SCOALA RELATIILOR UMANE

Raluca

Şcoala relaţiilor umane se bazează pe teoria care a fost dezvoltată în perioada 1929-1933 şi care ţine
seama de experimentările şi descoperirile teoriei psihologice. În literatura de specialitate şcoala
relaţiilor umane este denumită şi şcoala behavioristă sau comportistă deoarece principiul de
abordare se concentrează asupra factorului uman din firmă, îi studiază motivaţiile, comportamentul
şi modul de integrare în colectivitate. Principalele caracteristici ale şcolii relaţiilor umane sunt
următoarele:

 realizarea unei concentrări asupra grupurilor şi nu a persoanelor;

 integrarea persoanelor în diferitele grupuri se bazează pe încrederea acordată
 acestora;
 deciziile la diferitele niveluri ale unei organizaţii sunt considerate
 descentralizate;
 eficacitatea individuală depinde de simţul responsabilităţii şi mai puţin de
 control.

Şcoala relaţiilor umane a fost susţinută de către Abraham Maslow care este cunoscut ca fondator al
teoriei motivaţiei. În teoria motivaţiei se arată că există mai multe niveluri ale motivaţiei unui
individ. Trecerea de la un nivel inferior la unul superior al motivaţiei se realizează numai atunci
când nivelul inferior a fost satisfăcut.

Preocupările privind conducerea activitătii umane au apărut odată cu primele forme

de organizare socială si s-au amplificat pe măsura progresului material si spiritual al
omenirii.
Desi elemente si percepte ale managementului apar încă din Antichitate,
cristalizarea lor stiintifică este de dată relativ recentă, dacă privim formarea stiintei
managementului din perspectiva istorică.
Dezvoltarea stiintei si tehnicii a accelerat si îmbogătit gândirea umană în domeniul
organizării si conducerii activitătii economice si sociale.
În ceea ce priveste managementul stiintific, ca proces a cărui evolutie este o
reflectare a preocupărilor de analiză si dezvoltare a teoriei sale, se pot distinge trei etape
principale: 
- managementul empiric;
- începuturile managementului stiintific;
- managementul stiintific. Preocupările privind conducerea activitătii umane au
apărut odată cu primele forme de organizare socială si s-au amplificat pe măsura
progresului material si spiritual al omenirii.

Complex si uneori divergent, actul de conducere este definit de eforturile depuse în

practica managerială a mai multor decenii. Pe măsură ce conditiile economice si sociale s-
au schimbat, s-au modificat si modalitătile prin care managerii întelegeau să ajute la
atingerea obiectivelor organizationale. 
Cea mai bună modalitate de a întelege dezvoltarea practicii manageriale actuale este
analizarea scolilor de gândire managerială apărute de la începutul secolului trecut.
În evoluţia şi dezvoltarea teoriei practicii manageriale a apărut o serie de curente, care pot fi
grupate după principiile şi modalităţile de gândire, în legătură cu eficientizarea activităţii
întreprinderii în următoarele şcoli de bază: 

 scoala clasică (traditională);

 scoala relatiilor umane ( sociologică) care pune accent pe comportamentul omului
în echipele de muncă
 scoala cantitativă ;
scoala neoclasică;
scoala sistemică;

Are ca dată de aparitie si durată perioada cuprinsă de la începutul secolului al- XX-lea până
în deceniul al cincilea. 
Ca reprezentanti putem aminti pe: 
Henry Fayol;
Frederick Taylor; 
Jakles Mooney. 
În meritul acestei scoli este în primul rând contributia decisivă la constituirea Știintelor
Managementului, precum si la implantarea unei optici economice managementului.