CURS Volei Aprofundare

Capacitatea de efort = "reprezintă putinţa de a obţine o reuşită în executarea

unei sarcini sau profesii" (Pieron, 1968).
Capacitatea de efort = "posibilitatea organismului de a desfăşura o activitate
motrică — lucru mecanic — cu intensităţi şi durate diferite, în timp ce capacitatea
maximă de efort presupune posibilitatea de a efectua o activitate motrică cât mai
intensă într-un timp cât mai îndelungat. " (A. Demeter, citat de A. Dragnea, 1999).
Capacitatea de efort este o caracteristică a individului care desfăşoară o
activitate motrică şi se apreciază prin: durata efortului, lucrul mecanic şi
oportunitatea acestora1.
În funcţie de tipul de activitate motrică se poate vorbi de capacitate de efort
anaerobă, aerobă şi mixtă.
În cazul eforturilor anaerobe cantitatea de energie eliberată depinde de
factorii intramusculari, musculatura lucrează cu intensitate maximă o perioadă
scurtă de timp. numai pe baza substanţelor energetice şi a enzimelor pe care le
posedă. Factorul limitativ în acest tip de efort este sistemul neuromuscular.
Dezvoltarea puterii maxime anaerobe alactacide vizează factorul biologic
(rezerva energetice, funcţionale etc.) şi se poate dezvolta prin eforturi maximale,
cu o durată de 15-20 secunde, care asigură ameliorarea sistemului fosfagen,
menţinerea vitezei maxime şi a intensităţii crescute de lucru. Pauzele trebuie să
asigure: resinteza rezervelor de oxigen ale muşchilor (10-60 secunde), resinteza
fosfocreatinei (pe cale aerobă), plata datoriei de oxigen alactacide (3-5 minute) şi
metabolizarea lactatului.
Puterea maximă glicolitică este caracteristică eforturilor mai mici de 90
secunde şi este limitată de enzimele care transformă glicogenul în acid lactic
(fosfofructochinază).
Pentru dezvoltarea proceselor anaerobe lactacide Flandrois (1991), recomandă
exerciţii repetate (10-20 repetări) intense (submaximale anaerobe lactacide sau
supraniaximale aerobe) cu durata de 30 secunde - 2 minute pentru efort şi 60
secunde - 4 minute pentru refacere. Raportul pauză-efort este 1:2.

