida​ ​spp.,​ ​Bacteroides​ ​spp.​ ​etc.
● Predominanţa​ ​lactobacililor​ ​menţine​ ​local​ ​un​ ​pH​ ​acid​ ​nefavorabil​ ​multiplicării​ ​altor​ ​germeni​ ​(în
special​ ​patogeni).
● Mucusul​ ​cervical​ ​are​ ​în​ ​plus​ ​o​ ​acţiune​ ​bactericidă​ ​prin​ ​lizozim.
● La​ ​femeile​ ​fără​ ​activitate​ ​sexuală​ ​predomină​ ​lactobacilii,​ ​pe​ ​când​ ​la​ ​restul​ ​compoziţia​ ​florei​ ​este
mixtă.

65.Definiţi​ ​noţiunile​ ​de​ ​exotoxină,​ ​endotoxină,​ ​anatoxină​ ​şi​ ​antitoxină;​ ​exemple

Exotoxinele

● sunt​ ​elaborate​ ​în​ ​general​ ​de​ ​microbi​ ​Gram-pozitivi​ ​lizogenizaţi​ ​(de​ ​exemplu​ ​bacilul​ ​difteric,
streptococul​ ​beta​ ​hemolitic​ ​de​ ​grup​ ​A,​ ​Clostridium​ ​botulinum​)​ ​sau​ ​codificat​ ​plasmidic
(​Clostridium​ ​tetani,​ ​Bacillus​ ​anthracis​),​ ​dar​ ​şi​ ​de​ ​bacili​ ​Gram-negativi,​ ​prin​ ​mecanism
cromozomial​ ​(​V.​ ​cholerae,​ ​Bordetella​ ​pertussis,​ ​Shigella​ ​shiga,​ ​Pseudomonas​ ​aeruginosa​)​ ​sau​ ​sub
control​ ​plasmidic​ ​(unele​ ​tulpini​ ​de​ ​E.​ ​coli​)
● Au​ ​structură​ ​proteică,​ ​fiind​ ​formate​ ​dintr-un​ ​domeniu​ ​B​ ​(bind)​ ​obligatoriu,​ ​necesar​ ​legării​ ​de
receptorii​ ​celulei​ ​gazdă​ ​şi​ ​internalizării​ ​ulterioare​ ​a​ ​porţiuni​ ​enzimatice​ ​A​ ​(active).
● Exotoxina​ ​nu​ ​îşi​ ​exercită​ ​efectele​ ​toxice​ ​decât​ ​după​ ​ce​ ​porţiunea​ ​A​ ​este​ ​eliberată​ ​din​ ​structura
iniţială.
● Sunt​ ​secretate​ ​în​ ​timpul​ ​vieţii​ ​germenilor.
● Sunt​ ​difuzibile​ ​la​ ​distanţă.