1
Bădău, D., Paraschiv, F. – Jocurile sportive – teorie şi metodică, Ediotura Universităţii Transilvania, Braşov 2007.
 Eforturile aerobe au la bază eliberarea energiei prin procesele aerobe ale
contracţiei musculare. Factorul limitator este reprezentat de cantitatea de oxigen
consumată de muşchi pe unitatea de timp. Expresia cantitativă a capacităţii aerobe
este consumul maxim de oxigen sau VOmax.. In raport cu greutateacorporală
valoarea maximă determinată este, în medie, de 94 ml/kg/min.la bărbaţi şi de 77
ml/kg/min. la femei (R.Manno, 1992). Dezvoltarea puterii aerobe se realizează
prin eforturi cu o durată de 2-10 minute, pe când capacitatea aerobă prin eforturi
mai mari de 10 minute, intensitate moderată (160 pulsaţii/minut) cu pauze ce
asigură refacerea incompletă (120-140 pulsaţi i/minut).
Pragul aerob-anaerob reprezintă momentul creşterii bruşte a acidului lactic
în sânge, în timpul unui efort aerob a cărui intensitate creşte progresiv (C. Bota,
2000).
Se consideră că pragurile lactice (2-4 mmol/1) constituie un bun indicator al
potenţialului de anduranţă al sportivului, în acest sens este important să se
cunoască procentajul din VChmax. la care începe acumularea acidului lactic (80%
din VOamax. demonstrează o mai bună toleranţă la efortul aerob, decât un prag
lactic apărut la 60%). Pragul acumulării de lactat este definit arbitrar ca fiind
intensitatea efortului ce corespunde unei lactacidemii de 4 mmol/1 sânge (C. Bota,
2000).
Măsurarea şi evaluarea capacităţii de efort a sportivilor este importantă pentru
realizarea unei planificări judicioase a pregătirii şi pentru alegerea strategiilor de
abordare a competiţiilor.Pentru evaluarea completă a posibilităţilor energetice ale
unui sportiv trebuie explorate (A.Dragnea, 1999):
- capacitatea de a mobiliza rapid sursele de energie;
- rezistenţa, capacitatea de a menţine un timp cât mai
îndelungat nivelul înalt de mobilizare;
- randamentul, executarea unor sarcini cu cheltuieli minime;
- gradul de realizare, care reprezintă raportul dintre nivelul
maxim de mobilizare a rezervelor funcţionale şi
posibilităţile potenţiale extreme de mobilizare.
Conceptul de efort reprezintă „încordarea voluntară a puterilor fizice
sau psihice ale organismului, în vederea realizării unui randament superior celui
obişnuit" (DEX, 1996).
Efortul se referă la „o conduită (conativă) de mobilizare,
concentrare a forţelor fizice şi psihice, încadrul unui sistem de autoreglaj
conştient, în vederea depăşirii unui obstacol, a rezistenţei mediului sau a propriei
persoane"'2.
Efortul este activitatea opusă repausului şi reprezintă realizarea diferitelor
acţiuni sau activităţi prestate în anumite condiţii, având scopuri speciale. Cu efort
fizic şi psihic se desfăşoară toate activităţile cotidiene, dar în mod special
în activităţile sportive. În toate activităţile profesionale, se dezvoltă tipuri de
efort, predominant fizic sau psihic.
Efortul fizic este susţinut biologic de mecanismul contracţiei
musculare, în care energia chimică se transformă în energie mecanică. Efortul
fizic este acompaniat şi de prestaţii de ordin psihologic, manifestate cu
pondere diferenţiată.
O formă de, manifestare a efortului fizic este efortul sportiv; acest tip de
effort cu implicaţii psiho-fizice evidente, reprezintă o repetare sistematică de
acţiuni motrice, care au ca obiectiv îmbunătăţirea capacităţii de performanţă
capacităţii de performanţă,
Efortul sportiv este susţinut de o multitudine de sisteme şi procese, precum:
sistemul osteo-musculur, sistemul energetic, sistemul nervos, sistemul cardio-
respirator, sistemul digestiv, sistemul endocrin şi excretor3.
Efortul de antrenament reprezintă o activitate fizică şi psihică a sportivilor
(voleibaliştilor), în care, printr-un proces de învingere conştientă a solicitărilor
impuse de pregătire, se urmăreşte creşterea capacităţii de performanţă.
Efortul din competiţie, ca activitate fizică şi
psihică a sportivilor (voleibaliştilor), se concretizează într-un
proces conştient de pregătire, concomitent cu participarea în competiţii, are ca
scop obţinerea de performanţe superioare. '
Efortul sportiv reprezintă adaptarea organismului, fapt ce implică o creştere
evidentă a potenţialului bio-psiho-motric al individului.
Această apreciere este argumentată de faptul că solicitările pretinse de
efortul sportiv produc acumulări cantitative şi calitative ce duc la o stare superioară
de funcţionare a organismului, de adaptare, numită supracompensaţie, se constituie
în baza performanţei sportive.
Solicitarea sportivă, efortul sportiv este un factor de influenţă pozitiv,
favorabil, care se adresează sferei biologice care suportă fenomene catabolice de
2
Popescu – Neveanu, P., Dicţionar de psihologie, Editura Albatros, Bucureşti, 1978
3
Sabău, E., Mijloace de refacere şi recuperare în activitatea sportivă, Editura BREN, Bucureşti, 2005.
tip ergotrop (în timpul efortului) şi fenomene anabolice de tip trofotrop (în
procesul de refacere).j
Efortul de antrenament, cât şi cel de competiţie, include şi factori de
tensiune psihică, emoţională, induşi de aspectul de competiţie, întrecere, al
sportivilor.
Efortul sportiv abordat ca factor de stres se prezintă sub două aspecte:
biologic (stress fizic) şi psihic (stres psihic).
Elementele stresului fizic sunt delerminate de necesităţile şi efectele
biologice ale activităţii musculare din timpul antrenamentului sau competiţiei, când
se accentuează activitatea sistemelor şi organelor de susţinere metabolică cu
creşterea produselor hormonale, dar implicit şi sporirea concentraţiei metaboliţilor
cu efecte toxice. În efortul sportiv apare şi stresul psihic (emoţional), care este
reacţia organismului la factori psiho-ernoţionali manifestată în tensiune psihică.
Stresul psiho-fizic indus de forţarea pregătirii sportive, peste capacitatea de
adaptare a individului conduce la instalarea unor stări patologice ale
condiţiei biologice şi psihice a jucătorilor de volei.
Adaptarea indusă de efortul fizic poate fi de două tipuri:
 adaptarea imediată - în care mecanismul de autoreglare funcţionează în
timpul efortului şi în perioada de revenire postefort şi reechlibrează
constantele tulburate;
 adaptarea tardivă - în care, prin mecanisme de autoorganizare şi
autostructurare asupra componentelor biologice, se produce o ameliorare
funcţională a organismului sportivului în repaus şi o activare funcţională
maximă în timpul efortului.
Efortul sportiv, de antrenament sau de concurs asigură o adaptare ulterioară
la nivel superior (celui anterior), cu păstrarea homeostaziei în limite fiziologice
mai restrânse.

1.2. Tipuri de efort

Eforturile folosite în pregătirea sportivilor pot fi specifice şi nespecifice.

Eforturile specifice sunt cele adecvate indicatorilor de bază ai tehnicii şi
particularităţilor funcţionale competiţionale, impuse de ramura de sport.
 Tipul efortului este dat de forma de organizare în care se realizează, şi
avem:
 eforturi competiţionale - care urmăresc valorificarea maximă a
capacităţii de performanţă în competiţii;
 eforturi de antrenament - care urmăresc optimizarea capacităţii de
performanţă;
După caracterul efortului avem4 :
 efort profesional - depus cotidian, cu solicitare uniformă, care
nu atinge posibilităţile maxime şi, ca urmare, nici nu are ca efect adaptări
biologice evidente;
 efort sportiv - depus în activităţi cu solicitare remarcabilă sistemelor
biopsihice, care are ca efect adaptări favorabile ale organismului, respectiv
instalarea fenomenului de supracompensaţie şi de aici optimizarea capacităţii
de performanţă.
După tipul de contracţie musculară, avem :
 efort dinamic. - pe suportul contracţiilor dinamice sau izotonice, care
deplasează segmentele, producând astfel lucru mecanic (mişcare); efortul
dinamic este susţinut prin contracţii excentrice (pliometrice), în care fibrele
musculare se alungesc;
 efort static - pe suportul contracţiilor izometrice, Care nu realizează
deplasarea de segmente, dar dezvoltă o tensiune internă în fibrele
musculare;
 efort combinat, izochinetic şi auxotonic: efort izoehinetic - pe suportul
contracţiilor izotonice efectuate cu o viteză aproape constantă a scurtării sau
alungirii muşchiului, în prestaţii efectuate la aparate speciale;
 efort auxotonic - pe suportul contracţiilor izotonice şi izometrice, în care se
produce o scurtare limitată cincimitent cu creşterea progresivă a tensiunii
interne muscular.
Dorim să prezentăm, în sinteză, toată problematica efortului din antrenamentul
sportiv :
a) După mărime, avem :
 Uşor - mic (F.C. sub 100 puls/min);
- moderat (F.C. sub 120 puls/min).
 Greu - optim (F.C. sub 140 puls/min);
4
Bota, C., Ergofoziologie, Editura Globus, Bucureşti, 2000.
 - intens (F.C. sub 160 puls/min).
 Sever - maximal (F.C. sub 180 puls/min);
- exhaustiv (F.C. peste 180 puls/min).
b) După orientare, avem :
 În funcţie de consumul energetic :
- anaerob;
- aerob;
- mixt.
 În funcţie de structura planificării :
- selectivă;
- complexă.
 În funcţie de periodizarea pregătirii :
- de lecţie:
- de microciclu;
- de mezociclu.
c) După tipul de efort, avem :
- de antrenament;
- de concurs;
- specific;
- nespecific.