93
 ● Toxicitatea​ ​lor​ ​este​ ​foarte​ ​mare,​ ​doza​ ​letală​ ​fiind​ ​de​ ​circa​ ​0,1​ ​µg/kg​ ​corp​ ​(până​ ​la​ ​1​ ​ng/kg​ ​corp​ ​în
cazul​ ​toxinei​ ​botulinice).
● Au​ ​afinitate​ ​diferită​ ​în​ ​funcţie​ ​de​ ​specia​ ​care​ ​le-a​ ​elaborat​ ​(de​ ​exemplu​ ​pentru​ ​miocard,​ ​SNC,
rinichi​ ​în​ ​cazul​ ​bacilului​ ​difteric).
● Manifestările​ ​clinice​ ​apar​ ​după​ ​o​ ​perioadă​ ​de​ ​latenţă​ ​(când​ ​toxina​ ​este​ ​deja​ ​fixată​ ​pe​ ​celulele
ţintă).
● Multe​ ​din​ ​bolile​ ​produse​ ​pot​ ​fi​ ​considerate​ ​toxiinfecţii​ ​şi​ ​reprezintă​ ​urgenţe​ ​medicale,​ ​toxina
putând​ ​fi​ ​neutralizată​ ​numai​ ​dacă​ ​este​ ​liberă​ ​în​ ​circulaţie.
● Au​ ​putere​ ​antigenică​ ​mare,​ ​faţă​ ​de​ ​ele​ ​apărând​ ​anticorpi​ ​antitoxină.
● Un​ ​alt​ ​exemplu​ ​important​ ​privind​ ​exotoxinele​ ​se​ ​referă​ ​la​ ​Tcd​ ​A​ ​şi​ ​Tcd​ ​B,​ ​produse​ ​de​ ​Clostridium
difficile​ ​și​ ​care​ ​acţionează​ ​asupra​ ​celulelor​ ​intestinului​ ​gros,​ ​fiind​ ​responsabile​ ​de​ ​o​ ​boală
diareică​ ​uşoară,​ ​până​ ​la​ ​colită​ ​fulminantă.​ ​Ele​ ​produc​ ​la​ ​acest​ ​nivel​ ​leziuni​ ​microscopice,​ ​dar​ ​şi
leziuni​ ​mari,​ ​asemănătoare​ ​unor​ ​plăgi;​ ​endoscopic,​ ​se​ ​vor​ ​identifica​ ​noduli.
● Prin​ ​degradarea​ ​proteinelor​ ​Rho,​ ​Rac​ ​şi​ ​Cdc​ ​42,​ ​responsabile​ ​de​ ​reglarea​ ​proceselor​ ​structurale
dependente​ ​de​ ​polimerizarea​ ​actinei,​ ​se​ ​poate​ ​observa​ ​la​ ​microscopul​ ​electronic​ ​alterarea
microfilamentelor​ ​de​ ​actină,​ ​rezultând​ ​marginalizarea​ ​nucleului,​ ​schimbări​ ​în​ ​morfologia
citoscheletului,​ ​dar​ ​şi​ ​alte​ ​modificări​ ​(alterarea​ ​suprafeţei​ ​celulare​ ​şi​ ​rearanjarea​ ​microvililor).
● Astfel,​ ​modificările​ ​produse​ ​de​ ​toxinele​ ​Tcd​ ​A​ ​şi​ ​Tcd​ ​B​ ​sunt:​ ​inflamaţia,​ ​creşterea
permeabilităţii​ ​ţesutului​ ​epitelial​ ​intestinal,​ ​stimularea​ ​producerii​ ​de​ ​chemokine​ ​şi​ ​citokine,
acumularea​ ​de​ ​neutrofile,​ ​producerea​ ​intermediarilor​ ​reactivi​ ​ai​ ​oxigenului,​ ​activarea
mastocitelor,​ ​producerea​ ​substanţei​ ​P,​ ​distrugerea​ ​directă​ ​a​ ​mucoasei​ ​intestinale,​ ​ruperea
joncţiunilor​ ​strânse​ ​(​Zonula​ ​occludens​),​ ​degradarea​ ​actinei​ ​F.
● Substanţa​ ​P​ ​este​ ​responsabilă​ ​de:​ ​activarea​ ​neuronilor​ ​din​ ​submucoasă,​ ​eliberarea​ ​TNF-α,
activarea​ ​macrofagelor​ ​din​ ​lamina​ ​propria;​ ​este​ ​implicată​ ​în​ ​diareea​ ​inflamatorie.

Antitoxinele

● Având​ ​structură​ ​proteică,​ ​exotoxinele​ ​sunt​ ​imunogene​ ​şi​ ​determină​ ​apariţia​ ​de​ ​anticorpi
specifici​ ​(antitoxine)​ ​care​ ​pot​ ​neutraliza​ ​in​ ​vitro​ ​sau​ ​in​ ​vivo​ ​activitatea​ ​toxică​ ​prin​ ​cuplare
specifică​ ​cu​ ​toxina.
● Se​ ​pot​ ​obţine​ ​astfel​ ​seruri​ ​imune​ ​utile​ ​în​ ​seroterapia​ ​specifică.
● De​ ​regulă​ ​aceste​ ​seruri​ ​sunt​ ​preparate​ ​pe​ ​cal​ ​şi​ ​sunt​ ​utile​ ​în​ ​neutralizarea​ ​exotoxinelor​ ​(ex.​ ​în
tratamentul​ ​difteriei,​ ​tetanosului,​ ​botulismului).

94
 ● Administrarea​ ​antitoxinelor​ ​trebuie​ ​făcută​ ​cu​ ​precauţie​ ​datorită​ ​faptului​ ​că​ ​anticorpii​ ​preparaţi
pe​ ​cal​ ​reprezintă​ ​în​ ​acelaşi​ ​timp​ ​şi​ ​antigene​ ​pentru​ ​gazda​ ​umană,​ ​dar​ ​în​ ​acelaşi​ ​timp​ ​cât​ ​mai
curând​ ​posibil.
● Tratamentul​ ​acestor​ ​entităţi​ ​clinice​ ​este​ ​complex​ ​şi​ ​nu​ ​reprezintă​ ​subiectul​ ​acestui​ ​manual.
● Administrarea​ ​antitoxinelor​ ​trebuie​ ​făcută​ ​după​ ​o​ ​testare​ ​a​ ​unei​ ​eventuale​ ​hipersensibilităţi​ ​şi
în​ ​cazul​ ​că​ ​aceasta​ ​există​ ​se​ ​recurge​ ​la​ ​desensibilizare​ ​şi​ ​abia​ ​ulterior​ ​la​ ​seroterapie
(administrarea​ ​de​ ​antitoxină).
● O​ ​alternativă​ ​ar​ ​fi​ ​administrarea​ ​de​ ​imunoglobuline​ ​umane​ ​specifice,​ ​dacă​ ​acestea​ ​sunt
disponibile.

Anatoxinele

● Exotoxinele​ ​pot​ ​fi​ ​detoxifiate​ ​într-un​ ​anumit​ ​interval​ ​de​ ​timp​ ​sub​ ​acţiunea​ ​conjugată​ ​a
temperaturii​ ​şi​ ​formolului.
● Prin​ ​acest​ ​procedeu​ ​îşi​ ​pierd​ ​puterea​ ​toxică,​ ​dar​ ​îşi​ ​menţin​ ​puterea​ ​imunogenă​ ​şi​ ​devin
anatoxine.
● Anatoxinele​ ​se​ ​utilizează​ ​în​ ​profilaxia​ ​bolilor​ ​produse​ ​de​ ​germenii​ ​respectivi​ ​(în​ ​cadrul
vaccinurilor​ ​DTP,​ ​DT,​ ​dT,​ ​ATPA,​ ​ADPA​ ​etc),​ ​precum​ ​şi​ ​pentru​ ​hiperimunizarea​ ​animalelor​ ​în
scopul​ ​obţinerii​ ​de​ ​seruri​ ​antitoxice​ ​(antidifteric,​ ​antitetanic,​ ​antibotulinic​ ​etc).

Endotoxinele

● Endotoxinele​ ​au​ ​fost​ ​evidenţiate​ ​la​ ​germenii​ ​Gram-negativi,​ ​la​ ​nivelul​ ​membranei​ ​externe.
● Sunt​ ​elaborate​ ​de​ ​aceştia​ ​şi​ ​apoi​ ​incluse​ ​în​ ​peretele​ ​bacterian,​ ​eliberându-se​ ​în​ ​urma​ ​distrugerii
germenilor.
● Au​ ​structură​ ​lipopolizaharidică​ ​(LPZ​ ​sau​ ​LOZ),​ ​în​ ​constituţia​ ​lor​ ​intrând​ ​acizi​ ​graşi,​ ​un​ ​lipid​ ​A​ ​şi
lanţuri​ ​de​ ​polizaharide.
● Au​ ​efecte​ ​toxice​ ​la​ ​nivelul​ ​celulelor​ ​majorităţii​ ​mamiferelor;​ ​aceste​ ​efecte​ ​sunt​ ​similare
indiferent​ ​de​ ​specia​ ​bacteriană​ ​care​ ​le​ ​eliberează.
● Toxicitatea​ ​lor​ ​este​ ​ceva​ ​mai​ ​redusă​ ​(în​ ​comparaţie​ ​cu​ ​exotoxinele),​ ​dar​ ​pot​ ​acţiona​ ​la​ ​mai
multe​ ​nivele​ ​inducând​ ​apariţia​ ​febrei,​ ​leucopeniei,​ ​hiperpermeabilităţii​ ​vasculare,​ ​hipotensiunii
arteriale​ ​până​ ​la​ ​colaps,​ ​sindromului​ ​de​ ​coagulare​ ​intravasculară​ ​diseminată​ ​etc.

95
● Sunt​ ​implicate​ ​între​ ​altele​ ​în​ ​apariţia​ ​şocului​ ​endotoxic​ ​(se​ ​eliberează​ ​o​ ​cantitate​ ​de​ ​endotoxină
proporţională​ ​cu​ ​numărul​ ​germenilor​ ​distruşi).
● Studiile​ ​arată​ ​că​ ​mortalitatea​ ​în​ ​şocul​ ​endotoxic​ ​este​ ​în​ ​relaţie​ ​destul​ ​de​ ​directă​ ​cu​ ​cantitatea​ ​de
endotoxină​ ​/​ ​ml,​ ​fiind​ ​de​ ​circa​ ​80%​ ​la​ ​cazurile​ ​la​ ​care​ ​se​ ​identifică​ ​100​ ​unităţi​ ​endotoxină​ ​/​ ​ml​ ​de
plasmă.

96